Urmarile Economice ale Crizei Petrolului din 1973

Petrolul, supranumit si “aurul negru”, poate veriga esentiala a vietii pietei economice, poate cea mai importanta resursa a lumii din ultimele doua secole, darul cel mai de pret al scoartei terestre, se remaraca printr-un interes asiduu si concentrat al marilor puteri ale lumii, constituind o resursa remarcabila in ceea ce priveste intrebuintarea acesteia, redefinind intotdeauna standardele. Se regaseste in zacamintele de origine biogena din scoarta terestra, constituindu-se dintr-un amestec de hidrocarburi solide si gazoase, ingloband in stare bruta peste 17.000 de substante organice de mare complexitate, motiv pentru care si-a regasit de-alungul timpului intrebuintarea in industria chimica si in special in cea a carburantilor, industrie de mare interes mondial.

”Uleiului de roca”, asa cum i se spunea, i-au fost recunoscte proprietatile in urma unui studiu al profesorului american Benjamin Silliman Jr, caruia un grup de oameni de afaceri, in frunte cu George Bissell i-au cerut sa descopere o noua sursa de iluminat, mai ieftina decat kerosenul; astfel exploatarea masiva incepe abia in sec XIX, cand se inregistreaza cel mai renumit foraj, care i-a aprtinut ”colonelului” Edwin L Drake, in Pennsylvaiya, de unde exploateaza mari zacaminte de petrol la adancimi relativ mici ( putin peste 20 m).

In scurt timp, petrolul cunoaste o importanta colosala la nivel mondial, unde devine o arma strategica, un bun de stricta necesitate in obtinerea suprematiei, lipsa acestuia constituind un adevarat handicap pentru tarile lipsite de aceasta resursa, petrolul find principalul motiv al infrangerii Germaniei Naziste in cel de-al II-lea Razboi Mondial, deoarece acesta devenise o crunta si constanta obsesie a Reichului.

Intre timp, in perioada premergatoare crizei din ’73, care urma sa socheze intr-un mod draconic intreaga piata economica mondiala, se ducea un razboi de suprematie intre doua mari tabere, si anume, trustul american Standard Oil si celelate companii cu capital european. Astfel petrolul castiga teren, devenind arma de razboi pentru care marile puteri ale lumii erau in pericol de a pierde bataliile de pe frontul celui de-al II-lea Razboi Mondial.

Toate acestea au fost cauze care au determinat, incet, dar sigur, o criza a „aurului negru”; o dorinta inevitabila de a profita; insa ceea ce constituie un profit pentru o tara, constituie in acelasi timp o pierdere pentru o alta.

In septembrie 1960 se infiinteaza OPEC ( Organization of the Petroleum exporting Countries ), un cartel de interese care reunea Iranul, Venezuela, Irakul, Kuweitul, Arabia Saudita, Algeria, Indonezia, Libia, Nigeria, Qatarul, Angola si Emiratele Arabe Unite, care incercau sa speculeze profiturile din petrol, prin fixarea unui pret al acestuia. Iata ca inca de pe acum (1960) se preconizeaza o perioada de instabilitate in ceea ce priveste ierarhia marilor puteri economice mondiale.

In scurt timp se vad si consecintele infiintatrii organizatiei: Constienti de faptul ca detineau 77% din rezervele globale existente cunoscute, si-au putut permite fixarea unui obiectiv care consta intr-o intelegere intre membrii OPEC de a prduce mai putin decat cantitatea maxima posibila, cu scopul de a determina o crestere substantiala a pretului barilului de petrol la nivel mondial. Si a functionat: desi aveau resursele si potentialul necesar de a satisface cererea pe intreaga piata mondiala, au ales sa pastreze oferta mult sub nivelul cererii, maximizandu-si astfel profiturile.

La 15 octombrie 1973 OPEC decide sistarea livrarilor de petrol catre Statele Unite ale Americii si ale altor tari dezvoltate din punct de vedere economic, care au sprijinit Israelul in razboiul de Yom Kippur. Este momentul in care se declanseaza criza petrolului, o situatie de neconceput in acel moment. Este pentru prima data in istorie cand o resursa naturala constituie o „arma” de razboi, o arma a carei putere de distrugere a crescut intr-un timp extrem de scurt, o consecinta a embargoului fiind cresterea ametitoare a pretului petrolului de la 2.29 dolari la exorbitanta suma de 11.65 dolari pe baril, o crestere inimaginabila de aproape 300%.

