. Sistem Informational Si Sistem Informatic

INTRODUCERE

Un studiu recent efectuat releva faptul că într-o unitate economică, majoritatea informațiilor, sunt de natură economică, iar din acestea, cea mai mare parte sunt informații contabile.

In acest context, specialistul în contabilitate trebuie să știe cum se raportează informațiile către factorii de decizie, către acționari, autorități fiscale, sau cum să efectueze controlul acestor informații.

Este deci foarte utilă ideea utilizării calculatoarelor electronice pentru ușurarea muncii economistului, indiferent de ipostaza de factor de execuție, de decizie sau consultant al conducerii.

Dar cel mai important aspect îl reprezintă extraordinara avalanșă a microcalculatoarelor în viața unităților economice, indiferent de dimensiunea lor, situație în care în orice poziție s-ar afla pe scară ierarhică, economistul contabil trebuie să recurgă la resursele sistemelor informatice dobândind statutul de utilizator final informatizat.

1. NOȚIUNI GENERALE

Date și informații

Istoria civilizației umane este însăși istoria informației. Progresele înregistrate de omenire sunt organic legate de cantitatea de informație disponibilă și de rapiditatea vehiculării și utilizării informațiilor.

Ca noțiune, informația este foarte veche, și este utilizată cu diverse semnificații:

suport al cunoștințelor umane;

unitate de măsură în informatică;

știre;

noutate.

Un sens larg acceptat pentru noțiunea de informație este următorul:'' informația definește fiecare din elementele noi conținute în semnificația unui simbol; sau grup de simboluri într-o comunicare, știre, semnal, grup de imagini, etc. prin care se desemnează concomitent o situație, o stare, o acțiune etc.''

Pentru a putea fi percepută informația trebuie exprimată într-o formă concretă.

Prin dată se înțelege un număr, o mărime, o relație, etc, care servește la rezolvarea unei probleme sau care este obținută în urma unei cercetări, urmând a fi supusă unor prelucrări. Data poate fi considerată materie primă pentru informații. Ea este o informație potențială, întrucât prin prelucrare conduce la obținerea informațiilor.

Datele constituie materializarea, reprezentarea simbolică a informațiilor ( prin semne, litere, cifre) într-o formă convențională (scrisă, vorbită, luminoasă, semne grafice, desene), convenabilă unei comunicări. Ele au o interpretare și sunt prelucrate de om direct sau cu ajutorul calculatorului. Sunt caracterizate prin valorile pe care le pot lua și prin operațiile care se pot efectua asupra lor.

Datele sunt utilizate pentru:

transmiterea informațiilor între oameni;

păstrarea informațiilor pentru utilizări viitoare;

obținerea de noi informații prin prelucrări.

Informația are un caracter semantic și de noutate, de aport la cantitatea de cunoștințe a celui ce o primește. Ea are o particularitate esențială, și anume subiectivitatea, în sensul că ceea ce constituie informație pentru o persoană poate să nu însemne nimic pentru altele.

Informația este o triadă a elementelor: entitate, atribut, valoare.

Entitatea reprezintă obiectul informației.

Atributul (caracteristica) este elementul de descriere a entității respective, caracterul sau proprietatea acesteia.

Valoarea dă o măsură a proprietății sau atributului asociat.

O entitate se caracterizează de obicei prin mai multe proprietăți, având astfel asociate mai multe atribute și valorile lor. Se impune cu necesitate caracterizarea completă a entității prin toate atributele sale.

Se desprinde ideea că datele au o existență fizică, tangibilă în timp ce informația există numai în receptor, fiind intangibilă. Se poate spune că informația este "produsul inteligenței omenești".

In informatică prin dată se înțelege:'' un set de caractere acceptate ca intrări într-un sistem informațional, care sunt memorate și prelucrate pentru obținerea de informații''.

Informația rezultatul procesului de prelucrare a datelor utilizat în cadrul activității de luare a deciziilor.

Principalele categorii de informații dintr-o unitate economică sunt:

informații contabile care privesc fluxul resurselor financiare dintr-un organism economic;

informații tehnice care se referă la fluxurile fizice ale materialelor și resurselor necesare;

informații de personal referitoare la personalul care lucrează în unitate;

informații de marketing care cuprind piețele pentru produsele organizației și mijloacele de control a acestor piețe.

Sistem informațional și sistem informatic: introducere, definiții, relația sistem informațional-sistem informatic

Organizațiile economice sunt deosebit de complexe, relațiile lor cu alte sisteme fiind foarte diversificate. Contabilitatea oferă informații atât utilizatorilor externi (contabilitate financiară) cât și utilizatorilor interni (contabilitate managerială sau contabilitate de gestiune internă).

Din exterior, informația contabilă este cerută de șase mari categorii de utilizatori:

cumpărătorii sunt interesați să cunoască prețurile produselor, performanțele lor, de unde și când să le aprovizioneze;

furnizorii sunt interesați să cunoască disponibilitățile de plată ale unității respective, situația la zi în cazul livrării mărfurilor pe credit;

acționarii sunt interesați de toate fazele de derulare a operațiilor economice care în final vor determina dividendul pe fiecare acțiune și câștigul avansat în afaceri în continuare;

angajații unității vor să cunoască salariul mediu, ce parte din profit li se cuvine, etc.

creditorii ( de cele mai multe ori băncile) se interesează și verifică majoritatea datelor contabile ale unității;

organismele guvernamentale sunt interesate să cunoască profitul unității și impozitele datorate statului.

In afara acestora mai sunt de amintit instituțiile specializate de statistică, cercetare, învățământ care solicită de asemenea date contabilității.

Informațiile interne au un alt regim. In cazul lor trebuie cunoscut cui se vor adresa, ce anume să ofere și cu ce frecvență. Prioritate vor avea informațiile privind costurile și beneficiile. Contabilitatea reprezintă sursa principală de informații pentru conducere, de aceea sistemul informațional al contabilității rămâne partea cea mai importantă a unui sistem informațional pentru conducere.

Totalitatea resurselor materiale și umane investite într-o unitate, în vederea colectării, prelucrării, transmiterii și stocării datelor necesare producerii informațiilor poartă denumirea de sistem informațional.

Un sistem informațional utilizează date, resurse umane, materiale, financiare și logice. Prelucrarea datelor se poate face în sistem manual, când mare parte a procesului de prelucrare se realizează prin intermediul muncii oamenilor sau în sistem de prelucrare automată a datelor în care mare parte din procesul de prelucrare a datelor revine mașinilor.

Procesele manuale de prelucrare oferă ca avantaje flexibilitatea sau cu alte cuvinte abilitatea de a executa tot felul de funcții care apar, prin adaptarea la situații nefamiliare. Dezavantajul acestora constă în lipsa de rigurozitate și viteza scăzută.

Aceste dezavantaje au fost eliminate prin folosirea sistemelor automate de prelucrare a datelor bazate pe calculatoare.

In ultimii ani s-au impus două tipuri de sisteme de prelucrare automată a datelor și anume:

sisteme de prelucrare a datelor bazate pe calculatoare mari;

sisteme mici de prelucrare automată a datelor, constând din mai multe calculatoare personale distribuite între mai mulți utilizatori.

Sistemele mari de prelucrare a datelor au o mare capacitate de memorie , pot prelucra cantități mari de date și sunt exploatate și conduse la un nivel central de către specialiști.

Sistemele mici sunt mai ușor de folosit și rezolvă prin programele lor problemele utilizatorilor finali care le și operează.

Așadar, conform definiției prezentate sistemele informaționale cuprind întreaga gamă de mijloace (manuale și automate) și metode de culegere, prelucrare, stocare și transport a datelor.

Sistemul informatic reprezintă totalitatea resurselor materiele și umane utilizate în procesul automat de culegere, prelucrare, memorare și transmitere a datelor și informațiilor.

Deci sistemul informatic se referă exclusiv la acea parte a sistemului informațional care utilizează tehnica de calcul.

Ca urmare, datorită faptului că în unitățile economice există atât activități contabile care se execută manual cât și activități care utilizează calculatorul electronic putem spune că sistemul informatic este inclus în sistemul informațional. Tendința actuală este aceea ca prin completa automatizare a activității din domeniul contabil, sistemul informatic să se suprapună peste sistemul informațional.

Ciclul prelucrării datelor

Ciclul prelucrării datelor reprezintă ansamblul de operațiuni ce trebuie executate asupra datelor în scopul generării de informații semnificative și relevante.

Acest ciclu cuprinde cinci faze:

culegerea datelor;

pregătirea datelor;

prelucrarea datelor;

întreținerea fișierelor;

obținerea informațiilor de ieșire.

Faza de culegere a datelor cuprinde două activități fundamantale:

observarea mediului care generează datele, prin observator uman sau prin diverse echipamente;

înregistrarea datelor prin scrierea lor în documante sursă sau prin captarea lor sub diferite forme cu ajutorul unor echipamente speciale;

Pregătirea datelor constă într-o serie de operații efectuate asupra datelor pentru a facilita prelucrarea lor ulterioară. Acestea sunt:

clasificarea datelor reprezintă atribuirea de coduri de identificare pentru ca datele să fie incluse în submulțimile corespunzătoare;

gruparea datelor este acumularea intrărilor similare pentru a fi prelucrate în grup;

verificarea datelor constă într-un ansamblu de proceduri pentru controlul corectitudinii datelor înainte ca ele să fie prelucrate;

sortarea datelor prin care grupurile de date sunt aranjate în loturi de înregistrări ordonate după diferite criterii ;

cuplarea a două sau mai multe loturi de înregistrări într-unul singur;

transmiterea datelor de la un punct la altul;

transcrierea datelor într-o formă sau alta, a.î. să se efectueze trecerea de la scrierea de mână la cea tipizată .

Prelucrarea datelor include o varietate de activități:

calculațiile = forme de tratare matematică a datelor;

compararea = examinarea simultană a două sau mai multe tipuri de date între care există o legătură logică;

sintetizarea = comasare informațiilor;

filtrarea = extragere a datelor ce vor fi supuse prelucrărilor următoare;

restaurarea = operație prin care sunt aduse datele fie într-o formă accesibilă omului fie într-o formă tot prelucrabilă pe calculator.

Faza de întreținere a datelor cuprinde:

memorarea datelor în vederea utilizării lor viitoare;

actualizarea datelor astfel încât să reflecte cele mai recente evenimente;

indexarea datelor pentru a facilita regăsirea lor;

protecția datelor memorate pentru a preveni distrugerea datelor sau accesul neautorizat;

Ieșirea informațiilor reprezintă stadiul final al ciclului de prelucrare. Informațiile ieșite pot fi regăsite ca:

documente

rapoarte

răspunsuri la întrebări.

Observație:

Cele mai multe date nu parcurg toate activitățile iar unele chiar nu trec prin cele cinci faze.

Particularitățile sistemului informațional contabil

Sistemul informațional contabil posedă toate caracteristicile sistemului informațional pentru conducere, utilizează aceleași feluri de resurse, și au un ciclu de prelucrare a datelor pentru obținerea informațiilor necesare conducerii planificate și controlului.

Are însă un alt scop. Sistemul informațional contabil privește doar tipuri certe de date și informații. El este un subsistem al sistemului informațional pentru conducere dintr-o organizație economică.

Sistemele informaționale contabile sunt implicate în folosirea a două tipuri de informații pentru conducere: informații financiare și informații generate de prelucraonducere: informații financiare și informații generate de prelucrarea tranzacțiilor economice. (Bugetele și analizele investițiilor sunt exemple tipice de de informații financiare care nu sunt rezultatul direct al unor procese tranzacționale, în timp ce stocurile sau vânzările sunt informații nefinanciare, produse prin prelucrarea tranzacțiilor.)

Deci, un sistem informațional contabil este definit ca un set de resurse umane și de capital dintr-o organizație, care se ocupă cu pregătirea informațiilor contabile și a informațiilor obținute prin colectarea și prelucrarea tranzacțiilor economice.

Pentru prelucrarea datelor din tranzacții economice, contabilitatea utilizează o variantă proprie a ciclului de prelucrare a datelor.(fig.1)

Deoarece contabilitatea folosește metoda dublei înregistrări, prin analogie , întregul proces, de la documentele sursă până la darea de seamă contabilă, este denumit “procesul dublei înregistrări” sau “ ciclul contabil” de prelucrare a datelor.

In continuare se va descrie ciclul contabil de prelucrare a datelor.

In faza de culegere a datelor, datele de intrare sunt observate și înregistrate pe documentele sursă, ( facturile de vânzare, foi de pontaj, etc.)

Pregătirea constă în:

verificări din punct de vedere al corectitudinii,

clasificarea și grupare după tipul tranzacției,

sortare după diferite criterii ( număr document, simbol cont, etc),

transcrierea de pe documentele sursă în jurnale, și eventual

transmiterea lor în diferite locuri (contabilitatea centrală, oficiul de calcul,etc.)

Faza de prelucrare a ciclului contabil include:

calculele efectuate asupra datelor primare (totalul plăților, facturilor, impozitelor, etc.),

comparații ale acestor valori cu altele,

sintetizarea pentru pregătirea balanței de verificare, eventuale

restaurări ale informației.

O altă operație de prelucrare este filtrarea datelor irelevante pentru procesul contabil.

In faza de întreținere a fișierelor, memorarea intervine atunci când datele contabile sunt trecute în cartea mare sau în alte fișiere.

Fișierul este definit ca un set de înregistrări logice, corelate între ele.

Inregistrarea este definită ca un set de relații logice între caracteristicile unei date.

Actualizarea constă în trecerea tranzacțiilor din jurnale și documente sursă în cartea mare și alte fișiere.

Indexarea apare când fiecărei înregistrări i se atribuie unul sau mai multe coduri după care se ppot face diverse prelucrări.

Problema protecției datelor este deosebit de importantă.

Rezultatul principal al fazei de ieșire este raportarea. Rapoartele pot fi clasificate după mai multe criterii.

Funcție de domeniul la care se referă pot fi de la nivelul întregii organizații până la cele mai mici unități din structură.

Din punct de vedere al timpului, rapoartele pot fi încadrate de la sinteze cu rol istoric, până la prognoze pe termen lung.

Prin prisma formei de prezentare pot fi rapoarte sub formă descriptivă, numerică, tabelară, grafică, etc.

După momentul obținerii pot fi rapoarte anuale, trimestriale, lunare, săptămânale, la cerere sau ad-hoc, cu generare spontană.

Ciclul de viață al sistemelor informaționale contabile

In cazul unităților economice, aflate într-o continuă creștere, un sistem informațional are o viață limitată. Ea începe odată cu conceperea sistemului pentru rezolvarea problemelor unității și sfârșește când se constată că el nu mai corespunde cerințelor momentului. Există mai mulți factori care duc la scurtarea vieții sistemelor informaționale contabile, printre care:

extinderea domeniului de activitate a unităților sau chiar reprofilarea lor;

modificări substanțiale în tehnologiile de prelucrare a datelor.

Cei mai mulți specialiști consideră că ciclul de viață al sistemelor este format din șase faze:

analiza sistemelor;

achiziția sistemelor;

proiectarea conceptuală;

proiectarea fizică;

implementarea și conversia;

exploatarea și întreținerea.

Fiecare dintre aceste faze cuprinde o întreagă gamă de activități.

Analiza sistemelor are ca scop stabilirea cu exactitate dacă se va achiziționa un nou sistem sau dacă se va proiecta unul. De regulă analiza începe atunci când tot mai multe informații solicitate nu pot fi oferite de sistemul în lucru. Analiza sistemului trebuie să:

identifice, prin investigare, natura problemei sau cerințele sistemului;

să determine viabilitatea proiectului din punct de vedere al costului și beneficiilor;

să efectueze un studiu preliminar al cerințelor noului sistem.

Pentru a răspunde cerințelor enumerate trebuie culese informații prin mai multe metode. Cele mai răspândite sunt:

interviurile luate utilizatorilor sistemului și celor cu funcții de conducere,

chestionarele și

observarea directă a activității prestate de utilizatori.

După evaluarea sistemului curent, trebuie întocmite studii de fezabilitate , prin care să se ateste că:

beneficiile viitorului sistem vor depăși costurile;

pot fi asigurate echipamentele, programele, personalul necesar;

sistemul poate fi folosit de către cei cărora le este dedicat ,

respectă cadrul juridic și normativ în vigoare;

poate fi elaborat în timpul solicitat de unitate.

Această fază se încheie cu un raport al analizei de sistem care se înaintează conducerii.

Achiziția sistemelor continuă faza de analiză. In cele mai multe cazuri cerințele se îndeplinesc prin achiziția softului de la un furnizor. Această variantă este mai puțin costisitoare decăt elaborarea softului de către unitatea în cauză, și presupune o economie de timp.

Tot în această fază se impune evaluarea necesarului de echipamente și de servicii.

Proiectarea conceptuală se impune când unitatea nu poate procura soft-ul adecvat și trebuie elaborat cu forțe proprii. Este etapa în care unitatea va stabili clar ceea ce dorește să aibă.

Proiectarea fizică are rolul de a arăta cum se va face implementarea rezultatului proiectării conceptuale. Este etapa în care se realizează o descriere mult mai detaliată capabilă a fi transpusă în activitățile de codificare și testare a programelor. Se face proiectarea documentelor de intrare și de ieșire , se scriu programele pentru calculator, se crează fișierele, se prezintă procedurile de lucru și se încorporează proceduri de control.

Implementarea și conversia reprezintă “ piatra de încercare asistemului” . Este momentul punerii în funcțiune a noului sistem. Cuprinde activități precum:

încadrarea de noi persoane și instruirea lor sau redistribuirea personalului existent,

testarea și modificarea la nevoie a procedurilor de prelucrare. Obligatoriu vor fi testate echipamentele noi, și vor fi stabilite regimurile de lucru și modalitățile de exercitare a controlului.

Cea mai lungă fază a ciclului de viață o reprezintă exploatarea și întreținerea sistemului. Pe toată durata de funcționare, acesta va fi urmărit cu atenție și eventual îmbunătățit. Când modificările ce se impun sunt foarte mari, se va trece la reluarea întregului proces de analiză și reproiectarea altui sistem.

