Informarea Statistico Economica Pentru Agricultura
CUPRINS
Cuvânt înainte……………………………………………………….……………………………3
Capitolul I
Importanța și sfera de cuprindere a exploatațiilor agricole ca sistem complex și dinamic……………………………………………………………………………………………5
1.1. Exploatațiile agricole ca sistem complex și dinamic…………………………….5
1.1.1. Managementul exploatațiilor agricole famililale……………………….9
1.1.2. Analiza funcțiunilor exploatațiilor agricole ca fundament in atingerea targetului…………………………………………………………………………16
1.2. Importanța organizării structurale a exploatațiilor agricole in cadrul rețelei de evaluare a rezultatelor…………………………………………………………………20
1.3. Necesitatea asigurării capitalului fix in exploatațiile agricole…………………24
1.4. Performanțele economice ale exploatațiilor agricole………………………….26
1.4.1. Estimarea rezultatelor ca atribut al funcției de control-evaluare……26
1.4.2. Posibilități de măsurare a rezultatelor de producție si economice ale exploatațiilor agricole…………………………………………………………..27
Capitolul II
Geneza Rețelei de Informații Contabile Agricole a Uniunii Europene………………32
2.1. Obiectul, rolul și funcțiile rețelei de informare contabilă agricolă…………….32
2.2. Premise in crearea unei rețele de culegere de date contabile privind veniturile și activitatea economică a exploatațiilor agricole în Comunitatea Economică Europeană…………………………………………………………………34
2.3. Definiții și instrucțiuni cu privire la crearea și folosirea unei Fișe de Exploatație……………………………………………………………………………….40
2.4. Modalitatea de exploatare a Suprafețelor Agricole Utilizate (S.A.U.)………..46
2.4.1. Forța de muncă în exploatațiile agricole…………………………..….46
2.4.2. Cheltuielile exploatației și amortizarea……………………………….49
2.5. Tipologia exploatațiilor agricole din Uniunea Euopeană………………………53
2.5.1. Exemplu de clasificare a unei exploatații agricole după tipologia comunitară……………………………………………………………………….54
Capitolul III
Organizarea unor centre locale de informare statistico-economică pentru agricultură (aplicare a modelului RICA a Uniunii Europene)…………………………56
3.1. Obiectivele creării unei rețele locale de informare pentru agricultură……….56
3.2. Probleme și constrângeri privind statistica agricolă din Romania……………57
3.3. Contabilitatea de gestiune agricolă – principala sursă de informații în procesul decizional……………………………………………………………………….……….61
3.4. Informatica aplicată în exploatația agricolă…………………………………….65
Capitolul IV
Studiu de caz – Situația unităților agroalimentare din județul Vrancea……….…….67
4.1. Prezentare generală………………………………………………………………67
4.2. Starea economică și socială………………………………………………….….69
4.3. Politici coerente de relansare și dezvoltare durabilă a agriculturii……………76
4.4. Program de dezvoltare pe perioada 2003-2004………………………….……80
Capitolul V
Concluzii generale……………………………………………………………………………86
5.1. Importanța creării unei rețele naționale de informare contabilă agricolă……86
5.2. Necesitatea unei cooperări agricole…………………………………………….87
5.3. Folosirea informațiilor în sprijinul dezvoltării sistemului agricol………………92
Anexe
Bibliografie
Bibliografie:
Constantin Anghelache "România 2001. După 11 ani de tranziție", Editura Economică, București 2001
Bond Ion ”Exploatația agricolă – organizare, dezvoltare, exploatare”, Editura Mirton, Timișoara, 1999
Mircea Bulgaru “Dreptul de a mânca”, Editura XXXXX , 1996
Dinu Gavrilescu și Daniela Giurcă (coordonatori) "Economia agroalimentară", Editura Bioterra, 2000
Dinu Gavrivescu, Daniela Giurcă (Coordonatori) “Lecții ale tranziției. Spațiul rural și sectorul agroalimentar românesc”, Editura Expert, 2001
Dinu Gavrivescu (coordonatori) “Economii Rurale Locale. Dimensiuni și perspective”, Editura Agris
Cristian Romeo Hotea, "Jurnalul exploatației – instument de calcul a profitului și a rentabilității în fermele agricole de tip familial", Editura Terra Nostra, 2002, Iași
Nicoleta Mateoc-Sârb "Exploatația agricolă – trecut, prezent și … viitor", , Editura Agroprint, Timișoara, 1999
Gabriel Popescu "Probleme de Politică Agrară", Editura ASE, București ,2001
Marin Popescu " Lecții ale tranziției. Agricultura României 1990 – 2000”, Editura Expert, București 2001
Christof Ruhl, Daniel Dăianu (coordonaori), "Tranziția economică în România. Trecut, prezent și viitor", Editura Arta Gafica
Radu Voicu “Organizația și strategia dezvoltării unităților agricole”, Editura ASE,1999
Radu Voicu “Economia și managementul exploatațiilor agricole”, Editura Tribuna Economică, 2000
Dan Voiculescu și colaboratorii "Analiza de competivitate a economiei românești. Orizont 2000-2005-2010. Soluții strategice alternative", Editura Academiei Române, București ,1998
Emil Daniel Teșliuc "Politica agricolă: realizări și provocări", Conferința România, 2000, București
Letiția Zahiu “Managementul agricol", , Editura Economica, București, 1999
Viorica Gavrilă și Camelia Toma „Metodologie și modele de gestiune a exploatației agricole”, INCE – IEA, 2000, București
Marioara Rusu "Evoluția gospodăriei rurale", INCE-IEA, București, 2001
"Venituri și cheltuieli și consumul populatei în anul 2000", Institutul Național de Statistică
"Anuarul Statistic 2000" – CNS
"Agricultura privată în România", MAA și Comisia Europeană, Banca Mondială, 1997
“Agricultura României”, MAAP – 2002
"Evaluarea politicilor agricole. România", Organizația pentru cooperare economică și dezvoltare, 2000
Ministerul Agriculturii și Alimentației – Agenția Națională de Consultanță Agricolă “Fundamentarea tehnologiilor de producție (devize tehnologice) și estimări privind costurile de producție și prețurile orientative la culturile de câmp, legume, plante furajere de volum și pajiști, pomi fructiferi și viță de vie pentru anul 2000”, Editura Agris –Redacția Revistelor Agricole
Statistici agricole – județul Vrancea;
J. KLENK, R. REINEKE – “Privatizarea in tarile de tranzitie in curs de dezvoltare”;
“Buletin Informativ” – editat în cadrul proiectului finanțat din Fondul Europa-Program de micro-proiecte, autori Viorica Gavrilă și Camelia Toma
Regulamentul Consiliului CEE 79/65 din 15 iunie 1965, de creare a unei rețele de culegere de date contabile privind veniturile și activitatea economică a exploatațiilor agricole în Comunitatea Economică Europeană
Regulamentul Comisiei CEE 1859/82 din 12 iulie 1982 privend selectarea exploatațiilor participante în scopul stabilirii nveniturilor exploatațiilor agricole
Regulamentul Comisiei CEE 1837/2001 din 10 septembrie 2001 care modifică Regulamentul CEE 2237/77 privind forma fișei exploatației
RICA – UE, Site internet, decembrie 2000, noiembrie 2001
http://europa.eu.int/comm/dg06/eval/index_en.htm Evaluation in DG VI, including recent evaluation report;
http://www.inforegio.cec.eu.int/wbdoc/docoffic/evaluation/evaluation_en.htm;
http://www.europeanevaluation.org/;
http://europa.eu.int/comm/dg06/index_en.htm & http://europa.eu.int/pol/agr/index_en.htm.
ANEXA 1
FIȘĂ DE EXPLOATAȚIE
ANEXA 2
Amortizarea plantațiilor
=== Cap 1 ===
Cuvânt înainte
Relansarea agriculturii trebuie privita in stransa legatura cu crearea si consolidarea economica a exploatatiilor, ca celule de baza ale agriculturii, de a caror prosperitate depinde propasirea acestei ramuri, nivelul de viata al producatorilor agricoli si asigurarea securitatii alimentare a populatiei. Studierea exploatatiei agricole, a modului cum functioneaza si cum resimte influenta politicii agricole si a masurii in care strategia sa se inscrie in cea generala privind agricultura devine, in consecinta, deosebit de utila.
“Cenușăreasă” a economiei României și înainte de 1990, când a fost obligată să suporte subvenționarea industrializării forțate, în perioada postdecembristă guvernele care s-au perindat la conducerea țării au adus-o în pragul prăpastiei, aruncând-o ca performanțe cu peste 50 de ani în urmă. Lăsarea de izbeliște a CAP-urilor și distrugerea marilor exploatații agricole sunt marile gafe ale guvernelor de după 1989, caracteristice pentru "democrația originală". Și în acest caz s-a întâmplat "ca la noi la nimeni", căci, în toate celelalte țări foste comuniste, privatizarea în agricultură s-a făcut păstrându-se forma de exploatare a pământului și mijloacele fixe existente (clădiri, instalații, mașini, utilaje și diverse amenajări). Proasta gestionare a economiei României în anii de după 1989 a creat un mare dezechilibru între cele două mari sectoare de bază ale economiei – agricultura și industria. Agricultura a fost sacrificată în favoarea supraviețuirii unor întreprinderi neperformante. Raportul dintre indicele prețurilor produselor agricole și cel al produselor industriale, cunoscut sub numele de "foarfecele prețurilor", a fost continuu în defavoarea producătorului agricol. Prețul produselor industriale a crescut din 1990 și până în prezent de aproximativ 1300 de ori, pe când cel al produselor agricole de circa 450 de ori. Foarfecele prețurilor a fost de 60,7% în 1996 și de 34,3% în anul 2000, cu 51-56% mai mic decât un raport normal caracteristic țărilor dezvoltate – care este în jur de 90%. În România, foarfecele prețurilor taie necruțător orice posibilitate de profit producătorului agricol, evidenta in acest sens fiind marea disproporție între prețul grâului la producător (de circa 3000 de lei/kg, față de prețul cu care procesatorii vând tărâțele (în jur de 4500 de lei/kg).
Reforma fondului funciar din 1991 a provocat fărâmițarea exploatațiilor agricole, a căror suprafață medie a scăzut până la circa 2 ha, în timp ce în Spania este de 21 ha, în Germania – 30 ha, în Franța – 45 ha, în Austria – 50 ha, în Anglia – 110 ha.
În consecință, după atâtea lovituri primite, producția internă agroalimentară a ajuns la cel mai jos nivel din ultimii 50 de ani și, cu toate că pământurile noastre pot oferi un potențial agricol de prim rang în Europa, în România obținem cele mai slabe recolte la hectar de pe continent devenind din exportatori importatori de produse agroalimentare iar contribuția sectorului agricol al României la alcătuirea PIB-ului este de doar 11%, deși cuprinde aproximativ 30% din forța de muncă.
Creșterea suprafeței medii a exploatațiilor agricole, condiție esențială a progresului agriculturii, și sprijinirea de către stat a performanței vor avea în mod inevitabil ca efect falimentarea multor exploatații agricole actuale și o mare disponibilizare de forță de muncă. Asocierea micilor producători agricoli poate oferi în unele cazuri – mai degrabă de excepție – locuri de muncă stabile, în timp ce un mare număr de asociații cu o slabă eficiență economică, neputând face față concurenței, vor fi absorbite de marile exploatații ce nu vor prelua decât o mică parte din forța de muncă. O promisiune că s-ar asigura protecție socială unui număr atât de mare de persoane disponibilizate ar însemna doar demagogie populistă. Dar, cu toate problemele ce apar, o altă cale de eficientizare a agriculturii nu există. Un nou exod spre orașe este însă exclus în viitorul apropiat, România aflându-se într-o perioadă de restructurare industrială, cu disponibilizări de forță de muncă, ce se întrevede a fi de lungă durată. Comasarea terenului poate fi doar un început pentru relansarea agriculturii. Aproape concomitent este nevoie de sprijinul statului cu finanțări de la buget și acordare de împrumuturi avantajoase pentru amenajarea și organizarea teritoriului, efectuarea unor lucrări de ameliorare a terenurilor degradate, de drenare și realizarea unor drumuri stabile de acces la câmp. Un program național de restructurare a agriculturii bine alcătuit și îndeplinit poate măcar acum, în "ceasul al doisprezecelea", să aducă redresarea acestei vitale ramuri a economiei noastre.
Capitolul I
Importanța și sfera de cuprindere a exploatațiilor agricole ca sistem complex și dinamic
Exploatațiile agricole ca sistem complex și dinamic
O unitate agricola, chiar si sub forma de exploatatie familiala, poate fi privita în mod sistemic. Ea prezinta o serie de componente (subsisteme), între care exista relatii strânse, iar prin functionarea lor intercorelata se realizeaza obiectivele pe care si le-a formulat unitatea. În calitatea sa de sistem, exploatatie agricola ca, de altfel, orice unitate economica, prezinta o serie de trasaturi care o deosebesc de alte forme de organizare:
Este un sistem complex, determinat de particularitatile activitatii agricole, de mijloacele angajate în productie, de modul de combinare a factorilor si de complementaritatea dintre acestia, de necesitatea îmbinarii ramurilor etc. Nu numai ca încorporeaza o mare varietate de resurse, dar unele dintre ele sunt biologice, ceea ce creste complexitatea activitatii si, implicit, pe cea a functionalitatii sistemului.
Exploatatia agricola este un sistem economic, dar si social. Sub actiunea muncii omului si a proceselor naturale si biologice se obtin produse agricole. Concomitent, intre participantii la procesele de munca se stabilesc anumite relatii. Climatul relational, masura în care sunt create conditii favorabile de desfasurare a activitatii si de viata pentru componentii exploatatiei, conditioneaza rezultatele obtinute. Creste tot mai mult rolul factorilor psihosociali în procesul muncii, ale caror cerinte trebuie satisfacute pentru a mari productivitatea celor care executa diferite lucrari, generate de domeniul de activitate al exploatatiei.
Exploatatia agricola, mai ales sub forma de societate comerciala, societate agricola etc., poate fi privita ca un sistem programat, ea urmând sa-si desfasoare activitatea pe baza unui program. Continutul programului si modul sau de elaborare trebuie sa fie adaptate economiei de piata. Este vorba de a fixa, în mod realist si în concordanta cu cerintele pietei, obiective a caror realizare are menirea sa asigure adaptarea exploatatiei la mediul ambiant – conditie de baza a supravietuirii ei.
Exploatatia agricola este un sistem deschis, în relatii foarte puternice cu mediul sau ambiant, exprimat prin fluxul de "intrari" (pamânt, apa, energie, seminte, informatii etc.) si prin "iesirile" sale (produse agricole), destinate sistemului din care face parte. Gospodaria familiala poate fi privita ca un sistem partial deschis, mai mult spre "intrari" si mai putin catre vânzarile de produse.
În strânsa legatura cu trasatura precedenta, se poate afirma ca exploatatia agricola este un sistem adaptiv. Ea seschimba permanent sub influenta factorilor endogeni si exogeni, adaptându-se la evolutia mediului ambiant în care îsi desfasoara activitatea, mai cu seama când avem de a face cu o exploatatie agricola cu caracter comercial (o gospodarie de subzistenta "traieste" si fara o asemenea adaptare, daca se are în vedere consumul din productie proprie, specific acesteia). Adaptarea presupune masuri în plan economic, tehnologic, organizatoric, informational-decizional sau al relatiilor interumane .
Exploatatia agricola este un centru de decizie , orientat spre urmarirea de obiective. Deciziile sunt rodul activitatii celor care au competente (manageri, întreprinzatori etc.), în acest domeniu. Prin deciziile lor se are în vedere asigurarea functionarii corespunzatoare a sistemului, evitându-se abaterile acestuia de la scopul urmarit.
Orice exploatatie agricola este un sistem tehnicomaterial, dar si biologic. Este caracterizat, din acest punct de vedere, de folosirea de mijloace tehnice si de diverse materiale, între ele existând anumite legaturi determinate de tehnologiile utilizate. Aspectul biologic se refera la utilizarea, în procesele de productie, a organismelor vii – plante si animale.
Este un sistem probabilistic – activitatea sa fiind supusa influentei factorilor naturali si biologici, ea putând fi previzionata numai cu un anumit grad de probabilitate.
În sistemul "exploatatie agricola" întâlnim entropia, specifica, dupa cum se cunoaste, tuturor sistemelor economice. Entropia unui sistem caracterizeaza gradul sau de dezordine (termenul este luat din termodinamica si reprezinta o marime care permite sa se evalueze degradarea energiei unui sistem). O societate comerciala agricola pe actiuni sufera influenta entropiei din subsistemele sale (ferme si sectoare). Recurgerea la masuri organizatorice înlatura starea de dezorganizare, adica fenomenele entropice.
Exploatatia agricola, ca sistem are si trasaturi care îi sunt specifice, generate de particularitatile agriculturii. Dintre acestea pot fi amintite:
Organizarea exploatatiei agricole pe ramuri, spre deosebire de situatia din industrie, unele ramurile sunt organizate pe întreprinderi, trasatura care decurge din neconcordanta dintre timpul de munca si cel de productie în agricultura, ceea ce îsi pune amprenta asupra utilizarii diferitelor resurse de productie – tehnice, economice, sau de forta de munca. Prin organizarea pe ramuri pot fi înlaturate sau atenuate efectele negative generate de neconcordanta amintita, în ceea ce priveste eficienta cu care sunt folosite resursele de productie, se contribuie la asigurarea rotatiei culturilor, care are un anumit aport la protejarea solului ; etc.
În exploatatiile agricole se desfasoara procese biologice, ceea ce face necesara utilizarea unor masuri energice de reglare si prevenire a abaterilor de la dezvoltarea normala a plantelor si a animalelor, generate de boli si daunatori.
Sesizarea acestor perturbatii, ca si masurile care se initiaza pentru înlaturarea lor depind, la un moment dat, de nivelul cunostintelor în domeniu, dar si de posibilitatile materiale ale producatorului.
Desfasurarea proceselor de productie din exploatatiile agricole pe suprafete întinse (a se avea în vedere si dispersarea teritoriala a parcelelor de teren detinute de gospodariile familiale) imprima un caracter complex organizarii productiei si a muncii, folosirii mijloacelor tehnice si a fortei de munca si cuprinderii activitatilor, care se desfasoara, în procesul managerial. În aceasta situatie devin importante conditiile existente pentru deplasarea mijloacelor tehnice, a altor factori de productie si a produselor obtinute, care influenteaza consumul de timp, starea tehnica a masinilor si a tractoarelor si calitatea produselor.
Factorii naturali au impact asupra unor laturi importante ale activitatii exploatatiei, cum ar fi: alegerea sistemului de productie, a structurii de productie si utilizarea mijloacelor tehnice. De asemenea, influenta lor se regaseste si în ceea ce priveste: respectarea perioadei optime de efectuare a lucrarilor agricole si nivelul productiei, mai cu seama în sistemele extensive de productie.
În abordarea întreprinderii ca sistem, diversi autori vad în componenta acesteia doua subsisteme – conducator si condus, trei subsisteme – operational, economico-decizional, informational, sau patru subsisteme – operational, decizional, informational, relational, asa cum se observa, în ultimul caz, din schema de mai jos:
Schema 1: Subsiteme: operațional, decizional, relațional și informațional
Se constata ca au loc "intrari" în sistem, care conditioneaza functionarea acestuia, si "iesiri", în principal, sub forma de produse. Intereseaza functionalitatea sistemului (S), prin prisma raportului dintre "iesiri" (y) si "intrari" (x), cunoscut sub nu mele de transmitanta (52,90):
S =x / y .
Este de dorit ca functionalitatea sa fie supraunitara. Daca ea se exprima în unitati fizice, atunci lucrurile sunt diferite, dupa cum este vorba de productia vegetala sau cea animala. În cazul celei dintâi, functionalitatea este supraunitara, fiind cunoscut faptul ca y > x, în productia vegetala. În zootehnie, functionalitatea este subunitara, consumurile exprimate, de exemplu, în unitati energetice, sunt mai mari decât productia obtinuta, redata în acelasi fel de unitati (x > y). Din punct de vedere valoric, indiferent de domeniul de productie, functionalitatea trebuie sa fie supraunitara, rezultatele (py), la un produs, trebuie sa fie mai mari decât cheltuielile
generate de producerea sa (cx ); p – pretul de vânzare al produsului; c – costul unitar al unui factor utilizat la obtinerea produsului. Cerinta decurge din necesitatea ca activitatea exploatatiei sa fie profitabila. Functionarea exploatatiei agricole, ca sistem, are loc sub influenta unei multitudini de factori, care pot determina o stare optima a sistemului sau abateri ale sale de la nivelul parametrilor prestabiliti. Acesti factori provin din interiorul sistemului sau din mediul sau ambiant, prin componentele economice, tehnice, sociale etc. ale acestuia. Este necesar sa se cunoasca influenta factorilor, mai cu seama a celor economici, si sa fie înlaturata,
atunci când ea este negativa, prin decizii de corectie, luate de sistemul de management al unitatii. Procesul influenteaza adaptarea unitatii la mediu si-i amplifica rezultatele de productie si economice.
Managementul exploatațiilor agricole famililale
Exploatatiile familiale reprezinta o forma de organizare, ca raspuns la cadrul legislativ pe baza caruia s-au constituit, si de utilizare a pamântului pentru obtinerea de produse agricole, necesare pentru satisfacerea diferitelor nevoi. Exploatatiile (gospodariile) familiale sunt predominante numeric (peste 4 milioane) si în ceea ce priveste suprafata totala si alte resurse detinute. Astfel, 74% din suprafata agricola se afla în proprietate privata, exploatatiilor familiale revenindu-le 64,5%. În cazul suprafetelor arabile 86% se afla în proprietate privata, exploatatiile familiale si asociatiile simple dispunând de 71,1%. În ceea ce priveste animalele si pasarile este de remarcat ca exploatatiile familiale detin: 76% din efectivul de bovine, 98% din cel de ovine, 81% din efectivul de porcine si 79% din numarul total de pasari. Sectorul privat (inclusiv exploatatiile familiale) asigura: 96,9% din productia totala de carne, 98,4% din cea de lapte si 99% din carnea de ovine. Productia vegetala se obtine în procent de 80% în sectorul privat. În exploatatiile familiale lucreaza cea mai mare parte din populatia activa ocupata în agricultura. În aceste conditii, relansarea agriculturii, nivelul sau de dezvoltare si rezultatele sale economico-financiare vor depinde, în mare masura, de activitatea acestor unitati, de capacitatea lor de a raspunde cerintelor pietei, rol important având, aici, dimensiunea lor, marimea mijloacelor financiare utilizate, care sa le permita accesul la factori de productie, si de favorabilitate unor elemente de politica agrara venite din mediul ambiant.
