Utilizarea Mijloacelor de Plata In Comertul Exterior

C U P R I N S

INTRODUCERE

Am ales și tratat cu multă plăcere și cu mult interes această temă deopotrivă fundamentală, utilă și pasionantă pentru teoria și practica Managementului financiar (utilizarea mijloacelor de plată în comerțul exterior), cu dorința de a aduce un plus de cunoaștere în acest domeniu.

Tema este incitantă prin actualitatea, extinderea și importanța ei, necesitând o laborioasă muncă de cercetare și documentare, de coroborare și asamblare a informațiilor și cunoștințelor necesare dezvoltării ei.

Problema centrală tratată în această lucrare este utilizarea mijloacelor de plată în întreprinderile de turism internațional, pe exemplul SC “Neptun-Olimp SA”, jud. Constanța, unde am beneficiat de asistența foarte competentă și sugestiile foarte utile ale unui grup de specialiști reputați în domeniul financiar și valutar.

O preocupare principală a fost utilizarea și valorificarea unei bibliografii actuale, de cel mai înalt nivel, opera unor specialiști recunoscuți în România și pe plan internațional.

Sub triplul efect al presiunii concurenței, al multitudinii de produse și procese de producție și prestări servicii (așa cum este și cazul industriei ospitalității) și al complexității tipologiei mijloacelor, instrumentelor, și modalităților de plată (specifice comerțului exterior și turismului internațional), întreprinderile turistice au simțit nevoia să-și cunoască, să efectueze și să-și controleze mai bine efectuarea tuturor tranzacțiilor și operațiunilor financiar-valutare de încasări, plăți, creditare, finanțare, garantare, schimb valutar, etc. cât mai rapid și cu costuri cât mai mici.

Cu speranța că această lucrare va reprezenta un pas înainte în cariera mea de viitor economist în Management și poate chiar Relații Economice Internaționale și în cunoașterea din aceste domenii, mulțumesc cu deosebită recunoștință, și pe această cale, tuturor celor care mi-au sugerat această temă captivantă, m-au încurajat, m-au îndrumat și m-au sprijinit în permanență cu cele mai competente și binevoitoare sfaturi, recomandări și sugestii, precum și călduroase încurajări în momentele dificile pe parcursul celor trei ani de studii.

CAPITOLUL 1.

FUNDAMENTE DE MANAGEMENT FINANCIAR

AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

Definiția și funcțiile managementului financiar

Trei elemente-cheie sunt folosite în definirea managementului financiar al firmei:

Finanțarea;

Riscul;

Performanța.

Finanțarea: în cazul acestui element, managementul trebuie să asigure resursele necesare firmei, resurse care trebuie să fie alocate și utilizate cât mai corespunzător. Asigurarea finanțării este o problemă complexă pentru că trebuie să se facă o atentă selectare a capitalurilor interne sau externe pe care le va utiliza firma. Această selectare se face în procesul concurenței ceea ce o face dificilă; trebuie avut în vedere și costul capitalului.

Riscul: poate fi:

de firmă (de faliment);

financiar.

Riscul de firmă – datorită managementului defectuos firma nu se poate dezvolta, este nevoită să-și restrângă activitatea; forma finală a riscului de firmă este falimentul.

Riscul financiar – se răsfrânge asupra a trei indicatori:

Indicatori de lichiditate, adică îngreunarea capacității de plată pentru ca firma să se achite de obligațiile sale față de creditori;

Indicatori de solvabilitate: restrângerea capacității de plată; nerealizare de profit; management defectuos.

Indicatori de bonitate.

Pentru realizarea acestor elemente se cere mobilizarea tuturor resurselor materiale, financiare și umane efectuate de către un management performant care se presupune că are o concepție bună din punct de vedere financiar.

Performanța (rezultatele finale obținute): este influențată de două elemente care acționează:

în amonte (aspectul principal este dat de un indicator sintetic: calitate; lipsa calității înseamnă un furt deghizat);

în aval (obiectivul principal este obținerea profitului).

J. S. Schreiber, considera managementul ca fiind o “artă a artelor”, deoarece se ocupă cu “dirijarea talentelor oamenilor”. Această idee este dezvoltată și de David Davies, care spunea că managementul este o artă și nu putem să-l considerăm o știință exactă, deoarece numai unele personalități înzestrate cu aptitudini speciale reușesc și alții care nu au acest talent nu pot face față cerințelor managementului.

Milan Kubr, spunea că “finanțele și contabilitatea“ componente ale managementului financiar asigură “limbajul de lucru al afacerilor”.

Cercetările făcute de David Davies s-au referit la faptul că managementul trebuie abordat luând în considerare globalizarea pe linie financiară și rolul sporit al finanțelor.

El arăta care sunt factorii care contribuie la rolul sporit al managementului financiar:

concurența (intensificarea acesteia necesită ca și obiectivele pe linie financiară să fie cât mai bine conturate și urmărite);

progresul științifico-tehnic și tehnologic, revoluția cunoașterii, atât de intensificate și generalizate în ultima perioadă;

intensificarea inflației: prin managementul practicat firma trebuie să-și ia anumite rezerve în ceea ce privește șocurile economice;

nesiguranța existentă în relațiile internaționale;

siguranța patrimonială și creșterea valorii firmei;

codul etic al managerilor.

Decizia financiară este legată de o maximizare a profitului (profit ridicat). Este o corelație între relațiile materiale, financiare și umane într-o concepție managerial-financiară unică.

Importantă este și echilibrarea financiară. Reținem trei aspecte:

asigurarea unei utilizări cât mai adecvată a capitalului, prin selecție;

solvabilitatea;

baza informațională foarte bine structurată.

Definirea managementului financiar

Aspecte:

acesta este un subsistem al managementului general al firmei;

scop: asigurarea resurselor financiare necesare activității firmei, alocarea și utilizarea lor cât mai eficientă; asigurarea siguranței patrimoniale și creșterea valorii firmei;

rol activ în formularea și urmărirea strategiei și tacticii firmei în vederea derulării corespunzătoare a acestora, influențând prin procesul de control și evaluare.

Funcțiile managementului financiar al firmei:

Previziunea financiară;

Organizarea financiară;

Coordonarea financiară;

Antrenarea financiară;

Controlul și evaluarea firmei.

Previziunea financiară: funcție complexă, cere numeroase cunoștințe de specialitate; riguroasă, dar în același timp deosebit de flexibilă. Dacă nu se acordă atenție acestei funcții rezultatul va fi negativ pentru firmă, care poate duce chiar la faliment. Pentru realizarea acestei funcții se pornește de la identificarea unor obiective, de strategie și tactică a firmei și se efectuează evaluări și calcule privind posibilele venituri și cheltuieli ale firmei, posibilele încasări și plăți pe care trebuie să le facă aceasta. Se iau în vedere mai multe variante pentru obținerea profitului, prin optimizarea activității, prin mobilizarea tuturor resurselor tehnologice, economice și umane. De asemenea, se iau în vedere relațiile cât mai bune cu acționarii și cu principalii parteneri ai firmei.

Instrumente de realizare a funcției:

bugetul de venituri și cheltuieli care face estimarea în perspectivă a posibilităților de atragere de noi venituri și raționalizarea cheltuielilor.

bugetul de trezorerie: este cu atât mai precis cu cât durata este mai scurtă. Se folosește pe perioade mai scurte (semestru, trimestru, lună). Acest buget privește acele încasări și cheltuieli care sunt certe;

prognoze financiare sau calificări financiare a căror durată este mai mare.

Organizarea financiară: ca organizare, departamentele și principalele sectoare ale firmei se pot grupa în două categorii:

nonfinanciare (departamentul de producție, departamentul de concepție, departamentul de marketing);

financiare (departamentul de finanțe, departamentul de contabilitate, comisia de cenzori).

Departamentul financiar: presupune determinarea resurselor financiare, utilizarea lor cât mai eficientă; cu viteza de rotație a fondurilor; cu echilibrul centralizat și descentralizat la nivelul întregii firme, precum și cu obținerea unui profit cât mai însemnat.

Pentru obținerea acestor obiective sunt necesare câteva aspecte:

un sistem informațional cât mai adecvat;

necesitatea comunicării între structurile organizatorice;

delegarea de autoritate și responsabilitate.

Sfera problematicii financiare se referă la:

evaluări;

determinarea de prețuri și tarife;

probleme de gestiune;

probleme fiscale;

capacitate de plată;

probleme legate de bugetul de venituri și cheltuieli;

bugetul de trezorerie;

relațiile cu banca și piața de capital.

Ca periodicitate, lucrările financiare pot fi:

curente;

probleme de perspectivă (previziuni);

analiză-diagnostic și evaluare.

Domeniul contabil: se ocupă de documentele de înregistrare, de întocmirea notelor și dispozițiilor contabile; de evaluarea și reevaluarea patrimoniului; de întocmirea în cât mai bune condițiuni a bilanțului contabil și a celorlalte raportări financiare.

Coordonarea financiară: presupune ca informația și comunicarea să se facă pe căi cât mai simple, suple (flexibile) și să aibă o largă eficiență.

Antrenarea financiară (pentru realizarea obiectivelor financiare):

M – motivația, adică cel care conduce politica de management trebuie să aibă o înclinație deosebită și să fie motivat (stimulat) corespunzător;

L – legislație, adică cel care conduce politica de management trebuie să cunoască foarte bine legile țării;

M – mutații în mentalitate, managerii trebuie să vină cu idei noi, principii noi, să combată unele manifestări învechite (organizarea ineficientă), să combată birocrația și corupția.

Controlul și evaluarea firmei

M. Gervais, vorbește de un fapt nou în economie, și anume despre “controlul imprevizibilului”: “Trebuie să înveți să te stăpânești pentru a te adapta imprevizibilului și a te menține în activitate pe linia dreaptă a obiectivelor”. Acestea se concretizează în metoda modernă de a identifica “punctele forte” și “punctele slabe” ale firmei; a reuși să promovezi toate fenomenele sănătoase, eficiente, de perspectivă și să combați toate aspectele negative.

Un rol important revine adaptării funcțiilor managementului și activităților desfășurate în firmă:

activități privind concepția, producția, comercializarea;

activități de personal și financiar-contabile pentru realizarea parametrilor avuți în vedere.

Interdependența cu celelalte funcții ale firmei

Interacțiunea dintre funcțiile managementului și legătura dintre funcția financiar-contabilă cu celelalte funcții principale ale întreprinderii:

de cercetare-dezvoltare;

de producție;

comercializare și personal.

Locul și rolul managementului într-o firmă modernă (funcția financiar-contabilă):

Figura nr. 1

Poziția departamentului financiar în cadrul firmei

Sursa: Marian COVLEA, Finanțele întreprinderii, ediția a doua, Editura Pro Universitaria, București, 2011, p. 25.

Contabilul-șef are în sarcină conducerea activității departamentului contabil, așa cum a fost prezentată mai sus.

Problemele cu care se ocupă trezorierul:

evaluarea capitalului;

managementul numerarului;

managementul operațiilor bancare, comerciale și de investiții;

managementul creditului;

plata de dividende;

analiza financiară și planificare;

relațiile cu investitorii;

managementul riscului și al asigurării;

analiza impozitelor și taxelor.

Problemele cu care se ocupă controlorul:

managementul și contabilizarea costurilor;

prelucrări pe calculator;

raportări făcute diverselor instituții;

promovarea de rapoarte financiare;

controlul intern;

pregătirea bugetului;

efectuarea de previziuni.

II. Funcția cercetare-dezvoltare se ocupă de:

promovarea unor concepții tehnice;

activități de organizare (consum de resurse financiare);

activități de previzionare.

III. Funcția de producție presupune:

pregătirea tehnico-economică;

promovarea, lansarea, urmărirea producției;

producția auxiliară;

întrețiliară;

întreținerea și repararea utilajelor;

controlul tehnic de calitate.