Rolul contabililor în schimbarea sistemului este deosebit de important din mai multe motive:

există situații în care funcțiile contabilității și sistemelor informaționale sunt suprapuse astfel încât contabilii sunt direct responsabili de activitatea întregului sistem informațional;

sunt numeroase firmele în care contabilii sunt utilizatorii principali ai sistemului informațional existent deci sunt interesați în buna lui funcționare;

în multe cazuri economiștii contabili dețin funcții importante în domeniul coordonării activității sistemelor informaționale.

2. ELEMENTELE COMPONENTE ALE SISTEMELOR INFORMAȚIONALE CONTABILE

Elementele ciclului contabil

Ciclul contabil este o înlănțuire de elemente și procese.

Schematic el poate fi reprezentat ca în figura 2.1.

Tranzacție Document fișier

sursă tranzacții

fisier permanent

Documente

Rapoarte

Răsp. la întrebări

Figura 2.1. Elementele ciclului contabil și legătura dintre acestea

Primul element, care de altfel stă la baza declanșării întregului ciclu este tranzacția.

Tranzacția este definită ca operațiunea realizată prin acordul dintre două părți care schimbă bunuri sau servicii cu o anumită valoare economică.

Tranzacțiile pot fi :

externe când au loc între unitatea economică și un partener extern (cumpărător, furnizor, etc)

interne atunci când au loc între departamente sau diviziuni ale aceleiași unități economice.

Se observă că fazele prelucrării unei tranzacții corespund cu fazele ciclului contabil.

De la o tranzacție datele sunt colectate într-un document sursă. Acesta este de regulă înregistrat sau tipărit. O bună stăpânire a documentului sursă privind facturările, aprovizionările, timpul de muncă și altele înseamnă o bună stăpânire a sistemului informațional contabil.

Pregătirea datelor (verificare, grupare, sortare) se concretizează în seturi de înregistrări asemănătoare, constituind fișiere de tranzacții.

Se știe că un fișier este un set de înregistrări logice, între care există o anumită legătură, iar o înregistrare este un set de atribute logice între care există o legătură. În cazul de mai sus, în fișierul de tranzacții, după fiecare operație se va crea o înregistrare.

Exemplele tipice de fișiere de tranzacții economice includ un fișier de stocuri pe articole și tranzacțiile/operațiile de recepție, un fișier al tranzacțiilor privind produsele vândute și un fișier al înregistrării timpilor de lucru pe fiecare angajat.

In condițiile prelucrării manuale a datelor, precum și în unele sisteme automate, un fișier de tranzacții constă dintr-un lot de documente sursă.

Numeroase sisteme de prelucrare automată a datelor preiau datele sursă automat, adică datele de tranzacție sunt captate prin intermediul mașinilor, la locul și în momentul realizării lor, în loc să fie preluate manual pe documente sursă. Cele mai cunoscute exemple de echipamente angajate în acest scop sunt mașinile folosite de bănci pentru operațiuni prin intermediul cartelelor de credit introduse în așa zisele ATM-uri, sau scanerele optice folosite la casele de la magazine.

Un fișier de tranzacție este de regulă un fișier temporar care reflectă activitatea curentă a unității de un anumit tip (vânzări, cumpărări, etc).

Un fișier permanent este un fișier al înregistrărilor care reflectă starea curentă sau aproape curentă a elementelor unei întreprinderi cum ar fi : stocurile, angajații, conturile de clienți etc. Starea curentă a unor astfel de elemente se schimbă ca rezultat al tranzacțiilor, și astfel fișierele de tranzacții sunt periodic prelucrate, în vederea actualizării fișierelor principale cu cele mai recente tranzacții.

Un fișier este permanent și prin aceea că este nedefinit ca timp de utilizare, chiar dacă înregistrări individuale pot fi frecvent introduse, șterse sau schimbate.

In contrast un fișier de tranzacții este temporar și prin faptul că este solicitat numai până la actualizarea fișierului permanent (uneori datorită cerințelor legislației pot fi reținute).

In general, tranzacțiile sunt clasificate în patru tipuri în concordanță cu influența lor asupra fișierului principal:

înregistrări adăugate care se referă la introducerea de noi înregistrări în fișier;

înregistrări șterse sunt cele scoase din fișier;

înregistrări actualizate implică revizuirea soldului curent din fișierul principal;

înregistrări schimbate se referă la operațiunile de corecții privind soldul, adresa etc.

In particular, în literatura română aceste operațiuni sunt grupate doar în trei categorii: adăugări, modificări și ștergeri.

Prelucrarea periodică a fișierelor de tranzacții în vederea actualizării fișierului permanent poartă numele de întreținerea fișierelor.

Este operațiunea cea mai comună tuturor sistemelor de prelucrare automată a datelor.

Schematic, întreținerea fișierelor se prezintă astfel:

Figura 2.2. Operațiunea de întreținere a fișierelor

In contabilitate, această analogia se poate face astfel: fișierul de tranzacții este asimilat jurnalelor iar fișierul principal corespunde cu Cartea Mare.

Fișierul de tranzacții și fișierele permanente sunt cele mai comune tipuri de fișiere cu care lucrează aplicațiile contabile și în general sistemele informatrice economice. Există însă și alte tipuri de fișiere folosite.

Fișierul tabel este un fișier permanent al datelor referite prin programe, de ragulă numerice folosite pentru facilitarea unor calcule etc. De exemplu: tabel cu dobânzi în funcție de: termenele de depunere, de retragere, de perioada cât suma a fost depusă; tabel cu impozite; tabele pentru calculul ratelor; tabele statistice etc.

Fișierul index este un fișier peranent al identificatorilor de înregistrări în corespondența cu locurile unde sunt depuse. Unastfel de fițier folosește în general un câmp, cum ar fi numele sau simbolul contului, ca identificator de înregistrare.

Fișierul istoric conține înregistrările tranzacțiilor trecute care au fost folosite pentru actualizarea fișierelor permanente, dar sunt reținute din anumite motive. Exemplu: fișierul vânzărilor folosit pentru analize, pentru determinarea trendului etc.

Fișiere backup sunt copii ale fișierelor permanente sau ale altor fișiere folosite pentru reconstituirea evidenței în eventualitatea unor pierderi. Acestea necesită condiții speciale de păstrare.

Fișiere cu suspendări conțin înregistrări care au fost identificate ca eronate ori cu un statut incert. Exemplu: când sunt tranzacții și nu există înregistrarea corespunzărtoare în fișierul permanent; stocuri omise sau determinate prea târziu. Aceste fițiere necesită o mare atenție.

Fișiere de raportare sunt fișiere temporare generate într-un pas intermediar al pregătirii unui raport. Informațiile pot fi extrase din unul sau mai multe fișiere și înregistrări în fișierul de rapoarte. Aceste informații pot fi rearanjate, sintetizate și formatate pentru pregătirea raopartelor necesare conducerii.

Baza de date este o colecție de date integrate dintr-un număr de fișiere, memorate astfel încât să faciliteze atât actualizarea rapidă a datelor cât și accesul la ele.

Fișierele utilizate de sistemele contabile posedă o serie de careacteristici care depășesc cadrul strict al contabilității. Aceste caracteristici sunt:

suportul de înregistrare. Cel mai comun și cel mai cunoscut la ora actuală este hârtia folosită pentru documente și formulare. Informatizarea activităților a dus la apariția unor altfel de suporturi de memorare a datelor și anume: banda magnetică, discul magnetic, microfilmele etc.

indicele de activitate măsoară proporția în care articolele din fișierele permanente sunt accesate de fițierele de tranzacții în timpul procesului de întreținere. Exemplu: un fișier de plată a salariilor are un indice de activitate foarte mare în timp ce un fișier al beneficiarilor are un indice relativ scăzut.

volatilitatea este o măsură a frecvenței adăugărilor, ștergerilor și a altor operațiuni necesare pentru un fițier permanent, în timpul unei anumite perioade.

accesibilitatea se referă la ușurința cu care înregistrările pot fi regăsite. Este funcție de suportul de memorare și echipamentele utilizate, de sistemul de codificare , modul de indexare și de referințele încrucișate între înregistrări.

Multe informații, din momentul apariției lor nu sunt folosite o lungă perioadă de timp sau uneori niciodată. De aceea, pentru informațiile memorate, trebuie să existe stabilit clar perioada de timp după care înregistrările pot fi trecute din categoria active în categoria inactive și perioada de timp după care fiecare înregistrare poate fi sigur distrusă. Inregistrările inactive trebuie să fie memorate pe suporturi ieftine, într-un loc anume diferit de locul curent de prelucrare al datelor.

Deoarece prelucrarea datelor economice și a fișierelor utilizate sunt elemente de bază ale operativității conducerii unei organizații, multe companii au înființat funcția de “gestiune a înregistrărilor” (records management) într-un departament separat. Această funcție implică abordarea sistematică a înregistrarilor în toate fazele ciclului de prelucrare, incluzând:

crearea formularelor care se folosesc pentru culegerea și memorarea datelor;

prelucrarea , memorarea și reconstituirea înregistrărilor;

reținerea înregistrărilor inactive;

renunțarea la înregistrările învechite.

Elementele finale ale ciclurilor contabile au variate forme de ieșire din sistem. Informațiile de ieșire pot fi preluate din fișierele permanente sau pot fi combinate cu alte informații preluate din alte tipuri de fișiere.

Anterior au fost amintite trei categorii de informații de ieșire: documente, rapoarte și răspunsuri la întrebări.

Documentele, ca ieșiri din sistem nu trebuie confundate cu documentele sursă. Documentele ca ieșiri sunt rezultatul unor prelucrări și vor fi utilizate ca elemente de înregistrare a operațiunilor. Exemplu: nota de comandă, statele de plată etc. Acestea se numesc documente operative, pentru a le diferenția de documantele sursă.

O categtorie aparte de documente o reprezintă cele editate automat în urma unei anumite operațiuni. Acestea nu vor fi utilizate ulterior ca documente sursă pentru înregistrarea operațiunii respective.

Rapoartele și răspunsurile la întrebări sunt utilizate de către angajați pentru controlul efectiv al activității unei organizații economice și de către manager pentru luarea deciziilor.

3. ARHITECTURA SISTEMELOR INFORMAȚIONALE CONTABILE

Componentele fizice ale sistemelor informaționale

In vederea transformării datelor în informații utile, un sistem informațional trebuie să aibă cel puțin cinci elemente de bază:

date sau intrări care urmează a fi prelucrate în sistem;

un procesor de date;

mijloace de memorare a datelor pentru utilizări ulterioare;

mijloace de ieșire pentru comunicarea informațiilor;

instrucțiuni sau proceduri pentru prelucrarea datelor.

Aceste elemente sunt redate în figura 3.1.

Figura 3.1. Elementele de bază ale unui sistem informațional

Intr-un sistem informatic (bazat pe utilizarea calculatoarelor), elementele esențiale pot fi împărțite în patru categorii:

hardware;

software;

personal;

date.

Deși este important, hard-ul nu are valoare fără soft-ul care să îl comande, fără personalul care să opereze și să conducă sistemul și fără căile de acces la date.

Hardware-ul cuprinde toate echipamentele fizice necesare realizării sarcinilor de prelucrare automată a datelor.

Acesta include unitatea centrală de prelucrare, și echipamentele periferice constând în acele dispozitive prin care unitatea centrală comunică cu exteriorul.

Unitatea centrala

Este practic partea esențială a unui calculator. Schematic, ea este formată din microprocesor, memorie internă, magistralele de date si comenzi.

Orice program pentru a fi executat, este adus în memoria internă. Magistralele de date si de comenzi sunt utilizate, desigur, pentru comunicarea dintre microprocesor si celelalte componente.

Microprocesorul este de fapt “creierul” intregului calculator, cel care “judecă”. El nu este decât un circuit integrat, care are in componența sa câteva locații mici de memorie numite “regiștri”. Inainte de a vedea cââteva date tehnice referitoare la fiecare componentă in parte, să vedem cum lucrează acestea pentru a executa un program.

La un moment dat în regiștri microprocesor se găsesc date bine determinate care privesc execuția programului. De exemplu, în registrul numit IP se găsește adresa (locul în memoria internă) urmatoarei instrucțiuni ce va fi executată. Iar procesul decurge conform următoarelor etape:

microprocesorul depune pe magistrala de date valoarea din registrul IP

microprocesorul depune pe magistrala de comenzi comanda “citește din memorie”

memoria interna primește comanda si se conformeaza, adică

cauta locația de memorie indicată de adresa primită de pe magistrala de date,

citeste informația care se găsește la acea adresă

o depune pe magistrala de date

depune pe magistrala de comenzi un semnal cum că a incheiat citirea

microprocesorul preia noua dată de pe magistrala de date

execută comanda corespunzatoare (fiecare comanda are un număr care o identifică)

incrementează valoarea din registrul IP si reia procesul, cu alte cuvinte citește si execută următoarea instrucțiune din memoria internă.

Memoria internă este o memorie volatilă, cu alte cuvinte atunci câând calculatorul este scos din funcțiune , tot ceea ce se găsea in memoria internă este pierdut. De asemenea se apeleaza la memoria externă pentru depozitarea pe termen lung a programelor. Dat fiind faptul că orice program, pentru a fi executat trebuie încărcat mai întâi in memoria internă cu câât aceasta este mai mare, cu atâât programul se poate rula mai repede.

Magistralele de date si comenzi am văzut că sunt utilizate în transmiterea de date, respectiv comenzi între componentele unui calculator. Aceste magistrale nu sunt de fapt decît un mănunchi de fire pe care circulă curentul de o anumită tensiune. De obicei aceste magistrale sunt de 16 biți, iar mai nou se folosesc preponderent magistrale de 32 de biți.

Un fragment de fier se poate magnetiza , la trecerea curentului electric de diferite intensități, în trei moduri distincte. Un mod a fost numit 0, altul 1, iar al treilea este nefolosit. Această “celulă” care se poate magnetiza in 0 sau 1 se numește bit. O secvența de 8 biți se numește octet sau byte ( citit bait). O memorie interna are cîteva mii de astfel de octeți, ceea ce a făcut necesară apariția unor unități mai mari pentru măsurarea octeților.

Astfel avem:

1Kb = 1024 octeți

1Mb = 1024 Kb

1Gb = 1024 Mb

Microprocesorul cuprinde:

Unitați funcționale (care fac calculele efective), cum ar fi sumatoarele care realizează adunări și multiplicatoarele care realizează înmulțiri. Ultimele unitați funcționale pot lipsi din componenta unui procesor, în acest caz înmulțirile realizându-se prin adunări repetate (cu un consum mai mare de timp)

Regiștri – mici locații de memorie (8,16,32 biți) care păstrează operanzii între care se realizează operațiile aritmetice, adrese de memorie, etc.

In general un microprocesor este caracterizar prin:

viteza de lucru care este dată la râândul ei de mai multi factori:

frecvența ceasului intern. Fiecare calculator utilizează pentru sincronizarea proceselor interne un cristal de cuartz care emite la durate fixe semnale numite tacturi. Microprocesorul știe că trebuie să astepte un tact pââna la emiterea unei cereri de date din memoria internă, etc. El funcționează ca un ceas al calculatorului. Cu cât frecvența de ceas este mai mare, cu atâât si viteza de lucru este mai mare. Această frecventă se măsoară în Mhz, unde

1MHz = 1000000 pulsuri pe secundă.

Valorile standard variază între 33MHz și, mai nou, 266MHz.

dimensiunea regiștrilor si a magistralei de date. Regiștri sunt utilizați pentru a menține informații. Cu câât dimensiunea acestora este mai mare cu atât volumul de informații este mai vast. In plus o magistrală de date care poate transporta 32 de biți simultan este mult mai avantajoasă decât o magistrală de date care transportă numai 16 biți.

tipul constructiv al procesorului. Fiecare generație de microprocesoare este diferită de cea precedentă prin detalii constructive specifice. La început au fost microprocesoarele 8088, 8086, 80286, 80386, 80486, 80586 Pentium Pro, AMD K6. Noile microprocesoare dispun de un paralelism intensiv, în sensul că unitățile funcționale lucrează independent, ele putind executa in paralel o serie de instrucțiuni.

dimensiunea memoriei cache. Memoria cache este o memorie foarte rapidă situată în proximitatea microprocesorului. Ea are avantajul de a fi inteligentă, în sensul că este capabilă să identifice care sunt instrucțiunile cele mai des utilizate si să le rețină pentru a fi mai repede accesate. Ea intervine între memoria internă si microprocesor. Datele din memoria internă sunt aduse in memoria cache, de unde sunt prelucrate de microprocesor. Deși este mult mai redusă decât memoria internă ca dimensiune, datorită faptului că este mult mai rapidă crește și viteza de lucru a microprocesorului.

capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa. Microprocesoarele mai vechi puteau accesa doar 1Mb de memorie, în timp ce cele din ultimele generații au posibilitatea de a accesa câțiva Gb de memorie. Ce se întâmplă cu restul memoriei care nu poate fi accesată de microprocesor? Este accesată folosind programe specifice, ceea ce necesită un timp de execuție.

setul de instrucțiuni pe care le poate executa. Fiecare microprocesor recunoaște un set de instrucțiuni pe care le poate executa. Fiecare fișier executabil conține astfel de instrucțiuni. Numărul mare de instrucțiuni ale microprocesorului duce la micșorarea timpului necesar pentru a simula o instrucțiune inexistentă prin alte cîteva.

Cele mai multe microprocesoare au, începînd cu 80486 un coprocesor matematic care preia calculele matematice, eliberînd astfel microprocesorul care în acest timp se poate ocupa de alte instrucțiuni.

Performanțele unui microprocesor se măsoară în MIPS (Milioane de Instrucțiuni pe secundă) un 386 poate executa pîna la 3-4 MIPS.

Memoria internă este cea care conține programele care vor fi executate. În general o asemenea memorie are ca dimensiuni standard 4Mb, 8Mb, 16Mb, 32Mb, putâând merge până la 512Mb sau mai mult, în cazuri în care pe acel calculator se rulează aplicații mari sau mai multe aplicații în paralel. Timpul necesar unei astfel de memorii pentru a răspunde unei cereri de informații este de 70 ns.