În aceste exploatatii, producatorii desfasoara activitati diferite, de cultivare a plantelor si de crestere a animalelor, în principal a acelor pentru care exista conditii, pricepere si traditie. De asemenea dezvolta activitati pentru care dispun de unele
posibilitati financiare, întrucât ciclul biologic, de exemplu, al unor culturi, necesita un nivel considerabil al volumului cheltuielilor, chiar si pe suprafete reduse. Prin urmare, exploatatiile familiale organizate potrivit Legii 18/1991 au urmatoarele caracteristici:
• o suprafata redusa cuprinsa între 1-10 ha, media fiind de 2,47 ha;
• o structura de productie diversificata, determinata de necesitatile alimentare ale familiei si de obtinerea acelor venituri care sa contribuie la continuarea activitatii si la acoperirea cheltuielilor de productie (arat, discuit etc.);
• înzestrarea tehnica redusa si rudimentara în unele zone, ceea ce împiedica efectuarea tehnologiilor de productie.
Ele au posibilitatea de a actiona în mod liber pe piata. Ca urmare, pot intra si iesii de pe piata dupa considerente proprii. Ei iau decizii privind ce vor produce, în ce cantitate si destinatia produselor. De asemenea, hotarasc asupra momentului aparitiei pe piata, acesta fiind influentat, de regula, de preturile de conjunctura din celelalte zone de vânzare. Informatiile privind cererea si oferta sunt extrem de putine, uneori distorsionate, bazate pe presupuneri empirice, ceea ce face ca previziunile producatorilor sa fie, în mare parte, nefondate. Producatorii individuali comercializeaza produsele pe piete traditionale, incerte din punct de vedere al obtinerii veniturilor scontate. Pentru unii dintre ei piata înseamna doar un loc în care îsi vând produsele, în mod ad-hoc, în cantitati mici, unor potentiali cumparatori, si în conditii de concurenta specifice pietei mentionate. Ca urmare, este nevoie de consolidarea lor, care poate fi facuta nu numai prin cresterea dimensiunii, ci si prin nivelul de alocare a factorilor de productie la unitatea de suprafata. În cazul unor culturi, cum sunt cele legumicole, având în vedere specificul lor, prevaleaza investitiile în raport cu cresterea dimensiunii.
O anumita importanta s-ar putea sa se acorde si obtinerii de produse ecologice în aceste exploatatii, pentru care sunt necesare masuri de îndrumare, de respectarea unor cerinte ecologice si actiuni de orientare a consumatorilor spre astfel de produse care sunt mai scumpe. Produsele ecologice în cazul exploatatiilor familiale reprezinta un element de noutate atât în ceea ce priveste procesul de productie, cât mai ales piata. De aceea, este necesar ca pe masura dezvoltarii diferentei pentru aceste produse, sa se creeze conditiile necesare formarii pietei produselor ecologice. Pentru producatori aceasta presupune: – informarea populatiei cu privire la calitatea produselor, prin intermediul spoturilor publicitare,
a brosurilor;
identificarea consumatorilor din diferite zone geografice;
stabilirea unui segment de piata semnificativ, astfel încât producatorul sa patrunda cu o cantitate de produse care sa -i asigure rentabilitatea . Marea lor majoritate se caracterizeaza prin putere economica redusa si prin orientarea spre consumul din productie
proprie, având mai mult caracter de unitati de semisubzistenta.
Deschiderea lor catre piata este relativ redusa atât în ceea ce priveste achizitionarea de factori de productie, cât si vânzarea unor cantitati (excedente) din diferite produse. Toate acestea sunt urmare si a unui slab grad de capitalizare a exploatatiilor familiale. Daca avem în vedere situatia din UE, numai în sens larg sau în mod conventional le putem denumi exploatatii agricole familiale.
Strategia de dezvoltare a agriculturii în perspectiva aderarii tarii noastre la Uniunea Europeana contine prevederi referitoare la exploatatiile familiale. Astfel, se arata ca în vederea dezvoltarii si consolidarii exploatatiilor agricole, capabile sa atinga parametrii privind randamentele si calitatea produselor existente pe plan european, sunt necesare masuri vizând (94):
formarea exploatatiilor agricole familiale comerciale, care vor reprezenta forma dominanta de organizare a productiei agricole, un rol important îl va avea, în acest sens, crearea unei cooperatii plurifunctionale de: aprovizionare, stocare, prelucrare industriala, de creditare, de asigurare pentru productie etc.:
promovarea formelor de asociere în productia agricola, pe baza competitivitatii si a intereselor producatorilor agricoli;
sprijinirea cresterii dimensiunii exploatatiilor agricole, prin: arendare, cumparare de pamânt, facilitati financiare si fiscale;
elaborarea si aprobarea setului de legi care sa stimuleze dezvoltarea exploatatiilor agricole si armonizarea legislatiei interne cu cea comunitara.
Strategia Nationala de Dezvoltare Economica a României pe Termen Mediu vine cu o serie de elemente, care sa contribuie la realizarea obiectivelor prezentate mai înainte, cum ar fi:
– stimularea formarii de exploatatii de dimensiuni optimale din punct de vedere economic; politica în domeniu va avea ca tinta cresterea suprafetelor, prin: asociere, schimb si cumparare, descurajându-se diviziunea proprietatii sub o anumita limita; totodata, se vor promova forme asociative, de parteneriat, de integrare si manageriat, pe baza competitivitatii si a intereselor producatorilor agricoli, inclusiv practicarea arendarii si concesionarii pe durata îndelungata, în scopul promovarii progresului tehnic în productia agricola;
– adâncirea reformelor structurale, cu accent deosebit pe consolidarea exploatatiilor agricole; se va perfectiona cadrul legal si institutional pentru functionarea pietelor agricole si rurale esentiale – piata produselor, a materiilor prime si serviciilor pentru agricultura, piata creditului si cea funciara si se va sprijini dezvoltarea infrastructurii necesare pentru functionarea acestor piete;
– consolidarea exploatatiilor agricole de dimensiuni optimale si diversificarea activitatilor complementare cu caracter nonagricol, prevedere continuta de politica rurala, axata în principal pe sustinerea financiara din programul SAPARD al Uniunii Europene;
– acordarea de consultanta si instruirea producatorilor agricoli, ceea ce are rol important în exercitarea managementului exploatatiilor agricole.
Desi exploatatiile familiale detin ponderi însemnate în totalul unor resurse, totusi, la nivelul fiecareia, revin, de regula, cantitati reduse, deoarece ele (exploatatiile) sunt foarte numeroase. Cu toate acestea, problema modului în care sunt utilizate resursele îsi pastreaza valabilitatea. Gestionarea rationala a resurselor poate constitui o modalitate prin care sa se asigure aportul lor, în conditiile existente, la obtinerea productiei si a unor rezultate financiare corespunzatoare. De altfel, managementul exploatatiei agricole (fermei) este privit ca “procesul de alocare a resurselor limitate în vedere a maximizarii veniturilor necesare familiei”. Managementul din agricultura si, cu atât mai mult, cel al exploatatiei familiale nu poate fi identic cu cel practicat în alte domenii, deoarece se tine seama de specificul productiei agricole, al cererii fata de produsele agroalimentare, al modelelor de consum alimentar etc. Mai mult, daca avem în vedere resursele umane din agricultura, care au rol esential în exercitarea managementului si asupra carora se rasfrâng actele si procesele decizionale, cel putin doua caracteristici ale acestor resurse nu sunt favorizante pentru aplicarea managementului de un anumit nivel; a) vârsta si b) nivelul de cunostinte generale si de specialitate , al celor care lucreaza în exploatatiile agricole familiale .
Ponderea mare a populatiei în vârsta este un fenomen cunoscut (în agricultura noastra sefii de exploatatii care au peste 65 de ani, detin 40,2% din numarul total al acestora), întâlnit, de altfel, si în tarile dezvoltate economic. Din aceasta poate sa decurga lipsa de interes pentru consolidarea si modernizarea exploatatiilor pe care le gestioneaza, pentru diversificareaactivitatilor sau pentru manifestarea spiritului întreprinzator, care presupune si asumarea unor riscuri, de multe ori destul de mari, si care, odata produse, pot afecta situatia familiilor. Vârsta producatorilor, insuficienta mijloacelor de financiare si nivelurile preturilor unor factori de productie si ale tarifelor lucrarilor efectuate mecanizat, s-ar putea sa aiba drept urmare recurgerea la metode traditionale de practicare a agriculturii, la empirism în luarea deciziilor si la orientarea structurilor de productie, în principal, în functie de satisfacerea nevoilor de consum alimentar din gospodarie si a celor referitoare la desfasurarea altor activitati. Un asemenea mod de a gestiona exploatatiile nu este deloc încurajator pentru un altfel de agricultura, careia trebuie sa i se imprime un caracter comercial, urmând sa produca pentru piata. Desigur ca, pe astfel de exploatatii, specifice agriculturii de subzistenta, nu se poate conta prea mult în realizarea prosperitatii producatorilor agricoli. Este posibil ca timpul sa le elimine, durata procesul fiind greu de evaluat, sau sa le mentina într-o quasi izolare.
De mare utilitate, în aceasta situatie, este formarea (educatia) manageriala a sefilor de exploatatie . Este adevarat ca ei dispun de anumite cunostinte, de multe ori, empirice, de ceea ce le ofera traditia, experienta proprie acumulata si a comunitatii rurale, privind cultivarea plantelor si cresterea animalelor , dar, din punct de vedere managerial, acestea sunt departe de a fi multumitoare. Lipsa cunostintelor manageriale si a informatiilor impieteaza, alaturi de alti factori, asupra orientarii productiei potrivit diferitelor cerinte, a deschiderii catre piata, a aplicarii unor tehnologii performante, a comunicarii cu diverse organisme sau cu beneficiarii. Daca avem în vedere, între altele, numarul mare al sefilor de exploatatii, vârsta lor si nivelul de pregatire generala, procesul de dobândire de catre ei a unor cunostinte manageriale nu pare a fi usor. Lipsa cunostintelor manageriale, dificultatile de asigurare a lor pot fi atenuate prin actiuni de îndrumare si de consultanta. Este necesar sa se intensifice actiunile de îndrumare manageriala a exploatatiilor, din partea organismelor abilitate (Agentia Nationala de Consultanta în Agricultura, directii judetene agricole si de industrie alimentara, centre agricole etc.). Concomitent, trebuie sa existe mai multa receptivitate din partea sefilor de exploatatii fata de ceea ce se urmareste prin îndrumare. Recurgerea la solutii, rezultate în urma îndrumarii, este inhibata, uneori, de insuficienta diferitelor mijloace : financiare, tehnice etc. Consolidarea economica, cel putin a unei parti din exploatatii, devine favorizanta pentru a le gestiona pe principii manageriale, înlaturând ceea ce nu corespunde mersului spre integrarea lor în sistemul economic, cu care sa intre în relatii de schimb. Pregatirea manageriala este necesara si complexa, lipsa ei putând avea consecintele nedorite pentru gestionare unei exploatatii, cu referire la:
– metodele utilizate pentru cultivarea plantelor si cresterea animalelor;
– lipsa de orientare spre soiuri de plante si rase de animale demare randament;
– masura în care se asigura calitatea si igiena produselor;
– utilizarea necorespunzatoare a unor substante chimice (doze, moment de aplicare etc.) si o pregatire asemanatoare a îngrasamintelor naturale, în calitate de componenta a unei agriculturi alternative la cea bazata pe un grad de chimizare ridicat;
– masura în care exista receptivitate fata de informatiile venind din mediul extern al exploatatiei;
– perceperea si utilizarea instrumentelor economice continute de politica de sprijin a agriculturii. Cele de mai sus sunt doar câteva domenii de activitate carora sefilor exploatatiilor trebuie sa le gaseasca solutii viabile (sa ia decizii cu fundamentare stiintifica), ele având un puternic impact asupra economiei unitatilor pe care le gestioneaza. Or, acest lucru solicita cunostinte manageriale. Este necesar ca, în timp, sa se puna conditii privind nivelul de pregatire (scoala având, aici, rolul sau bine cunoscut) al celor care vor sa gestioneze exploatatii agricole, dobândite fie pe cale succesorala, fie create prin arendare sau alte modalitati specifice noului tip de economie. Acest lucru (regasit în politicile agricole ale unor tari) este cu atât mai necesar, daca avem în vedere ca exploatatia agricola familiala este privita ca un sistem ce are un singur centru de decizie (puterea de decizie apartine unei singure
persoane) (93).
Modernizarea agriculturii si gestionarea eficienta a exploatatiilor presupun, alaturi de multe alte aspecte, si existenta unui producator agricol cu un anumit nivel al formarii profesionale si generale, care sa vizeze atât modul în care practica agricultura, cu referire la caracterul stiintific al activitatilor desfasurate, cât si un minim de cunostinte economice, ori la posibilitatea de a se informa. Pe aceasta ba za, el intra într-un proces de comunicare cu organismele, care au atributii de coordonare a agriculturii, de elaborare a politicilor agricole, evitându-se izolarea exploatatiilor, manifestarea lor ca sisteme “închise”, derularea unor relatii sporadice de schimburi cu mediul ambiant si aparitia altor fenomene, care nu sunt
specifice unei agriculturi comerciale. Eforturi mai mari în ceea ce priveste îndrumarea, informarea si, în general, comunicarea consideram ca pot atenua influenta unor insuficiente întâlnite, cu o anumita probabilitate, în cazul diversilor producatori agricoli, în orientarea activitatii lor, generate de vârsta si de nivelul de pregatire. Pâna se va ajunge la un alt comportament productiv si economic al celor
care gestioneaza exploatatiile agricole familiale, situatia impune ca, prin modalitati adecvate, (în rândul carora pot fi cuprinse si cele redate mai sus) sa se încerce orientarea producatorilor spre obiectivele specifice agriculturii în perioada de tranzitie si în perspectiva aderarii la U.E.
Noul tip de economie presupune abordari mult mai profunde ale problematicii care vizeaza rezultatele de productie si economico-financiare obtinute. Un minim de cunostinte si de informare apar ca utile si în domeniul economic. Gestionare a exploatatiei presupune, între altele, sa se urmareasca nivelul cheltuielilor si al veniturilor, sa se utilizeze rational resursele existente si sa se amelioreze structura acestora. O contabilitate, oricât de simpla, serveste unor asemenea scopuri, dar recurgerea la aceasta tine, desigur, de pregatire. Oricum, fenomenele trebuie mentinute sub control, eliminânduse hazardul si desfasurarea activitatilor dupa cum crede un producator sau altul. Transformarile nu sunt usor de realizat, ”pasii” spre altceva decât ceea ce este acum, par a fi facuti cu timiditate si cu putina sustinere , lipsindu-le siguranta. Organismele de coordonare a agriculturii urmeaza sa-si faca mai mult simtita prezenta, prin specialistii care lucreaza în domeniu. Daca avem în vedere ca multe activitati din exploatatiile agricole familiale se desfasoara aproape la voia întâmplarii, îndrumarea, consultanta si coordonarea se manifesta cu actiune contracaratoare. Exploatatiile pot fi sprijinite în alegerea produselor, organizarea activitatii, sau în rezolvarea unor probleme care apar în relatiile cu diversi agenti economici (furnizori, beneficiari, prestatori de servicii etc.). Repartizarea proprietatii funciare pe exploatatii agricole, în rândul carora predomina cele care detin pâna la 3 ha (peste 70%), este, de asemenea, un factor putin favorizat pentru exercitarea unui management performant. Va fi nevoie, si, aici, experienta tarilor dezvoltate este graitoare, de o lunga perioada de timp pentru a se concentra pamântul în proprietate (prin modalitati specifice economiei de piata) sau în exploatare, mai cu seama daca vor lipsi politicile de sprijin.
1.1.2 Analiza funcțiunilor exploatațiilor agricole ca fundament in atingerea targetului
Intr-o unitate agricola, în functie de tipul sau, se desfasoara un numar mai mare sau mai mic de activitati, fiecare având o influenta bine determinata asupra realizarii obiectivelor. Cunoasterea acestor activitati, care presupun consumuri de munca fizica si intelectuala, permite sesizarea caracteristicilor componentelor lor si evidentierea masurii în care ele sunt omogene sau complementare. Dupa aceste caracteristici ele pot fi grupate, ajungându-se la functiunile întreprinderii.
Functiunea reprezinta un ansamblu de activitati specifice, relativ omogene sau complementare si care, desfasurate, contribuie la realizarea obiectivelor întreprinderii. În cazul societatilor comerciale agricole pe actiuni, functiunile, privite ca subsisteme, constituie fundamentul pe care se cladeste structura lor organizatorica, în diferitele ei componente, care asigura functionarea corespunzatoare a întregului sistem. Functiunile sunt exercitate, de catre diferite exploatatii, în mod specific, în ceea ce priveste numarul sau componentele lor. Daca societatile comerciale agricole înfaptuiesc functiunile prin intermediul compartimentelor organizatorice, exploatatiile familiale realizeaza o parte din acestea sau din componentele pe care le contin diferitele functiuni (în situatia ultimelor unitati nefiind întâlnite toate functiunile care revin unei întreprinderi), prin activitatile desfasurate de sefii lor. Pe lânga munca sa fizica seful exploatatiei are si responsabilitatea de întreprinzator, calitate în care decide: structura culturilor, factorii de productie care vor fi achizitionati si consumati, perioadele pentru vânzarea produselor, modul de efectuare a lucrarilor etc. În acelasi timp, el îsi asuma si riscurile productiei. Ca urmare, sefii exploatatiilor agricole apar ca persoane "polivalente", cu rol în ceea ce priveste conceperea, aplicarea si executarea diferitelor activitati ale exploatatiei. Pentru aceasta el are nevoie de cunostinte pe care le poate dobândi printr-o pregatire scolara sau prin intermediul unor actiuni de consultanta. Dispunând de informatii tehnice si economice, seful exploatatiei poate parcurge "drumul" spre practicarea unei agriculturi moderne, racordate la cerintele pietei, în general, ale mediului ambiant în care actioneaza. Unitatile de tip asociativ (asociatii familiale, societati agricole), în raport de complexitatea activitatii pe care o desfasoara, pot exercita un numar mai mare sau mai mic de functiuni, sau de componente ale acestora. Sunt cunoscute, în principal, cinci functiuni, devenite, s-ar putea spune, clasice, care revin unei întreprinderi: functiunea de cercetare -dezvoltare; functiunea de productie; functiunea
comerciala, functiunea financiar-contabila; functiunea de personal. Acestora le putem asocia, dintre propunerile de noi functiuni, existente în literatura de specialitate, pe cea referitoare la protectia mediului înconjurator.
Functiunea de cercetare-dezvoltare are un rol deosebit, prin activitatile pe care le presupune contribuie la introducerea elementelor de natura stiintifica si tehnica superioare în exploatatia agricola, ceea ce imprima un anumit dinamism tuturor componentelor acesteia. În acest scop, sunt necesare studii proprii (societatile agricole comerciale pot sa -si organizeze activitati de cercetare) sau prin cooperare cu unitati de cercetare privind: organizarea stiintifica a productiei si a muncii; urmarirea comportamentului diferitelor soiuri recomandate de cercetarea stiintifica si generalizarea celor de înalt randament; activitati de selectie a animalelor; perfectionarea tehnologiilor (retehnologizare), modernizarea sistemului informational, ca baza pentru luarea unor decizii stiintifice; elaborarea de strategii; etc. În domeniul economic-organizatoric sunt necesare actiunile de cercetare pentru a se obtine solutii vizând: optimizarea structurii de productie, astfel încât ea sa corespunda variatelor cerinte endogene si exogene unitatii; alocarea si combinarea optima a factorilor de productie; identificarea cailor de rationalizare a costurilor si de sporire a profitului; etc.
Activitatile de investitii, în calitate de componente ale functiunii de cercetare dezvoltare, contribuie la amplificarea rezultatelor de productie si economice, ale exploatatiilor, fiind necesare, însa, solutii fundamentate în ceea ce priveste: capacitatile construite, marimea si modul de alocare a investitiilor, eficienta acestora.
Aplicarea în practica a cerintelor acestei functii contribuie la îmbunatatirea performantelor economice ale unei exploatatii agricole si îi mareste sansele sale de succes, într-un mediu concurential.
Functiunea de productie se regaseste în cazul tuturor exploatatiilor agricole. Cuprinde activitati menite sa contribuie la obtinerea produselor agricole, prin intermediul muncii omului, a combinarilor de factori si a interventiei proceselor naturale. Exercitarea acestei functiuni presupune, ca o conditie prealabila, alegerea produselor ce urmeaza sa fie obtinute ("afacerile ce trebuie întreprinse"), si care vor fi integrate într-un sistem de productie de un anumit tip, potrivit posibilitatilor exploatatiei si a influentei diferitilor factori. Procesul de alegere este însotit si de alte activitati, cum sunt: organizarea productiei vegetale si/sau animale; pregatirea si programarea productiei (program de investitii, planul de asolament, de aplicare a îngrasamintelor, calendarul de executare a lucrarilor); urmarirea utilizarii rationale a tuturor mijloacelor de care dispune exploatatia; întretinerea si repararea agregatelor, instalatiilor, masinilor si tractoarelor, a cladirilor etc.; asigurarea unor conditii corespunzatoare de securitate si igiena a munci. Desfasurarea productiei presupune, desigur, efectuarea transporturilor de factori de productie (seminte, îngrasaminte, furaje, alte materii si materiale), asa cum, dupa obtinerea produselor, este necesar sa se asigure vehicularea acestora spre locul de depozitare si pastrare sau spre cel de vânzare. Manifestarea functiunii de productie presupune asigurarea tuturor resurselor solicitate, iar, prin conditiile create, de acest proces, trebuie sa se aiba în vedere o buna punere în valoare a lor, astfel încât sa se obtina produsele, pentru care s-a optat, la parametri calitativi si în cantitatile dorite, ceea ce poate constitui un element necesar pentru rezultate economico-financiare ridicate.
Functiunea comerciala cuprinde grupe de activitati referitoare la: asigurarea de factori de productie, desfacerea (vânzarea) produselor pe piata interna si externa si, privita în sens mai larg, elaborarea unor studii de marketing vizând produsele, dar si factorii de productie. Autonomia exploatatiilor agricole, deplina a celor bazate pe proprietate privata si larga a celor cu capital total sau partial de stat, conduce la exercitarea directa, de catre ele, a acestei functiuni. În conditiile actuale producatorul are responsabilitatea adoptarii ofertei la cerere, iar activitatea de desfacere a
produselor nu mai depinde de decizii externe, ci reprezinta de fapt, o "punte" intre cerere si oferta. În ceea ce priveste asigurarea factorilor de productie, sunt avute în vedere mai multe activitati, cum ar fi: stabilirea necesarului de bunuri de achizitionat (tinând seama de consumurile specifice, de suprafata cultivata si de numarul de animale); identificarea furnizorilor; cunoasterea preturilor practicate de diferiti ofertanti; încheierea de contracte cu furnizorii sau cu societati comerciale de aprovizionare; asigurarea ritmicitatii aprovizionarilor; crearea stocurilor de diferite materii si materiale si dimensionarea lor optima; depozitarea si conservarea bunurilor achizitionate; urmarirea nivelului cheltuielilor de aprovizionare; etc. Vânzarea produselor obtinute trebuie sa se desfasoare în cele mai bune conditii. Acest lucru presupune cunoasterea pietei diferitelor produse pe baza unor studii sistematice, ceea ce reduce riscul si incertitudinea legate de activitatea economica. Vânzarea produselor, ca parte a functiei comerciale, mai cuprinde si alte activitati, cum sunt: încheierea de contracte si respectarea prevederilor contractuale; pregatirea si livrarea produselor în conditii cât mai bune; încadrarea cu vânzarea produselor în perioadele conjuncturale favorabile, când nivelul preturilor este mai ridicat . Aceasta functiune este exercitata într-o proportie sau alta, de toate tipurile de exploatatii agricole, chiar si cele de subzistenta realizeaza anumite componente ale ei, desi intensitatea lor este redusa.