IV. Funcția comercială a firmei presupune:

aprovizionarea tehnico-materială;

desfacerea sau vânzarea;

transport (intern, extern);

activități de marketing.

V. Funcția de personal:

stabilirea necesarului de personal;

pregătirea personalului;

selectarea și promovarea personalului;

motivarea personalului.

Mutații la funcția financiar-contabilă (direcții moderne spre care trebuie să se îndrepte funcția):

elaborarea strategiei și a politicii globale a firmei, adică realizarea unui profit cât mai însemnat și utilizarea eficientă a fondurilor;

elaborarea politicii financiare moderne, adică selectarea surselor de capital și credit;

determinarea lichidității, solvabilității și a bonității firmei respective;

elaborarea bugetelor de venituri și cheltuieli, adică maximizarea veniturilor, a cifrei de afaceri, raționalizarea cheltuielilor;

asigurarea unei contabilități riguroase și a unei bune gestiuni;

elaborarea și aprobarea bilanțurilor contabile asrfel încât să reflecte cât mai real patrimoniul firmei;

controlul financiar preventiv și ulterior (de gestiune), efectuat într-un mod cât mai cuprinzător și mai eficient; se referă la cheltuielile firmei, urmărindu-se:

Figura nr. 2.

Exigențele controlului financiar privind angajarea cheltuielilor

Sursa: Marian COVLEA, Finanțele întreprinderii, ediția a doua, Editura Pro Universitaria, București, 2011, p. 29.

L – legalitate: să existe o bază legală care să permită (autorizeze) acea

cheltuială;

N – necesitate: era acea cheltuială necesară, utilă, folositoare?

O – oportunitate: cheltuiala este legală, necesară, reală, dar este ea

oportună? Era acum momentul potrivit pentru a o face?

R – realitate: a fost acea cheltuială efectiv realizată?

E – economicitate, eficiență, eficacitate: este dată de o analiză comparativă; organizarea unor licitații; luarea deciziei celei mai bune, cu cele mai bune rezultate economice pentru organizație (rentabilitate), cu cele mai mari venituri și cele mai mici costuri.

CAPITOLUL 2.

MIJLOACELE DE PLATĂ UTILIZATE

ÎN TRANZACȚIILE COMERCIALE

2.1. Moneda națională – leul (RON)

2.1.1. Descrierea monedei naționale

Leul românesc (plural: lei, codul ISO 4217: RON) este unitatea monetară a României Un leu este subdivizat în 100 bani (singular: ban).

Pe 1 iulie 2005, România a realizat o reformă monetară, schimbând leul anterior (codul ISO 4217: ROL) cu un leu nou (RON). 1 RON este egal cu 10.000 ROL.

România a intrat în Uniunea Europeană pe 1 ianuarie 2007 și este de așteptat să treacă la moneda unică europeană, EURO, după 2014.

În secolul al XVII-lea, în statele românești se foloseau ca monedă taleri olandezi (löwenthaler) care aveau imprimat pe ei un leu. Chiar și după ieșirea din uz a talerilor numele de leu a fost păstrat ca termen generic pentru bani. În 1867, leul a devenit unitatea monetară a Principatelor Unite.

Alte țări care folosesc o monedă națională cu numele de leu sunt Republica Moldova (leul moldovenesc), Albania (lek) și Bulgaria (leva).

Primul leu

La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda națională leu, ca o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur și având 100 de diviziuni, numite bani. Primele monede emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani și 10 bani, bătute în Anglia în 1867. În 1868 s-a emis prima monedă românească de aur cu nominalul de 20 lei, într-un tiraj de doar 200 de exemplare, aceasta fiind considerată drept probă. Începând cu 1870 s-au emis și monede de argint cu nominalele de 50 de bani (denumite popular "băncuțe"), 1 leu și 2 lei. Începând cu 1880 s-au emis și monede de argint de 5 lei.

Monede din aur pentru circulație s-au bătut în 1883 și 1890. La 3 martie 1870 se înființează Monetăria Statului, care poate bate monedă, până în acel an monedele fiind bătute în majoritate în străinătate, mai ales la Birmingham. Datorită lipsei de monedă națională anterioare momentului 1870, toate taxele și vama erau plătite direct în aur; aurul străin era frecvent folosit, ca de exemplu moneda de 20 de franci francezi (cu valoarea de 20 lei), lira de aur turcească (22,70), imperialii ruși vechi (20,60) și suveranii (Sovereign) englezi (25,22). Valuta intră astfel masiv în țară, mai ales rubla rusească, ceea ce duce la măsuri drastice din partea unor miniștri, cum a fost Dimitrie A. Sturdza, supranumit "Mitiță roade ruble", care a forțat un anumit curs de schimb și o anumită circulație de monedă.

Primele însemne monetare de hârtie sunt biletele ipotecare, emise conform legii din 12 iunie 1877, cu valorile nominale de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100 lei și 500 lei, de către Ministerul de Finanțe, pentru a obține fondurile necesare susținerii financiare a Războiului de Independență. La 1 aprilie 1880 este înființată Banca națională a României fiind singura abilitată să emită monedă de metal și hârtie.

Printr-o lege din 1900 s-a autorizat și emiterea de piese de nichel, cu valoarea nominală de 5, 10 și 20 bani, bătute la monetăria Bruxelles.

În 1906 s-au bătut o serie de monede de aur, cu valorile nominale de 12,5 lei, 20 lei, 25 lei, 50 lei și 100 lei, aniversând cei 40 de ani de domnie a regelui Carol I.

După primul război mondial, leul românesc intră pe panta inflației datorită distrugerii economiei românești în război și a preschimbării banilor străini (coroane austro-ungare, ruble rusești) din teritoriile nou dobândite precum și a banilor de ocupație emiși de armata germană. Inflația continuă într-un ritm moderat în perioada interbelică și în cea a celui de-al doilea război mondial.

Intrarea Armatei Roșii pe teritoriul țării, în 1944, aduce cu sine și impunerea către populație a acceptării leului de ocupație rusesc. Obligarea României la plata a uriașe despăgubiri de război duce inflația la rate astronomice în 1946 și mai ales în 1947. În 1946 este emisă moneda de 100.000 lei iar la 25 iunie 1947 este emisă bancnota de 5.000.000 lei, acestea fiind însemnele monetare cu cel mai mare nominal (valoare nominală) din istoria României.

Al doilea leu

În 1947 se face denominarea, la un raport de 1 leu nou la 20.000 lei vechi. Reevaluarea este realizată de regimul comunist fără vreo avertizare prealabilă și fără posibilitatea de a schimba mai mult decât o suma fixă din moneda veche. Acest lucru a fost făcut pentru a nu permite persoanelor din clasa mijlocie și cea de sus să păstreze o mare parte din venituri după naționalizare pentru a le folosi la rezistența împotriva colectivizării și a instalării definitive a comunismului în România. La vremea introducerii paritatea leu-dolar era de 150 de lei pentru 1 dolar.

Galerie de fotografii cu bancnote care au circulat între 1948-1952:

Interesant de menționat că (doar) pe bancnotele de 20 lei din această perioadă este înscris "Ministerul Finanțelor" (în loc de "Banca Națională" sau "Banca R.P.R. – Banca de Stat").

Al treilea leu

În 1952 se face reforma monetară, la un raport de 1 leu nou = 20 lei vechi. Spre deosebire de denominarea precedentă, diferite rate de schimb au fost utilizate pentru diferite modalități de schimb (bani lichizi, depozite bancare, datorii etc). Aceste parități variau între 20 și 400 de lei vechi pentru 1 leu nou. Niciun avertisment premergător nu a fost dat nici de data aceasta.

Galerie de fotografii cu bancnote din emisiunea 1952:

Toate aceste bancnote au cunoscut două tipuri: cu serie și număr de culoare albastră (tipărite în România) și cu serie și număr de culoare roșie (tipărite în Cehoslovacia).

În 1966 se emit monede și bancnote cu noua denumire a statului: Republica Socialistă România, acestea rămânând în circulație până dupăRevoluția română din 1989.

Galerie de fotografii cu bancnotele din emisiunea 1966:

În timpul regimului comunist, s-a renunțat la standardul aurului după ce au fost necesare ajustări drastice pentru a preveni inflația în urma denominărilor.

După această decizie, leul și-a pierdut paritatea de schimb cu monedele străine și între 1970 și 1989, rata de schimb a fost stabilită de conducere prin măsuri legislative. Rata de schimb era utilizată de regim pentru a calcula valoarea comerțului către alte state. În România nu se putea găsi valută și nici nu putea fi vândută persoanelor private. Posesia sau vânzarea de valută era o faptă penală care putea fi pedepsită cu până la 10 ani de închisoare. Comerțul extern era considerat parte a altui circuit economic decât cel intern și i se acorda o importanță sporită.

Perioada post-revoluționară

Prima emisiune monetară post-revoluționară este cea a monedei de 10 lei 1990.

Galerie de fotografii cu bancnotele din emisiunea 1991-1994:

Bancnotele sunt prezentate în ordinea lansării pe piață. Au apărut, în ordine, bancnotele de 500 lei (1991 – două emisiuni), 1.000 lei (1991), 5.000 lei (1991), 200 lei (1992), 500 lei (1992 – două filigrane), 1.000 lei (1993), 5.000 lei (1993) și 10.000 lei (1994).

Bancnota de 500 lei are două variante diferite, prima din 1991 și a doua din 1992.
Bancnotele de 1.000 lei și 5.000 lei au două variante asemănătoare, prima din 1991 (fără stemă) și a doua din 1993 (cu stemă).

Galerie de fotografii cu bancnotele din emisiunea 1996-2000:

Bancnotele sunt prezentate în ordinea lansării pe piață.

Au apărut, în ordine, bancnotele de 50.000 lei (1996), 1.000 lei (1998), 5.000 lei (1998), 100.000 lei (1998), 10.000 lei (1999) și 50.000 lei (2000).

Bancnota de 50.000 lei a avut două variante asemănătoare (1996 și 2000 – diferă vioara de lângă portretul lui George Enescu, ca element de siguranță).

În 1999 a fost emisă și o bancnotă de 2.000 lei, care a avut un caracter mai degrabă aniversar, fiind lansată cu ocazia eclipsei totale de soare din 11 august 1999, vizibilă de pe o suprafață destul de mare din teritoriul României.

Bancnota a fost realizată pe suport de plastic (polimer), metodă folosită la toate emisiunile din perioada următoare.

A urmat apoi emisiunea monetară din perioada 2000-2003.

Galerie de fotografii cu monedele și bancnotele din această perioadă:

Bancnotele de 10.000 lei și 500.000 lei au avut două emisiuni, prima fiind semnată de Emil Iota Ghizari, guvernator interimar al BNR în perioada în care Mugur Isărescu era prim-ministru al României (2000). După revenirea în fruntea BNR a lui Mugur Isărescu, acesta a emis două noi tipuri de bancnote de 10.000 lei și 500.000 lei, identice cu primele, dar cu semnătura sa.

Al patrulea leu – aflat în circulație în prezent

Leul românesc nou (codul ISO 4217 : RON) este noua unitate monetară a României. La data de 1 iulie 2005, leul românesc a pierdut ultimele 4 zerouri, prin denominare (reevaluare) la rata de 1 leu nou (simbol bancar: RON) pentru 10.000 lei "vechi" (simbol bancar: ROL).

