Analiza Proiectelor de Sisteme Informatice

LUCRARE DE DISERTATIE

ANALIZA PROIECTELOR DE SISTEME INFORMATICE

Studiu de caz: S.C. MAK 2010 L.K.W. S.R.L.

Intorducere

Lucrarea de disertatie prezinta pe scurt imbunatatirea procesului de productie, din punct de vedere informatic, unei firme de panificatie.

Din anul 1994 de cand este firma infiintata, aceasta nu a avut un sistem informatic de gestiune sau o retea de calculatoare gandita eficient, toata activitatea fiind coordonata de aproape de administratorul firmei, acest lucru nemaiputand fi efectuat acum.

Regandirea topologiei de retea este primul pas, urmand apoi introducerea unui server central pentru stocarea datelor la comun, apoi introducerea unui sistem informatic de gestiune.

Rezultatele acestor reorganizari este eficientizarea procesului de productie, micsorarea cheltuielilor avute cu calculatoarelor, nemaifiind nevoie de imbunatatirea calculatoarelor vechi pe masura ce tehnologia avanseaza, chestuielile cu licentele de utilizare a programelor reducandu-se la una singura (varianta server), fiiecare calculator avand acum nevoie deoar de licenta de windows, urmand probabil ca pe viitorul apropiat angajatii sa primeasca un training pentru utilizarea sistemului de operare Linux, acela fiind unul open-source, utilizarea acestuia fiind gratuita.

Cap. 1. Scurta Prezentare

Aceasta lucrare de disertatie are ca scop prezentarea unei investitii facute intr-o companie producatoare de panificatie, specialitati de panificatie, precum si patiserie. Intr-ucat nu vreau sa folosesc numele real al companiei, ii voi spune MAK 2010 L.K.W. pe parcursul lucrarii.

Brutaria este infiintata in 1994, iar din momentul deschiderii acesteia, ea s-a ridicat de la brutarie mica de cartier la una cu distributie in marile lanturi de magazine, atat in judet cat si in afara acestuia, totul sub atenta supraveghere a administratorului.

Pe masura ce timpul a trecut a incercat sa aiba in subordine oameni pregatiti si de incredere pe care sa ii lase sa se ocupe in continuare, pentru a se ocupa de alte afaceri, dar intotdeauna interveneau probleme, oamenii plecau la firme concurente sau in strainatate, fiind in permanenta nevoie de administrator sa coordoneze.

Odata cu venirea mea in aceasta firma, am prezentat o idee de centralizare a comenzilor si a stocurilor, idee ce a fost acceptata de manager, lasandu-mi mana libera pentru investitia in idee.

Investitia consta in implementarea unui sistem informatic de gestiune, reorganizarea retelei de calculatoare pentru utilizarea unui server central pentru eficientizarea proceselor de gestiune a productiei, usurarea lucrului in echipa si o mai buna evidenta a stocurilor finite si materiilor prime.

Aceasta investitia a fost necesara si totodata recomandata de administratorul de sistem si directorul de vanzari, subsemnatul Acatrinei Gabriel.

Totul a pornit de la necesitatea de a cunoaste in permanenta stocurile materiilor prime si produselor finite, timpii necesari pentru finalizarea urmatoarei comenzi, eficienta angajatilor.

Pentru a putea implementa sistemul informatic de gestiune a fost nevoie de regandirea si reorganizarea retelei de calculatoare pentru a permite includerea unui server central in retea. Necesitatea serverului central este pentru a reduce cheltuielile cu licentele de urilizare a programelor, pentru asigurarea unui back-up, reduntanta si scalabilitate continua.

Avand un astfel de server inlatura necesitatea de investire in calculatoarele vechi pe masura ce tehnologia avanseaza, deoarece serverul va procesa toate informatiile, spre utilizatorul final trimitandu-se doar datele gata procesate.

Partea teoretica a fost gandita foarte repede, datele necesare fiind deja cunoscute. In schimb, implementarea fizica a fost grea si indelungata, durand aproximativ 2 saptamani. Implementarea greoaie a fost datorata de faptul ca toate cablurile ce trebuiau trase sau modificate erau deja conectate in calculatoare, acestea fiind in functiune nu puteam sa le opresc, deoarece incetineam productia sau facturarea, iar a doua problema a fost faptul ca cablurile erau mascate in pereti, deoarece constructorii au gandit in asa fel incat sa nu fie nici un cablu vizibil.

In momentul de fata, reteaua este reorganizata, serverul central a fost montat, instalat si ruleaza, singura problema fiind firma din partea careia asteptam programul de gestiune a stocurilor pentru ca sistemul nostru informatic sa fie complet.

Cap. 2. Sisteme informarice

2.1 Definirea sistemelor informatice

Sistem informatic – ansamblul de elemente implicate în preluarea, prelucrarea și transmiterea informațiilor pe cale electronică.

Sistemele informatice au apărut odată cu dezvoltarea sistemelor de calcul. Aceste sisteme au fost integrate în sistemele informaționale. Se remarcă astăzi existența unor echipamente care vin să transforme informația din forma scrisă direct în cea digitală, comenzi ale softurilor ce se exprimă în forma vocală, conversia textului citat în formă digitală sau citirea de documente electronice(voice-command, dictation sau text-to-speach).

2.2 Clasificarea sistemelor informatice

Aplicațiile informatice funcționale la nivel comercial sunt grefate pe câteva categorii structurale astfel:

sisteme pentru prelucrarea tranzacțiilor (TPS-Transaction Processing Systems) – permit prelucrarea și stocarea datelor privind tranzacțiile zilnice cu un grad ridicat de repetabilitate;

sisteme opraționale de birotica (OAS- Office Automation System) – se adresează personalului angrenat în prelucrarea informației (data works), contabililor, funcționarilor, asistent-manager-ilor dar și conducerii operaționale;

sisteme destinate cercetării-dezvoltării (KWS – Knowledge Work Systems) – reprezintă izvorul și integrarea noilor tehnologii obținute prin compartimente de cercetare dezvoltare;

sisteme informatice destinate conducerii (MIS – Management Information System) – asigură activitățile de planificare, control și decizie pe termen scurt, urmărind obținerea rapoartelor de rutină, periodice, sistetice precum și informațiile care privesc perioada anterioară și curentă.

sisteme suport de decizie (DSS – Decision Support Systems) – fructifică informațiile furnizate de TPS, MIS conectate cu influența mediului economic extern. DSS utilizează modele de analiză complexă și aprofundată asistând managerii în elaborarea deciziilor;

sisteme suport ale executivului (ESS-Executive Support Systems) – sunt destinate elaborării unor decizii nestructurate adresate managementului strategic. Sistemele suport ale executivului utilizează cele mai avansate produse software grafice și pot oferi imediat managerului general sau consiliului de administrație diagrame și informațiile solicitate.

