Utilizarea Ratingului Ca Instrument de Gestionare a Riscurilor Bancare

Cuprins

Introducere

Capitolul 1

Consolidarea instituțională a supravegherii prudențiale bancare în UE

1.1. Generalități, concept și obiective privind supravegherea bancară în UE

1.2. Instituții de supraveghere bancară în UE

1.3. Procesul de reglementare la nivelul UE (Procedura Lamfalussy

1.4. Instrumente de supraveghere bancară în cadrul Uniunii Europene

Capitolul 2

Evaluarea riscurilor bancare prin intermediul agențiilor de rating

2.1. Agențiile de rating financiar

2.2. Caracterizarea informațiilor rezultate din activitatea de rating financiar

2.3. Corelarea rating – nevoie de informare a piețelor financiare

2.4. Migrația ratingurilor

2.5. Impactul modificării ratingului asupra produselor piețelor financiare

Capitolul 3

Studiu de caz: Utilizarea ratingului ca instrument de gestionare a riscurilor bancare în

spațiul Uniunii Europene

3.1. Modele de supraveghere prudențială

3.2. Situația României comparativ cu cea internațională

3.3. Intrumentele de supraveghere bancară

Concluzii

Bibliografie

Listă de abrevieri

BCR Banca Comercială Română

BNR Banca Națională Română

CE Comisia Europeană

CERVM Comitetul European al Reglementatorilor de Valori Mobiliare

ESA Autorități de Supraveghere Europeană

EBA Autoritatea Europeană Bancară

EIOPA Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Operaționale

ESMA Autoritatea Europeană pentru Obligațiuni și Piețe

ESC Comitetului European al Valorilor Mobiliare

Ed. Editura

NAMA Agentia Nationala de Management al Activelor

nr. număr

PE Parlamentului European

p. pagina

UE Uniunea Europeană

Introducere

Prezenta lucrare este structurată pe trei capitole, fiecare tratând aspecte relevante cu titlul ales.

Astfel, primul capitol denumit „Consolidarea instituțională a supravegherii prudențiale bancare în UE”, evidențiază generalități, concept și obiective privind supravegherea bancară în UE, instituții de supraveghere bancară în UE și procesul de reglementare la nivelul UE (Procedura Lamfalussy).

Al doilea capitol intitulat „Evaluarea riscurilor bancare prin intermediul agențiilor de rating” aduce în discuție agențiile de rating financiar, caracterizarea informațiilor rezultate din activitatea de rating financiar, corelarea rating – nevoie de informare a piețelor financiare, migrația ratingurilor și impactul modificării ratingului asupra produselor piețelor financiare.

Ultimul capitol este rezervat unui „Studiu de caz: Utilizarea ratingului ca instrument de gestionare a riscurilor bancare în spațiul Uniunii Europene” prin care se tratează modele de supraveghere prudențială, situația României comparativ cu cea internațională și intrumentele de supraveghere bancară.

Într-o economie de piață, băncile și, în general, instituțiile financiare, joacă un rol de primă mărime. Un sistem bancar flexibil bine reglementat și supravegheat reprezintă o condiție esențială pentru asigurarea stabilității financiare. În acest context, autoritatea de reglementare și supravegherereprezintă instituția care elaborează cadrul legal în care băncile își desfășoară activitatea. Astfel spus, stabilește normele pe care băncile au obligația să le aplice și să le respecte dacă doresc să realizeze performanțele așteptate în funcție de profilul de risc asumat. Prin specificul lor băncile, spre deosebire de alte organizații, utilizează într-o foarte mare măsură banii clienților. De altfel, majoritatea economiilor  populației sunt plasate la bănci, în special în depozite pe termen scurt, acestea reprezentând sursa principală de finanțare a creditelor, care prin specificul lor au scadențe mai mari și termene, de regulă, fixe.

Un bun management al utilizării acestor resurse, care prin natura lor pot fi, retrase de clienți în orice moment, înainte de scadență, are ca efect o creștere a încrederii deponenților în sistemul bancar. În caz contrar, utilizarea lor ineficientă și înregistrarea de pierderi în managementul acestora pot generadificultăți băncilor în cauză, antrenând chiar falimentul lor, ca efect al manifestării lipsei de lichiditate.

Aceste specificități fac ca, pe de o parte, băncile să fie vulnerabile în fața unor cereri masive de retragere a depozitelor, iar, pe de altă parte, deponenții să fie expuși unor pierderi financiare în situația în care acestea ajung în imposibilitatea de a onora respectivele solicitări.

Din aceste considerente este necesară existența unor reglementări ferme de prudență bancară, în măsură să genereze încredere pentru ambele părți: băncile să beneficieze de sprijin temporar de lichiditate dacă se confruntă cu retrageri masive de depozite, cu condiția ca situația lor financiară să fie una sănătoasă, respectiv să fie viabile; deponenții să aibă garanția că depozitele lor sunt administrate corespunzător, cu respectarea unor norme clare de prudențialitate.

Criza financiară ce a început în 2007 și a atins apogeul în 2008 a ilustrat deficiențe capitale ale supravegherii în cadrul sectorului financiar atât în cazuri individuale, cât și la nivelul sistemului în totalitatea lui. Modelele naționale de supraveghere nu au fost capabile să țină pasul cu globalizarea financiară și cu realitatea piețelor financiare europene, bazate pe integrare și interconectare, în cadrul cărora numeroase instituții financiare desfășoară activități transfrontaliere.

Criza a adus în atenția tuturor un sistem defectuos în domeniul cooperării, coordonării, al aplicării juste a dreptului Uniunii Europene și al încrederii între autoritățile naționale de supraveghere.

În noiembrie 2008, Comisia Europeană a delegat un grup la nivel înalt condus de Jacques de Larosière să ofere consultanță privind modul de stabilizare a dispozitivelor europene de supraveghere în vederea asigurării unei protecții crescute a cetățenilor și pentru a înapoia încrederea în sistemul financiar. În raportul final efectuat la 25 februarie 2009, acel grup a propus întărirea cadrului de supraveghere pentru a se diminua pe viitor primejdia producerii crizelor financiare precum și gravitatea acestora.

Acesta a recomandat reformarea structurii de supravegherea sectorului financiar în Uniunea Europeană. Respectivul grup a conchis, de asemenea, că ar trebui creat un sistem european al supraveghetorilor financiari, care să cuprindă trei autorități europene de supraveghere, una pentru sectorul bancar, una pentru sectorul valorilor mobiliare și una pentru sectorul asigurărilor și pensiilor ocupaționale, și a recomandat crearea unui comitet european pentru risc sistemic, potrivit Regulamentului (UE) nr. 1.094/2010 al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a Autorității europene de supraveghere (Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale) adoptat la Strasbourg și publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Capitolul 1

Consolidarea instituțională a supravegherii prudențiale bancare în UE

1.1. Generalități, concept și obiective privind supravegherea bancară în UE

Supravegherea prudențială bancară reprezintă totalitatea proceselor prin intermediul cărora una sau mai multe autorități naționale garantează siguranța și durabilitatea sistemului bancar.
Cotarea supravegherii ca și „prudențială” este folosită pentru a o diferenția de alte nuanțe ale supravegherii bancare, care fac referire de fapt la aspecte ce țin de protecția concurenței sau de protecția consumatorului.

De cele mai multe ori aceste sarcini sunt asigurate de o singură autoritate de supraveghere, iar alteori există și autorități distincte. Termenul este folosit atât în sens restrâns, cât și în sens larg. În sens restrâns, supravegherea constă în investigarea informațiilor relatate de către bănci (așa numita supraveghere off-site), constatarea pe teren a corespondențelor datelor raportate și recunoașterea unor constituente elocvente (supravegherea on-site) precum și adoptarea măsurilor utile pentru soluționarea problemelor prudențiale identificate.

În sens larg supravegherea prudențială implică, pe lângă ceea ce am precizat anterior, realizarea de rapoarte ce vizează stabilitatea financiară, formularea normelor prudențiale cu privire la modul de funcționare al băncilor, abilitarea înființării și funcționării acestora, dar și metodele de excludere în afara sistemului a băncilor neviabile și de protecție a depunătorilor.
O supraveghere prudențială de calitate constituie un factor necesar, dar nu și satisfacător pentru a avea un sistem bancar adecvat. Alte condiții presupun garantarea unui cadru macroeconomic care nu fluctuează, a unui sistem juridic perfect funcțional, a unui sistem contabil care să înfățișeze situația patrimonială reală a companiilor, a unui sistem just de taxare a profiturilor băncilor, a unui sistem financiar nebancar evoluat. Exemplele ne-au demonstrat că, în ciuda faptului că aceste crize bancare au apărut și în țările cu o economie mult mai dezvoltată, ele au fost mai des întâlnite în economii în tranziție sau în curs de dezvoltare, la care o parte dintre cerințele de mai sus nu erau satisfăcute.

În ciuda faptului că pe plan internațional există un acord în ceea ce privește ideea colectivă a necesității supravegherii prudențiale a băncilor, sub aspectul unei maniere precise de desfășurare a acestei activități există diferențieri remarcabile între practicile diferitelor țări. Pentru a putea garanta sistemului bancar dar și economiei, securitate și soliditate, sistemul de reglementare nu exercită acțiuni numai din punct de vedere legislativ, pentru a putea institui normele necesare îndeplinirii obiectivelor de mai jos. Un aspect esențial a reglementării în acțiune este preocuparea organelor de supraveghere bancară destinată să garanteze aplicarea reglementărilor în cele mai bune condiții și astfel să dețină controlul și să supervizeze activitatea care poate fi una decisivă pentru înfăptuirea scopurilor urmărite.

În fiecare țară au apărut sisteme de supraveghere bancară mai evoluate și aflate sub tutela autorității monetare, respectiv Banca Centrală a fiecărei țări, care au impus norme caracteristice de derulare a activității de supraveghere bancară cu rezonanțe deosebite pentru fixitatea fiecărei țări. Cerințele contemporane ale dezvoltării pe plan mondial au impus necesitatea stabilității și securității băncilor ca factor de realizare a cerințelor de cooperare între țări.

De-a lungul timpului, preocuparea pentru alegerea și aplicarea soluției (economice) optime dezvoltării politice și economice la scară internațională s-a centrat pe Grupul celor zece țări industrializate ,care a relevat într-un mod oportun impactul pe care îl pot avea băncile în siguranța și vitalitatea relațiilor economice internaționale. La acest nivel s-a evidențiat pregnant că toate eforturile cu privire la creșterea relațiilor economice vor avea impact doar în cazul în care băncile, componente active la fluxul mondial de resurse financiare, vor forma bastioane certe și puternice și dacă în activitatea pe care o desfășoară, vor practica norme unitare de funcționare și își vor putea confirma potențialul într-o scară de valori, care să le confere perenitate și infailibilitate.

Doar având la bază o conexiune și o funcționare eficientă, intens monitorizată și după reguli omogene, băncile își vor putea concretiza roadele pe care țările și indivizii lor le așteaptă de la circuitul intrenațional de mărfuri și servicii . Regulile impuse în fiecare țară, în funcție de specificitatea fiecărei țări, vor avea un obiectiv comun și vor garanta astfel congruența și complementaritatea în ambientul internațional, contribuind la durabilitatea relațiilor interbancare pe plan mondial.

Reglementarea și supravegherea bancară sunt recunoscute, în opinia celor mai mulți autori specializați, ca o soluție pentru a oferi băncilor și economiei naționale siguranță și stabilitate.

Figura 1.1. Reforma reglementărilor financiar-bancare în UE

Sursa: European Commission (February, 2011, p. 15). Regulating financial services for sustainable gr o desfășoară, vor practica norme unitare de funcționare și își vor putea confirma potențialul într-o scară de valori, care să le confere perenitate și infailibilitate.