De la 1 iulie 2005 sunt în circulație următoarele banknote și monede:

monede: 1 ban, 5 bani, 10 bani, 50 bani

bancnote: 1 leu, 5 lei, 10 lei, 50 lei, 100 lei, 200 lei (emisă în 2006), 500 lei

În plus, până la 31 decembrie 2006 au circulat în paralel și vechile însemne monetare, emise în perioada 2000-2003:

monede: 100 lei (1 ban); 500 lei (5 bani); 1.000 lei (10 bani); 5.000 lei (50 bani)

bancnote: 10.000 lei (1 leu); 50.000 lei (5 lei); 100.000 lei (10 lei); 500.000 lei (50 lei); 1.000.000 lei (100 lei)

Monede

Elemente de sigurață: cantul monedei și modul de realizare al acesteia.

Un leu este divizat în 100 bani și există patru denominații diferite:

Tabelul nr. 1

Descrierea monedelor românești actuale

Bancnote

Elementele de siguranță ale bancnotelor sunt: banda iridiscentă, firul de siguranță, filigranul, fereastra transparentă, imprimarea în relief, microperforațiile (de la 50 de lei în sus).

Pentru bancnota de 10 lei au fost două emisiuni diferite (2005 și 2008), având nuanțe diferite de culoare.

2.1.2. Utilizarea monedei naționale în tranzacțiile comerciale

Reglementările financiar-bancare, monetare, contabile și fiscale prevăd că pe teritoriul României toate tranzacțiile, operațiunile și înregistrările se fac în limba română și în moneda națională (RON), cu excepțiile de rigoare, stabilite prin lege.

Astfel, societățile de comerț exterior pot ține evidența și în valutele de contract. Există apoi operațiunile de schimb valutar și plățile pentru servicii externe pe teritoriul României, precum și operațiunile de export intern de mărfuri.

2.2. Valutele

Valutele sunt acele monede naționale care au circulație, putere de plată și sunt constituite ca garanție și rezervă pe teritoriul altor state decât cel emitent.

Altfel spus, prin valută se înțelege o monedă națională a unui stat, monedă ce poate fi utilizată, atât de persoanele fizice cât și de cele juridice, pe teritoriul altor state, în vederea stingerii unor obligații. Nu interesează, în definirea unei monede naționale ca valută, dacă aceasta este convertibilă sau neconvertibilă, ci teritoriul pe care circulă (național sau extra-național). Valuta este deci moneda națională a unei țări, folosită în decontările internaționale. Valutele se împart în mai multe categorii.

În raport de forma lor, valutele sunt efective, sub formă de numerar, și valute în cont, sub formă de disponibil la o bancă.

Ținând seama de posibilitatea de preschimbare, valutele sunt convertibile, care pot fi preschimbate în alte valute și neconvertibile, care nu se pot preschimba în monedele altor țări.

Raporturile valorice dintre valute se concretizează prin paritățile monetare și

cursurile valutare. Paritatea monetară este raportul dintre valorile paritare a două monede. Conținutul valoric al unității monetare naționale reprezintă valoarea paritară.

Stabilirea valorii paritare a monedelor poate avea ca etalon aurul fin (24 karate = puritate 0,9998), dreptul special de tragere sau o altă valută.

Cursul valutar sau cursul de schimb este raportul valoric dintre moneda unui stat și moneda altui stat. În raport de modul de stabilire, cursul este oficial sau liber. Cursul oficial se stabilește pe baza parității sau în mod convențional, atât pentru banii convertibili, cât și neconvertibili. Cursul oficial este un curs fix. Cursul liber sau cursul pieței este determinat de oscilația cererii și ofertei. Cursul pieței este flotant, variabil sau flexibil.

Stabilirea cursului liber se numește cotație. Determinarea se poate face prin

două metode: cotația directă sau incertă, prin care unitatea monetară străină se exprimă în monedă națională; cotația indirectă sau certă, prin care unitatea monetară străină se indică în monedă străină. În situația în care cursul pieței se menține față de cursul oficial în anumite limite fixe, cursul este fluctuant.

2.3. Alte mijloace de plată

În tranzacțiile comerciale, în special cele internaționale, se mai pot utiliza ca mijloace de plată în calitate de înlocuitor de numerar, cu deosebire în tranzacțiile de mare valoare, și metalele prețioase (aurul, argintul, platina), inclusiv sub formă de bijuterii, precum și pietrele prețioase (în special diamante, rubine, safire și smaralde), unele monede naționale (dolarul SUA, lira sterlină, francul elvețian, yenul japonez), monedele internaționale [ECU, euro, DST – Drepturile Speciale de Tragere (moneda internațională emisă de FMI), EURCO – European Composit Unit, EUA – European Unit of Account, AMU – Asian Monetary Unit, ACRU – Arab Currency-Related Unit, IFU], operele de artă (picturi, sculpturi, tapiserii, vaze Galle, ouă Faberge, ), mărfurile fungibile, alte forme de compensare (fără numerar), etc.

2.3.1. Monedele internaționale

Pana la Primul Razboi Mondial sistemele monetare s-au bazat pe etalonul aur-moneda stabilindu-se prin lege continutul in aur al unitatii monetare, dupa acesta aurul a fost exclus din circulatia interna, locul lui fiind luat de monedele divizionare, de bancnote sau de banii scripturali.

Conferinta Internationala de la Bretton Woods (California) din iulie 1944 a pus bazele primului sistem monetar international care a avut ca principal scop promovarea operarii monetare intre state. Pentru functionarea sistemului monetar s-au creat 2 institutii financiare internationale si anume: Fondul Monetar International si Banca Internationala pentru Reconstructie si Devoltare.

In 1971 etalonul aur-devize este inlocuit cu etalonul devize, eliminandu-se astfel aurul din functia de etalon monetar international.

Locul aurului este luat de drepturile speciale de tragere (DST) care reprezinta unitatea monetara de cont international.

Drepturile speciale de tragere (DST) sunt monede de cont convertibile in aur, fiind atat etalon, mijloc de plata conventional, cat si instrument de rezerva alaturi de celelalte valute convertibile, fiind emise de fondul monetar international in transe periodice alocate in conturile tarilor membre in raport de cota de participare la fond.

Valoarea acestei monede a fost stabilita in functie de un cos valutar alcatuit din monedele tarilor cu o pozitie considerabila in exporturile mondiale. In platile internationale aceasta moneda circula numai la nivelul Bancilor centrale apartinand statelor membre ale fondului monetar international, fiind interzisa circulatia acestor bani intre persoane particulare.

Moneda internationala este moneda cu mare putere liberatorie si care circula în afara granitelor statului emitent, servind ca mijloc de plata si de rezerva pe piata internationala.

În acest context se înscriu doua categorii de monede internationale:

monede nationale care datorita unor însusiri si împrejurari deosebite capata caracter de moneda internationala;

instrumente monetare si unitati de cont emise de organisme financiare internationale.

Din prima categorie au facut parte în evolutia istorica a finantelor diferite monede nationale care au avut circulatie si în alte tari decât cea emitenta, de exemplu, napoleonul francez, lira sterlina, lira otomana s.a. În prezent, în aceasta categorie se înscriu cele cinci monede liber-convertibile.

Din cea de-a doua categorie fac parte D.S.T., EURO, EURCO, E.U.A. s.a. după cum arătat mai sus.

D.S.T. (Drepturile Speciale de Tragere) sunt o unitate de cont emisa de FMI, în urma erodarii pozitiei dolarului SUA ca moneda de rezerva pe plan international.

Unitatea de cont este, în general, unitatea monetara utilizata pentru înregistrarea în conturile institutiilor financiar-valutare internationale. Unitatea de cont a fost creata pentru a evita unele fluctuatii de pe piata a monedelor nationale.

D.S.T. nu îndeplinesc toate functiile unei monede internationale; ele nu pot fi folosite ca mijloace directe de plata, ci numai prin convertirea lor în alte valute si au o circulatie limitata la institutiile financiare internationale (FMI, Banca Mondială, bancile centrale, Banca Reglementelor Internationale s.a.). D.S.T. pot totusi prelua functiile unei monede de rezerva. Aceasta moneda de cont are un curs valutar relativ stabil, a devenit un etalon monetar international, adoptat conventional ca baza a unui sistem monetar. Valoarea D.S.T. este bazata pe metoda “cosului valutar” (valoarea medie ponderata a celor mai importante valute), valoare ce nu depinde de situatia economica sau financiara a unei tari.

Deciziile de emisiune (alocare) de D.S.T. se adopta periodic de catre F.M.I. în principiu la cinci ani, emisiuni care sunt puse la dispozitia tarilor membre, în cont la banca comerciala, în mod gratuit, fara ca beneficiarul sa fie obligat sa efectueze o contraprestatie proprotional cu cotele de participare la resursele F.M.I. Alocarile de D.S.T. reprezinta un drept pentru tarile membre ale F.M.I. de a-si procura de la aceasta institutie financiara devize pentru plati internationale. Un membru al F.M.I. are dreptul de a utiliza D.S.T. de care dispune pentru a cumpara valuta de la alte state membre sau pentru rascumpararea propriei sale monede de la acestea si, în anumite conditii, chiar de la F.M.I., pentru a-si achita catre aceste organisme dobânzi sau comisioane datorate. Tranzactiile ocazionate de utilizarea detinerilor de D.S.T. au loc, în principiu, prin intermediul bancilor centrale ale statelor participante.

Deci, este vorba, în cazul D.S.T., de un mecanism minutios conceput pentru alocarea si utilizarea acestora. Reprezentând o lichiditate internationala creata de F.M.I. prin alocare, D.S.T. sunt puse la dispozitia membrilor acestei institutii financiare, în scopul sporirii rezervelor lor valutare. De aceea, notiunea de alocare este diferita de cea de împrumut. În primul rând, lichiditatile sub aceasta forma nu provin din depozite prealabil constituite, ci sunt create de F.M.I. În al doilea rând, alocarile de D.S.T. nu sunt rambursabile. Cresterea periodica (de regula la cinci ani) a alocarilor de D.S.T. ridica nivelul detinerilor acestora în fiecare tara membra a F.M.I. si, prin aceasta, a lichiditatii intenrationale.

2.3.2. Devizele

Devizele sunt titluri de credit pe termen scurt, exprimate in valuta, reprezentand cel mai important mijloc de plata international.

Titlurile de credit sunt documente avand forma si continutul standardizate, reprezentand o obligatie a unei persoane (debitor) de a plati la o scadenta determinata o anumita suma de bani, impreuna cu dobanda aferenta, unui beneficiar.

Titlurile de credit pot fi negociate, adica pot fi vandute si cumparate inainte de scadenta. Ele au o valoare nominala (care este cea inscrisa pe document) si o valoare de piata, care rezulta in urma negocierii. Prin vanzarea titlurilor de credit inainte de scadenta, beneficiarul intra in posesia sumei inainte de scadenta, in schimbul unei taxe, denumite taxa de scont. Negocierea titlurilor de credit se poate face fie prin intermediul bancilor, fie la bursa de valori.

Principalele elemente caracteristice ale acestor instrumente de plata sunt:

au la baza un document-tip, formulat in termeni precisi, care serveste la afirmarea dreptului beneficiarului la transmiterea creantei si/sau la executarea acesteia;

documentul cuprinde conditii esentiale ce dau putere titlului de credit;

documentul capata putere circulatorie independent de tranzactia care a stat la baza aparitiei lui.

Titlurile de credit se pot clasifica dupa mai multe criterii, astfel:

1. Dupa modul in care este desemnat beneficiarul, titlurile de credit pot fi:

titluri de credit nominative, care contin desemnarea expresa a numelui primului titular (acesta putandu-se schimba, prin negocieri);

titluri de credit la ordin, care contin, pe langa numele titularului, o clauza conform careia acesta poate dispune ca plata sa se poata face unei alte persoane;

titluri de credit la purtator, care nu contin nici o indicatie asupra titularului, acesta fiind chiar posesorul documentului.