Aceasta masura vine ca un soc pentru marii consumatori de petrol ai lumii; in perioada premergatoare crizei – „ perioada de aur” ( 1950 -1974), SUA dubleza consumul de petrol, in conditiile in care productia SUA reprezenta un sfert din productia glogala, ceea ce insemna ca productia acestora era de 4 ori mai productiva decat media globala, petrolul Orientului Mijlociu fiind evaluat si platit in dolari americani, „petrodolari”. Insa embargoul petrolier instaurat de OPEC nu a afectat doar SUA, ci si Europa Occidentala si Japonia, care au devenit nevoite sa negocieze si sa se supuna noului pret al petrolului impus de Orientul Mijlociu, dezlantuindu-se astfel furtuna care ameninta dramatic ierarhia economiilor lumii. Incepe sa se prefigureze o noua era. Incep sa se prefigureze noi personalitati ale statelor Orientului Mijlociu, care lansasera valuri de nationalizari; incep sa se redefineasca raporturile de suprematie si forta economica intre statele producatoare si cele consumatoare, deoarece embargoul nu viza doar SUA si Olanda , ci si Portugalia, Japonia si Africa de Sud.

Embargoul ia sfarsit in martie ’74, insa repercursiunile acestuia continua, iar ca prima masura pentru evitarea pe viitor a acestei crize a fost infiintarea AIE ( Agentia Internationala pentru Energie ), ca raspuns al tarilor mari consumatoare de petrol in scopul prevenirii unui alt eventual soc pe plan mondial. Consecintele au fost mult mai cavernoase, in sensul ca aceasta criza a constituit un bun prilej pentru stimularea conservarii energiei, descoperirea unor altor resurse alternative si crearea unor stocuri de petrol.

Criza pertolului din ’73 nu a constituit o lectie doar pentru tarile consumatoare de petrol, ci si pentru tarile producatoare, care isi constientizeaza capacitatea de control a economiei mondiale si influienta acesteia, vulnerabilitatea acestora atingand dimensiuni colosale prin fixarea pretului petrolului.

Printre cele mai afectate economii ale lumii de criza petrolului, s-a numarat si cea a SUA, care inca din 1971 suspenda convertibilitatea dolarului in aur la pretul stabilit, Nixon recunoscand astfel faptul ca dolarul era supraevaluat. Valoarea de schimb a dolarului continua sa scada, intai cu 10% si apoi cu 30%. In urma acordului Smithsonian, incheiat cateva luni mai tarziu, se stabilesc noi rate de schimb, dolarul fiind aspru devalorizat atat in raport cu aurul, cat si cu monedele straine. In acest fel instabilitatea coexista cu disfunctionalitatile, rezultatul fiind cresterea de de patru ori a pretului petrolului intr-un interval de trei luni si cresteri asemanatoare la preturile altor materii prime.

In anii imediat urmatori, ca raspuns la cresterea pretului barilului din Orientul Mijlociu, SUA au inceput sa tipareasca si sa exporte din ce in ce mai multi dolari pentru a compensa cu angajamentele din strainatate. Au refuzat sa compenseze prin marirea impozitelor, cu alte cuvinte au refuzat sa ia bani de la propriul popor, mizand pe faptul ca ii pot castiga de la straini, insa nu au obtinut decat o devalorizare a monedei nationale, o devalorizare a intregii economii nationale, si dovedeste ca SUA nu era pregatita si nu detinea resursele materiale si informationale pentru a dirija o economie de piata rentabila.

O alta economie zdruncinata de socul embargoului din 1973 a fost cea a Frantei, care de asemenea trece printr-un adevarat test de strategie si aptitudini. Inflatia instaurata in urma crizei petrolului a afectat nivelul de trai al populatiei si supravietuirea afacerilor, astfel incat nici statul nu reuseste sa-si redreseze economia, care prin deflatie nu reuseste decat sa creeze disponibilitati prin restrangerea locurilor de munca si sa afecteze succesul afacerilor. Un nou prim-ministru, Raymon Barre, in 1976, promoveaza o reorganizare mai coerenta („perestroika avant la lettre”), care printr-o implicare mai restransa in economie, si reuseste un imbold spre eficinta.

In Franta recesiunea se naste in 1973 dupa cvadriplarea pretului petrolului si de asemenea, sporirea preturilor si a altor materii prime; a stirbit optimismul poporului si a ingreunat progresul francez. Aflata intr-o perioada de tranzitie, criza petrolului ameninta activitatile traditionale, inclusiv agricultura, deoarece industriile noi de care urma sa beneficieze Franta mai tarziu nu erau inca definite si nu se puteau compara cu cele ale Germaniei.

Criza petrolui a fost resimtita si in Marea Britanie, unde pretul petrolului a crescut de patru orin in interval de cateva luni si a sporit vertiginos inca o data in urma revolutiei din Iran, cand a atins exorbitanta suma de 40 de dolari pe baril, dupa ce un deceniu in urma nu trecuse cu mult peste 2 dolari pe baril. Guvernul a fost pus in dificultate, deoarece a fost pus sa aleaga daca sa sporeasca cheltuielile sau sa le reduca prin limitarea importurilor de petrol. Se confrunta de asemenea cu o crestre a inflatie datorate nunumai cresterii preturilor la petrol, ci si a altor bunuri, problema alarmanta, care nu se rezolva pana in anii ’80 cand preturile scad substantial, dand astfel un imbol lumii industrializate spre progres. Un alt ministru de finante laburist, Denis Healey, recurge la restrictii monetare, in asa fel incat la sfarsitul anilor ’70, investitiile din industrie si PIB-ul se aflau din nou in crestere, dobanzile bancare cunosc o diminuare de 5%, iar somajul scade.

