Uniunea Europeana Si Vecinii Sai

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. 1. UNIUNEA EUROPEANĂ- UN PROIECT ÎN DEZVOLTARE

1.1 Integrare regională și proximitate geografică

1.2 Paradoxurile extinderii: impactul asupra noilor vecini

1.3 Guvernare dincolo de granițe și natură poticii externe a UE

1.4 Politică de proximitate a Uniunii Europene

1.5 Politică de proximitate a Uniunii Europene: caracteristici și evaluare

CAP. 2. POLITICĂ EUROPEANĂ DE VECINĂTATE- ÎNTRE MISIUNE ȘI REALIZĂRI

2.1 Privire de ansamblu asupra Politicii Europene de Vecinătate

2.2 Ce reprezintă PEV

2.3 Etape în construcția și evoluția PEV

2.4 Strategia și metodologia PEV

2.5 Obiective PEV

2.6 Domenii de acțiune ale Politicii Europene de Vecinătate

2.7 Complementarități între Politică Europeană de Vecinătate și alte politici ale UE

CAP. 3. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI VECINII SĂI

3.1 Regiuni și state incluse în Politică Europeană de Vecinătate

3.2 Privire de ansamblu asupra Parteneriatului Estic

3.3 Oportunități de asociere între UE și Ucraina

3.4 UE- Belarus: oportunități și schizofrenie

3.5 Moldova: un vecin uitat de Bruxelles, dar un vecin strategic al Moscovei

3.6 România și PEV

3.7 Oportunități și limite ale PEV. Rolul României că viitoare țară frontalieră

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Într-o societate tot mai globalizată, observăm o creștere cantitativă și calitativă a studiilor și cercetărilor care se axează nu atât pe analiză entităților statale, cât pe structuri sau instituții de nivel regional sau internațional, funcționalitatea și, mai mult, interdependență acestora din perspectiva geopolitică. În acest context, UE că un actor cu rol crescând pe arena mondială, prezintă tot mai mare interes pentru instituțiile de cercetare care analizează politicile acesteia, politici care reprezintă de fapt manifestarea intereselor sale socio-economice, culturale și geopolitice. UE a elaborat principii și reguli care reprezintă condiții pentru crearea unui anumit tip de ordine economico-politică pentru cei care le împărtășesc și subscriu lor.

Lucrarea Uniunea Europeană și vecinii săi. Politică Europeană de Vecinătate răspunde unui interes real pentru aceste subiecte, mai ales pentru statele care fac parte din ceea ce se numește la ora actuală vecinătatea europeană. Prezentarea și analiză principalelor acțiuni și procese la nivelul UE, care țin de evoluția și implementarea politicii de extindere și cea de vecinătate a UE, reprezintă scopul acestei lucrări. Obiectivele urmarie în lucrare țin de : condițiile și exigențele față de pretendenții la aderare, cu interesele statelor cu aspirații și șanse de aderare, cu interesele statelor statelor membre și cele ale Uniunii în general, politică vizelor și ,,pachetul’’ de propunere ale Politicii Europene de Vecinătate prin prisma relațiilor UE cu vecinii săi. Vecini care, după cum vom vedea, sunt clasificați după interesele statelor membre față de aceștia și în funcție de importantă lor geopolitică.

Lucrarea constă dintr-o succintă incursiune în procesul construcției europene și al actualului sistem instituțional comunitar în capitolul întâi; în capitolul doi urmărim care sunt esență, etapele și implicațiile economice, politice și geopolitice ale celei mai recente politici europene- Politică Europeană de Vecinătate (PEV); în capitolul trei vom realiza o privire de ansamblu asupra parteneriatelor pe care UE le-a încheiat cu statele vecine .

Extinderea UE de la 6 la 27 de state la ora actuală, a fost posibilă și datorită ajustărilor corespunzătoare făcute tratatelor fondatoare în acest interval de jumătate de secol, de la Tratatul de la Paris (1957), la cel de la Nișă (2001) care este astăzi în vigoare. Subiectul extinderii a generat permanent dezbateri, atât în mediul politic, cât și cel academic, la capitolul funcționalității instituționale a Comunității, creșterii decalajului la principalii indicatori socio-economici între statele fondatoare și statele nou aderate și capacității de absorbție a acesteia. În vederea realizării unei reforme instituționale, a fost elaborat un nou Tratat, cunoscut că Tratatul de la Lisabona, care este încă în proces de ratificare de către statele membre, am putea spune chiar într-o perioada de impas, ținând cont de respingerea acestuia de către Irlanda, în urmă referendumului din 12 iunie 2008. UE își temperează, cel puțin pentru o perioada, ambițiile mai multor state cu aspirații europene și le declara indirect că UE se află într-un fel de criză de acomodare și integrare a noilor membri, chiar și din motive geopolitice dorește să-și ia un respiro pentru extindere, pentru nu se știe cât timp.

Dacă nici pentru statele din Balcanii Occidentali, cărora li s-a recunoscut perspectiva la aderare, nu este prea clar când ar putea acestea să adere, atunci pentru statele care sunt la frontieră estică a UE această perspectiva încă nu este oficial recunoscută. Pentru a-și crea anumite mecanisme în relațiile cu vecinii săi și în vederea dezvoltării acestor relații de colaborare, UE a lansat Politică Europeană de Vecinătate, în care sunt incluse 16 state din Europa de Est, Caucazul de Sud și Africa de Nord, cu 12 din ele fiind semnate Planuri de Acțiuni, care reprezintă angajamente și obiective ale părților în vederea alinierii standardelor din statele respective la cele europene. UE și-a uniformizat instrumentele de asistență financiară pentru aceste state într-un singur instrument- Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat pentru perioada 2007-2013. Scopul acestui instrument este de a ajută statele incluse în PEV să-și consolideze instituțiile democratice și să implementeze reforme importante în mai multe domenii, care le-ar conduce gradual la atingerea standardelor europene. Pentru Republica Moldova, care și-a format un cadru politico-juridic al relațiilor cu UE din Acordul de Parteneriat și Cooperare intrat în vigoare din 1998 pe o perioada de 10 ani, și cu un Plan de Acțiuni în cadrul PEV semnat în februarie 2005 pe 3 ani, această perioada de expirare a termenelor celor două documente, se prezintă de importantă strategică, nu doar prin faptul că au început deja consultările, ci și prin faptul că în contextul geopolitic actual, așteptările și calitatea acestui document sunt condiționate în mare parte de rezultatele alegerilor parlamentare din primăvară lui 2009.

Capitolul 1.

UNIUNEA EUROPEANĂ –

UN PROIECT ÎN DEZVOLTARE

1.1 Integrare regională și proximitate geografică

Impactul comunităților regionale, puternic integrate ale statelor europene asupra țărilor terțe din vecinătatea lor geografică a fost studiat destul de puțin. Studiile internaționale tind să aibă o abordare diadica, axându-se asupra efectului pe care o țară îl are asupra alteia. Sau abordează problema într-un mod sistemic și studiază interacțiunea între state și sistemul internațional.

În schimb, studiile regionale – atât teoriile medii și mari – analizează interacțiunea între organizarea regională și statele sale membre. Efectele transfrontaliere ale acestui proces de integrare au fost arareori studiate, cu excepția formelor de cooperare și integrare regională transfrontalieră (de exemplu: Grabbe 2003, Friis 1999). Cu câteva excepții, majoritatea studiilor de europenizare s-au limitat la statele membre actuale sau viitoare ale Uniunii Europene (pentru o privire de ansamblu a se vedea: Vink 2003). Foarte rar a fost studiat efectul asupra unei zone mai întinse sau ceea ce Kristian Skrede Gleditsch numește „efectul de vecinătate” (Gleditsch 2002). Cu toate acestea, factorul spațial al proximității geografice este un factor important întrucât creează un context, un cadru pentru state cărora le limitează opțiunile de politică. În continuare voi încerca să arăt cât de puternic s-a dezvoltat acest efect de vecinătate al Uniunii Europene, că o consecință a extinderii din anul 2004.

1.2 Paradoxurile extinderii: impactul asupra noilor vecini

Extinderea din mai 2004 a fost cea mai mare extindere din istoria integrării europene. Această a mărit populația UE cu aproape 80 milioane de locuitori și și-a extins teritoriul cu aproximativ 4 milioane kilometri pătrați. Uniunea Europeană cu cei 25 de membri însumează 450 milioane de locuitori. În ‘cealaltă Europa’ (în mare, luând că criteriu Consiliul Europei) trăiesc aproximativ 360 milioane de oameni, dar aceștia reprezintă un venit național care este numai o fracțiune a celui din UE.

Se poate susține că, în mod inevitabil, extinderea va redesena harta geo-politică și geo-economică a Europei. Deși acesta poate nu este rezultatul intenționat, extinderea creează inevitabil noi linii de divizare. Dacă ne gândim că scopul inițial al integrării europene a fost de a crea stabilitate și pace structurală în Europa, procesul de lărgire este caracterizat de o anumită ambiguitate, care poate fi rezumată prin două paradoxuri.

Primul paradox este intrinsec față de gradul de aprofundare al integrării: cu cât integrarea în UE este mai mare, cu atât implicarea țărilor terțe este mai dificilă. Cu alte cuvinte, acesta este reversul medaliei integării. Dispariția granițelor interne înseamnă negreșit că sunt întărite granițele externe, iar obstacolele sunt plasate între UE și țările terțe. Acest lucru este îndeosebi clar în cazul liberei circulații a persoanelor.

Pe măsură ce granițele interne dispar și liberă circulație fără pașaport în cadrul zonei Schengen devine mai ușoară, sunt consolidate granițele externe, mai securizate și mai greu de trecut. Acesta este motivul pentru care eu denumesc acest paradox, paradoxul Schengen. În conformitate cu criteriile Copenhaga, statele care acced în UE trebuie să integreze acquis-ul Schengen în legislația națională. Țări precum Polonia, de exemplu, a trebuit să impună obligativitatea obținerii vizei pentru cetățenii ucrainieni care călătoreau pe teritoriul sau, cu toate că în trecut aceștia puteau traversa granița fără prea multe formalități. Consecințele prelungirii regimului vizelor pentru noile state membre în ceea ce privește traversarea frontierei, oportunități comerciale, etc. sunt enorme (Batt 2003: 12).