Functiunea financiar-contabila cuprinde activitati din cele doua domenii. Astfel, se urmaresc: asigurarea capitalului necesar pentru investitii si pentru achizitionarea de bunuri necesare procesului de productie; repartizarea capitalului pe domenii de activitate; folosirea profitabila a capitalului, în general, o buna gestionare a sa; elaborarea bugetului de venituri si cheltuieli; respectarea legislatiei în vigoare si a disciplinei financiare. De asemenea, functiunea amintita presupune organizarea contabilitatii, cu atributii de control, de asigurare a inventarului, de analiza a activitatii economice; gestionarea bunurilor materiale si a resurselor financiare. Modul în care se realizeaza aceste activitati influenteaza, în mare masura, profitabilitatea societatii. Functiunea financiar-contabila este întâlnita, în special, în societatile comerciale agricole pe actiuni. În cazul exploatatiilor familiale contabilitatea este sporadica sau mentala.
Functiunea de personal include activitati prin care se asigura forta de munca si folosirea eficienta a acesteia, dezvoltarea profesionala a personalului, salarizare etc. În cazul societatilor comerciale agricole, unde functiunea este regasita, activitatile sunt cuprinse, în principal, în doua grupe:administrarea personalului (recrutare, selectie, încadrarea salariatilor, evidenta personalului, apreciere si promovare, salarizare) si pregatirea, perfectionarea profesionala si asigurarea conditiilor de protectie sociala a acestuia.
Functiunea de protectie a mediului înconjurator contine activitati menite sa evite poluarea solului, a pânzei de apa freatica, a râurilor si a produselor. Este vorba de a practica un sistem rational de agricultura, mentinând sub un control strict administrarea, în special, a substantelor chimice care sunt poluantul principal. Responsabilitati revin, în acest sens, tuturor exploatatiilor agricole, mediul înconjurator trebuind sa fie protejat, urmarindu-se interesele pe termen lung (având în vedere obligatia noastra fata de generatiile viitoare).
1.2 Importanța organizării structurale a exploatațiilor agricole in cadrul rețelei de evaluare a rezultatelor
Exercitarea functiunilor unei exploatatii agricole, cu statut de întreprindere, unde ele se regasesc în totalitatea lor, solicita existenta unui cadru organizatoric. În acest fel, se asigura premise necesare realizarii activitatilor, de diferite feluri, pe care si le -a fixat exploatatia. Este vorba, de fapt, de un proces organizatoric cu valente multip le, specific societatilor comerciale agricole pe actiuni, putând fi regasit, cu o sfera de cuprindere mai redusa, si în cazul unor societati comerciale create pe baza de initiativa privata sau al societatilor agricole. Abordata ca sistem societatea va avea, ca urmare, o serie de componente structurale (subsisteme). Organizarea presupune, tocmai, constituirea acestor subsisteme si articularea lor prin intermediul diferitelor relatii (de autoritate – ierarhice si functionale, de cooperare, de control ). În acest fel, se urmareste sa se asigure functionarea corespunzatoare a sistemului, imprimându-i, totodata, flexibilitatea necesara adaptarii la modificarile intervenite în mediul ambiant, fenomenul înscriinduse în rândul legaturilor existente între acesta si societatea comerciala, indiferent de tipul ei, sau societatea agricola. În mod concret, în cazul unei societati comerciale agricole pe actiuni, organizarea structurala presupune constituirea unor subsisteme ale sale (subdiviziuni, compartimente, departamente etc.) avânt caracter: a) de executiile (operationale ); b) de servire sau ajutatoare; c) functional. Menirea lor este sa contribuie, dupa caz, la: obtinerea produselor, servirea proceselor de productie din subdiviziunile operationale; asigurarea de informatii necesare actelor si proceselor decizionale initiate de managementul societati; realizarea sistemului de relatii cu diversele componente ale mediului ambiant (achizitionarea de factori de productie, vânzarea unor produse etc.); coordonarea si desfasurarea activitatilor financiar-contabile etc. Activitatea societatii si eficienta ei, fiind obtinute prin agregarea celor ale fiecarui subsistem, vor depinde, desigur, de ceea ce se va realiza la nivelul fiecaruia dintre ele. Ca urmare, atentia celor care exercita managementul societatii va fi îndreptata spre modul în care se constituie si functioneaza subsistemele, cu referire speciala la: obiectul de activitate pe care îl vor avea; dimensiune lor; sistemul de legaturi dintre componentele structurale si impactul lor asupra functionarii fiecareia si a societatii, în ansamblu; încadrarea cu personal, derivând din consumul de munca fizica si intelectuala, solicitat de catre fiecare subsistem, ceea ce are influenta atât asupra
realizarii obiectivelor subsistemelor, cât si a cheltuielilor cu salariile; asigurarea înzestrarii tehnice, acolo unde este cazul, în corelatie, ca nivel si structura, cu volumul si componentele domeniului de activitate.
Totalitatea subdiviziunilor de productie, de servire, ajutatoare si functionale, a posturilor si a organelor de management participativ, modul de constituire si de grupare a lor, ca si legaturile dintre ele stabilite pe niveluri ierarhice formeaza structura organizatorica a unei societati comerciale agricole.
Structura poate fi privita si în sens larg, adaugând elementelor din definitia de mai sus si pe cele de servire socialculturale: camine, cantine, gradinite, cluburi , gospodarii anexe etc.
Structura organizatorica se împarte în:
structura organizatorica de productie concretizata în numarul si felul subdiviziunilor de productie, de servire si ajutatoare si amplasarea lor teritoriala, precum si prin relatiile de cooperare dintre ele în activitatea de obtinere a produselor agricole si agroalimentare (putând sa apara compartimente de prelucrare a unor produse agricole, în procesul de dezvoltare integrata a unor societati comerciale agricole ). Ea se deosebeste de structura de productie a unei unitati, aceasta referindu-se la ramurile de productie pe care le practica;
b) structura manageriala, care se concretizeaza în ansamblul subdiviziunilor functionale, al posturilor si al organelor de management participativ, precum si al relatiilor dintre acestea, distribuite pe niveluri ierarhice.
Specificul societatilor comerciale, îndeosebi al celor care îsi desfasoara activitatea pe suprafete întinse, impune amplasarea teritoriala a subdiviziunilor componente pentru a organiza si a desfasura procese de productie. Delimitarea domeniului de activitate al fiecarei subdiviziuni genereaza relatii de cooperare între ele, cu grad diferit de intensitate, cum ar fi cele dintre subdiviziunile în care se obtin produsele si cele care asigura servirea acestora:
Structura organizatorica se afla în relatii cu mediul ambiant în care functioneaza societatea, putând fi considerata ca un sistem deschis catre acesta. Componentele mediului ambiant, schimbarile pe care le cunosc pot produce modificari ale structurii, solicitând adaptarea la noi cerinte a elementelor acesteia (crearea de noi subdiviziuni, largirea activitatilor unora dintre ele si modificarea modalitatilor de realizare a lor etc.). În acelasi sens, actioneaza si restrângerea sau dezvoltarea activitatii, diversificarea acesteia etc. Organizarea cunoaste, ca urmare, un anumit dinamism, fiind supusa reînnoirilor periodice (la începutul fiecarui an adunarea generala a actionarilor aproba organigrama societatii). Structura este, în acelasi timp, si rodul optiunilor strategice ale managerilor, al conceptiilor acestora cu privire la organizarea unei societati care sa favorizeze atingerea unor obiective de productie si economice.
Structura organizatorica, privita în ansamblu, trebuie sa satisfaca la un nivel corespunzator cerintele tehnice de productie, economice si de management al societatii si sa contribuie la utilizarea eficienta a resurselor de care aceasta dispune. Analiza structurii existente, a modului sau de functionare constituie un mijloc important de relevare a faptului daca ea corespunde desfasurarii rationale a activitatii fiecarei societati, de a surprinde, deci, incidenta sa asupra rezultatelor obtinute. Intereseaza functionarea societatii ca sistem:
· legaturile de natura diversa dintre subdiviziuni;
· masura în care sunt satisfacute cerintele conditionarilor dintre ele;
· influenta pozitiva sau negativa exercitata de activitatea unei subdiviziuni asupra alteia cu care se afla în relatii de cooperare, cum ar fi cele dintre sectoarele de servire si ferme sau dintre fermele vegetale si fermele zootehnice.
Analiza structurii trebuie sa se desfasoare în mod periodic, dar, acum, utilitatea ei este mai mare, daca avem în vedere restructurarea, sub multiple aspecte (dimensiuni, structura organizatorica si de productie, privatizare etc.), a societatilor
comerciale agricole. Prin analiza se urmareste sa se surprinda, pe lânga masura în care structura asigura desfasurarea rationala a activitatii, modificarile treptate care au intervenit, în decursul timpului, sub influenta anumitor factori, aparuti în intervalul de functionare a societatii. În acelasi timp, se fac comparatii cu societati similare. Subdiviziunile (fermele) sunt urmarite prin prisma modului în care, prin numarul si dimensiunea lor, au favorizat punerea în valoare a resurselor pe principiul economicitatii, ca si în ceea ce priveste nivelul contributiei la realizarea obiectivelor de ansamblu ale societatii, inclusiv, si mai cu seama, cele privind profitabilitatea. Analiza functionarii subdiviziunilor de baza se face în legatura cu cea a celor de servire care, prin serviciile pe care le ofera primelor, contribuie la potentarea rezultatelor lor sau, dimpotriva, au o influ enta reductoare. Se vor avea în vedere, în context, proportiile dintre cele doua categorii de subdiviziuni, daca cele de servire au fost dimensionate si si-au desfasurat activitatea potrivit nevoilor reale ale celor de baza. Analiza este necesara deoarece ca parti ale sistemului “societate comerciala agricola”, subdiviziunile, prin activitatea lor, asigura sau nu functionarea acesteia la parametrii fixati. Cu prilejul analizei se formuleaza un diagnostic structural si, în baza acestuia, se recurge la masuri de perfectionare a structurii organizatorice. Caracterul de sistem dinamic al societatii comerciale – sub influenta unor factori endogeni sau exogeni – se reflecta si în ceea ce priveste structura organizatorica care o caracterizeaza. Adaptarea ei la mediul ambiant presupune, între altele, restructurarea sa în componenta organizatorica de productie.
1.3 Necesitatea asigurării capitalului fix in exploatațiile agricole
Activitatea dintr-o unitate agricola include relatia si fata de capitalul fix si cel circulant, care intervin cu un rol hotarâtor în obtinerea si cresterea productiei. Capitalul fix, asa dupa cum se cunoaste, are anumite particularitati, servind în mai multe cicluri de productie, este supus uzurii fizice ( accentuata de conditiile din agricultura) si celei morale. Intereseaza capitalul fix în ansamblul sau, dar o atentie speciala se acorda mijloacelor (echipamentelor) tehnice (tractoare, masini agricole etc.). Insuficienta capitalului fix si a celui circulant, deci o slaba capitalizare a unitatii reduce posibilitatile de marire a productiei, îngreuneaza desfasurarea proceselor de munca, face sa creasca consumul de energie biologica a oamenilor si a animalelor de tractiune, mareste eforturile fizice ale producatorilor, iar productivitatea muncii este scazuta. Or, se recunoaste ca utilizarea mijloacelor tehnice are însemnate consecinte economice (cresterea randamentului pamântului, a productivitatii muncii, reducerea costurilor produselor etc.) si sociale (usurarea si ameliorarea muncii producatorilor).
Agricultura tarilor dezvoltate releva rolul deosebit pe care l-a avut modernizarea tehnica, cresterea înzestrarii muncii cu mijloace mecanice, ca si sporirea consumului de diferiti factori, de natura capitalului circulant, care s-au regasit în obtinerea unor randamente mari la hectar si, în ultima instanta, de fapt, în cresterea productivitatii pamântului ca principal factor de productie din agricultura. Pe aceasta baza, generatoare de crestere de productivitate a muncii, a fost posibila reducerea ponderii fortei de munca ocupate în agricultura si dimensionarea costurilor de productie, obtinându-se multe efecte pozitive, inclusiv în ceea ce priveste realizarea avantajului comparativ la export. Mai mult, se apreciaza ca generalizarea folosirii tractoarelor si masinilor în agricultura a modificat viata rurala. Pentru agricultura noastra, extinderea mecanizarii este o necesitate fundamentala. Cu ajutorul mijloacelor mecanice, agricultorii, a caror munca pierde din caracterul de duritate, existent când se desfasoara manual, actioneaza asupra unui agroecosistem având drept scop obtinerea de produse agricole. Asigurarea si utilizarea mijloacelor tehnice în agricultura sunt dependente de o multitudine de factori, directi dintre care amintim: dezvoltarea si nivelul tehnic al industriei care produce pentru agricultura, existenta mijloacelor financiare în cazul exploatatiilor agricole, pentru ca masinile si tractoarele sa poata fi achizitionate, structurile de productie din agricultura, conditiile
dimensionale ale exploatatiilor agricole .
Modernizarea agriculturii noastre în conditiile noului tip de proprietate si, mai cu seama, punerea în valoare a valentelor acesteia nu pot fi privite, desigur, în afara cresterii înzestrarii tehnice, ca o componenta de baza a utilizarii, în aceasta ramura, a factorilor de productie creati de om. Puterea economica slaba a exploatatiilor agricole familiale nu le permite sa efectueze investitii pentru procurarea de tehnica la nivelul necesitatilor. Astfel, cele peste 4,6 milioane exploatatii detineau în anul 2000 numai: 109 000 tractoare, 84 000 de pluguri pentru tractoare, 34 000 semanatori si 13 000 combine autopropulsate. Pe ansamblul agriculturii si, desigur, la nivelul exploatatiilor agricole familiale numarul de tractoare este insuficient si, asa dupa cum se apreciaza, cu un grad ridicat de uzura. Gradul de înzestrare, coroborat cu starea fizica a mijloacelor tehnice, impune crearea pietei factorilor de productie, inclusiv, a tractoarelor si masinilor agricole. Rol important revin e, în acest sens, pe lânga eforturile investitionale ale diferitilor agenti economici din agricultura, aplicarii unor politici de sprijin în domeniu (credite cu dobânda, total sau partial, subventionata, leasing, plata mijloacelor tehnice achizitionate, cu produse agricole etc.).
Având în vedere eforturile financiare solicitate de cresterea înzestrarii tehnice, ca si nivelul cheltuielilor de exploatare pe care le genereaza este necesar sa se urmareasca folosirea eficienta a tractoarelor si masinilor agricole, si în general, a întregului capital fix. Eficienta cu care este folosit capitalul fix se poate reda utilizând o serie de indicatori, cum sunt cei din tabelul 1.
Tabelul 1: Indicatori redând eficiența utilizării capitalului fix
Adâncind aceasta problema, în cazul tractoarelor si a masinilor, în calitate de componente de baza ale capitalului fix, lucrurile pot fi privite începând cu un agricultor care detine un singur tractor, mergând pâna la societatile comerciale prestatoare de servicii, sub forma lucrarilor agricole si al societatilor comerciale agricole pe actiuni detinatoare de tehnica agricola pentru propria activitate de productie. În primul caz, aprecierea eficientei presupune evidentierea cheltuielilor fixe si variabile generate de utilizarea tractoarelor pentru a efectua lucrari diferitelor exploatatii. Aceste cheltuieli se vor compara cu veniturile obtinute, în raport de volumul lucrarilor efectuate si de tarifele percepute, obtinându-se un rezultat (R) pozitiv (profit) sau negativ (pierdere).
Capitalul fix presupune exercitarea puterii exploatației agricole in sensul dezvoltării si continutății activitații agricole.
1.4. Performanțele economice ale exploatațiilor agricole
1.4.1. Estimarea rezultatelor ca atribut al funcției de control-evaluare
Funcționarea unei exploatații agricole are, desigur, o anumită finalitate. Fiecare sef de exploatatie, întreprinzator sau manager doreste ca realizarile exploatatiei si, implicit, ale sale, în urma activitatii de gestionare a acesteia, sa fie cât mai bune, ca o rasplata a eforturilor materiale, umane si manageriale depuse într-un ciclu de productie sau în decursul unei perioade de timp, cum ar fi un an agricol. Masurarea performantelor economice apartin functiei de control-evaluare a managementului . Controlul constata în ce masura ceea ce s-a obtinut corespunde obiectivelor prestabilite. Desfasurarea lui, pe parcursul activitatii, permite sa se intervina , prin decizii, pentru a corecta abateri (efecte entropice, având loc dezorganizarea sistemului, acesta pierzându-si capacitatea de a-si realiza obiectivele, fixate prin activitati de previzionare). Controlul are un caracter activ , dar si unul reactiv . Caracterul activ al controlului favorizeaza initierea de actiuni de corectie înainte, chiar, ca urmarile anumitor decizii sa se fi facut resimtite. În acest fel, se previn efectele negative ce s-ar putea înregistra, ceea ce este benefic pentru realizarea obiectivelor, pentru evitarea unor pierderi materiale, de timp etc. Caracterul reactiv al controlului se manifesta atunci când rezultatele sunt cunoscute si definitive, masurile au caracter corectiv fiind initiate numai într-un nou ciclu managerial. Ele au ca premisa concluziile desprinse cu ocazia exercitarii controlului. Deciziile de corectie corespund, de fapt, unor activitati de reglare. Aceste activitati urmeaza sa fie desfasurate de manageri si de alte persoane, sefi de exploatatii, arendasi, întreprinzatori în domeniul afacerilor agricole. Interventia lor prin decizii adecvate mentin starea de ordine a sistemului „exploatatie agricola” si asigura, la nevoie, reorganizarea acestuia. Desigur ca, în cazul sistemului amintit este necesar sa facem cuvenitele sublinieri legate de posibilitatile persoanelor amintite, care au atributii si competente manageriale, de a reusi în activitatile de reglare. Sunt numeroase situatii (dezorganizare, aparitia unor boli si daunatori despre care se detin cunostinte suficiente si exista si mijloace de combatere, insuficienta unor substante hranitoare în sol etc.), în care rolul reglator se poate manifesta cu bune rezultate (se iau masuri de re organizare, se combat bolile si daunatorii, se administreaza îngrasaminte chimice si naturale etc.). Dar, daca ne gândim la specificul productiei agricole, cu referire speciala la cea vegetala, care se desfasoara în câmp deschis (mai putin legumicultura practicata în serele de tip industrial), de multe ori perturbatiile, care apar în sistem, depasesc posibilitatile materiale, umane sau chiar cunostintele (aparitia unor boli noi) celor care gestioneaza exploatatii, ceea ce face reglarea dificila sau imposib ila. În astfel de situatii, sistemul poate ajunge la dezagregare, functionalitatea sa nu se mai asigura, iar obiectivele nu se realizeaza. Aceasta stare de lucruri nu constituie o problema si o preocuparea numai ale agricultorilor, în sens larg, ci, în egală masura, si ale societatii în ansamblul sau, care este interesata în asigurarea securității alimentare a populației. Combaterea secetei, de exemplu, care se manifesta, uneori, în mod sever, producând mari pierderi, a inundațiilor, a alunecărilor de teren, etc. presupune eforturi din partea proprietarilor, dar, apare ca necesară si intervenția puterii publice, prin modalități diverse. Aceste situatii, dar si altele, fac necesara aparitia parteneriatului si a solidaritatii sociale.
1.4.2. Posibilități de măsurare a rezultatelor de producție si economice ale exploatațiilor agricole
A masura rezultatele si a stabilii, în mod foarte exact, nivelul performantelor economice ale unei unitati nu sunt lucruri facile. Problemele devin mai complexe daca ne referim la agricultura, unde exista numeroase tipuri si forme de exploatatii, cele familiale nu tin nici, cel putin, un minim de contabilitate, exista numerosi factori de diferentiere a activitatii, structurile de productie sunt diverse si nu permit comparatii , calitatea produselor este foarte variata, exista diferentieri zonale ale cheltuielilor si consumurilor de munca etc. Cu toate acestea, pentru a iesi din impas, abordarile ar putea sa aiba loc pe tipuri de exploatatii. Desigur ca, în cazul societatilor comerciale agricole pe actiuni, al societatilor comerciale constituite pe baza initiativei private si, chiar, al societatilor agricole, care au organizata contabilitatea dupa legea în vigoare, pe baza informatiilor existente se determina elementele de “iesire” (rezultate): venituri, cifra de afaceri, valoarea adaugata, profit brut si net etc. Cu ajutorul acestora si recurgând si la alte elemente, în special, la cele de “intrare” se pot calcula numerosi indicatori si rate, care evidentiaza situatia patrimonial-financiara si eficienta economica a activitatii fiecarei unitati comerciale, asa cum rezulta din tabelul prezentat în continuare:
Tabelul 2: Indicatori privind situatia patrimonial-financiară si eficiența economică a activitații fiecarei unitați comerciale
Mult mai complexa este evaluarea rezultatelor de productie si economice când este vorba de exploatatiile agricole familiale, acestea având o serie de particularitati, cum ar fi: nu au organizata o minima evidenta, activitatea este desfasurata, de regula, de membrii familiei (care nu sunt salariati), se utilizeaza ocazional forta de munca din afara exploatatiei, structurile de productie sunt eterogene (comparatiile sunt greu de efectuat), calitatea produselor este diferita, exista modalitati diverse de valorificare a surplusului de productie, ceea ce ridica problema preturilor pentru determinarea veniturilor etc. Toate acestea îngreuneaza elaborarea unei metodologii necesare calcularii, cu rigurozitate, a rezultatelor finale ale exploatatiilor, care sa ofere o imagine cât mai fidela a realitatii. În lipsa in formatiilor înregistrate pe diferiti suporti, pentru a se cunoaste, fie si cu o oarecare aproximare, rezultatele exploatatiilor agricole familiale, se efectueaza cercetari pe baza de esantioane de exploatatii. Astfel, pentru a determina productia medie la o cultura de câmp, într-o localitate, se recurge la un sondaj, constituindu-se un esantion de exploatatii familiale (gospodarii individuale). Numarul de gospodarii cuprinse în esantion trebuie sa detina 10-15% din suprafata totala pe care se practica cultura în localitatea respectiva. Raportând productia totala, obtinuta de exploatatiile alese, la suprafata totala cultivata de ele, se obtine productia medie la hectar. Sondaje se efectueaza, cu aspecte specifice, si în domeniul cresterii animalelor.