Memoria internă este împărțită în :

memoria de bază (primii 640Kb)

memoria expandată este în general mai lentă decât cea internă; ea utilizează locurile goale din spațiul de memorie de după primii 640Kb și marginea de 1Mb. Aceste spații libere sunt folosite pentru a adresa memorie suplimentară astfel a apărut memoria expandată.

Memoria extinsă (de după 1Mb) – unele microprocesoare o pot vedea, altele nu.

Periferice

Din punctul de vedere al sensului în care are loc schimbul de informații dintre calculator și exterior perifericele sunt grupate în două categorii:

periferice de intrare – prin intermediul cărora calculatorul primește informații;

periferice de ieșire-prin care calculatorul comunică informații în exterior.

Echipamentele folosite pentru introducerea datelor în sistemele de prelucrare automată a datelor fac parte din perifericele de intrare. Cele mai uzuale sunt:

tastatura este dispozitivul principal pentru introducerea datelor. Procesul de preluare a datelor este greoi și există pericolul introducerii de date greșite datorită erorilor operatorului uman.

Cu toate acestea este cel mai utilizat dispozitiv de introducere a datelor în momentul de față. Din punct de vedere al numărului de taste, acestea variază între 101, 102 (pentru standardul american) sau chiar mai multe. Important este modul de acțiune al diferitelor tipuri de taste și anume:

tastele caracter (ABCD..1,2,3,4,.. ?, ă, ș, ț, etc) permit introducerea de informații sub formă de cuvinte;

tastele săgeți (sus, jos, stânga, dreapta) permit poziționarea cursorului pe ecran;

tastele funcționale (F1, F2, F3, ..) au rol specific pentru fiecare aplicație;

taste cu acțiune bine determinată:

Esc are ca efect întreruperea execuției unei aplicații;

Tab introduce un spațiu gol ( de regulă egal cu 8 caractere) sau în modul grafic trece de la un meniu la altul sau de la o opțiune la alta;

Enter anunță încheierea introducerii unei comenzi care poate fi executată;

Backspace șterge caracterul dinaintea cursorului;

Insert trece din modul de lucru inserare în modul de lucru suprascriere și invers;

Home poziționează de obicei cursorul la început de rând;

End poziționează cursorul la sfârșit de rând;

Delete șterge caracterul pe care se află cursorul;

Page Up merge o pagină mai sus;

Page Down merge o pagină mai jos;

Print Screen determină tipărirea ecranului așa cum arată el în momentul apăsării tastei;

Scroll lock este utilizat pentru întreruperea defilării pe ecran a unui text;

Pause oprește afișarea pe ecran sau chiar execuția unor aplicații.

Există aplicații care pot da semnificații diferite acestor taste, lucru care este semnalat în documentație sau în Help.

taste de setare a modului de lucru sunt Caps Lock și Num Lock. Acestora le corespund câte un LED în partea dreaptă a tastaturii, care indică dacă respectiva tastă a fost sau nu apăsată.

Caps Lock controlează scrierea cu litere mari sau mici. In cazul în care tasta este activată se va scrie implicit cu litere mari. In caz contrar se va scrie implicit cu litere mici.

Num Lock controlează grupul de taste din partea dreaptă care au ca etichete cifre și săgeți. Când Num Lock este activat, tastele respective sunt folosite ca numere, iar în caz contrar sunt folosite ca săgeți.

tastele de alternare a tastaturii : Shift, Ctrl, Alt.

Tasta Shift este folosită pentru a genera caractere suplimentare, fără a dubla numărul de taste. Se observă că există taste care au ca etichetă nu un caracter ci două. In mod obișnuit apăsând aceste taste vor apărea caracterele din partea de jos. Dacă dorim să obținem caracterele dinpartea de sus vom tasta în același timp Shift și tasta respectivă. Deci pentru tastele care au ca etichetă două caractere, cel de jos este luat implicit iar cel de sus va fi tastat doar dacă este apăsată și tasta Shift.

De asemenea Shift controlează scrierea cu litere mari sau mici.

Tastele Alt și Ctrl sunt utilizate pentru a genera comenzi în diverse aplicații.

dispozitivele pentru controlul cursorului dintre care cel mai cunoscut este mouse-ul. Se folosește uzual în modul grafic de lucru, pentru operațiuni foarte des solicitate precum deschiderea fișierelor, închiderea fișierelor, ștergerea lor etc.

Aplicațiile Windows utilizează cu precădere acest dispozitiv. Proiectat pentru a incăpea perfect intr-o palma obișnuită , un mouse are două sau trei butoane. Butonul din dreapta, prin apăsare, selectează fie un text, fie o comandă sau o opțiune, iar cel din stânga fie deschide un meniu contextual (adecvat contextului aplicației), fie anulează în anumite situații, o comandă. De obicei este asezat pe un suport dreptunghiular (numit pad, iar pe ecran ii corespunde un cursor care se mișcă in funcție de mișcarea mouse-ului. Câând aceasta este mutat intr-o anumita direcție, cursorul la râândul lui urmează mișcarea mouse-ului. Poziționarea mouse-ului pe o pictogramă in aplicațiile Windows și dublu clic (apăsarea rapidă de doua ori pe butonul stââng) determină execuția respectivei aplicații sau comenzi.

dispozitivele pentru introducerea directă a datelor după o prealabilă validare, de la o sursă de unde acestea sunt captate, evitându-se tastatura. Acestea oferă numeroase avantaje, printre care: administrarea rapidă a datelor, economia de mincă, disponibilitatea datelor din sistem precum și acuratețea lor. Cele mai importante tehnologii pentru introducerea directă a datelor sunt scannerele. Acestea sunt folosite pentru transpunerea imaginilor, fotografiilor sau documentelor semnate în format electronic, capabil a fi înțeles de către calculator. Combinate cu un soft special,acestea pot recunoaște optic caractere, texte sau coduri care odată introduse pot fi ulterior modificate.

Echipamentele de ieșire fac posibilă transmiterea către exterior a rezultatelor prelucrării.

Principalul element de ieșire este afișajul video realizat prin intermediul monitorului.

Este bine de reținut că, asemeni unui televizor, acesta emite radiații care pot influența în mod negativ atâât ochii utilizatorului, cit și diferite aparate aflate in preajma monitorului. Actualmente majoritatea monitoarelor indeplinesc un standard numit “Low Radiation”, cu alte cuvinte nu influențează negativ ochii unui utilizator care nu lucrează cu calculatorul mai mult de 6 ore pe zi. Însă este bine de reținut că în preajma unui monitor nu se țin in funcțiune aparate care emit unde radio, acestea putând afecta in mod negativ monitorul (în special telefoanele celulare, acestea putând duce la distrugerea monitorului).

Tot ca o măsură de protecție, dar de data aceasta nu a monitorului este bine ca în preajma lui să nu fie păstrate casete audio sau discuri pentru pik-up.De asemenea nu se va păstra nimic peste carcasa monitorului , acolo unde acesta prezintă orificii destinate prevenirii supraîncălzirii monitorului.

Deși asemenea unui televizor, funcționează intr-un mod ușor diferit de acesta. Ecranul este compus din puncte (pixeli) care sunt colorate intr-o anumită culoare. Evident că numărul acestor pixeli intervine esențial in calitatea unui monitor, fapt care se reflectă in rezoluția sa.

Aceasta exprimă numărul de pixeli pe care monitorul îl are pe orizontală inmulțit cu numărul de pixeli pe verticală. Noile monitoare admit o rezoluție de pâână la 1024×768, desi o rezoluție de 800×600 este satisfăcătoare pentru majoritatea aplicațiilor.

Un aspect de asemeni demn de luat in considerare este definiția monitorului, care măsoară dimensiunea unui pixel. Cu cît definiția este mai mică, cu atît imaginea este mai clară si mai putin obositoare. Valoarea tipica a definiției este de 0,28mm.

O altă caracteristică a monitoarelor este numărul de culori pe care îl pot afisa. Acesta variază intre 1 culoare (monitoarele monocrome) si 256 culori. Un aspect deloc de neglijat este dimensiunea diagonalei monitorului care se masoară in inch (1 inch are 2,54 cm). Există monitoare care au pîna la 20 de inch, dar prețurile unor asemenea monitoare cresc exponențial cu fiecare inch adăugat.

Există la ora actuală monitoare care redau (la prețuri adecvate) imagini in trei dimensiuni. Dar ele nu constituie incă o ofertă standard pe piața românească.

Afișarea pe monitor este controlată de așa numita placa video. Exista diferite tipuri de plăci video, diferind prin modul de construcție sau prin memoria pe care o au la dispoziție. Ca si criteriu de cumpărare, o placă video este cu atît mai bună cu cât are mai multă memorie la dispoziție (pentru a afișa rapid). De obicei o placă video are 1-2Mb memorie.

Pentru a materializa rezultatele unei aplicații pe hîrtie de cele mai multe ori se utilizează imprimanta. Aceasta are ca principale caracteristici următoarele:

rezoluția, adică numărul de puncte pe care imprimanta le poate afișa într-un inch (unitatea de măsură este “dpi” – dot per inch). Rezolutiile pe verticală si orizontală nu sunt neapărat egale.

Viteza de imprimare. Este esențiala in rapiditatea cu care obțineți informația. Este desigur important daca imprimanta dumneavoastră poate tipări 2 pagini pe minut sau 40 de pagini pe minut.

Dimensiunea maximă a hîrtiei pe care poate tipări. De obicei se folosesc imprimante pentru foi A4, dar in anumite situații poate fi nevoie de imprimante care să tipărească pe foi A3. Desigur că orice imprimantă care scoate pe foi A3 poate la fel de bine să tipărească si pe foi A4 sau chiar mai mici

Memoria imprimantei. Complexitatea desenelor si a textului pe care doriți a-l tipări depinde fundamental de memoria imprimantei. O memorie obișnuită de 512Kb este suficientă insă pentru majoritatea cazurilor.

Posibilități de extindere. Imprimantele occidentale in mod obișnuit nu pot tipări decit caractere ale alfabetului englez, nu si diacritice cum ar fi ășț, {}|, . Proprietatea de extensibilitate se referă la posibilitatea de a incărca și alte fonturi sau caractere decât cele standard.

Fiabilitatea. Proprietatea de a fi rezistentă in timp le face cu atit mai dezirabile, cu cit costul lor nu este foarte ridicat.

Exista mai multe tipuri de imprimante:

Imprimante matriciale, la care se realizează prin percutarea de către o serie de ace a unei benzi tușate, similar cu mașinile de bătut. Calitatea lasă de dorit, rezoluția este de cel mult 180 dpi.

Imprimante cu jet de cerneală. Funcționarea acestora se bazează pe direcționarea unui jet foarte fin de cerneală. Calitatea este rezonabilă, putîndu-se ajunge pîna la 300 dpi.

Imprimante laser. Principiul lor de funcționare se aseamănă cu cel al copiatoarelor (xerox). O rază laser polarizează electrostatic mai mult sau mai puțin un cilindru special pe care apoi se agață o cantitate variabilă de toner (praf de cărbune ) ce va fi depus pe hârtie.

Imprimante termice. Rar întilnite, aceste imprimante sunt de o calitate deosebită , putând imprima pââna la cââteva milioane de culori. Ele funcționează prin fixarea unor vapori de cerneală pe hârtie.

Este important de menționat că fiecare tip de imprimantă are propriul său tip de cartuș si propriul său soft (driver) cu care este instalat atunci cînd este pentru prima oara pusă la un calculator.

O regulă de aur care ar trebui urmărită cu consecvență constă în a nu decupla imprimanta de calculator atunci cind fie imprimanta, fie calculatorul sunt in stare de funcționare. Acest lucru, chiar dacă nu de la prima incercare, poate duce la arderea portului ( a legăturii dintre calculator si imprimantă).

Placa de sunet

Deși este considerată un periferic, această placă audio este încorporată in carcasa calculatorului. Este necesară pentru audierea de CD- uri, pentru reproducerea de sunete. De obicei aceste plăci mai sunt numite și SoundBlaster, nume care vine de la un standard impus de firma CreativesLaboratories.

Suporturi de memorie externă

După cum am văzut memoria internă este o memorie volatilă, care nu păstrează informațiile de la o utilizare la alta a calculatorului. De aceea s-a pus problema existenței unei memorii care să poată menține fișiere între două întreruperi ale curentului prin circuite.

Aceasta memorie este memoria externă, care este constituită din :

1.Hard disk

Hard discul are rolul de a păstra fișierele calculatorului. De obicei este construit din mai multe discuri (ca la picup-uri) care sunt citite de capuri de citire. Fiecare tip de hard disc are elementele sale constructive specifice fiabilitatea sa și dimensiunea sa. Această ultimă caracteristică este cea care a evoluat cel mai spectaculos în ultimii ani, de la 100Mb la 80 – 100 Gb la ora actuală.

2. Unitatea de floppy face ca un calculator cu adevărat să își merite banii. Această unitate este de fapt un lector (un cititor) pentru dischetele de 3 inch. Pe aceste dischete se transportă fișiere de la un calculator la altul. Dischetele sunt formate dintr-un disc de celuloid imbrăcat într-o carcasă de plastic care îl protejeaza față de diferiți factori fizici (umiditate, căldură, etc). Aceste dischete înainte de a fi folosite sunt formatate, cu alte cuvinte sunt imparțite logic în piste si sectoare. Capacitatea de stocare a unei dischete este în mod standard de 1,44 Mb.

3. Unitatea de CD-ROM a devenit in ultimii ani, odată cu creșterea mărimii programelor, o necesitate. O astfel de unitate poate fi un lector ( cititor ) pentru un Compact Disk sau poate fi un CD WRITTER – unitate care are capacitatea de a înscrie date pe un compact disk . Ultimele noutăți în materie sunt unitățile DVD .

4. Unitățile de ZIP

Tipuri de calculatoare utilizate în evidența contabilă

Microcalculatoare

Sunt calculatoare realizate în jurul unui microprocessor, car constituie unitatea centrală de prelucrare. Microprocesorul realizează funcțiunile unității de comanda și control (UCC) și unității aritmetico-logice (UAL). Dacă acestuia I se adaugă dispozitive de alimentare cu energie electrică, circuite de memorie și circuite de interfață pentru echipamente periferice se obține un microcalculator.

După forma unității de system, microcalculatoarele se pot clasifica în :

PC-uri desktop care au unitatea de system de formă paralelipipedică cu baza mare în jos – este modelul de bază inițial

PC-uri Tower și minitower (turn), în care unitatea de sistem are forma unui turn – este modelul cel mai extins la ora actuală

Latop-uri – au forma de geantă diplomat, cu un ecran plat și sunt destinate călătoriilor sau lucrului în afara biroului.

Extinderea ariei de cuprindere a microcalculatoarelor la laptop-uri, notebook-uri sau palmtop-uri a avut loc datorită tendinței din țările dezvoltate de a utiliza calculatoarele în afara birouului, cuplate la o linie telefonică pentru a accesa bazele de date ale întreprinderii.

Minicalculatoare

Este un calculator de dimensiuni medii, ce funcționează ca un sistem multiutilizator ( poate suporta până la câteva sutr de utilizatori).

Inițial minicalculatoarele au fost proiectate ca sisteme specializate în domeniul conducerii proceselor industriale (calculatoare de process) sau în domeniul telecomunicațiilor. Ulterior au devenit sisteme universal utilizabile în alte domenii de activitate, precum producția asistată de calculator (CAM)și proiectarea asistată de calculator (CAD). Se mai regăsesc ca servere în rețelele locale sau servere de date în întreprinderi.

Noțiunea de minicalculator a fost extinsă prin cea de calculator mediu, noțiune care acoperă intervalul dintre PC-urile high end și mainframe-uri.

Mainframe-uri

Este denumirea generică pentru “calculatoarele mari”. Un mainframe poate avea diverse forme și configurații, putând suporta câteva zeci de mii de terminale on-line. Cele mai performante au până la 64GB memorie RAM și suporturi de stocare de câțuiva TB.

Puterea de calcul a unui mainframe permite prelucrarea zilnică a milioane de tranzacții, motiv pentru care acestea își pot găsi aplicații în cadrul liniilor aeriene, al băncilorinternaționale, al companiilor petroliere sau al burselor de valori.

Supercalculatoare

Sunt cele mai puternice, mai rapide și mai scumpe calculatoare, utilizate de obicei în aplicații specializate, care solicită un volum foarte mare de calcule matematice, precum: previziuni meteorologice, cercetări în domeniul energiei nucleare, explorări petroliere, grafică și animație. Principala diferență dintre supercalculatoare și mainframe-uri rezidă în faptul că supercalculatoarele își canalizează toată puterea de calcul în executarea câtorva programe cât se poate de rapid, în timp ce un mainframe își utilizează puterea pentru a executa mai multe programe concurrent.

Lucrul în rețea

O rețea de calculatoare reprezintă un ansamblu de calculatoare legate între ele în vederea comunicării de mesaje și partajării resurselor. In acest fel este posibilă transmiterea informației între utilizatori situați în puncte diferite, folosirea simultană a informațiilor din bazele de date, băncile de date și depozitele de date de către categorii diferite de utilizatori. Rețelele de calculatoare asigură atât o flexibilitate sporită , cât și avantaje economice. Flexibilitatea sporită este dată de posibilitățile de extindere a rețelei prin adăugarea de noi stații de lucru sau servere, sau de împărțirea eficientă a resurselor între utilizatori. Avantajele economice sunt determinate de costurile mai reduse ale echipamentelor, dat și de exploatarea în comun a mai multor resurse: date, programe, echipamente.

După aria geografică în care activează, se pot distinge:

rețele locale care conectează utilizatorii dintr-o clădire sau dintr-un grup de clădiri;

rețele zonale care conectează utilizatorii dintr-un oraș sau regiune;

rețele cu largă răspândire geografică.

Rețelele locale (LAN) sunt rețele private localizate într-o singură clădire sau într-un campus de dimensiuni mai mici. LAN-urile sunt frecvent utilizate pentru a conecta calculatoarele personale din birourile companiilor sau ale instituțiilor cu scopul de a partaja resurse și de a schimba informații.