Un al doilea paradox, paradoxul insider/outsider, este specific extinderii către Europa de Est. Odată cu integrarea celor 10 noi state membre în 2004 și alte două în 2007, devine tot mai problematic a nu fi parte a Uniunii. În mod inevitabil statele din afară Uniunii resimt efecte profunde în urmă integrării europene. Pe măsură ce UE devine tot mai mare, alternativele acestora se diminuează și le este mai greu (sau mai costitsitor) să evite impactul UE. Există puține țări non-membre UE din imediată să apropiere care să facă comerț sau să călătorească în UE fără viza. Cu o Uniune Europeană cuprinzând 27 de membri, țările terțe nu au prea multe opțiuni decât să-și orienteze exportul către UE. Se aplică noi tarife comerciale pentru țările care s-au alăturat recent Uniunii Europene. Acest lucru poate avea consecințe serioase pentru unele sectoare. Dar efectele vor merge chiar mai departe. Țările terțe nu vor avea prea mult de ales decât să accepte standardele impuse de UE. Dacă o firma intenționează să exporte bunuri fabricate către UE, ea trebuie să respecte standardele tehnice, de siguranță și de mediu ale UE. Dacă țară în cauza se bazează foarte mult pe exporturile sale, este posibil că standardele UE să devină norme și pentru economia internă.

1.3 Guvernare dincolo de granițe și natură politicii externe a UE

Astfel, efectul extinderii UE asupra noilor vecini este de două ori mai mare. În primul rând, UE modifică neintentiont relațiile de putere între state și modul în care concura interesele diferitelor țări. În mare măsură, se poate crede că acesta este un efect secundar al extinderii. Consecință este limitarea autonomiei țărilor terțe de a-și formulă propriile opțiuni. Acest efect neintenționat de externalizare este evident în procesul de securizare a frontierelor externe și în noul regim de vize, introduse că urmare a preluării acquis-ului Schengen de căni decât să-și orienteze exportul către UE. Se aplică noi tarife comerciale pentru țările care s-au alăturat recent Uniunii Europene. Acest lucru poate avea consecințe serioase pentru unele sectoare. Dar efectele vor merge chiar mai departe. Țările terțe nu vor avea prea mult de ales decât să accepte standardele impuse de UE. Dacă o firma intenționează să exporte bunuri fabricate către UE, ea trebuie să respecte standardele tehnice, de siguranță și de mediu ale UE. Dacă țară în cauza se bazează foarte mult pe exporturile sale, este posibil că standardele UE să devină norme și pentru economia internă.

1.3 Guvernare dincolo de granițe și natură politicii externe a UE

Astfel, efectul extinderii UE asupra noilor vecini este de două ori mai mare. În primul rând, UE modifică neintentiont relațiile de putere între state și modul în care concura interesele diferitelor țări. În mare măsură, se poate crede că acesta este un efect secundar al extinderii. Consecință este limitarea autonomiei țărilor terțe de a-și formulă propriile opțiuni. Acest efect neintenționat de externalizare este evident în procesul de securizare a frontierelor externe și în noul regim de vize, introduse că urmare a preluării acquis-ului Schengen de către noile state membre.

În al doilea rând, UE în mod conștient trasează norme, practici și instituții în noile țări vecine. Acest lucru poate fi făcut într-un mod direct și explicit, de exemplu prin includerea în tratatele bilaterale a clauzelor privind drepturile omului. Dar se poate face și într-un mod mai indirect. De exemplu, companiile care exportă bunuri de manufactură către UE nu au altă alternativă decât să respecte standardele tehnice sau de siguranță ale Uniunii. Din motive economice globale, aceste companii vor fi tentate să producă aceleași bunuri pentru piață internă, perfecționându-și astfel normele interne de siguranță sau tehnice.

Dacă definim guvernarea că “procesul politic continuu de stabilire a unor obiective explicite pentru societate și intervenția asupra acesteia pentru a realiza aceste obiective” (Jachtenfuchs 2004: 99), putem descrie această a două mișcare că pe o formă de guvernare dincolo de frontierele UE (a se vedea de asemenea: Friis 1999). Această guvernare este trans-frontalieră deoarece obiectivele din interiorul unei anumite societăți sunt stabilite de actori externi.

Pentru a înțelege mai bine aceste fenomen al guvernării trans-frontaliere, este interesant de făcut legătură cu politică externă a Uniunii Europene. De obicei, UE este văzută că un actor internațional lipsit de putere, având o politică externă insuficient dezvoltată, adesea sufocată de procedurile interguvernmentale ale celui de-al doilea pilon. Eșecul Uniunii în războiul din Bosnia și Herțegovina este un exemplu elocvent al unei crize în care UE nu a reușit să aibă un rol substanțial. Când vine vorba de coerciție sau control – ceea ce Arnold Wolfer numește „obiective de posesie”, UE este în mod tradițional un actor neînsemnat (Smith 2003a: 107). Dar când vine vorba de „obiectivele de mediu”, cele care influențează din punct de vedere structural mediul în care operează, UE are un succes mult mai mare. O distincție asemănătoare poate fi găsită la Keukeleire (1998), acesta făcând deosebirea între „politică externă tradițională” și „politică externă structurală” (Keukeleire 1998: 169vv). Politică externă structurală modifică mediul extern într-o manieră proactivă. Scopul sau este de a crea un mediu extern stabil sau favorabil prin – așa cum spune Ikenberry – socializarea țărilor terțe, stimulând valorile comune și cooperarea. Spre deosebire de o politică externă tradițională orientată asupra obiectivelor de posesie, în acest caz orizontul de timp este pe termen lung. Cu alte cuvinte, UE investește mult în modelarea mediului sau extern imediat după propria să concepție. Din motive asemănătoare, autori precum Kagan (2002) și Cooper (2003) au etichetat Uniunea Europeană că pe un actor post-modern, ce încurajează instrumentele diplomatice multilaterale în dauna inițiativelor unilaterale; care mai degrabă stimulează, sprijină și angrenează decât să constrângă. Nu vom aprofunda acum rațiunile acestei politici, care fără îndoială sunt legate într-o oarecare măsură de caracterul puternic interguvernamental al politicii externe al UE și adesea de interesele naționale divergente. Fiind „un gigant din punct de vedere economic, un pitic din punct de vedere politic și un vierme din punct de vedere militar”, UE este indiscutabil mult mai bine înzestrată pentru o politică externă tradițională decât pentru una structurală.

Uniunea Europeană dispune de câteva instrumente pentru a-și susține politică structurală externă. Acorduri juridice permit UE să-și joace mai bine rolul că principal bloc comercial, de exemplu prin acordarea de tratament preferențial, selectiv și condiționat. Ajutorul este la fel de util și că instrument de direcționare și creare a unui climat favorabil. UE este principala sursă de ajutor umanitar la nivel modial și cel mai mare donator financiar către țările din Europa Centrală și de Est. Stimulentele pe care UE le utilizează pot fi împărțite în stimulente condiționate (hard incentives) și stimulente necondiționate (soft incentives).

Stimulentele hard condiționează oferirea ajutorului sau a tratamentului favorabil de îndeplinirea anumitor condiții. Această „condiționalitate politică” (Smith 2003b: capitolul 5 și 6) se află în centrul multor acorduri sub formă clauzelor privind democratizarea sau respectarea drepturilor omului, dar și la reformele economice. Condiționalitățile politice au stat de asemenea la baza criteriilor Copenhaga, pe baza cărora era condiționat accesul la Uniunea Europeană.

Stimulentele soft se referă la mijloace mai puțin coercitive, care nu au un efect direct că atare, ci numai stimulează țările să-și adapteze modul lor de acțiune. Obiceiul publicării de rapoarte de monitorizare are adesea un efect direct minor, dar sporește vizibilitatea problemelor și crește presiunea asupra statelor de a se conformă anumitor reguli sau principii. În acest fel UE creează un „univers comunicativ” (Bogdandy, quoted în Jachtenfuchs 2004: 100) care depășește chiar și propriile sale granițe.

Așadar, UE produce un anumit ‘efect de proximitate’ asupra mediului din imediată să apropiere. Uniunea creează o sfera în jurul sau, în care pe de o parte prezența să (economică) covârșitoare are o greutate importantă asupra statelor vecine și, pe de altă parte, unele norme și practici sunt ‘exportate’ în mod activ. Cum am putea evalua efectul de vecinătate? Cu siguranță acesta diferă de sfera clasică de influență, deoarece UE nu urmărește în mod activ obținerea controlului. Mai mult, impactul pe care Uniunea îl are asupra vecinilor săi este extrem de diferențiat. Efectul va fi diferit de la stat la stat. Acesta va depinde de o serie largă de factori: regimul din țară respectivă, preferințele politice, convergență/divergență intereselor naționale, poziția de putere a statului vecin, nivelul de dependență (de ex., din punct de vedere a fluxurilor comerciale), prezența unor opțiuni alternative, poziția geografică. Propun să numim acest efect diferențiat pe care UE îl are asupra statelor din imediată să vecinătate, ‘efectul de umbră’ al UE. UE răspândește o umbră asupra noilor săi vecini. Acest lucru este parțial involuntar, parțial dirijat.

1.4 Politică de proximitate a Uniunii Europene

Pe măsură ce extinderea către Est se apropia, Uniunea a început să-și dezvolte propria să politică, diferită, orientată către noii săi vecini din jurul Europei Mediteraneene și de Est. Această politică era motivată de teamă instabilității în rândul unei Uniuni lărgite și de îngrijorarea că extinderea ar putea crea noi linii de divizare în Europa. Primul pas a fost făcut odată cu lansarea inițiativei privind Europa Lărgită / Noii Vecini din mai 2002. Această inițiativa a reprezentat prima etapă către dezvoltarea unei politici mai coerente, denumită ‘Politică Europeană în domeniul Vecinătății’ (PEV) în documentul de Strategie al Comisiei din mai 2004. În centrul PEV se află ambiția de a dezvoltă relații privilegiate cu statele vecine, fără a le oferi perspectiva de a deveni membri UE.

„Obiectivul PEV este de a împărtăși beneficiile procesului de extindere a Uniunii din anul 2004 cu statele vecine pentru consolidarea stabilității, securității și bunăstării pentru toți cei implicați. Are menirea de a preveni aparatia unor noi linii de despărțire între UE lărgită și vecinii săi și de a le oferi șansă să participe la diverse activități ale Uniunii, prin intermediul unei mai strânse cooperări politice, de securitate, economică și culturală.” (Comisia 2004: 3)

PEV este construită pe „angajamentul reciproc de a respectă valorile comune” și pleacă de la un „set comun de principii”, dar se diferențiază în rândul statelor partenere (Comisia 2004: 3). Situația politică și economică din țările vizate este evaluată prin Rapoarte de Țară. Pentru fiecare țară sunt stabilite planuri de acțiune, sunt schițate priorități, care servesc drept puncte de reper pentru următorii trei-cinci ani. Resursele financiare sunt furnizate prin intermediul noului Instrument European de Parteneriat și Vecinătate, care, începând cu 2007, va înlocui programele de asistență individuală, cum ar fi TACIS (Comisia 2003b).