Desigur ca, productia are semnificatia sa, dar intereseaza rezultatele economice. Demersurile de acest fel sunt, asa dupa cum arata studiile efectuate în cazul exploatatiilor agricole din UE, destul de complexe si presupun o ampla metodologie si participarea unor experti în domeniu. În situatia exploatatiilor familiale, rezultatele se sintetizeaza, potrivit experientei citate mai sus, în marja bruta. Pentru aceasta trebuie sa se obtina informatii privind veniturile si cheltuielile. Sunt necesare lamuriri metodologice privind încadrarea cheltuielilor pe grupe (speciale – proportionale si neproportionale si costuri generale – variabile si fixe). În plus, se pune problema daca determinam marja bruta aferenta tuturor cantitatilor de produse sau numai celor vândute, în ultimul caz ivindu-se dificultati în stabilirea partii din cheltuieli care le revine. Daca avem în vedere o exploatatie comerciala, lucrurile par a se simplifica, gradul sau de dezvoltare îi permite sa tina o contabilitate. Starea economica, si nu numai, în care se gasesc exploatatiile familiale din agricultura noastra, îngreuneaza mult procesul de evaluare a rezultatelor, acesta fiind, însa, foarte necesar. La fel de utila apare si îndrumarea exploatatiilor pentru a tine, cu mijloace simple, o evidenta a ceea ce se cheltuieste si a ceea ce se obtine. Procesul va cunoaste o desfasurare, în timp, pe masura consolidarii exploatatiilor. Evidentierea rezultatelor permite efectuarea de aprecieri privind puterea economica a exploatatiilor agricole, gradul lor de consolidare, care sa le favorizeze practicarea unei agriculturi durabile, si aportul pe care îl au la dezvoltarea generala. Mai mult performantele efective se compara cu cele prestabilite prin programe. Raportându-se la elemente bine fundamentate, se creeaza posibilitati de a constata, daca exploatatia a fost gestionata în mod corespunzator, activitatile ei s-au ales potrivit cerintelor, iar resursele s-au alocat pe baza de principii economice. Observarea abaterilor releva existenta unor cauze, care trebuie sa fie identificate. Mai cu seama, când abaterile sunt negative este foarte util sa se stie ce cauze le -au generat si, deci, unde se poate interveni, astfel încât, în acelasi ciclu managerial sau, cel putin, în urmatorul sa se adopte masuri de reglare. Pe aceasta baza, se elimina disfunctionalitatile si se mentin sansele de obtinere a performantelor economice dorite. Marja bruta variaza în timp si între exploatatii. Ea serveste alegerii structurii domeniului de activitate, când se produce pentru piata ( a se vedea problemele referitoare la „structura de productie” si la „structura culturilor”, în calitate de componenta a sistemului de productie în cultura plantelor. Cunoasterea rezultatelor sintetice serveste si la fundamentarea si orientarea unor masuri de politica agricola. În ideea existentei unui sprijin si a amplificarii acestuia, pornind de la rezultate, se aleg exploatatiile carora el trebuie sa li se acorde, cu precadere. Ar fi vorba de exploatatii agricole cu un anumit grad de consolidare, care exploateaza suprafete mai mari sau cresc mai multe animale, se orienteaza catre gestionarea moderna a resurselor de care dispun, țin o minimă contabilitate, îsi desfasoara activitatea dupa un program gândit în relatie directa cu nevoile manifestate pe piata. Exploatatiile devin, pe aceasta baza, tot mai puternice si au posibilitati mult mai mari de a induce în economie, prin intermediul filierelor care se vor crea si se vor consolida, cantitati de produse, care sa satisfaca diferitele cerinte. Totodata, prin veniturile obtinute exploatatiile procura factori de productie si diverse bunuri necesare familiei. Prin ambele modalitati, adica prin “injectare” de produse adresate, inclusiv, industriilor de procesare, si prin achizitionarea de factori de productie si de bunuri de natura diversa, se amplifica „efectul de antrenare” al agriculturii, ceea ce are rol benefic pentru toti cei implicati (agricultori, distribuitori, procesatori, consumatori) si pentru economia natională.
=== Capitolul II ===
Capitolul II
Geneza Rețelei de Informații Contabile Agricole a Uniunii Europene
2.1. Obiectul, rolul și funcțiile rețelei de informare contabilă agricolă
Rețeaua de informare contabilă agricolă (RICA) este un instrument de evaluare a venitului exploatațiilor agricole si a impactului politicii agricole comune.
Conceptul a fost lansat în 1965, Regulamentul nr. 79/65 (modificat și completat de regulamentele nr. 1593/2000 si nr. 2419/2001) constituind baza legală de organizare a rețelei. Rețeaua constituie singura sursă micro-economică de date armonizată (principiile evidenței contabile fiind aceleași pentru toate statele Uniunii Europene) și constă în anchete anuale întreprinse de statele membre prin care se culeg date contabile referitoare la exploatațiile agricole. Exploatațiile considerate ca fiind comerciale, se aleg pe baza unor planuri facute la nivelul fiecărei regiuni din Uniune.
Metodologia aplicată are ca scop furnizarea unor date reprezentative în funcție de regiune, marimea economică a exploatației, tipul exploatațiilor, precum si de situația economică a fermierilor pe diferite grupe.
Dezvoltarea politicii agricole comune impune existența de informații obiective și relevante cu privire la veniturile din diverse categorii de exploatații agricole și cu privire la activitatea economică a exploatațiilor care fac parte din categoriile care reclamă o atenție specială la nivelul Comunității. De aceea, datele culese trebuie să fie obținute din exploatațiilor agricole selectate în mod special și corespunzător în conformitate cu regulile comune și trebuie să se bazeze pe fapte verificabile; întrucât astfel de date trebuie să reflecte condițiile sociale, economice și tehnice ale exploatațiilor implicate, să fie luate din exploatațiile individuale, să fie disponibile cât mai repede posibil, să se bazeze pe definiții unitare, să fie prezentate într-o formă comună și să fie utilizabile în orice moment și în toate detaliile de către Comisia de cercetare.4 Utilizând informațiile astfel adunate obiectivele pot fi atinse doar printr-o rețea comunitară de culegere de date contabile agricole , având la bază birourile contabile agricole existente în fiecare stat membru și care se bucură de încrederea părților interesate și se bazează pe participarea lor benevolă.
Atât la nivelul statului membru, cât și la nivelul Comunității, complexitatea muncii depuse în crearea unei rețele comunitare pentru culegerea de date contabile agricole este atât de mare încât instituirea unui sistem de contabilitate trebuie făcută treptat, implicând așadar un câmp limitat de cercetare pentru primii câțiva ani.
În selectarea exploatațiilor agricole, precum și în analizarea și evaluarea datelor culese, este necesar să se facă trimiteri la datele provenite și din alte surse. Odată stabilite unitățile de la care se vor colecta informațiile comisia trebuie să li se dea agricultorilor o garanție că situația conturilor și toate celelalte detalii individuale obținute prin punerea în aplicare a prezentului regulament nu vor fi folosite în scopul impozitării și nu vor fi divulgate de persoanele care participă sau au participat la rețeaua comunitară de date contabile agricole.
Pentru a fi mulțumită de obiectivitatea și relevanța datelor culese, Comisia trebuie să fie în poziția de a obține toate detaliile necesare privind modalitatea în care organismele cărora li s-a încredințat selecționarea exploatațiilor agricole și a birourilor contabile din cadrul rețelei comunitare de date contabile agricole își îndeplinesc îndatoririle și, dacă este necesar, de a trimite experți să lucreze la fața locului în colaborare cu autoritățile naționale competente.
Facilitarea punerii în aplicare a dispozițiilor anterioare presupune existența unei proceduri prin care statele membre și Comisia să poată coopera îndeaproape în cadrul unui comitet comunitar.5
2.2. Premise in crearea unei rețele de culegere de date contabile privind veniturile și activitatea economică a exploatațiilor agricole în Comunitatea Economică Europeană
Pentru a răspunde nevoilor politicii agricole comune, se înființează o rețea comunitară pentru culegerea de date contabile agricole. Scopul rețelei de date este acela de a culege datele contabile necesare în special pentru:
– stabilirea anuală a veniturilor exploatațiilor agricole;
– efectuarea unei analize a activității economice a exploatațiilor agricole.
Datele obținute în conformitate servesc în primul rând drept bază pentru raportul anual al Comisiei către Consiliu cu privire la situația agriculturii și a piețelor agricole din cadrul Comunității Econimice Europene.
Întâlnim in cadrul analizei exploatațiilor agricole urmatoarele noțiuni care au rolul de a imbunatați culegerea informațiilor in cadrul rețelei de informare contabilă:
– operator reprezintă persoana fizică răspunzătoare de gestiunea zilnică a unei exploatații agricole;
– categoria de exploatație reprezintă un grup de exploatații agricole cu aceleași caracteristici;
– exploatație participantă reprezintă orice exploatație agricolă care completează declarații pentru rețeaua de date;
– diviziune reprezintă teritoriul unui stat membru, sau orice parte a acestuia, delimitată pentru selectarea exploatațiilor participante;
date contabile reprezintă orice date tehnice, financiare sau economice referitoare la o exploatație agricolă, derivate din conturi care constau în înregistrări efectuate în mod sistematic și regulat pe întreaga durată a anului financiar.
Un rol esențial il are stabilirea veniturilor care se referă la culegerea datelor contabile în scopul realizării unui calcul anual al veniturilor în exploatațiile agricole.
Domeniul de cercetare menționat anterior include acele exploatații agricole care sunt conduse ca exploatații orientate spre piață, și constituie principala ocupație a operatorului.
În timpul primilor trei ani de aplicare a regulamentului consiliului, datele au fost culese numai din acele exploatații agricole cuprinse în domeniul de cercetare cu o suprafață de peste cinci hectare. Această limitare cu privire la suprafață nu se aplică, totuși, exploatațiilor a căror producție constă în proporție de peste 50 % în unul sau mai multe din următoarele produse: vin, fructe, legume, produse pe bază de măsline. Pentru această perioadă, numărul de exploatații participante este de zece mii. Înainte de sfârșitul acestei perioade, Consiliul, adoptând o hotărâre cu majoritate calificată pe baza unei propuneri a Comisiei, stabilește creșterea care urmează să aibă loc în numărul exploatațiilor participante în anii viitori și prezintă un program de extindere treptată a cercetării pentru a acoperi acele exploatații agricole din cadrul câmpului de cercetare care au fost excluse în timpul primilor trei ani.
Pentru a putea fi considerată drept exploatație participantă o exploatație agricolă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– exploatația trebuie să fie caracteristică diviziunii sale în ceea ce privește:
tipul de activitate agricolă,
zona,
forța de muncă (număr și densitate),
tipul de ocupare;
– persoana care administrează exploatația trebuie să fie dispusă și capabilă să țină contabilitatea agricolă și să permită ca datele contabile ale exploatației sale să fie puse la dispoziția Comisiei;
– condițiile de producție din exploatație și localizarea acesteia față de piețe trebuie să fie astfel încât să fie considerată normală pentru diviziunea în discuție;
Trebuie adoptate reguli detaliate care să stabilească în special numărul de exploatații participante pe diviziune, în conformitate cu procedura menționată mai inainte.
Fiecare stat membru a înființat, în termen de trei luni de la data intrării în vigoare a regulamentului, pentru fiecare dintre diviziunile sale un comitet, numit „comitetul regional”. Un comitet regional este format din maximum doisprezece membri, reprezentând:
autoritățile administrative,
exploatațiile agricole,
birourile de contabilitate agricolă, și dacă există în cadrul diviziunii și este necesară cooperarea cu acestea, organismele însărcinate cu economia agricolă, învățământul agricol și serviciile de consiliere, activitatea agricolă extinsă, statistica agricolă și creditul agricol.
Președintele comitetului regional este numit de către statul membru dintre membrii comitetului respectiv. Deciziile unui comitet regional trebuie să fie unanime; acolo unde nu se poate ajunge la unanimitate, deciziile se iau de către o autoritate desemnată de statul membru. Comitetul regional poate primi asistență din partea experților.
Îndatoririle unui comitet regional sunt următoarele:
– de a stabili categoriile de exploatații care să fie cuprinse în diviziunea acestuia și distribuția numerică a exploatațiilor în cadrul diverselor categorii. În acest proces se bazează în principal pe statisticile disponibile;
– de a fixa numărul de exploatații participante pe categorii, ținând cont de modelul de distribuție, de numărul de exploatații participante fixate pentru diviziunea acestuia și de nevoia de a avea o reprezentare adecvată pentru fiecare categorie;
– de a selecta exploatațiile participante, ținând cont de dispozițiile menționate in regulamentul consiliului;
– de a alcătui o listă de exploatații selecționate, precizând pentru fiecare: caracteristicile care să justifice selecția și amplasarea într-o categorie dată, biroul de contabilitate și de a trimite lista respectivă agenției de legătură.
Fiecare stat membru numește, în termen de două luni de la data intrării în vigoare a prezentului regulament, o agenție de legătură. Îndatoririle unei agenții de legătură sunt următoarele:
de a informa comitetele regionale și birourile de contabilitate cu privire la regulile detaliate de aplicare care îi privesc, pentru a asigura că aceste reguli se aplică în mod uniform;
de a alcătui și trimite Comisiei liste ale birourilor de contabilitate dispuse și capabile să completeze fișele de exploatație agricolă;
de a înainta Comisiei lista exploatațiilor participante alcătuită de comitetele regionale, după ce se verifică dacă acestea au fost întocmite corespunzător;
de a strânge fișele de exploatație agricolă trimise acesteia de către birourile de contabilitate și a verifica corectitudinea completării;
de a expedia Comisiei fișele de exploatație agricolă completate corect;
– de a transmite comitetelor regionale și birourilor de contabilitate solicitările de informații și de a înainta Comisiei răspunsurile relevante.
Fiecare exploatație participantă constituie subiectul unei fișe de exploatație agricolă anonimă și individuală. Datele contabile furnizate de fiecare fișă de exploatație agricolă trebuie să fie astfel încât să caracterizeze exploatația contabilă prin raportare la principalele elemente ale factorilor de producție ai acesteia, să evalueze venitul exploatației în diversele sale forme, să testeze prin sondaj veridicitatea informațiilor furnizate.
Tipul de date contabile care urmează să fie furnizate printr-o fișă de exploatație agricolă, forma în care astfel de date urmează să fie prezentate, definițiile și instrucțiunile referitoare la acestea sunt stabilite conform unei proceduri bine stabilite de catre comisie.
Un agricultor a cărui exploatație este selecționată ca exploatație participantă trebuie să aleagă, dintr-o listă alcătuită în acest scop de către agenția de legătură, un birou de contabilitate dispus să completeze fișa pentru exploatația sa în conformitate cu termenii contractului incheiat. Acesta se încheie anual un contract cu autorizarea statului membru de către autoritatea competentă desemnată de acesta din urmă și fiecare birou de contabilitate. Conform acestui contract, biroul de contabilitate se angajează , în schimbul unei taxe standard, să completeze fișele de exploatație agricolă.
Termenii acestui contract trebuie să fie uniformi în toate statele membre.
Atunci când îndatoririle biroului de contabilitate sunt îndeplinite de un departament administrativ, acesta din urmă este notificat prin canalele administrative normale cu privire la îndatoririle care îi revin.
Culegerea de date contabile în scopul unei analize economice a exploatațiilor agricole se stabilesc în conformitate cu:
– obiectul analizelor menționate;
-regulile detaliate cu privire la selecția și numărul exploatațiilor participante, acestea fiind stabilite în conformitate cu obiectivele fiecărei analize în parte.
Fiecare exploatație participantă face obiectul unei fișe de exploatație agricolă speciale, care este individuală pentru exploatația respectivă și anonimă. Această fișă de exploatație agricolă include datele contabile solicitate conforme și toate datele și detaliile contabile suplimentare ce pot fi solicitate de fiecare analiză în parte.
Tipul de date contabile care urmează să fie furnizate într-o fișă de exploatație agricolă specială, forma în care astfel de date urmează a fi prezentate, precum și definițiile și instrucțiunile referitoare la acestea sunt stabilite de catre comisia de analiza.
Fișele de exploatație agricolă speciale sunt completate de diferitele birouri de contabilitate.
Un agricultor a cărui exploatație este selecționată dintr-o listă alcătuită în acest scop de către agenția de legătură, un birou de contabilitate dispus să completeze fișa specială pentru exploatația lui în conformitate cu termenii contractului.
Se încheie un contract sub autoritatea statului membru între autoritatea competentă desemnată de acesta și fiecare birou de contabilitate. Conform acestui contract biroul de contabilitate se angajează , în schimbul unei taxe standard, să completeze fișele de exploatație agricolă speciale într-un mod care să respecte dispozițiile date. Termenii acestui contract, care trebuie să fie uniform în toate statele membre, sunt stabiliți de catre autoritatea competentă. Termenii suplimentari care pot fi incluși în acest contract de către statele membre sunt stabiliți în conformitate cu aceeași procedură. Atunci când îndatoririle biroului contabil sunt îndeplinite de către un departament administrativ, acesta din urmă este notificat prin canalele administrative normale cu privire la îndatoririle care îi revin.
Potrivit dispozițiilor date de catre comisia de analiză se interzice utilizarea în scopuri de impozitare a oricăror date contabile individuale sau a altor detalii individuale obținute prin aplicarea regulamentului din 15 iunie 1965, impreună cu modificările apărute ulterior.
Se interzice oricărei persoane care participă sau a participat la rețeaua de date să divulge orice date contabile individuale sau orice alte detalii individuale de care a luat cunoștință în timpul exercitării îndatoririlor sau cu altă ocazie în acest context. Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a sancționa încălcarea dispozițiilor.
Comitetele regionale și birourile contabile sunt obligate, în cadrul zonelor respective de responsabilitate, să furnizeze Comisiei toate informațiile pe care aceasta le-ar putea solicita din partea lor cu privire la îndeplinirea îndatoririlor. Astfel de solicitări de informații și răspunsurile corespunzătoare sunt înaintate în scris prin intermediul agenției de legătură. Dacă informațiile furnizate sunt necorespunzătoare sau dacă informațiile nu ajung la timp, Comisia poate trimite experți pentru a lucra la fața locului în colaborare cu agenția de legătură. Prin prezenta se înființează un Comitet comunitar pentru rețeaua de date contabile agricole, numit în continuare “comitetul comunitar”. Comitetul comunitar este format din reprezentanți ai statelor membre și ai Comisiei. Fiecare stat membru este reprezentat în comitetul comunitar prin maximum cinci funcționari. Președintele comitetului comunitar este un reprezentant al Comisiei. Problemele sunt supuse spre examinare comitetului comunitar de către președinte, fie din proprie inițiativă, fie la solicitarea reprezentantului unui stat membru. Reprezentantul Comisiei supune adoptării un proiect de măsuri. Comitetul comunitar emite un aviz cu privire la aceste măsuri într-un termen stabilit de către președinte, ținând cont de cât de urgentă este problema. Avizul se emite cu o majoritate de douăsprezece voturi. Comisia adoptă măsuri care se aplică imediat. Cu toate acestea, dacă măsurile respective nu sunt în conformitate cu avizul comitetului comunitar, ele trebuie comunicate imediat Consiliului de către Comisie. În acest caz, Comisia poate amâna punerea în aplicare a măsurilor pe care le-a adoptat pentru cel mult o lună de la data acestei comunicări. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate lua o altă decizie în termen de o lună.
Comitetul comunitar este consultat:
– pentru a verifica dacă selecția exploatațiilor participante s-a făcut potrivit dispozițiilor date;
– pentru a analiza și evalua datele contabile furnizate de rețeaua de date, având în vedere în același timp îndeosebi datele provenite, între altele, în general de la conturile agricole și statistice agricole și de la conturile naționale.
Comitetul comunitar poate examina orice altă problemă ridicată de președintele acestuia, fie din proprie inițiativă, fie la cererea reprezentantului unui stat membru. Comitetul este informat în mod regulat în legătură cu modul de funcționare al rețelei de date. Președintele convoacă ședințele comitetului comunitar iar serviciile de secretariat pentru comitetul comunitar sunt asigurate de către Comisie.
Comitetul comunitar adoptă propriul regulament de funcționare.
Fondurile pentru acoperirea costurilor rețelei de date, care pot fi atribuite în mod specific plății taxelor percepute de birourile de contabilitate, în schimbul îndeplinirii îndatoririlor sunt incluse în bugetul Comunității, în secțiunea aferentă Comisiei.
Costurile privind înființarea și funcționarea comitetelor regionale și a agențiilor de legătură nu sunt incluse în bugetul Comunității.
Înainte de 1 ianuarie 1970, Comisia a supus Consiliului un raport complet privind funcționarea rețelei de date, împreună cu orice propunere de modificare.
2.3. Definiții și instrucțiuni cu privire la crearea și folosirea unei Fișe de Exploatație
Având în vedere Regulamentul CEE 79/65 al Consiliului din 15 iunie 1965, prin care se înființează o rețea de colectare a datelor contabile despre veniturile și operațiunile economice în exploatațiile agricole din cadrul Comunității Economice Europene, așa cum a fost modificat de către Regulamentul (CE) 1256/97, o fișă de exploatație este folosită pentru colectarea datelor contabile referitoare la veniturile exploatațiilor agricole. Conform acestui regulament este potrivit să se revizuie și să se consolideze prevederile datelor contabile, astfel încât datele să fie comparabile și adaptate necesităților care apar în politica agricolă comună.
Forma și conținutul unei fișe de exploatație se pot observa in anexa 1.
Datele despre fișa exploatației trebuie să se refere la o singură exploatație agricolă și la un singur an contabil de 12 luni consecutive. Datele din fișa exploatației privesc exclusiv exploatația agricolă. Aceste date se referă la activitățile exploatației propriu-zise și dacă este cazul, la silvicultura și turismul legate de exploatație. La completarea fișei exploatației, nu se va lua în considerare nimic legat de orice alte activități neagricole ale exploatantului sau ale familiei lui sau privitor la pensie, moștenire, conturi private în bănci, proprietate externă exploatației agricole, impozitare personală, asigurare privată etc.
Atunci când mijloacele de producție ale exploatației (forță de muncă plătită sau neplătită, mașini sau echipamente) sunt utilizate pentru realizarea unor mijloace fixe (construcția sau reparațiile majore ale mașinilor, construcția, reparația majoră sau chiar demolarea unor clădiri, plantarea sau tăierea pomilor fructiferi), costurile corespunzătoare sau o estimație a acestora nu se vor include în cheltuielile curente ale exploatației. În oricare dintre cazuri, costurile cu forța de muncă și orele lucrate pentru realizarea de mijloace fixe trebuie excluse atât din costuri cât și din datele despre forța de muncă. În cazuri excepționale, dacă anumite costuri (altele decât cele cu forța de muncă) utilizate pentru a produce mijloace fixe nu pot fi calculate separat (de exemplu utilizarea tractorului exploatației), aceste costuri fiind în consecință incluse în cheltuieli, valoarea estimată a tuturor acestor costuri utilizate pentru a produce mijloace fixe, trebuie să fie înscrisă la rubrica ,, Alte venituri și încasări ’’. În toate situațiile, valoarea mijloacelor fixe produse trebuie evaluată pe baza costului lor (incluzând valoarea forței de muncă plătită și/sau neplătită) și trebuie adăugată la valoarea mijloacelor fixe.
Datele furnizate într-o fișă a exploatației trebuie luate din înregistrarile contabile care constau din înscrieri făcute în mod sistematic și regulat pe tot parcursul anului contabil.
Datele contabile sunt exprimate în termeni bănești:
-fie fără TVA
-fie cu TVA, în circumstanțele menționate mai jos.