2.3 Arhitectura sistemelor informatice

Arhitectura sistemului informatic reprezintă soluția generică privitoare la procesele de prelucrare a datelor ce trebuie să se realizeze și modul de integrare a datelor și prelucrărilor.

Strategia descendentă sau top-down – se bazează pe ideea descompunerii sistemului informatic complex în componente de complexitate mai redusă, dobândindu-se astfel o structură ierarhic modulară în care fiecare componentă îndeplineste o anumită funcționalitate.

Strategia ascendentă numită și bottom-up – încurajează inițiativa la nivelul fiecărui domeniu de gestiune fără a exista o soluție generală sau o arhitectură pentru sistemul informatic la nivel de organizație. Sistemele de gestiune se proiectează, realizează și exploatează în mod independent urmând să fie integrate în cadrul sistemului informatic global. Indiferent de strategia aleasă trebuie ținut cont de posibilitatea dezvoltării ulterioare a sistemului informatic prin crearea și integrarea de noi module. O astfel de abordare conduce la definirea unei arhitecturi deschise pentru sistemele informatice, asigurându-se în acest mod suportul informațional necesar evoluției organizației.

2.4 Ciclul de viață al unui sistem informatic

Punctul de început este reprezentat de decizia de realizare a unui nou sistem informatic mai performant, iar punctul final al ciclului de viață este reprezentat de momentul deciziei de înlocuire a sistem informatic existent cu unul nou, mai bine adaptat cerințelor asigurând performanțe informaționale, tehnice și economice superioare. Etapele de dezvoltare a produsului software:

proiectarea generală;

proiectarea de detaliu;

realizarea, implementarea și testarea unui proiect pilot;

realizarea sistemului informatic;

instalarea sistemului informatic pe sistemele de calcul ale beneficiarului;

exploatarea și întreținerea sistemului;

dezvoltarea sistemului.

Modelul cascadă (Waterfall Model) a fost elaborat de W. W. Royce la începutul anilor '70. Este un model caracterizat prin parcurgerea secvențială a fazelor ciclului de viață, faze care la rândul lor sunt formate din activități iar acestea din urmă din subactivități.

2.5 Relația dintre sistemele informatice și organizație

Sistemele informatice joacă un rol vital în succesul unei organizații. Astfel, prin acestea se pot asigura infrastructura informațională internă (prin Intraneturi) sau externă, interorganizațională (prin extraneturi) pentru necesitățile business-ului în:

Asigurarea eficienței operaționale;

Asigurarea unui management eficient;

Asigurarea unui avantaj competițional.

Succesul unui sistem informatic nu trebuie măsurat numai prin eficiența sa (în minimizarea costurilor, timp sau utilizarea resurselor de informație) ci și prin suportul pe care îl asigură în:

Elaborarea strategiilor de afaceri;

Desfășurarea proceselor comerciale;

Îmbunătățirea structurii organizaționale și a culturii organizației;

Creșterea cifrei de afaceri și valorii firmei într-un mediu dinamic, concurențial.

Proiectarea unui sistem de gestiune

Evoluția metodelor de proiectare este consecința mutațiilor calitative și cantitative în planul abordării sistemelor informatice,apariției și extinderii utilizării tehnicilor rapide de proiectare și a evoluției permanente a limbajelor de programe. O clasificare a metodelor de proiectare pe baza modalităților în care este perceput sistemul informatic, funcțional, sistematic și obiecțional, conduce la următoarea grupare:

metode ierarhice;

metode sistematice;

metode obiectuale,numite și metode orientate pe obiecte.

Metodele ierarhice au la baza analiza funcțională a întreprinderii. Astfel, subsistemul informatic cuprinde în arhitectura sa subsisteme definite la nivelul funcțional ale întreprinderii.

Metodele sistematice utilizează teoria sistemelor în abordarea organizației.Sistemul informatic este abordat sub două aspecte complementare – datele și prelucrările – analizate și modelate independent. Metodele sistematice acorda prioritate datelor față de prelucrări și respectă cele trei niveluri de abstractizare: conceptual,logic și fizic.

Metodele obiectuale se caracterizează prin faptul că sistemul este gândit ca un ansamblu de obiecte autonome, care se organizează și cooperează între ele. Pentru prima data, datele și prelucrările sunt implementate în cadrul aceleeași structuri, obiectul. Datele și prelucrările sunt încapsulate în cadrul obiectului și sunt inaccesibile celorlalte obiecte.

Proiectarea logică

Proiectarea logică începe cu alegerea sistemului de computerizare. Principalele opțiuni sunt:

computerizarea centralizată

computerizarea distribuită,cu PC-uri individuale, neconectate în rețea

computerizarea distribuită, cu PC-uri conectate în rețea și deservite de un server central

Computerizarea centralizată se folosește în cazul firmelor cu baza de date centrală,cum sunt companiile de aviație. După ce sa ales sistemul de ansamblu,se trece la construirea sistemelor informatice de funcțiuni, subfuncțiuni și operații de organizație. În acest scop, se reprezintă schemele logice ale sistemelor informatice aferente, în care apar circuitele și fluxurile informaționale. Acestea sunt redate pe bază de diagrame pe flux. Diagramele fluxurilor de date (DFD) permit ilustrarea grafică a proceselor din sistem și a proceselor de date aferente acestora. Rezultatul proiectării logice este un pachet de documente cu specificații, care include diagramele fluxurilor date pentru funcțiile sistemului, dicționarul de date pentru descrierea fluxurilor de date și a celor stocate, specificațiile aferente proceselor, documentele de intrare și ieșire și cerințele de securitate ale sistemului.

Proiectarea fizică

Alegerea sistemului de echipamente de calcul și de comunicație se face ținând seama de posibilitățile oferite de tehnologia actuală. Programarea structurata extinde aria de operare a principiilor care guvernează proiectarea logică la scrierea programelor. Principiul pe care se bazează este cel al modularizării și sistemul este dezvoltat de sus in jos. Programarea structurată este o metoda de organizare și codificare a programelor prin care se simplifică modalitățile de control, astfel încât programele să poată fi ușor de înțeles și de modificat. Programele pot fi divizate în module, fiecare constituind o unitate logică având una sau mai multe funcțiuni. Modulele trebuie să fie interconectate, deoarece au numai o intrare și o ieșire. Programele trebuie să-si dispute datele cu un număr cât mai mic de module. Minimizarea conexiunilor dintre module minimizează căile prin care pot fi propagate erorile către celelalte părți ale sistemului. Principalele elemente constructive utilizate în programarea structurata sunt: secvența simplă, selecția și iterația. Secvența simplă înseamnă execuția în ordine a operațiilor cerute și nu depinde de vreo constrângere. Selecția testează o execuție și execută una dintre două sau mai multe instrucțiuni alternative, bazându-se pe rezultatul testului. Iterația respectă execuția unei instrucțiuni cu condiția ca rezultatele unui test de condiționare să rămână adevărate. Pe lângă metodele clasice de proiectare a sistemelor informatice, există câteva variante noi, care aduc îmbunătățiri semnificative; dintre acestea pot fi evidențiate următoarele:

realizarea de software orientat pe obiecte

proiectarea softului asistată de calculator(CASE–Computer–Aided Software Engineering)

reintegrarea programelor de calculator

Din cele 3 variante din “Proiectarea logica” ne intereseaza cea de a 3-a varianta, anume “computerizarea distribuită, cu PC-uri conectate în rețea și deservite de un server central”, deoarece este varianta cea mai practica unei firme, licentele de utilizare a programelor fiind nevoie sa le cumperi o singura data (varianta server), nemaifiind limitat la un anumit numar de utilizatori.