Franța a refuzat să accepte o înțelegere încheiată în 1974 între partenerii europeni și Statele Unite pentru împărțirea petrolului în cazul unei crize cum fusese cea din 1973, când războiul din Orientul Mijlociu sporise de patru ori prețul petrolului și îl făcuse greu de obținut. Comunitatea nu a reușit să cadă de acord asupra unei politici energetice. Relațiile cu Japonia erau înveninate de triumfurile economice în lanț ale acesteia din urmă (când dezechilibrul comercial dintre Comunitate și Japonia a atins 14 miliarde de dolari într-un Comunitatea a înaintat la GATT o plângere oficială referitoare la practicile comerciale japoneze). Lumea măreață a blocurilor economice se înăsprea înainte ca CEE sâ fie pe deplin pregătită pentru a se angaja în lupta.

Efectele majore ale crizei petrolului se resimt puternic si pe piata muncii europene. Daca in anii ’60 si in prima parte a deceniului al 8-lea, ratele somajului variau intre 2 – 3%, in acest moment situatia se caracterizeaza printr-o intstabilitate accentuata, astfel ca dupa marile recesiuni din 1974-1975 si chiar mai traziu, rata somajului atinge 8 %; in fond, UE a suferit catastrofal dupa fiecare soc petrolier. Astfel, o creștere a prețului conduce la un transfer de venit, fluxul fiind dinspre țările importatoare spre exportatoare. Magnitudinea efectelor directe depinde de procentul costului petrolului în produsul intern brut (PIB), gradul de dependența de surse din import și abilitatea guvernului și dorință consumatorilor de a-și reduce consumul și de a opta pentru alte resurse energetice. Depinde de asemenea de gradul în care prețul gazului îl urmează pe cel al petrolului și de impactul prețurilor mărite asupra formelor finale de energie, care sunt generate din utilizarea petrolului și gazului. Pentru țările exportatoare de petrol, o creștere a prețului are că efect direct creșterea veniturilor din export, urmând că acesta să fie, mai târziu, contrabalansata de pierderi rezultate din diminuarea cererii, din cauza recesiunii economice suferite de partenerii importatori .

In concluzie, efectele socului petrolier din 1973 au fost intr-u totul devastatoare pentru economia mondiala, deoarece majoritatea scaderilor economice duceau imediat la o crestere a pretului petrolului, care devine o contravaloare a unui monede unice la nivel mondial, studiile aratand chiar ca o crestere de 10 dolari pe barilul de petrol ar determina o scadere economica globala de 0.5 %, insa reversul nu este tocami adevarat, adica o scadere a pretului petrolului nu determina neaparat un boom economic.

Toate acestea dovedesc puterea „aurului negru”, vulnerabilitatea acestuia, faptul ca economia actuala nu ar functiona fara zacamintele de petrol. A fost supranumit „sangele care iriga industria”, nu numai datorita raritatii sale, care-l transforma intr-o resursa extrem de valoroasa a naturii, fara de care societatea ar intampina greutati in dezvoltare, dar si datorita proprietatilor acestuia.

Socul petrolier din 1973 si-a resimtit mult timp repercursiunile asupra intregii lumi, a constituit momentul constientizarii valorii petrolului, a puterii de decizie pe care acesta o detine prin reorganizarea ierarhiei marilor puteri mondiale.

Alte urmari ale embargoului petrolier din ’73 le resimtim si astazi in existenta crizelor economice actuale, iar printre cauze se numara faptul ca ultimele zacaminte de petrol au fost descoperite in anii ’60 si au inceput sa se epuizeze, ca uriasele campuri petrolifere ale Arabiei Saudite au o vechime de 60 de ani si vor aduce cu ele in curand declinul, o situatie destul de alarmanta deoarece ultimele statistici arata ca, in prezent consumam 6 barili la fiecare baril de petrol descoperit.

O alta consecinta a razboiului petrolului in plan mondial se speculeaza a fi in atentatele din 11 septembrie 2001, cand odata cu caderea turnurilor de la World Trade Center urma sa se declanseze si un razboi al petrolului pe care americanii il declarau irakienilor cu scopul de a administra marile zacaminte ale Irakului, cea ce ar putea declansa un al III-lea Razboi Mondial.

Bibliografie

 Craciu Ionescu – “Furtuna deasupra Orientului”, editura Politica, iunie 1985

  Conjunctura economiei mondiale – Studii privind situatia pe 1974 si previziuni pentru 1975 – Ministerul Comertuui exterior si cooperarii economice internationale. Institutul pentru studierea conjuncturii economiei internationale, Bucuresti 1975;

Jacques De Launay, J.M.Charlier – “Istoria secretă a petrolului”, Editura Politică București, 1989,

http://www.filmedocumentare.com

http://www.revista22.ro