Datele contabile în termeni bănești sunt exprimate fără prime și subvenții. Primele și subvențiile sunt înțelese a fi toate formele de ajutor direct din fonduri publice care au rezultat dintr-o încasare specifică.
Informațiile dintr-o fișă a exploatației trebuie furnizate în următoarele unități și cu următoarele grade de precizie:
valorile: valorile în euro sau în unități monetare naționale și fără puncte zecimale. Oricum, pentru monedele naționale, unde unitatea reprezintă o valoare relativă scăzută comparativ cu euro, se poate conveni între agenția de legătură a statului membru și conducerea Comisiei care administrează Rețeaua de Date Contabile Agricole, să exprime valorile în sute sau mii de unități de monedă națională,
cantitățile fizice : în chintale (q=100 kg), exceptând cazul ouălor, care vor fi indicate în mii bucăți, iar vinul și produsele înrudite se vor exprima în hectolitri,
suprafețele : în ari, cu excepția cazului ciupercilor, care vor fi exprimate în metri pătrați din total suprafață cultivată,
efectivele medii de animale : pâna la o singură zecimală, exceptând păsările și iepurii care trebuie date în numere întregi și albinele care trebuie raportate în număr de stupi,
unitățile de forță de muncă : până la două zecimale.
Pozițiile fixe (vezi tabelele de la A la J ale Anexei I), în care nu este nimic de indicat, trebuie completate cu zerouri.
Pentru produsele înregistrate în Tabelul K, tranzacțiile legate de cote și alte drepturi prescrise înregistrate în Tabelul L, ajutoarele directe înscrise în Tabelul M și detaliile despre vânzările și cumpărările de animale înregistrate în Tabelul N, la pozițiile unde nu este nimic de indicat, trebuie completat cu zerouri. După ce s-a verificat, mediul informațional care conține datele contabile ale fișei exploatației trebuie trimis, în mod confidențial, de către agenția de legătură la Comisia Europeană, Direcția Generală pentru Agricultură, Unitatea de Analiză a Situației Exploatațiilor Agricole.
Informații generale despre exploatație
Fiecărei exploatații contabile îi este atribuit un număr atunci când este selectată pentru prima dată. Exploatația păstrează acest număr în mod permanent, pe toată perioada includerii ei în rețeaua contabilă . Un număr, o dată ce a fost alocat, nu mai este niciodată realocat altei exploatații.
Totuși, atunci când exploatația suferă o schimbare fundamentală, și în special, când această schimbare este rezultatul unei subdivizări în două exploatații independente sau al unei fuziuni cu altă exploatație, aceasta poate fi considerată ca o exploatație nouă. În acest caz, îi trebuie desemnat un nou număr. O schimbare în tipul de exploatare practicat în exploatație nu necesită un nou număr. În cazul în care păstrarea numărului exploatației ar antrena o confuzie cu una sau mai multe exploatații contabile (spre exemplu atunci când sunt create noi subcircumscripții regionale), numărul trebuie schimbat. Atunci, va trebui înaintat Comisiei un tabel care să arate echivalența numerelor vechi și noi.
Numărul exploatației cuprinde trei grupe de indicații, după cum urmează :
– Numărul de ordine1- Circumscripția: un număr de cod trebuie alocat, corespunzător setului de coduri din Anexa I la Regulamentul Comisiei (CEE);
– Numărul de ordine 2 – Subcircumscripția: trebuie alocat un număr de cod;
Subcircumscripțiile alese trebuie să se bazeze pe sistemul comun de clasificare a regiunilor, la care se face referire ca fiind nomenclatorul unităților statistice teritoriale (NUTS) stabilite de către Biroul Statistic al Comunităților Europene în cooperare cu institutele naționale pentru statistică. În oricare dintre cazuri, statul membru respectiv va transmite Comisiei un tabel indicând, pentru fiecare cod de subcircumscripție utilizat, regiunile NUTS corespunzătoare ca și regiunea corespunzătoare pentru care sunt calculate valorile specifice ale marjei brute standard.
– Numărul de ordine 3 – Numărul de ordine al exploatației.
Informațiile odată colectate pot fi introduse intr-o bază de date pe computer pentru a fi accesate rapid și în timp util. Datele corespunzătoare primelor cinci numere de ordine constituie denumirea unei exploatații. Ele sunt repetate în partea de sus a fiecărei înregistrări. A șasea dată a fiecărei exploatații dă numărul grupelor indivizibile de 10 date.
Forma de organizare a exploatației:
1) Exploatații individuale (familiale) – exploatații unde rezultatul economic acoperă compensația pentru input-ul de forță de muncă neplătită și capitalul propriu al exploatantului/șefului de exploatație și familia lui/ei;
2) Partenariatele – exploatațile unde rezultatul economic acoperă compensația pentru factorii de producție aduși în exploatație de câțiva parteneri, din care, cel puțin jumătate participă la munca din exploatație ca forță de muncă neplătită.
3) Altele: Exploatații fără forță de muncă neplătită și alte exploatații neclasificate în categoriile 1și 2.
Sediul și categoria exploatației
Numărul dat este acela al unității geografice de bază cea mai potrivită (preferabil localitatea) în care este localizată exploatația. O hartă a acestor unități cu numerele lor trebuie transmisă Comisiei. Orice schimbări semnificative ale hotarelor acestor unități geografice trebuie adusă la cunoștința Comisiei.
Întâlnim în cadrul categoriei exploatației:
Agricultură organică: trebuie dată o indicație dacă exploatația aplică metode de producție organică în înțelesul Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2092/91.
Trebuie utilizat următorul cod de numere:
– exploatația nu aplică metode de producție organică;
– exploatația aplică numai metode de producție organică;
– exploatația este în conversie la producția organică sau aplică atât metode de producție organice cât și alte metode de producție.
Trebuie să existe informații privitoare la data închiderii anului contabil ( de exemplu 30.06.2002 sau 31.12.2002 ) și crearea mediului informațional (spre exemplu: 15.08.2003).
Zona defavorizată – trebuie dată o indicație asupra faptului dacă majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației este situată într-o zonă acoperită de prevederile Articolelor 18 la 20 ale Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1257/1999 (JO L 160, 26.06.1999, p.80)
Vor fi utilizate următoarele numere de cod:
– majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației nu este situată într-o zonă defavorizată;
– majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației este situată într-o zonă defavorizată;
– majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației este situată într-o zonă muntoasă;
– suprafețele sunt atât de mici și numeroase în aceste state membre încât informația nu este semnificativă.
Alte amănunte privind exploatația
Suprafața agricolă utilizată, alta decât cea protejată cu sticlă, efectiv irigată în cursul anului cu echipament fix sau mobil, indiferent de procedeul folosit (aspersiune, imersiune).
Un alt aspect, altitudinea, trebuie indicată prin numărul de cod corespunzător:
– partea majoritară a exploatației este localizată < 300 m;
– partea majoritară a exploatației este localizată la 300 până la 600m;
– partea majoritară a exploatației este localizată la >600m
– nu există date.
Întâlnim în cadrul fișei de exploatație:
Pășunatul pe pășuni alpine sau alte pășuni necuprinse în SAU – numărul (întreg) al zilelor de pășunat al Unităților Vită Mare (UVM) pe animale din exploatație pe terenuri neincluse în SAU. O zi de pășunat-UVM este o unitate echivalentă unei zile de pășunat a unei vaci de lapte sau a unei bovine sau cabaline mai mare de 2 ani. Zilele de pășunat corespunzând bovinelor sau cabalinelor mai mici de 2 ani, caprinelor și ovinelor sunt convertite în zile de pășunat per UVM prin aplicarea coeficienților 0,5 ; 0,2 și respectiv 0,15.
Suprafața agricolă protejată – exprimată în ari pe care pot fi cultivate, în principal, culturi de tipul 5: adică culturile 143, 285 și 157 de tipul 5 ( vezi anexa 1 ). ,,Protejată’’ înseamnă sere, rame permanente și tunele încălzite dar nu include tunelele din plastic neîncălzite, clopote din sticlă sau orice ramă portabilă (vezi definiția pentru culturile 138, 141 și 156 în tabelul K). Suprafața ,,totală’’ înseamnă suprafața totală de teren ,,protejată’’ oricare ar fi utilizarea ei ( deci inclusiv potecile). Pentru serele ,,supraetajate’’ suprafața se înregistrează o singură dată.
Zonă de Fonduri Structurale: Trebuie dată o indicație dacă majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației este situată într-o zonă acoperită de prevederile Articolelor 3, 4 sau 6 ale Regulamentului Consiliului. Trebuie utilizate următoarele numere de cod:
– majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației nu este situată într-o zonă din Obiectivul 1 sau Obiectivul 2 sau într-o zonă eligibilă pentru sprijin tranzițional;
– majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației este situată într-o zonă a Obiectivului 1;
– majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației este situată într-o zonă a Obiectivului 2;
– majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației este situată într-o zonă într-o zonă eligibilă pentru sprijin tranzițional.
Zonă cu restricții de mediu – unde trebuie dată o indicație dacă majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației este situată într-o zonă acoperită de prevederile Articolului 16 al Regulamentului (CE) nr. 1257/1999. Trebuie utilizate următoarele numere de cod:
– majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației nu este situată într-o zonă cu restricții de mediu;
– majoritatea suprafeței agricole utilizate a exploatației este situată într-o zonă cu restricții de mediu.
2.4. Modalitatea de exploatare a Suprafețelor Agricole Utilizate (S.A.U.)
Pământul exploatațiilor deținute în comun de doi sau mai mulți parteneri trebuie înregistrat ca exploatat de proprietar, arendat sau lucrat în parte, în conformitate cu acordul în vigoare dintre parteneri. Întâlnim in această situație:
– suprafața agricolă utilizată (teren arabil, pajiște și pășune permanentă, culturi permanente) al cărei exploatant este proprietarul, chiriașul pe viață sau arendașul pe termen lung și/sau suprafața agricolă utilizată deținută în termeni similari; include pământul arendat altora gata pentru semănat;
– suprafața agricolă utilizată (teren arabil, pajiște și pășune permanentă, culturi permanente) lucrată de către o persoană, alta decât proprietarul, chiriașul pe viață sau arendașul, care ocupă temporar cu contract de arendare suprafața respectivă (renta este plătibilă în numerar și/sau în natură ; fiind în general fixată în avans, nu variază în mod normal în funcție de rezultatele obținute din exploatarea pământului) și/sau suprafața agricolă utilizată deținută în termeni similari de posesiune.
Suprafața arendată nu include terenul a cărui recoltă este cumpărată ca recoltă în curs. Sumele plătite pentru cumpărarea de recolte în curs trebuie înscrise la rubricile 65 la 67 (furaje cumpărate) în cazul pășunilor sau culturilor furajere și sub rubrica 76 (alte costuri specifice pentru culturi) în cazul culturilor comercializabile (produsele care sunt de obicei comercializate)6. Culturile comercializabile cumpărate ca recoltă în curs trebuie înscrise fără a specifica suprafața respectivă (a se vedea instrucțiunile privind suprafața, coloana 4, Tabelul K).
Pământul închiriat ocazional, pentru o perioadă de mai puțin de un an și respectiv producția lui, este tratat similar terenului a cărui recoltă este cumpărată ca recoltă în curs.
– Suprafața agricolă utilizată (teren arabil, pajiște și pășune permanentă, culturi permanente) exploatată în comun de către cesionar și o altă persoană pe baza unui acord de cultivare în participație și/sau suprafața agricolă utilizată exploatată în condiții similare.
2.4.1. Forța de muncă în exploatațiile agricole
Prin forță de muncă utilizată în exploatațiile agricole se înțelege toate persoanele care au fost angajate în muncă la exploatație pe timpul anului contabil. Totuși, aceasta nu include persoanele care au realizat această muncă în numele altei persoane sau sub angajament (contract de muncă în agricultură, ale cărei costuri apar sub rubrica 60 din anexă – costurile exploatației).
În cazul ajutorului reciproc între exploatații, acolo unde acest ajutor constă într-un schimb de muncă, ajutorul primit fiind echivalent, în principiu, cu ajutorul dat, timpul lucrat de către forța de muncă din exploatație și alte salarii legate de aceasta, sunt specificate în fișa exploatației.
Câteodată ajutorul primit este compensat prin ajutor de altă natură (de ex. ajutorul primit sub formă de forță de muncă este compensat cu punerea la dispoziție a unei mașini). Când schimbul de servicii este la o scară limitată, nu se indică nimic în fișa exploatației (în exemplul de mai sus, ajutorul primit nu este înscris la ,,forța de muncă’’; costurile cu mașinile includ oricum costurile cu punerea la dispoziție a echipamentului). În cazuri excepționale, când schimbul de servicii se face pe o scară largă, procedura este una din următoarele:
– ajutorul primit sub formă de forță de muncă este compensat de un serviciu de altă natură (de ex. servicii de mecanizare); timpul de lucru primit este înregistrat ca muncă în exploatație plătită (depinzând dacă forța de muncă este angajată la exploatație în mod permanent sau altfel); valoarea ajutorului acordat este înregistrată atât ca producție sub rubrica corespunzătoare (în acest exemplu ,,Lucrări efectuate pentru terți, inclusiv închirierea de echipament terților’’) cât și ca un cost (“Salarii și asigurări sociale’’);
– ajutorul dat sub formă de muncă este compensat de servicii de altă natură (de ex. servicii de mecanizare); în această situație timpul de lucru furnizat și alte salarii legate de acesta nu sunt luate în considerare; valoarea serviciului primit este înregistrată ca un input sub rubrica corespunzătoare (în fișa de exploatație, rubrica 60 ,,Lucrări efectuate de terți și închiriere de mașini’’).
Forță de muncă permanentă neplătită sau forța de muncă care primește o remunerație mai mică (numerar sau în natură) decât suma primită în mod normal pentru serviciile efectuate (o astfel de plată nu ar trebui să apară în costurile exploatației) și care, în timpul anului contabil, a participat (cu excepția sărbătorilor normale) cel puțin o zi întreagă a fiecărei săptămâni. O persoană angajată în mod permanent dar care, din motive speciale, a fost angajată în exploatație numai pentru o perioadă limitată în anul contabil, este totuși înregistrată (pentru numărul de ore muncite efectiv) ca forță de muncă permanentă.
Pot apărea următoarele cazuri similare sau altele:
– condiții speciale de producție în exploatație pentru care nu este necesară forță de muncă pe tot parcursul anului: de ex. Exploatațiile de măsline sau viță de vie și fermele specializate în îngrășarea sezonieră a animalelor sau în producerea fructelor și legumelor în spații deschise;
– absența de la lucru, alta decât pentru sărbătorile normale, de ex: serviciul militar, boală accident, maternitate, concediu prelungit etc.;
– venirea în exploatație sau plecarea din exploatație;
– încetarea totală a lucrului în exploatație datorită cauzelor accidentale (inundație, incendiu etc.)
Ca subcategorii se întâlnesc: Exploatant/șef de exploatație – persoana care își sumă responsabilitatea economică și juridică pentru exploatație și care o administrează zilnic. În cazul cultivării în parte, dijmașul se indică drept exploatant/șef de exploatație; Exploatant/șef de exploatație terț – persoana care își asumă responsabilitatea economică și juridică pentru exploatație fără să o administreze zilnic; Șef de exploatație/ exploatant terț – persoana care asigură administrarea curentă și zilnică a exploatației fără să-și asume responsabilitatea juridică și economică pentru ea; Soția exploatantului; Altă forță de muncă permanentă neplătită – forța de muncă permanentă neplătită neinclusă la rubricile precedente. Ea include de asemenea pe șeful de lucrări și subșefii exploatației care nu sunt responsabili cu administrarea întregii exploatații.
Forța de muncă temporară și sezonieră neplătită – forța de muncă neplătită care nu a lucrat în mod curent în exploatație pe timpul unui an contabil este agregată la această rubrică.
Forță de muncă permanentă plătită – forța de muncă plătita (în numerar și/sau în natură) în mod normal, pentru serviciile efectuate și care în timpul anului contabil (excluzând sărbătorile normale) a lucrat cel puțin o zi întreagă pe săptămână pentru exploatație.
Forța de muncă temporară și sezonieră plătită – forța de muncă plătită care nu a lucrat în mod regulat în exploatație în timpul anului contabil (inclzând muncitorii în acord) este agregată la această rubrică.
Atunci când funcția este îndeplinită de câteva persoane (de ex. doi frați, tată și fiu etc.) fiecare este înregistrată în ordinea descrescătoare a responsabilității; în eventualitatea responsabilitații egale, se utilizează ordinea descrescătoare a vârstei.
Forța de muncă angajata în mod permanent se convertește în unități de muncă anuale. O unitate de muncă anală este echivalentă cu o persoană care lucrează la timp complet în exploatație. O persoană nu poate depăși o unitate echivalentă, chiar dacă timpul ei de lucru depășește norma pentru regiunea și tipul exploatației. O persoană care nu lucrează întreg anul în exploatație reprezintă o fracțiune dintr-o ,,unitate anuală’’. ,,Unitatea de muncă anuală’’ a fiecărei astfel de persoane este determinată divizând timpul său efectiv de muncă anual cu timpul de muncă anual al unui muncitor cu timp complet din regiunea luată în considerare și pentru același tip de exploatație. În cazul persoanelor cu capacitate redusă de muncă, unitatea de muncă anuală trebuie redusă proporțional cu capacitățile lor.
Timpul lucrat este indicat în ore. Se referă numai de timpul efectiv consacrat lucrărilor exploatației agricole. În cazul persoanelor cu capacitate redusă de muncă, timpul de muncă trebuie redus proporțional cu capacitățile lor.
Timpul lucrat în acord se estimează divizând suma total plătită pentru lucrările respective cu salariul/oră al unui muncitor angajat permanent.
2.4.2. Cheltuielile exploatației și amortizarea
Cheltuielile exploatației (în numerar și în natură) sunt legate de ,,consumul’’ resurselor productive (incluzând autoutilizările) corespunzătoare producției exploatației în timpul anului contabil sau ,,consumului’’ acestor resurse în timpul anului contabil. Atunci când anumite cheltuieli sunt legate în parte de consumul privat și în parte de cheltuielile exploatației (de exemplu: electricitatea, apa, combustibili pentru încălzit și carburanți de motor etc.), numai această din urmă parte trebuie indicată în fișa exploatației. Cota parte din cheltuielile cu autoturismele private corespunzătoare utilizării lor pentru nevoile exploatației trebuie de asemenea inclusă.
Pentru calcularea costurilor legate de producția anului contabil respectiv, achiziționările și autoutilizările din timpul anului trebuie ajustate în funcție de variațiile inventarului (incluzând variațiile avansurilor la culturi). Pentru fiecare articol, sumele totale plătite și valoarea autoutilizării trebuie indicate separat.
Acolo unde costurile sunt indicate pentru ,,consumul’’ total de input-uri în timpul anului contabil, dar nu corespund producției anului respectiv, modificările stocurilor de input-uri (incluzând variațiile avansurilor la culturi) trebuie indicate la rubrica ,,Capital circulant’’.
Costurile legate de ,,consumul’’ de mijloace fixe sunt reprezentate de amortizare, deci achiziția de mijloace fixe nu trebuie tratată drept cost al exploatației.
Cheltuielile cu articolele de cost compensate în timpul anului contabil sau mai târziu (de ex. reparații la un tractor ca rezultat al unui accident, acoperite de o poliță de asigurări sau de răspunderea unei terțe părți) nu se consideră drept costuri ale exploatației, chitanțele respective nu trebuie incluse în calculele contabile ale exploatației. Încasările din revânzarea mărfurilor cumpărate trebuie deduse din posturile corespunzătoare. Primele și subvențiile legate de costuri nu sunt deduse din articolele de cost corespunzătoare. Costurile includ de asemenea orice eventuală cheltuială de cumpărare corespunzătoare fiecărui articol de cost.
Costurile sunt clasificate după cum urmează:
a) Cheltuieli cu salariile și asigurările sociale pentru forța de muncă plătită
– salariile și indemnizațiile plătite efectiv în numerar către salariați indiferent de baza de remunerare (în acord sau cu ora), cu deducerea oricărei alocații sociale plătită exploatantului ca angajator pentru a compensa plata unui salariu care nu corespunde muncii efective îndeplinite (de exemplu: absența de la lucru cauzată de un accident, pentru pregătirea profesională, etc.),
– salariile și indemnizațiile în natură (de exemplu: cazare, masă, locuință, produse agricole etc.),
– bonusuri pentru productivitate sau calificări, cadouri, gratuități, părți din profit,
– alte cheltuieli cu forța de muncă (cheltuieli de angajare),
– plăți de asigurări sociale obligatorii pentru angajator și cele plătite de acesta pentru și în locul salariatului,
– asigurarea pentru accidentele profesionale.
b) Cheltuielile sociale și asigurările personale privind exploatantul și forța de muncă neplătită nu sunt considerate drept costuri ale exploatației.
c) Sumele primite de muncitorii neplătiți (care, prin definiție, sunt mai mici decât un salariu normal, – a se vedea definiția forței de muncă neplătite) nu trebuie să figureaze în fișa exploatației.
d) Alocatiile (în numerar sau în natură) acordate muncitorilor plătiți pensionați, care nu mai sunt angajați în exploatație nu figurează în acest post, dar sunt înregistrate la rubrica ,,Alte cheltuieli indirecte ale exploatației’’.
Întreținerea curentă a mașinilor și echipamentelor reprezintă costul întreținerii mașinilor și echipamentelor și al unor reparații minore care nu modifică valoarea intrinsecă a obiectului la care acestea se realizează (plata mecanicului, piese de schimb etc.).
Acest post include cumpărările de echipament minor, de asemenea costul harnașamentului și potcovirii cailor, cumpărarea pneurilor, prelate, costume de protecție pentru lucrări insalubre, detergenți pentru spălarea echipamentului în general, ca și cota parte din costul autoturismelor private corespunzând utilizării lor pentru nevoile exploatației. Detergenții folosiți pentru curățarea echipamentului necesar animalelor (de ex.mașinile de muls) sunt înscriși la rubrica ,,Alte costuri specifice cu animalele’’). Reparatiile majore care măresc valoarea echipamentului, comparativ cu valoarea dinainte de reparație, nu sunt cuprinse în acest post (a se vedea instrucțiunile de mai jos privind amortizările).
Costuri specifice cu animalele
Toate cheltuielile legate direct de producția animală, pentru care nu există nici o prevedere separată în alte rubrici de cheltuieli: taxele veterinare, medicamentele, taxele pentru armăsarii de prăsilă, inseminare artificială, castrare, testele laptelui, cotizații și înscrieri în registrele genealogice, detergenți utilizați pentru curățarea echipamentului zootehnic (de ex. mașinile de muls), materiale pentru ambalarea produselor animaliere și produsele pentru procesarea acestora, costurile depozitării și pregătirea pentru piață a produselor animaliere din exploatație executuate în afara exploatației, costul comercializării produselor animaliere din exploatație, achizițiile ocazionale, complementare producției exploatației, produsele animaliere (de exemplu laptele) procesate în exploatație etc. Include deasemenea și chiria pe termen scurt a clădirilor folosite pentru adăpostirea animalelor sau depozitarea produselor în legătură cu toate acestea.