PEV vizează atât țările din jurul Marii Mediterane (Algeria, Egipt, Israel, Ioradania, Liban, Libia, Maroc, Siria, Tunisia, precum și Autoritatea Palestiniană), din Europa de Est (Ucraina, Belarus, Moldova), cât și – începând cu 2004 – țările din Caucazul de Sus (Armenia, Azerbaijan and Georgia)1. Întrucât se așteaptă că Statele Balcanice să devină membre ale UE la un anumit moment în viitor, acestea nu sunt incluse.

Deși Rusia era inclusă în primele proiecte referitoare la Europa Lărgită, acum este în mod oficial exclusă. Federației Ruse i s-a acordat un statut special de „partener cheie al UE” (Comisia 2004: 4). Documentul de Strategie recunoaște că „Rusia face parte din vecinătatea Uniunii Europene extinse și viceversa” (Comisia 2004: 6), recunoscându-se astfel echivalentă ambelor. Deși Rusia este individualizată, ea apare totuși că parte a politicii specifice a UE cu privire la noii săi vecini. Astfel, politică față de Rusia va continuă să fie strâns legată de PEV și poate fi privită că un caz special. În această lucrare, vorbind despre ‘politică de proximitate’, mă voi referi atât la Politică Europeană în domeniul Vecinătății, cât și la parteneriatul strategic cu Rusia.

1.5 Politică de proximitate a Uniunii Europene: caracteristici și evaluare

Principalul obiectiv strategic al politicii de proximitate a UE, cuprinzând atât Politică Europeană în domeniul Vecinătății cât și parteneriatul strategic cu Rusia, constă în înlocuirea ‘unui arc de instabilitate’ cu un ‘cerc de prieteni’ (Prodi, November 2002). Scopul sau este de a evita atât că UE extinsă să se confrunte cu instabilitate la granițele sale, cât și că extinderea să genereze noi forme de polarizare. Există fără îndoială și alte obiective strategice ascunse. Politică Europeană în domeniul Vecinătății reprezintă o cale de a crea noi oportunități comerciale și de investiții. Un rol deosebit de important îl au de asemenea și intersele energetice. În vecinătatea UE se află state precum Rusia și Algeria, importanți furnizori de petrol și/sau gaze. Din acest motiv, aceste țări joacă un rol esențial în politică de diversificare a dependenței energetice. Având în vedere că exporturile rusești de petrol sunt estimate a se triplă în următorii 20 de ani și ținând cont de instabilitatea continuă din Orientul Mijlociu, Federația Rusă va fi un furnizor cheie de resurse de energie cătră statele europene.

Care sunt principalele caracteristici ale politicii de proximitate a UE, care o diferențiază de alte forme de politică externă și de procesul de integrare că atare?

În primul rând politică de proximitate a UE este un exemplu de politică externă structurală. Această este o încercare explicită de a structura imediată vecinătate conform principiile și regulilor specifice ale UE. Scopul este de a implică noii vecini într-un număr selectat de domenii de politică, prin această pregătindu-i pentru a participa pe termen lung la o formă dezvoltată de cooperare europeană.

În al doilea rând, politică de proximitate este o politică diferențiată care permite abordarea statelor în moduri foarte diferite. Extinderea dincolo de granițe a anumitor forme de cooperare UE diferențiate nu este o noutate în sine. De exemplu, Spațiul Economic European reprezintă Piață Unică Europeană mărită prin includerea unor țări terțe, dar fără că acestea să aibă alte avantaje și responsabilități ce decurg din calitatea de membru UE. În același mod, zona Schengen include Norvegia și Islanda, state care nu sunt membre UE. O uniune vamală care să cuprindă și Turcia a fost deja prevăzută în Acordul de Asociere din 1963, dar a fost creată abia 1996. Există așadar o lungă tradiție de asociere a țărilor, foarte apropiată procesului de integrare europeană. Adesea, aceste țări sunt legate de cooperarea europeană prin acorduri, ajutor financiar, acordarea unor beneficii, cum ar fi tarife comerciale preferențiale sau a statutului de economie de piață. Astfel, o Europa care depășește granițele UE reprezintă o veche realitate.

Totuși, inovația majoră este că abordarea „bun(a) pentru toți”, prin care a fost dezvoltată o politică similară pentru întreagă zona, (de ex. statele candidate din Europa Centrală și de Est), a fost înlocuită de abordare „la comandă”. Acest lucru nu este surprinzător dacă se are în vedere gradul mare de deosebire a țărilor implicate, atât că dimensiune cât și că putere economică, sistem politic, cultură. Este ușor de înțeles că cineva să abordeze Rusia într-un mod diferit față de Moldova, Siria, Israel sau Maroc.

În al treilea rând, politică de proximitate este caracterizată de un nivel scăzut de instituționalizare. Citându-l pe Prodi, noii vecini vor „împărți totul, mai puțin instituțiile”. Politică de proximitate și prioritățile stipulate în diferite Planuri de Acțiune sunt elaborate de UE printr-un dialog cu statul vecin, dar, în general, se evita înființarea de noi instituții. Relația cea mai instituționalizată este cea cu Rusia; printre altele, parteneriatul strategic prevede și organizarea cu regularitate a unor reuniuni la cel mai înalt nivel și cooperare ministerială.

Politică Europeană în domeniul Vecinătății (PEV) este în esență o politică EUro-centrică. Această reflectă normele și valorile Uniunii Europene și vizează exportarea acestora către țări terțe. Acest lucru este prevăzut clar de mecanismele europene din domeniul vecinătății, care implică în principal asistență financiară și rapoarte de țară. Acestea din urmă tratează progresul realizat în relațiile bilaterale și situația politică, economică și socială din țară respectivă.

Din nou, faptul că Rusia beneficiază de un statut special de principal partener strategic și astfel nu este inclusă în PEV, este interesant în această privința. Moscova a fost întotdeauna indiferență față de inițiativa privind Europa Lărgită, pe care a considerat-o că fiind prea unilaterală, că reflectând prea mult interesele UE. Recunoscând în mod explicit că UE și Rusia aparțin de vecinătatea celeilalte, Rusia este recunoscută că partener egal pe deplin a UE (Comisia 2004). Acest lucru se înscrie în liniile strategiei pe termen mediu privind relațiile cu Europa, așa cum a fost prezentată de guvenul rus în anul 1999 (Strategia pe termen mediu, 1999). Acest document propune un parteneriat strategic între UE și Rusia că forță călăuzitoare a țărilor CSI și înconjurată de acestea.

Este de la sine înțeles că nu va fi posibilă evaluarea succesului politicii de proximitate a UE în ansamblu, la un anumit moment în viitor. Datorită caracterului intrinsec-diferențiat al PEV, succesul va fi diferit de la o țară la altă. Dar, bineînțeles, se poate evalua succesul politicii din perspectiva obiectivului sau primordial: crearea unui arc de stabilitate și atenuarea impactului extinderii.

Fără îndoială, UE nu va fi capabilă să garanteze o securitate deplină la cele două flancuri ale sale, de est și de sud. Acest lucru este mult prea ambițios în special pentru zona mediteraneeană. Din cauza punctelor slabe ale UE în ceea ce privește o politică externă tradițională, PEV nu va ajută UE la calmarea sau soluționarea situațiilor de criză. Cu toate acestea, în anumite cazuri, poate avea succes prin îndepărtarea unora dintre cauzele structurale ale conflictului. Un succes care va fi oricum greu de măsurat. Mult mai important rămâne de văzut dacă UE va dispune de leadership suficient pentru a juca un rol decisiv în problemele non-economice. Când se discuta despre crearea păcii, actorii implicați sunt adesea tentați să se îndrepte către marile puteri și nu către UE. Recentul plan de pace elaborat de guvernul Moldovei este un bun exemplu în aces caz. Acesta a fost transmis numai la Washington și la Moscova. Spre marea iritare a Comisiei, Bruxelles-ul a fost trecut cu vederea.

Întregul proces de integrare europeană a plecat de la premisa că integrarea va conduce la pace și stabilitate. Dacă stabilitatea este un obiectiv central, un alt criteriu general de evaluare este gradul în care această determina integrarea parțială a noilor vecini. Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a ales foarte clar să exporte stabilitate și securitate către Europa Centrală și de Est, prin oferirea fostelor țări satelit-comuniste perspectiva calității de membru al UE. Această perspectiva era condiționată clar de criteriile Copenhaga. Totuși, PEV elimina explicit această posibilitate. Așa cum s-a exprimat Verheugen, Comisarul pentru Extindere, actualmente însărcinat cu PEV: „Nu se iau în discuție posibilitățile de a deveni stat membru UE. Suspendare totală.” (Verheugen citat în Emerson, 2004). Această reprezintă o rupere față de trecut. Politică de proximitate reprezintă o încercare de a exportă stabilitate și securitate într-o nouă manieră. UE nu mai flutură un bilet de intrare în club pentru a-i convinge să ducă la îndeplinire reformele, ci încearcă să-și atragă vecinii cu forme de cooperare și integrare parțială. Ea dorește să ‘integreze’ state într-un fel sau altul, dar la un nivel foarte redus. Aceste țări vor putea împărtăși unele dintre avantajele integrării, dar fără a primi permisiunea de a se alătură clubului. Motivele sunt evidente. Uniunea Europeană dorește să scape de dilema de a extinde mereu Uniunea, pe de o parte, și pe de altă parte, de a crea un nou zid între o Europa integrată, stabilă și bogată și o Europa neintegrată, instabilă și mult mai săracă (sau Europa de Sud și Est-Mediteraneeană). Succesul UE în acest sens depinde foarte mult de măsură în care această politică va putea ancora ferm noii săi vecini în structurile europene. Noii vecini se vor putea bucură de anumite roade ale integrării europene, dar rămâne discutabil dacă acest lucru va fi suficient. Cu toate acestea, este foarte puțin probabil că UE să poată satisface unele dintre cele mai insistente cereri ale noilor săi vecini. Este vorba de problema călătoriilor fără viza, existând puține șanse că UE să renunțe la poziția actuală.