Trăsăturile caracteristice care disting LAN-urile de alte tipuri de rețele sunt:

mărimea – au dimensiuni restrânse, se pot planifica timpii de transmisie și se pot utiliza anumite tehnici de proiectare;

administrarea rețelei este relativ simplă;

tehnologia de transmisie: legătura constă dintr-un singur cablu la care sunt conectate toate mașinile. LAN-urile tradiționale funcționează la viteze cuprinse între 10-100 Mps(megabiți pe secundă) au întârzieri mici (zeci de microsecunde) și dau erori puține;

topologii diverse: bus, stea, inel, arbore, etc.

Rețele zonale (MAN) sunt o versiune extinsă de LAN și utilizează, în mod normal, tehnologii similare cu acestea. O rețea metropolitană se întinde pe zona ocupată de mai multe firme sau pe suprafața unui oraș întreg și poate fi privată sau publică. Un MAN poate suporta date textuale, sunete, imagini grafice și poate avea legături cu rețeaua de televiziune prin cablu.

Rețele cu largă răspândire geografică (WAN) acoperă o arie geografică foarte întinsă – o țară sau un continent. O astfel de rețea cuplează mai multe mașini utilizate pentru a executa programele utilizatorilor. Aceste mașini se numesc sisteme gazdă sau sisteme finale.

Mașinile gazdă sunt conectate printr-o subrețea de comunicație care are sarcina de a transporta mesajele de la gazdă la gazdă. Aceasta este formată din două componente distincte: liniile de transmisie și elementele de comutare. Elementele de comutare sunt calculatoare specializate, folosite pentru a conecta două sau mai multe linii de transmisie. Când sosesc date pe o anumită linie de transmisie, elementul de comutare trebuie să aleagă o nouă linie pentru a retransmite datele mai departe. Ele sunt întâlnite și sub denumirea de noduri de comutare a pachetelor, sisteme intermediare, comutatoare de date sau rutere. Rețelele de tip WAN pot conecta mai multe rețele locale.

Componente și principii de funcționare

Componentele unei rețele de calculatoare sunt:

server-ul: un calculator mai puternic care asigură și gestiunea rețelei;

stațiile de lucru: microcalculatoarele la care lucrează utilizatorii, se mai numesc și clienți;

adaptoarele de rețea: echipamente care joacă rolul unor unități de comunicație și tratează linia de comunicație ca pe un echipament periferic obișnuit;

liniile de legătură : reprezintă suportul pentru transmiterea informațiilor (cablu telefonic, cablu coaxial, fibre optice, unde electromagnetice).

Server-ul este un calculator care rulează sistemul de operare de rețea NOS( Network Operating System). Prin intermediul acestuia se supervizează comunicațiile în cadrul rețelei și conține programe care îi permit să se comporte ca un dispozitiv central de stocare pentru calculatoarele conectate la rețea.

Un server trebuie să aibă două caracteristici esențiale: scalabilitatea și toleranța la erori. Scalabilitatea se referă la posibilitatea de creștere a capacității server-ului . Este ineficientă construirea unui sistem în jurul unui server care este configurat la capacitatea maximă. Pe măsură ce se adaugă noi utilizatori la sistem, volumul tranzacțiilor crește și se acumulează din ce în ce mai multe date, iar cererile adresate server-ului vor spori. In timp, cererile vor depăși capacitatea server-ului. Scalabilitatea rezolvă eficient următoarele probleme:

adăugarea de noi module de memorie internă pentru a gestiona utilizatorii suplimentari;

adăugarea de procesoare suplimentare, pentru a putea controla creșterea încărcăturii sistemului;

instalarea de discuri suplimentare;

respectarea limitelor sistemului de operare.

Toleranța la erori a unui server se referă la posibilitatea de recuperare a contextului curent de lucru după producerea unor disfuncționalități hardware. Soluțiile utilizate pentru a asigura toleranța la erori sunt sursele neîntreruptibile de tensiune și sistemele de discuri RAID. Aceste facilități protejează serverul de cele mai frecvente cauze care produc defecte: întreruperea alimentării cu energie electrică și funcționarea defectuoasă a unităților de discuri. Pentru o toleranță completă la erori fiecare componentă a sistemului de calcul trebuie să fie dublată.

Stația de lucru (workstation) reprezintă un calculator conectat la un server care dispune, în plus față de microcalculatoarele obișnuite, de o placă de rețea. De la acest sistem, utilizatorii execută diferite lucrări. Placa de rețea este un adaptor care permite conectarea unui cablu de rețea la un microcalculator. Ea include circuite de codificare/decodificare și un conector pentru cablul de rețea. După capacitate, stațiile de lucru se clasifică astfel:

stații de lucru inteligente care încorporează: unitatea de prelucrare, o memorie internă de capacitate sporită, hard-disc de câțiva gigaocteți, monitor de înaltă rezoluție. Unele stații au două sau mai multe procesoare și operează la viteze de peste 400 MIPS;

stații de lucru fără disc, sunt sisteme care nu au hard-disc-uri și sunt dependente de server.

Liniile de legătură sunt asigurate fie din cabluri (cablu torsadat, cablu coaxial, cablu cu fibre optice) fie prin unde electromagnetice.

Pentru rețelele care interconectează un număr mare de calculatoare este necesară prezența unor componente suplimentare: repetoare, punți, repartizoare, porți.

Repetorul este un echipament care amplifică semnalele pentru a le retransmite la distanțe mari. Este folosit când lungimea totală a cablului de rețea este mai lungă decât cea admisă pentru tipul respectiv de cablu. Repetorul așteaptă sosirea semnalelor pe cablul de rețea, le amplifică și le transmite mai departe. Prin acest mecanism se poate asigura legătura dintre două rețele similare. Repetoarele poartă numele de hub-uri. Inițial hub-ul a fost doar un simplu repetor de semnal care prelua semnalul de pe unul din cabluri și-l transmitea pe alt cablu, permițând extinderea lungimilor rețelelor. Mai târziu, aceste repetoare au permis separarea unei rețele în mai multe segmente. Divizarea unei rețele în segmente a permis administratorilor de rețea să creeze la nivel logic și fizic grupuri de lucru. Ultima generație de hub-uri a fost înzestrată cu posibilități de gestionare a segmentelor de rețea, permițând astfel administratorilor de rețea reconfigurarea ușoară a întregii rețele.

Puntea (bridge) este dispozitivul care leagă două rețele într-una singură , asigurând amplificarea semnalelor. Cele două rețele pot fi de tipuri diferite. Suplimentar față de repetoare, punțile au și capacitatea de a identifica automat adresa fiecărui calculator situat de o parte și de alta a punții, și pe baza acestor adrese se pot direcționa mesajele în mod corespunzător. Punțile sunt considerate repetoare inteligente.

Repartizorul (router) este similar unei punți super-inteligente pentru rețele de dimensiuni foarte mari. Repartizorul știe nu numai adresele tuturor calculatoarelor, ci și adresele altor punți și/sau rutere din rețea și poate construi traseul optim pe care poate fi transmis fiecare mesaj din rețea. Dacă o anumită parte a rețelei este ocupată , repartizorul poate lua decizia de redirecționare a unui mesaj, folosind un traseu mai puțin ocupat. Uneori repartizoarele sunt chiar calculatoare propriu-zise cu plăci de rețea prevăzute cu un software special care le permite execuția funcțiilor de coordonare. O altă funcție a router-ului este conectarea prin modem-uri a rețelelor localizate geografic la mare distanță.

Porțile (gateways) sunt repartizoare super-inteligente, folosite pentru a conecta o rețea la un minicalculator sau la un mainframe.

Din punct de vedere al organizării și al accesului la resurse se deosebesc două mari categorii de rețele:

rețele peer-to-peer (de la egal la egal)

rețele bazate pe server.

Alegerea unuia sau a altuia dintre cele două tipuri, depinde de mai mulți factori, printre care:

dimensiunea organizației;

nivelul de securitate necesar;

tipul activității desfășurate în organizația respectivă;

nivelul suportului administrativ;

volumul traficului în rețea;

cerințele utilizatorilor în rețea;

bugetul alocat rețelei.

In rețelele peer-to-peer nu există servere dedicate și nici o organizare ierarhică a calculatoarelor. Toate calculatoarele sunt considerate egale (peers), de unde derivă și denumirea rețelei. in acest caz, fiecare calculator are și rolul de client și de server și nu există un administrator responsabil pentru întreaga rețea. utilizatorul fiecărui calculator stabilește resursele locale care vor fi partajate în rețea.

Rețelele peer-to-peer mai sunt cunoscute sub numele de grupuri de lucru (workgroups), termen care desemnează un număr mic de persoane (max. 10).

O parte din sistemele de operare (Microsoft Windows NT Workstation, Microsoft Windows for Workgroups și Microsoft Windows 95 înglobează funcționalitatea de rețea peer-to-peer, astfel încât, realizarea rețelei nu necesită soft suplimentar. acest tip de rețea reprezintă o alegere adecvată în următoarele situații:

– există cel mult 10 utilizatori

– utilizatorii se află într-o zonă restrânsă;

– pentru organizație și implicit pentru rețea nu se prevede o creștere substanțială în viitorul apropiat;

Securitatea se asigură prin mecanismul autorizării prin parole, dar dat fiind caracteristicile rețelei, controlul centralizat este foarte dificil. Acest lucru are un impact major asupra securității rețelei, deoarece nu toți utilizatorii implementează măsurile de securitate corespunzătoare, ca urmare, dacă securitatea reprezintă o problemă esențială este de preferat o rețea bazată pe server.

Intr-un mediu de lucru cu mai mult de 10 utilizatori este potrivită folosirea unei rețele bazate pe server, deci a unei rețele cu server dedicat. Un server dedicat este un calculator care funcționează doar ca server, nefiind folosit ca clint sau stație de lucru. Serverele se numesc dedicate deoarece sunt optimizate să deservească rapid cererile clienților din rețea și să asigure securitatea fișierelor și directoarelor. pe măsură ce rețeaua crește ca dimensiune și ca trafic, vor fi necesare mai multe servere. repartizarea sarcinilor pe diferite servere asigură executarea fiecăreia dintre acestea în cel mai eficient mod posibil. Deoarece numeroasele sarcini ce revin serverelor sunt diverse și complexe, în rețelele mari, serverele sunt specializate. Spre exemplu, într-o rețea Widows NT Server, pot exista următoarele tipuri de servere:

servere de fișiere și de tipărire – administrează accesul și folosirea de către utilizatori a resurselor de tip fișier și imprimantă. Aceste servere sunt folosite în general pentru stocarea datelor și fișierelor;

servere de aplicații – pun la dispoziția clienților componenta server a aplicațiilor de tip client-server, precum și datele respective. La aceste servere de aplicații baza de date se află pe server și numai rezultatul prelucrării este descărcat pe calculatorul care a lansat solicitarea;

servere de poștă electronică – gestionează transferul de mesaje electronice între utilizatorii rețelei;

servere de fax – gestionează traficul de mesaje fax prin rețea, partajând una sau mai multe plăci de fax-modem;

servere de comunicații – gestionează fluxul de date și mesajele de e-mail transmise între rețeaua serverului și alte rețele, fac legătura cu mainframe-uri sau utilizatori aflați la distanță, care folosesc modemuri și linii telefonice pentru a se conecta la server;

servere de directoare – permit utilizatorilor să localizeze, să stocheze și să partajeze informațiile din rețea.

Windows NT Server combină calculatoarele în grupuri logice numite domenii, care permit accesul oricărui utilizator al rețelei la orice resursă din rețea. Un server de rețea, și sistemul de operare lucrează împreună, în mod unitar.

Rețelele bazate pe server au mai multe avantaje:

oferă acces la fișierele de date și aplicații și la periferice (imprimante), asigurând fiecărui utilizator performanțele ți securitatea necesare;

partajarea datelor este administrată și controlată centralizat;

resursele sunt localizate de obicei într-un server central, fiind mai ușor de detectat și de întreținut decât cele distribuite pe diferite calculatoare.

politica de securitate este stabilită de un administrator, care o aplică pentru fiecare utilizator din rețea.

Software de comunicație. protocoale de comunicație

Schimbul de date între utilizatori diferiți situați local sau la distanță, care lucrează cu sisteme de calcul identice sau diferite se realizează după modelul prezentat mai jos:

Software-ul de comunicație este componenta care asigură desfășurarea corespunzătoare a schimburilor de date, mediate de echipamentele de comunicație.

Funcțiile software-ului de comunicație

Soft-ul de comunicații îndeplinește următoarele funcții:

armonizarea derulării lucrărilor între emițător și receptor,

dirijarea datelor în rețea,

protecția împotriva erorilor ,

gestiunea traficului.

Armonizarea derulării lucrărilor între emițător și receptor. calculatorul emițător declanșează comunicarea, iar calculatorul receptor trebuie să-și întrerupă temporar lucrările pentru a putea face recepția. o soluție alternativă este utilizarea terminalelor pasive pregătite întotdeauna pentru recepție. calculatorul central realizează alocarea timpilor de comunicație cu terminalele.

Dirijarea datelor în rețea. in fiecare nod de comunicație datele de transmis trebuie dirijate pe subansamble către calculatoarele destinație. comutarea (dirijarea) poate fi asigurată prin mijloace fizice utilizând comutarea circuitelor astfel: comutatorul alocă, în momentul transmisiei circuitul corespunzător între emițător și receptor, iar mesajul parcurge acest circuit. Pentru ameliorarea performanțelor se utilizează și comutarea mesajelor. In acest caz, calculatoarele specializate în comutări, plasate în nodurile rețelei au rolul de intermediari în memorarea mesajelor. Ele primesc totalitatea mesajelor, le memorează și apoi le retransmit către receptor. Un mesaj poate trece prin mai multe noduri pentru a ajunge la destinatar. Soft-ul specializat are misiunea de a lege calea de comunicație funcție de trafic, dacă sunt posibile mai multe căi.

Comutarea pachetelor reia principiul comutării mesajelor fixând mărimea masajului la o valoare standard. In acest mod, gestiunea pachetelor în nodurile de comunicație este mai ușoară. un mesaj mai scurt este completat cu spații, iar unul lung este descompus în câte pachete este necesar. pachetele aceluiași mesaj pot sosi într-o ordine diferită de cea de la emitere, dacă au parcurs căi diferite. La recepție trebuie să se recompună pachetul prin reordonarea pachetelor.

Protecția împotriva erorilor. Deoarece liniile de transmisie sunt supuse factorilor perturbatori, protecția prin soft se poate asigura prin :coduri, detectoare de erori, corectarea prin retransmisie, etc.

Gestiunea traficului. Fiecare echipament din rețea are o anumită capacitate de transmisie, iar traficul de date este de obicei variabil. Ajustarea cererii de transmisii la posibilitățile tehnice trebuie să evite pierderea de informație prin depășirea vitezei unei linii sau a capacității unui nod.

Principalele modalități de lucru sunt:

alegerea căilor de transmisie din mai multe posibile;

temporizarea nodurilor

refuzul unui trafic suplimentar, dacă se detectează punctul de saturație.

Protocoale de comunicație

Pentru a permite schimbul de date între medii eterogene sunt necesare reguli și principii unitare care să fie încorporate și respectate de soft-ul de comunicații. acestea sunt cunoscute sub numele de norme sau protocoale de comunicație. În concordanță cu aceste norme, pentru a asigura funcționarea optimă a comunicației, soft-ul de comunicație trebuie să adauge la mesajele transmise, date care să permită identificarea mesajelor, a emițătorului și receptorului etc.

ISO (International Standard Organization) a propus norme de comunicație pe mai multe niveluri. In cazul rețelelor, ISO a propus modelul OSI (Open Systems Interconnection) care prevede utilizarea a șapte niveluri: fizic, de legătură date, rețea, transport, sesiune, prezentare și aplicație. Nu este strict necesar ca o comunicație să utilizeze toate nivelurile menționate.

Nivelul fizic are funcția de a transmite, prin canalul de comunicație, un șir de biți. Mediul de transmisie poate fi: cablu torsadat, cabluri coaxiale, fibre optice, unde electromagnetice.

Nivelul legătură de date are funcția de a permite transmisia continuă de date, fără erori, prin dirijarea datelor în nodurile rețelei. Lucrează cu blocuri de date.

Nivelul rețea lucrează cu pachete și asigură stabilirea căilor de comunicație de la sursă la destinație.

ivelul transport controlează comunicația sursă-destinație și face reasamblarea pachetelor în mesaje. Nivelul sesiune asigură coordonarea sarcinilor înainte de a fi realizate de calculatoarele conectate.

Nivelul prezentare asigură compatibilitatea prezentării datelor între echipamente eterogene.

Nivelul aplicație depinde de aplicația curentă tratată (transmiterea de mesaje simple sau de fișiere)

Protocoalele de comunicație sunt norme recomandate de CCITT (Consultative Comittee for International Telegraphy and Telephony) pentru fiecare din aceste niveluri.

Componentele logice ale sistemelor informaționale contabile

Economiștii, prin prisma formației lor, sunt nevoiți să manipuleze un imens volum de date, motiv pentru care se impune o ordonare a datelor și a fazelor de prelucrare a lor prin intermediul calculatoarelor electronice.

Ansamblul comenzilor utilizate pentru a transmite operațiile de executat calculatoarelor este cunoscut sub denumirea de software.

Setul de instrucțiuni (comenzi) detaliate care spun calculatorului ce date să primească, în ce mod să le prelucreze și ce să facă cu datele prelucrate formează un program.

Relația software economist contabil

Există câteva motive majora pentru care contabilii trebuie să înțeleagă conceptul de software:

rolul important jucat de software în sistemele informaționale contabile. Soft-ul este la fel de important ca și hardul pentru că fără un soft adecvat sistemului electronic de calcul, acesta din urmă nu poate fi utilizat. Mai mult, un anumit soft impune ce tip de calculator trebuie avut.

rolul jucat de contabili în proiectarea sistemelor, ceea ce duce la o bună înțelegere a conceptelor de programare și utilizare a calculatoarelor electronice, astfel încât contabilii să poată spune cu exactitate ce soft trebuie cumpărat sau elaborat. De cele mai multe ori contabilii sunt desemnați în echipele desemnate cu proiectarea sau achiziționarea de soft. Cel mai important rol este acela de a-și da verdictul în legătură cu procedurile de control ale programelor pentru a asigura siguranța, completitudinea și securitatea datelor.