Pentru acest lucru trebuie sa gandim reteaua interna astfel incat sa putem avea acces la serverul central.

CAP.3 REȚELE DE CALCULATOARE

3.1 Definirea și rolul rețelelor de calculatoare. Tipuri de rețele

O rețea de calculatoare este un grup de calculatoare și echipamente periferice care partajează (folosesc în comun) resurse.

Rolul rețelelor este de a oferii utilizatorilor acces rapid la date, imprimante sau alte echipamente periferice aflate pe mai multe calculatoare, asigurând în același timp fiecărui utilizator performanțele și securitatea necesare. Operația prin care se acordă drepturi utilizatorilor pentru a folosi discuri, directoare, fișiere, echipamente periferice etc. se numește partajare (sharing).

Într-o rețea, unul din calculatoare este, de obicei, mai puternic și gestionează activitatea întregului sistem. Acesta este denumit file-server (gestionar de fișiere) sau mai simplu server. Celelalte calculatoare din rețea poartă numele de workstations (stații sau posturi de lucru).

Există rețele în cadrul cărora stațiile de lucru nu sunt constituite decât din monitor și tastatură, fără a avea hard propriu, care transmit toate datele serverului fără a face nici o prelucrare proprie. Aceste stații de lucru se mai numesc și terminale neinteligente. În cazul în care o stație de lucru deține capacitate proprie de procesare și poate prelua o parte din instrucțiunile de prelucrare de la calculatorul principal ea este referită ca terminal inteligent.

Calculatoarele din rețea nu trebuie neapărat să fie apropiate între ele putând fi situate fizic în părți diferite ale unei clădiri sau ale lumii. Din acest punct de vedere, respectiv după aria de răspândire geografică, rețelele de calculatoare se împart în: rețele locale, rețele pe arii extinse (rețele pe arie largă), rețele globale.

Rețelele locale – LAN (Local Area Networks) – constau de obicei dintr-un grup de calculatoare răspândite pe o arie restrânsă (un birou, o clădire sau un grup de clădiri învecinate ale aceleiași organizații).

Rețele pe arii extinse – WAN (Wide Area Networks) – sunt rețele de mari dimensiuni ce cuprind calculatoare ce se pot afla în diferite colțuri ale unui oraș sau ale lumii.

Rețelele globale – GAN (Global Area Networks) sunt rețele ce leagă calculatoare de pe întreg globul. Cea mai cunoscută rețea globală este Internetul.

Rețelele de calculatoare sunt folosite astăzi în aproape toate domeniile: în învățământ și cercetare, în activitatea de producție, în comerț, în instituțiile publice etc.

Avantajele utilizării calculatoarelor în rețea sunt multiple. Dintre cele mai importante pot fi enumerate:

1. Partajarea utilizării echipamentelor, indiferent de amplasarea lor fizică, calculatoarele conectate în rețea folosesc în comun hard discuri, imprimante și alte echipamente periferice;

2. Utilizarea în comun, la distanță a diferitelor produse software;

3. Accesarea la distanță a bazelor de date;

4. Comunicarea mai rapidă între oameni, comunicare ce se poate realiza sub formă de text, sunet sau imagine;

5. Realizarea de videoconferințe utilizate în afaceri, în activitatea politică și pentru educația la distanță;

6. Creștere ponderii lucrului la domiciliu – teleorking – în totalul activităților umane;

7. Reducerea costurilor de acces la noile tehnologii informaționale și de comunicare etc.

În general, toate rețelele au anumite componente comune și anume:

1. Servere, care sunt calculatoarele ce oferă resurse partajate pentru toți utilizatorii din rețea;

2. Clienți, care sunt calculatoare ce accesează resursele partajate în rețea de un server;

3. Mediul de comunicație, se referă la modul în care sunt conectate (cuplate) calculatoarele;

4. Datele partajate, reprezintă fișiere puse la dispoziție de către servere în rețea;

5. Coponente software ce pot fi utilizate în comun;

6. Imprimante și alte echipamente periferice.

În raport de poziția (rolul) calculatoarelor, rețelele pot fi împărțite în două mari categorii:

a) rețele de la egal la egal (peer-to-peer);

b) rețele cu server dedicat.

a) Rețele peer-to-peer nu au o organizare ierarhică a calculatoarelor. Fiecare calculator poate fi în același timp și client și server, astfel toate calculatoarele au în rețea un statut egal.

Utilizatorul fiecărui calculator stabilește ce resurse locale vor fi partajate, astfel încât acestea să poată fi folosite de ceilalți utilizatori neexistând un administrator responsabil pentru întreaga rețea. Deci resursele unui computer dintr-o rețea peer-to-peer (aplicații sau echipamente) pot fi sau nu partajate cu alte calculatoare din rețea.

Rețelele peer-to-peer sunt relativ simple și mai ieftine decât cele cu server dedicat, dar și capacitățile lor sunt mai reduse ca performanțe tehnice și ca număr de utilizatori.

Securitatea într-un sistem peer-to-peer este dificil de realizat, riscul ca persoane neautorizate să aibă access la datele din rețea fiind foarte mare.

b) rețele cu server dedicat se bazează pe conceptul client-server.

Calculatoarele de tip client sau server, deși pot avea aceeași arhitectură de bază, au roluri diferite în cadrul rețelei: clientul cere servicii pe care serverul le poate furniza simultan mai multor utilizatori.

Serverul concentrează, de regulă, cele mai importante și costisitoare resurse ale rețelei, precum hard-discuri de mare capacitate, imprimante de înaltă calitate, modemuri de mare viteză și alte periferice costisitoare, cărora le asigură protecția necesară, permițând, în același timp mai multor utilizatori să le folosească.

Serverul rulează un sistem de operare de rețea de genul Novell NetWare, Microsoft NT, Sun Solaris, IBM LAN Server, Unix etc. Într-un sistem client-server, software-ul de server rulează, de obicei, pe un calculator dedicat în exclusivitate acestui scop.