Doar având la bază o conexiune și o funcționare eficientă, intens monitorizată și după reguli omogene, băncile își vor putea concretiza roadele pe care țările și indivizii lor le așteaptă de la circuitul intrenațional de mărfuri și servicii . Regulile impuse în fiecare țară, în funcție de specificitatea fiecărei țări, vor avea un obiectiv comun și vor garanta astfel congruența și complementaritatea în ambientul internațional, contribuind la durabilitatea relațiilor interbancare pe plan mondial.

Reglementarea și supravegherea bancară sunt recunoscute, în opinia celor mai mulți autori specializați, ca o soluție pentru a oferi băncilor și economiei naționale siguranță și stabilitate.

Figura 1.1. Reforma reglementărilor financiar-bancare în UE

Sursa: European Commission (February, 2011, p. 15). Regulating financial services for sustainable growth – A progress report.

1.2. Instituții de supraveghere bancară în UE

Pentru a întări supravegherea sistemelor financiare s-au instituit noi autorități de supraveghere europeană (ESA), operaționale din ianuarie 2011: Autoritatea Europeană Bancară (EBA), Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Operaționale (EIOPA) și Autoritatea Europeană pentru Obligațiuni și Piețe (ESMA).

La 19 ianuarie 2011, Comisia Europeană a adoptat „propunerea Omnibus”, de modificare printre altele a Directivei 2009/138/CE pentru a ține seama de noua arhitectură de supraveghere în domeniul asigurărilor.

Comisia Europeană a considerat esențială perfecționarea reglementărilor atât în cazul băncilor, cât și a firmelor de investiții și societăților de asigurare. Aceste reglementări includ atât creșterea stabilității prin întărirea cerințelor prudențiale, cât și îmbunătățirea managementului de risc intern printr-o mai bună guvernanță corporativă.

Supravegherea financiar-bancară, ca modalitate de asigurare a stabilității financiare, poate fi organizată după mai multe modele: modelul care presupune o autoritate de supraveghere independentă, modelul băncii centrale și modelul care presupune prerogative pentru Ministerul de Finanțe, în supravegherea bancară.

Modelul care presupune o autoritate de supraveghere independentă, în acest caz există o autoritate care este diferită de banca centrală a băncii respective. În această situație, această entitate este însărcinată cu supravegherea consolidată a sistemului financiar, existând diferențieri de la o țară la alta, în ceea ce privește aria de competență. De exemplu, acest model este întâlnit în Danemarca, Suedia, Finlanda, Franța, Belgia, Germania, Luxemburg, Marea Britanie.

Modelul băncii centrale, aici banca centrala joacă un rol important deoarece intreaga responsabilitate cade în grija ei. În această situație se întâlnesc două variante și anume, una în care banca centrală exercită un rol complex și esențial în supravegherea bancară – țările din sudul Europei: Spania, Portugalia, Italia, Grecia iar în a doua variantă banca centrală indeplinește prerogative simplificate în supraveghere, rezolvarea crizelor bancare și administrarea mecanismului de garantatre a depozitelor – cazul Țărilor de Jos.

Modelul care presupune prerogative pentru Ministerul Finanțelor în supravegherea bancară, supravegherea este făcută într-un modinegal și indirect, cu excepția Austriei, unde Ministerul de Finanțe are un rol principal în sistemul de supraveghere bancară și rezolvarea crizelor financiare.

Figura nr. 1 Supravegherea bancară în țările UE15

Sursa: Căpraru, Bogdan – Activitatea bancară – Sisteme și operațiuni și practici, Ed, C.H. Beck, București, 2010, p. 73

1.3. Procesul de reglementare la nivelul UE (Procedura Lamfalussy)

Procesul Lamfalussy are drept obiectiv simplificarea și accelerarea procesului legislativ al UE în domeniul prestărilor de servicii financiare în cadrul unui plan pe patru niveluri. Procedura prevede ca organismele UE, sub egida Comisiei, să nu se mai ocupe decât de reglementarea cadrului politic. Elaborarea normelor de aplicare tehnice și detaliate va reveni Comisiei Europene, sprijinită de patru comitete de specialitate.

Procesul Lamfalussy constă în abordarea legislației Uniunii Europene pe 4 nivele , și anume:

1. Nivelul nr. 1 face referire la – Principiile cadru. Nivelul 1 este reprezentat de procesul tradițional de abordare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene, precum adoptarea de directive sau regulamente propuse de Comisia Europeană și asupra cărora iau deciziile Parlamentul European și Consiliul European.

2. Nivelul nr. 2 constă în măsurile tehnice de implementare.Acest nivel se referă la măsurile tehnice de implementare care sprijină operațional principiile de Nivel 1, adoptate de asemenea prin legislația europeană. Aceste măsuri sunt adoptate, aclimatizate si revizuite de către Comisia Europeană după ce au fost transmise Comitetului European al Valorilor Mobiliare (ESC) și Parlamentului European pentru a-și forma propriile opinii.Comitetul European al Reglementatorilor de Valori Mobiliare (CESR) acordă sprijin Comisiei Europene în vederea detaliilor tehnice de implementare care vor fi înglobate în legislația de la Nivelul 2. Măsurile de introducere a principiilor de la nivelul 2 nu le modifică pe cele agreate la Nivelul 1.

3. Nivelul nr. 3 reprezintă ghidurile și standardele. Pentru a înlesni implementarea ordonată și aplicarea nediferențiată a legislației Uniunii Europene de către Statele Membre, CESR poate opta pentru alegerea unor ghiduri și a unor standarde care puncteză aspectele neacoperite de legislația comunitară. Aceste norme trebuie să fie în concordanță cu legislația promulgată la Nivelul 1 și la Nivelul 2.

4. Nivelul nr. 4 constă în ,,Monitorizarea gradului de implementare a legislației”. Acest stadiu face referire la supravegherea adoptării legislației Uniunii Europene în cadrul legislației naționale de către Comisia Europeană, iar în cazul nerespectării, se aplică procedurile de sancționare.

1.4. Instrumente de supraveghere bancară în cadrul Uniunii Europene

La nivelul Uniunii Europene cele mai importante instrumente de supraveghere bancară sunt reprezentate de sistemul de rating și sistemul bancar de avertizare timpurie (CAMEL). CAMEL se definește printr-un sistem de lucru pentru evaluarea instituțiilor bancare, acesta se poate dovedi a fi foarte util dacă se are în vedere fenomenul de contaminare indirectă, care se manifestă prin doua modalității:

1. prima dintre acestea se referă la faptul că operatorii din piață pot aștepta existența unor contagiunii directe chiar dacă nu este cazul,

2. iar cea de a doua se referă la situația în care operatorii din piață constată că o bancă care este afectată de probleme finaciare atunci și alte bănci din sistem vor fi marcate de șocul respectiv .

În consecință, sistemele de supraveghere sunt axate pe evitarea falimentului bancar la nivel individual decât a sistemului în ansamblul său.

Un astfel de instrument este considerat sistemul de rating bancar și de avertizare timpurie care în momentul în care este utilizat urmărește identificarea, într-o fază incipientă, a acelor bănci care prezintă insuficiențe sub aspect financiar și operațional sau manifestă trenduri adverse.

Sistemul CAMEL în acestă analiză se bazează pe evaluarea a cinci componente care reflectă uniform și cuprinzător condiția financiară a unei bănci, în conformitate cu legislația bancară și regulile de bună practică.

Cele cinci componente specifice de analiză ale sistemului de raiting sunt:

capital (adecvarea capitalului),

assets (calitatea activelor),

management,

earnings (profitabilitate),

liqiuditz (lichiditate).

Anul 2001 aduce ca și noutate analiza unei componente în plus și anume „Calitatea acționariatului”, și astfel devine sistemul de rating CAAMPL.

Aceste șase componente sunt evaluate pe o scară valorică de la 1 la 5, iar 1 reprezintă cel mai performant nivel și 5 cel mai scăzut, intervalele valorice sunt stabilite pornind de la standardele internaționale în materie, iar nota finală se obține prin însumarea valorii ratingului pentru fiecare dintre indicatorii cuantificabili (patru din cei șase indicatorii – adecvarea capitalului, calitatea activelor, profitabilitatea și lichiditatea), la care se adaugă și valoarea ratingului pentru componentele „calitatea acționariatului” și „calitatea managementului”.

Autoritatea de supraveghere bancară joacă un rol foarte important în prevenirea riscului sistematic prin promovarea eficientă a unei supravegheri care să asigure realizarea stabilității și viabilității întregului sistem bancar.

Spre exemplu, în cadrul sistemului uniform de rating bancar CAAMPL implementat în cadrul Direcției de Supraveghere în cazul Bănci Naționale a României, definește pentru componenta adecvarea capitalului urmatoarele tipuri de rating:

Rating 1: acesta indică un nivel puternic al capiatlului în comparație cu profilul de risc al băncii;

Rating 2: spre deosebire de Rating 1, acesta indică un nivel al capitalului satisfăcător comparativ cu profilul de risc al băncii;

Rating 3: comparativ cu celelalte tipuri de rating acesta indică un nivel al capitalului mai puțin satisfăcător care nu poate să susțină complet profilul de risc al băncii. Acesta indică nevoia pentru perfecționare chiar dacă nivelul capitalului depășește minimul cerut prin reglementări;

Rating 4: acest indicator indică un nivel al capitalului deficitar, poate fi amenințată viabilitatea băncii. O soluție utilizată în acest caz este ajutorul acționarilor sau suportul financiar din surse externe instituției;

Rating 5: în comparație cu celelalte patru tipuri de rating acesta indică un nivel deficitar critic al capitalului, care amenință viabilitatea băncii. În această situație se impune ajutorul financiar al acționarilor sau o finanțare externă a instituției.

Tiparele de prevenire a crizelor financiare includ variabile economice și financiare care pot semnala în timp util instabilitatea balanței de plăți sau un nivel inacceptabil al cursului de schimb: indicatori ai dezechilibrelor macroeconomice și ai carențelor sistemului bancar (precum deficitul fiscal și rata de creștere a creditului intern), ai supraestimării cursului de schimb (indici ai prețurilor relative, deficitul de cont curent, ritmul de creștere a exporturilor), ai slăbiciunii externe dar și a riscului de contagiune (raportul dintre pasivele externe și rezervele internaționale, incidența crizelor din alte țări).

Pe baza acestui indicator se poate estima probabilitatea produceri unei crize pe baza analizei crizelor produse în sistemul bancar al altor state cu ajutorul modelelor de logit și probit, iar pe baza rezultatelor se poate face o clasificare a băncilor în funcție de gradul de vulnerabilitate externă a acestora.

Aceste instrumente permit o supraveghere eficientă la nivel european deoarece folosesc toate resursele pentru o analiză eficientă care să aiba cele mai bune rezultate. În sistemul bancar ratingul poate să scada și să crească în funcție de calificativul dat de către una dintre agențiile de rating pe baza analizelor electuate la nivelul fiecărei bănci.

Cele mai mari agenții de rating sunt: Standard and Poor’s, Fitch și Moody’s. În funcție de deciziile acestora, crește sau scade credibilitatea respectivelor bănci, astfel în data de 16.12.2011 agenția Fitch a penalizat șapte din cele mai mari bănci din lume, și anume Goldman Sachs, Bank of America, Citigroup, Credit Suisse, Deutsche Bank, Barclays și BNP Paribas din cauza datoriilor zonei euro. Ratingul acestora a fost micșorat la categoria „risc de neplată”, care reflectă potrivit comunicatului Fitch „capacitatea unei entități de a-și îndeplini angajamentele financiare la timp”.

Băncile care dețin datoriii suverane sunt cele mai predispuse la retrogradare din cauza suspiciunilor privind colapsul țărilor emitente de obligațiuni, iar acest lucru scade și credibilitatea în cazul împumuturilor interbancare.