2. Dupa continutul lor, se disting:

titluri de credit propriu-zise, adica acele titluri de credit ce exprima o obligatie de plata, de exemplu: cambiile si cecurile;

titluri de credit reprezentative, care reprezinta un drept real al titularului asupra unei marfi determinate si depozitate oficial; in aceasta categorie sunt cuprinse:

conosamentul (document eliberat de comandantul unei nave, prin care se face dovada incarcarii unei marfi la bordul acelei nave);

recipisa de depozit;

warantul (document eliberat de un depozit, prin care se stabileste, pe de o parte dreptul de proprietate asupra unei marfi, iar pe de alta parte, dreptul de garantie, pentru un eventual creditor, asupra valorii acelei marfi);

titluri de credit de participare, sunt acele titluri de credit dobandite de titulari, ca participanti la o societate (de exemplu: actiunile);

titluri de credit de complezenta, sunt acele titluri de credit improprii, care nu au la baza un act comercial, prin care debitorul procura o suma de bani necesara beneficiarului.

3. Dupa felul valutei in care sunt exprimate, titlurile de credit mai por fi convertibile sau neconvertibile.

4. Dupa natura lor, se disting urmatoarele categorii de titluri de credit:

titluri de credit comerciale: efecte de comert (trata si biletul la ordin), conosamentul si warantul;

titluri de credit bancare: cecurile, certificatele de depozit;

titluri de credit financiare: actiunile, obligatiunile, rentele, bonurile de tezaur, titlurile derivate.

Trebuie remarcat ca trata, biletul la ordin si cecul nu sunt totusi instrumente de plata cu efect eliberatoriu imediat. Ele raman in esenta titluri de credit, in sensul ca un astfel de document se transfera si trece prin mai multe succesiuni, fiind totusi o creanta in sarcina debitorului, care nu este eliberat de datoria sa decat in momentul cand, la scadenta, creditorul sau ultimul detinator al documentului incaseaza suma respectiva.

Titlurile de credit indeplinesc o dubla functie economica:

functia de instrument de plata prin care, independent de tranzactia care sta la baza lui, poate lichida sau naste alte creante;

functia de instrument de credit prin care cumparatorul obtine un credit necesar efectuarii actului de comert intervenit intre parti.

Ca instrument de plata in relatiile internationale, titlurile de credit ofera numeroase avantaje, cum ar fi:

a)   prezinta garantie, datorita fortei procesuale si legale cu care sunt investite, constituind o certitudine asupra incasarii sumei;

b)  fiind negociabile, beneficiarii lor au posibilitatea de a le transmite sau de a le sconta, intrand in posesia sumei inainte de scadenta;

c)   un detinator al unui titlu de credit poate achita o datorie, andosand sau girand titlul respectiv (numai inaintea expirarii termenului de scadenta), deoarece detine un drept propriu si independent de raportul economic care l-a generat.

In continuare sunt prezentate cele mai importante instrumente de plata, de exemplu: cambia, cu cele doua forme ale sale (trata si biletul la ordin), cecul, certificatul de depozit, cartile de plata, conosamentul, warantul.

1. Cambia este un ordin scris, neconditionat si formal, adresat de emitent, prin care se solicita unei persoane sa achite o suma de bani, la cerere sau la termen. Achitarea poate fi ceruta la ordinul purtatorului documentului sau a unei alte persoane.

In literatura de specialitate se considera ca cele doua forme de existenta ale cambiei sunt trata si biletul la ordin.

O cambie cuprinde obligatia scrisa de a plati (in acest caz se numeste bilet la ordin) sau de a face sa se plateasca (in acest caz se numeste trata) la scadenta, o suma de bani determinata. In terminologia moderna trata se identifica perfect cu cambia.

Elementele definitorii ale unei cambii (trate) sunt:

denumirea;

ordinul de a plati neconditionat o suma de bani determinata;

numele persoanei careia trebuie sa i se plateasca suma respectiva;

data scadentei cambiei (tratei);

locul platii (de regula, la sediul emitentului);

numele beneficiarului;

data si locul emiterii;

semnatura emitentului.

Toate aceste elemente sunt obligatorii, altfel cambia isi pierde valabilitatea. Cambia mai poate contine si clauza „la ordin”, prin care se stabileste faptul ca plata se va face catre o alta persoana, la indicatia beneficiatului cambiei.

In circulatia unei cambii sunt implicate deci trei persoane:

l) tragatorul (emitentul), este si creditorul care ar trebui sa primeasca suma inscrisa in cambie;

2) trasul, este debitorul care urmeaza a efectua plata;

3) beneficiarul, este fie chiar emitentul sau poate fi o terta persoana.

Uneori poate interveni o a patra persoana, care prin operatiunea de avalizare isi asuma raspunderea, garantand plata sumei la scadenta. Avalul inseamna mentionarea in scris, direct pe cambie, sau separat. Creditorul remite mai intai cambia debitorului, acesta trebuie sa o accepte, inscriind pe fata documentului cuvantul „acceptat” si semnand, apoi cambia este remisa beneficiarului. Acesta o va pastra pana la scadenta, cand o va prezenta trasului, care, in mod obligatoriu, va efectua plata.

In cazul cambiei emise „la ordin”, beneficiarul poate transfera dreptul sau de creanta unei alte persoane, inscriind pe verso documentului formula „platiti la ordinul…” (numele persoanei care devine beneficiar), dupa care dateaza si semneaza. Operatiunea se numeste andosare sau gir, iar beneficiarul care transmite dreptul sau se numeste girant. Fiecare nou beneficiar poate proceda la fel, devenind, la randul sau, girant, pana la scadenta cambiei.

Girul poate fi complet, atunci cand este indicat numele beneficiarului, sau poate fi in alb, atunci cand nu se precizeaza numele beneficiarului (acesta fiind purtatorul documentului). Prin andosare, garantarea cambiei se mareste, deoarece fiecare girant raspunde solidar de neplata sumei la scadenta.

In situatia in care beneficiarul cambiei are nevoie de disponibilitati banesti inainte de data scadentei, el poate prezenta cambia unei banci, in vederea scontarii.

In aceasta situatie, banca plateste celui care prezinta cambia suma inscrisa pe cambie, mai putin o suma ce reprezinta dobanda pana la scadenta, suma denumita taxa de scont. Suma pe care o primeste cel ce prezinta cambia la banca poarta denumirea de valoare actuala.

În concluzie, prin scontare, ca si prin reescontare, banca respectiva se substituie de fapt beneficiarului, acordandu-i acestuia, in acelasi timp, un credit purtator de dobanda, garantat cu creanta acestuia asupra trasului.

In cazul neacceptarii cambiei de catre tras sau in cazul neachitarii ei la scadenta, beneficiarul sau detinatorul acesteia se poate adresa autoritatilor judiciare, care emit un inscris public, prin care se certifica neacceptarea sau refuzul de a face plata, operatiune denumita protest.

In cazul executarii unui girant pentru o cambie protestata, acesta se poate adresa justitiei printr-o actiune de regres, prin care sunt trasi la raspundere toti girantii si avalistii anteriori lui, care sunt tinuti legal la o raspundere solidara.

2. Biletul la ordin este un inscris formal, un titlu de credit la ordin, prin care o persoana numita subscriitor, semnatar sau emitent se obliga, expres si neconditionat, sa achite o anumita suma beneficiarului, la data si locul specificate in document.

Elementele esentiale si obligatorii ale biletului la ordin sunt:

denumirea si adresa emitentului;

obligatia acestuia de a plati o suma de bani;

denumirea si adresa beneficiarului;

data scadentei si locul unde se va efectua plata.

Se observa ca, spre deosebire de cambie, biletul la ordin implica numai doua persoane, fiind emis de debitor si, ca urmare, nu mai are nevoie de acceptare.

Biletul la ordin, ca si trata, este in acelasi timp un instrument de plata si un titlu de credit, care poate fi avalizat si poate circula prin andosari succesive. Biletul la ordin poate deveni un act executoriu, prin simpla sa protestare.

In situatiile in care cambiile (trata si biletul la ordin) sunt exprimate in valuta si au la baza un act de comert intre tari, ele devin instrumente de plata si de credit internationale sau devize.

In cadrul relatiilor economice internationale se deosebesc urmatoarele tipuri de cambii:

       cambii comerciale, care se folosesc in cazul unui contract comercial pe credit, ele garantand plata sumei la data stabilita de vanzator;

       cambii bancare, care se folosesc in cazul in care o banca comerciala, in pozitia de tras, a acordat un credit cumparatorului, cambia fiind remisa vanzatorului;

       cambii documentare, care se folosesc in cazul unui contract comercial, fiind conditionate de remiterea unor documente care atesta expedierea sau calitatea marfii;

       cambii de complezenta, care nu au la baza nici un act comercial, fiind emise numai pentru a furniza o suma necesara tragatorului, acceptul fiind, in consecinta, de complezenta.

Cambiile, ca instrumente de plata internationala, circula in diferite tari, fiind acceptate de trasul din alta tara. In cazul in care in cambie este prevazuta plata unei sume intr-o anumita moneda ce nu este cotata la locul platii, suma respectiva va fi achitata in moneda tarii locului de plata, in functie de cursul valutar din ziua scadentei. Daca trasul intarzie plata, beneficiarul poate cere, dupa preferinta, fie ca plata sa se efectueze la cursul valutar din ziua scadentei, fie la cursul valutar din ziua platii.

3. Cecul este un instrument de plata prin care tragatorul, titular al unui depozit bancar sau al unui credit bancar, da ordin sa se plateasca din disponibilul contului sau o suma de bani catre un beneficiar, la o anumita data.

Cecul este inscris pe un formular special, tiparit de banca, de obicei sub forma unui carnet de cecuri. In cazul folosirii cecului, intervin trei parti: tragatorul, sau emitentul titlului (cecului), adica persoana care dispune de cont in banca; trasul, este cel care achita suma inscrisa pe cec, fiind de obicei o banca, si beneficiarul, persoana care urmeaza sa incaseze cecul. In cazul cecului, beneficiarul poate fi aceeasi persoana cu tragatorul sau cu purtatorul titlului.

Elementele definitorii ale cecului sunt:

denumirea de cec;

ordinul de efectuare a platii;

denumirea trasului (banca platitoare);

locul unde trebuie sa se faca plata;

locul si data emiterii;

denumirea si adresa emitentului;

semnatura tragatorului.

Emiterea, semnarea si punerea in circulatie a unui cec fara acoperire (disponibil in cont, denumit provizion) constituie in toate tarile o infractiune sanctionata de lege.

Cecul, fiind emis chiar de titularul contului, nu are nevoie de accept.

Cecurile pot fi clasificate in mai multe categorii, astfel:

A. Dupa persoana beneficiara, se pot distinge trei categorii de cecuri:

cecul nominativ, este un cec in care este desemnata cu precizie numele beneficiarului, acesta fiind singura persoana indreptatita sa incaseze suma in cauza. Ca urmare, aceste cecuri nu se vor putea transmite prin gir (andosare);

cecul la ordin, este un cec in care este desemnat beneficiarul, dar este stipulata si clauza „la ordin”, ceea ce da dreptul beneficiarului de a putea transmite cecul prin gir;

cecul la purtator, este un cec in care nu este indicat numele persoanei catre care urmeaza sa se faca plata. Beneficiarul este persoana care poseda documentul, ce se va achita la scadenta.