Contabilul este un evaluator important al sistemului. Acesta este chemat să se pronunțe asupra performanțelor și slăbiciunilor sistemului informațional. Ei trebuie să evalueze mai întâi soft-ul pe baza căruia se constituie datele financiar contabile, eficiența și utilitatea sistemului precum și modalitățile în care sistemul răspunde exigențelor utilizatorilor, inclusiv performanțele referitoare la factorul timp.

Rolul jucat de contabili ca utilizatori finali ai sistemului.

Niveluri ale limbajelor de programare a calculatoarelor

Pentru ca un calculator să execute anumite prelucrări el trebuie să dispună de un set de instrucțiuni care să-i spună ce să facă. Setul respectiv , numit și program pentru calculator, poate fi scris cu ajutorul unuia din cele peste 200 limbaje de programare aflate în uz. Limbajele variază de la cele foarte simple până la cele complexe. Fiecare dispune de câte un vocabular unic, de o gramatică proprie, de un mod special de utilizare. Deseori limbajele sunt catalogate ca fiind de nivel înalt sau jos, cele de nivel înalt fiind foarte apropiate de limba engleză curentă.

Nivelurile limbajelor de programare sunt:

limbaj mașină sau limbaj de generația întâi

limbaj simbolic, de asamblare sau de generația a doua

limbaje orientate pe procedură, de nivel înalt sau de generația a treia

limbaje orientate pe probleme

Limbajele mașină sunt specifice fiecărui tip de calculator, ele fiind coduri binare adică șiruri de zerouri și cifre de 1, interpretate de circuitele interne ale calculatorului.

Limbajele simbolice sau de asamblare sunt o încercare de apropiere de limba engleză. Prin aceste limbaje, fiecare instrucțiune mașină este reprezentată prin simboluri care au o oarecare legătură cu instrucțiunea. Ex: “A”, “CP” sau “MV” pot însemna “ADD” adunare, “COMPARE” compară respectiv “MOVE” transfer.

Un astfel de limbaj, înainte de a fi utilizat de către calculator, trebuie să fie convertit în limbaj mașină printr-un program special numit asamblor, cu mici particularități de la un calculator la altul.

In acest proces de conversie, limbajul simbolic ajută la scrierea așa-zisului program sursă, care este tradus de către asamblor în cod mașină.

Limbajele de nivel înalt apelează la macroinstrucțiuni care sunt un gen aparte de instrucțiuni, transformate în mai multe instrucțiuni în cod mașină. Datorită superiorității lor au fost numite limbaje de nivel înalt, dar acestea sunt grupate în limbaje orientate pe procedură sau pentru rezolvarea de probleme.

In limbajele orientate pe procedură, programatorul definește procedurile prin care să se execute o anumită operațiune. (COBOL pentru prelucrări economice, FORTRAN pentru aplicațiile științifice).

Limbajele rezolvatoare de probleme sunt proiectate să ajute la rezolvarea unor anumite tipuri de probleme. Trebuie specificate datele care intră în prelucrare, informațiile dorite și parametrii problemei. De asemenea trebuie specificate procedurile necesare rezolvării cazului dar nu și algoritmii.

Limbajele de nivel înalt sunt independente de tipul calculatorului. Ele sunt convertite în cod mașină prin intermediul a două tipuri de programe:

compilatoarele

interpretoarele

Datorită independenței de tipul calculatorului limbajele din generația a treia au posibilități de utilizare mult mai vaste decât generațiile precedente.

Generația a patra de programe a apărut odată cu calculatoarele care se adresau îndeosebi neprogramatorilor, limbajele fiind tot mai accesibile și necerând utilizatorilor prea multe cunoștințe tehnice despre calculatoare. Aceste limbaje sunt cunoscute ca limbaje de nivel foarte înalt, orientate pe problemă sau orientate spre utilizator. Datorită faptului că ele se apropie foarte mult de limba engleză sau de alte limbi de circulație internaționlă, mai sunt referite ca limbaje naturale.

Nefiind orientate spre programatori, utilizatorii finali de la un microcalculator pot obține răspunsuri imediate la întrebările lor.

Această generație nu este compilată în sensul tradițional, comenzile fiind interpretate în secvență și transformate în instrucțiuni mașină executabile. Soft-ul utilizat pentru o astfel de operațiune este referit la un compilator inteligent. Cele mai utilizate tipuri de limbaje din această generație sunt:

limbajele de interogare (Query Languages) concepute pentru a furniza imediat răspunsuri la întrebările privind datele dintr-o bază de date, cum ar fi: <<Care sunt primii 10 clienți ai firmei pe baza cumpărăturilor efectuate în ultima lună>> O astfel de solicitare, foarte apropiată de limbajul natural, declanșează o mulțime de operații fără a fi specificate procedurile de lucru.

Această generație de limbaje specifică ce trebuie făcut și nu cum trebuie făcut, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu un limbaj neprocedural.

Interactivitatea este foarte puternică, calculele sunt relativ simple și rezultatele sunt de regulă într-o formă implicită. De asemenea sunt posibil de efectuat actualizări.

Generatoarele de rapoarte permit utilizatorilor să realizeze rapoarte fără detalierea pașilor necesari de parcurs. Acestea oferă utilizatorilor un control mai mare asupra conținutului și formei finale față de limbajele de interogare. Astfel, date anume pot fi regăsite în fișiere sau baze de date, pot fi grupate, ordonate, sintetizate în diverse moduri și pregătite pentru tipărire în forma dorită.

Titlurile rapoartelor, capul de tabel și diferite alte elemente de tip text pot fi incluse în raport.(dBase, FoxPro)

Generatoare le de aplicații fac posibile proiectarea de aplicații întregi. Acestea constau din câteva programe la un mare nivel de abstractizare. (dBase, FoxPro)

Categorii de software

In lucrul cu calculatoarele softul poate fi clasificat în software de sistem și software de aplicații.

Softul de sistem

Software-ul de sistem are rolul de a interpreta instrucțiunile din programele de aplicații și de a transmite echipamentului cum să le execute. Soft-ul de sistem are rolul de a executa cel puțin patru funcții majore:

să controleze utilizarea echipamentului, a softului de aplicații și a altor resurse ale sistemului necesare prelucrării datelor;

să sprijine aceste prelucrări prin execuția unor acțiuni de genul interclasării și sortării;

să controleze și să înregistreze realizările sistemelor;

să pregătească programele utilizator pentru execuție, prin traducerea lor în limbaj-mașină, precum și să fie de ajutor pentru elaborarea programelor de aplicații (în regimul de lucru asistat).

Software-ul de sistem poate fi clasificat în:

sisteme de operare

sisteme de gestionare a bazelor de date;

programe utilitare sau de serviciu;

translatoare de limbaje;

software de comunicații.

Sistemele de operare

Sunt indispensabile unui sistem.

Sistemul de operare este un grup de programe înrudite care gestionează operațiunile de prelucrare, de intrare, de ieșire și funcțiile de memorare ale sistemelor de calcul.

Sunt rezidente în memoria principală sau pe un suport extern ușor accesibil pentru memoria principală.

Principalul obiectiv al sistemului de operare este să gestioneze resursele astfel încât să aibă loc maximizarea productivității și eficienței utilizării unui calculator. Performanța se realizează printr-o reducere a intervenției umane și prin simplificarea sarcinii calculatoarelor.

Printre alte lucruri, sistemul de operare execută funcții administrative cum sunt programarea lucrărilor,alocarea spațiului de memorie, întreținerea statisticilor de operare, comunicația cu operatorii echipamentelor, precum și coordonarea operațiunilor de intrare-ieșire.

Sistemele de gestiune a bazelor de date

O bază de date este o colecție de fișiere înrudite de înregistrări memorate laolaltă accesibile mai multor utilizatori. Un SGBD este un set de programe care gestionează bazele de date. Acesta acționează ca o interfață între datele bazei de date, programele de aplicații înrudite și sistemul de operare.

Programele utilitare sau de serviciu

Au rolul de a asigura utilizarea cu ușurință a calculatoarelor, de a asigura o mai mare eficiență în activitatea de operare, implicit de a asigura un randament sporit prelucrării automate a datelor.

Există o multitudine de programe utilitare, dintre care:

programe de depanare a programelor;

editoare de texte;

programe de sortare/interclasare;

programe de conversie a suporturilor, etc.

Translatoarele de limbaje

Asigură convertirea instrucțiunilor limbajelor de programare în limbaj mașină.

Translatoarele cele mai cunoscute sunt: asambloarele, compilatoarele și interpretoarele.

Software-ul de comunicații

Din ce în ce mai mulți utilizatori ai sistemelor de prelucrare automată a datelor se îndreaptă spre prelucrarea distribuită sau către alte modalități de translatare electronică a datelor de-a lungul liniilor de comunicație. Ei transmit datele între calculatoare și între calculatoare și terminale sau accesează baze de date publice pentru a obține informațiile dorite. Pentru a lucra eficient sistemele de comunicații necesită programe de control numite monitoare de comunicații, metode de accesare prin teleprelucrare și programe de control rețele.

Softul de aplicații

Software-ul de aplicații este scris pentru a executa diferite operațiuni care în alte condiții erau în sarcina unor funcționari, iar rolul lor este acela de a ajuta procesul de luare a deciziilor.

Sunt cunoscute programe realizate pentru evidența creanțelor, a salariilor, a stocurilor.

Programele de aplicații execută operațiuni de prelucrare asupra datelor specifice sau informațiilor necesare unei companii. Deoarece există sute de tipuri de activități economice, fiecare cu necesități unice de prelucrare,există zeci de mii de programe de aplicații diferite în uz. Aceste programe pot fi împărțite în 5 mari categorii:

economice;

de interes general

științifice

inteligente

diverse

Softul pentru aplicații economice actualizează fișierele și sprijină realizarea funcțiilor economice ale societății. Aici sunt incluse : contabilitatea, marketingul, producția, finanțele, personalul, etc.

Softul de interes general asigură facilități de execuție pentru multe categorii de utilizatori. In această categorie sunt incluse: procesoarele de text, calculele tabelare, graficele pe calculator.

Programele științifice sunt destinate cercetării și rezolvării problemelor din domeniul matematicii, ingineriei și altor activități cu caracter științific.

Aplicațiile inteligente se concentrează asupra posibilității extinderii utilizării calculatoarelor dincolo de funcțiile tradiționale ale prelucrării datelor. Aici sunt incluse sistemele de sprijinire a procesului decizional, sistemele expert și inteligența artificială.

Alte categorii alte categorii de soft se referă la aplicațiile din domeniul artelor, divertismentului, medicinii, etc.

4.Sisteme de operare

Sistemul de operare MS-DOS

Un sistem de operare reprezintă o colecție de programe care facilitează crearea și executarea de programe proprii de către utilizator, prin organizarea tuturor resurselor hard și soft ale sistemului de calcul, astfel încât să poată fi folosite cu ușurință.

Un sistem de operare realizează interfața operator-calculator și facilitează comunicarea între operator și resursele sistemului de calcul.

MS-DOS este un sistem de operare destinat gestionării resurselor software și hardware ale microcalculatoarelor cu o arhitectură IBM -PC sau compatibile. Denumirea este acronimul de la MicroSoft Disk Opereating system. După cum arată însuși numele DOS-ul este un sistem de operare orientat spre disc.

Are următoarele caracteristici:

monotask: permite rularea unui singur program la un moment dat. Excepție face comanda Print care poate fi lansată în paralel cu orice altă comandă MS-DOS în background.

monoutilizator permite folosirea calculatorului la un moment dat de către o singură persoană

asigură o interfață prietenoasă cu utilizatorul.

Componentele unui sistem de operare sunt:

Monitorul : program care realizează interfața între componentele hardware și cele software ale sistemului de calcul și utilizator;

Driver-e de periferice: rutine care realizează interfața pentru fiecare periferic al sistemului de calcul;

Programe utilitare: programe folosite pentru crearea, întreținerea și modificarea fișierelor, depanarea altor programe, crearea și utilizarea de biblioteci etc.

Sistemul de operare MS-DOS are cinci componente principale:

programul de încărcare a sistemului de operare de pe disc în memorie;

fișierul ce conține extensia BIOS: IO.SYS

nucleul MS-DOS: MSDOS.SYS;

procesorul de comenzi consolă: COMMAND.COM

programele utilitare DOS.

Fișierele IO.SYS și MSDOS.SYS nu pot fi copiate sau șterse cu utilitarele standard DOS (COPY, DEL). Ele pot fi plasate pe discul sistem doar prin operația de formatare cu comanda FORMAT cu opțiunea /S, sau prin operația de copiere a fișierelor sistem cu comanda SYS.

Organizarea arborescentă a fișierelor

Sistemul de operare este un program care intră în funcțiune la pornirea calculatorului și asigură în principal trei mari funcții:

gestiunea operațiilor de intrare ieșire

gestiunea datelor pe suport de memorie externă nevolatilă (suport magnetic sau optic);

controlul încărcării în memorie, punerii în funcțiune și încetării activității pentru programele utilizator.

Pentru realizarea celei de-a doua funcții, datele și programele sunt memorate pe suporturi nevolatile sub o formă care să permită manipularea lor ca o entitate. Această entitate poartă denumirea de fișier.

Pentru sistemul de operare există cinci tipuri de fișiere:

fișiere sistem și fișiere care permit folosirea componentelor hard nestandard ( .SYS);

fișiere executabile ( .EXE, .COM);

fișiere de comenzi pentru sistemul de operare (.BAT)

fișiere de date ;

fișiere standard sistem.

Pe suporturile fizice, fișierele sunt grupate în directoare, după diferite criterii.

Aceasta reprezintă forma logică de grupare numită "organizare arborescentă pe subdirectoare".

Constă în posibilitatea de grupare a fișierelor în directoare, care poartă câte un nume ce respectă regula de denumire a fișierelor. Printre fișierele ce compun un director se poate găsi un alt director (subdirector). Rezultă o organizare de tip arbore.

In mod obligatoriu, pe un disc MS-DOS există directorul principal (ROOT rădăcină). El reprezintă primul nivel al structurii arborescente (originea de pornire în construcția arborelui) și este creat automat la formatarea discului.

Directorul ROOT nu poate fi șters.

Sensul de parcurgere al arborelui de directoare este de sus în jos (de la un director părinte la un director fiu – subdirector).

Două directoare aflate pe același nivel genealogic pot comunica între ele doar prin intermediul directorului părinte. Acesta este directorul fictiv reprezentat prin '..'.

Două directoare de pe niveluri ierarhice diferite pot comunica indicându-se strămoșul comun. Acesta poate fi indicat plecând de la directorul rădăcină care este strămoșul tuturor directoarelor.

Directorul curent este directorul în care utilizatorul lucrează în momentul considerat. Comenzile care permit crearea si manipularea acestei structuri sunt: MD,RD,CD.

Un disc în format MS-DOS este împărțit din punct de vedere funcțional în 4 părți:

BOOT- zona în care se găsește programul de încărcare al sistemului de operare, localizat pe primul sector al primei piste (boot sector)

FAT – (File Allocation Table) conține informațiile cu ajutorul cărora se gestionează spațiul de pe disc ( pentru siguranță există două copii);

DIR – directorul rădăcină;

FILE – zonă alocată fișierelor la începutul căreia se găsesc fișierele de sistem IO.SYS și MSDOS.SYS

Zona DIR este organizată sub forma unui tabel care conține pe fiecare linie toate informațiile necesare accesului la un fișier: nume, extensie data și ora la care au fost create, adresa din FAT unde se găsește informația de localizare fizică pe disc, etc. Fiecare astfel de linie se numește intrare-director (directory entry). Aceasta se utilizează atât pentru fișiere obișnuite cât și pentru directoare sau pentru eticheta de volum.

Directorul rădăcină are un număr limitat de intrări:

64 – pentru discuri flexibile simplă față

112- dublă față

224- pentru discuri flexibile de mare capacitate 1,2 – 1,44 Moct;

512 – pentru discuri fixe.

Intrările în ROOT pot fi:

fișiere sistem;

fișiere utilizator;

alte directoare.

Subdirectoarele nu au un număr limitat de intrări, pentru că în zona Dir ele sunt tratate la fel ca fișierele obișnuite, limitate doar de spațiul pe disc.

Intrările într-un director oarecare pot fi:

fișiere utilizator;

alte directoare.

Identificarea fișierelor se realizează prin specificatori de fișier.

Lansarea sistemului de operare MS-DOS

La punerea calculatorului sub tensiune, prima instrucțiune executată se află la adresa F000h:FFF0h , și este un salt necondiționat (JMP) la începutul segmentului de program POST (Power On Self Test).

Acesta este prima parte a ROM BIOS (Read Only Memory- Basic Input Output System), care efectuează următoarele operații:

verifică toate microcomutatoarele (IBM PC/XT) sau citește memoria CMOS pentru a determina:

memoria RAM (Random Acces Memory) și memoria expandată sau extinsă.

numărul și tipul unităților de disc (fix sau flexibil)

existența coprocesorului matematic;

interfața grafică;

data și ora.

Toate aceste informații sunt înscrise într-un octet de stare numit equipement list, care poate fi citit cu funcția INT 11h.

scrie și citește toată memoria de tip RAM pentru a depista eventualele erori;

testează componentele importante ale sistemului: DMA (Direct Memory Acces) discurile, tastatura și instalează vectorii de întreruperi caracteristici BIOS-ului.

Efectuează secvența numită ROM scan pentru a depista segmentele de cod aflate în memorii de tip ROM de pe plăcile introduse în calculator (cuplor de disc, placa grafică).

Urmează execuția secvenței de BOOT care încarcă sistemul de operare de pe discul flexibil sau de pe discul fix. Această operațiune presupune existența a trei fișiere: IO.SYS, MSDOS.SYS și COMMAND.COM.

Odată cu încărcarea sistemului de operare este căutat în directorul rădăcină fișierul cu numele CONFIG.SYS. Acesta conține comenzi speciale care permit configurarea sistemului de operare în scopul utilizării lui cu diferite dispozitive sau programe de aplicație.