Potrivit Fitch „problemele cu care se confruntă sectorul financiar luat ca întreg și nu evoluții negative în ceea ce privește bonitatea fundamentală a acestor instituții”.

Celor șapte bănci le-a fost tăiat și „riscul de viabilitate”, care potrivit agenției înseamnă „riscul pentru bonitatea intrinsecă a unui emițător” de titluri de valoare, iar la acest capitol au mai fost retogradate încă două bănci, și anume: banca americană Morgan Stanley și cea franceză Societe Generale.

La o parte din aceste bănci le-a fost retrogradat ratingul pe termen lung de agenția de rating Standard and Poor’s, printre care Bank of America, Goldman Sachs, Barclays și HSBC.

Capitolul 2

Evaluarea riscurilor bancare prin intermediul agențiilor de rating

Riscul este omniprezent în viața de zi cu zi a oamenilor precum și la nivelul organizațiilor sociale. Mai mult decât atât, fiecare proces decizional și fiecare planificare strategică implică riscuri. Incertitudinea și riscul se afirmă în majoritatea preocuparilor de zi cu zi a oamenilor gratie faptului că societatea umană nu este rigidă, ea este într-un proces continuu de evoluție.

Riscul de credit constituie riscul pe care banca emitentă și-l asumă în situația în care unul din debitori se află în imposibiliatea de a plăti.

O bancă care este puternic angrenată într-o firmă, prin intermediul celor care contribuie la capitalul său, dar și prin creditele acordate se va confrunta cu acest tip de risc in cazul falimentului acesteia. Cauza acestui risc o reprezintă conjunctura economică, starea financiară proastă a firmelor, inexistența unei supravegheri adecvate.

Pentru bancă efectele se materializează în deficite totale sau parțiale ale capitalului creditat ținând cont de natura garanțiilor precum și de posibilitatea de valorificare a acestora. Băncile pot utiliza și anumite măsuri pentru gestionarea acestui risc: constituirea de garanții; supravegherea atentă a limitelor autorizate la acordarea creditelor; prezența unui sistem de centralizare a riscurilor.

Conform metodei standardizate se determina ponderile de risc aferente expunerilor variate, potrivit informațiilor acordate de diferitele agenții de rating. În funcție de estimarea riscului, se pornesc formalitatile de adecvare a capitalului. Metoda standardizată se bazeaza pe prevestirea riscurilor prin intermediul constituirii de garanții, beneficiul constând în modul relati facil de evaluare a riscurilor, dar inconvenientul constă în obligația băncii de a dovedi valoarea garanțiilor admise, probabilitatea fructificării lor și prezența tacticilor de gestionare a riscurilor reziduale în eventualitatea nerecuperării pierderilor.

Metoda fundamentată pe ratingul intern propune un mijloc de evaluare care, față de metoda standard, ia în calcul clar deficitul neprevăzut, calculat pe baza metodelor interne. Conform acestei metodei, parametrii ce trebuie luați în calculul gradului de expunere la risc a fiecărui tip de credit dat sunt următorii:

– Posibilitatea falimentului, mai exact probabilitatea ca cea de a treia parte să ajungă insolvabilă în mai puțin de un an;

– Pierderea posibilă în situația nerambursării unei părți din datorie, arată procentul probabil al pierderii înregistrate de bancă în cazul insolvabilității clientului. În această situație, importanța și însușirea garanțiilor este determinativă;
– Etalajul la riscul de insolvabilitate, constă în valoarea creditului nerestituit în momentul insolvabilității;
– Data limită a expunerii.

Crearea unor politici de management a riscurilor ilustrează interesul permanent al

managementului unei instituții bancare, iar aceste politici este imperios necesar să se regăsească la nivelul fiecărei structuri din interiorul băncii prin utilizarea unor instrumente definitorii.

2.1. Agențiile de rating financiar

Agențiile de rating au luat nastere în S.U.A. Societatea ce s-a avântat printre primele în activitatea de rating a fost The Mercantile Agency apărută în 1841 la New York. Primul birou ce nu a avut sediul în America de Nord a fost cel din Londra. În 1859 The Mercantile Agency a fost luat sub custodia lui Robert Graham Dun suferind totodată și unele modificări precum schimbarea numelui în R. G. Dun & Company.

In ciuda faptului că era destul de cunoscută înaintea celui de-al doilea război mondial, ea nu privea decât Statele Unite. Organele de reglementare au dictat sectoarelor financiare crearea de comisioane pentru titlurile speculative grade (titluri având o notă sub BBB pe scala Standard and Poor’s și Fitch sau Baa pe scala dezvoltată de Moody’s).

Consecintele au fost diverse:

– Pe de o parte s-a exprimat inclinarea spre instituționalizarea atribuțiilor agențiilor de notare pe piață,

– Pe de altă parte piața obligatară s-a divizat în două domenii definite în funcție de risc.

Security and Exchange Comission a dictat noi reguli de transparență pentru informațiile propagate de întreprinderi cu privire la datoriile lor de trezorerie.

În acest mod, agențiile de rating au inițiat notarea sistematică a datoriilor pe termen scurt. Pornirea acestui tip de notare a permis agențiilor de rating întreirea numărului de entități înregistrate la începutul anilor 80.

Dezvoltarea emisiunilor obligatare, a operațiunilor LBO1, a titlurizării și interconectarea piețelor financiare naționale în țesutul unei piețe globale au afirmat rolul de reper al ratingului într-un mediu economic caracterizat printr-o dinamică pronunțată.

2.2. Caracterizarea informațiilor rezultate din activitatea de rating financiar

Studierea autenticității informațiilor oferite de activitatea de rating este un demers polivalent. Ne vom opri asupra concluziilor studiului din 1983, al lui Weinstein care propune o analiză statistică a efectului schimbării ratingului asupra prețului unei obligațiuni.

Intervalul de studiu este de 12 ani, perioadă de timp in care au fost analizate 132 de schimbări de notă, iar rezultatele au fost după cum urmează:

socul schimbărilor de notă asupra cursului obligațiunilor nu a fost semnificativ în perioada cuprinsă între 1 și 6 luni de la fluctuația calificativului.

în schimb reacția a fost evidentă în perioada de după cele 6 luni care au trecut de la modificarea notei, prețul obligațiunilor suferind anumite modificări.

Referințele oferite din cadrul procesului de notare au o succesiune de restricții:

supravegherea atentă a notei nu poate avea loc decât în cazul emisiunii uzuale de titluri, întrucât de fiecare dată când are loc o nouă emisiune, agenția investighează situația globală a societății.

ratingul supraapreciază în general riscul, deoarece agențiile ies în pierdere în cazul acordării de note mari și ivirii unor evenimente neprevăzute;

un rating ridicat nu-l favorizează în mod real pe investitor, deoarece acesta, dacă are loc o scădere bruscă a cursului, nu are suficient timp la dispoziție să-și vândă titlurile.

Specificând riscul anexat unei creanțe și producând un ranking al riscurilor, ratingul iși confirmă utilitatea în cadrul juridic și reglementar.

Mai mult decât atat, simpla„etichetă”, este vorba de un autentic izvor de informații pentru piață deoarece agențiile au acces la informații confidențiale asupra sănătății și prospectelor financiare viitoare ale emiteților.

2.3. Corelarea rating – nevoie de informare a piețelor financiare

Prin natura sa ratingul financiar are o vocație de informare prospectivă întrucât măsoară nu numai riscul ci și gradul de recuperare al creanțelor. Investitorii care recurg la rating anticipează destul de bine modul de evoluție în timp al titlurilor din punct de vedere al randamentului dar și al pierderii economice.

Informațiile furnizate de piețele financiare sunt agregate de agențiile de rating în vederea efectuării de previziuni pe termen scurt și lung.

Notele pe termen scurt nu reflectă decât capacitatea emitentului de a face față angajamentelor pe o perioadă limitată, fără a ține seama de condițiile specifice de pe piață sau de riscul de schimb.

Agențiile de rating oferă valoare adăugată piețelor financiare prin analizele furnizate și păstrează încrederea investitorilor în acestea atribuind ratinguri corecte și în timp util. Esențial în această relație este încrederea pe care o manifestă toți actorii pieței față de caracterul pertinent al informațiilor prelucrate prin procesul de notare.

Agențiile de rating sunt un instrument de asistare a deciziei pe piață a investitorilor.

2.4. Migrația ratingurilor

Opiniile asupra calităților creditului emise de agențiile de rating au în vedere capacitatea emitentului de a-și onora obligațiile la scadențele prestabilite. În mod tipic ratingurile sunt emise odată cu titlurile. Agențiile de rating, efectuează revizuiri periodice ale acestor note, dar și revizuiri dictate de către piață.

Modificările de notă ce pot avea loc cu prilejul revizuirilor reflectă opinia agenției asupra deprecierii sau îmbunătățirii calității creditului.

Problema migrației notei este o problemă semnificativă pentru investitorii în titluri cu venit fix, instituții private, instituții cu atribuțiuni de reglementare și pentru managerii riscului de credit.

Instituțiile urmăresc limitarea procentului, în portofoliul total, de împrumuturi evaluate sub investment-grade, care trebuie să se situeze sub o anumită valoare prag, dictată de regulamentele interne proprii.

Migrația ratingurilor joacă un rol major în managementul riscului de credit. Și, nu în ultimul rând, instrumentele de management a riscului, cum este de exemplu CreditMetrics, utilizează dimensiunea migrației ratingului drept una dintre principalele variabile introduse.

Agențiile de rating urmăresc performanțele și stabilitatea în timp a notelor acordate prin intermediul așa-numitelor “matrice de tranziție” care sunt construite, pentru managerii riscului și pentru investitori.

Matricele de tranziție cuntifică probabilitatea de modificare a unui rating în ambele sensuri.

Moody's și Standard & Poor's urmăresc migrația în toate categoriile de rating pentru orizonturi de timp variate, de un an, cinci ani, zece ani și, în unele cazuri, chiar pe perioade mai lungi.

Matricele de tranziție furnizate de marile agenții de rating includ firmele industriale și de transport, utilitățile publice, instituții financiare și autorități suverane ce au emis titluri pe termen lung pe piață.

Matricele se calculează prin comparația ratingului de la începutul perioadei cu cel de la sfârșitul perioadei, ceea ce înseamnă că se axează pe două momente în timp. De obicei, acestea sunt prima zi și ultima zi a anului, ignorând orice schimbări pe parcurs (eventualele modificări ce se compensează).

Tabelul ne oferă un model generic de matrice de tranziție. Pe linie se regăsesc notele de la începutul anului, iar pe coloană cele de la sfârșitul anului.

Valorile aflate pe diagonala principală înfățișează posibilitățile ca emitentul să aibă o notă similară la sfârșitul anului cu cea de la începutul anului.

Valorile ce nu se există pe diagonală redă procentul de deprecieri sau de aprecieri de notă; astfel, la dreapta diagonalei se află procentul de deprecieri, iar la stânga cel de aprecieri. De exemplu, dintre toți emitenții notați Aaa la începutul anului, 85,44% au fost în continuare notați Aaa la sfârșitul acestuia, 9,92% au fost notați Aa și 0,98% au fost notați cu A.

Tabelul ne relevă faptul că numărul de firme notate de Standard & Poor's aproape s-a triplat de la aproximativ 1300 în 1981 la peste 4000 în 2010.

Dducem de aici două concluzii și anume: în primul rând apare un apel mai frecvent la resurse externe pentru finanțare, iar în al doilea rând se manifestă o atracție crescută a investitorilor pentru titluri cu venit fix.

Se realizează și o deosebire între ratingurile investment grade și speculative grade date în acea perioadă, fiind accentuată o augmentare a titlurilor speculative în totalul emisiunilor.

2.5. Impactul modificării ratingului asupra produselor piețelor financiare

Modificarea notei are un impact important asupra costului creditului chiar dacă piața anticipează adesea noua realitate, îngrădind efectul anunțului.