B. Dupa modul in care se incaseaza, cecul poate fi:

a)   cecul nebarat (de casa sau alb), care se plateste in numerar, la banca;

b)  cecul barat, care este achitat prin virarea sumei in contul de la banca al beneficiarului; bararea cecului se face prin doua linii paralele, in diagonala, pe fata cecului, detaliu ce opreste banca de a face plata in numerar;

c)   cecul de virament, de asemenea, nu se achita in numerar, avand inscris in textul sau ordinul de a transfera suma respectiva intr-un cont al carui numar este expres indicat;

d)  cecul documentar este cecul in care tragatorul conditioneaza plata sumei respective de prezentarea de catre beneficiar a unor documente doveditoare a existentei unei marfi, a expedierii acesteia si a calitatii ei conforme cu clauzele contractuale;

e)   cecul certificat este cecul care prezinta specificarea expresa a existentei provizionului, ceea ce ii confera o garantie in plus; certificarea acestor cecuri se face de banca;

f)    cecul de voiaj (Traveller’s Cheque, cecul de calatorie), este un inscris cu valoare fixa, emis si imprimat de banca emitenta, cu ajutorul caruia calatorii (turistii) pot obtine de la o banca straina sume in valuta pentru acoperirea cheltuielilor de calatorie. Cecurile de calatorie, cumparate de la banca, platindu-se in plus, peste valoarea nominala, comisionul bancii, pot fi incasate cu multa usurinta si cu formalitati reduse.

In Romania se pot cumpara cecuri de calatorie American Express (Amex) de la opt banci comerciale, comisionul perceput pentru emiterea unui astfel de cec fiind de 1%. Posesorii acestor cecuri pot beneficia de serviciile a 1 700 birouri de turism din 120 de tari; de asemenea, acestia au si avantajul unor facilitati gratuite (de exemplu: retineri de locuri, informatii, diverse servicii turistice). Este necesar ca solicitantul cecului de calatorie sa detina un cont in valuta la una din cele opt banci comerciale autorizate sa vanda astfel de cecuri.

In S.U.A., Canada si in Australia cecurile Amex pot fi utilizate si ca mijloc de plata, iar in celelalte tari ele sunt acceptate de banci pentru eliberarea de numerar. De asemenea, aceste cecuri sunt acceptate in unele magazine, hoteluri si restaurante, ca mijloace de plata.

Cartelele de plata (cardurile) sunt o varianta a cecurile de calatorie, fiind documente cu un format standard, care contin o serie de date necesare pentru identificarea beneficiarului. Acest document da dreptul titularului de a cumpara diverse marfuri, fara a achita in numerar pe loc, in anumite magazine care accepta aceasta forma de plata. Cartela de plata (cardul) este nominativ si netransmisibil, fiind emisa de banci sau de alte institutii financiare, unde titularul are cont deschis. Decontarea se face intre magazin si banca, pe baza facturii semnate de posesorul cartelei de plata (cardului) in momentul cumpararii.

Rezulta deci ca cecul este un instrument de plata si, in unele forme, si de credit, care exprimat in valuta devine deviza cu circulatie pe piata financiara si de credit internationala.

4. Certificatul de depozit este, de asemenea, o varianta a cecului, si care consta in eliberarea de catre banca a unui formular special, document prin care se dovedeste depunerea de catre titular a unei sume de bani la acea banca, pentru o anumita perioada de timp, cu o anumita dobanda.

Certificatul de depozit poate fi exprimat si in valuta si poate fi transferat prin andosare si negociere ca si celelalte titluri de credit, acesta reprezentand principalul avantaj al celor ce investesc in certificatele de depozit, comparativ cu cei ce au un cont obisnuit, de depozit. In acest caz, pentru a obtine lichiditatile de care are nevoie, detinatorul unui certificat de depozit il poate vinde oricui inainte de scadenta.

Certificatele de depozit sunt concepute „la purtator”, fiind, in consecinta, extrem de lichide. Avantajul bancii emitente a acestor inscrisuri consta in faptul ca fondurile raman in banca pe toata durata de timp pentru care a fost emis certificatul, indiferent de numarul detinatorilor succesivi ai aceluiasi inscris.

5. Cardurile, sub forma de credit card, au aparut pentru prima data in S.U.A., cu intentia de a oferi clientilor un instrument de circulatie nationala, care sa permita depasirea restrictiilor din acest domeniu, impuse de Legea Bancara Federala a S.U.A.

Cu toate ca primele carduri au fost emise in S.U.A. in cursul anului 1947 si au inceput sa fie folosite in Europa de vest incepand din anii ’60, dezvoltarea si utilizarea acestora s-a extins abia dupa anii ’80, crescand semnificativ si numarul detinatorilor unor astfel de instrumente de plata. Tot in aceasta perioada (anii ’80), au fost introduse pe piata si cartile de debit (debit card).

Cardul reprezinta un instrument de plata bazat pe electronica, ca o alternativa la instrumentele „clasice” de plata (numerar si cec), care permite detinatorului sau sa efectueze plata bunurilor si serviciilor achizitionate, prin accesarea procedurii de autorizare si plata cu card.

Ca prezentare, cardul este realizat din plastic, de dimensiunile unei carti de vizita, avand incorporate componente electronice speciale necesare decodificarii diferitelor operatiuni pentru care a fost conceput: accesul detinatorului la contul sau bancar, autorizarea de plati, efectuarea electronica a platii sau obtinerea de numerar.

Detinatorul unui card il poate folosi pentru:

plata marfurilor sau serviciilor la unitatile care vand marfuri sau presteaza servicii si accepta un astfel instrument de plata;

obtinerea de numerar de la ghiseele sau de la distribuitoarele automate de numerar (bancomate).

In cazul in care posesorul unui card doreste cumpararea unei marfi, el trebuie sa prezinte cardul sau vanzatorului.

In tarile dezvoltate exista o mare varietate de carduri, puse la dispozitia publicului atat de catre banci, cat si de alte institutii specializate si autorizate in emiterea de carduri. In general, companiile emitente structureaza cardurile pe clase de clienti, in functie de veniturile acestora, dar si de facilitatile pe care le acorda.

Se disting mai multe tipuri de carduri:

credit-card;

store-card;

debit-card;

smart-card;

carduri multifunctionale.

Credit-card (cartea de credit) este un instrument de plata care atesta faptul ca posesorului acestuia i-a fost deschisa o linie de credit, care ii permite sa achizitioneze marfuri si servicii, sau sa ridice numerar, in limita unui plafon prestabilit. Cu alte cuvinte, suma care depaseste disponibilul din contul sau, pana la limita plafonului stabilit – limita specificata in contractul incheiat intre banca si client – reprezinta un credit acordat de banca. Credit-cardul permite detinatorului sau rambursarea creditului acordat in doua variante:

fie rambursarea in totalitate a acestuia la sfarsitul unei perioade specificate in contractul dintre banca si client, caz in care poarta denumirea, conform practicilor internationale, de charge-card;

fie rambursarea partiala a creditului, partea ramasa neachitata urmand a fi considerata o prelungire a creditului acordat anterior.

La primirea situatiei debitelor, titularul cardului poate sa aleaga una din urmatoarele variante:

achitarea integrala a datoriei;

achitarea partiala a datoriei, caz in care, asupra sumei nerambursate se percepe o dobanda ce se adauga la soldul debitor al contului titularului cardului, dobanda care, este de regula mult mai mare decat cea utilizata in conditiile unui credit obisnuit, tocmai pentru a descuraja clientii sa depaseasca limita creditului.

Store-cardul este o varianta a credit-cardului, avand acelasi mod de intrebuintare, ca si acesta. Emiterea de store-carduri a devenit necesara datorita faptului ca marile magazine sau companii de deservire a populatiei au introdus propriile carduri, denumite store-carduri, preferand astfel emiterea unui instrument de plata propriu, care, practic, concureaza credit-cardurile, din mai multe considerente:

a)   in primul rand, pentru asigurarea loialitatii clientilor fata de magazinul sau compania de deservire;

b)  in al doilea rand, prin facilitatile de plata ce sunt oferite clientilor se urmareste cresterea volumului vanzarilor.

Store-cardurile pot fi utilizate exclusiv in cadrul aceluiasi grup (retea) de magazine, iar tranzactiile nu se deruleaza prin intermediul sistemului bancar de decontari, astfel ca acest tip de operatiuni pot fi considerate ca apartinand unui sistem inchis.

Debit-cardul (cartea de debit) este un instrument de plata care permite posesorului sau achizitionarea de bunuri si servicii, prin debitarea contravalorii acestora, doar pe seama fondurilor disponibile in contul sau.

Smart-cardul (cardul inteligent) a aparut ca urmare a progresului pe care l-a inregistrat tehnologia realizarii cardurilor, permitand derularea unor tranzactii mult mai complexe decat cele ce se pot efectua prin intermediul cardurilor cu banda magnetica. Denumirea acestor carduri este datorata faptului ca ele au incorporat un intreg microprocesor (cip), care le confera un inalt grad de inteligenta, existand doua tipuri de asemenea carduri „inteligente”: unele pot inmagazina unitati de valoare, iar altele au incorporate microprocesoare.

Principalele avantaje pe care le prezinta cardurile cu microprocesor fata de cardurile cu banda magnetica sunt urmatoarele:

nu mai este nevoie de autorizarea de acceptare la plata a cardului, prin intermediul terminalului electronic;

ofera o protectie sporita contra fraudelor si a riscului de credit al bancii emitente;

permit efectuarea de plati mai mari in cont descoperit;

nu pot fi copiate.

Cardul multifunctional este de fapt tot un debit-card, care insa mai indeplineste si alte roluri, cum ar fi:

acela de carte de numerar (cash-card), un instrument cu ajutorul caruia detinatorul poate retrage numerar de la distributoarele automate de numerar (bancomate), prin tastarea pe claviatura aparatului a codului sau personal de identificare, codul PIN (Personal Identification Number);

acela de carte de garantare a cecurilor (cheque guaranteed card), care asigura garantarea unui cec emis si semnat, pana la concurenta unei sume specificata de banca emitenta a cecului.

In Romania, infiintarea in luna martie a anului 1994 a societatii ROMCARD pentru procesarea si autorizarea tranzactiilor pe baza de carduri in sistem VISA INTERNATIONAL, MASTERCARD si EUROCARD a facut posibila utilizarea cardurilor si in tara noastra.

Cu toate ca, in comparatie cu alte tari mai dezvoltate, numarul operatiunilor pe baza de carduri din tara noastra este redus, extinderea utilizarii cardurilor internationale ar insemna un real avantaj din punct de vedere al incasarilor in valuta.

Astfel, prin intermediul cartilor de plata internationale se va putea contribui in mod concret la scaderea deficitului balantei de plati valutare a Romaniei. Din acest motiv, plata in valuta pe teritoriul national prin intermediul unui card international este similara cu incasarea contravalorii unui export.

6. Conosamentul (bill of lading) este un titlu de credit comercial, specific, reprezentativ, redactat in forma-tip, care se utilizeaza in transportul maritim. Acest act certifica incarcarea marfii pe vas, obligatia de a o transporta in conditiile stabilite si de a o preda, intr-un anumit port, unui anumit beneficiar. Conosamentul atesta posesia marfii si ofera posibilitatea negocierii, gajarea sau andosarea ei. Prin negocierea conosamentului se poate transmite direct proprietatea marfii catre noul proprietar.

7. Warantul este un titlu de credit comercial, eliberat de un depozit depunatorului unei marfi. Acest document se compune dintr-o recipisa, care constituie titlul de proprietate asupra marfii, si warantul propriu-zis, care circula prin andosare, ca un efect de comert. Prin warant se inlocuieste circulatia marfii cu circulatia unor documente.

2.3.3. Metalele prețioase ca mijloace de plată

Metalele prețioase prezintă unele avantaje incontestabile, datorate în primul rând caracteristicilor lor fizico-chimice și estetice (densitate, inoxidabilitate, aspect și tușeu plăcute, calități reologice), de unde derivă cele culturale, artistice și financiar-monetare:

STABILITATE

Valoarea metalelor prețioase pe termen scurt poate fluctua, dar pe termen lung rămâne stabilă.