După execuția comenzilor din fișierul CONFIG.SYS ( dacă acesta există), se caută în rădăcină fișierul autoexec.bat, și dacă este găsit se execută comenzile aflate în el.

Configurarea sistemului de operare

Se face prin executarea comenzilor speciale din fișierul CONFIG.SYS. Dacă acesta nu există sistemul de operare este configurat cu valorile implicite ale comenzilor de configurare.

oate fi creat sau modificat cu ajutorul editorului DOS (EDLIN EDIT) sau poate fi vizualizat cu comanda TYPE.

În fișierul CONFIG.SYS pot exista următoarele comenzi:

BREAK- atribuie valoarea ON/OFF variabilei de sistem cu același nume.

BUFFERS – fixează numărul de buffere de disc pe care sistemul de operare le alocă unui fișier;

COUNTRY- determină afișarea în diverse forme dependente de țară a următoarelor informații: ora, data, moneda, conversii de litere mici, litere mari etc.

DEVICE – permite specificarea unui nume de fișier care conține un driver de intrare ieșire

DRIVPARM – permite schimbarea parametrilor dispozitivelor periferice cu transmitere de date în bloc, block devices, anulând valorile inițiale date de driverele originale MS DOS;

FCBS – determină numărul de FCB (file control blocks) care pot fi deschise concurent;

FILES – definește numărul de fișiere pe care MS DOS le poate accesa;

INSTALL

LASTDRIVE – fixează numărul maxim de discuri logice la care MS-DOS are acces;

REM permite inserarea de comentarii în fișierul CONFIG.SYS;

SHELL – lansează în execuție un anumit procesor de comenzi;

STACKS – permite utilizarea dinamică a stivelor de date.

Orice modificare sau adăugare de comenzi în CONFIG.SYS devine efectivă la următoarea lansare a sistemului de operare.

Fișierul AUTOEXEC.BAT

După execuția comenzilor de configurare, este încărcat interpretorul de comenzi (implicit COMMAND.COM). Acesta preia controlul și încearcă execuția unui fișier special AUTOEXEC.BAT. In acest fișier se pot afla orice comenzi care pot fi date în mod normal la apariția propmter-ului de sistem (C:\>). Se poate folosi acest fișier în scopul pregătirii sistemului MS-DOS pentru a rula un program de aplicație.

Autoexec.bat poate fi creat sau modificat cu un editor de text și poate fi vizualizat cu comanda TYPE.

Fișierul permite lansarea automată în execuție a unor programe la încărcarea MS-DOS.

Exemplu: REM 'Acesta este un exemplu de fișier batch'

DATE

TIME

PATH a:\

COMENZI MS-DOS

Sistemul de operare MS-DOS lucrează cu două tipuri de comenzi:

interne – comenzi care nu sunt deservite de fișiere executabile, ci sunt rezolvate direct de către interpretorul de comenzi;

externe – sunt comenzi deservite de programe aflate sub formă de fișiere executabile pe disc. Acestea fac parte din sistemul de operare și se memorează de regulă pe hard-disc în directorul C:\DOS, specificat de obicei prin comanda PATH.

Procesorul de comenzi

Dialogul între sistemul de operare și utilizator se face prin intermediul procesorului de comenzi COMMAND.COM.

Acesta preia de la consolă o așa-numită linie de comandă pe care mai întâi o depune într-un buffer intern, o analizează și apoi execută operația dorită.

Primul cuvânt din linie este comanda, iar următoarele sunt parametri sau opțiuni.

Cuvântul care reprezintă comanda trebuie să fie o comandă internă, tratată direct de interpretorul de comenzi sau numele unui fișier executabil având extensia .COM, .EXE, .BAT.

Când comanda este un fișier executabil, el va fi căutat mai întâi în directorul curent, apoi în listele din specificațiile de context care au fost stabilite anterior prin comenzi PATH sau APPEND.

Opțiunile unei comenzi sunt precedate de caracterul '/' și determină modul de lucru al comenzilor, iar parametrii sunt de regulă nume de fișiere.

Pentru specificarea parametrilor se folosește numele întreg al unui fișier. Pentru anumite comenzi, există posibilitatea de a se specifica un grup de fișiere, prin nume generice cu ajutorul metacaracterelor (wildcards): * și ?.

Pentru editarea liniei de comandă se folosesc următoarele caractere de control:

CTRL-C încheie comanda curentă

CTRL-BREAK "

CTRL-P ieșirea la terminal este trimisă și la imprimantă;

CTRL-S oprește/pornește afișarea la terminal;

CTRL-ALT-DEL reinițializează sistemul (warm boot)

In cadrul liniei adresate de interpretorul de comenzi se folosesc o serie de simboluri care determină redirectarea intrării sau ieșirii standard a unui program sau comandă MS-DOS, astfel încât în loc de tastatură și display (CON) să facem operații de intrare/ieșire de la /către fișiere sau alte dispozitive de I/E, sau să transmitem rezultatele execuției unui program către intrarea unui alt program:

> redirectează ieșirea unui program de la CON către un fișier sau alt dispozitiv. Dacă fișierul destinație există el va pierde conținutul original;

>> redirectează ieșirea unui program de la CON către un fișier sau alt dispozitiv. Dacă fișierul destinație există atunci noile informații sunt adăugate după conținutul original al fișierului;

< redirectează intrarea unui program de la un fișier în loc de tastatură;

cuplează ieșirea unui program cu intrarea altui program. Poartă denumirea de pipe și este metoda de bază de utilizare a programelor numite filtre.

Exemple:

DIR C: > TEMP

Listarea numelor fișierelor și directoarelor de pe discul C: se va face în fișierul TEMP

DIR D: >> TEMP

DIR C: \ MORE

Rezultatul comenzii DIR C: este transmis programului MORE care îl folosește ca intrare.

Comenzi interne

CD (CHDIR)

CD d: path

Permite schimbarea directorului curent de pe discul specificat sau implicit.

In loc să se tipărească întregul nume al căii pentru directorul rădăcină sau directorul părinte se pot folosi următoarele forme prescurtate:

\= directorul rădăcină;

. = directorul curent

.. = directorul părinte al directorului curent.

Specificarea unui nume de director se poate face în două moduri:

– Absolut, calea se specifică folosind ca punct de plecare directorul rădăcină;

– Relativ – calea se specifică începând de la directorul curent, folosind formele prescurtate.

COPY

COPY [/a][/b][d:][ path] nume [.ext] [ /a][ /b] [d:][ path] [nume [.ext]] [ /a][/b][/v]

Permite:

copierea unuia sau mai multor fișiere de pe discul specificat și opțional, schimbarea numelui pentru fișierul nou creat;

concatenarea de fișiere ( dacă între numele fișierelor sursă există semnul

Dacă nu se specifică destinația copia este creată în directorul curent.

Se acceptă specificări generice de nume pentru copierea pe loturi.

Opțiuni:

/a = ASCII

/b = binary

/v = verify

Exemple:

COPY A: proiect.dat

Copy *.* B:

COPY a: țUSER țFlorin d: țUSERț DIANA

COPY PROG. ABC B: *.XYZ

DATE

DATE [mm-dd-yy]

Permite modificarea sau vizualizarea datei curente a sistemului.

Există unele programe a căror funcționare se bazează pe existența datei și a orei corect stabilite în sistem.

DEL (ERASE)

DEL [d:] [path] nume.ext [/p]

șterge fișierul cu numele specificat

acceptă specificații generice

/p se așteaptă confirmare din partea utilizatorului pentru fiecare fișier

DIR

DIR [d:] [path] [nume][.ext][/p][/w]

listează toate intrările sau numai cele specificate dintr-un director, fie ele fișiere sau subdirectoare.

Se mai afișează :

Eticheta volumului

Seria volumului

Directorul curent

Spațiul liberal volumului

pentru fiecare intrare se afișează:

numele și extensia

<DIR> dacă este o intrare într-un subdirector

dimensiunea dacă este un fișier

data și ora ultimului acces în scriere

fișierele invizibile nu apar în listă.

Se pot utiliza specificări generice pentru fișiere

/p afișează pagină cu pagină

/w afișare condensată a informațiilor din director

MEM

Afișează memoria disponibilă

MD (MKDIR)

MD [d:] path

Se pot face specificații absolute sau relative

PATH

PATH [d:]path][;[d:[path]..]

Se poziționează o cale de căutare a comenzilor. (exe, com , bat)

Lungimea maximă a unei căi de căutare este 127 caractere.

Se respecta căutarea în ordinea căilor specificate în comandă.

RENAME (REN)

REN [d:][path]nume[.ext] nume[.ext]

Exemplu: REN *.BAK *.OLD

RD (RMDIR)

RD [d:] path

– șterge un subdirector. Acesta trebuie să fie vid.

-directorul curent și directorul rădăcină nu pot f I șterse.

TIME

TIME [hh:mm[:ss:[xx]]]

TYPE

TYPE [d:][path]nume[.ext]

VER

VER

afișează numărul de versiune a SO

VOL

VOL[d:]

Afișează eticheta și seria, dacă există ale volumului din unitatea specificată.

Comenzi externe

APPEND

ATTRIB

ATTRIB [+r][-r][+a][-a] [path] nume[.ext]

Exemplu: ATTRIB -A +R PROGRAM.C

DISKCOMP

DISKCOPY

FORMAT

PRINT

SYS

transferă fișierele sistem IO.SYS și MSDOS.SYS de pe unitatea implicită pe unitatea specificată

TREE

XCOPY

Filtre

Sunt acele programe care transferă datele de la intrarea standard la ieșirea standard supunându-le unor prelucrări specifice.

FIND

caută un text în fișierul specificat și trimite la echipamentul standard de ieșire toate liniile din fișierele specificate în linia de comandă care conțin șirul de caractere specificat.

MORE

SORT

Mediul de operare Windows'95

MS Windows este un mediu de operare și programare care oferă utilizatorilor o interfață grafică prietenoasă, bazată pe ferestre ecran și mijloace de interacțiune moderne: meniuri, butoane simulate pe ecran, cursoare grafice, casete de dialog etc.

Principalele caracteristici ale acestuia sunt:

interfață grafică cu utilizatorii;

execuția cvasisimultană a programelor prin mecanismele de multitasking;

posibilitatea schimbului de date între aplicații;

virtualizarea resurselor fizice ale calculatorului în scopul partajării lor de către mai multe programe, etc.

conectivitate totală în rețea, deci este un mediu multiutilizator;

platformă pentru dezvoltarea tehnologiilor Internet.

Un program Windows are acces numai la o zonă a ecranului fizic, care constituie fereastra sa de lucru.

Aceasta este folosită pentru orice operație de interacțiune cu utilizatorul.

Ferestrele programelor executate simultan se pot suprapune pe suprafața ecranului, pot fi redimensionate și deplasate pe ecran. In situația când temporar nu mai sunt utilizate acestea pot fi minimizate luând aspectul unor butoane pe taskbar, pentru a elibera spațiul ecranului.

Windows asigură o interacțiune standardizată prin intermediul tastaturii și al mouse-ului. Interacțiunea este dirijată prin intermediul obiectelor grafice afișate în fereastra aplicației: meniuri, butoane, liste de opțiuni, controale de editare etc.

Sistemele Windows nu sunt sisteme de operare complete, cu toate că realizează numeroase funcții specifice unui sistem de operare: gestiunea memoriei și a echipamentelor de intrare ieșire, planificarea execuției programelor, comunicarea între programe și cu mediul extern etc.

In cadrul lucrului sub mediul Windows putem întâlni următoarele tipuri de aplicații:

aplicații Windows;

aplicații non-Windows create pentru utilizare sub MS-DOS;

programe rezidente în memorie, apelabile la o comandă expresă.

O caracteristica importanta a mediului Windows o reprezinta posibilitatea transferului de date intre aplicatii. In acest scop se foloseste mecanismul de clipboard.

Clipboard-ul este o zona de memorie temporara, unde se pot depune si apoi se pot prelua datele care sunt de interes.

Procedeul de transfer parcurge urmatoarele etape:

se selectează elementul sau elementele vizate in aplicația sursa (de unde se transfera)

din meniul File se executa comanda Copy. Conținutul selecției este copiat in clipboard.

se deschide fereastra aplicatiei destinatie (sau se comuta in aceasta)

din meniul Edit al acesteia se executa comanda Paste.

Instalarea produsului este foarte ușoară. Există două modalități pentru realizarea acesteia.

Când există o versiune anterioară a mediului Windows se face o actualizare (upgrade) a acesteia la versiunea Windows95:

Se introduce discul de instalare nr. 1 în unitatea de floppy sau CD-ROM-ul cu kitul de instalare în unitatea de CD.

Din File Manager sau Program Manager se alege comanda Run, iar în fereastra de dialog în caseta Command Line se tipărește specificatorul complet pentru fișierul setup, care este un fișier executabil. ( Ex. A:țsetup)

Se selectează OK și se urmează instrucțiunile de pe ecran. Trecerea de la o etapă de instalare la alta se face prin acționarea butonului NEXT.

Dacă nu există o versiune Windows anterioară, instalarea se face de sub sistemul de operare MS-DOS, astfel:

Se introduce discul de instalare nr. 1 în unitatea de floppy sau CD-ROM-ul cu kitul de instalare în unitatea de CD.

Din ecranul DOS (prompt) se tipărește specificatorul complet pentru fișierul setup, care este un fișier executabil. ( Ex. C:țsetup)

Se tipărește ENTER și se urmează instrucțiunile de pe ecran. Trecerea de la o etapă de instalare la alta se face prin acționarea butonului NEXT.

Programul de instalare solicită alegerea tipului de instalare dorit:

Typical instalare tipică a mediului Windows

Portable instalarea componentelor Windows care sunt utile pentru utilizatorii de calculatoare portabile sau mobile;

Compact instalare de tip compact a sistemului de operare Windows95, incluzând un minim de fișiere necesare pentru o funcționare corectă;

Custom realizează o personalizare completă a operației de instalare a produsului Windows95 permițând utilizatorilor să instaleze toate componentele sau doar pe cele selectate.

Procesul de instalare cuprinde patru faze logice:

copierea fișierelor componente pentru Windows95

detectarea componentelor hardware;

întrebări în legătură cu configurația;

configurarea sistemului final.

Elementele de interfață ale sistemului MS-WINDOWS

Ferestre

Fereastra este un cadru care conține informații sub forma de text sau grafică.

Există mai multe tipuri de ferestre :

ferestre centralizatoare de aplicații și ferestre specifice unei aplicații

ferestre de aplicație și ferestre document.

Fereastra centralizatoare de aplicații (WINDOWS sau non-WINDOWS) se ceracterizează prin faptul că grupează mai multe reprezentări grafice (icon-uri). Din această fereastră se poate apela aplicația dorită, prin poziționarea pe simbolul acesteia ( cu ajutorul mouse-ului sau cu tasta TAB) și validarea ( prin acționarea butonului mouse-ului sau apăsarea tastei ENTER), după care se deschide fereastra specifică aplicației.

Pe durata utilizării anumitor produse pot fi observate pe ecran două tipuri de ferestre:

ferestre de aplicație

ferestre document

Ferestrele de aplicație sunt specifice aplicațiile în curs de execuție. Ele pot ocupa orice zonă a suprafeței ecranului. Uzual ele se afișează pe întregul ecran.

Ferestrele document se deschid pe suprafața unei ferestre de aplicație atunci când aplicația permite utilizatorului să deschidă mai multe documente pentru a le avea simultan pe ecran.

Indiferent de tipul ferestrelor acestea au o serie de elemente comune:

bara de titlu conține numele aplicației ( pentru ferestrele aplicație) sau al documentului ( în cazul ferestrelor document). Atunci când sunt deschise mai multe ferestre, numai una este activă, acea cu care poate lucra utilizatorul. In acest caz bara de titlu a acesteia este afișată într-o culoare mai intensă decât restul barelor de titlu.

bara de meniu conține meniul aplicației

bara de defilare orizontală respectiv bara de defilare verticală cu cursoarele mobile corespunzătoare (pentru ferestrele document)

butoanele de minimizare, de maximizare și de închidere a aplicației

marginea ferestrei este dreptunghiul care înconjoară fereastra. Asupra sa se poate acționa numai cu mouse-ul, în scopul modificării dimensiunilor ferestrei.

suprafața de lucru este zona activă a ecranului unde se pot introduce texte, crea desene și efectua modificări. In această zonă sunt prezente două tipuri de promptere:

prompterul de mouse (simbolizat printr-un segment de dreaptă vertical)

prompterul de editare inserare (simbolizat printr-o linie verticală mai îngroșată)

Pentru folosirea eficientă a suprafeței de lucru a ecranului monitorului ferestrele deschise pot fi mutate, redimensionate sau rearanjate cu ajutorul mouse-ului sau al tastaturii.

Un tip particular este fereastra de deschidere a mediului Windows numită Desktop care are următoarele elemente:

taskbar-ul (bara de task-uri ) cu butonul de START. Este localizată în partea de jos a ecranului. De obicei aceasta este vizibilă și atunci când rulează diverse aplicații Windows.

Acționarea butonului START declanșează desfășurarea unui meniu derulant.

suprafața ferestrei, care începând de la instalarea programului conține următoarele pictograme: My Computer

Network Neighborhood

Recycle Bin

Icon-uri (iconițe, pictograme)

Sunt medalioane grafice de mici dimensiuni folosite pentru a reprezenta :

fișiere executabile (aplicații) sau fisiere de date (activarea lor presupune decshiderea anterioară a produsului în care au fost create)(shortcut)

grupuri de fișiere (folder)

Termenul de shortcut este atribuit datorită faptului că acționarea unei astfel de iconițe poate determina lansarea rapidă în execuție a aplicației simbolizate sau deschiderea fișierului concomitent cu lansarea aplicației in care a fost creat.

Acționarea unei iconițe folder determină deschiderea unei ferestre care vizualizează simbolic, tot prin iconițe conținutul acestuia, respectiv fișierele și folderele conținute .

Meniuri

Fiecare aplicație poate avea propriul său meniu, conceput de programatorul aplicației. Fiecare meniu conține o listă de articole din care utilizatorul poate alege unul, declanșând în acest fel o acțiune.