Sarcinile care revin serverelor sunt diverse și complexe și de aceea serverele din rețelele mari sunt specializate, fiind adaptate nevoilor utiilizatorilor. Se disting mai multe tipuri de servere:

1. servere de fișiere și de tipărire, care realizează stocări de date de înaltă performanță pentru clienți multipli și pot furniza servicii de tipărire partajate;

2. servere de aplicații, ce rulează aplicații de mari dimensiuni pentru clienți mai puțin puternici:

3. servere de poștă electronică, care gestionează transferul de mesaje electronice între utilizatorii rețelei;

4. servere de fax, care gestionează traficul de mesaje fax, partajând una sau mai multe plăci fax-modem;

5. servere de comunicații, care gestionează fluxul de date și mesaje transmise între rețeaua serverului și alte rețele de calculatoare etc.

3.2 Protocoale de rețea

Când o persoană dorește să comunice cu o altă persoană, limbajul folosit trebuie să respecte o serie de reguli și convenții, pentru a putea fi înțeleasă de cea de-a doua persoană. În mod similar, regulile de comunicare se aplică și în cazul rețelelor de calculatoare, a tehnicii de calcul în general.

Setul de reguli și semnale care permit comunicarea și interacțiunea calculatoarelor dintr-o rețea se numește protocal de rețea.

Comunicarea în rețea presupune transmiterea datelor între calculatoare, proces complex care se desfășoară în mai multe etape distincte. În fiecare etapă au loc acțiuni specifice, care sunt parcurse într-o anumită ordine, aceeași pentru fiecare calculator din rețea, fiecare etapă având propriile protocoale.

Sintetizate, aceste etape sunt prezentate în continuare.

Pentru calculatorul emițător:

– identificarea datelor de transmis;

– fragmentarea datelor în blocuri mai mici și mai ușor de manevrat, numite pachete;

– adăugarea de informații de adresare fiecărui pachet de date, pentru a localiza datele respective și a identifica destinatarul;

– adăugarea unor informații de sincronizare și de verificare a erorilor;

– pregătirea datelor pentru transmisie și transmiterea lor în rețea.

Pentru calculatorul receptor:

– preluarea pachetelor de pe cablu și aducerea acestora în calculator;

– înlăturarea informațiilor suplimentare adăugate la pachetul de date de către emițător;

– copierea datelor din pachetele de date într-o memorie tampon (de lucru) în vederea reasamblării;

– transferarea datelor reasamblate către o aplicație, într-o formă recunoscută de aceasta.

În sistemele complexe de comunicație, există mai multe tipuri de protocoale fiecare cu sarcini specifice. Acțiunile diferitelor protocoale trebuie să fie coordonate între ele astfel încât să nu apară conflicte sau operații incomplet efectuate. O astfel de combinație de protocoale care acționează împreună constituie o stivă (o suită sau o familie) de protocoale.

Pentru a asigura comunicarea între componentele hardware și software ale diferiților producători, a fost necesară standardizarea protocoalelor. Industria de tehnică de calcul a proiectat mai multe tipuri de suite de protocoale, cele mai reprezentative fiind: suita de protocoale ISO/OSI; suita de protocoale TCP/IP; suita de protocoale Novell NetWare: arhitectura SNA (System Network Arhitecture) IBM; DECnet; Apple Talk.

Organizația Internațională de Standarde (International Standards Organization – ISO) a fost fondată în anul 1947 și cuprinde în prezent membrii din peste 100 de țări. În 1984, ISO a publicat modelul de referință pentru interconectarea sistemelor deschise, ISO/OSI (OSI – Open Systems Interconnection). Acesta a devenit un standard internațional ce servește ca model în proiectarea rețelelor și interconectarea în rețea. Modelul în sine nu reprezintă o specificație obligatorie de proiectare pentru crearea rețelelor, ci doar un ghid. De exemplu Protocolul de Control al Transportului/Protocolul Internet (TCP/IP) se diferențiază de ISO/OSI prin combinarea nivelurilor (reducerea numărului de niveluri necesare pentru implementare).

3.3 Topologii de rețea

Topologia unei rețele descrie dispunerea fizică în teren a calculatoarelor, cablurilor și a celorlalte componente ce alcătuiesc rețeaua. Ea afectează direct performanțele rețelei. Alegerea unei anumite topologii de rețea influențează: tipul de echipament necesar pentru asamblarea rețelei; caractersticile echipamentului; posibilitățile de extindere a rețelei; modul în care este administrată rețeaua.

Cele mai frecvente topologii de rețea sunt:

A. Topologia magistrală (bus), în care calculatoarele sunt legate la rând, de-a lungul unui singur cablu.

B. Topologia stea (star), când calculatoarele sunt conectate prin segmente de cablu la un singur dispozitiv central.

C. Topologia inel (ring), în care calculatoarele ce sunt legate prin cablu formează o buclă închisă.

A. Topologia magistrală. Este cea mai simplă și mai uzuală metodă de conectare a calculatoarelor în rețea. Ea folosește un singur mediu de transmisie, cel mai adesea un cablu coaxial denumit magistrală. Toate calculatoarele sunt legate direct la magistrală.

În cadrul unei rețele cu topologie de magistrală datele sunt transmise tuturor calculatoarelor din rețea, insă sunt acceptate doar de calculatorul a cărui adresă corespunde adresei codificate din semnalul transmis. La un moment dat, doar un singur calculator poate transmite mesaje pe magistrală. Dacă două calculatoare ar plasa simultan date pe cablu, pachetele de date ale unui calculator ar intra în coliziune cu pachetele altui calculator și ambele pachete ar fi distruse. Pentru a elimina coliziunile se folosește metoda de acces competițională. Astfel calculatoarele ascultă cablul pentru a detecta dacă un alt calculator încearcă să transmită date.

Ca urmare a acestei metode de acces, performanța rețelei depinde de numărul de calculatoare conectate la magistrală. Cu cât sunt mai multe calculatoare conectate, cu atât mai multe dintre ele vor aștepta să plaseze date pe magistrală și astfel rețeaua va fi mai lentă. Viteza de lucru în rețea mai este determinată și de alți factori precum: performanțele componentelor hardware din rețea; frecvența cu care calculatoarele din rețea transmit date; tipul aplicațiilor rulate în rețea; tipurile de cablu folosite în rețea; distanțele dintre calculatoarele rețelei.

Toplogia magistrală este una pasivă deoarece calculatoarele legate la magistrală nu acționează pentru retransmiterea datelor. Astfel, dacă un calculator se defectează nu este afectat restul rețelei. În schimb un defect fizic survenit pe cablu, în orice punct al magistralei, va determina întreruperea funcționării rețelei.

B. Topologia stea. În acest caz, un calculator central constituie inima rețelei, iar celelalte calculatoare din rețea, denumite noduri, se conectează individual la calculatorul central.

Topologia stea își are originile în perioada de început a informaticii când toate calculatoarele dintr-o instituție se legau la un calculator de mare capacitate.