SECURITATE

Stabilitatea conduce la sigurantă. Privind retrospectiv asupra ultimilor secole, aurul s-a dovedit a fi o formă de investitie fiabilă și predictibilă. Puritatea aurului de investitii este important din cauza stabilitătii Astăzi, doar lingourile, si monedele de aur de “patru nouă”, adică, 999.9 pe mia de aur si argintul de 999.0 pe mia de argint pur sunt considerate investiții stabile de metale prețioase.

INDEPENDENȚĂ

Valoarea aurului este recunoscută și garantată peste tot în lume, independent de aranjamentul politic, situația economică a țării respective, de diferitele valute, de diferite tradiții culturale sau de orice altceva. Această regulă este valabilă în cea mai mare măsură și pentru argint, platină și pietrele prețioase.

REZERVE METALE PREȚIOASE

Datorită crizei financiare multe bănci de emisiune au apelat din nou la metalul galben, deoarece și simpla existență a rezervei de aur naște încredere. Ce este valabil pentru băncile de emisiune și guverne, nu poate fi greșit nici în cazul indivizilor. Părintii, bunicii care planifică în mod conștient și responsabil viitorul copiilor, nepoților și viitorul propriu, își depozitează partea semnificativă a economiilor în lingouri de aur mai mici sau mai mari.

UTILITATE ȘI LICHIDITATE

Metalele prețioase sunt mijloace universale de plată – timp de 24 de ore pe zi, peste tot în lume. Prin urmare, este important că devine posibilă vânzarea-cumpărarea pe cursul zilei.

Cererea de aur creste din ce în ce mai mult pe pietele din lume. De exemplu, în anul 2007, cererea în Asia de Est, subcontinentul indian și Orientul Mijlociu, a fost de 72% din cererea mondială. În prezent, 55% a cererii poate fi atribuit nevoilor sociale/comerciale si culturale a cinci țări – India, China, SUA, Arabia Saudită și Turcia. Pe partea cererii si astăzi piata bijuteriilor stă pe pozitia de lider (70%), la care contribuie foarte mult nevoile culturale si religioase a Indiei, dar si China dispune de de un potențial semnificativ cu privire la viitor. Nevoile utilizatorilor industriali (stomatologie, informatica, etc).. este de 11% Investitorii privati reprezintă 12%, iar societătile miniere 7%.

În ultimii ani, nevoile investitorilor a crescut semnificativ, începând cu anul 2003 este sursa principală de creștere a cererii. O varietate de nevoi și motivații ghidează oamenii și instituțiile când investesc în metale prețioase. Cu toate acestea, capacitatea de protectie împotriva inflatiei, incertitudinii, instabilitătii si toate acestea fără riscuri este peste tot în lume forta motrică a nevoilor tot mai mari de aur.

Oferta este alcătuită în 62% din exploatare minieră, 23% din aur reciclat (de ex.resturi de aur, bijuterii, “deșeuri”industriale), 15% din provizia de aur a băncilor centrale. Greutatea estimată a proviziei de aur aflată deasupra solului este aprox. 155 500 de tone, iar valoarea este de aproximativ. 3 bilioane de dolari. Exploatarea globală, completă la nivel mondial, este relativ stabilă, în medie de cca. 2525 de tone. Deschiderea si exploatarea unor mine noi este foarte scump (de multe ori extractia a 3 tone de minereu, rezultă doar câteva grame de aur), precum si timpul de derulare este relativ lung – până la 10 ani – prin urmare, nu este asteptat creșterea producției miniere. Cu toate că în ultimul deceniu mai multe bănci si-au mărit rezervele de aur, totusi sectorul a fost caracterizat în ansamblu de vânzări, care a însemnat între 2003-2007 în medie o cifră de afaceri anuală de 520 tone.

Vânzările sunt reglementate de acordul în vigoare din 1999, încheiat între 15 cele mai mari bănci din lume, care dispun de cele mai mari rezerve de aur.

În figura următoare se prezintă o comparație din punctul de vedere al compoziției și culorii între aur, argint și cupru (Sursa: http://art-zone.ro/editorial/Aurul_aur.html):

Figura nr. 3.

Comparație între aur, argint și cupru

Aurul și celelalte metale prețioase pot fi folosite ca mijloc de plată, mijloc de rezervă, bani universali, mijloc de economisire și investiție, instrument de garantare, materie primă pentru bujuterii și opere de artă, marfă, etc. În cele ce urmează ne vom ocupa de aur ca mijloc de plată.

Aurul este o investitie lichidă, de valoare stabilă, conservativă. Lingoul de aur este întotdeauna în proprietatea personală a investitorului, poate fi schimbate oricând în bani.

Aurul a fost întotdeauna măsura bogătiei, a valorii materiale si a puterii. Metalele prețioase sunt mijloace universale de plată – timp de 24 de ore pe zi, peste tot în lume. Prin urmare, este important ca acum devine posibil vânzarea-cumpărarea pe cursul zilei.

FUNDAL ISTORIC

Anumite bunuri – care au devenit valoroase oamenilor datorită capacitătii lor de a face schimb (piele, sare, cereale, bijuterii, etc.) – după un timp, au devenit mijloace generale de schimb. Aceste bunuri – pe lângă faptul că au fost căutate pe scară largă, aveau de asemenea si alte proprietăti, care au facilitat efectuarea schimbului.

ACESTE CARACTERISTICI SUNT:

divizibilitate;

comercializabilitate;

durabilitate;

ușor identificabil;

uniformitate.

Metalele pretioase (aurul si argintul) au corespuns cel mai bine acestor cerinte, care în cele din urmă au scos din circulatie alte bunuri cu rolul mijloacelor de schimb. Dintre acestea la nivel mondial aurul a ocupat rolul banilor din mijlocul secolului precedent, până a prima treime a prezentului secol.

Ca mijloc de plată, prima monedă de aur a fost bătut de egipteni în secolului XVII î.Hr. Cu toate acestea, importanta comercială reală i se răspândeste în secolul VII î.Hr., datorită grecilor.

La aparitia băncilor, o bancă atunci era solvabilă, puternică si de încredere, dacă în seif, avea acumulat o cantitate suficientă de rezervă de aur ca capital. Chiar si economia unei tări este judecată după rezervele de aur acumulate.

La formarea banilor, cînd încă si banii în sine erau marfă, proportia mijloacelor de plată a diferitelor tări erau usor determinabile. De exemplu, moneda tării „A” conținea 10 grame de aur, iar cea a țării ”B“, 5 grame, așa-numita valoare a parității de aur: 1:2 (paritatea de aur arată continutul de aur a monedei.) Rata de schimb a fost raportul a celor doi valori intrinsece (valoarea intrinsecă: câte monede de aur pot cumpăra din 1 kg de aur pur). În aceste vremuri sistemul monetar a fiecărei tări funcționa pe același principiu. Acesta era sistemul monezilor de aur, care a durat până în 1914. În 1922, la Conferința de la Geneva au încercat să restabilească sistemul monezilor de aur. În acele țări unde cantitatea de aur era mare, a luat ființă sistemul lingourilor de aur, iar unde cantitatea de aur era scăzută, s-a creat sistemul aur-devize. În 1934, se stabileste pentru prima oară relația dintre dolar și aur (1 uncie de aur = 35 de dolari). După al doilea război mondial se prăbușeste sistemul financiar, și se nasc două propuneri pentru sistemul financiar nou. Noul sistem a luat ființă în 1944 la Bretton Woods (California), conform căruia moneda-cheie este dolarul, care poate fi convertit în aur. Toate celelalte monede se fixează în raport cu dolarul. Mijloacele de plată ale unor țări au avut un așa-numit conținut fictiv de aur, ceea ce însemna că conținutul de aur s-a declarat ca unitate monetară.

De exemplu, la introducerea forintului, 1 Forint a fost egal cu 0.0757 grame de aur, dar nu a putut fi convertit în aur (1 kg de aur era 13210 HUF, iar 1 USD a fost 11.74 HUF).

Cauza problemei era că valorile nu puteau să difere de valorile de curs fixate precedent. Având în vedere că inflația nu s-a putut evita, astfel nici paritățille nu au putut fi menținute neschimbate pentru o perioadă lungă de timp. Depozitele de dolari au început să se acumuleze, astfel țările mai dezvoltate pentru protecția cursului dolarului au înființat o unitate (Aur Pool). S-a separat prețul monetar (1 uncie de aur = 35 de dolari) precum și prețul de piață al aurului. Unitatea Aur Pool încerca să prevină ca prețul pieței să fie mai mare decât cel monetar. În 1971 Nixon a devalorizat dolarul și a oprit temporar conversia. În 1976 aurul s-a demonetizat definitiv, adică încetează conversia între dolar si aur. Din acest moment putem vorbim de banii de astăzi, sau de bani moderni.

2.3.4. Mijloace de plată fără numerar

Mijloacele de plată fără numerar, respectiv instrumentele de plată (transfer credit, debitare directă, card de plată, cec, cambie și bilet la ordin), permit transferul fondurilor deținute în conturi deschise la instituții de credit sau la Trezoreria Statului, în baza primirii unei instrucțiuni de plată.

Efectuarea unei plăți fără numerar prin transfer de fonduri de la plătitor la beneficiar implică o serie de operațiuni bancare care, în prezent, sunt permise doar instituțiilor autorizate și supravegheate prudențial (respectiv instituțiilor de credit) și Trezoreriei Statului.

Principalele etape ale unei plăți fără numerar sunt următoarele:

Figura nr. 4.

Etapele plăților fără numerar

Sursa: www.bnr.ro/apage.aspx?pid=305

Faza tranzacțională cuprinde inițierea, validarea și transmiterea unei instrucțiuni de plată. În funcție de tipul de instrument, instrucțiunea de plată poate fi inițiată de debitor (spre exemplu, în cazul transferului credit), sau de beneficiar (spre exemplu, în cazul debitării directe). În aceasta fază au loc o serie de operațiuni, care vizează în principal verificarea identității părților implicate în tranzacție, a autenticității instrumentului de plată utilizat și a integrității datelor aferente tranzacției.

În faza de compensare și decontare, instituțiile (instituțiile de credit și Trezoreria Statului) schimbă între ele creanțele rezultate din plățile fără numerar, prin intermediul sistemului de plăți pentru plăți de mică valoare și volum mare, și decontează soldurile nete ale acestor creanțe prin intermediul sistemului ReGIS.

CAPITOLUL 3.

MIJLOACELE DE PLATĂ UTILIZATE

LA SC “NEPTUN-OLIMP SA”

3.1. Prezentarea SC “Neptun-Olimp SA”

SC Neptun-Olimp SA a fost înființată în anul 1967 sub numele de Stațiunea Turistică Neptun, întreprindere cu personalitate juridică, în cadrul Oficiului Economic Central „Carpați” (făcând parte ca organizație economică din structura Comitetului Central al Partidului Comunist Român).

Adresa societății este: str. Plopilor nr. 1, Neptun, cod poștal 905.500, județul Constanța.

Societatea are nr. de înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului Constanța J13/517/1991 și codul fiscal RO2423562.

În cadrul SC Neptun-Olimp SA funcționează un puternic nucleu de specialiști cu foarte multă experiență, incluși în Departamentul financiar-contabil.

Față de structura inițială completă (de după anul 1973, când a fost dată în funcțiune și Stațiunea Olimp, cu 40 de hoteluri și 30 de vile totalizând 18.100 locuri de cazare, 130 de unități de alimentație publică, din care 33 de restaurante, totalizând 20.000 locuri la mese, și numeroase alte unități de agrement, tratament, producție, transport, etc.), structura actuală a SC Neptun-Olimp SA cuprinde următoarele unități prestatoare de servicii turistice:

Complexul de vile de lux Olimp format din vilele : Afrodita, Hera, Atena, Irene, Artemis, clasificate la categoria 4 stele, este o locație nouă, dată în funcțiune în iulie 2007, foarte modernă, amplasată în stațiunea Olimp, foarte aproape de plajă (50 m), între hotelurile Belvedere și Muntenia.