Semințe și răsaduri cumpărate
Toate semințele și răsadurile cumpărate, incluzând bulbii, tuberobulbii și tuberculii. Costurile puieților și arbuștilor destinați unei noi plantații reprezintă o investiție, ei figurând fie la rubrica ,,Culturi permanente’’, fie la rubrica ,,Terenuri forestiere’’.Totodată costurile puieților și arbuștilor pentru o operațiune minoră de replantare sunt considerate costuri ale anului contabil și se vor indica în prezenta rubrică, cu excepția costurilor privind pădurile care aparțin exploatației agricole, acestea din urmă fiind indicate la rubrica ,,Costuri specifice pentru silvicultură’’. Costurile condiționării semințelor (selectare, dezinfectare) sunt și ele cuprinse în acest post.
Alte costuri specifice la culturi ( incluzând paijiști permanente și pășuni)
Toate cheltuielile care au legătură directă cu producția vegetală, pentru care nu există nici o prevedere separată în altă rubrică de cheltuieli: materiale pentru ambalat și legat, sârmă și sfoară, costurile analizelor de sol, costuri pentru concursuri de culturi, folii de plastic (utilizate de exemplu pentru cultura căpșunilor), mărfurile pentru conservarea și prelucrarea produselor vegetale, depozitarea și pregătirea pentru piață a produselor vegetale efectuate în afara exploatației, costuri de comercializare a produselor vegetale ale exploatației, sumele plătite pentru cumpărarea culturilor în curs sau pentru chiria terenurilor pentru o perioadă mai mică de un an necesară cultivării culturilor comercializabile, cumpărări ocazionale complementare producției exploatației, costurile produselor vegetale (de exemplu struguri) procesate în exploatație, etc. Include deasemenea și chiria pe termen scurt a clădirilor folosite pentru culturile comercializabile.
Amortizarea trebuie înregistrată este suma efectivă a amortizării pe anul contabil, așa cum este calculată în contabilitate. Este determinată pe baza valorii de înlocuire (adică valoarea nouă la prețurile curente ale unui activ similar).
Amortizarea plantațiilor. Costul puieților și al arbuștilor pentru o nouă plantație reprezintă un mijloc fix supus amortizării (anexa 2).
Numai plantațiile care sunt proprietatea exploatantului (indiferent de modul de exploatare a terenului) sunt supuse amortizării.
Amortizarea clădirilor exploatației, a echipamentului fix și îmbunătățirilor funciare este reprezentată de către amortizarea clădirilor, a echipamentului fix (incluzând serele de sticlă și ramele) și a îmbunătățirilor funciare aparținând exploatantului, indiferent de modul de exploatare a terenului.
Tabel 3: Amortizarea clădirilor exploatației, a echipamentului fix și îmbunătățirilor funciare
2.5. Tipologia exploatațiilor agricole din Uniunea Euopeană
La nivelul Uniunii Europene a fost elaborată o tipologie detaliată a exploatațiilor agricole.
Tipologia exploatațiilor agricole este descrisă în Decizia 85/377/CEE a Comisiei, din 7 iunie 1985 și reprezintă o clasificare uniformă a exploatațiilor Comunității și este suficient de largă pentru a acoperi numeroasele tipuri de orientări tehnico-economice (OTE) ale exploatațiilor Uniunii Europene, fiind fondată pe orientarea lor tehnico-economică și pe dimensiunea economică. Aceasta este concepută astfel încât să permită constituirea de ansambluri de exploatații omogene mai mult sau mai puțin detaliate ; orientarea tehnico-economică a exploatației și dimensiunea economică a acesteia se determină pe baza marjei brute standard. A fost stabilită pentru a răspunde mai ales nevoilor de informare a politicii agricole comune.
Obiectivul tipologiei este de a furniza un instrument care permite la nivelul Comunității următoarele:
– o analiză exploatațiilor agricole fundamentată pe criterii de natură economică ;
– comparații ale situației exploatațiilor : între diferitele clase ale tipologiei și între statele membre și regiuni ale statelor membre ; în timp.
Tipologia definește principalele orientări tehnico-economice, cum sunt clasificate exploatațiile agricole într-una sau alta din OTE și cum se determină acestea.
Orientările tehnico-economice sunt stabilite în funcție de importanța relativă a diferitelor producții ale exploatației agricole. Această importanță relativă este evaluată proporțional, ca parte reprezentată de contribuția fiecărei producții în marja brută standard totală.
2.5.1. Exemplu de clasificare a unei exploatații agricole după tipologia comunitară
Presupunem : o exploatație agricolă cu 50 de vaci de lapte cu tineretul aferent și 10 scroafe reproducătoare. Descrierea a două orientări tehnico-economice principale în care aceasta ar putea fi inclusă :
41. Exploatații specializate în creșterea bovinelor – cu predominare lapte;
71. Exploatații de creștere a diverse specii în care predomină erbivorele .
Tabel 4 : Descrierea a două orientări tehnico-economice (producția de lapte și scroafe de reproducere)
Cele două orientări tehnico-economice principale sunt definite după cum urmează :
Tabel 5 : Definirea celor două orientări tehnico-economice
Deoarece activitatea de producere a laptelui reprezintă mai mult de două treimi din marja brută standard totală, exploatația agricolă este clasificată după orientarea tehnico-economică principală «exploatații specializate în creșterea bovinelor–cu predominare lapte». În cadrul orientării principale 41. există două orientări particulare 411 și 412.
Tabel 6: Orientări particulare – produția de lapte și creșterea bovinelor
Ca și în primul caz, activitatea de producere a laptelui reprezintă mai mult de două treimi din marja brută standard totală astfel că exploatația agricolă este clasificată după orientarea tehnico economică cu titlu principal « Exploatații specializate în producția de lapte».
=== Capitolul III ===
Capitolul III
Organizarea unor centre locale de informare statistico-economică pentru agricultură
(aplicare a modelului RICA a Uniunii Europene)
3.1. Obiectivele creării unei rețele locale de informare pentru agricultură
Prin Regulamentul Consiliului nr. 79/65/CEE din 15 iunie 1965, Comunitatea Economică Europeană a pus bazele juridice ale creării unei rețele de colectare de date contabile privind veniturile și activitatea economică a exploatațiilor agricole. Activitățile programate au ca scop final cunoasterea legislației și a instituțiilor comunitare din domeniu ; implementarea metodologiei Rețelei de Informații Contabile Agricole a Uniunii Europene, obținerea rezultatelor armonizate din exploatațiile agricole selecționate.
Din dorința de a se alinia la cerințele europene România a dezvoltat un proiect care valorifică experiența acumulată de cercetătorii Asociatiei Știintifice pentru Dezvoltare Rurală “Virgil Madgearu” în cadrul unui proiect finanțat de Guvernul Flamand, în perioada 1998-2000. Obiectivele proiectului ar fi următoarele:
crearea a patru centre locale de informare statistico-economică pentru agricultură;
acumularea experinței de către MAAP în vederea preluării acquis-ului comunitar în domeniul organizării și funcționării unei rețele naționale, similară cu cele din statele membre ale Uniunii Europene.
Relevant în acest sens este sprijinul financiar direct al Uniunii Europene în promovarea cunoștințelor, metodelor și procedurilor statistice moderne și în dotarea cu tehnică de calcul.
Grupurile țintă sunt Serviciile monitorizare și statistici producție agricolă și alimentară din cadrul DGAIA din județele: Arad, Brașov, Constanța și Teleorman.
Urmare a protocolului de colaborare încheiat între MAAP și Institutul Național de Statistică și Studii Economice, s-a convenit ca începând cu anul 2001 MAAP să preia treptat componente ale statisticii agricole și să devină producător de statistici agricole potrivit cerințelor EUROSTAT și RICA. Proiectul constituie o fază pregătitoare pentru MAAP ; experiența acumulată va facilita preluarea acquis-ului comunitar pentru acest domeniu în termenul fixat la screening-urile bilaterale pentru agricultură de la Bruxelles.
3.2. Probleme și constrângeri privind statistica agricolă din Romania
În general, principalele probleme cu care statistica agricolă din România se confruntă la ora actuală sunt:
– armonizare, încă parțială, cu normele și standardele europene din domeniul statisticii;
– volumul acquis-ului comunitar în statistica agricolă este deja impresionant; MAAP face față complexității și dinamismului acestuia dar armonizarea totală a unui sistem statistic consistent cu normele și standardele europene este încă un obiectiv;
– MAAP, deși a reușit să-și organizeze rețeaua de anchetatori statistici prin Ordinul nr.45/2001, se confruntă cu o criza sistematică de personal calificat în domeniu, atât la nivel central cât și local.
– informațiile statistice încă nu sunt complete; cuvântul cheie al dezvoltării viitoare a statisticii este calitatea activității; simplul fapt de a avea o bună statistică cu date cantitative (ha, capete, tone, hl, buc.) nu mai este suficient; statistica urmează să se concentreze asupra aspectelor de perfecționare a metodelor, procedurilor și tehnicilor, precum și asupra stabilirii criteriilor de măsurare a calității.
România acceptă în întregime acquis-ul privind statistica agricolă și nu solicită Uniunii Europene perioade de tranziție sau derogări.
Statistica oficială din România este coordonată de către Institutul Național de Statistică, organ de specialitate al administrației publice centrale. Funcționarea statisticii oficiale în România este reglementată prin Ordonanta Guvernului nr. 9/1992 cu modificările ulterioare, care are la bază principiile autonomiei, confidențialității, transparenței, relevanței, proporționalității, deontologiei statistice și raportului cost-eficiență. Pentru transpunerea în practică a acestor principii funcționează Consiliul de Coordonare a Activității de Statistică, constituit din reprezentanți ai producătorilor de date statistice și diferitelor categorii de utilizatori ai statisticilor.
Actualul stadiu al armonizării statisticii românești cu standardele Uniunii Europene, precum și programele aflate în derulare pe următorii ani, permit realizarea obiectivului, de conformitate deplină cu acquis-ul statistic pentru agricultură, până la data aderării. Acțiunile pe termen scurt și lung privind măsurile de adoptare și implementarea acquis-ului comunitar pe linie de statistică agricolă sunt prevazute în Hotărârea de Guvern nr. 455/2001 privind aprobarea Planului de acțiune al Programului de guvernare pe perioada 2001-2004.
Pe termen scurt s-au inițiat următoarele măsuri:
constituirea rețelei de anchetatori statistici la nivel național; Ministerul Agriculturii Alimentației și Pădurilor a emis Ordinul nr. 45 din 27.02.2001 privind înființarea rețelei de statistică agricolă și pescuit din cadrul Direcțiilor pentru Agricultură și Industrie Alimentară județene și a municipiului București;
participarea, în 2001 si 2002 la realizarea de anchete statistice alături de Institutul Național de Statistică (INS), în baza Programului de Cercetări Statistice;
pregătirea și realizarea, împreună cu I.N.S., în anul 2002, a Recensământului General Agricol, potrivit prevederilor H.G. nr. 920/1998 și în conformitate cu recomandările FAO.
Pe termen lung, planul de armonizare totală a modulelor statistice cu cele stabilite prin Documentul de poziție al statisticii Capitolul 12 de negocieri, are următoarele termene de realizare:
În prezent, activitatea statisticii agricole este în responsabilitatea Institutului Național de Statistică și a Ministerului Agriculturii Alimentației și Pădurilor. MAAP preia anumite componente statistice privind activitatea de colectare, validare și centralizare a datelor statistice.
În ceea ce privește Rețeaua Națională de Informații Contabile Agricole, România acceptă acquis-ul în domeniu și nu solicită perioade de tranziție pentru implementarea sistemului.
S-a elaborat Planul de implementare a sistemului RICA în România, care prevede realizarea a trei etape tehnice:
crearea cadrului legislativ de bază, înființarea centrelor judetene și regionale RICA, desemnarea Organului de legatură, înființarea Comitetului Naițonal, instruirea specialiștilor și fermierilor;
crearea cadrului legislativ necesar pentru stabilirea tipologiei comunitare a exploatațiilor agricole;
conceptualizarea sistemului informațional de culegere și prelucrare a datelor (stabilirea domeniului de observație, eșantionare și calcularea indicatorilor – inclusiv calcularea marjei brute standard ).
Pentru transpunerea completă a acquis-ului în domeniu, vor fi elaborate acte normative armonizate cu reglementările Uniunii Europene și vor fi intreprinse măsurile necesare în perioada 2003 – 2004 -2006.
Atât la nivelul statului membru cât și la nivelul Comunității, complexitatea muncii depuse în crearea unei rețele comunitare pentru culegerea de date contabile agricole a fost atât de mare încât instituirea unui sistem de contabilitate de gestiune s-a realizat treptat, implicând așadar un câmp limitat de cercetare pentru primii câțiva ani; pentru această perioadă, numărul de exploatații participante a fost de zece mii.
După ce rețeaua comunitară de date contabile agricole a funcționat timp de câțiva ani, Comisia a fost în masură să întocmească un raport cu privire la experiența câstigată și să propună modificările metodologice necesare: regulile detaliate de selectare a exploatațiilor participante au fost complet revizuite.
Rețeaua a fost dezvoltată progresiv cu scopul:
– de a crea o baza suficientă de date în vederea fundamentarii Politicilor Agricole Comunitare ;
– pentru a realiza un sistem de preevaluare si postevaluare a politicilor agricole.
Rețeaua de date se bazează pe anchete anuale realizate pe un eșantion reprezentativ de exploatații ; informațiile colectate din fiecare exploatație conțin aproximativ 1000 de variabile :
a) date fizice și structurale (suprafețe, culturi, număr de animale, forța de muncă)
b) date economice (valoarea producției, stocurile, vânzari și achiziții, costuri de producție, subvenții și taxe legate de aplicarea PAC).
Pentru a participa la anchetă, exploatațiile sunt selecționate pe baza unui plan de eșantionaj stabilit pentru fiecare regiune statistică a Uniunii.
Metodologia utilizată are drept scop să furnizeze date reprezentative după trei criterii : regiunea, dimensiunea economică și orientarea tehnico – economică a exploatațiilor agricole.
Noțiunea de Marjă Brută Standard
Marja Brută Standard (MBS) servește la determinarea dimensiunii economice a exploatațiilor agricole.
Prin marjă brută standard a unei activități agricole se înțelege valoarea monetară a producției brute, din care se deduc anumite costuri specifice corespondente. Pentru evitarea eventualelor distorsiuni datorate unor variații, ca de exemplu, ale producției (intemperii, calamități) acest indicator se calculează ca o medie pe trei ani. În publicațiile Comisiei, MBS este exprimată în euro. Indicatorul MBS este utilizat și în ancheta privind structura exploatațiilor agricole Eurostat. Pentru fiecare regiune se calculează o MBS a fiecărei producții vegetale sau animale. Organele de legătură calculează MBS pe baza datelor colectate din contabilitatea de gestiune a exploatațiilor agricole care fac parte din rețea. MBS sunt actualizate din doi în doi ani și sunt calculate la nivel regional pentru mai mult de 90 de culturi , specii și categorii de animale diferite. Acest număr important reflectă nu numai diversitatea agriculturii din cadrul Uniunii Europene, dar ilustraeză și gradul de precizie necesar pentru ca rezultatele RICA și a altor anchete să fie, în același timp, complete și fiabile. Elementele de bază pentru determinarea MBS și MBS însele au fost stabilite în moneda națională a statelor membre. Ca urmare, MBS se convertesc în euro cu ajutorul unor coeficienți medii de schimb pentru perioada de referință. Acești coeficienți se comunicau statelor membre de către Comisie.
3.3. Contabilitatea de gestiune agricolă – principala sursă de informații în procesul decizional
Contabilitatea de gestiune agricolă este frecvent utilizată în exploatațiile agricole din statele membre ale Uniunii Europene; ea se poate aplica și va fi necesară și exploatațiilor agricole din România.
În contabilitatea financiară cheltuielile și veniturile sunt înregistrate de așa manieră încât să se obțină profitul impozabil și respectiv impozitul, acesta fiind un punct de interes al statului. Contabilitatea financiară nu oferă informații tehnico-economice cum ar fi: costul/UM, venitul/UM, kg/ha, litri de lapte/vacă/an sau pe zi, sporul în greutate/unitate de timp etc. Prin contabilitatea financiară nu se determină uzura reală a mijloacelor fixe: amortismentele nu se calculează pe baze economice; o mașină foarte modernă, sofisticată ar putea să fie amortizată mai repede din punct de vedere practic sau invers, un tractor poate avea o durată de folosință mai mare.
În schimb, metoda înregistrărilor în contabilitatea financiară, nu permite depistarea punctelor slabe și a celor forte ale diverselor activități din exploatația agricolă. Este un instrument de organizare, planificare și conducere a exploatațiilor agricole și este indispensabilă fiecărui fermier, mai ales atunci când au fost investite sume mari de bani.
Contabilitatea de gestiune agricolă este un instrument de organizare, planificare și conducere a exploatațiilor agricole și este indispensabilă fiecărui fermier, mai ales atunci când au fost investite sume mari de bani.
Scopul contabilității de gestiune este să furnizeze informații persoanelor responsabile cu conducerea unităților economice în vederea fundamentarii deciziilor privind viitorul activității unității și controlul implementării acestor decizii. Contabilitatea de gestiune vizează în principal colectarea de date (din surse interne și externe unității), prelucrarea, analizarea și ointerpretarea rezultatelor, urmate comunicarea informațiilor rezultate pentru a fi folosite în interiorul unității pentru a atinge în mod eficient obiectivele stabilite. Amortismentele clădirilor, tractoarelor, mașinilor și utilajelor se calculează ținându-se cont de valoarea de înlocuire. Perioada de amortizare este adaptată la realitate și nu după regulile prevăzute în contabilitatea financiară.
În contabilitatea de gestiune se ține cont de capitalul financiar propriu investit în exploatație (pentru animale, capital circulant, capital fix etc.) având posibilitatea de a calcula costurile de oportunitate. Aceste costuri reflectă dacă sacrificiul făcut de agricultor a fost remunerat prin rezultatele obținute sau nu.
Evidența primară în exploatația agricolă se concretizează în înregistrarea zilnică și/sau periodică a tuturor operațiunilor de producție, de către o persoană competentă din exploatație. O înregistrare corectă, completă și cronologică permite obținerea unor rezultate în concordanță cu realitatea.
Evidența primară este structurată pe domenii distincte:
a) Mijloace fixe – detalii:
denumirea mijlocului fix: constucții/clădiri productive, masini și tractoare, alte mijloace fixe;
anul de intrare in funcțiune;
perioada de recuperare a investiției;
gradul actual de uzură.
destinația investiției – ponderea activităților care beneficiază de investiția respectivă.
b) Planul exploatației
reprezintă planificarea principalelor activități ale exploatației pe trei ani consecutivi (precedent, curent și viitor); acesta constituie cheia de repartizare a cheltuielilor generale;
fiecare plan conține structura activităților planificate pe ramuri și ponderea planificată a cheltuielilor generale pe fiecare ramură din totalul cheltuielilor generale ale exploatatiei.
c) Detaliile privind parcelele:
denumire, suprafață, suprafața în proprietate, data și valoarea cumpărării respectiv a vânzării, numele proprietarului, numărul cadastral;
diverse observații privind anumite specificități ale acestora;
d) Planul de asolament:
codul de referință al parcelei,
data semănatului,
cultura, varietatea, soiul,
suprafața,
primul și ultimul an de recoltare pentru culturi perene,
recolta totală.
e) Înregistrările curente se grupează în următoarele posturi:
inventare (de deschidere, de închidere)
diverse (consumuri interne, mișcarea animalelor),
cumpărări și alte cheltuieli,
vânzari și alte incasări.
Contabilitatea de gestiune la nivel micro – Informațiile tehnice și economice procurate de contabilitatea de gestiune pot fi folosite de șeful exploatației agricole pentru:
cunoașterea și măsurarea fiecărui cost implicat de desfășurarea activității sale;
luarea de măsuri îndreptate către reducerea acestora și maximizarea veniturilor;
buna organizare și planificare a activității (aceasta nu ar fi posibilă fără cunoașterea activității desfășurate anterior și deci, fără o evidență contabilă care să oglindească această activitate trecută); efectuarea de comparații între costurile determinate de producerea bunurilor sau/și serviciilor și prețurile oferite de piață;
aflarea venitului obținut din activitatea diferitelor sectoare din cadrul exploatației, precum și ponderea cu care acestea contribuie la venitul total.
Existența contabilitatii de gestiune în exploatațiile agricole conduce la luarea unor decizii cât mai corecte și în cunoștință de cauză în procesul managerial la nivel microeconomic.
Contabilitatea de gestiune la nivel macro
În același timp, contabilitatea de gestiune furnizează date care permit compararea exploatațiilor nu numai între ele, ci și sectorial pe plan regional și național.
În cazul fermelor din țările membre ale Uniunii Europene, ministerele agriculturii și instituțiile acreditate cu colectarea datelor din contabilitățile de gestiune, garantează caracterul individual și confidențialitatea lor, dându-se publicității numai datele agregate la nivel mezo și macroeconomic.
Metodologia contabilității de gestiune este unul dintre primii pași necesari a fi rezolvați în cadrul planului de implementare a rețelei naționale de informații contabile agricole, sistem armonizat cu cel al Uniunii Europene.
Primul aspect de rezolvat îl constituie definirea termenilor și indicatorilor tehnico-economici utilizați de acest tip de contabilitate.
Aspectele metodologice ale felului datelor, conținutului și modului lor de prezentare sunt reglementate prin Regulamentul CEE nr. 2237/1977 al Comisiei din 23 setembrie 1977, modificat prin Regulamentul Comisiei nr. 1837/2001 din 10 septembrie 2001, privind forma fișei exploatației agricole.
Definițiile se referă la o exploatație agricolă cadru și la un singur exercițiu contabil de douăsprezece luni consecutive; ele descriu activitățile exploatației propriu-zise și, în unele cazuri, activitățile forestiere și turistice legate de exploatația agricolă. Tot ce are legătură cu activitățile « extra exploatație » ale exploatantului și familiei sale, nu se iau în calcul.
Având un eșantion reprezentativ de exploatații agricole și dezvoltând un sistem de colectare prelucrare și centralizare regională și la nivel național a datelor tehnico-economice din exploatații, Ministerul Agriculturii Alimentației și Pădurilor poate elabora politici agricole realiste pentru sprijinirea exploatatiilor agricole în general și pentru anumite tipuri de exploatații agricole, în special, în funcție de prioritățile stabilite.
3.4. Informatica aplicată în exploatația agricolă
Programele informatice dezvoltate de firme de soft din țări din Uniunea Europeană se adresează și exploatațiilor agricole.
Acestea sunt clare, ușor de utilizat și nu pun probleme la învățarea lor. Ele sunt însoțite de manuale de utilizare și sunt concepute în cele mai mici detalii. Utilizatorul poate să adapteze programul nevoilor propriei sale exploatații.
Opțiunea folosirii unui program de gestiune agricolă pe computer este justificată de rapiditate, acuratete, facilitățile de gestionare și prezentare a datelor.