Capitolul 2.

POLITICĂ EUROPEANĂ DE VECINĂTATE –

ÎNTRE MISIUNE ȘI REALIZĂRI

2.1 Privire de ansamblu asupra Politicii Europene de Vecinătate

După sfârșitul Războiului Rece și destrămarea Uniunii Sovietice, UE s-a întâlnit cu noi oportunități, amenințări și provocări de securitate în vecinătatea să estică. În plus, ordinea unipolară emergența a schimbat agenda și strategiile globale ale Statelor Unite. Nouă abordare globală a Statelor Unite și perspectiva unor parteneriate bilaterale speciale ale Washingtonului cu succesorii URSS au oferit UE un motiv suplimentar de a-și reformula politică privind vecinătatea estică. În acest context, vecinătatea estică a căpătat o relevanță politică specială. O asemenea relevanță specială cerea o politică specială. Astfel s-a născut Politică Europeană de Vecinătate.

Această politică a fost conturată în cadrul Tratatului Constituțional și definită de Comunicarea Comisiei Europene privind o Europa Extinsă din martie 2003 și de Strategia privind Politică Europeană de Vecinătate din mai 2004.

Politică Europeană de Vecinătate (PEV) s-a dezvoltat la întreagă capacitate începând cu anul 2004. Obiectivele sale majore erau: a) evitarea apariției unor noi linii de demarcație între Uniunea extinsă și vecinii săi; b) consolidarea securității UE prin sprijinirea prosperității și stabilității vecinilor săi; c) încheierea de parteneriate bazate pe asociere politică, integrare economică, aproximare instituțională, asistență financiară și dialog structurat.

Strategia stabilește în mod concret modalitățile în care UE își propune să conlucreze îndeaproape cu vecinii săi. În cadrul raportului asupra aplicării PEV, în decembrie 2006 și, din nou, în decembrie 2007, Comisia a făcut o serie de propuneri pentru continuarea consolidării acestei politici. Prin intermediul PEV, UE oferă statelor vecine o relație privilegiată bazată pe susținerea unor valori comune (democrația și drepturile omului, statul de drept, bună guvernare, economia de piață și dezvoltarea durabilă). Așezarea cooperării pe fundamentul valorilor comune a fost considerată o rețeta pentru realizarea interoperabilității.

PEV trece dincolo de relațiile existente la dată lansării sale pentru a oferi asocierea politice și o integrare economică mai adâncă, mobilitate sporită și mai multe contacte interpersonale. Nivelul ambiției acestei relații depinde de măsură în care valorile fundamentale sunt împărtășite de ambele părți. Astfel, interoperabilitatea a devenit o condiție exogenă pentru afaceri, în timp ce afacerile au încetat să constituie un stimul structural pentru interoperabilitate.

Documentele PEV subliniază faptul că „PEV rămâne o politică distinctă de procesul de extindere a UE și nu prejudecă dezvoltarea relației vecinilor europeni cu UE”. Pe de altă parte, PEV nu a inclus nici un instrument special pentru relația cu Spațiul Economic Comun Rusia-Belarus-Kazahstan că entitate unică.

2.2 Ce reprezintă Politică Europeană de Vecinătate ?

Politică Europeană de Vecinătate (PEV) reprezintă o nouă modalitate de abordare a relațiilor dintre UE și țările vecine, modalitate care depășește simplă cooperare între state vecine. PEV își propune să asigure cooperarea regională și promovarea valorilor europene (bazate pe democrație, prosperitate, stabilitate și securitate) în țările vecine UE, prin promovarea unui proces de integrare economică intensificată, printr-o cooperare transfrontalieră întărită și prin prevenirea conflictelor.

PEV reprezintă o consecință directă a ultimului val de extindere a UE, dând naștere unui tip nou de relații între UE și vecinii săi (în special state încurajate să continue procesele de reforma structurală și instituțională și de democratizare). Pentru cele mai avansate state partenere, există și perspectiva participării la PIU că și cea a aderării progresive la anumite politici comune (cultură, mediu, cercetare, etc). “Generozitatea europeană” apare că justificată, deoarece în lipsa unei motivații reprezentată de aderare, oferta UE trebuie să apară cât mai atractivă, astfel încât, pe de o parte, să permită adoptarea măsurilor necesare creerii unui spațiu de securitate și stabilitate și, pe de altă parte, să limiteze, din partea statelor partenere, presiunile în direcția aderării. Cu alte cuvinte, după cum foarte bine observă Româno Prodi, la acea vreme Președinte al Comisiei Europene, esență strategiei UE față de noii vecini este ”de a împărți totul cu Uniunea, mai puțin instituțiile”.

2.3 Etape în construcția și evoluția PEV

În cadrul Consiliului European, din decembrie 2002, care a marcat și finalizarea negocierilor cu primele 10 țări din Europa Centrală și de Est, s-a arătat că actuală extindere creza condiții pentru consolidarea stabilității, păcii și democrației atât în Europa cât și în afară ei.

În martie 2003, Comisia dădea publicității un comunicat intitulat “Vecinătatea Europei extinse. Un nou cadru pentru relațiile cu țările vecine din Est și Sud”, care creiona principiile de baza ale PEV. Conform documentului menționat, obiectivul noii politici este de a răspunde la problemele de ordin practic create de proximitatea geografică și vecinătatea cu aceste state, care erau tratate într-un context separat de cel al aderării la UE.2 În același an, în octombrie 2003, Consiliul European dădea undă verde acestei inițiative, încurajând Comisia să ia măsurile necesare pentru transpunerea ei.

În anul următor, mai 2004, Comisia publică documentul strategic al PEV (ENP Strategy Paper, May 2004), care includea obiectivele, principiile, metodă, acoperirea geografică, instrumentele financiare, domeniile de acțiune, într-un cuvând elementele definitorii ale noii politici a UE.

La finalul acelui an, în decembrie 2004, era dată publicității și Strategia Europeană de Securitate, care sublinia interesul UE de a avea vecini bine guvernați și prosperi, deoarece altminteri, în condițiile unor țări vecine angajate în conflicte violente, statele fragile, în care proliferează crimă organizată, sunt în fapt societăți nefuncționale, vor fi create probleme atât în plan intern cât și extern. Conform Strategiei “these are not only our neighbourhoods’ problems. They risk producing major spillover for the EU, such us illegal immigration, unreliable energy supplieres, environment degradation, terrorism”. Astfel, UE își va putea asigura propria securitate doar prin extinderea cooperării economice, politice și de securitate cu aceste state și prin transformarea acestor state în unele mai prospere, mai democratice și mai capabile să își asigure propria securitate.

La doi ani de la lansarea acestei politici, în decembrie 2006, Comisia publică un nou document, de întărire a PEV, prin măsuri precum intensificarea relațiilor comerciale, îmbunătățirea perspectivelor investiționale, facilitarea contactelor de la om la om – a relațiilor turistice, de afaceri, educaționale, de cercetare -, precum și o atitudine pro-activă în cazul “conflictelor înghețate”. Cu alte cuvinte, UE își va sigură propria securitate numai prin extinderea cooperării economice, politice și de securitate, prin transformarea acestor state în state prospere, democratice și capabile să-și asigure propria securitate.

2.4 Strategia și metodologia Politicii Europene de Vecinătate

PEV a fost conceput că un cadru de referință pentru relațiile între Uniunea European și țările membre, pe de o parte,și țările din vecin tatea estică și sudică, pe de altă parte. Ea nu creeaz noi structuri și noi obligații, ci doar urmărește să ofere un plus de motivație, concentrare pe obiective prioritare și valoare adăugat pentru relațiile de cooperare regional derulate în cadrul Acordurilor de Asociere sau a Acordurilor de Parteneriat și Cooperare.

A. Elementele definitorii ale Politicii Europene de Vecinătate sunt:

a) Documentul de strategie;

b) Planurile de acțiune;

c) Rapoartele de țară ;

d) Noul instrument pentru vecinătate și parteneriat (NIVP).

a) Comunicarea Comisiei „Politică European de Vecinătate – Document de Orientare” este considerat Documentul de strategie al PEV. Ea stabilește obiectivele, elementele cheie, metodă, principiile, instrumentele financiare, acoperirea geografic , domeniile de acțiune și modul de integrare al politicii de vecinătate în cadrul mai larg al relațiilor de cooperare regional transfrontalier și transnațional . Conform Comunicării Comisiei, obiectivul strategic al PEV îl constituie ”împărțirea cu țările vecine a beneficiilor extinderii UE spre Europa Central și de Est, pentru a întări stabilitatea, securitatea și bua starea tuturor popoarelor acestora. PEV va încerca să prevină emergeta unor noi linii de divizare între Uniunea extins și noii săi vecini și să le ofere posibilitatea de a participa la diverse activități ale UE printr-o cooperare întărit în domeniul politic, economic, al securității și în domeniul cultural”. Relațiile privilegiate cu vecinii sunt condiționate de angajamentul în direcția promovării și respectării “valorilor comune” (în special în domeniul statului de drept, al bunei guvernări, al drepturilor omului, inclusiv drepturile minoritailor, promovarea relațiilor de bună vecinătate, adoptarea principiilor economiei de piață și ale dezvolt rii durabile) și de asumarea unor obiective esențiale ale Politicii Externe și de Securitate Comună a UE, în special: combaterea terorismului și a proliferării armelor de distrugere în masă, asumarea responsabilității în prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, respectarea prevederilor dreptului internațional.

b) Elementul central al PEV îl constituie Planurile de acțiune (PĂ). Ele stabilesc prioritățile cheie, respectiv: respectarea valorilor comune; dialogul politic; dezvoltarea economică și socială (inclusiv promovarea unui mediu favorabil pentru afaceri și atragerea investițiilor străine); comerț , piață intern și reforme legislative (promovarea comerțului și susținerea integrării țărilor partenere în sistemul comerțului internațional, încurajarea adoptării legislației europene și a standardelor privind piață internă ); cooperarea în domeniul justiției, al libertății și securității (reforma justiției și controlul migrației și a traficului de frontieră ); integrarea în rețele de infrastructur (energie, transport și telecomunicații, societate informațional și noile tehnologii); cooperarea în domeniul protecției mediului; politică socială și contacte „people–to-people”.