Meniul afișat în bara de meniu a ferestrei aplicației reprezintă meniul principal. De regulă când se alege un articol din acest meniu, se afișează sub articol un alt meniu numit meniu derulant (pop-up menu). Mai departe, alegerea unui articol din meniul derulant poate declanșa o acțiune sau deschiderea unui alt meniu derulant, ș.a.m.d. Un meniu derulant cu mai multe niveluri se numește meniu în cascadă.

Alegerea unui articol din meniu se poate face prin deschiderea meniului și selectarea acestuia cu ajutorul tastelor sau a mouse-ului sau prin tastarea combinației de taste atașată respectivului articol (Ctrl+C, Ctrl+V, Ctrl+P. etc)

Meniurile de comenzi rapide sunt similare meniurilor obișnuite, cu excepția faptului că nu se derulează de pe bara de meniuri, ci apar atunci când se execută clic cu butonul din dreapta al mouse-ului pe un obiect. Aceste meniuri conțin cele mai frecvente operații care se pot executa asupra obiectului respectiv. După deschiderea unui meniu de comenzi rapide , se execută clic cu butonul stâng al mouse-ului pe comanda dorită.

Casete (ferestre) de dialog

Sunt afișate pe ecran în urma unei alegeri dintr-un meniu, pentru obținerea de informații necesare execuției comenzii, sau sunt folosite pentru afișarea unor explicații sau avertismente.

La rândul lor ferestrele de dialog conțin o serie de elemente specifice:

Butonul start

Odată cu mediul de operare Windows95, viteza de lansare în execuție a aplicațiilor s-a îmbunătățit considerabil, grație butonului de START aflat pe bara de taskuri. Acționarea acestui buton determină desfășurarea meniului de START care în Windows95 are următoarele opțiuni:

Meniul Programs- afișează o listă a programelor ce pot fi lansate rapid;

Meniul Documents- afișează o listă a ultimelor 15 documente deschise. Oferă acces rapid la informațiile cu care s-a lucrat recent, evitând căutările care necesită consum de timp.

Meniul Settings- Afișează o listă a componentelor de sistem pentru care se pot schimba setările (configurația). Opțiunile acestui meniu sunt:

Control Panel

Printers

Taskbar

Meniul Find permite regăsirea rapidă a unui folder, fișier, calculator din rețea sau mesaj e-mail. Opțiunea de găsire a unui fișier sau folder deschide o casetă de dialog care conține următoarele opțiuni pentru căutare:

Căutări pe baza denumirilor parțiale ( în caseta Named se scrie un grup de caractere din numele fișierului și vor fi căutate toate fișierele și folderele care conțin literele respective în denumire)

Căutări pe baza datei ultimei modificări. In acest caz pot fi căutate fișierele sau folderele care au fost create sau modificate între anumite date, în ultimele n luni sau în ultimele n zile.

Căutări pe baza unui text din cadrul dcumentului.

Se pot face salvări ale rezultatelor unor căutări utile și se pot gestiuna fișierele în panoul cu rezultatele căutării în sensul ștergerii, redenumirii sau afișării proprietăților acestora.

Meniul Help

Comanda Run oferă posibilități de utilizare de tiplinie de comandă

Comanda Shut Down oferă acces simplu și sigur la comenzile : Shut Down, Restart the computer și Restart In MS-DOS Mode

Bara de taskuri

Sarcina barei de taskuri este de a face comutarea între diverse aplicații. Fiecare fereastră deschisă are un buton pe bara de taskuri, ceea ce permite afișarea tuturor aplicațiilor active. Comutarea între aplicații este o operație simplă care constă în executarea unui clic pe butonul corespunzător de pe bara de taskuri.

Butoanele barei de taskuri sunt redimensionate în mod automat, în funcție de numărul aplicațiilor active. Dacă butoanele devin prea mici pentru a putea fi identificate, bara poate fi personalizată prin:

repoziționare . Se poate trage cu mouse-ul bara de taskuri în orice poziție pe ecran.

redimensionare. Se trage de marginea sa interioară.

ascundere automată. Bara de taskuri poate fi ascunsă, astfel încât ea să apară doar când indicatorul mouse-ului ajunge la marginea ecranului, executând clic cu butonul din dreapta al mouse-ului pe bara de taskuri, selectând Properties și validând opțiunea Auto Hide în caseta de opțiuni corespunzătoare din fila Taskbar Options.

My Computer

Execuția unui dublu clic pe pictograma My Computer deschide o fereastră în care sunt afișate, prin pictograme, informații legate de ceea ce este instalat pe calculator: drivere pentru flopy disc și pentru harddisc, legături cu alte drivere din rețea (indicând dacă legătura este activă sau nu) . Suplimentar există pictograme corespunzând aplicațiilor Control Panel și Printers.

Meniul aplicației permite anumite operații asupra elementelor indicate în fereastră, operații individualizate funcție de articolul ales.

De exemplu pentru o unitate de disc comenzile principale permise sunt:

– prin meniul File

Open- deschidere și citire a conținutului

Explore – deschide aplicația Windows Explorer

Find execută o comandă similară comenzii Find din meniul de start pentru opțiunea Files or Folders

Add to Zip adaugă conținutul unității respective la o arhivă

Sharing configurează unitatea respectivă ca resursă partajabilă în rețea sau nu. In cazul în care unitatea este partajabilă, se indică numele sub care aceasta poate fi văzută în rețea, precum și modalitățile de partajare: Read Only; Full; Depend on Password .

Format permite formatarea discului din unitatea respectivă

Properties setează atributele unității respective legate de: eticheta atașată , modul de partajare în rețea, operații de întreținere la care aceasta poate fi supusă – defragmentare, control al erorilor etc. De asemenea în ferestrele deschise prin această opțiune sunt furnizate informații legate de capacitatea mediului de stocare, de spațiul ocupat respectiuv de spațiul liber.

prin meniul Edit – selecții pentru obiectele afișate

prin meniul View – diferite moduri de afișare: prin liste, pictograme de diverse dimensiuni (Large , Small), modificări ale ordinii de afișare a articolelor după următoarele criterii: nume, extensie, dimensiune, data creării sau a ultimei modificări.

Network Neighborhood

Dacă calculatorul este sau poate fi conectat într-o rețea, dublu clic pe această pictogramă afișează resursele disponibile în rețea. Cu alte cuvinte se pot vedea caculatoarele din propriul grup de lucru sau orice server la care acesta este conectat. De asemenea se poate face o mapare rapidă a unității de disc selectate cu ajutorul comenzii Map Network Drive, din meniul File.

Recycle Bin

Recycle Bin este un folder special de sistem în care sunt depuse temporar toate fișierele șterse.

Denumirea Recycle Bin ( deșeuri reciclabile) este op metaforă , indicând faptul că fișierele pot fi aruncate și apoi recuperate scoțându-le din coșul de reciclare. Astfel, fișierele șterse în mediul Windows95 (aplicații , documente sau alte tipuri de fișiere) ajung în Recycle Bin. De aici ele pot fi restaurate sau șterse definitiv de pe disc.

Activarea pictogramei Recycle Bin din Desktop determină afișarea unei ferestre în care sunt oferite detalii cu privire la fișierele șterse, precum și posibilitatea restaurării acestora.

Aceste operații sunt posibile și din Windows Explorer, prin selectarea fișierului asupra căruia se dorește operat și activarea comenzilor corespunzătoare din meniul File: Restore respectiv Delete. }tergerea definitivă se face după o prealabilă interogare, astfel încât să se elimine posibilitatea unei greșeli.

Există și posibilitatea golirii zonei și ștergerea definitivă a tuturor fișierelor, prin comanda Empty Recycle Bin din meniul File al aplicației Windows Explorer, comandă accesibilă dacă este selectat articolul Recycled în fereastra din stânga

APLICAȚII WINDOWS DE SISTEM

Windows Explorer

Windows Explorer este un program puternic, flexibil, eficient și extensibil, constituind o interfață utilă pentru navigarea prin mulțimea de fișiere. Procesul de găsire a unor informații este unificat, astfel încât se pot vedea date din calculatorul propriu, din rețea din Internet sau intranet.

Această aplicație furnizează următoarele funcții cheie:

căutare sistematică pe unitățile de disc proprii sau în rețea

bare cu instrumente și meniuri contextuale.Windows 95 detectează tipul de informații vizibile în fereastra curentă și adaptează automat barele cu instrumente și meniurile în mod corespunzător.

Principalele caracteristici ale programului sunt:

afișarea unei multitudini de informații într-o singură fereastră.

flexibilitate și adaptabilitate

informații complete despre obiecte în modul de afișare Details:

fișierele își păstrează pictogramele de identificare

dimensiunile unităților de disc și spațiul liber (chiar și pentru unitățile de disc mapate în rețea) sunt indicate în My Computer

sunt oferite descrieri ale elementelor din Control Panel

lucrările din șirul de așteptare pentru tipărire sunt afișate în dosarul Printers

sunt afișate comentarii despre alte calculatoare din Network Neighborhood

Ecranul aplicației se prezintă sub forma unei ferestre aplicație în care se deschid două ferestre document:

în stânga (panoul All Folders) în care este prezentată structura arborescentă de dosare șI fișiere pe unitatea de disc selectată

în dreapta, fereastra în care este redat conținutul obiectului selectat în fereastra stângă.

In partea superioară a ferestrei aplicație se găsește bara de titlu, bara meniu și bara de instrumente. In partea inferioară este bara de stare a aplicației.

Bara de meniu are următoarele opțiuni: File; Edit; View; Tools; Help. Principalele comenzi disponibile în meniuri pot fi executate și prin acționarea butoanelor corespunzătoare de pe bara cu instrumente.

Selectarea unei unități de disc se face printr-un clic pe pictograma unității de disc în panoul All Folders.

Pentru a deschide un dosar în fereastra din stânga se face un clic pe pictograma sa. Deschiderea unui folder din fereastra dreaptă implică execuția unui dublu clic pe pictograma sa.

Pictogramele folderelor care conțin subfoldere neafișate pe ecran sunt marcate prin semnul +. Pictogramele celor care au toate subdirectoarele afișate sunt marcate prin semnul -, iar cele care nu au subfoldere nu sunt marcate.

Vizualizarea subfolderelor unui folder se face punctând semnul + de pe pictograma folderului.

Vizualizarea tuturor nivelurilor unui folder se face apăsând tasta *.

Afișarea tuturor nivelurilor arborelui se face tastând combinația Ctrl+’*’.

Revenirea spre rădăcină în arborele de fișiere se face prim apăsarea pe semnul – al pictogramei folderului din care se dorește revenirea.

Selectare unui obiect din lista afișată de Explorer se face prin execuția unui clic cu butonul stâng al mouse-ului pe pictograma care îl reprezintă.

Stabilirea ordinii în lista de fișiere sau foldere afișate în fereastra din dreapta se face prin alegerea uneia din următoarele opțiuni din meniul View:

Arrange icons:

by name pentru ordonare în ordine alfabetică după numele fișierelor

by type pentru ordonare alfabetică după numele extensiilor fișierelor, iar pentru aceeași extensie pe baza prefixului numelor fișierelor;

by size pentru ordonare după mărimea fișierelor;

by date pentru ordonare după data ultimei modificări.

Operații cu directoare și fișiere

Operațiile uzuale asupra fișierelor sau folderelor sunt:

orice operație presupune mai întâI selectarea obiectelor asupra cărora se va acționa. Selecția poate fi individuală, sau se pot selecta mai multe fișiere simultan. Selectarea simultană a unor fișiere sau dosare contigue (fișiere afișate unele după altele):

se execută clic pe primul fișier sau dosar ce se dorește selectat

cu tasta SHIFT apăsată se execută clic pe ultimul dosar ce se dorește selectat.

Selectarea fișierelor sau dosarelor noncontigue:

– cu tasta CTRL apăsată se execută clic pe toate obiectele ce se doresc selectate.

crearea unui nou folder

se selectează folderul în care se va crea noul folder ca subfolder

se alege comanda New -> Folder din meniul File;

se introduce numele noului folder în spațiul de editare alăturat pictogramei nou apărute

căutarea unui fișier sau folder

– Tools->Find

copierea sau mutarea folderelor sau fișierelor

se folosește mecanismul de copiere sau mutare prin intermediul Clipboard-ului

se selectează obiectele dorite

Edit->Cut sau Copy(conținutul selecției este plasat în Clipboard)

se face clic pe dosarul destinație

Edit -> Paste

redenumirea folderelor sau fișierelor

FILE-> RENAME

se introduce noul nume pentru document

Enter

ștergerea folderelor sau fișierelor

– File->Delete

definirea atributelor unui fișier

se selectează fișierul dorit

File -> Properties

din fereastra de dialog Properties în fila cu eticheta General se validează caseta de control cu atributul corespunzător

lansarea aplicațiilor

Control Panel ( Panoul de configurare)

Fereastra Control Panel concentrează toate comenzile, controalele și funcțiile de configurare, prin reprezentări grafice distincte care servesc la identificarea tuturor funcțiilor importante.

Dosarul (folderul)Display

Fereastra de proprietăți Display Properties include următoarele etichete:

Background permite configurarea și vizualizarea texturilor și a modelelor de fundal

Screen Saver permite configurarea și vizualizarea aplicațiilor pentru protecția ecranului .

Appearance permite configurarea și vizualizarea tuturor elementelor grafice variabile ale interfeței (fonturi, culori,dimensiuni de font, etc)

Settings permite configurarea rezoluției monitorului și a dimensiunii paletei de culori.

Folderul Printers

Oferă posibilitatea seletării rapide a opțiunilor de administrare și configurare a imprimantei.

Instalarea unei imprimante noi se face urmând indicațiile unui asistent ( Add Printer Wizard).

Odată instalată, imprimanta poate fi selectată și configurată funcție de necesitățile utilizatorului.

In figură se prezintă pagina de proprietăți pentru imprimanta HP DeskJet 670C. Aceasta conține toți parametrii imprimantei cum ar fi: portul de imprimantă sau calea de rețea la care aceasta este conectată, opțiunile pentru hârtie, fonturile proprii ale imprimantei și opțiunile de dispozitiv specifice.

Folderul Fonts

Subfolderul fonts din folderul Windows este unicul loc unde pot fi instalate sau manipulate toate fonturile utilizate în sistem. Operațiile cu fonturi pot fi efectuate în același mod ca și în cazul altor obiecte de tip fișier de sistem. Este permisă instalarea de noi fonturi sau eliminarea de fonturi prin ștergerea din dosarul Fonts.

Folderul Regional settings

Există programe care suportă configurări internaționale. Schimbarea acestor setări afectează modul în care sunt afișate și sortate datele și orele, însemnele monetare sau numerele. Se pornește de la alegerea țării dintr-o listă derulantă, și apoi se stabilesc parametrii de afișare pentru dată, oră și semn monetar.

ACCESORII WINDOWS

Sunt programe reunite în folderul Accessories. Lansarea oricărui program accesoriu se face din meniul de Start Programs Accessories accesoriul dorit.

1. Accesoriul CALCULATOR

Cu ajutorul acestui accesoriu se pot efectua calcule similare cu cele efectuate cu un calculator de buzunar.

Lansarea acestuia se face din meniul START, comanda PROGRAM-> ACCESORII->CALCULATOR, prin acționarea butonului mouse-ului.

La apelare, accesoriul Calculator se poziționează automat pe tipul standard, care oferă posibilitatea efectuării unor calcule simple (adunare, scădere, înmulțire, împărțire, extragerea rădăcinii pătrate dintr-un număr, calcule procentuale, calcularea inversului unui număr), cât și lucrul cu memorii. Calculatorul se găsește într-o fereastră Windows care dispune de următoarele meniuri:

– Edit cu opțiunile:

COPY pentru copierea valorii în clipboard

PASTE pentru adăugarea (lipirea) valorii din clipboard

View:

SCIENTFIC

STANDARD

Dacă se alege opțiunea SCIENTIFIC , se pot efectua operații cu funcții matematice complexe sau statistice, în diverse sisteme de numerație(binar, octal, zecimal, hexazecimal).

Accesoriul Caracter Map

Este o harta a caracterelor din diferitele seturi de fonturi disponibile. Afisaza tasta sau combinatia de taste care este specifica fiecarui caracter, si ofera posibilitatea inserarii acelor caractere a caror combinatie de taste nu este cunoscuta, prin mecanismul de copiere si plasare (clipboard).

Accesoriul NOTE-PAD (BLOC-NOTES)

Bloc –notes-ul Windows este un editor de texte, fiind indicat pentru scrierea unor scurte note, a unor adrese, memorii și pentru crearea și editarea unor fișiere cu extensia .bat.

Fișierele NOTEPAD au extensia implicită. TXT.

Apelarea acestuia se face din meniul de START -> PROGRAMS-> ACCESSORIES-> NOTE-PAD. Validarea acestei comenzi determină deschiderea ferestrei specifica aplicației. In zona de lucru prompterul de inserare va fi poziționat în colțul din stânga sus.

Editorul ne permite efectuarea următoarelor operațiuni:

căutarea unui șir de caractere utilizând comenzile meniului Search;

ștergerea, copierea, alipirea și inserarea unui șir de caractere prin folosirea comenzilor meniului Edit (Cut, Copy, Paste, Delete);

evidențierea unor activități șI momente importante din timpul zilei. Se poate crea un fișier de tip jurnal prin respectarea următoarelor reguli:

la marginea din stânga a pimei linii a fișierului se va tasta cu litere mari .LOG;

sa salvează fișierul cu comanda FILE->SAVE prin completarea corespunzătoare a numelui. La orice apelare a acestui fișier, în mod automat se va adăuga la sfârșitul fișierului ora șI data sistemului, după care se va introduce notița dorită.

punerea în pagină a textului cu ajutorul opțiunii Page Setup din meniul File

tipărirea textului cu ajutorul opțiunii Print. Tipărirea poate fi abandonată în orice moment prin acționarea butonului Cancel din caseta de dialog afișată.

Programul de desenare (Paint)

Paint este folosit pentru crearea unor desene alb-negru sau color, simple sau complexe, cu posibilitatea de a le modifica, de a le imprima, de a face mici comentarii, legende sau de a colora sau a insera desenul în editorul de texte NOTEPAD.