Graficele ce urmează ilustrează cursul modificării ratingului asupra calității creditului.

Notă: Variația randamentului în funcție de numărul de luni înainte și după anunțul intenției de schimbare a ratingului

A – notarea este investment grade

B – notarea trece în speculative grade

C – notarea rămâne speculative grade

Notă: Variația randamentului în funcție de numărul de luni înainte și după anunțul intenției de schimbare a ratingului

A – notarea este investment grade

B – notarea trece în speculative grade

C – notarea rămâne speculative grade

După cum se observă din graficele de mai sus, putem formula mai multe concluzii:

􀂾 deprecierea notei are o influenta mai mare decât ameliorarea sa. Investitorii își vând rapid activele “degradate”, umflând efectele anunțului;

􀂾 îmbunătățirea notei nu stârneste imediat achizitionarea activului respectiv;

􀂾 impactul asupra reducerii ratingului se face simțit de o manieră semnificativă înainte de anunțul propriu-zis (circa 50% din mișcarea totală). Fenomenul este o consecință a practicii de supraveghere insuficientă din partea organismului de notare.

􀂾 activele cel mai bine cotate sunt cel mai puțin influentate de schimbare, deoarece investitorul nu își modifică în mod esențial părerea despre calitatea lor. Trebuie reamintit în acest context că o obligațiune reprezintă promisiunea de încasare a unor fluxuri viitoare, iar indreptarea calității acesteia nu face decât să valideze faptul că fluxurile au o șansă mai mare de a fi efectiv percepute.

􀂾 deteriorarea ratingului presupune riscul real de a nu se încasa fondurile la maturitate; datoriile cel mai slab notate sunt vizibil afectate;

􀂾 volatilitatea titlurilor investment grade se datorează variațiilor marjei creditului. Pentru titlurile speculative grade volatilitatea este corelată cu incapacitatea de plată potențială a debitorului.

Ratingul intern – instrument activ de management al riscurilor bancare la BCR

1 Ratingul intern reprezintă un instrument eficient de management al riscurilor, în cadrul băncii existând de peste 4 ani o metodologie proprie de abordare a riscului în activitatea de creditare bazată pe rating, care în prezent se află la a două variantă.Sistemul inițial de rating de credite a fost adaptat la noile realități economice, pe seamă rezultatelor și concluziilor desprinse din practică și, în plus, s-a procedat la identificarea unor noi segmente de activitate care se pretează la o abordare a managementului de risc prin utilizarea metodei ratingului.

Prin complexitatea operatiunilor pe care le desfasoara, BCR dispune de un cadru complex de management al riscurilor bancare, in care sistemul de rating se aplica, pe langa activitatea de creditare, care este activitatea sa principala, si in alte domenii de activitate:

utilizarea ratingurilor atribuite de agentiile internationale de prestigiu (rating de tara, de banca) in analizele proprii, care au ca scop stabilirea limitelor de risc fata de bancile partenere.

folosirea metodei ratingului intern pentru analiza bonitatii societatilor de asigurare-reasigurare cu care BCR are relatii de afaceri si acordarea limitelor de risc față de acestea.

stabilirea limitelor de risc privind expunerea maxima a bancii fata de principalii clienti corporate si dispersia judicioasa a expunerilor din credite pe fiecare ramura de activitate a economiei nationale.

2. Banca Comerciala Romana a implementat si utilizeaza inca din anul 2000 propriul sistem de rating al creditelor, care a fost elaborat de catre specialistii bancii in conformitate cu principiile si practica internationala.

Scopul analizelor bazate pe ratingul de credite este acela de a diferentia nivelurile de risc in cadrul portofoliului de împrumuturi al băncii, pentru:

evitarea unei concentrari a creditelor in categoriile cu risc major ;

determinarea unui trend al standingului financiar al clientelei, astfel incat sa se intreprinda din timp masurile necesare pentru a evita deteriorarea calitatii portofoliului de imprumuturi;

asigurarea managementului riscului de credite si protectia corespunzatoare a bancii si clientilor fata de riscurile specifice.

Sistemul de rating de credite al BCR este de tip bi-dimensional, coroborand rezultatele analizei caracteristicilor clientului cu cele ale creditului si se bazeaza atat pe comparatia de ordin statistic, cat si pe analiza si prognoza.

Caracteristicile clientului se fundamenteaza pe analiza aspectelor generale, financiare, pozitia in ramura de activitate, calitatea si stabilitatea managementului si strategia afacerii;

Analiza caracteristicilor creditului se bazeaza pe istoricul relatiei de credit, indeplinirea conditiilor de eligibilitate, administrarea si monitorizarea creditului, serviciul datoriei, sursa de rambursare si natura colateralelor.

Ratingul de credite se calculeaza pentru toti clientii beneficiari de credite aflati in portofoliul bancii, pe baza bilanturilor contabile anuale si a celorlalte situatii contabile periodice, precum si cu ocazia acordarii / revizuirii creditelor.

Ca instrument functional de management al riscurilor, ratingul de credite este utilizat activ in fundamentarea deciziilor de creditare, deoarece ratingul determinat sta la baza aprobarii sau respingerii solicitarilor de credite si ulterior aprobarii, la monitorizarea permanenta a relatiei cost/eficienta/risc cu privire la fiecare ramura de activitate, fiecare client si chiar produs.

Pentru clientii eligibili la creditare, ratingul este coroborat cu alte criterii (serviciul datoriei, nivelul incasarilor valutare) pentru stabilirea marjei de risc client (MRC). Astfel, ratingul are o influenta directa asupra costului creditului, avand in vedere ca MRC reprezinta o componenta a ratei de dobanda stabilite pentru credite.

Prin criteriile cuprinse, calificativul (ratingul) atribuit unui client are un continut informativ ridicat si sta la baza stabilirii limitelor de expunere la risc pentru clientii mari ai bancii. Pe langa functia operativa de instrument de decizie in procesul de creditare, ratingul de credite, analizat in evolutie pe categorii de clienti, pe ramuri economice etc., ofera indicii valoroase analistilor bancii, pe baza carora se fundamenteaza politicile de management al riscului si masurile prudentiale de dispersie echilibrata a acestuia.

Tinand cont de faptul ca ratingul de credite are un impact major la analiza obiectiva si profesionista a clientilor BCR, sistemul a fost perfectionat in mod constant si dezvoltat pe categorii de clientela si tipuri de riscuri, astfel incat, criteriile incluse si concluziile reiesite sa fie relevante.

BCR dispune in prezent de ratinguri interne pentru:

clientii din categoria corporate

clientii nou infiintati (pentru care nu exista un istoric al afacerii)

pesoane fizice si persoane fizice autorizate.

Pentru clientii corporate, metodologia BCR prezinta o detaliere corespunzatoare pe criterii cantitative (cuantificabile) si calitative (necuantificabile).

In cadrul criteriilor cuantificabile sunt luate in considerare:

evolutia cifrei de afaceri în termeni reali,

lichiditatea si solvabilitatea,

ponderea exportului în cifra de afaceri,

profitabilitatea,

gradul de îndatorare,

sursa de rambursare.

Pentru fiecare din aceste criterii cantitative, nivelurile de încadrare sunt stabilite în funcție de ramură de activitate din care face parte clientul, astfel încât, în final, scorul obținut să aibă un grad ridicat de relevanță din punctul de vedere al standingului financiar al clientului și funcție de specificul fiecărei industrii.

În ceea ce priveste criteriile calitative, non-financiare, analiza BCR are in vedere :

– calitatea actionariatului si a managementului

– strategia

– conditiile de piata

– acuratetea raportarilor financiar-contabile

– colaterale primite.

Pentru stabilirea ratingului de credite, la fiecare criteriu financiar și non-financiar se asociază un un nivel de apreciere de la 1 (cel mai bun) până la 5 (cel mai slab) și se ponderează cu greutatea specifică asociată fiecărui criteriu de apreciere.

Media ponderata a celor 14 criterii reprezintă ratingul de credite al fiecărui împrumutat. Activitatea bancară în general și creditarea în special implică un risc, prin înseși elementele de anticipare pe care se bazează decizia specialiștilor bancari, pentru bancă fiind de maximă importantă cunoașterea acestui risc, evaluarea să cât mai aproape de realitate și respingerea sau acceptarea să în deplină cunoștință de cauza.

3. Un obiectiv distinct al managementului riscului în BCR este realizarea în cel mai scurt timp a bazelor de date solicitate de Noul Acord de la Basel (Basel ÎI), referitoare la evaluarea probabilității de neplata asociate fiecărui debitor și a factorilor suplimentari de risc, respectiv pierderea produsă de neplata și expunerea la neplata. În acest scop, ratingul de credite existent în evidențele băncii pe o perioadă anterioară de cca 3 ani, pentru fiecare client din portofoliu, este de un real folos în perspectivă aplicării în viitorul apropiat a principiilor Basel ÎI, care se bazează pe o abordare standardizată a riscurilor sub formă sistemelor de rating.

4. Odată cu introducerea în portofoliul de produse al BCR a creditului ipotecar, a fost creat un sistem de rating destinat analizei pentru acordarea acestui tip de credit. El are la bază cea mai mare parte a criteriilor folosite pentru ratingul persoanelor fizice, cu unele criterii noi adaptate specificului creditului ipotecar. Această este o dovada de flexibilitate și adaptabilitate din partea BCR pe linia identificării nevoilor pieței, creării produselor care să corespundă acestor nevoi, procedând, în paralel, la adaptarea instrumentelor de management al riscurilor pe care bancă și le asumă prin noile produse promovate.

5. O formă distinctă de analiză tip rating aplicată în cadrul BCR este aceea de determinare a limitelor de expunere la risc pe ramuri de activitate, utilizată pentru a evită concentrarea creditelor în anumite ramuri de activitate cu risc mai ridicat. Această, deoarece criteriile utilizate în stabilirea scorului final al fiecărei ramuri de activitate au în vedere: creditele restanțe, dobânzile neachitate, arieratele de plăți (buget, furnizori), ponderea sectorului privat, gradul mediu de provizionare, pierderile înregistrate de clienții din ramură respectivă, aportul ramurilor la crearea PIB și la realizarea exportului etc.

6. De ceva timp, BCR a elaborat si implementat o metodologie complexa de analiza si cuantificare a riscului fata de societatile de asigurare-reasigurare cu care intra in relatii de afaceri.

Pe baza unui sistem propriu de rating, BCR determină limite de expunere la risc față de societățile de asigurare-reasigurare, limite care sunt stabilite de regulă pentru un an, dar care sunt revizuite permanent si pot fi ajustate ori de cate ori este necesar.

La fel ca în cazul celorlalți clienti de tip corporate, ratingul are la baza indicatori financiari si nefinanciari, cu un accent deosebit pe pozitia in ramura de activitate, calitatea managementului, strategia si politicile prudentiale specifice societatilor de asigurare.

În ceea ce privește indicatorii nefinanciari, se pune accent pe :

– structura acționariatului

– nivelul si structura capitalului social

– reteaua de sucursale si cota de piata

– cedarea riscurilor în reasigurare externă și calitatea reasiguratorilor.

Indicatorii financiari luați în considerare se referă la :

– coeficientul de lichiditate

– gradul de solvabilitat

– rezervele tehnice constituite

– alti indicatori relevanți, precizați in normele Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor.

– rata de rentabilitate

– gradul de îndatorare

– rata daunei

Sistemul de rating utilizat de BCR pune accent pe o serie de coeficienti de transformare in echivalent risc de asigurare a expunerilor care decurg atat din riscurile directe, cat si din riscurile indirecte ale bancii fata de societatile de asigurare-reasigurare.