Toate operațiunile efectuate cu ajutorul computerului (cu excepția introducerii inițiale a datelor) necesită un timp infinit mai scurt decât dacă ar fi efectuate tradițional. Programele informatice se caracterizează, în general, prin prezența unor sisteme de control ce asigură acuratețea rezultatelor obținute. Cele mai multe greșeli sunt, de obicei, urmarea unor greseli în datele inițiale (input) sau a unor greșeli de programare, acestea din urma putându-se elimina prin corecta testare a programului (dacă programul merge bine o dată, putem avea certitudinea ca el va merge bine întotdeauna – din punct de vedere al programării).
Datele introduse în computer pot fi ușor apelate, modificate, actualizate, chiar dacă volumul lor este impresionant. Se efectuează calcule și operații de rutină în milionimi de secundă, calcule care dacă ar fi efectuate tradițional, deși simple, ar consuma mult tip și ar deveni anoste.
Programele informatice permit prezentarea rezultatelor sub diferite forme, inclusiv cea grafică, pe ecran și imprimate.
Un exemplu de astfel de soft este programul CERES 2000 care poate să se adapteze specificului fiecărei exploatații agricole, atât cu personalitate juridică cât și exploatațiilor agricole familiale fără personalitate juridică. Cu ajutorul unui ecran unic se poate concepe un plan de întreprindere care va sta la baza întregului calcul al contabilității.
Contabilitatea CERES se întinde pe mai mulți ani. Această particularitate este unică. Un an contabil nu trebuie să fie închis, ceea ce ofera o paletă largă de avantaje, ca de exemplu: înregistrarea facturilor tardive, corectarea erorilor, compararea conținutului pe mai mulți ani contabili. Ea este ușor de utilizat și nu necesită cunoștinte aprofundate de contabilitate.
Deoarece programul CERES formează un ansamblu cu diferitele module tehnice, fiecare inregistrare se efectuează o singură dată, eliminând riscul erorilor. Fiecărui utilizator i se oferă modulele specifice activităților sale.
Contabilitatea întreagă se reduce la un singur model de ecran. Modificările pot fi făcute în orice moment. Modulele tehnice sunt concepute pentru urmărirea detaliată a fiecarei activități: tehnologii în sectorul vegetal, pentru fiecare cultură în parte și în sectorul zootehnic pe fiecare specie, categorie și activitate (vaci de lapte, bovine la îngrășat, scroafe, porci la îngrășat, găini ouătoare etc.).
Pentru exploatațiile specializate, programul informatic CERES prevede module tehnice, perfect integrate cu modulul economic de contabilitate de gestiune.
=== Capitolul IV ===
Capitolul IV
Studiu de caz
Situația unităților agroalimentare din județul Vrancea
4.1. Prezentare generală
Județul Vrancea are o suprafață de 4857 km pãtrați, reprezentând 2% din suprafața țãrii si este organizat in doua municipii, 3 orașe si 59 comune cu 331 sate.
Aceste localități sunt distribuite in proporție de 53% in zona de șes si 47% în zona de deal și munte.
Situat la curbura Carpaților, se învecinează cu județul Bacău la nord, la est cu județele Galați si Vaslui, la sud, sud-est cu județul Brăila, la sud, sud-vest cu județul Buzău iar la vest cu județul Covasna.
Caracteristic din punct de vedere altimetric este dispunerea reliefului în trepte ce coboarã, de la vest spre est. Astfel, treapta vesticã este alcãtuitã din culmi și masive muntoase izolate, cu aspect de mãguri, ale cãror altitudini oscileazã între 960 – 1783 m. Ele formeazã Munții Vrancei, care dominã printr-o diferențã de nivel de 300 – 800 m, în interiorul cărora se gasesc depresiunile ce adăpostesc localitațile de pe văile Rm. Sărat, Milcovului, Putnei, Zăbalei și Șușiței.
La poalele lanțului muntos partea vestică a județului este străjuită de un lanț de dealuri ce se continuă la nord si est de o parte si de alta a râurilor Trotus și Siret. Câmpia Siretului reprezintă cea mai de jos treaptă a reliefului, este situată pe partea dreaptă a acestui râu pe raza localităților situate de la Adjud până la Nănesti și se completează cu așa-zisul Bărăgan situat in partea de sud, sud-est a județului pe raza localităților Măicănești, Vulturu, Milcovul, Sihlea, Ciorăști etc.
Sub aspect climatic, teritoriul județului este influențat de relief astfel încât media anuală a temperaturii in zona de câmpie este de 9 grade Celsius, iar în zona de deal și munte, între 6 si 9 grade Celsius. Sub aspect pluviometric precipitațiile cele mai importante se înregistrează în lunile mai-iunie iar căderile de zăpada din perioada decembrie-martie se situează sub media pe țară, solul fiind acoperit în anii normali între 80-120 de zile în zona muntoasă și între 60 si 80 de zile în restul teritoriului.
Pe teritoriul județului se află cea mai activă zona seismică din țară, localizată pe raza comunei Vrîncioaia unde își au epicentru majoritatea cutremurelor de origine tectonică din sud-estul Europei.
Resurse Umane: Județul Vrancea avea la 01.01.2000 un număr de 391.178 locuitori, din care 149.522 reprezentând 38% locuiau în mediul urban si 241.656 reprezentând 62% în mediul rural.
Populația aptă de muncă reprezentând persoanele între 18 și 62 de ani este de 224.100 locuitori din care numai 153.200 reprezintă populația ocupată. Potențialul uman este întregit cu populația scolară care reprezintă 61.510 elevi din care 45.167 în învățământul primar și gimnazial, 10.190 în învățământul liceal și 5.453 în învățămîntul post liceal, profesional și tehnic carora li se adaugă un important număr de studenți, care studiază în centrele universitare din țară.
Cele mai importante sunt localizate în aria dealurilor subcarpatice, fiind reprezentate de: sare, materiale de construcții, argile pentru ceramicã, izvoare minerale și în cantitãți mai reduse petrol, gaze natuale și cãrbuni.
Resursele solului: din suprafața totală a județului Vrancea, suprafața agricolă este de 253810 ha, adică 52,7 %, restul fiind ocupat de păduri 168.974 ha reprezentând 39%, șosele și drumuri, construcții private și de interes public.
Fondul funciar este constituit din următoarele tipuri de soluri:
în Câmpia Siretului predominã cernoziomul și solurile aluvionare care au o fertilitate ridicatã;
în zona dealurilor înalte solurile podzolice, cu un pronunțat proces de eroziune;
în depresiunile submontane solurile brune tipice;
pe culmile montane mai înalte se gãsesc soluri brune acide podzolice, podzoluri turboase sau humus brut.
Suprafata agricolă a județului se compune din 156790 teren arabil (57,8%), 27840 ha vie (10,9%), 4090 ha livada (1,6%) restul fiind fânețe și pașuni. Structura proprietății în privința suprafeței agricole era la 31.12.2000 de 78,3 % domeniul privat și 21,7 % proprietatea statului.
Suprafața agricolă a județului este lucrată cu cca. 3500 tractoare revenind aproximativ 73 ha pentru un tractor.
Zootehnia județului se structurează astfel:
-bovine 56800 capete
-ovine si caprine 169400 capete
-cabaline 21800 capete
-porcine 48900 capete
-păsări 1.378.900 capete
Acestui potential animalier i se adauga o bogată faună cu specii de interes cinegetic.
Fondul forestier este alcătuit din păduri de foioase care ocupă circa 73 % din pădurile județului, și 27 % păduri de rășinoase și se află in proportie de 90% în proprietate de stat și 10% în proprietate privată.
Resursele de apă sunt foarte bogate și cuprind pânze acvifere subterane și apele de suprafață, râuri, lacuri etc.
4.2. Starea economică și socială
Potențialul industrial al județului Vrancea este insuficient pus în valoare, astfel încât față de anul 1996 valoarea producției industriale a cunoscut o descreștere constantă de la 4740,5 mil. lei la 2979,4 mil. lei (în prețuri comparabile cu anul 1990) înregistrându-se o creștere apropiată de nivelul potențialului existent doar in domeniul confecțiilor textile.
Situația producției fizice industriale reprezentative pentru industria județului Vrancea în perioada analizată se prezintă astfel:
Tabel 7: Situația producției fizice pentru industria județului Vrancea
Grafic 1: Valoarea productiei industriale
Grafic 2: Confectii textile
Grafic 3: Mobilier de lemn
Grafic 4: Vin pentru consum
În ceea ce privește agricultura, prin aplicarea Legii nr.18/1991 privind fondul funciar, modificată și completată prin Legea nr.169/1997 și privatizarea unor foste IAS-uri, sectorul privat deține la aceasta data 78,3% din terenul agricol al județului.
Legea 36/1991 privind societățile agricole a legalizat formele asociative in agricultură, dar politicile greșite în ultimii 4 ani au condus în mod constant la diminuarea numărului acestora la 18 în prezent fata de 36 în 1992.
Măsurile nestimulative, chiar distructive inițiate și finalizate în ultimii 4 ani atât cu privire la agricultura din sectorul privat cât mai ales cea din sectorul de stat (fostele IAS -uri și intreprinderi de stat cu profil zootehnic și de industrie alimentară) au condus in mod constant la diminuarea producțiilor și a aportului agriculturii în economia județului, lucru evidențiat de cifrele prezentate în tabelele și graficele urmatoare.
Tabel 8: Situația producției vegetale
Grafic 5: Producția vegetală
Tabel 9: Efectivele de animale
Grafic 6: Efectivele de animale
Grafic 7: Efectivele de păsări
Consecințele politicilor neadecvate din ultimii 4 ani se vor resimți și în perioada următoare deaorece prețurile nestimulative ale carburanților conjugate cu imposibilitatea procurării mașinilor agricole de către proprietarii de terenuri, datorită sistemului necompetitiv de creditare se constituie în premize negative care pot conduce la neexecutarea lucrărilor agricole din primavara anului 2001 și perioada următoare. La acestea se adaugă agravanța faptului că în toamna anului 2000 nu s-au efectuat arături decât pe 75952 ha reprezentând 51,7% din suprafața arabilă și s-au inființat culturi de toamna pe 40863 ha reprezentând 27,8% din suprafața arabilă, rămânând nearate 29975 ha.
Tabloul situației dramatice din agricultură se completează cu degradarea continuă a sistemelor de irigații care nu au putut fi puse în stare de funcțiune în cursul anului 2000 decât pentru o suprafață de cca. 6601 ha față de 36813 ha cât reprezintă suprafața amenajată pentru irigații.
Măsurile necoerente de stimulare a producătorilor pentru utilizarea de semințe și material săditor performant și nesusținerea materială a acțiunilor de fertilizare a solului și combatere a bolilor si dăunătorilor, confirmă și ele starea de colaps în care se află agricultura județului.
Existența unui raport necorespunzator între costurile produselor agricole și prețurile de cumpărare practicate de valorificatorii acestora fie pentru prelucrarea lor fie pentru export este un factor descuranjant pentru deținătorii de terenuri și se constituie într-o cauză principală a scăderii producției agricole și a interesului pentru investiții în aceasta ramură economică.
Situația este deosebit de alarmantă la vița de vie, cultură reprezentativă pentru județul Vrancea unde prețurile spoleatoare practicate de integratorii de struguri au determinat diminuarea patrimoniului viticol și deteriorarea alarmantă a plantațiilor încă existente.
Fondul forestier a cunoscut degradări constante prin exploatarea nerațională a unor suprafețe și lipsa unor acțiuni concrete de curmare a acestor tendințe și de conservare și regenerare.
Nu au existat suficiente preocupari pentru readucerea în circuitul economic a terenurilor degradate din afara fondului forestier.
În consecință, dezvoltarea unor centre de informare contabilă agricolă locale ar veni în sprijinul investitorilor agricoli din regiunea prezentată și nu numai aici. Implementarea unor programe și elaborarea unor proiecte concrete, și nu doar din dorința aderării și alinierii la cerințele europene, vor stimula și susține exploatațiile agricole și pe cei care își manifestă interesul de a produce în domeniul agricol.
4.3. Politici coerente de relansare si dezvoltare durabila a agriculturii
Dezvoltarea durabilă a agriculturii, capabilă să asigure o calitate ridicată a vieții pentru întreaga populație prin protejarea patrimoniului agricol și a funcțiilor acestuia, constituie un obiectiv strategic fundamental al Programului de guvernare în domeniul agricol.
Județul Vrancea dispune de un însemnat potențial agricol, care face posibilă obținerea unor producții capabile să satisfacă în întregime necesitățile de consum alimentar ale populației și să creeze importante disponibilități pentru export.
Principalele obiective ale strategiei de dezvoltare a sectorului agroalimentar al județului Vrancea vizează următoarele scopuri de realizat:
asigurarea securității alimentare a populației;
accelerarea reformei funciare;
continuarea procesului de privatizare a societăților comerciale cu capital majoritar de stat;
cresterea cantitativă și calitativă a producției agricole vegetale și animale;
dotarea tehnică a agriculturii;
aplicarea unui program de dezvoltare rurală adaptat condițiilor specifice existente în cele trei zone: de câmpie, colinară si montană;
implementarea Programului SAPARD și a altor programe cu finanțare externă;
dezvoltarea exploatațiilor agricole performante;
realizarea unor surse noi de venituri, prin crearea de ocupații neagricole și de industrii mici și mijlocii, prin prelucrarea materiilor prime locale;
dezvoltarea agroturismului montan.
Acțiunile propuse pentru îndeplinirea acestor obiective și pentru relansarea agriculturii, sunt urmatoarele:
Pregătirea campaniei agricole din primavara și vara anului 2002:
-verificarea starii de vegetatie a culturilor insamantate in toamna anului 2001, pana la data de 26 ianuarie 2002;
-finalizarea lucrarii de arat pentru insamantarile de primavara pana la data de 20 februarie 2002;
Față de programul stabilit de 98.547 ha, s-au executat arături în toamna anului 2002 pe 75.952 (77%) ha, ramanand nearate un total de 29.975 ha, suprafata care poate fi realizata in termenul prevazut, daca si conditiile climatice o vor permite.
-aprovizionarea cu ingrasaminte chimice si executarea fertilizarii faziale a culturilor de grau si de orz.
-imbunatatirea structurii culturilor prin reducerea suprafetelor insamantate cu porumb, in favoarea celor ocupate cu cereale si plante tehnice.
In anexa nr. 6 este prezentata structura culturilor pentru anul 2001, dupa consultarea producatorilor agricoli din judet. Se poate observa o crestere a suprafetei cultivate cu grau de aproape 10.000 ha, orz 1.200 ha si floarea soarelui 300 ha, comparativ cu anul 2001.
-asigurarea necesarului de seminte pentru infiintarea culturilor de primavara, prin identificarea agentilor economici autorizati din alte judete care dispun de cantitati suficiente de seminte.
Din balanta privind necesarul de seminte si material saditor, prezentata in anexa nr. 7, reiese ca, pentru acest an, deficitul de seminte este semnificativ, acesta ajungand la 525 to porumb, 564 to cartof, 148 to orzoaica de primavara, 44 to soia si altele. De asemenea, datorita restrangerii sectorului pepinieristic din judet, productia de material saditor s-a redus drastic, astfel ca, deficitul de vite altoite se ridica la 73.000 buc, iar de pomi la aproape 64.000 buc.
Pentru rezolvarea acestei probleme sunt necesare demersuri la Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, in vederea acoperirii deficitului de seminte si material saditor.
-urmarirea executarii la timp si de calitate a lucrarilor in horticultura, punand un accent deosebit pe efectuarea taierilor de rodire la vita de vie si pomi, si pe tratamentele de combatere a bolilor si daunatorilor.
-pentru sustinerea financiara a producatorilor agricoli, prin aplicarea prevederilor legale, sunt necesare fonduri banesti, dupa cum urmeaza:
-178,8 miliarde lei pentru acordarea sprijinului financiar de 1 milion lei/ha arabil, vii si livezi;
-150 miliarde lei credite cu dobanda subventionata pentru infiintarea si intretinerea culturilor;
-30 miliarde lei subventii pentru seminte.
-pentru procurarea de tractoare si masini agricole se va continua subventionarea dobanzilor la creditele acordate producatorilor agricoli.
Campania agricola din toamna anului 2002
Principalele obiective ce au fost urmărite în campania din toamna anului 2002 sunt:
-recoltarea culturilor insamantate in primavara, a legumelor, fructelor si strugurilor;
-insamantarea culturilor de toamna, punand accent pe cresterea suprafetelor ocupate cu grau (36.000 ha) si orz (4.000 ha);
-executarea ogoarelor de toamna.
Pentru ca in toamna acestui an vor fi puse bazele productiei anului 2002, se va urmari respectarea tuturor verigilor tehnologice, cu accent deosebit pe folosirea cu preponderenta de samanta certificata, urmarirea suprafetelor fertilizate din toamna, efectuarea lucrarilor in timp optim.
Zootehnie
Întrucât o bună aprovizionare a populației presupune, pe langă asigurarea produselor de origine vegetală, asigurarea și a celorlalte componente de bază (lapte, carne, ouă, unt), va fi acordată o atenție sporită sectorului zootehnic din județ.
Programul întocmit pentru anul 2002 in zootehnie prevede creșteri ale efectivelor la toate speciile, deziderat posibil de îndeplinit, cu condiția aplicării unor măsuri concrete.
În principal se va urmări ca deținătorii de animale sa fie sprijiniți pentru:
-îmbunătățirea indicilor de reproducție la bovine, prin mărirea ratei de natalitate la 85%, față de 80-81% în prezent;
-reintroducerea și extinderea însămânțărilor artificiale la ovine cu material seminal, astfel incat să se ajungă la 25% din total;
-intensificarea procesului de reproducție la scroafe, pentru obținerea a circa 1,8 fătări/an/scroafă;
-asigurarea furajelor de calitate pentru efectivele de animale si păsări;
-ameliorarea pajiștilor pentru însămânțări și fertilizări cu îngrășăminte organice si chimice;
-îmbunătățirea structurii de rasă, îndeosebi la specia bovina, prin sustinerea financiara a producatorilor agricoli in achizitionarea de animale de rase valoroase, adaptate la conditiile pedoclimatice;
-reconsiderarea productiei de carne si de lapte, care pot constitui in viitor o marfa certa pentru export;
-ingrasarea mieilor destinati exportului pe pasunile naturale;
-acordarea licentelor de export pentru ovine numai crescatorilor de animale;
-sprijinirea crescatorilor de animale in organizarea asociatiilor profesionale, care sa le apere drepturile si sa-i sustina in valorificarea cat mai eficienta a produselor muncii lor;
-aplicarea programelor pentru imbunatatirea starii de sanatate a animalelor si asigurarea salubritatii animaliere prin asanarea teritoriului de unele boli majore ale animalelor, inclusiv a celor transmisibile la om; actiuni de supraveghere sanitara veterinara permanenta a efectivelor de animale si a produselor de origine animala; prevenirea patrunderii unor boli majore si mentinerea protectiei teritoriului fata de acestea; intensificarea si eficientizarea controlului calitatii si salubritatii produselor alimentare;
-mentinerea indemnitatii teritoriului judetului fata de epizootiile majore si eradicarea unor boli cronice care evolueaza in prezent, pe baza de programe specifice aplicate la nivel national;
-supravegherea sanitara veterinara a obiectivelor care prelucreaza, depoziteaza si valorifica produsele alimentare de origine animala, precum si supravegherea, prin examene de laborator, a nivelului reziduurilor si gradului de contaminare radioactiva la produsele alimentare de origine animala, precum si la furajele consumate de animalele de la care provin acestea, in scopul protectiei sanatatii populatiei si prevenirii aparitiei episoadelor de toxiinfectii alimentare.
4.4.Program de dezvoltare pe perioada 2003-2004
Strategia în zona de șes prevede:
-optimizarea structurii culturilor, in vederea asigurarii unui echilibru intre culturile infiintate in toamna si cele din primavara, esalonarea volumului de lucrari mecanice si manuale, evitarea monoculturii si realizarea unei rotatii corespunzatoare;
-cresterea suprafetelor cultivate cu cereale paioase, astfel incat acestea sa reprezinte 40% din suprafata arabila;
-reconsiderarea culturii de sfecla de zahar, cunoscuta fiind traditia, experienta oamenilor si posibilitatile de valorificare eficienta;
-cresterea suprafetelor de floarea soarelui, soia, rapita, mazare si plante medicinale, care sunt solicitate pe piata interna si la export;
-revigorarea sectorului de producere a semintelor cu valoare biologica ridicata, prin extinderea loturilor semincere, care pot asigura integral necesarul de samanta pentru judet, creindu-se si disponibilitati penru alte judete si chiar la export;
-intensificarea activitatii de protectie fitosanitara a culturilor prin imbunatatirea calitatii buletinelor de avertizare adresate spre informarea producatorilor agricoli, depistarea si monitorizarea bolilor, daunatorilor si buruienilor de carantina fitosanitara, intensificarea controalelor privind calitatea pesticidelor folosite in combaterea agentilor patogeni, intarirea rolului politiei fitosanitare, pentru aplicarea intocmai a legislatiei in vigoare;
-stimularea prin parghii economice a organizarii de exploatatii agricole de dimensiuni eficiente (500-2.000 ha), care permit executarea lucrarilor mecanice in conditii optime si o rotatie corespunzatoare a culturilor.
Rezultatele de productie si financiare obtinute in ultimii ani de societatile agricole, asociatii si arendasii ce detin in exploatare peste 500 ha teren arabil demonstreaza viabilitatea acestor structuri, iar stimularea si perfectionarea organizarii acestora constituie una dintre solutiile prioritare pentru relansarea productiei agricole.
Organizarea acestor exploatatii este posibila prin libera asociere a proprietarilor, vanzarea-cumpararea de terenuri, arendarea terenurilor, concesionarea terenurilor.
Strategia in zona colinara:
Zona de deal a judetului Vrancea reprezinta portdrapelul viticulturii romanesti, judetul situandu-se pe primul loc pe tara prin suprafata de vie detinuta si prin productiile obtinute.
Un numar de 20 de localitati ale judetului au un profil predominant viticol, insumand 84% din suprafetele de vii si 25% din populatia judetului.
Prin productiile obtinute, viticultura contribuie cu circa 40% la valoarea totala a productiei agricole vrancene.
Cultura vitei de vie reprezinta o modalitate de stabilizare a terenurilor in panta, contribuind esential la diminuarea fenomenelor distructive provocate de eroziunea solului si de alunecarile de teren.
Totodata, podgoria a creat, de-a lungul mai multor generatii, un mod de viata, o cultura si o civilizatie specifica.
In ciuda acestor evidente, in ultimii ani viticultura a fost neglijata.
Valorificarea strugurilor a reprezentat principala problema a podgorenilor in ultimii ani, acestia find nevoiti sa accepte preturi cu mult sub nivelul costurilor de productie.