            Cele 5 vile sunt construite cu parter și etaj și beneficiază de o linie arhitecturală modernă, de grădină, loc de joacă pentru copii, loc pentru grătar în aer liber, parcare.

            Fiecare vilă dispune la etaj de 3 dormitoare cu pat matrimonial și baie proprie cu cabină duș/cadă, iar la parter de un living foarte generos și bucătărie complet utilată.

            Toate camerele sunt dotate cu TV-cablu, Internet și aer condiționat, iar sufrageriile cu canapele și fotolii asigurându-se un grad de confort deosebit, fiind adecvate și pentru grupurile care doresc să sărbătorească diverse evenimente împreună.

            Complexul dispune de centrală termică proprie, care asigura permanent apa caldă, iar în sezonul rece si încălzire, fiind posibilă astfel utilizarea lor tot timpul anului.

Hotelurile-restaurant Oltenia și Banat, situate în Stațiunea Olimp, renovate și modernizate, cu aer condiționat, cu câte 208 camere duble și 13 apartamente de categorie 2 stele, cu restaurant-terasă propriu.

Complexul Faleza, situat în municipiul Galați, str. Roșiori nr. 1, este amplasat într-o zonă pitorească a orașului și anume chiar pe faleza ce însoțește fluviul Dunărea; funcționează tot timpul anului și este format din :

Hotelul Faleză – clasificat la categoria 2 stele, construit pe 4 nivele, are o capacitate de 120 locuri, în camere duble, camere cu un pat, apartamente cu un dormitor și apartamente cu 2 dormitoare; a fost modernizat în anul 2006. Toate spațiile de cazare au balcoane cu vedere panoramică spre Dunăre, sunt dotate cu frigidere, Internet, telefoane, TV – cablu, băi proprii cu cadă; o parte din spațiile de cazare sunt dotate cu aer condiționat.

Restaurantul Faleză – categoria 2 stele – are o capacitate de 210 locuri dispuse în 3 saloane și terasă în aer liber cu 40 de locuri. Pe lângă funcționarea obișnuită în regim clasic, restaurantul se pretează pentru organizarea de acțiuni diverse: întâlniri, aniversări, mese festive ocazionate de evenimente personale,  etc.

3 sali de conferințe cu 40, 70 si respectiv 130 locuri dotate corespunzător pentru simpozioane, întâlniri de afaceri, etc.

Bar de zi cu 40 locuri.

Salon de înfrumusețare și întreținere corporală.

Salon de cosmetică și coafor.

Agenția de Turism Neptun, care oferă sejururi, excursii și călătorii în țară și străinătate.

Capitalul social este de 2.600.000 RON.

Structura acționarială actuală a SC Neptun-Olimp SA este:

AVAS 52% din capitalul social;

SIF Transilvania: 38%

Diverse persoane fizice: 10%.

În tabelul următor prezentăm unele date economico-financiare privind activitatea SC Neptun-Olimp SA  în configurația actuală:

Tabelul nr. 2.

Indicatori economico-financiari ai SC NEPTUN-OLIMP SA

pentru perioada 2005 – 2010

Sursa: Rapoarte financiare și documente interne SC Neptun-Olimp SA, 2005 – 2010.

Scăderea dramatică a ratei rentabilității calculată ca raport procentual între profitul net și cifra de afaceri în perioada 2007-2010 se datorează investițiilor noi (complexul de vile Olimp), reparațiilor capitale ale hotelurilor Oltenia și Banat și achizițiilor de active din municipiul Galați (complexul Faleza), care au avut drept efect majorarea bruscă și masivă a cheltuielilor cu amortizarea imobilizărilor și a altor cheltuieli materiale și pentru servicii, scăderea relativă a tarifelor (prin menținerea lor la nivelul anilor 2007 și 2008), iar creșterea inițială a numărului de turiști a fost anihilată de modificarea structurii acestora (reducerea ponderii turiștilor străini) și de scăderea ponderii serviciilor cu valoare adăugată mare (servicii suplimentare cu plata în valută: agrement, excursii, etc.)

Se constată în schimb o creștere spectaculoasă a productivității muncii, și aceasta în special datorită dezvoltării spectaculoase a agenției proprii de turism, care oferă servicii de cazare, masă și transport în toată lumea și înregistrează un mare volum de încasări cu 3 salariați.

Anul 2009 a însemnat un ușor reviriment la nivelul încasărilor și ratei rentabilității, dar sezonul 2010 a reprezentat o scădere a nivelului de activitate exprimat ]n primul rând prin cifra de afaceri, chiar sub cotele lui 2008.

Nici sezonul 2011 nu se anunță prea optimist, pe fondul crizei economico-financiare prelungite, judecând atât după circulația turistică din debutul sezonului (de Paște, de 1 Mai și până în prezent – iunie 2011), cât și după gradul de contractare a spațiilor pentru perioada de sezon.

Vom face aplicația de calcul a diagnosticului economico-financiar al firmei Neptun-Olimp SA utilizând valorile următorilor 10 indicatori principali, preluați din Bilanțul și Contul de profit și pierdere pe anul 2009 ale societății:

Tabelul nr. 3.

Valorile indicatorilor pentru diagnosticarea economico-financiară

Sursa: Rapoarte financiare și documente interne SC Neptun-Olimp SA, 2005 – 2010.

Se vor calcula următorii 15 indicatori sintetici derivați, conform formulelor, metodologiei și semnificațiilor prezentate la subcapitolul 2.2 și pe baza datelor din Tabelul nr. 5 de mai sus (în mod exemplificativ pentru anul 2009):

Rata marjei brute comerciale: (MBC/CA) x 100 = 10,44%

Indicatorul lichidității curente: (AC/DC) = 1,23 ori

Indicatorul lichidității imediate (testul acid): [(AC – S)/DC] = 1,03 ori

Gradul de îndatorare: (DTML/CP) x 100 = 0,448 ori

Durata medie de recuperare a creanțelor: (CC/CA) x 365 = 11,84 zile

Durata medie de achitare a datoriilor către furnizori: (CF/CA) x 365 = 16,63 zile

Viteza de rotație a activelor: CA/A = 0,548 ori

Fondul de rulment: AC – DC = 179.039 RON

Necesarul de fond de rulment: [(S + CC) – DC] = – 426.635 RON

Trezoreria netă: FR – NFR = 605.674 RON

Activul net contabil: A – D = 6.227.106 RON

Productivitatea muncii: CA/N = 82.457 RON

Rata rentabilității comerciale: (PB/CA) x 100 = 0,80%

Rata rentabilității financiare: (PN/CP) x 100 = 0,60 %

Rata rentabilității economice: (PB/KP) x 100 = 0,47%

Situația economico-financiară a societății este bună, chiar și comparativ cu anul 2007, dacă am fi să luăm în considerare doar cei 4 indicatori importanți din Tabelul nr. 4: Cifra de afaceri, Profitul net, Rata rentabilității comerciale și Productivitatea muncii, deși nu am făcut neapărat o analiză-diagnostic comparativă 2008/2007 din lipsă de date.

În ceea ce privește diagnosticul economico-financiar al societății pentru anul 2009, se vede soliditatea indicatorilor primari și derivați (calculați), ceea ce conferă societății o poziție privilegiată în zonă, față de alte societăți de profil, precum și pentru traversarea actualei situații de criză.

Diferența dintre durata de recuperare a crențelor-clienți (11,84 zile) și durata de achitare a datoriilor-furnizori (16,63 zile) reprezintă un factor favorabil, de finanțare suplimentară a activității prin mecanismul surselor atrase, nefinanciare (datoriilor din exploatare), nepurtătoare de dobândă.

Îngrijorează totuși două lucruri:

Ratele foarte scăzute de rentabilitate, practic simbolice, ceea ce dovedește lipsa de eficiență a întregii activități;

Magnitudinea diferenței dintre marja brută comercială (559.892) și profitul brut (42.771), care demonstrează mărimea costurilor neîncorporabile de natura costurilor subactivității (datorită sezonalității), costurilor de desfacere, dar mai ales costurilor administrative.

Indicatorii pentru anul 2010 sunt de un nivel mai puțin mulțumitor, după cum se poate verifica pe baza metodologiei prezentate, din cauza crizei economico-financiare prelungite.

3.2. Mijloacele de plată utilizate în tranzacțiile de turism internațional

În Stațiunea Neptun-Olimp cele mai utilizate mijloace de plată sunt valutele, dintre care euro și dolarul american reprezintă 99% din volumul tranzacțiilor.

Moneda euro este monedă de plată, de schimb, de credit, de garanție și de tezaurizare utilizată de unitățile din Neptun-Olimp și de societatea comercială în ansamblul său în următoarele tipuri de tranzacții și operațiuni:

Schimb valutar (din euro în lei, dolari, franci elvețieni, lire sterline, etc. și invers);

Încasări prestații de cazare și servicii hoteliere suplimentare;

Încasări prestații servicii organizare evenimente de business;

Încasări prestații excursii;

Încasări prestații tratament balnear, geriatric, fitness, wellness, etc.

Plățile internaționale pentru importuri directe de servicii (de publicitate, de transport, financiare, pentru pachete turistice) și produse, prin transfer bancar;

Credite bancare în euro;

Lansare de obligațiuni în euro pe piețele financiare internaționale;

Depozite bancare în euro (având în vedere caracterul sezonier al activității);

Scrisori de garanție și cauțiune bancară pentru participarea la licitații și parteneriate (joint-ventures) pentru proiecte de cooperare-investiții, achiziții publice, finanțări, înființare de societăți mixte cu parteneri străini, etc.

În mod exemplificativ, facem în continuare o prezentare completă a monedei euro.

Euro (EUR sau €) este moneda comună pentru majoritatea națiunilor europene din Uniunea Europeană. Bancnotele și monedele Euro au intrat în circulație pe 1 ianuarie 2002, deși valuta însăși a apărut în mod formal pe 1 ianuarie 1999. Sunt în circulație în șaptesprezece state membre ale Uniunii Europene, precum și în alte patru mici state europene (Monaco, San Marino, Vatican și Kosovo).

Există câteva denominații distincte, fiecare având culoare și mărime diferită. Desenele pentru fiecare dintre ele au o temă comună evoluția arhitecturii europene în diverse perioade artistice. Partea frontală (sau recto) a bancnotei conține ferestre și porți (simboluri ale deschiderii), în timp ce pe verso se găsesc poduri (simboluri ale unirii „popoarelor europene între ele și a Europei cu restul lumii”). S-a avut grijă ca exemplele arhitecturale să nu reprezinte nici un monument existent la această oră, pentru a nu apărea controverse în alegerea monumentelor ce trebuiau reprezentate.

Comune pentru toate bancnotele sunt Steagul European, inițialele Băncii Centrale Europene în cinci versiuni (BCE, ECB, EZB, ΕΚΤ, EKP), o hartă a Europei pe verso, numele „euro” (în alfabetele grecesc și latin) și semnătura președintelui în exercițiu al BCE. Cele 12 stele ale UE sunt încorporate în fiecare bancnotă, cu desene realizate de artistul austriac, Robert Kalina.

Spre deosebire de monedele euro, bancnotele euro nu au o față națională, ca să indice de unde provin. Această informație este însă conținută într-un cod de pe reversul biletului. Prima literă indică în mod unic țara în care a fost emisă, numerele rămase (adunate apoi și cifrele sumei și readunate până ce rămâne o singură cifră) dând o cifră de verificare unică pentru acea țară. Codurile W, K și J au fost rezervate pentru statele membre UE care deocamdată nu participă la euro.