7. Aceasta abordare profesionistă a gestionării riscurilor sub forma standardizată a ratingului intern trebuie privită în contextul general al sistemului de management dezvoltat în cadrul BCR și dovedește preocuparea băncii de a-și consolida poziția în cadrul sistemului bancar și de a-și menține indicatorii de performanță la un nivel ridicat, prin eliminarea oricăror potențiale surse de pierdere, protejând astfel interesele clienților care-i acordă încrederea.

Capitolul 3

Studiu de caz: Utilizarea ratingului ca instrument de gestionare a riscurilor bancare în spațiul Uniunii Europene

Standard and Poor’s are o abordare diferită în ceea ce privește ricul de țară decât agențiile Moody’s și Fitch. Agenția nu este de acord cu termenul de plafon de țară, analizat atât de Moody’s , cât și de Fitch.

Pentru agenția de rating Standard and Poor’s evaluarea riscului de țară presupune cuantificarea unui set de 9 variabile: riscul politic, datoria publica generală, structura economică, perspectivele creșterii economice, flexibilitate fiscală, lichiditatea externă, pasive contingente, flexibilitatea monetară, datoria externă.

Tabel nr.3.1. Clasele de risc ale Standard & Poor

Clasele de risc de la AA până la CC pot fi fie cu semnul (+) fie cu semnul (-) pentru a evidenția o anumită tendință în evoluția situației financiare. Agenția mai evaluează și capacitatea unui subiect de a-și onora obligațiile financiare pe termen scurt, clasele de risc fiind reflectate de anumite simboluri alfabetice combinate cu numere.

Pe termen scurt, agenția Standard&Poor’s folosește următoarele clase de risc:

A1+ care grupează clasele de risc pe termen lung de la AAA până la A+;

A1 care grupează clasele de risc pe termen lung de la A+ până la A-;

A2 care grupează clasele de risc pe termen lung de la A până la BBB;

A3 care grupează clasele de risc pe termen lung de la BBB până la BBB-;

B care grupează clasele de risc pe termen lung de la BB+ până la BB-;

C care grupează clasele de risc pe termen lung de la B+ până la C;

D care corespunde clasei de risc pe termen lung D.

Avantajele/Dezavantajele metodei utilizate de Standard & Poor’s :

Tabelul nr.4 Avantajele/Dezavantajele metodei utilizate de Standard & Poor’s

Clasele de risc în care sunt încadrate țările supuse evaluării de către agenția FITCH-IBCA, sunt următoarele:

În practica agenției, clasele de la AAA la BBB sunt unele investiționale, celelalte fiind speculative. Clasele de la AA până la CCC pot apărea fie cu semnul plus (+) fie cu semnul minus (-), pentru a se reflecta poziția în cadrul clasei.

Deși metodologia utilizată de Standard & Poor’s prezintă unele insuficiențe, aceasta a condus de-a lungul timpului la rezultate foarte bune, gratie faptului că a fost aplicată de analiști specializati.

“Scopul supravegherii prudențiale este de a preveni falimentele bancare, pentru a-i proteja pe deponenți, precum și stabilitatea generală a sistemului financiar și economic.”. Altfel spus supravegherea are rolul de a asigura sănătatea sistemului bancare ceea ce înseamnă potrivit lui Mario Draghi, guvernatorul Băncii Italiei, ca sănătatea unui sistem bancar se caracterizează prin flexibilitate, stabilitate.Stabilitatea sistemului bancar nu este 100% garantată de o supraveghere prudențiala de calitate. Această este o condiție necesară dar nu și satisfacatoare.

De asemenea trebuie să coexiste un cadru macoreconomic stabil care să faciliteze atât băncilor cât și clienților acesteia să realizeze o estimare echitabilă a perspectivelor de afaceri într-un mod în care clienții să nu fie puși în situația incapacității de rambursare a creditului contractat pentru finanțarea afacerii, să existe un cadru juridic bine pus la punct care să asigure respectarea condițiilor contractuale și să permită băncilor să acționeze în recuperarea creditelor acordate în cazul în care acestea nu sunt rambursate și/sau să inițieze procedura de faliment pentru debitorul rău-platnic, să existe un sistem contabil corect care să evalueze în mod realist activele băncii și cele ale companiei care solicita un credit, să nu permită statului să intervină în sistemul bancar, astfel încât creditele să fie acordate pe principii prudențiale și nu politice, să existe un sistem nebancar bine pus la punct (piață de capital, asigurări, societăți de leasing etc.) așa încât bancă să nu se angajeze în operațiuni pentru care nu este bine pregatită.

Neîndeplinirea condițiilor de mai sus au condus la aparitia crizelor bancare atat in tarile dezvoltate, dar cu precadere in tarile in curs de dezvoltare, tinand cont de faptul ca preturile asociate tarilor emergente sunt cu mult mai mari decat cele din tarile dezvoltate. Hoggarth (2001) a preconizat pierderi medii de 17.8% din PIB in cazul tarilor aflate in plin proces de dezvoltare si care s-au confruntat cu crize bancare (in Chile si Argentina pierderea totala a atins 40-50% in 1986).

Obiectivul principal al supravegherii prudențiale este acela de a garanta stabilitatea financiară însă acest lucru se află în conflict cu funcționarea eficientă a acestuia, deoarece sistemul ar fi sigur dacă toate depozitele ar avea în contrapartidă active cu grad de lichiditate și de siguranță de 100%. Însă singurele active care ar îndeplini aceste condiții ar fi deținerile de monedă ceea ce ar însema că băncile să nu obțină profit. Din această cauza supravegherea trebuie să accepte că băncile trebuie să-și asume anumite riscuri. Supraveghrea prudențiala nu asigură supraviețuirea unei bănci în condițiile unei crize bancare.

Pentru a-și atinge sopul principal pentru care a fost creată, supravegherea are nevoie de cât mai multe informații. Acestea sunt obtinute fie prin eforturi propii ale supraveghetorilor, fie din alte surse. Cea mai mare parte din informatii sunt transmise chiar de bancile supravegheate. Acesta este motivul pentru care sistemul de supraveghere trebuie sa fie bine pus la punct atat din viziunea unitatii datelor primite, cat si din perspectiva modificarii rapide a infomatiilor receptionate.

Supravegherea prudențială, prin calitatea intrării și pastrarii în sistem a băncilor care respecta regulile prudentiale, garanteaza cresterea economica si sectoare economice sanatoase.

Introducerea sistemului de supraveghere prudențiala este diferita de la o țara la alta in funcție de tiparul entitații care efectueaza supravegherea (un singur supraveghetor sau entitați separate penrtu fiecare segment al pieței financiare), instrumentele folosite de fiecare societate bancara pentru recunoașterea si soluționarea problemelor ivite la nivelul instituției supravegheate, modul de abordare si clarificare a crizelor bancare. Se mai are in vedere si arhitectura sistemului bancar si prezența instrumentelor indirecte de supraveghere prudențiala (birouri de credit, registrele de credit, registrele incidențelor de plați etc.)

3.1. Modele de supraveghere prudențială

Există încă un număr mare de țări care se afla într-o continua dezbatere cu privire la schimbarea structurii supravegherii prudentiale, si daca are loc acesta reforma, în ce direcție trebuie sa se indrepte?

În literatura actuala de specialitate sunt prezente diverse idei referitoare la autorizarea responsabilitatii de executare a procesului de supraveghere prudentiala a unor institutii independente, tinand cont de faptul ca aceste institutii au clar stabilite obiectivele si au instrumentele de supraveghere necesare pentru a-si atinge aceste obiective.

Suvenranitatea supravegherii are patru dimensiuni:

– Independenta reglementarii, asociata cu o larga autonomie in stabilirea reglementarilor si principiilor prudentiale.

– Independenta supravegherii din perspectiva neamestecarii politicului si intimidarea din partea industiei.

– Autonomia instituționala asociata cu securitatea supraveghetorilor.

– Independenta din punct de vedere bugetar (financiar).

A patra dimensiune (independența financiară) ridica trei întrebări: Există modele de supraveghere optime? Care sunt cele mai utilizate modele în acest sens? Putem explica diferența dintre aceste modele analizând factorii specifici din fiecare țara.

Înainte de 1999 supravegherea bancară se realiza în țările cu economie de piață de către banca centrală, iar celelalte dimensiuni ale pieței economice (piață de capital și cea a asigurărilor) aveau câte o instituție separată de supraveghere. Există o singură problemă și anume aceea că în unele țări numărul acestor instituții era tot mai mare.

Supravegherea de acest tip era una care ridica destul de multe probleme în cazul piețelor financiare sofisticate și s-a pus problemă, astfel, întregirii autorităților de supraveghere. Startul l-a dat Marea Britanie, care avea în 1996 nu mai puțin de 9 autorități de supraveghere. Un comitet parlamentar (Civil Service Committee), aducând că argumente efectele prabusii recente ale BCCI (Bank of Credit and Commerce Internațional) și a băncii Barings, pune problemă în 1996 a retragerii supravegherii bancare de sub tutelă Băncii Angliei și transferarea acesteia unui organism separat împreună cu o preluare eventuală a supravegherii caselor de economii din domeniul locativ.

În urma unor dezbateri asupra acestui raport, în 1998, s-a înființat Financial Stability Authority (FSA), un organism de supraveghere care din anul 2001 a preluat și celelalte autorități de supraveghere ale pieței financiare din Marea Britanie. AvA¢nd în vedere că Londra era, în acea perioadă, cel mai dezvoltat centru financiar al Europei, decizia acesteia de a opta pentru o supraveghere unificată a fost în scurt timp adoptată și de alte țări din Uniunea Europeană, și nu numai. Asfel, modelul a fost preluat de Irlanda, de câteva țări nordice, Germania, Austria, dar și de Australia, Estonia și Ungaria, chiar dacă, ultimele două se caracterizau prin economii emergente.

Modelul FSA a iscat multe controverse, cele mai importante argumente A®n favoarea lui fiind urmatoarele: Supravegherea prudențiala ce se efectuă separat pe fiecare segment al pieței financiare s-a constituit într-o perioadă în care organizarea sistemelor financiare era mult mai simplă. În timp însă, granițele dintre activitățile desfășurate de fiecare parte a piețelor financiare au început să se estompeze. Au apărut activitățile compuse de tipul bancassurance sau cross-selling. Pe de altă parte, ca urmare a procesului de globalizare, au apărut conglomeratele financiare care presupun supravegherea simultană a mai multor activități.

Grație faptului că s-a ajuns în punctul necesității executării unor procese de supraveghere mai complexe, realizarea ei prin mai mulți agenții specializate reclamă niște costuri mai ridicate. Unificarea supravegherii ar genera costuri mai reduse atât din punct de vedere administrativ pentru că s-ar elimină duplicarea serviciilor logistice, cât și sub aspectul sistemelor informatice prin intermendiul cărora se obțin raportările de la instituțiile supravegheate.În condițiile unei supravegheri separate, piețele financiare percep mai mult sau mai puțin toate învățămintele rezultate dintr-o eventuală criză bancară.

Posibilitatea de concentrare asupra unui singur sector este zadarnică în prevestirea unui eveniment sistemic din cauza gradului de interdependență între piețele financiare. De aceea apare necesară o supraveghere consolidată care să acționeze simultan asupra tuturor segmentelor.

Evitarea că anumite conglomerate financiare să-și desfasore activitatea în zonele unde supravegherea nu este foarte strictă în scopul comiterii unor fraude sau să obțină câștiguri din avantaje competitive nejustificate.

Argumentele aduse supravegherii efectuate de bancă centrală, sunt următoarele:

Bancă Centrală are un mare grad de independența în cele mai multe țări ale Uniunii Europene, ceea ce-i permite să adopte anumite decizii într-un context dificil fără amestecul politicului. Dacă supravegherea ar fi realizată de către o altă instituție atunci factorul politic ar putea interveni mai ușor în activitatea acesteia. Bancă Centrală se bucură de o mai mare credibilitate decât în cazul unei instituții nou create.