Rețelele care utilizează topologia stea oferă posibilități superioare de administrare centralizată, dar prezintă dezavantajul că, în cazul rețelelor extinse, este necesară o lungime mare de cablu.

Avantajul de bază al topologiei stea constă în faptul că rețeaua continuă să funcționeze chiar dacă un nod sau cablul care îl conectează la calculatorul central se defectează.

Dezavantajul major al topologiei stea este acela că, dacă calculatorul central nu mai funcționează, întreaga rețea va fi scoasă din funcțiune.

C. Topologia inel. Reprezintă un inel fizic de calculatoare, fără calculator central. În cadrul ei, un nod se conectează la următorul, acesta la următorul etc. până când se ajunge la primul nod formându-se o buclă (un inel).

Spre deosebire de topologia magistrală, care este pasivă, în cazul topologiei inel, fiecare calculator acționează ca un repetor, amplificând semnalul și transmițându-l calculatorului următor. Datele transmise în rețea trec prin fiecare calculator situat între calculatorul emițător și cel receptor.

Una din metodele de transmitere a datelor într-o rețea cu topologie inel este transferul jetonului (token passing). Jetonul constă dintr-o secvență predefinită de biți (un șir de date), care permite unui calculator să trasfere date prin cablu.

Un calculator nu poate transmite până nu intră în posesia jetonului. Jetonul este transsferat de la un calculator la altul până intră în posesia calculatorului ce solicită transmiterea de date. Când jetonul este folosit de un calculator, nici un alt calculator nu poate transmite date. Calculatorul emițător modifică jetonul, adaugă datele, adresa receptorului și transmite jetonul mai departe. Datele trec de la un calculator la altul, până ajung la calculatorul a cărui adresă corespunde cu cea a datelor transmise. Calculatorul receptor returnează un mesaj către calculatorul emițător în care precizează faptul că datele au fost primite. După verificare, calculatorul emițător generează un nou jeton pe care îl lansează în rețea.

Dezavantajul de bază al topologiei inel este acela că o întrerupere în lanțul de calculatoare sau în echipamentele care le conectează va determina oprirea funcționării întregii rețele.

3.4 Conectarea rețelelor

Transmiterea și recepția datelor între calculatoarele unei rețele este asigurată:

– din punct de vedere fizic de elementele de conectare;

– din punct de vedere logic de programele de comunicație (software-ul de rețea).

Elementele de conectare cuprind:

– plăcile de rețea (NIC – Network Interface Card) incluse în configurația oricărui calculator din rețea;

– mediile de transmisie a datelor;

– dispozitivele folosite pentru extinderea rețelelor.

Plăcile de rețea sunt dispozitive electronice cu rol de interfață între calculator și cablu de rețea. Ele se instalează în interiorul fiecărui calculator din rețea. O placă de rețea îndeplinește următoarele funcții:

– pregătește datele pentru a fi transmise prin cablu pe rețea;

– transmite datele către alt calculator;

– controlează fluxul de date între calculator și cablul de rețea.

Fiecare placă de rețea este diferențiată de alte plăci din cadrul rețelei prin adresa sa de rețea, ce este înscrisă în circuitele sale electronice.

O placă de rețea este prevăzută cu unul sau mai mulți conectori, prin care se realizează conexiunea cu cablul de rețea.

Performanțele plăcilor de rețea influențează decisiv performanțele rețelei, deoarece acționează direct asupra transmiterii datelor. Deși toate plăcile de rețea respectă anumite standarde și specificații minimale, totuși nivelurile lor de performanță sunt foarte diferite în funcție de tipul constructiv și de firma producătoare.

Mediile de transmisie a datelor. Rețelele de calculatoare au multiple moduri de interconectare și folosesc diverse medii de trasmisie a datelor, care se pot clasifica în două categorii:

1. Medii de transmisie bazate pe fir (hardware), care pot fi:

– electrice: cablul coaxial și cablul torsadat, de exemplu, cablul UTP;

– optice: cablul cu fibră optică.

2. Medii de transmisie fără fir (wireless): razele infraroșii, undele radio, microundele.

Dispozitivele folosite pentru extinderea rețelelor. În anumite momente, rețelele LAN nu mai fac față sarcinilor fiind necesară extinderea lor. Rețelele nu pot fi extinse prin simpla adăugare de calculatoare și cabluri, deoarece fiecare topologie de rețea are propriile limite.

Pentru extinderea rețelelor pot fi utilizate următoarele dispozitive: repetorul, concentratorul (hub-ul), puntea (bridge), routerul, brouterul, poarta de interconectare (gateway).

Semnalul, în timp ce străbate cablul de rețea, suferă o degradare datorită rezistenței cablului. Acest proces poartă numele de atenuare. Cu cât cablul este mai lung, cu atât atenuarea este mai puternică, făcând ca semnalul să devină de nerecunoscut. Repetorul preia semnalul atenuat de pe un segment de cablu, îl amplifică fără ai modifica frecvența și îl transmite mai departe pe un alt segment de cablu. Repetoarele reprezintă o soluție ieftină pentru extinderea rețelei și se utilizează în special când traficul generat pe fiecare segment al rețelei nu este mare, iar costurile au o pondere importantă în luarea deciziei de realizare a rețelei.

Concentratorul (hub-ul) reprezintă componenta centrală într-o rețea cu o topologie stea. El este un dispozitiv central, la care este legat fiecare calculator din rețea și reglează la nivel electric fluxurile de date de la și spre calculatoarele conectate. Concentratoarele sunt de două tipuri: active și pasive. Concentratoarele active regenerează și retrasmit semnalele la fel ca repetoarele, dispunând de un număr variabil de porturi (4, 8, 12 etc.). Concentratoarele pasive acționează doar ca puncte de conectare fără să amplifice sau să regenereze semnalul.

Puntea se folosește pentru interconectarea a două rețele care folosesc aceeași tehnologie. Spre deosebire de repetor, o punte poate diviza rețeaua pentru a arbitra traficul de date sau pentru a îmbunătăți performanțele, fiabilitatea și securitatea rețelelor.

Routerul este un dispozitiv mai complicat decât puntea. El poate transfera date între rețele ce folosesc tehnologii diferite, cum ar fi o rețea Ethernet și o rețea IBM Token Ring.

Brouterul combină calitățile unei punți cu cele ale unui router. El poate funcționa ca router pentru un anumit protocol și ca punte pentru alte protocoale. Datorită acestui comportament, brouterul oferă avantaje mai mari, din punct de vedere al costurilor și al posibilităților de administrare, față de punți și routere.

Porțile de interconectare (gateways) reprezintă un termen generic folosit pentru a desemna anumite entități din rețea. Se folosesc pentru a conecta două sisteme ce folosesc protocoale de comunicare, structuri de formate, limbaje sau arhitecturi diferite. De exemplu porțile pot interconecta rețele cu sisteme de operare diferite, cum ar fi Microsoft Windows NT Server cu System Network Architecture (SNA) de la IBM.