Pentru redresarea situatiei in acest sector sunt necesare urmatoarele masuri:
-reorganizarea productiei de material saditor din soiuri nobile autorizate si recomandate pentru inmultire, asigurandu-se anual circa 4 milioane vite altoite;
-relansarea investitiilor in viticultura, prin infiintarea de noi plantatii, cu un ritm anual de cel putin 100 ha si modernizarea unor plantatii existente, prin subventionarea materialului saditor;
-extinderea in cultura a soiurilor pentru producerea vinurilor de calitate superioara, pretabile pentru cultura in judet (Sauvignon, Chardonay, Pinot gris, Pinot noir, etc);
-stimularea activitatii de export a strugurilor de masa, prin incurajarea unor agenti economici in identificarea de piete de desfacere;
-imbunatatirea calitatii vinurilor si a modului de prezentare, in scopul cresterii livrarilor la export;
-sprijinirea viticultorilor pentru organizarea de asociatii profesionale.
Concomitent cu actiunile care vizeaza redresarea viticulturii, producatorii agricoli din zona colinara care detin si suprafete mai mici de teren arabil vor trebui sa beneficieze de acelasi sprijin financiar acordat de stat pentru cultivatorii de cereale si de plante tehnice: credite cu dobanda subventionata, material saditor la preturi subventionate, motorina si pesticide la preturi rezonabile.
Strategia in zona montana:
Principalele surse de venit pentru locuitorii din zona montana, zona defavorizata de factorii naturali, sunt cresterea animalelor, pomicultura, valorificarea lemnului si agroturismul.
Mentinerea si consolidarea gospodariilor taranesti in aceasta zona este dificila si costisitoare, necesitand creearea de facilitati financiare speciale pentru locuitori.
Avand in vedere calitatea deosebita a produselor agroalimentare obtinute in localitatile montane, care ar putea fi omologate ca si produse ecologice, precum si necesitatea consolidarii gospodariilor taranesti si imbunatatirea calitatii vietii locuitorilor din zona montana, se vor avea in vedere urmatoarele:
-asigurarea unui sprijin special producatorilor agricoli, prin suportarea de la bugetul statului a unei parti din costul animalelor de productie si reproductie, in vederea redresarii situatiei grele din sectorul zootehnic;
-promovarea de initiative legislative pentru acordarea unei subventii de cel putin 85% la dobanzile aferente creditelor acordate pentru achizitionarea de tractoare si masini agricole, fata de 70% cat se acorda pentru producatorii din celelalte zone, favorizate de conditiile pedoclimatice, precum si subventionarea pretului la semintele de lucerna si ierburi perene;
-imbunatatirea starii de sanatate a animalelor, prin supravegherea sanitara veterinara permanenta a efectivelor si a produselor de origine animala.
Pomicultura va fi tratata ca o activitate deosebit de rentabila sub aspect economic, dar accentul se va pune pe latura ecologica, tinand seama ca plantatiile in masiv, situate pe terenuruile in panta, contribuie decisiv la combaterea eroziunii solului si prevenirea alunecarilor de teren.
In acest sector se vor avea in vedere urmatoarele masuri:
-sustinerea financiara prin credite avantajoase a sectorului de producere a materialului saditor pomicol, astfel incat in urmatorii 2-4 ani producatorii agricoli din zona montana sa aiba posibilitatea infiintarii de noi plantatii pomicole pe suprafete de minimum 150 ha;
-acordarea de credite cu dobanda subventionata, cu o perioada de gratie de 3-5 ani (pana la intrarea pe rod) pentru extinderea in cultura a soiurilor valoroase de mar si par, in detrimentul prunului, care ocupa peste 60% din patrimoniul pomicol;
-cresterea suprafetelor cultivate cu arbusti fructiferi;
Punerea in valoare a resurselor existente in zona montana presupune aplicarea si a altor masuri specifice, cum ar fi:
-sprijin financiar pentru dezvoltarea unor activitati complementare agriculturii, a micii industrii de prelucrare a laptelui, carnii si fructelor;
-valorificarea peisajului si a conditiilor de agrement si sanatate in folosul populatiei si a turismului, introducerea acestor valori in circuitul international.
Comparativ cu alte judete, se poate spune ca in Vrancea agroturismul se agfla abia la inceput de drum, intrucat pana in prezent au fost omologate doar 65 de pensiuni agroturistice, care asigura circa 1000 locuri de cazare, iar alte 10 sunt in curs de omologare.
Aplicarea programului SAPARD
Obiectivul general al aplicarii acestui program este aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, prin solutionarea problemelor prioritare si specifice pentru adaptarea durabila a sectorului agricol si a zonelor rurale.
Prioritatile programului sunt:
-modernizarea si imbunatatirea prelucrarii produselor agricole si piscicole;
-cresterea standardului de viata in zonele rurale, prin imbunatatirea infrastructurilor de dezvoltare rurala si agricultura durabila;
-infiintarea si imbunatatirea exploatatiilor agricole si forestiere;
-dezvoltarea si diversificarea activitatilor economice in vederea creerii de noi locuri de munca;
-dezvoltarea resurselor umane prin instruirea profesionala a fermierilor.
Pornind de la obiectivele si prioritatile mentionate se va colabora cu toate organismele implicate pentru realizarea unor programe si proiecte care sa respecte si sa indeplineasca toate criteriile de eligibilitate privind:
-realizarea de investitii in exploatatiile agricole, prin modernizarea si construirea de noi ferme vegetale in domeniul horticulturii, dotarea cu tractoare si utilaje agricole specifice;
-solicitarea catre Agentia SAPARD ca judetul Vrancea sa fie inclus cu punctaj si la cultura cerealelor si plantelor tehnice, motivat de potentialul existent in zona de ses si capacitatea specialistilor de a intocmi proiecte credibile;
-achizitionarea de animale, modernizarea si construirea de noi grajduri si ferme zootehnice pentru bovine si ovine;
-investitii in agroturism, pentru modernizarea capacitatilor de cazare in locuinte si pensiuni, cresterea nivelului de confort si a calitatii serviciilor oferite turistilor;
-dezvoltarea unitatilor de mica industrie, activitati mestesugaresti si artizanat.
Alte măsuri
Pornind de la prioritatile reformei si obiectivele Programului de Guvernare in domeniul agriculturii si alimentatiei atentia va fi concentrata si in urmatoarele directii:
-aplicarea intocmai a tuturor actelor normative care privesc activitatea in agricultura si industrie alimentara;
-continuarea aplicarii Legii fondului funciar nr.18/1991, republicata, astfel incat actiunea sa fie finalizata pana la sfarsitul anului 2001;
-realizarea celorlalte activitati legate de aplicarea Legii nr.1/2000;
-integrarea cadastrului agricol in cadastrul general si introducerea cadastrului general la teritoriile administrative pentru care s-au definitivat lucrarile de delimitare si bornare cadastrale, urmata de realizarea bancii de date a cadastrului general;
-incurajarea producatorilor privati de a participa la bursele de marfuri specializate;
-dezvoltarea pietelor de gros pentru valorificarea produselor agroalimentare;
-intocmirea programelor pe filiere de produs, pornind de la infiintarea culturii si pana la prelucrarea si valorificarea produsului finit;
-informarea producatorilor agricoli asupra avantajelor si necesitatii de a incheia contracte de asigurare impotriva factorilor de risc (calamitati naturale), pentru a putea beneficia de despagubiri;
-sprijinirea micilor producatori care detin terenuri agricole pe suprafete amenajate pentru irigat, in scopul incheierii din timp a contractelor cu unitatea specializata in vederea efectuarii irigatiilor;
-finalizarea procesului de privatizare a societatii comerciale cu capital majoritar de stat, precum si clarificarea situatiei societatilor comerciale aflate in curs de lichidare
-sustinerea investitiilor in scopul modernizarii capacitatilor de productie in industria alimentara, concomitent cu intensificarea controlului calitatii produselor, in vederea protectiei starii de sanatate a populatiei;
-stimularea diversificarii sortimentelor de produse alimentare, in concordanta cu cerintele consumatorilor, cu deosebire a produselor de panificatie, a celor lactate, a preparatelor din carne, conservelor de legume si fructe;
-popularizarea rezultatelor cercetarii stiintifice in domeniul agriculturii si industriei alimentare;
-accentuarea prezentei pe pietele externe a produselor agroalimentare, prin cresterea si diversificarea exporturilor;
-protejarea mediului inconjurator;
-cresterea nivelului de civilizatie a populatiei, creearea de noi locuri de munca si obtinerea unor venituri care sa asigure un trai decent pentru locuitorii satelor.
=== Capitolul V ===
Capitolul V
Concluzii generale
5.1. Importanța creării unei rețele naționale de informare contabilă agricolă
Elaborându-se planul de implementare a sistemului RICA în România, care prevede realizarea a trei etape tehnice și anume:
crearea cadrului legislativ de bază, înființarea centrelor județene și regionale RICA, desemnarea Organului de legatură, înființarea Comitetului Naițonal, instruirea specialiștilor și fermierilor;
crearea cadrului legislativ necesar pentru stabilirea tipologiei comunitare a exploatațiilor agricole;
conceptualizarea sistemului informațional de culegere și prelucrare a datelor (stabilirea domeniului de observație, eșantionare și calcularea indicatorilor – inclusiv calcularea marjei brute standard ),
reprezintă un pas important în consolidarea sistemului agricol românesc. Din dorința alinierii la cerințele Uniunii Europene, în cadrul demersurilor pentru o politică agricolă comună, România se înscrie în programul de dezvoltare a unei rețele care îi poate aduce beneficii majore. În acest sens, pentru transpunerea completă a acquis-ului în domeniu, au fost elaborate acte normative armonizate cu reglementările Uniunii Europene și vor fi intreprinse măsurile necesare în perioada 2003 – 2004 –2006.
Un rol semnificativ în evaluarea rezultatelor exploatațiilor agricole îl are și cooperarea agricolă. În sens larg a coopera, adică acțiunea de unire și coordonare a eforturilor fiecăruia într-o activitate comună vizând un rezultat urmărit de fiecare, este un component uman care se poate observa în oricare perioadă, din cele mai vechi timpuri. Principiul de bază este „unirea fără forță”.
Din punct de vedere etimologic, „cum-operari” reprezintă a munci cu cineva, a munci împreună. Similar dicționarul explicativ al limbii române definește conceptul a coopera prin a lucra împreună cu cineva, a colabora, a-și da concursul, a concura.
A coopera și a se asocia sunt sinonime cu atât mai mult în plan agricol. Ambele cuvinte sunt incluse într-un concept unic, presupunând o acțiune desfășurată în comun în scopul atingerii unui obiectiv comun.
Cooperarea este o asociere de persoane egale în drepturi fundamentale, pentru a-și promova interesele comune, fără a pierde din vedere interesul general într-o întreprindere pe care o conduc ei înșiși. Scopul cooperării agricole poate fi de natură economică sau socială.
O definiție a asocierii în agricultură este oferită de S.P. Radianu în articolul „Asociațiunea aplicată la agricultură”: „prin asociațiune trebuie să înțelegem unirea mai multor persoane spre a lucra într-un scop bine determinat”.
5.2. Necesitatea unei cooperări agricole
Cooperarea în agricultură reprezintă o necesitate dictată de caracteristicile activității din această ramură a producției materiale, de poziția ei în cadrul economiei de piață.
Asocierea cooperatistă a căpătat o largă recunoaștere în agricultura țărilor dezvoltate, crescând continuu în amploare și modificându-și formele de manifestare, ca o reacție de adaptare la evoluția și trăsăturile fluxurilor economice pe care le dezvoltă agricultura cu ramurile din amonte și avalul ei.
Creșterea productivității muncii în agricultură reprezintă o necesitate nu numai pentru apariția și dezvoltarea sectoarelor secundar și terțiar, ci și pentru supraviețuirea acestei activități pe baza motivației oferite agricultorilor, în principal sub forma unor venituri sau profituri satisfăcătoare. Procesul productivității muncii este însă nu numai cauză a celor de mai sus, ci și efect al absorbției unor mijloace de producție tot mai performante, din amonte de agricultură și/sau satisfacerii unei cereri tot mai mari.
Cooperarea este profund implicată în modernizarea tehnico- materiale a agriculturii, făcând posibilă valorificarea adevăratelor virtuți ale proprietății individuale din agricultură pe fondul unor structuri de proprietate favorizante pentru un mediu concurențial sănătos. În afara formelor de cooperare, și în primul rând al celor din domeniul exploatării tehnicii agricole, accesul la mașini și instalații agricole performante ar fi aproape imposibil pentru fermele de tip familial care dețin ponderea cea mai mare în structurile agrare, dar care au o putere financiară redusă.
În concordanță cu modernizarea bazei tehnico-materiale, cooperativele au un rol important în asigurarea serviciilor pentru agricultură, de la cele strict legate de producție (ex: cooperative pentru însămânțări artificiale, cele pentru combaterea bolilor și dăunătorilor, etc.), până la servicii adiacente activității din agricultură (ex: cooperative pentru întreținerea construcțiilor agricole). Un însoțitor permanent al dezvoltării și perfecționării bazei tehnico-materiale a agriculturii îl reprezintă modernizarea structurilor de producție. Formele de cooperare creează condiții economico – sociale ale aplicării principiilor diviziunii muncii, eliberând ferma familială de anumite funcții și preluând anumite obiective, toate acestea având ca rezultat simplificarea structurilor de producție la nivelul fiecărei ferme și amplificarea caracterului comercial al acestora. Formele de cooperare reprezintă o verigă absolut necesară difuzării și promovării mai rapide a informațiilor de specialitate și a tehnologiilor. Practic în afara unor astfel de structuri organizatorice, posibilitățile ca anumite informații de specialitate sau anumite tehnologii să ajungă direct și să fie promovate în timp util și în forme eficiente la nivelul fiecărui proprietar din agricultură s-ar reduce mult datorită numărului foarte mare al acestora.
Rolul cooperării din sfera producției se completează cu rolul acesteia în domeniul pregătirii și derulării activității de desfacere și comercializare a produselor agricole.
Principalul aspect care se impune a fi subliniat în acest sens, îl reprezintă contribuția formelor de cooperare în concentrarea ofertei de produse agricole și în regularizarea prețurilor acestora. Este vorba de centrarea la un nivel care face posibilă valorificarea eficientă a legităților economiei de piață, în primul rând prin atenuarea contradicției dintre atomicitatea ofertei și structurile bine organizate ale purtătorilor cererii de produse agricole.
Contribuind la concentrarea ofertei de produse agricole, formele de cooperare din agricultură creează condiții favorabile organizării piețelor produselor agricole în concordanță cu direcțiile de dezvoltare ale economiei, sprijinirii fermierilor în lupta de concurență și în final, ameliorării poziției economice a acestora în mecanismul de piață. Reprezentând și un centru de concentrare a informației, formele de cooperare din agricultură au un rol important în adaptarea cantitativă a ofertei de produse agricole la cerințele pieței. Ele gestionează, într-un anumit fel selecția de feed-back, deoarece concentrează atât informațiile privind out put-urile fermelor membre, cât și cele legate de comanda prezentă și de perspectivă a pieței, putând astfel să sugereze membrilor lor ajustările necesare.
Asigurarea și dezvoltarea funcționalității sistemului agroalimentar reprezintă un alt element al rolului mișcării cooperatiste din agricultură. Promovând în bună măsură, relații de tip contractual, structurile de cooperare introduc o anumită disciplină într-un spectru larg de probleme, de la cele legate de tehnologiile utilizate până la cele care privesc cantitatea și calitatea produselor livrate, termenele de livrare, etc.
Nu în ultimul rând se impune a fi evaluat, de asemenea, rolul formelor de cooperare în desfacerea produselor agricole și promovarea regulilor de calitate în comercializarea acestora. De altfel, un important segment al primelor cooperative a fost reprezentat de cele care au preluat funcția comercială a formelor care le-au constituit, funcționând cu o interfață în sistemul relațiilor dintre mecanismul economic din agricultură și cel al economiei naționale.
Facilitând accesul la mașini agricole de mare randament, care asigură și creșterea calității lucrărilor executate, cooperarea are ca primă consecință creșterea cantitativă și calitativă a producției agricole, prin acesta se creează condițiile sporirii veniturilor, reducerii costurilor de producție și creșterea volumului profitului.
O evaluare corectă a importanței mișcării cooperatiste din agricultură impune și sublinierea contribuției acesteia la atenuarea contradicției dintre dreptul de proprietate individuală și implicațiile sociale ale exploatării pământului în agricultură. Având rolul de interfață între sistemul economico-decizional din agricultură și cel de la nivelul economiei naționale, diferitele structuri organizatorice de tip cooperatist antrenează formele aderente în procesul de susținere a unor interese generale ale societății; de asemenea prin sistemul de prezentare a tehnologiilor practicate prin impunerea regulilor de calitate în comercializarea producției, aceste structuri limitează sursele poluării, ori menținerea echilibrului ecologic răspunde prin excelență unor interese generale. Nu în ultimul rând se impune a fi subliniată în același sens importanța cooperativelor în facilitarea realizării unor programe de îmbunătățiri funciare care limitează poluarea și conservă resurse de interes strategic.
În planul progresului social organizațiile cooperatiste contribuie într-o măsură importantă la reducerea sau atenuarea privațiunilor pe care le presupune munca în agricultură, făcând-o astfel mai acceptabilă. În principal este vorba de crearea condițiilor de transferare a unor activități către mașini și instalații agricole moderne, dar scumpe deci inaccesibile fermierilor individuali și de reducere a timpului de muncă în favoarea timpului de repaos, de refacere a capacității de muncă.
Principiul economic al economiei de resurse poate fi realizat cu o mai mare ușurință în cadrul unor forme de cooperare sau asociere agricolă,decât în mod individual de către un agricultor. La un nivel dat al efortului agricultorului, efectul maxim presupune o limită superioară, ce nu poate fi depășită decât în cazul măririi efortului. În situația în care nivelul efortului unui individ este limitat, numai asocierea acestuia cu alți indivizi îi poate asigura un efect maxim sporit. Randamentul de substituire7, ca și economiile de scară sunt cu mult mai mari în condițiile asocierii agricole.
Într-o economie de piață, competitivitatea este un criteriu suficient de puternic pentru a motiva agriculturii să se asocieze, indiferent de forma de cooperare prin care asocierea acestora s-ar transpune în practică.
Realitățile economice pe care le trăiesc statele membre ale UE, mai ales în ceea ce privește schimburile comerciale cu SUA, dovedesc faptul că asocierea se impune nu numai la nivel de comunitate (stat, comună, regiune) sau la nivel național, precum și între statele cu o viziune economică comună, care în domeniul agricol îmbracă forma deja cunoscută a politicii agricole comune a UE.
În România dezavantajul este că sectorul agricol nu beneficiază de un regim preferențial în ceea ce privește sistemul de taxe.
Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură este cea care face referire în mod expres la două forme de asociere permise în agricultura românească: formele de asociere simple, fără personalitate juridică și societăți cu personalitate juridică.
Formele de asociere simple sunt asocieri pe bază de înțelegere între două sau mai multe familii de unde și denumirea sub care sunt cunoscute în practică – „asociații familiale”. Se pot constitui prin înțelegere verbală sau scrisă, fără altă formalitate juridică, cei în cauză stabilindu-și singuri obiectivul activității și condițiile în care înțeleg să-și desfășoare activitatea. Doar în cazul în care asociații doresc, ei pot încheia contracte de societate în condițiile, revăzute de Codul Civil, dar nu sunt obligați. Astfel, asociațiile familiale nu devin entități legal constituite, fapt care pe mulți producători i-a stimulat să se asocieze în această variantă, dat fiind caracterul de loc restrictiv al acestei forme de asociere (un mare avantaj îl reprezintă faptul că nu sunt necesare evidențe contabile). Scopul acestora de exploatare a terenurilor agricole, creșterea animalelor, aprovizionarea, depozitarea, condiționarea, prelucrarea și vânzarea produselor, prestarea unor servicii, etc.
Societatea agricolă este definită de lege drept o societate de tip privat, având ca obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor și altor mijloace aduse în societate, precum și realizarea de investiții de interes agricol. Exploatarea agricolă poate consta din organizarea și efectuarea de lucrări agricole și îmbunătățiri funciare, utilizarea de instalații și mașini, aprovizionarea, prelucrarea și valorificarea produselor agricole și neagricole de alte asemenea activități. Numărul minim de asociați nu poate fi mai mic de 10. Spre deosebire de o asociere fără personalitate juridică, care oferă o largă libertate de acțiune și o simplificare a formalităților legale, societatea agricolă are un statut bine definit, o modalitate precisă de administrare (adunare generală, consiliu de administrație și cenzori). Existența unui statut, a unor drepturi și obligații bine delimitate face mult mai simplă asocierea unui număr mai mare de asociați 50-100.
Se observă că pe măsură ce numărul asociaților este tot mai mare, societatea agricolă este tot mai atrăgătoare ca formă de organizare, în defavoarea variantei oferite de asocierea fără personalitate juridică, în care este mai greu de obținut umanitatea decizională. O simplă înțelegere verbală sau chiar în forma sa scrisă, presupunând că va fi posibilă în cazul a peste 50 de asociați, îi va face pe aceștia să întâmpine reale dificultăți de natură organizatorică, decizională, etc. Dintr-o foarte succintă analiză, se poate desprinde următoarea concluzie: formele de asociere fără personalitate juridică s-au dovedit a fi forma organizatorică necesară manifestării unui număr restrâns de asociați, iar societățile agricole au deschis câmp liber manifestării inițiativei particulare în domeniul producției agricole.
Art. 1, alin. 17 din Legea 169/1997 de modificare a Legii fondului funciar prevede practic o selecție a societăților agricole. Se vor desființa de drept cele care nu solicită comisiilor locale să efectueze următoarele operațiuni:
punerea în posesie a membrilor cu suprafețe aferente conform Legii fondului funciar;
recunoașterea reciprocă a limitelor proprietății de către vecini în cazul în care reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente;
eliberarea titlurilor de proprietate.
Deși o astfel de prevedere legislativă se impunea, deoarece s-au semnalat situații în care membrii unor societăți agricole nu pot părăsi societățile respective deoarece nu cunosc amplasarea sau limitele suprafețelor deținute.
5.3. Folosirea informațiilor în sprijinul dezvoltării sistemului agricol
Strângerea informațiilor contabile în cadrul rețelei permite evaluarea rezultatelor și veniturilor exploatațiilor participante. În acest mod se pot analiza funcțiunile politicilor agricole.
Rețeaua de date se bazează pe anchete anuale realizate pe un eșantion reprezentativ de exploatații ; informațiile colectate din fiecare exploatație conțin aproximativ 1000 de variabile :
a) date fizice și structurale (suprafețe, culturi, număr de animale, forța de muncă);
b) date economice (valoarea producției, stocurile, vânzari și achiziții, costuri de producție, subvenții și taxe legate de aplicarea PAC).
Dezvoltarea politicii agricole comune impune existența de informații obiective și relevante cu privire la veniturile și activitatea economică a diverselor categorii de exploatații agricole și a celor care reclamau o atenție specială la nivel național sau al Comunității europene.
Sistematizând afirmațiile anterioare se poate spune ca în Romania se poate realiza o rețea de date contabile agricole solidă în condițiile cooperării agricole și a unei politici care să ajute exploatațiile agricole. Asigurarea unei baze de date în conformitate cu estimările regionale ale centrelor locale de informare agricolă va spori beneficiile și va favoriza investițiile în agricultura românească.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Informarea Statistico Economica Pentru Agricultura (ID: 149263)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.