Prin rolurile pe care le are Bancă Centrală într-un sistem bancar, ea dispune de mai mullte informații care pot fi de folos în identificarea unor factori.

Separarea rolului de împrumutător de ultima instanță jucat, de cele mai multe ori de Bancă Centrală, de rolul de supraveghetor bancar poate genera întârzieri în rezolvarea unei crize bancare.

Unii specialiști susțin că supravegherea unificată nu poate anihila în totalitate lipsă de comunicare care există, în viziunea altora, la nivelul supravegherii specializate.

Până în acest moment am evidențiat conflictul dintre supravegherea realizata de o singură instituție pe toate segmentele financiare și supravegherea realizată pe de o parte de către bancă centrală (supravegherea bancară), iar pe de cealaltă parte de celelalte autorități care au în evidență celelalte segmente ale pieței financiare. Există însă unele țări care practică supravegherea separată, însă supravegherea bancară nu este realizată de către bancă centrală ci de către o instituție specializată.

În alte țări există chiar mai multe entități distincte care se ocupă de supravegherea bancară. O astfel de țara este SUA, unde supravegherea este realizată de către 4 instituții: OCC (Office of the Comptroller of the Currency) care supraveghează băncile cu licență la nivel național, FRS (Federal Reserve System) supraveghează băncile cu licență la nivel național și care sunt membre FRS, precum și holdingurile bancare, FDIC (Federal Deposit Insurance Corporation) supraveghează celelalte bănci cu licență la nivel de stat precum și băncile de economii cu licență la nivel de stat, OTS (Office of Third Supervision) supraveghează asociațiile de economii

În Austria a avut loc supravegherea unificată în anul 2001. Înainte de această supravegherea se realiză de către Bancă Centrală pe de o parte, care emitea reglementările prudențiale, aspectele de risc sistemic și avea rolul de împrumutător de ultima instanță, și de către Ministerul Finanțelor de cealaltă parte, care realiză supravegherea off-site și on-site.

Graficul următor arată o centralizare a autorităților de supraveghere existențe în UE:

Sursă proprie

Dupa cum se observă în graficul de mai sus, în UE 36% din țări au adoptat modelul supravegherii unificate, urmate de statele care au pentru anumite sectoare aceeași autoritate dar nu sunt unificate total toate piețele financiare. Între aceste state se încadrează Italia, Spania, Polonia, Portugalia etc. Locul trei este ocupat de statele care au o autoritate separată pentru fiecare sector. Se observă că în UE nu există nici o țara care să aibă o supraveghere unificată a pieței bancare și a asigurărilor, însă astfel de stat sunt în afară UE și chiar a Europei (Canada, Australia, Guatemala etc.)

Banca Central – Europeană a intensificat controversa dintre statele care optau pentru unul dintre cele două tipare existente prin pledarea semnificației băncii centrale în cadrul supravegherii și anume:eliminarea băncii centrale din comitetul de supraveghere și reglementare va fi împotriva tradițiilor naționale și internaționale bine clarificate și ar putea submina serios efectivitatea cu care interesul publicului este urmărit în niște care sunt deja competitive.”

Datorită faptului că nu s-a ajuns la un consens internațional în ceea ce privește cea mai eficientă formă de organizare a structurilor de supraveghere, la nivel extern există trei instituții de supraveghere specifice principalelor piețe financiare, așa cum rezultă din tabelul 3:

Tabel 5: Instituțiile de supraveghere la nivel internațional

Autoritățile unificate au posibilitatea de a fi membre în toate cele trei instituții.

3.2. Intrumentele de supraveghere bancara

O atenție deosebită este acordată încercării de ameliorare a calității investigării băncilor prin crearea unor sisteme suport care pot ajuta supraveghetorii în recunoașterea unor posibile tendințe nefavorabile în activitatea unei bănci care ar putea duce la grave probleme în viitor. Aceste sisteme suport constau de fapt în instrumentele de supraveghere bancară, instrumente ce reprezintă baza modelelor abordate de fiecare bancă ân parte. Aceste instrumente utilizează informatii de o importanță majoră despre caracteristicile unei instituții de credit și contrapartidele acestora, pe baza cărora este furnizată o măsura sintetică a performanțelor și/sau a vulnerabilității lor.

Realizarea unui instrument de lucru pentru evaluarea instituțiilor de credit s-a dovedit benefică în combaterea fenomenului de contaminare indirectă. În timp ce unele din aceste instrumente sunt capabile sa furnizeze informatii si indicatii dupa ce s-au manifestat problemele sistemului bancar (ex-post), altele incearcă să preconizeze și să tragă un semnal de alarmă asupra principalelor probleme ce se pot ivi în viitor ținând cont de profilul de risc curent al instituției bancare. În prima categorie de instrumente intră sistemul de rating bancar, iar în cea de-a doua categorie se include sistemul de avertizare timpurie, acestea fiind cele mai utilizate instrumente de supraveghere bancară.

Aceste instrumente de supraveghere prudențială au rol în:

– Evaluarea sistematică a instituțiilor bancare in cadrul unui model formalizat in timpul examinarilor on-site si intre perioadele de examinare off-site.

– Identificarea institutiilor si a sectoarelor din cadrul acelor institutii unde exista problemele si acestea au tendinta de a se extinde.

– Acordarea de prioritate examinarilor bancare în alocarea optima a resurselor necesare examinarii si preexaminarii.

Tabelul 6 reflectă instrumentele de supraveghere prudențială adoptate de principalele tari dezvoltate:

Tabelul 6: Intsrumentele de supraveghere pruedențială adoptate de principalele țări dezvoltate

Sursa: SUPERVISORY RISK ASSESSMENT AND EARLY WARNING SYSTEMS by Ranjana Sahajwala and Paul Van den Bergh– Basel Committee on Banking Supervision – working papers – No.4 – Decembrie 2013.

În ceea ce privește sistemele de raportare pentru corporații ele au existat încă din anii ’70 în cazul Frantei și ’90 in cazul Italiei si sunt utilizate pentru evaluarea eligibilitatii instrumentelor de debit emise de corporatii, aprecierea profilului de risc al portofoliilor de credite sau pentru unele studii de cercetare.

În continuare vom prezenta intrumentele indirecte de credit utilizate de câteva țări din Europa.

Franța

Comisia Bancară Franceză este printre primele unități care a dezvoltat un intrument informațional (Le Fichier Bancaire des Entreprises a FIBEN) cu rolul de a valida modelele interne de rating. Sistemul FIBEN cuprinde următoarele componente:

– sistem de raportare;

– model de rating;

– registru de credite;

– baze de date cu informații despre bilanțul și contul de profit și pierdere pentru agenții economici;

Acest instrument colectează informații referitoare la caracteristicile generale ale corporațiilor-client franceze, date financiare, informații despre anagajamente bancare, informații despre mediul economic, informații juridice.

Pentru notarea companiilor FIBEN folosește analiză determinantă și experiența expertilor, definind astfel 11 clase de risc (3++, 3+,3,4,5,6,7,8,9) la care sunt asociate câte o probabilitate de nerambursare calculată pe un an. FIBEN calculează probabilitatea de nerambursare a unui număr de aproximativ 180 000 companii franceze.

Italia

Departamentul de Supraveghere din cadrul Băncii Italiei a fost inițial utilizat în scopuri de cercetare și pentru analiză profilului de risc al instituțiilor de credit. În prezent sistemul se bazează pe date colectate de la Registrul Central de Credite și Centrală Bilanțurilor.Registru Central de Credite este gestionat direct de către Bancă Italiei și cuprinde informații despre creditele care depășesc 75000 euro, cât și despre creditele din categoria ,,bad loans”, indiferent de sumă. Informațiile sunt furnizate de bănci și de alte instituții de intermediere financiară. Centrală Bilanțurilor este o entitate independența deși sistemul bancar și Bancă Italiei sunt principalii participanți la capitalul sau. Centrală bilanțurilor gestionează informații referitoare la: baze de date Cerved (pentru întreprinderile mici), fișierul electronic (cuprinde bilanțuri individuale), studii de profunzime (codurile companiilor, date contabiile), raportări pe unități de control, hartă grupurilor și bilanțurile consolidate. Anual se fac reactualizări a datelor și reclasificari a bilanțurilor. La fel că FIBEN, sistemul de rating dezvoltat de Bancă Italiei evaluează posibilitatea de nereambursare pe un orizont de timp de aproape un an incluzând aproximativ tot 180 000 companii.

Irlanda

Pentru perioada 2013-2016, NAMA (Agentia Nationala de Management al Activelor) intentioneaza sa asigure 2 miliarde euro în capital de dezvoltare a unor proiecte în Irlanda prin care să sprijine obiectivele de restaurare a pieței.Noul rating aferent datoriilor suverane, publicat în iunie 2014 de agenția internațională de evaluare financiară Standard&Poor’s, este de „A-” în creștere față de evaluarea precedentă ( „ BBB+”) iar pronosticurile cu privire la media unei creșterii economice pentru perioada 2014-2016 au fost revăzute de la 2% la 2,7%. În august 2014, ratingul de credit al Irlandei dat, a fost „A” iar pe baza a menținerii consolidării fiscale, agenția prevede eliminarea Irlandei din procedura de deficit excesiv până la sfârșitul anului 2015.

Chiar dacă evoluția economică a Irlandei a fost afectată zdruncinată de criza bancară internă și de evoluțiile de pe principalele piețe externe, Irlanda se află printre cele mai competitive 10 economii din lume. Potrivit Index of Economic Freedom, Irlanda este a noua cea mai liberă economie clasată iar în ceea ce privește PIB-ul/ cap de locuitor,este una dintre cele mai bogate țări din OECD și UE.

Marea Britanie

Agenția Fitch a micșorat ratingul Marii Britanii de la AAA la AA+, citand perspectivele economice și fiscale slabe.Ținând cont de aceste criterii, Fitch a devenit a doua agenție ca importanță care scade ratingul Marii Britanii. Tendințele macroeconomice favorabile, scăderea șomajulu, mai ales creșterea puternică a Produsului Intern Brut, dar și o inflație apropiată de ținta de 2% au continuat în economia britanică de la ultima revizuire din luna decembrie 2013.

Agenția de evaluare financiară Fitch Ratings a confirmat vineri ratingul 'AA plus' cu perspectivă stabilă atribuit Marii Britanii, pe fondul creșterii economice solid

Agenția de evaluare adaugă că ratingul Marii Britanii este susținut de o economie diversificată și flexibilă precum și de un grad ridicat de stabilitate politică și socială. În plus, statutul lirei sterline de monedă de rezervă oferă Marii Britanii un grad ridicat de flexibilitate a politicii economice și financiare.

Perspectiva stabilă reflectă opinia Fitch potrivit căreia riscurile în scădere și cele în creștere la adresa ratingului Marii Britanii sunt în prezent echilibrate. Agenția avertizează însă că un vot favorabil la referendumul privind independența Scoției ar conduce la o reexaminare a ratingului Marii Britanii cu accent pe posibilele efecte negative asupra datoriei publice, finanțelor externe și sectorului financiar.

Spania

Ratingul de credit al Spaniei Moody's a fost crescut cu o treaptă, la "Baa2", cu perspective pozitive, grație reformelor structurale, creșterii productivității și competitivității internaționale a economiei spaniole și îmbunătățirii sustenabile a situației finanțelor publice.Spania și-a "reechilibrat" economia spre un model mai sustenabil de creștere, sprijinit prin reforme structurale care au consolidat competitivtatea externă economiei, reușind totodată să reducă gradul de îndatorare pe plan intern, se arată într-un comunicat al Moody's.De asemenea, agenția de rating salută reformele structurale ample adoptate de guvern, în special în ceea ce privește piața muncii și sistemul public de pensii.