Porțile reîmpachetează și convertesc datele ce urmează a fi transferate dintr-un mediu în altul, astfel încât acestea să fie compatibile cu cerințele sistemului destinație. Porțile pot modifica formatul uni mesaj, astfel încât acesta să fie recunoscut de programul de aplicație de la celălalt capăt al conexiunii.

Pentru a permite comunicarea între rețele, porțile despachetează datele primite, eliminând antetul protocolului rețelei sursă, după care reîmpachetează datele cu antetul protocolului din rețeaua destinație. Porțile efectuează conversia de protocoale, de regulă, la Nivelul Aplicație, dar există și porți care folosesc toate cele șapte niveluri ale modelului ISO/OSI.

Porțile reprezintă, de regulă, servere dedicate dintr-o rețea. Ele pot fi folosite la conectarea calculatoarelor personale cu minicalculatoare sau calculatoare de mare capacitate (mainframe-uri). Programele de aplicație de pe calculatoarele personale accesează calculatorul mainframe, comunicând cu acesta prin intermediul calculatorului poartă. Astfel, utilizatorii au acces la resursele calculatorului mainframe ca și când acestea s-ar afla pe propriile calculatoare.

CAP.4 REALIZAREA UNEI RETELE (LAN)

Pentru a realiza o retea de mai multe calculatoare avem nevoie de urmatoarele:

Cablu UTP Cat 5, mufe pentru retea, swicht sau hub si cleste de sertizat mufele.Primul pas in realizarea retelei este mufarea cablurilor. Aceasta se face conform imaginii de mai jos respectandu-se cu strictete ordinea culorilor.

Fig.1 Mufarea UTP cat5 tip A

In cazul in care dorim sa legam doar 2 calculatoare intre ele nu mai avem nevoie de swicht si mufarea cablului se va face in modul urmator:

Fig.2 Mufarea UTP cat5 tip B

Dupa ce am realizat cablurile vom trece la setarea calculatoarelor pentru retea. De remarcat este ca unul dintre acestea trebuie sa fie server si se seteaza in felul urmator (pentru cazul XP-ului)

Click dreapta pe iconul MY Network Place / Properties / click dreapta pe iconul Local Aria Conection / Properties / Internet Protocol (TCP/IP) / Propreties.

In acest moment ne apar mai multe casute de dialog unde ne cere sa introducem anumite valori. Acestea pot fi :

IP address : 192.168.0.1

Subnet mask : 255.255.255.0

Default Gatewey : 192.168.0.1

Preffered DNS server : 192.168.0.1

Aceste setari le putem face calculatorului care va deveni server. Pentru calculatorul client vom aplica aceleasi valori cu deosebirea ca pentru adresa de IP vom scrie: 192.168.0.255, maximul de IP-uri admise.

In mod normal dupa ce aceste setari au fost facute calculatoarele ar trebui sa se vada. In caz contrar se va verifica daca toate PC-urile din LAN au acelasi WorkGrop. Acest lucru se face in felul urmator : My Computer / Properties / Computer Name / Change…

In cazul in care dorim sa sher-uim internet in retea, pe calculatorul considerat server se mai instaleaza o placa de retea pe care introducem internet de la ISP-ul nostru si cealalta placa o conectam in swich-ul retelei. Apoi setam placa ISP-ului, bifand optiunea de sheruit internet celorlalte statii de retea.

OBS

– codul culorilor trebuie sa fie identic fiecarei mufe din retea conform imaginilor de mai sus;

– cablul de legatura intre doua statii din retea nu trebuie sa depaseasca 100m.

4.1 VERIFICAREA CONTINUITATII RETELEI

Pentru asta se efectueaza comanda Ping catre statia pe care vrem sa o verificam. Calea este Start / Run… In casuta de dialog vom scrie ping 192.168.0.x –t / OK

In cazul in care statia respectiva nu va raspunde vom avea un raspuns de tipul: Recuest Time Out, in caz contrat vom avea un raspuns conform imagini:

Fig.3 Testul PING cu succes

DEFECTE DE RETEA

Principalul defect al unei retele apare atunci cand unul din caburi este intrerupt. De regula acestea se rup greu, problema apare la mufarea acestora, unde de regula se greseste sau se oxideaza pinii de legatura. In cazul in care reteaua foloseste si swicht, acesta se poate bloca destul de frecvent datorita variatiilor de tensiune. Deblocarea sa se face prin resetare, adica se scoate mufa de alimentare a sa si se lasa fara tensiune cateva secunde.

4.2 Configurarea unei plăci de rețea

(în Windows 2000/XP)

Configurarea rețelei

După instalarea fizică a echipamentului de rețea (plăci de rețea, cabluri, hub-uri sau switch-uri) se trece la configurarea logică a rețelei (instalarea protocoalelor necesare, stabilirea adresei IP fiecărei interfețe de rețea, stabilirea Gateway-ului pentru calculatorul prezent precum și Server-ul de DNS – dacă acesta este prezent).

Setarea adresei IP pentru interfața de rețea (placa de rețea)

Fiecare stație/calculator din rețea va fi identificat printr-o adresa unică de 32 biți tip Internet Protocol (IP). Nu vor fi acceptate calculatoare cu adrese IP identice întrucât acestea vor genera conflicte în rețea.

Formatul adresei IP

Adresa IP este una pe 32 biti a cate 4 octeți, fiecare octet fiind separat prin “.” Acest format se mai numește și formatul zecimal cu punct al adresei IP și arată astfel:

XXX.XXX.XXX.XXX – x fiind un număr în format zecimal de la 0 la 254 Astfel, grupele de xxx echivalează câte 1 octet (1 octet = 8 biți; 8biti x 4 octeți = 32 biti). Fiecare set de 4 octeți identifică rețeaua sau clientul din rețea în funcție de formatul adresei întâlnit de protocolul de rețea (IP).

Verificarea instalării corecte a plăcii de rețea

Pentru acest lucru, accesați meniul “Start”->”Settings”->”Control Panel” după care accesați pictograma cu numele “System” și dați click pe tab-ul “Hardware” – apăsați acum butonul “Device manager”. Va apărea următoarea fereastră:

Fig. 4 Device Manager

După cum observați din imagine, în secțiunea “Network Adapters” se află instalată o placă de rețea “Realtek RTL8139”.

În cazul în care va apărea un semn de exclamare în dreptul numelui plăcii va trebui să instalați driverele corespunzătoare sau să rezolvați eventualele conflicte de sistem.

În cazul în care apare simbolul “!” atunci adaptorul de rețea cauzează probleme severe sistemului de operare, motiv pentru care placa este dezactivată.