Lansarea aplicației se face din meniul START-> PROGRAMS->ACCESSORIES->PAINT. La validarea comenzii de start se deschide o fereastră în care se disting trei zone:

zona liniei de titlu

zona liniei de meniu;

zona Paint propriu-zisă care se poate împărți în următoarele arii:

aria de desen, unde se pot executa desenele propriu-zise

aria instrumentelor care permit desenarea, ștergerea decuparea, umplerea unor figuri, folosirea unor umbre în desen cât și crearea de texte.

aria paletei de culori

Pentru a crea un desen cu Paint trebuie parcurse următoarele etape:

selectarea culorii fundalului

selectarea culorii pentru desen

selectarea poziției cursorului

selectarea uneltelor de lucru

desenarea propriu-zisă

editarea desenului.

5. BAZE DE DATE

1. Fișiere de date și baze de date

Conceptul de bază de date a apărut în a doua parte a anilor '60, moment în care, în cadrul sistemelor informatice implementate în întreprinderi, informațiile erau organizate în fișiere de date (secvențiale, indexate etc), create cu ajutorul unor programe scrise în limbaje din generația a III-a : COBOL, Fortran, etc.

Specific acestui mod de lucru bazat pe fișiere independente este faptul că fiecare dată (Data1,Data2,..Datan) este descrisă independent în toate fișierele în care apare; pe de altă parte, fiecare fișier de date este descris în toate programele care îl accesează. Intre fișiere nu există nici o relație definită explicit.

Se desprinde ideea că, dacă pentru o dată descrisă în mai multe fișiere se modifică printr-un program formatul sau valoarea într-un fișier, modificarea nu se face automat și în celelalte fișiere; prin urmare o aceeași dată prezintă valori diferite în diferitele fișiere în care apare. In acest caz informațiile furnizate de sistemul informatic sunt redundante și prezintă un mare risc de pierdere a coerenței. Proiectarea și realizarea unui mecanism de menținere a integrității datelor, astfel încât actualizarea unei date într-un fișier să atragă automat actualizarea tuturor fișierelor de date în care aceasta apare este extrem de complexă și costisitoare pentru sistemele în care se gestionează volume mari de informații.

Rezultă următoarele dezavantaje ale organizării datelor în fișiere de date:

redundanță și inconsistență a datelor: o aceeași dată apare în mai multe fișiere și există riscul modificării ei într-un fișier fără a se face modificări și în toate celelalte fișiere.

dificultatea accesului în cazul în care aceeași informație este exploatată de mai mulți utilizatori.

izolarea datelor: când datele sunt stocate în formate diferite, este dificil de scris programe care să realizeze accesul într-o manieră globală a tuturor celor implicate în derularea unor tranzacții.

complexitate deosebită a actualizărilor. O actualizare presupune adăugarea, modificarea sau ștergerea unor informații din fișiere. Cum prelucrările se desfășoară în timp real, de la mai multe terminale ( în mediile multiutilizator), pot apare situații conflictuale atunci când doi utilizatori doresc modificarea simultană a unei aceleiași date. Rezolvarea acestui gen de conflicte presupune existența unui program supervizor al prelucrărilor. lucrul cu o multitudine de fișiere create la distanță în timp, în formate diferite, îngreunează funcționarea unui astfel de program.

probleme de securitate : țin de dificultatea creării unui mecanism care să protejeze pe deplin datele din fișiere de accesul neautorizat

probleme legate de integritatea datelor

imposibilitatea de a obține răspunsuri rapide la probleme ad-hoc simple.

cost ridicat datorită gradului mare de redundanță a datelor, eforturilor depuse pentru interconectarea diferitelor tipuri de fișiere de date și pentru asigurarea funcționării sistemului în condițiile respectării unui nivel minim de integritate și securitate a informațiilor

inflexibilitatea față de schimbări ulterioare

Conceptul de bază de date aduce o serie de noutăți față de modelul bazat pe fișiere de date. In principal este vorba despre existența unui fișier de descriere globală a bazei,astfel încât să se poată asigura independența programelor față de date.

Baza de date

Avantajele organizării informațiilor sub forma bazelor de date decurg tocmai din existența acestui fișier de descriere globală a bazei, denumit dicționar de date. Lucrul cu fișierele de date se derulează exclusiv prin intermediul dicționarului în care se găsesc informații privitoare la structura datelor și restricțiile îndeplinite de acestea.

Principalele avantaje ale organizării informațiilor în baze de date sunt:

un grad redus de redundanță a datelor;

suport pentru standardizare

independența datelor memorate de aplicație. Acest lucru se realizează prin separarea nivelului de descriere a datelor de nivelul de utilizare al acestora, și are drept urmare asigurarea imunității programelor de aplicații la schimbările ce au loc în bazele de date.

Se port aplica restricții de securitate a datelor, protecții față de accesul neautorizat la date în vederea extragerii sau distrugerii unor date cu caracter confidențial;

Integritatea datelor materializată în asigurarea corectitudinii datelor în orice moment al funcționării sistemului.

Facilități de utilizare a datelor fără ca utilizatorii să cunoască baza de date în întreaga ei complexitate;

Accesul la informații se poate face după o multitudine de criterii de regăsire;

Datele pot fi accesate și chiar gestionate din diferite noduri ale rețelei de calculatoare de către diferiți utilizatori.

In plus:

întreprinderea poate fi abordată global, luându-se în considerare și interacțiunile dintre compartimente (producție, personal, marketing, finanțe, contabilitate)

sistemele informatice care utilizează baze de date sunt mai flexibile, reflectă mai bine specificul firmei, fiind adaptabile la modificările ulterioare ale mediului economic

In ceea ce privește definirea bazelor de date există diferite opinii.

a. Bazele de date reprezintă acumulări de date aflate în interdependență, cu o anumită organizare, în vederea obținerii operative a unor informații utile despre un anumit subiect.

b. Baza de date este un ansamblu de date interconectate, împreună cu descrierea lor, care răspunde calităților de centralizare, coordonare, integrare și difuzie a informațiilor și care asigură satisfacerea tuturor necesităților de prelucrare ale utilizatorilor din sistem.

Intr-o abordare mai analitică, o bază de date este un ansamblu de date structurate, coerente, neredundante, independente de orice program de aplicație și direct accesibile după mai multe criterii.

Datorită capacităților relativ mici ale memoriilor interne ale calculatoarelor, stocarea unor volume mari de informație se face pe dispozitive de memorare externe, cum ar fi unitățile de disc. Sub sistemele actuale de operare, pe calculatoarele de tip PC , datele sunt memorate în fișiere, care la rândul lor sunt grupate în directoare. Deci, la nivel inferior, o bază de date reprezintă tocmai un astfel de fișier, cu o anumită organizare ce permite accesul rapid și complet la informațiile stocate în acesta.

Oricare ar fi definiția trebuie reținut faptul că baza de date este o colecție de date creată pentru a satisface mai mulți utilizatori, asigurând o redundanță minimă, o independență a programelor față de date, o protecție a datelor memorate.

Un principiu de bază în conceperea bazelor de date este separarea problemelor de organizare a datelor, de proiectarea diferitelor aplicații. O bază de date va conține acele date strict necesare tuturor utilizatorilor, într-un format care este în majoritate acceptat, iar programele de gestiune vor fi capabile să prezinte unui utilizator particular acele date de care are nevoie în forma dorită.

Această organizare este asemănătoare unui tabel în care se utilizează următoarea terminologie:

câmp-coloană în tabel;

înregistrare-linie în tabel;

structura bazei de date-antetul tabelului.

Pentru a determina în mod univoc structura bazei de date (antetul tabelului) trebuie specificate câmpurile care compun tabelul, împreună cu caracteristicile acestora, și anume:

numele câmpului identifică câmpul printre celelalte elemente;

tipul stabilește prelucrările care se pot aplica datelor memorate în câmpul respectiv;

lungimea numărul de octeți ocupați de câmp (lățimea coloanei în tabel) necesară pentru rezervarea spațiului de memorie pe disc;

zecimale pentru câmpurile numerice stabilește poziția punctului zecimal în cadrul câmpului respectiv;

2. Sisteme de gestiune a bazelor de date

Implicarea accentuată a calculatoarelor în tot mai multe domenii de activitate a dus la extinderea sferei de probleme rezolvate cu ajutorul acestora. Este motivul pentru care a apărut o specializare a programelor (pachete de programe) orientate spre rezolvarea diverselor tipuri de probleme: matematice, tehnice, economice, de proiectare, etc.

Foarte multe probleme informatice se reduc, la nivel principial, la memorarea unor informații urmate de extragerea acestora, sub diferite forme.

Un sistem de gestiune a datelor organizate fie în fișiere, fie în baze de date, este un pachet de programe care trebuie să aibă următoarele funcții:

definirea proprietăților datelor, a legăturilor dintre ele;

ținerea la zi a datelor;

calcule;

extragerea datelor într-o formă corespunzătoare necesităților.

Componentele software necesare pot fi:

sisteme de gestiune specializate scrise în limbajele de programare uzuale, care permit structurile de fișier și beneficiază de modulele de gestiune a fișierelor din cadrul sistemului de operare sub care s-a făcut implementarea aplicațiilor;

sisteme universale de gestiune a bazelor de date, care sunt oferite de instituții specializate în producția software, cu facilități deosebite pentru programatori sau utilizatori neinformaticieni.

Definiții, funcții

Sistemele software prin intermediul cărora se creează, se actualizează și se consultă bazele de date sunt sisteme de gestiune a bazelor de date. Acestea sunt sisteme informatice specializate în stocarea și prelucrarea unui volum mare de date, volumul de prelucrări implicat fiind relativ mic.

Un sistem de gestiune a bazelor de date este un pachet de programe conceput de firme specializate, care realizează gestiunea și prelucrarea complexă a datelor, asigurând independența programelor de aplicație față de modul de structurare a datelor, o redondanță minimă controlată în memorarea acestora și un timp optim de răspuns la solicitările utilizatorilor în condiții de multiacces.

Un SGBD trebuie să asigure următoarele funcții :

funcția de descriere a datelor: SGBD trebuie să permită descrierea structurii datelor, a legăturilor între entități, a condițiilor de validare și de acces. Pentru această funcție SGBD-urile dispun de un limbaj specializat: LIMBAJUL DE DESCRIERE A BAZEI DE DATE (LDD).

Funcția de manipulare permite crearea, actualizarea datelor, căutarea rapidă , sortarea și editarea totală sau parțială a unei înregistrări virtuale ce corespunde unei întrebări formulate în LIMBAJUL DE MANIPULARE A BAZEI DE DATE (LMD).

funcția de utilizare permite comunicarea între utilizator și baza de date sub aspectul asigurării unei interfețe care îl avantajează cel mai mult pe utilizator.

Există mai multe tipuri de utilizatori ai SGBD-urilor:

utilizatori informaticieni, programatori care fac uz de limbajul de manipulare și cunosc atât structura logică a datelor de care au nevoie, cât și toate facilitățile oferite de un anumit SGBD;

utilizatori neinformaticieni, care au posibilitatea printr-un limbaj ușor de folosit, apropiat de limbajul natural să pună întrebări și să direcționeze răspunsurile către ecran, fișier sau imprimantă. La dispoziția acestora pot sta meniuri astfel încât efortul va consta doar în alegerea acțiunii dorite;

administratorul bazei de date care este un utilizator special, în sistemele informatice mari, cu sarcini deosebite comparativ cu ceilalți utilizatori.

Utilizatorii bazei de date efectuează operații de încărcare a bazei de date, întreținerea și exploatarea acesteia prin intermediul programelor de aplicații.

Administratorul bazei stabilește strategia de acces la date și autorizează accesul numai la anumite arii de date pentru un anumit grup de utilizatori.

Comunicațiile între SGBD, administratorul bazei de date și ceilalți utilizatori se realizează prin intermediul limbajului de descriere respectiv de manipulare a bazei de date, precum și a altor programe utilitare.

Structura și funcționarea unui SGBD

SGBD-urile de regulă se află din punct de vedere al complexității cel puțin la nivelul unui sistem de operare. Acestea (SGBD-urile ) lucrează ca subsisteme sub controlul sistemului de operare al calculatorului care constituie suportul hard al bazei de date. In această calitate, SGBD folosește selectiv o serie de funcții oferite de sistemul de operare, astfel, calitatea acestuia se repercutează corespunzător asupra SGBD.

Funcțiile elementare ale unui SGBD, relativ la bazele de date sunt:

definirea, crearea bazei de date;

introducerea datelor în bazele de date;

modificarea unor date deja existente în bazele de date;

ștergerea datelor din bazele de date;

consultarea bazelor de date (interogarea, extragerea informațiilor)

Suplimentar SGBD-urile pot furniza și alte servicii:

suport pentru limbaje de programare;

interfață atractivă și performantă pentru comunicare cu utilizatorul;

diferite tehnici avansate de memorare, organizare și accesare a datelor din bazele de date;

utilitare încorporate: editoare de texte, editor de formate ecran, editor de rapoarte, editor de etichete, generatoare de aplicații, depanatoare de programe;

help încorporat.

Să urmărim care sunt etapele unei sesiuni de lucru a unui SGBD.

calculatorul funcționează sub controlul sistemului de operare;

un utilizator face apel la un SGBD în sensul că emite către sistemul de operare comanda de lansare în execuție a produsului SGBD.

SO analizează comanda utilizator și încarcă de pe disc monitorul SGBD. Din acest moment întreaga activitate este controlată de programul monitor care va activa componentele specifice fiecărei cereri utilizator.

Ieșirea din programul monitor permite preluarea controlului de către SO.

Istoria SGBD-urilor începe odată cu apariția primelor suporturi magnetice de memorare , benzile magnetice, pe care informația este memorată secvențial, aceasta dând și caracterul secvențial al accesului la date în aceste sisteme. Această etapă este caracterizată prin identitatea dintre structura logică și cea fizică a informației din bazele de date ceea ce duce la o manipulare greoaie a acestora.

Apariția sistemelor de memorare de tipul discului magnetic caracterizate prin posibilitatea de acces direct, a avut ca efect separarea nivelului logic de cel fizic, ducând la independența logică a datelor. Se dezvoltă tehnici avansate de selectare, grupare, prelucrare a datelor din bazele de date.

Apariția și răspândirea rețelelor de calculatoare a dus la dezvoltarea într-o nouă direcție a SGBD-urilor, acestea căpătând un caracter multiutilizator (mai mulți utilizatori folosesc simultan aceiași bază de date). Ca principal avantaj al rețelelor a fost eficiența mult sporită în utilizarea resurselor sistemelor de calcul.

De asemenea au apărut baze de date distribuite, care reprezintă baze de date logic integrate dar fizic distribuite pe mai multe sisteme de calcul. Utilizatorul unei astfel de baze de date o vede ca pe o bază de date unică, compactă (nivel logic) cu toate că, în realitate ea este distribuită pe mai multe calculatoare legate între ele (nivel fizic).Aceasta a dus la o creștere substanțială a vitezei de acces la o bază de date într-o rețea de calculatoare, precum și la creșterea considerabilă a dimensiunii unei baze de date care nu mai este determinată de capacitatea fizică de memorare a sistemului de calcul.

S-a îmbunătățit și modul de organizare a bazelor de date. Structura tabelară a bazelor de date simple a fost înlocuită cu modelul relațional de organizare a bazelor de date. Conform acestui model o bază de date relațională este formată din mai multe tabele simple între care se stabilesc anumite legături. Acestea permit accesarea simultană a unor date care se află într-o anumită relație,din baze de date diferite.

Pentru utilizatorii neprofesioniști au fost perfecționate interfețele SGBD-urilor, aceștia având la dispoziție sisteme de meniuri, ferestre, obiecte de control care ușurează comunicarea cu SGBD-ul.

Modul de lucru cu bazele de date

Conform definiției, bazele de date reprezintă acumulări de date, referitoare la un anumit subiect, având o anumită organizare.

Pentru a construi o bază de date este necesară existența datelor ce se vor memora în aceasta, existența unui suport fizic pe care se vor memora datele cât și existența unui mecanism fizic și logic de manipulare a acestora.

Manipularea bazelor de date se va face conform următorului mecanism:

înainte de folosirea unei baze de date, aceasta trebuie creată pe dispozitivul de memorare extern (disc magnetic);

prima operație în lucrul cu o bază de date creată anterior este deschiderea ei;

după deschiderea bazei de date asupra acesteia se pot efectua diferite operații;

după terminarea lucrului asupra bazei de date aceasta se închide.

In ceea ce privește operațiile care se pot executa asupra bazelor de date, acestea sunt:

adăugarea de noi date la baza de date;

modificarea sau ștergerea datelor introduse anterior;

consultarea bazei de date;

reorganizarea bazei de date, din punctul de vedere al structurii acesteia sau al ordinii datelor memorate.

Tipuri de date

Principalul domeniu de utilizare al calculatoarelor numerice este acela al prelucrării informațiilor

Programarea unui calculator presupune instruirea acestuia cu privire la modul de prelucrare al informațiilor, succesiunea de operații ce se vor aplica asupra informațiilor transmise reprezentând programul. Pentru a transmite calculatorului programul după care acesta urmează să prelucreze informațiile se folosește un limbaj de programare.

Limbajul de programare reprezintă ansamblul codificărilor operațiilor ce se execută într-un program cât și a regulilor de combinare a acestora în scopul transmiterii câtre calculator a “programului “ după care acesta va funcționa.

Informațiile prelucrate de calculator vor fi numite date. Ex.: numere, litere, șiruri de litere, etc.

Tipul unei date reprezintă o caracteristică a datelor care stabilește ce operații se pot executa asupra lor, modul de codificare a datelor în memoria calculatorului, semnificația acestor date.

Tipurile de date folosite de SGBD-urile cunoscute sunt:

numeric;

caracter;

logic;

dată calendaristică;

memo.

Fiecare din aceste tipuri de date sunt caracterizate printr-un mod de specificare a datelor, prin anumiți operatori ce se pot aplica asupra lor precum și prin comenzile și funcțiile referitoare la datele de tipul respectiv