Agenția notează cu plus și reforma fiscală atât la nivelul guvernului central, cât și al autorităților regionale, și restructurarea sistemului bancar.

Ratingul Spaniei este limitat în continuare de problemele rămase în zona finanțelor publice, având un deficit bugetar de 7% din PIB în 2014, iar gradul de îndatorare ridicat, de 94% din PIB, care va înregistra o creștere în următorii doi ani.

Mai mult decât atât, sistemul bancar se află încă pe poziție slabă, în ciuda măsurilor de restructurare din ultimii doi ani, pe fondul nivelului ridicat al activelor neperformante. Șomajul va rămîne la cote ridicate pe termen mediu, ca mai apoi să înregistreze o scădere modestă.

3.3. Situația României comparativ cu cea internațională

Situația României:

În 2015 se așteaptă o creștere economică timidă în România, de 1,5% și la o creștere mai bună în 2015-2016.

Abia în 2015-2016 se va reveni la nivelul din 2008.

România nu este într-o situație disperată, dar este dependentă de ajutor extern.

Conform estimărilor , inflația va fi de 5,2% în 2015, peste ținta BNR, ca o consecință a creșterii cotei TVA.

Rata șomajului va crește, pe fondul continuării reformei aparatului de stat și a disponibilizărilor de angajați bugetari.

Au crescut atât importurile, cât și exporturile, iar balanța comercială a crescut în 2014 față de 2013.

Datoria externă s-a dublat în ultimii trei ani, de la 44% la 80,8%.

Rezervele de valută se mențin la un nivel sustenabil.

Deficitul de cont curent depășește 5 miliarde de euro, în creștere cu 25% față de 2013.

S-a atins partea de jos a crizei, dar nu există un motor foarte puternic pentru reluarea creșterii.

Dacă România ar fi avut o formă foarte bună la intrarea în criză, s-ar fi putut evita această criză – România trebuia să poată să aibă de unde să scadă.

Recesiunea a fost provocată internațional, dar impactul a fost potențat în România de dezechilibrele interne.

Fără industrie, fără producție internă nu putea fi echilibrat. România e la polul opus față de China – grad redus de investiții, export limitat, precar, care nu putea susține intrarea în criză.

Nu ar fi fost rău o orientare și către alte piețe, nu doar spre zona euro, care încă suferă.

Se prevede că statul nu va reuși să atingă țintele de reducere a arieratelor. Ținta de reducere și execuția ei sunt lucruri diferite. Execuția pe această zonă nu va avea rezultatul scontat – se observă o reducere a arieratelor, dar nu atât de mare pe cât vrea guvernul.

Ar fi bine ca 2015 să fie anul investițiilor în infrastructură, dar acest lucru trebuia făcut de la începutul crizei, cand încă existau resurse.

Nu trebuie crescute taxele, ci trebuie stimulată economia pentru a crește veniturile la buget.

Trebuie atrase strategice serioase, cum este fabrica Nokia de la Cluj, care în trei ani a devenit al doilea exportator al țării. Încă 2-3 investiții de acest fel ar aduce valută fără a crea dezechilibre.

Investitorii au nevoie de un mediu în care să se dezvolte – gradul de disturbare a mediilor propice investițiilor este mare în România.

Impozitul unic de 16% a fost singura măsură care a fost un factor favorizant al investițiilor străine.

Creșterea TVA atrage pe termen scurt colectările la buget, dar pe termen mediu are efectul de a stresa economia reală și de a stimula economia gri.

România e vazută peste 3-4 ani ca una dintre țările atractive – în cazul în care politicul nu perturba situația.

Cu riscul de a exagera, nu mai sunt țări ca România, care să aibă producție redusă, să crească doar pe bază de consum. România se compară cu SUA la consum si investiții speculative în imobiliare, dar nu și la producție industrială și credibilitate. Dacă s-ar fi putut stimula economia în 2008, cu siguranță scăderea ar fi fost mult mai redusă.

Trebuie să se execute un plan economic rigid și să nu se iasă din el.

S-ar fi putut evita împrumutul la FMI dacă România ar fi avut un guvern stabil, o situație politică bună. Polonia a avut un acord cu FMI, dar nu l-a folosit. Dacă maine țara lor intră în criză, găsește bani instantaneu. România a demonstrat că nu se descurcă, la urmatoarea criză va avea probleme și mai mari dacă nu se va schimba situația.

Parteneriatul cu FMI e un rău necesar, ajută doar pe planul credibilității. Fără un împrumut din partea FMI-ul, România ar fi devenit o țară falimentară.

Înainte de criză erau mulți bani pe piață, dar erau bani volatili, pur speculativi, bani care au crescut prețurile instantaneu.

Dacă guvernul nu ar fi sugrumat economia prin creșterea TVA, ar fi înregistrat o creștere și în 2014.

Este nevoie de o strategie de țară trans-politică, asumată de toata clasa politică.

Ca lider trebuie să atragi oameni mult mai deștepți ca tine. Nu poți să schimbi o țară de unul singur, avem nevoie de oameni aleși pe bază de competențe. Guvernele țărilor care au modele de creștere atrag specialiștii cei mai importanți.

Trebuie să depolitizăm sistemul de administrare al țării. Funcționarii trebuie să fie apolitici.

Situația internațională:

A trecut criza, dar a luat cu ea anumite țări, cum ar fi România, care a slabit în mod substanțial.

În anul 2014, economia globală a crescut cu 4%, iar în 2015 se va înregistra o creștere în jurul a 3,4%.

Recesiunea în W va fi evitată la nivel global. La ora actuală nu există un risc pentru a reintra în recesiune la nivel global.

În zona euro unele țări vor ramâne în recesiune și vor exista tensiuni din cauza riscului datoriilor suverane.

Economiile emergente vor avea o creștere substanțială și în 2011, dar sunt supuse unui risc din cauza retragerii capitalului speculativ.

Jucătorii de talie mare nu au revenit încă la nivelurile de rating dinaintea crizei.

Țările emergente au avut o revenire puternică și rapidă, cu un grad de îndatorare scăzut. Au putut susține economiile fără probleme, s-au reorientat spre piața internă.

Este improbabil să fie eliminate țări din zona euro, din cauza gradului de interdependență din zona euro. Dacă nu ar fi moneda Euro, în situația prezentă ar fi un val de default-uri în Europa.

SUA nu vor intra din nou în recesiune – economia Statelor Unite va crește cu 2,4% pe fondul stimulării din partea băncii centrale americane, FED.

China a înregistrat o creștere de 10% în 2014 și se estimează că va crește cu 9,5% în 2015.

Media creșterii estimate pentru 2015 în zona euro este de 1,4%. Germania, Spania, Franța, Italia vor crește.

Rating-ul de țară B semnalează o situație financiară slabă, cu potențial de îmbunătațire, dar cu un risc de default (imposibilitatea de a-și plăti datoriile) peste medie. România este astfel situată în afara categoriei "Investment Grade", a țărilor în care Coface recomandă investiții.

Ratingul României ar putea fi ridicat în anul 2015 dacă reformele fiscale continuă, anticipează analiștii Erste, subliniind că, pentru unele țări din Europa Centrală și de Est, calificativele nu sunt aliniate cu situația economică și progresele în privința situației financiare.

Analiștii Erste dau exemplul Croației (BBB-), Ungariei (BBB-) și României (BB+), țări care, deși au ratinguri cu până la patru trepte sub cel al Portugaliei (BBB), se împrumută cu costuri mai mici. În plus, Guvernul Slovaciei plătește o primă de risc mai redusă decât cea suportată de Spania sau Italia, deși aceste state beneficiază de ratinguri mult mai bune.

Astfel, Slovacia și România, ale căror ratinguri au perspectivă neutră din partea agențiilor, ar putea obține în anul 2015 îmbunătățirea calificativelor, dacă Guvernele celor două țări respectă obiectivele fiscale și continuă reformele.

Analiștii altor două bănci importante de pe piața românească, ING și UniCredit, au prezentat rapoarte pozitive cu privire la ratingul României. UniCredit anticipează că România ar putea fi una dintre puținele țări din întreaga lume care să obțină îmbunătățirea ratingului de credit în acest an. Banca se așteaptă ca ratingul de țară să revină în categoria investment grade în a doua jumătate a anului 2015, contribuind la reducerea costurilor de finanțare.

În același timp, și experții ING consideră că perspectiva ratingului de credit al României ar putea fi îmbunătățită în anul 2015, iar revenirea calificativului în categoria investment grade ar putea avea loc în 2016. ING anticipează că obiectivele fiscale convenite cu FMI și UE vor fi atinse în acest an, iar progresul reformelor va fi considerat "acceptabil" de către instituțiile financiare internaționale.

Soluții pentru îmbunătațirea ratingului

Standard & Poor’s recomandă României să păstreze reformele și deficitul bugetar sub control pentru a-și putea spori ratingul. O modalitate de creștere a ratingului este de bun augur pentru România într-un context internațional în care datoriile și deficitele sunt un subiect sensibil, de când a pornit criza datoriilor suverane în Europa.

Dacă Guvernul menține ritmul reformelor structurale pe care le-a inițiat și dacă va consolida un istoric de prudență în politica fiscală și va menține stabilitatea sectorului financiar, s-ar putea majora ratingul.

Tabel nr.7

Ratingul României este în prezent BB+, cu perspectivă stabilă. Ultima modificare a fost îmbunătățirea perspectivei de rating de la "negativă" la "stabilă" în martie 2010. Ca urmare a crizei financiare a scăzut brusc în 27 octombrie 2008 ratingul României de la BBB la BB+, cu perspectivă negativă, întorcând astfel România în teritoriul investițiilor așa-zis speculative.Tot ce este sub BBB- reprezintă investiții speculative.Eventuala schimbare a ratingului ar însemna doi pași odată făcuți pentru că de obicei înainte de îmbunătățirea ratingului se modifică perspectiva, în cazul acesta de la stabilă la pozitivă.

Standard & Poor's anticipează o creștere economică de 1,3-1,5% în acest an.

Recent, S&P a făcut un pas istoric în istoria de 70 de ani a agenției, decizând să revizuiască în scădere perspectiva ratingului SUA, la negativă, la baza deciziei stând deficitul și datoriile prea mari și inabilitatea politicienilor de a rezolva această problemă. Aceasta este prima modificare operată de la înființarea agenției, în 1941, Statele Unite având în această perioadă calificativ maxim "AAA" cu perspectivă stabilă.

Statele Unite au o datorie publică aproape la fel de mare ca PIB-ul și un deficit de 10%, iar modificarea perspectivei înseamnă că ratingul SUA ar putea fi redus în următorii doi ani.

Unele țări din Europa Centrală și de Est sunt, din perspectiva datoriilor și deficitelor, într-o formă mai bună decât unii membri ai zonei euro, astfel că ratingurile nu sunt aliniate la situația economică și progresele realizate. Analiștii Erste Group anticipau că ratingul României ar putea fi ridicat in anul 2012 dacă reformele continuă și sunt respectate obiectivele fiscale.

Tabel nr.8

„În primăvara anului 2010 S&P lua decizia să îmbunătățească perspectiva ratingurilor pe termen lung ale României, de la "negativă" la "stabilă", motivând decizia prin reformele bugetare realizate și perspectiva continuării acordului cu FMI.

Perspectiva stabilă reflectă opinia S&P că Guvernul va continua să-și consolideze finanțele publice, în linie cu țintele specifice, noul acord preventiv cu FMI minimizând riscul derapajului fiscal înainte de 2012.

În plus, S&P consideră că reformele structurale întreprinse până în prezent ar trebui să ajute la reechilibrarea economiei pentru a permite o creștere economică relativ solidă pe termen mediu. Analiștii agenției de rating avertizează totuși că ratingurile ar putea intra sub presiune dacă Guvernul nu va continua reformele structurale și consolidarea fiscală.