O altă modalitatea de a vedea daca placa a fost instalată cu succes, apelați la utilitarul “ipconfig” sub Command Prompt astfel: “ipconfig /all”. Rezultatul comenzii va fi unul asemănător celui de mai jos:

Fig.5 Vizualizarea IP-urilor

Setarea IP-ului pentru interfața de rețea

Fig.6 Configurarea IP-ului

Setările făcute mai sus sunt valide pentru un calculator ce are acces la Internet prin Gateway-ul “192.168.0.10”. Suplimentar se va specifica și server-ul de DNS ce va rezolva adresele de internet (de ex: cele introduse în browser). În mod normal, server-ul de DNS are aceeași adresa IP ca a Gateway-ului întrucât acel calculator are și funcție de server de DNS. Puteți de asemenea să introduceți mai multe adrese de DNS. Acestea vor fi luate în ordine, de sus în jos (dacă primul nu este accesibil sau nu poate rezolva cererea atunci al doilea, daca nu al treilea, etc).

Setările descrise până acum sunt valide pentru un calculator ce are acces la Internet și la serviciul de DNS al unui server.

În cazul în care nu aveți o conexiune la Internet lăsați câmpurile “Gateway” și secțiunea “Use the following DNS server addresses” goale. Dacă mai există și alte calculatoare ce urmează a fi conectate în rețea, se vor stabili adrese IP din aceeași clasă de rețea utilizată pentru calculatorul curent.

De exemplu, următorul calculator din rețea va avea adresa IP “192.168.0.2”, al treilea calculator “192.168.0.3”, etc până la limita de 223 impusă clasei C.

Testarea funcționarii interfeței de rețea

Pentru a vă asigura ca ați configurat corect placa de rețea și ați stabilit adresa IP, testați conexiunea apelând comanda “ping” sub “Command Prompt” astfel: “ping IP” unde IP este adresa IP stabilită pentru interfața de rețea prezentă în calculator.

Fig.7 Test PING ratat

Mesajul de eroare afișat de comanda “ping” indică imposibilitatea de a accesa adresa specificată. Acest lucru se datorează fie din cauza în care adresa nu se află în rețeaua în care se află calculatorul sursă (cel de pe care accesați), fie server-ul de DNS specificat nu rulează, fie Gateway-ul specificat nu funcționează sau va este restricționat accesul la serviciile acestuia.

Pentru a fi siguri că problema vine din partea cablului ce nu este conectat sau a calculatoarelor ce nu sunt puse în funcțiune apelați comanda “ipconfig” și analizați rezultatul acesteia:

Fig. 8 Testarea IPCONFIG

Protocoalele de rețea

Protocolul reprezintă un set de reguli pe care două sau mai multe calculatoare trebuie să le cunoască pentru a comunica între ele.

Protocolul utilizat până acum a fost “TCP/IP”. Acesta este instalat implicit de către Windows 2000/XP la instalarea acestuia și este utilizat în mediul unde este necesară prezența serviciilor bazate pe acest protocol.

Exemple de astfel de servicii ar fi: servicii de mail (SMTP, POP3), servicii de browsing (HTTP), servicii de transfer fișiere (FTP,TFTP) sau orice alt tip de servicii ce se bazează pe transferul de date în rețea.

Acest fapt îl puteți deduce și din numele acronimului “TCP/IP” – “ Transfer Control Protocol/Internet Protocol”.

Pentru transferul datelor în rețeaua locală (LAN) sub sistemul de operare Windows este necesară instalarea unui protocol dedicat și proprietar Microsoft Corp. numit “NWLink” sau compatibil IPX/SPX. Implicit Windows nu vine instalat cu acest protocol. Pentru a-l instala procedați în felul următor:

Accesați meniul “Start”->”Settings”->”Control Panel” și executați dubluclick pe pictograma “Network and Dial-Up Connections”. Dați click stânga pe pictograma rețelei și executați opțiunea “Propreties”. În aceasta fereastră apăsați butonul “Install…” și dați click pe pictograma “Protocol” după cum este afișat:

Fig. 9 Panoul de protocol

Acum apăsați butonul “Add…” și selectați protocolul “NWLink”:

Fig. 10 Selectarea protocolului

Dați click pe butonul “Ok” pentru a completa procesul de instalare. În cazul în care vi se cere să reporniți sistemul faceți acest lucru acum.

Partajarea fisierelor in retea

Resursele partajate pot fi fișiere, directoare cu subdirectoare, unități de stocare, unități de ieșire (imprimantă, plotter, fax).

Deschideți mai întâi fereastra Windows Explorer și dați click stânga pe resursa ce doriți s-o partajați. În imaginea de mai jos se prezintă modul de partajare al directorului “My Documents”:

Fig. 11 Partajarea fisierelor

După ce s-a dat click pe opțiunea “Properties” va apărea următoarea fereastră:

Fig. 12 Panoul de share

Accesați acum tab-ul “Sharing” pentru a ajunge la opțiunile de partajare afișate în imaginea de mai sus.

Bifați opțiunea “Share this folder” pentru a partaja directorul. Opțional, stabiliți un nume pentru directorul partajat. Acest nume va fi afișat pe calculatorul ce-l accesează. În cazul în care nu stabiliți nici un alt nume, va fi utilizat numele acestuia original.

După stabilirea numelui dați click pe butonul “Apply” si “Ok” după care va trebui să așteptați ca sistemul de operare să seteze drepturile de acces pentru resursele partajate. Opțional dar recomandat este să stabiliți drepturi de acces bine definite în funcție de preferințele dvs. sau de mediul în care se vor partaja resursele sau categoriile de persoane ce sunt autorizate să acceseze resursele.

Prin accesare înțelegem citirea, modificarea/scrierea, executarea precum și afișarea conținutului resurselor respective.

Pentru a stabili reguli de acces dați click pe butonul “Permissions”.

Fig. 13 Configurarea permisiunilor

Observați din imagine persoanele ce au drept asupra resurselor. În cazul de față “Everyone” adică oricine are drepturile bifate în cadrul secțiunii “Permissions” – in exemplul de mai sus, oricine poate avea control integral asupra resurselor partajate (modificare/citire).

În funcție de necesități, bifați opțiunea care o credeți ca vă convine mai bine mediului în care vor fi partajate resursele.

De asemenea puteți defini anumite categorii/grupuri de persoane ce vor avea drepturi asupra fișierelor.

Pentru a adăuga grupuri sau persoane listei dați click pe butonul “Add” dinsecțiunea “Share permissions”. Va fi afișată fereastra următoare:

Fig. 14 Accesul vizitatorilor

Selectați categoria/grupul sau numele persoanei căreia îi dați drepturi dând dublu-click pe aceasta și apăsați butonul “Ok”. În cazul de față s-a ales“Authenticated Users” – utilizatori autentificați – acest grup îl reprezintă utilizatorii ce accesează resursele dvs. printr-o parola.