Planurile de acțiune vor fi diferențiate pe țări, pentru a reflectă situația existența în relațiile cu UE, precum și nevoile specifice ale partenerilor și capacitatea acestora de a adopta diverse măsuri de reforma în direcția realizării obiectivelor comune. Ele vor fi elaborate de Comisie, în colaborare cu țară partenera , pe o perioada de 3-5 ani, și vor fi aprobate în cadrul Consiliului de Asociere sau Cooperare. PĂ nu vor crea noi structuri ci vor susține realizarea obiectivelor acordurilor existente. Până în prezent, au fost adoptate planuri de acțiune pentru Israel, Iordania, Republica Moldova, Maroc, Autoritatea Palestinian , Tunisia și Ucraina, urmând că până la sfârșitul anului 2005 să mai fie adoptate încă cinci, pentru Armenia, Azerbaidjan, Egipt, Georgia și Liban. În perspectiv , Uniunea European întentioneaz să ofere un nou cadru de parteneriat sub formă unor Acorduri Europene de Vecinătate, care vor înlocui actuală generație de acorduri bilaterale.

c) Rapoartele de țară sunt documente de analiză a relațiilor bilaterale, a situației politice, instituționale, economice și sociale a țării partenere și a progreselor înregistrate de această în domeniile prioritare fixate prin Planurile de acțiune. Rapoartele se întocmesc periodic, de către Comisie, în colaborare cu structurile de cooperare ale acordurilor de parteneriat sau asociere,și vor stă la baza reexaminării și adaptării planurilor de acțiune.

d) Noul instrument pentru vecinătate și parteneriat

Ținând cont de constrângerile pe termen scurt legate de coordonarea instrumentelor financiare de cooperare transfrontalier , Comunicarea Comisiei din 1 iulie 2003 – “Paving the Way for a New Neighbourhood Instrument” a propus adoptarea noului instrument financiar printr-o abordare etapizat :

• 2004-2006: introducerea Programelor de Vecinătate (PV)

Obiectivul principal al PV îl constituie coordonarea diferitelor instrumente financiare existente, atât în politicile externe, cât și în cele interne, prin integrarea actualelor instrumente de cooperare regional și transfrontalier : INTERREG, PHARE – CBC, TACIS – CBC, CARDS și MEDA. Principalele instrumente vor rămâne Tacis și MEDA, la care se adaug alte programe ale Uniunii (în special, Inițiativa European pentru Democrație și Drepturile Omului și Asistență Macro-financiar ) și împrumuturile Băncii Europene pentru Investiții. Primele programe au fost deja adoptate în 2004.

• Post-2006: Noul Instrument de Vecinătate și Parteneriat

Începând cu 2007, în cadrul perspectivelor financiare pentru perioada 2007-2013, PEV va beneficia de un nou instrument, numit European Neighbourhood and Partnership Instrument – ENPI. Acesta va face parte din categoria “instrumentelor generale de susținere directă a politicilor externe europene”, alături de “Pre-Accession Instrument” (IPA) și “Development Cooperation and Economic Cooperation Instrument (DCECI).

În actuală concepție, Noul Instrument de Vecinătate și Parteneriat (NIVP) va completă instrumentele existente (TACIS, MEDA) și va funcționa în baza experienței programelor de vecinătate adoptate pentru perioada 2004-2006. Finanțarea va fi orientată către următoarele obiective cheie: promovarea dezvola rii durabile în regiunile de frontieră ; cooperarea în domeniul protecției mediului, al siguranței publice, al prevenirii conflictelor și crimei organizate; managementul frontierelor; promovarea cooperării transfrontaliere la nivel local și a contactelor "people-to-people".

În acest scop, Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat va finanța proiecte comune, propuse de către și în beneficiul atât al țărilor membre UE, cât și al țărilor vecine. Aplicarea să va presupune, în principal, combinarea obiectivelor PEV din cadrul programelor de cooperare transfrontalier și de cooperare transnațional cu obiectivele politicii de coeziune economico-social . Complementar, resursele ENPI vor fi susținute prin instrumente financiare specifice diverselor politici comunitare (educație, cercetare, mediu, etc.) și prin împrumuturi BEI și BERD.

2.5 Obiectivele PEV

Conform documentelor politice menționate anterior, PEV vizează:

• Crearea unui “cerc de prieteni” care împărtășesc valorile și principiile europene;

• Îmbunătățirea accesului la PIU și la asistență tehnică comunitară;

• Recunoașterea faptului că o nouă extindere a UE nu este, deocamdată, anticipată. Obiectivele menționate anterior presupun dezvoltarea unor relații de cooperare și derularea lor într-un cadrul legal și instituțional nou, raportat permanent la obiectivele cheie ale PEV privind asigurarea stabilității, securității și dezvoltării durabile. Că atare, crearea “cercului de prieteni” în jurul UE, presupune apelarea la următoarele metode:

• Definirea unui set de principii și valori comune;

• Asigurarea unui cadru bilateral, integrat în dimensiunea cooperării regionale, ponind de la cadrul legal existent1 . Bilateral, cu fiecare stat partener se încheie Planuri de Acțiune (PĂ) individuale.

• Definirea, de comun acord, a obiectivelor și priorităților în domenii cheie (diferite și specifice fiecărei țări);

• Evaluarea periodică a evoluțiilor înregistrate la nivelul PEV;

• Stabilirea unor criterii economice și politice care să permită o evaluare clară și transparență a evoluțiilor înregistrate în fiecare țară în atingerea obiectivelor incluse în PĂ;

• Angajarea progresivă a UE, pe măsură ce obiectivele PEV sunt atinse (nu se fac oferte noi în cazul în care țară partenera nu înregistrează progrese);

• Asigurarea unui grad de coerentă ridicat între PEV și alte politici ale UE (regională, educație, cultură, cercetare, politică socială, politică de mediu, JAI, PESC);

• Integrarea PEV în strategia de securitate a UE, prin întărirea cooperării regionale și promovarea obiectivelor UE în domeniul PESC;

• Generarea de valoare adăugată prin deplasarea centrului de greutate de la simplă cooperare și liberalizare a schimburilor comerciale, pe termen scurt, la integrarea în PIU, pe termen lung:

o Crearea unor noi instrumente financiiare

o Crerea unor noi relații contractuale, prin adoptarea “Acordurilor Europene de Vecinătate” (European Neighbourhood Agreement).

După cum rezultă din cele prezentate anterior, toate aceste modalități de atingere a obiectivelor PEV presupun respectarea unor principii specifice, precum:

• Principiul cooperării (pe baza unor valori comune)

• Principiul concentrării (asupra obiectivelor prioritate);

• Principiul diferențierii (atât în definirea obiectivelor și priorităților în domeniile cheie, cât și în evaluarea rezultatelor obținute, se va ține cont de specificul fiecărei țări);

• Principiul evaluării periodice;

• Principiul condiționalității pasive (pe baza anumitor criterii economice și politice)

• Principiul progresivității (introducerea unei abordări diferențiate între obiectivele pe termen scurt și cele pe termen lung).

2.6 Domeniile de acțiune ale Politicii Europene de Vecinătate

În baza obiectivelor și a priorităților incluse în planurile de acțiune, pot fi circumscrise trei mari domenii de acțiune ale PEV, numite și “spații” sau “dimensiuni”:

• dimensiunea politică, umană și culturală ;

• dimensiunea economică ;

• dimensiunea de securitate.

Dimensiunea politică, umană și culturală

PEV va acționa în principal pentru promovarea în regiunile de interes a democrației, a statului de drept, a drepturilor și libertăților fundamentale, precum și pentru intensificarea cooperării culturale și a dialogului între popoarele țărilor membre și ale țărilor vecine.

Prin Planurile bilaterale de acțiune, Uniunea va urmări în toate țările partenere, că priorități: întărirea democrației și a statului de drept, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în special libertatea presei și libertatea de exprimare), drepturile minorităților și ale copiilor, egalitatea între femei și bărbați, dezvoltarea societății civile.

Un rol important va reveni în acest context integrării țărilor partenere în spațiul european al educației, precum și promovării dialogului inter-cultural, având în vedere că, un proces durabil de “europenizare” nu poate fi conceput în afară unui contact real între popoarele țărilor partenere care să faciliteze în elegerea și respectul reciproc, toleranță, solidaritatea, non-discriminarea, dezvoltarea societății civile. Politică de vecinătate va promova, în consecință , cooperarea în domeniul educației, al cercetării, al culturii și al dezvoltării capitalului uman.

Dimensiunea economică

În domeniul economic pot fi identificate trei axe majore ale politicii de vecinătate:

a) comerț și piață internă;

b) rețele de energie, transport și telecomunicații;

c) dezvoltarea economică și socială.

a) Planurile de acțiune vor promova și vor crea condițiile liberalizării schimburilor comerciale, conform dispozițiilor Acordurilor de Asociere sau a Acordurilor de Parteneriat și Cooperare Rezultatul ar putea să se constituie într-o vastă zona pan-european și mediteraneană de liber schimb (Pan-European and Mediteranean Free Trade Area).

Pe termen lung, deși documentele oficiale nu fac precizări clare și nu stabilesc termene, PEV ofer posibilitatea aderării țărilor partenere la piață internă. În acest scop, Planurile de acțiune vor susține un proces de armonizare legislativă prin adoptarea diverselor componente de acquis în funcție de evoluțiile fiecărei țări în parte.

b) Principal importator și al doilea consumator de energie al lumii, Uniunea European este interesat de asigurarea securității energetice. Având în vedere c vecinătatea să estică și sudică dispune de importante rezerve de petrol și gaz natural, este de înțeles de ce în politică de vecinătate, parteneriatul energetic strategic este o axa prioritară. Planurile de acțiune vor urmări dezvoltarea rețelelor și interconectarea țărilor UE și a țărilor partenere, cooperarea în domeniul energiei, convergență politicilor energetice și corelarea acestora cu obiectivele dezvoltării durabile.

Rețelele de transport și telecomunicații au, de asemenea, un rol cheie în promovarea integrării comerciale și economice la nivel regional. Planurile de acțiune vor urmări dezvoltarea și interconectarea rețelelor la nivel pan-european, ameliorarea eficacității și siguranță ei sistemelor de transport, precum și armonizarea legislativă.

c) PEV dispune de un ridicat potențial privind ameliorarea condițiilor de dezvoltare economic și social în țările vecine. În primul rând, liberalizarea fluxurilor comerciale va genera efecte de creare de comerț, economii de scară și ameliorarea condițiilor de concurenă. Apoi, armonizarea legislativă, creșterea stabilității și securității, asistență tehnică și financiară din partea UE, întărirea dialogului și cooperării în domeniul social și al protecției mediului, promovarea tehnologiilor informației și comunicării vor îmbunătăți mediul de afaceri, vor atrage fluxuri de investiții străine directe și vor crea condițiile unei dezvoltări economice și sociale durabile. Beneficiile sunt însă condiționate de adoptarea politicilor complementare necesare asigurării macro-stabilității și funcționalității mecanismelor economiei de piață, precum și pentru diminuarea impactului social pe termen scurt determinat de restructurările economice.