Undeva pe partea frontală a biletelor există o secvență în care prima literă identifică chiar imprimeria ce a tipărit biletul. Codul imprimeriei nu trebuie să coincidă cu codul de țară, pentru că se poate ca bancnotele emise într-o anumită țară să fi fost imprimate într-o alta (de exemplu unele bancnote finlandeze au fost produse de o imprimerie din Regatul Unit). Codurile A, C și S au fost rezervate pentru imprimeriile care în prezent nu imprimă bancnote euro. Începând cu 2002, băncile naționale individuale sunt responsabile pentru producerea uneia sau a două bancnote anume și de aceea va selecta lucrările de imprimare. Aceste scheme de decizii descentralizate însemnă că băncile centrale trebuie să schimbe între ele denominațiile produse în diferite locații înainte de ieșire.

Euro (simbol EUR sau €) este moneda comună pentru cele mai multe state din Uniunea Europeană. Monedele Euro (și bancnotele euro) au intrat în circulație pe 1 ianuarie 2002, dar anul emiterii lor poate să meargă înapoi până în anul 1999, când moneda a fost lansată oficial. Un euro este divizat în 100 de (euro)cenți.

Pentru monede există opt denominații diferite:

Fețele comune

Toate monedele au pe fața comună valoarea monedei, printr-un desen realizat de designerul belgian Luc Luycx. Desenul monedelor de 1, 2 și 5 cenți ilustrează poziționarea Europei pe glob în raport cu Africa și Asia. Monedele de 10, 20 și 50 cenți, precum și cele de 1 și 2 euro prezintă fie Uniunea Europeană înainte de extinderea sa de la 1 mai 2004, fie, începând cu data de 1 ianuarie 2007, o hartă a Europei. Toate monedele conțin 12 stele în designul lor.

Fețele naționale

Fiecare țară participantă la Euro are propriul său design pe fața națională a monedei, care variază de la prezentarea efigiei monarhului pe toate monedele (ex. Belgia) până la un desen diferit pentru fiecare monedă (ex. Italia). Totuși, cele 12 stele sunt prezente într-un fel sau altul și pe această față.

Deși nu sunt state membre ale UE, Monaco, San Marino și Vatican au de asemenea monede euro ce conțin o față națională, dar acestea nu sunt destinate circulației, ci mai degrabă colecționarilor de monede. Existența unor monede cu efigia unui lider religios (Vatican) a cauzat unele controverse în anumite țări precum Franța.

Fiecare stat are dreptul să emită anual și câte o serie de monede cu character comemorativ. Monedele au valoarea nominală de 2 euro și au putere de circulație.
Se mai poate emite anual și câte o monedă comemorativă suplimentară, dacă este emisă de toate statele, cu ocazia unui eveniment internațional.

În afara monedelor de circulație, au fost emise, pentru scopuri numismatice, monede cu valoarea nominală de 1/4 euro, 5 euro, 8 euro, 10 euro, 12 euro, 20 de euro, 25 de euro, 50 de euro, 100 de euro și 200 de euro, în special din metale nobile.

CONCLUZII

Alegerea unui mijloc, a unui instrument sau a unei modalități de plată, în derularea unei afaceri economice internaționale, implică din partea managerilor și a colectivelor de specialiști, ce își desfășoară activitatea în acest domeniu, cunoștințe temeinice de management financiar, tranzacții comerciale și marketing internațional, de legislație internă și internațională în domeniile comercial, monetar, valutar și financiar-bancar, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre aceste mijloace, instrumente și tehnici de plată au particularitățile lor de formă și de fond.

Bineînteles că această alegere depinde și de alte elemente cum ar fi: specificul tranzacției sau operațiunii, cerințele de reducere a timpului, a costurilor și de creștere a siguranței financiare, necesitatea creșterii performanțelor economico-financiare ale firmei, prevederile din legislația națională – care trebuie sa fie aliniate la cele internaționale, de experiența acumulată în timp și tradiția în utilizarea acestor mijloace, instrumente sau modalități, poziția firmei pe piețele internaționale, relația dintre agentul economic și banca sau băncile colaboratoare, puterea economico-financiară a firmei, etc.

În condițiile în care România a aderat la Uniunea Europeana, iar pe plan european se fac eforturi pentru realizarea unei Europe unite, cunoașterea și utilizarea tehnicilor, mijloacelor, instrumentelor și modalităților de plata, a managementului tranzactiilor internationale in ansamblul său, trebuie să constituie un obiectiv prezent și viitor pentru toți cei implicați în domeniile managementului relațiilor economice internaționale, cel financiar, bancar, economic în general.

BIBLIOGRAFIE

Jonathan BERK, Peter DeMARZO, Corporate Finance, Pearson International Edition, The Addison-Wesley Series in Finance, Boston – MA, 2007.

Minică BOAJĂ, Sorin Claudiu RADU, Relații financiar-monetare internaționale, Editura Universitară, București, 2007.

Paul BRAN, Finanțele întreprinderii. Gestionarea fenomenului microfinanciar, ediția a doua, Editura Economică, București, 2003.

Marian COVLEA, Finanțele întreprinderii. Îndrumar practic, Editura Pro Universitaria, București, 2008.

Marian COVLEA, Management financiar, Editura Nomina Lex, București, 2008.

Marian COVLEA, Analiză-diagnostic economico-financiară, ediția a doua, Editura Nomina Lex, București, 2009.

Marian COVLEA, Finanțele întreprinderii, ediția a doua, completată, Editura Pro Universitaria, București, 2011.

Cristiana CRISTUREANU, Strategii și tranzacții în turismul internațional, Editura C.H. Beck, București, 2006.

Cristiana CRISTUREANU, Tranzacțiile internaționale în economia imaterială, Editura C.H. Beck, București, 2009.

Nicolae DARDAC, Cezar BASNO, Ionela COSTICĂ, Tranzacții bursiere cu produse derivate și sintetice, Editura Didactică și Pedagogică, Colecția Monedă-Bănci-Burse, București, 1999.

Victor DRAGOTĂ, Mihaela DRAGOTĂ, Laura OBREJA, Lucian ȚÂȚU, Anamaria CIOBANU, Anda RACȘA, Abordări practice în finanțele firmei, Editura IRECSON, București, 2005.

Victor DRAGOTĂ, Anamaria CIOBANU, Laura OBREJA, Mihaela DRAGOTĂ, Management financiar (2 volume), Editura Economică, București, 2003.

Erich A. HELFERT, Tehnici de analiză financiară. Ghid pentru crearea valorii, ediția a unsprezecea, BMT Publishing House, București, 2006.

Eddie McLANEY, Business Finance. Theory and Practice, Pearson Education Limited, Harlow, England-UK, 2006.

Gheorghe MANOLESCU, Managementul financiar. Concepte, instrumente, studii de caz, Editura Economică, București, 1995.

Nicolae NEACȘU, Andreea BĂLTĂREȚU, Turism internațional, Editura Pro Universitaria, București, 2006.

Octavian-Liviu OLARU, Livia-Irina OLARU, Tehnica operațiunilor de comerț exterior – Tranzacția internațională, ediție revăzută și adăugită, Editura Pro Universitaria, București, 2010.

Dan Octav PAXINO, Politica valutară și managementul riscurilor în tranzacțiile internaționale, Editura Economică, București, 2003.

Ion STANCU, Finanțe, ediția a patra, Editura Economică, București, 2007.

Cristiana Irinel STOICA, Subscripția publică internațională de acțiuni și obligațiuni, Editura All Beck, Colecția Praxis, București, 2000.

Victor STOICA, Adriana-Irina GRUIA, Piețe de capital și produse bursiere, Editura Universitară, București, 2006.

Gheorghe VÂLCEANU, Vasile ROBU, Nicolae GEORGESCU: Analiză economico-financiară, ediția a II-a, Editura Economică, București, 2005.

Georgeta VINTILĂ: Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a doua, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006.

*** Colecțiile revistelor Capital, Financiarul, Săptămâna financiară, Business Magazin, 2008-2011.

www.moneychannel.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Leu_rom%C3%A2nesc

www.bnr.ro/apage.aspx?pid=305

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bancnote_euro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Monede_euro

BIBLIOGRAFIE

Jonathan BERK, Peter DeMARZO, Corporate Finance, Pearson International Edition, The Addison-Wesley Series in Finance, Boston – MA, 2007.

Minică BOAJĂ, Sorin Claudiu RADU, Relații financiar-monetare internaționale, Editura Universitară, București, 2007.

Paul BRAN, Finanțele întreprinderii. Gestionarea fenomenului microfinanciar, ediția a doua, Editura Economică, București, 2003.

Marian COVLEA, Finanțele întreprinderii. Îndrumar practic, Editura Pro Universitaria, București, 2008.

Marian COVLEA, Management financiar, Editura Nomina Lex, București, 2008.

Marian COVLEA, Analiză-diagnostic economico-financiară, ediția a doua, Editura Nomina Lex, București, 2009.

Marian COVLEA, Finanțele întreprinderii, ediția a doua, completată, Editura Pro Universitaria, București, 2011.

Cristiana CRISTUREANU, Strategii și tranzacții în turismul internațional, Editura C.H. Beck, București, 2006.

Cristiana CRISTUREANU, Tranzacțiile internaționale în economia imaterială, Editura C.H. Beck, București, 2009.

Nicolae DARDAC, Cezar BASNO, Ionela COSTICĂ, Tranzacții bursiere cu produse derivate și sintetice, Editura Didactică și Pedagogică, Colecția Monedă-Bănci-Burse, București, 1999.

Victor DRAGOTĂ, Mihaela DRAGOTĂ, Laura OBREJA, Lucian ȚÂȚU, Anamaria CIOBANU, Anda RACȘA, Abordări practice în finanțele firmei, Editura IRECSON, București, 2005.

Victor DRAGOTĂ, Anamaria CIOBANU, Laura OBREJA, Mihaela DRAGOTĂ, Management financiar (2 volume), Editura Economică, București, 2003.

Erich A. HELFERT, Tehnici de analiză financiară. Ghid pentru crearea valorii, ediția a unsprezecea, BMT Publishing House, București, 2006.

Eddie McLANEY, Business Finance. Theory and Practice, Pearson Education Limited, Harlow, England-UK, 2006.

Gheorghe MANOLESCU, Managementul financiar. Concepte, instrumente, studii de caz, Editura Economică, București, 1995.

Nicolae NEACȘU, Andreea BĂLTĂREȚU, Turism internațional, Editura Pro Universitaria, București, 2006.

Octavian-Liviu OLARU, Livia-Irina OLARU, Tehnica operațiunilor de comerț exterior – Tranzacția internațională, ediție revăzută și adăugită, Editura Pro Universitaria, București, 2010.

Dan Octav PAXINO, Politica valutară și managementul riscurilor în tranzacțiile internaționale, Editura Economică, București, 2003.

Ion STANCU, Finanțe, ediția a patra, Editura Economică, București, 2007.

Cristiana Irinel STOICA, Subscripția publică internațională de acțiuni și obligațiuni, Editura All Beck, Colecția Praxis, București, 2000.

Victor STOICA, Adriana-Irina GRUIA, Piețe de capital și produse bursiere, Editura Universitară, București, 2006.

Gheorghe VÂLCEANU, Vasile ROBU, Nicolae GEORGESCU: Analiză economico-financiară, ediția a II-a, Editura Economică, București, 2005.

Georgeta VINTILĂ: Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a doua, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006.

*** Colecțiile revistelor Capital, Financiarul, Săptămâna financiară, Business Magazin, 2008-2011.

www.moneychannel.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Leu_rom%C3%A2nesc

www.bnr.ro/apage.aspx?pid=305

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bancnote_euro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Monede_euro