După apăsarea butonului “Ok”, categoria de utilizatori selectată va fi afișata ca în imaginea din continuare:

Se poate vedea că acestei categorii i se atribuie doar drepturi de citire asupra resurselor. Acestea includ doar afișarea conținutului resurselor.

Suplimentar mai puteți stabili limita utilizatorilor ce pot accesa resursele dvs. Aceasta o puteți seta din fereastra de stabilire a resurselor de partajat sub “User Limit” și “Allow … users”.

Cap.5 Efectuarea retelei

5.1 Topologia reala

In alegerea unei retele trebuie sa tinem cont de:

• Dimensiunea organizatiei

• Nivelul de securitate necesar

• Tipul afacerii

• Nivelul de suport administrativ disponibil

• Marimea traficului

• Necesitatile utilizatorilor retelei

• Buget

Din aceste considerente, varianta de retea ce o vom alege este “Reteaua Client-Server”.

Fig.16 Client – Server

Serverele sunt de mai multe modele, in functie de utilitatea lor, specializate pe anumite functii, cu o anumita aplicabilitate, dar exista si variante ce le intruchipeaza pe toate, iar pe aceasta o vom alege noi.

Servere de fisiere si de imprimante

Serverele de fisiere si de imprimante gestioneaza accesul si utilizareafisierelor si imprimantelor.

Exemplu: un editor de texte ruleaza pe calculatorul client, dar acceseazadocumentele care sunt memorate pe server.

Servere de aplicatii

Serverele de aplicatii realizeaza partea server a unei aplicatii clien-server.

De exemplu serverul organizeaza o mare cantitate de date, astfel incit ele sa poate fi usor de recuperat.

Un server de fisiere transfera datele spre calculatorul care face cererea, in timp ce un server de aplicatii prelucreaza cererea si trimite sprecalculatorul care a facut cererea doar rezultatul cererii.

Servere de mail

Serverele de mail actioneaza ca si serverele de aplicatii, in sensul ca exista aplicatii dedicate clientului sau serverului, datele fiind selectiv transferate de la server la client.

Servere de comunicatii

Serverele de comunicatii controleaza fluxul de date dintre serverul unei retele si alte retele sau servere aflate la distanta si care apeleaza prin modem serverul de comunicatii.

Servere de servicii director

Serverele de servicii director permit utilizatorului de a localiza, memora si securiza informatia din retea.

5.2 Avantajele retelelor client-server

Partajarea resurselor

Un server este proiectat sa ofere acces la multe fisiere si imprimante , pastrind totodata performanta si securitatea necesare utilizatorului.

Partajarea datelor bazata pe server poate fi controlata si administrata centralizat. Datorita acestui fapt, resursele pot fi mai usor de localizat si de intretinut decit resursele de pe fiecare calculator.

Securitatea

Securitatea este principalul motiv pentru alegerea solutiei de retea client-server. In aceasta solutie exista un singur administrator care stabileste politica de securitate si o aplica fiecarui utilizator din retea.

Backup

Backup-uri pot fi programate in mai multe momente ale zilei sau o data pe saptamina, in functie de importanta si valoarea datelor. Aceasta operatie poate fi realizata automat, dupa un orar prestabilit, chiar daca serverele sunt localizate in diferite parti ale retelei.

Redundanta

Prin utilizarea metodelor de backup numite sisteme redundante, datele de pe orice server pot fi copiate si pastrate online. Chiar daca se distruge zona primara de memorare a datelor, ea poate fi refacuta cu ajutorul copiei backup.

Numarul de utilizatori

O retea client-server poate suporta mii de utilizatori. O asemenea retea ar fi imposibil de gestionat in varianta peer-to-peer.

Consideratii hardware

Hardware-ul calculatorului client poate fi limitat la necesitatile utilizatorului, deoarece acesta nu are nevoie de RAM suplimentar, sau spatiu suplimentar pe discul dur, pentru a oferi servicii de retea. Un calculator client are tipic un procesor Pentium si 32 MB de RAM.

Topologia reala a retelei

Fig. 17 Viziunea retelei

5.3 Achizitionarea echipamentelor si accesoriilor

Achizitiile necesare investitiei constau in:

un router de mare viteza compatibil cu solicitarile de conectare pentru Internet Service Provider, in cazul nostru Romtelecom;

un switch cu 24 de porturi, ceea ce permite conectarea tuturor echipamentelor ce au nevoie de acces in retea, ramanand si porturi disponibile pentru extinderea retelei in caz de nevoie prin adaugarea unui alt switch;

cabluri de conectare a dispozitivelor;

un server central cu putere suficienta pentru a procesa datele tuturor calculatoarelor in acelasi timp;

licentele de utilizare a programelor pentru serverul central;

Routerul este unul produs de CISCO, cel mai mare producator de echipamente de retelistica. Specificatiile echipamentului sunt:

Fig. 18 Router RV042 rv042-eu

, iar pretul este unul avantajos, 595,12 RON, toate produsele fiind achizitionate de la acelasi furnizor, beneficiind astfel de un discount.

Switchul achizitionat este tot unul produs ce CISCO, avand urmatoarele specificatii:

Fig. 19 Switch SLM224GT-UK

, iar pretul a fost 895 RON.

Cablurile sunt de inalta calitate, cu o rezistenta indelungata la uzura, umiditate, cablu FTP cat5e, cu conducator, folie Aluminiu, folie PVC, fir metalic ground la pretul de 1,22 RON / metru liniar, folosind aproximativ 200 ml.

Fig. 20 Cablu FTP cat5e

Cea mai mare investitie a fost in serverul central, acesta fiind cel mai scump din tot ce a fost nevoie sa cumparam, 12.806,66 RON.

Fig. 21 Server HP ProLiant ML350p

5.4 Licentele Software

Avand aceste echipamente conectate cum se arata in fig. 17, tot ce trebuie sa facem este sa instalam licentele programelor folosite in companie de catre toti utilizatorii, dandu-le acestora acces spre folosinta lor.

Licenta pentru Server de la microsoft o gasim la un pret mai accesibil / user decat daca am cumpara licenta pentru fiecare device in parte. Astfel putem gasi o licenta de 5 useri la pretul de 1.139,60 RON, adica 227 lei / user pentru 24 de luni, fata de windows 7 care costa 602 RON / device. Asta inseamna ca la 5 deviceuri windows 7 va costa 3010 pentru aceeasi perioada de timp.

Avand in vedere ca noi avem 10 calculatoare, inseamna ca economisim, 3740 RON la 2 ani doar din licenta de windows. La aceasta se mai adauga licenta de antivirus, 968 lei pentru 10 calculatoare / 2 ani, varianta server, iar cea pentru end-users 194 RON pentru o persoana / 1 an. Facand un calcul simplu 10*194=1940/1 an *2= 3880 RON. Economisim, deci, 2912 RON la 2 ani.

In privinta Windows Office Bussiness, pretul pentru server este de 1140 RON