Dimensiunea de securitate

Axele prioritare ale planurilor de acțiune PEV în domeniul securității sunt:

a) justiția și afacerile interne;

b) politică externă și de securitate.

a) Problema principala în materie de justiție și afaceri interne este legat de găsirea soluțiilor adaptate fiecărei regiuni și țări pentru a răspunde, pe de o parte, obiectivului de deschidere a granițelor și, pe de alt parte, nevoii de securitate și stabilitate regională. În consecina, managementul frontierelor este considerat o prioritate în majoritatea planurilor de acțiune. Ele stabilesc măsuri privind cooperarea în domeniul migrației, al regimului vizelor și condițiilor de azil, combaterea terorismului, a crimei organizate și a spălării banilor, combaterea traficului cu droguri și arme. De asemenea, PĂ identifica posibilitățile de întărire a colaborării în domeniul justiției și al poliției, inclusiv prin cooperarea cu organismele europene specializate, cum ar fi EUROPOL și EUROJUST. În acest scop, o atenție specială va fi acordată ratificării și implementării unor convenții internaționale cheie.

b) PEV, că element al strategiei europene de securitate, are rolul de a întări participarea Uniunii la prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor. În consecință, Planurile de acțiune vor defini atât tăriile de dialog bilateral, cât și cadrul de cooperare multilateral privind guvernarea globală și combaterea amenințărilor la adresa securității și stabilității în întreagă lume. Uniunea European urmărește să integreze țările partenere în unele aspecte ale Politicii Externe și de Securitate Comune și ale Politicii Europene de Securitate și Apărare și să stabileasc un cadru de responsabilități împărțite în domeniul securitaii și stabilității regionale.

2.7 Complementarități între Politică European de Vecinătate și alte politici ale UE

Din cele de mai sus, rezultă că Politică European de Vecinătate, prin spectrul foarte larg de arii de acțiune, intră în corelație cu mare parte a politicilor Uniunii. În funcție de progresele pe care PEV le va favoriza în domeniul integrării politice și economice, țările partenere vor participa, probabil într-un sistem al geometriei variabile, la ansamblul politicilor și programelor comunitare. Pe termen scurt și mediu, însă, pot fi identificate cinci complementarități cu impact semnificativ asupra eficacității PEV și a perspectivelor sale de evoluție:

• Politică regională;

• Justiție și afaceri interne;

• Educație, cultură și cercetare;

• Politicile de dezvoltare durabilă, socială și de mediu;

• Politică externă și de securitate.

Politică regională

Regiunile aflate la granițele externe ale UE, suportând în plus față de efectele datorate decalajelor inițiale de dezvoltare și efectele de perifericitate, sunt beneficiare “privilegiate” ale politicii regionale. Prin programele de potențare a factorilor endogeni de dezvoltare și prin conectarea la rețelele transeuropene de transport, comunicație și energie, politică regională diminuează caracterul de perifericitate al acestor regiuni, făcând posibil și transferul peste granița al stabilității și prosperității lor economice. În plus, prin inițiativa INTERREG, aplicat în cadrul politicii regionale, sunt susținute trei programe (de cooperare transfrontalier , transnațional și interregională, de dezvoltare a rețelelor energetice și de amenajare a teritoriului), programe care pot fi corelate cu obiectivele fixate prin Planurile de acțiune ale PEV. Reforma politicii regionale din 2004 întărește, de altfel, complementaritatea cu PEV prin includerea cooperării transfrontaliere, pentru perioada de programare 2007-2013, în categoria obiectivelor de coeziune.

Justiție și afaceri interne

Obiectivul strategic al UE în domeniul JAI îl constituie crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție în cadrul frontierelor interne”. În Politică European de Vecinătate, justiția și afacerile interne reprezint o arie dominant a domeniului de securitate, impunând modificări importante ale acquis-ului comunitar, pentru a-l adapta specificului țărilor vecine și relațiilor de cooperare ce vor fi dezvoltate. Practic, prin PEV, va rezultă un transfer al centrului de greutate privind problemele de securitate (azil, migrație, vize, măsuri de lupta contra terorismului și a crimei organizate, etc) la “granițele” externe a ceea ce începe să se contureze că o “regiune pan-european ”. Planurile de acțiune includ deja acțiuni majore ale domeniului JAI (migrație, managementul frontierelor, combaterea crimei organizate, combaterea spălării banilor și a crimei organizate în domeniul economic și financiar) și prevăd posibilitatea participării țărilor vecine la diverse programe europene și internaționale. Justiția și afacerile interne prezintă, prin urmare, pe termen scurt, cel mai ridicat grad de complementaritate cu obiectivele PEV și ofer posibilități variate de integrare politică.

Educație, cultură și cercetare

Programele comunitare în domeniul educației, culturii și cercetării pot fi conectate fără dificultate la Politică European de Vecinătate, având în vedere experiență UE în dezvoltarea programelor de cooperare internațional privind formarea profesională, mobilitatea, cercetarea–dezvoltarea și formarea rețelelor de cercetare și expertiză, recunoașterea reciprocă a diplomelor și calificărilor, aplicarea noilor tehnologii ale informației și comunicării, precum și integrarea dimensiunii culturale și europene în politicile de educație. În cadrul acordurilor bilaterale, Comisia dezvoltă deja programe în domeniul cultural și al educației prin TACIS și MEDA, iar prin Planurile de acțiune, Comisia are în vedere participarea țărilor partenere la Community R&D Framework Programmes, Culture 2000, Tempus III, Erasmus Mundus și Youth.

Politicile de dezvoltare durabilă

Dezvoltarea durabilă constituie un obiectiv al procesului de integrare europeană, transformat în criteriu de condiționalitate al adoptării și aplicării politicilor Uniunii și ale țărilor membre. În politică de vecinătate, deși strategia face referirita la dezvoltarea durabilă, iar multe dintre prioritățile Planurilor de acțiune vin în promovarea unei astfel de orientări, Uniunea nu este clar și categorică cu privire la aplicarea principiului sustenabilității. Având însă în vedere situația, în unele cazuri dramatică, a țărilor integrate în PEV în ceea ce privește problemele de mediu, gradul de sărăcie și excludere socială și dezechilibrele de pe piață muncii este de așteptat o întărire a dimensiunilor social și de mediu în relațiile de cooperare și în programele ce vor fi dezvoltate. Durabilitatea va deveni, cu siguranță, criteriu de condiționalitate în aplicarea PEV, iar legislația comunitară în direcția dezvoltării durabile va integra și componentă externă pan-european .

Politică externă și de securitate

Deși PEV este o componentă individualizată în relațiile externe ale UE (prin obiective, metodă, instrumente și aria geografică de acoperire), una din funcțiile sale implicite o constituie atragerea noilor parteneri privilegiați în promovarea prioritailor Politicii Externe și de Securitate Comun și a Politicii Europene de Securitate și Apărare. Conform Documentului de Strategie, țările partenere sunt chemate să se implice în asumarea responsabilităților privind securitatea și stabilitatea, nu doar la nivelul regiunii din care fac parte, ci și la nivel mondial. În consecință, relațiile de cooperare vor depăși cadrul regional, planurile de acțiune urmând să integreze obiective ale celor două politici în domeniul securității globale.

Capitolul 3.

UNIUNEA EUROPEANĂ

ȘI VECINII SĂI

3.1 Regiuni și state incluse în Politică Europeană de Vecinătate

Politică European de Vecinătate include în prezent 17 țări ce pot fi grupate în trei țării geografice: Regiunea Mediteranean, Europa de Est și Caucazul de Sud. Regiunea Mediteranean cuprinde țările care particip la “Parteneriatul Euro-Mediteranean” (Euro-Med), numit și “Procesul Barcelona”: Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Libia, Maroc, Siria, Tunisia și Autoritatea Palestiniană. Parteneriatul a fost inițiat în 1995 și se derulează, în prezent, în baza “Strategiei comune pentru regiunea mediteraneană ”, a Documentului de Strategie Regional 2002-2006 și a Programului Indicativ Regional 2005-2006. Că metodă, Euro-Med combină abordarea regională cu cea bilateral . La nivel multilateral, cooperarea se realizeaz prin programe regionale, organisme create la nivel politic (reuniunile înalților funcționari, conferințele ministeriale) și la nivel oficial (Comitetul Euro-Med),precum și în cadrul unor rețele de cooperare de tipul EUROMESCO (Comitetul de Studii Euro-Mediteraneene) sau FEMISE (Forumul Euro-Mediteranean al Institutelor de științe Economice). La nivel bilateral, parteneriatul se realizeaz prin Acordurile de Asociere și prin Programele Îndicative Naționale, negociate cu fiecare dintre statele partenere, în funcție de prioritățile specifice. Acordurile prevăd realizarea progresiv a unei zone de liber schimb pentru produsele industriale, produsele agricole și servicii, cooperarea politică, economică, în domeniul social și al migrației, precum și cooperarea culturală .

Aplicarea PEV la țările Euro-Med a presupus, în primul rând, întărirea abordării bilaterale, prin elaborarea rapoartelor naționale pentru Israel, Iordania, Maroc, Tunisia, Autoritatea Palestinian , Egipt și Liban, și prin adoptarea Planurilor de acțiune pentru cele mai avansate țări în respectarea conditionalitaii politice (Israel, Iordania, Maroc, Siria, Tunisia și Autoritatea Palestiniană). În perspectiva imediată, se așteaptă adoptarea unor Planuri de acțiune pentru Egipt și Liban, iar în cazul Libiei, aderarea, pentru început, la Procesul Barcelona.

• Zona Europei de Est include așa numitele “Noi State Independente Occidentale” – Moldova, Ucraina, Belarus și Rusia.

Spre deosebire de zona mediteraneană, Europa de Est nu beneficiază de o abordare regională. Relațiile se desfășoară, în principal, bilateral, prin Acorduri de Parteneriat și Cooperare (APC). APC sunt bazate pe respectarea principiilor democratice și a drepturilor omului și stabilesc cadrul legal al relațiilor economice, politice și comerciale între UE și țările partenere. Sunt prevăzute, de asemenea, măsuri de cooperare în domeniul justiției și al afacerilor interne (în special, prevenirea activităților ilegale, combaterea traficului de droguri și a spălării banilor), al mediului, al științei și culturii. Că element de specificitate, spre deosebire de relațiile contractuale cu alte țări vecine, APC nu prevăd un cadru de relații comerciale preferențiale cu UE.