Autoritățile au făcut progrese constante în reducerea deficitului bugetar, care a urcat la 8,5% din PIB în 2009. Se estimeaza că deficitul a scăzut la 6,6% din PIB în 2010 datorită majorării TVA și reducerilor drastice în sectorul public și cheltuielilor de asistență socială. Cu toate acestea, sistemul politic rămâne fragil. Pot exista inversări ale politicilor sau derapaje din cauza tensiunilor politice sau a scăderii angajamentului guvernului de a face reforme înainte de alegerile din 2012.

Moody's consideră că România are nevoie de reforme structurale și de companii de stat mai performante.

Principalele probleme ale României sunt incapacitatea de a accesa fonduri europene pentru proiecte de investiții, ineficiența sectorului energetic, transporturilor și pieței muncii, dar și presiunile asupra finanțelor publice, cauzate în principal de o bază de taxare îngustă, de costurile în creștere cu sănătatea și de performanțele slabe ale companiilor de stat.

Deși unele dintre condițiile excepționale (cum ar fi creșterea puternică a pieței interne de credit datorită condițiilor internaționale facile) care au condus la un boom de creștere economică în ultimul deceniu nu vor reveni, Moody's se așteaptă ca integrarea comercială, investițională și instituțională a României cu Europa să susțină creșterea și să permită veniturilor să-și continue convergența cu cele din țări mai bogate. Cu toate acestea, pentru a profita în întregime de oportunitatea legăturilor comerciale și industriale cu UE, guvernul va trebui să implementeze reforme structurale și să îmbunătățească performanța companiilor de stat, menținând în același timp prudența fiscală adoptată în urma crizei globale.

Deși datoria publică a României este redusă comparativ cu nivelurile din alte țări din regiune, iar acordurile cu FMI și UE promovează politica economică într-o direcție pozitivă pentru creștere și pentru ratingul de credit, evenimentele de pe scena politică internă ar putea limita viteza și profunzimea reformelor.

Guvernul s-a confruntat în prima jumătate a anului 2011 cu opoziția parlamentului față de reforma pieței muncii. Povara austerității și sistemul politic deja fracționat ar putea încetini introducerea unor noi schimbări în cadrul fiscal, precum lărgirea bazei de taxare, reducerea costurilor cu sănătatea și creșterea eficienței companiilor de stat.

Ratingul României ar fi îmbunătățit în urma unor semnale că măsurile bugetare recente conduc la o reducere semnificativă a deficitului fiscal, și că prudența fiscală poate fi menținută pe termen mediu. Măsurile de raționalizare a costurilor din sănătate, de îmbunătățire a performanțelor companiilor de stat și de consolidare a capacității de absorbție a fondurilor europene ar fi de asemenea factori pozitivi pentru rating.

Ratingul ar putea fi modificat în sens negativ dacă programul de consolidare fiscală ar suferi o inversare, combinată cu stagnarea reformelor structurale.

Moody's atribuie României ratingul de credit "Baa3", cu perspectivă stabilă.

Concluzii

Chiar dacă preceptele supravegherii prudențiale sunt în marea lor majoritate admise și recunoscute, exista unele discrepanțe între modurile fizice în care are loc supravegherea bancară dintre diversele autorități de supraveghere. Deosebirile constau în configurația autorității care se ocupă cu activitatea de supraveghere, la instrumentele precum și tehniciile de supraveghere până la arhitectura sistemului bancar sau sistemele de raportare a creditelor.

În ciuda faptului că aceste diferențe sunt prezente în toate ariile de activitate, în ultimul sfert de secol, marcat de crize bancare din toate economiile –s-au impus unele tendințe de uniformizare. În urma procesuui de globalizare au luat naștere instituțiile de tip FSA care au ca obiect principal de activitate supravegherea unificată. Sistemele de rating au fost admise de un număr foarte mare de insituții bancare luând naștere astfel un instrumentar aproximativ la fel de supraveghere prudentială. Amintind și de cel de al doilea instrument de supraveghere bancară, și aici ne referim la sistemele de avertizare timpurie,acestea sunt niște instrumente aflate în procesul de consolidare recunoscute de toate instituțiile de supraveghere iar tocmai din acest motiv ele vor suferi mici transformări pentru a putea dobândi încrederea supraveghetorilor în performanța lor. Deși nu toate autoritățile de supraveghere dispun de un sistem de avertizare timpurie bine pus la punct se dorește prevestirea problemelor posibile ce se pot ivi în cadrul sistemului bancar, iar această metodă este comună tuturor entităților. Dispoziția de omogenizare a sistemului bancar este un proces lent promovat de Comitetul de la Basel, dar și de legislația adoptată de Uniunea Europeană.

Ca atare, caracteristicile generale ale sistemelor de supraveghere sunt evidențiate și de ivirea unor produse noi, general-admise de toate sistemele bancare gratie tendinței acestora de a conlucra cu celelalte constituente ale piețelor monetare, în contextul globalizării. Aceste noi produse sunt de exemplu derivativele. Alături de acestea băncile aspiră spre uniformizarea activității dar și prin alte referințe comune la nivelul sistemului bancar în totalitatea sa cum ar fi de exemplu liberalizarea (diminuarea restricțiilor de funcționare pentru bănci), securitizarea, specializarea și integrarea piețelor. Alături de acestea se adaugă lupta asiduă contra spălării banilor și a finanțării terorismului internațional. Autoritățile naționale de supraveghere, ce se confruntă cu aceste probeme tind să coaboreze și să acționeze într-un mod solidar și analog.

Această uniformizare nu este un produs limitat și complex grație deosebirilor irevocabile existente între sistemele bancare la nivel mondial precum: nivelurile diferite de dezvoltare ale economiilor și sistemelor bancare etc., diferențe lingvistice, ceea ce va duce inevitabil la apariția unor deosebiri între sistemele naționale de supraveghere prudențială.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii

Brezeanu, Petre – Instituții financiare internaționale, Editura Economică, București, 2005.

Bichi Cristian, Viitorul supravegherii bancare in UE, Piata financiară, mai 2006.

Căpraru, Bogdan – Activitatea bancară, Sisteme, operațiuni și practici, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

Georgescu Florin – Managementul riscului în perspectiva Basel II, Forumul Bancar FINMEDIA, Editia a III, București, 22 februarie 2010.

Isaic Maniu Irina – Caracterizarea statistică a riscului: concepte, tehnici, aplicații, Editura ASE, 2011.

Ianfred Silberstein – Controlul administrativ și supravegherea bancară, Editura Rosseti, București, 2005.

Lăzarescu, Sorin- ,,Rating financiar'', Editura ASE, 2000.

Lăzarescu, Sorin- ,,Ratingul de țară. Evoluții recente privind România”, ASE, București, Noiembrie 2000.

Onofrei, M.- Finanțele întreprinderii, Editura Tribuna Economică, București, 2004.

Petre Brezeanu, Ilie Șimon, Laura Elly Novac -Instituții financiare internaționale, Editura Economică, București, 2005.

Theodor Tudoriu- ,,Riscul de țară'', Ed. Lucrețius, București, 2008.

Trenca Ioan – Fundamente ale managementului financiar, Casa cărții de stiință, Cluj-Napoca, 2005.

Stoica, Ovidiu – Integrare financiar monetară europeană, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2011-2012.

Saunders A., Financial institutions management, Mc Graw Hill, 1997

Servigny A., Zelenko I.,Le risque de crédit – nouveaux enjeux bancaires, Ed. Dunod, 2001

Scannavino A., Les marchés financiers internationaux, Ed. Dunod, Paris, 1999

Sharpe F. William, Alexander Gordon – Investments, 4thedition – Englewood Cliffs 1990

Stancu I., Finanțe, Editura Economică, București, 2001.

Weinstein M. I.- The effect of a rating change announcement on bond price, Journal of Financial Economics (1987).

II. Articole în reviste

Regulamentului (UE) nr. 1.094/2010 al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a Autorității europene de supraveghere (Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale)

European Commission -Regulating financial services for sustainable growth – A progress report, (February, 2011, p. 15).

European Commission. (2012). Communication from the Commission to the European Parliament and the Council: A Roadmap towards a Banking Union. (COM (2012) 510 final). Brussels. http://ec.europa.eu/internal_market/finances/docs/committees/reform/20120912-com-2012-510_en.pdf

Statement on "EU structures for financial regulation, supervision and stability"by Tommaso Padoa-Schioppa, Member of the Executive Board of the European Central BankBrussels, 10 July 2002.

III. Surse internet

http://www.mfinante.ro

http:// www.moodys.com

http:// www.coface.com

http://www.standardandpoors.com

http://www.fimalac.com

http://www.fitchratings.com

http://www.gandul.info

Time Home 2

http://economie.hotnews.ro

http://www.ziare.com

http://www.capital.ro

http://www.a1.ro

http://www.mediafax.ro

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii

Brezeanu, Petre – Instituții financiare internaționale, Editura Economică, București, 2005.

Bichi Cristian, Viitorul supravegherii bancare in UE, Piata financiară, mai 2006.

Căpraru, Bogdan – Activitatea bancară, Sisteme, operațiuni și practici, Ed. C.H. Beck, București, 2010.

Georgescu Florin – Managementul riscului în perspectiva Basel II, Forumul Bancar FINMEDIA, Editia a III, București, 22 februarie 2010.

Isaic Maniu Irina – Caracterizarea statistică a riscului: concepte, tehnici, aplicații, Editura ASE, 2011.

Ianfred Silberstein – Controlul administrativ și supravegherea bancară, Editura Rosseti, București, 2005.

Lăzarescu, Sorin- ,,Rating financiar'', Editura ASE, 2000.

Lăzarescu, Sorin- ,,Ratingul de țară. Evoluții recente privind România”, ASE, București, Noiembrie 2000.

Onofrei, M.- Finanțele întreprinderii, Editura Tribuna Economică, București, 2004.

Petre Brezeanu, Ilie Șimon, Laura Elly Novac -Instituții financiare internaționale, Editura Economică, București, 2005.

Theodor Tudoriu- ,,Riscul de țară'', Ed. Lucrețius, București, 2008.

Trenca Ioan – Fundamente ale managementului financiar, Casa cărții de stiință, Cluj-Napoca, 2005.

Stoica, Ovidiu – Integrare financiar monetară europeană, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2011-2012.

Saunders A., Financial institutions management, Mc Graw Hill, 1997

Servigny A., Zelenko I.,Le risque de crédit – nouveaux enjeux bancaires, Ed. Dunod, 2001

Scannavino A., Les marchés financiers internationaux, Ed. Dunod, Paris, 1999

Sharpe F. William, Alexander Gordon – Investments, 4thedition – Englewood Cliffs 1990

Stancu I., Finanțe, Editura Economică, București, 2001.

Weinstein M. I.- The effect of a rating change announcement on bond price, Journal of Financial Economics (1987).

II. Articole în reviste

Regulamentului (UE) nr. 1.094/2010 al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a Autorității europene de supraveghere (Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale)

European Commission -Regulating financial services for sustainable growth – A progress report, (February, 2011, p. 15).

European Commission. (2012). Communication from the Commission to the European Parliament and the Council: A Roadmap towards a Banking Union. (COM (2012) 510 final). Brussels. http://ec.europa.eu/internal_market/finances/docs/committees/reform/20120912-com-2012-510_en.pdf

Statement on "EU structures for financial regulation, supervision and stability"by Tommaso Padoa-Schioppa, Member of the Executive Board of the European Central BankBrussels, 10 July 2002.

III. Surse internet

http://www.mfinante.ro

http:// www.moodys.com

http:// www.coface.com

http://www.standardandpoors.com

http://www.fimalac.com

http://www.fitchratings.com

http://www.gandul.info

Time Home 2

http://economie.hotnews.ro

http://www.ziare.com

http://www.capital.ro

http://www.a1.ro

http://www.mediafax.ro