Relațiile cu Rusia, cel mai important partener al Uniunii în vecinătatea să estică, se desfășoară în cadrul parteneriatului strategic privind crearea a patru spații comune: un spațiu economic (incluzând prevederi speciale privind mediul și energia); un spațiu al libertaii, securitaii și justiției; un spațiu al cooperării în domeniul securitaii externe; și un spațiu al cercetării științifice, educației și culturii. Practic, însă , Rusia nu participa decât prin asociere la PEV; relațiile bilaterale au loc paralel politicii de vecinătate, dar separat, elementele de legătură fiind date de similaritățile obiectivelor și de finanțarea comună prin NIVP. Situația este, în principal, rezultatul problemelor pe care le ridică extinderea influenței UE în regiune și care oblig la o dinamică a relațiilor UE – Rusia în baza unor proceduri și mecanisme diferite față de cele adoptate în relațiile cu alte țări PEV.

Acordul de Parteneriat și Cooperare cu Belarus, deși negociat din 1995, nu a intrat în vigoare. În măsură în care se vor înregistra evoluții favorabile în direcția democratizării și angajamentului de respectare a valorilor comune promovate de UE, Uniunea va iniția procedurile de aplicare a PEV.

Moldova și Ucraina sunt deja integrate în PEV, având adoptate Planuri de acțiune. Dincolo de elementele de specificitate, planurile includ un set de prioritti generale în țării acoperite de Acordurile de Parteneriat și Cooperare: întărirea stabilității și ameliorarea eficiet ei instituțiilor democratice și a statului de drept; garantarea respectării libertății media și a libertății de exprimare; întărirea cooperării în domeniul securității regionale și al relațiilor de bună vecinătate, în special găsirea unei soluții pentru conflictul transnistrean; managementul frontierelor; aderarea la OMC, în cazul Ucrainei și aplicarea integral a acordului cu OMC, în cazul Republicii Moldova (RM); ameliorarea mediului de afaceri și atragerea investițiilor străine; stabilirea unui dialog constructiv și a unei cooperări eficace privind migrația și regimul vizelor în asigurarea liberei circulații între UE, pe de o parte, și RM și Ucraina, pe de altă parte; apropierea graduaal a legislației, normelor și standardelor de acquis-ul comunitar; întărirea capacității juridice și administrative.

În prezent, principalul instrument de asistență în Europa de Est îl constituie programul Tacis, care include atât programe naționale, cât și programe multilaterale în domeniul siguranței nucleare, al cooperării transfrontaliere și al cooperării regionale. Complementar, pot fi accesate și alte instrumente specifice: Asistență Macro-Financiară, ajutorul umanitar ECHO, Programul pentru Securitatea Alimentară.

• Caucazul de Sud (Georgia, Armenia, Azerbaidjan). Zona nu a fost inclus în prima Comunicare a Comisiei asupra Europei Extinse. Dar Raportul Parlamentului European asupra propunerii Comisiei (noiembrie 2003) și Strategia de Securitate adoptată de Consiliul European din decembrie 2003 au stabilit zona Caucazului de Sud că zona de interes pentru UE în prevenirea conflictelor regionale, având în vedere că cele trei țări sunt membre ale Consiliului Europei ai ale OSCE. Un rol esențial a revenit însă Rezoluției Parlamentului din 26 februarie 2004 ce recomandă Consiliului că regiunea să primeasc un “statut definitiv în politică de vecinătate, în conformitate cu principiul evitării unor noi linii de demarcație în Europa, atât pentru a stimula țările din regiune să avanseze în adoptarea reformelor economice și politice, cât și pentru a răspunde interesului UE de a crește rolul sau politic în regiune și de a-i asumă un rol sporit în rezolvarea conflictelor”.

Că urmare, în Comunicarea din iunie 2004 asupra Politicii Europene de Vecinătate, Comisia a propus includerea Georgiei, Armeniei și Azerbaidjanului în sistemul PEV, în funcție de progresele fiecărei țări în domeniile democrației, a statului de drept, a respectării drepturilor omului și a dezvoltării economiei de piață. Primul pas către aplicarea PEV în cele trei țări a fost făcut în martie 2005 prin publicarea Rapoartelor de țară , cu recomandarea Comisiei de a se elabora Planurile de acțiune. Rapoartele descriu situația actual în domeniile importante pentru politică de vecinătate (democrație, stat de drept, respectarea drepturilor omului, cooperarea în materie de justiție și afaceri interne, reformele economice și sociale, liberalizarea schimburilor, contribuția la stabilitatea regional ) și propun obiectivele cheie pentru Planurile de acțiune.

În concluzie, acoperirea geografică a PEV, prin contextul de cooperare regională și de integrare pe care îl oferă , este în măsură să stimuleze conturarea unei arii de stabilitate, pace, prosperitate și liberă circulație care ar putea fi denumit , conform propunerii Parlamentului european, “regiunea pan-european și mediteranean”.

3.2 Privire de ansamblu asupra Parteneriatului Estic

PEV a fost îmbogățită mai târziu cu o inițiativa de cooperare multilaterală, denumită Parteneriatul Estic (lansat la Praga în mai 2009). Acesta constituie un efort destinat realizării unei cooperări regionale coerente între UE și un grup de țări vecine, pe diverse teme, inclusiv în domeniul schimburilor economice și comerciale. Parteneriatul Estic urmărește consolidarea Politicii Europene de Vecinătate Estică prin adâncirea relațiilor bilaterale dintre UE și șase state din vecinătatea estică, și anume Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Relațiile dintre aceste țări și nu doar relațiile fiecăreia dintre ele cu UE, au, la rândul lor, un impact semnificativ asupra promovării agendei de securitate a UE în vecinătatea să estică. Această abordare a determinat încheierea unor noi tratate de asociere incluzând acorduri extinse de comerț liber, o integrare graduală în economia UE, coordonarea pe principalele subiecte privind politică internațională, liberalizarea vizelor și măsurile pentru diminuarea imigrației ilegale. Sectorul de afaceri a cunoscut o creștere a siguranței în special prin impulsionarea reformelor sectoriale, susținerea dezvoltării economice și sociale, promovarea bunei guvernări și finanțarea proiectelor menite să reducă dezechilibrele socio-economice. Din păcate, Parteneriatul Estic vine și cu o serie de erori. Rusia nu a fost inclusă în inițiativa. Această este consecință vederilor conservatoare ruso-sceptice ale guvernelor inițiatoare, care au considerat că distanțarea statelor din vecinătatea comună a UE și Rusiei de vecinul lor răsăritean cel mai puternic era cea mai bună opțiune pentru susținerea emancipării și aspirațiilor lor naționale. Menținând Rusia în afară Parteneriatului Estic, proiectul este, însă, amenințat de tentații confruntationiste opuse aspirațiilor unei bune vecinătăți. Rusia a criticat deja Parteneriatul Estic definindu-l drept o încercare deschisă a UE de a-și crea o sfera de influență în propria să curte. În același timp, modul în care UE desfășoară relațiile cu partenerii săi estici din punct de vedere politic și retoric are, de asemenea, un caracter potențial contraproductiv. Prin împărțirea forțelor politice naționale din statele Parteneriatului Estic în „pro-europeni” și „pro-ruși”, UE a adoptat o teorie periculoasă care deseori a înveninat relațiile politice și a sporit neîncrederea, sugerând că cei care sunt orientați către Europa sunt automat împotriva Rusiei și invers. UE și Rusia sunt conectate prin legături consistente de natură politică și culturală, împărtășind interese compatibile de securitate. Printre altele, atât Rusia, că putere globală hard în declin, cât și UE, că putere globală soft emergența sunt interesate de promovarea unei ordini globale multipolare simetrice. Mai mult, folosind argumentul proximității teritoriale, există o motivație strategică puternică pentru necesitatea unui parteneriat UE-Rusia: geografic, Rusia este cel mai apropiat actor al UE care joacă rolul de protagonist în spațiile euro-asiatic și euro-atlantic. În plus, UE și Rusia împărtășesc interese comune de securitate regională și o vecinătate comună. În plus, conform argumentului complementarității, Rusia este cel mai important furnizor de energie și unul dintre principalii furnizori de materii prime ai Europei, în timp ce Europa este cel mai important investitor din economia Rusiei și un furnizor esențial de tehnologie. De aceea, dacă luăm în calcul atât principiul proximității cât și principiul complementarității, un parteneriat UE-Rusia este mai mult decât benefic și mai mult decât fezabil pentru ambele părți. Chiar și atunci când interesele nu sunt similare ele sunt convergente sau cel puțin compatibile. În consecință au fost construite câteva structuri comune menite să asigure dinamică și progresul Parteneriatului Strategic UE-Rusia: a) Acordul de Parteneriat și Cooperare UERusia, care a include și prevederile specifice unui Acord Comercial; b) Spațiile Comune UERusia (respectiv Spațiul Economic Comun; Spațiul Comun al Libertății, Securității și Justiției; Spațiul Comun al Securității Externe; și Spațiul Comun al Cercetării și Educației); c) Parteneriatul pentru Modernizare.

Acordul de Parteneriat și Cooperare UE-Rusia (APC) a constituit cadrul relației dintre UE și Rusia pentru mai mult de un deceniu. A fost semnat în 1994 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1997. Acordul reglementează relațiile politice și economice dintre UE și Rusia și constituie baza legală pentru comerțul bilateral și relațiile de investiții ale UE cu Rusia. Unul dintre principalele sale obiective este promovarea comerțului și investițiilor dar și dezvoltarea de relații economice armonioase între părți.

Acordul Comercial UE-Rusia, că parte a noului ACP aflat în prezent în negocieri și direct legat de acesta, se bazează pe regulile și obligațiile părților conform standardelor OMC și consolidează relațiile comerciale bilaterale prin consacrarea unor principii și obiective fundamentale în domeniul comerțului.

Spațiile Comune UE-Rusia (inclusiv spațiul economic) funcționează în prezent în paralel cu Parteneriatul Estic și generează potențialul înlocuirii relațiilor asimetrice dintre Rusia și fiecare stat membru al UE cu o relație simetrică între UE și Rusia.

Parteneriatul pentru Modernizare a fost lansat cu ocazia Summit-ului UE-Rusia de la Rostov pe Don din 1 iunie 2010, prin adoptarea unei Declarații Comune. Această nouă inițiativa pentru modernizare va servi drept cadru flexibil în promovarea reformei, sprijinirea creșterii și dezvoltarea competitivității. Ea va fi bazată pe rezultatele obținute până acum în contextul Spațiilor Comune, completând parteneriatele dintre statele membre ale Uniunii Europene și Federația Rusă. În ceea ce privește cadrul general care ar putea situa aceste instrumente într-un context coerent, părțile au avut abordări diferite. În timp ce UE a favorizat un acord comprehensiv reglementat juridic, Rusia a optat mai degrabă pentru un acord cadru. Această ar putea însemna că Rusia nu vede încă UE că un protagonist global real și că un partener strategic autentic, preferând de aceea să aibă relații bilaterale reglementate juridic cu statele membre ale UE, mai degrabă decât cu UE în ansamblu. Pe de altă parte, asemenea diferențe de abordare între UE și Rusia ar putea fi explicate de tradițiile lor diplomatice: diplomația europeană preferă specificul în dauna generalului și chestiunile practice în dauna celor abstracte. Cât privește diplomația rusă, ea caută cadre mai „flexibile” pentru că acestea se adaptează mai bine cu tacticile fluide ale liderilor politici și cu strategia amânării.

3.3 Oportunități de asociere între UE și Ucraina

În ceea ce privește relația dintre UE și Ucraina, există o serie de paradoxuri care se cer evidențiate: În primul rând, deși este considerată mai europeană decât Turcia din punct de vedere cultural, Ucraina nu a obținut statutul de țară candidată, în timp ce Turcia se află deja în procesul negocierilor de aderare la UE. În al doilea rând, deși nu este încă țară candidată, o viitoare aderare a Ucrainei la UE are mai multă susținere și este văzută că fiind mai fezabilă decât aderarea Turciei. În al treilea rând, în timp ce perspectivele integrării europene a Ucrainei sunt reafirmate constant în retorică europeană, acțiunea economică externă a UE tinde să neglijeze „spațiul de tranziție dificil” ucrainean. Există, totuși, și atuuri demne de luat în considerare atunci când discutăm despre oportunitățile de asociere între UE și Ucraina. Astfel, cu cât Rusia se califică mai mult pentru un parteneriat strategic cu UE, cu atât asocierea politică dintre UE și Ucraina are de câștigat. Există însă și o serie de vulnerabilități majore legate de Ucraina care ar putea modifică ritmul procesului de asociere dintre această și UE. O asemenea vulnerabilitate este „oboseală ucraineană”, rezultat al nesfârșitelor dispute politice interne și al încercărilor conexe de a le internaționaliza. În consecință există un interes în scădere al comunității de afaceri a UE față de Ucraina. Această situație obligă Ucraina să se orienteze politic către est, către țară principalilor săi concurenți în afaceri (Rusia) și nu spre vest, către piețele sale cele mai promițătoare din cadrul UE. În ciuda amintitei „oboseli”, pentru UE este necesar să integreze Ucraina în politică să de „vecinătate extinsă” într-un mod care ar evita confruntarea sau rivalitatea cu Rusia. Din această perspectiva ar trebui promovată o politică a UE cu „geometrie variabilă”. Pe de o parte, o abordare sau asociere trilaterală între UE, Ucraina și Rusia în domeniul securității geostrategice și energetice este fezabilă și necesară. Pe de altă parte, integrarea economică și convergență instituțională trebuie să fie abordată exclusiv într-o manieră bilaterală între UE și Ucraina.

3.4 UE-Belarus: oportunități și schizofrenie

În mod asemănător cazului Ucrainei, există câteva paradoxuri care stau în calea stabilirii unei cooperări reciproc avantajoase între Belarus și UE.

În ciuda faptului că Belarus este unul dintre cei mai occidentali succesori ai URSS din punct de vedere cultural și geopolitic, ea este succesorul cel mai mult orientat către est (Rusia) din punct de vedere politic. Pe de altă parte, deoarece „ultima dictatură a Europei” este de fapt „ultimul nostalgic al Uniunii Sovietice”, acest succesor politic pro-rus al Uniunii Sovietice este în același timp anti-rus (ruso-sceptic) din punct de vedere ideologic. În cele din urmă, dar nu mai puțin important, Belarusul pro-rus din punct de vedere politic reprezintă un obstacol în calea extinderii influenței UE către est (adică a integrării Belarus în sfera UE), dar Belarusul anti-rus din punct de vedere ideologic reprezintă un obstacol și în calea extinderii sferei de influență ruse spre vest (adică a reintegrării Belarusului în sfera de influență a Rusiei). Reflectând confuzia generată de paradoxurile mai sus menționate, politică UE privind Belarus are un caracter schizofrenic. Acest lucru se poate observă din două perspective. Mai întâi, UE este în căutarea unei relații comerciale mai dinamice cu Belarus datorită stabilității sale politice interne, dar în același timp restricționează relațiile politice că reacție față de regimul politic intern autoritar din Belarus. Al doilea aspect al acestei relații schizofrenice dintre UE și Belarus este legat de strategia UE „mai mult pentru mai mult”, care poate fi definită că „mai mult comerț pentru mai multă democrație”. Asta înseamnă că democrația este principalul obiectiv, urmată de comerț. În contextul specific al Belarusului, o țară pentru care ideologia are prevalența asupra economiei și care este capabilă să își rezolve cele mai presante nevoi economice apelând la susținerea politică a Rusiei și prin utilizarea accesului sau neîngrădit la piețele Rusiei, strategia „mai mult pentru mai mult” nu face decât să afecteze comerțul cu UE, transformându-l dintr-o pârghie eficientă într-o recompensă derizorie. În consecință, politică UE împinge Belarusul să caute mai multă susținere de la Rusia, distantandu-se astfel din ce în ce mai mult de UE și modelul acesteia. În ciuda consecințelor negative ale unei politici incapabile să găsească echilibrul corect între principiul implicării Belarusului și cel al izolării liderilor săi autoritari, există multe avantaje și beneficii în urmă cooperării dintre cele două părți. Un asemenea atu este calitatea înalta a bunurilor și serviciilor pe care economia Belarus încă le produce. În plus, stabilitatea politică și garanțiile suverane ale Belarusului reprezintă un punct de susținere important pentru schimburile economice și comerciale într-o perioada de criză economică și financiară globală, de incertitudini privind împrumuturile și datoriile toxice. În acest context, deschiderea piețelor UE pentru Belarus fără o condiționare inițială ar constitui atât o facilitate atractivă dificil de refuzat cât și o sursă de dezvoltare economică pentru această țară. Ulterior, potențialul de dezvoltare al Belarusului, astfel corect susținut, va genera în mod natural un potențial mai mare de securitate națională, care, odată realizat, va constitui o oportunitate perfectă pentru garantarea libertăților individuale.

Există un context promițător pentru transformarea oportunităților în realizări în cadrul relației dintre UE și Belarus. Acesta poate fi observat că urmare a multiplelor încercări de a dezvoltă piață investițiilor din Belarus, cum ar fi a Patra Conferință privind Finanțele și Investițiile din Belarus, care urmează să aibă loc pe 25 aprilie 2012 și care este inițiată de Consiliul de Afaceri UE-Belarus, înființat în mai 2007. Totuși, pentru atingerea obiectivului sporirii oportunităților de dezvoltare și creștere în Belarus, există o serie de probleme care trebuie depășite. O asemenea problema este politică promovată de UE constând în închiderea pieței UE că răspuns la controlul politic al Belarusului asupra piețelor naționale. O atare situație nu poate decât să dezechilibreze relațiile dintre UE și Belarus. Mai mult, îndepărtarea UE de Belarus slăbește economia celei din urmă și afectează capacitatea ei de a concura cu Rusia și Kazahstan în cadrul spațiului economic comun creat împreună cu acestea (CES). Spre a depăși asemenea probleme UE ar trebui să utilizeze comerțul că un instrument eficient întru dezvoltarea clasei de mijloc și a societății civile din Belarus prin intermediul progresului economic. Astfel s-ar consolida independența Belarusului față de Rusia și s-ar crea contextul organic pentru mai mult pluralism și liberate civică / politică. Un asemenea concept ar trebui să stea la baza unui „New Deal UE-Belarus”.

3.5 Moldova: un vecin uitat la Bruxelles, dar un vecin strategic al Moscovei

Moldova este unul dintre membrii Parteneriatului Estic care trece printr-o perioada de ignorare. Din contra, Rusia a indicat în ultimul timp interesul sau strategic pentru Moldova. Simbolul acestui interes este numirea Vicepremierului Dimitri Rogozin în funcția de Reprezentant special al Președintelui Federației Ruse în Moldova și în regiunea separatistă transnistreană. Este clar că ceea ce se află în spatele evaluării de către Moscova a regiunii Moldovei / Transnistriei (cu tot ce reprezintă această din punct de vedere politic, geografic, al securității sau al relevanței simbolice) are potențialul de a influență relația dintre UE și CES. Asimetria interesului acordat Moldovei de către UE și respectiv Rusia – UE fiind mânată de rațiuni economice în timp ce Rusia ia în calcul considerații strategice – ar putea crea probleme pentru cooperarea dintre UE și CES. Orice criză de securitate care ar izbucni în regiunea Moldovei – Transnistriei ar avea un impact negativ asupra Parteneriatului Estic și, în consecință, ar pune în pericol cooperarea în cadrul vecinătății estice a UE. Luând în considerare toate acestea, UE trebuie să ia măsuri de precauție, atât în cadrul cât și în afară Parteneriatului Estic și a Politicii de Vecinătate, pentru a echilibra inițiativele sale economice și de securitate, precum și resursele, argumentele și eforturile subsumate lor. Dacă UE dorește înflorirea comerțului sau cu vecinii estici (a cooperării economice cu ei, în general) ar trebui să se re-focalizeze în direcția asigurării securității acestei regiuni.

3.6 România și PEV

România benficiază de o poziție privilegiată în cadrul PEV, fiind plasată pe granița estică a UE. Că atare, ea poate juca un rol important, atât în nouă să calitate de stat membru, cât și că urmare a experienței acumulate pe parcursul perioadei de pre-aderare.

Cooperarea trans-frontalieră (CTF) joacă un rol important în raport cu alte forme de cooperare, deoarece acționeză în favoarea ambelor părți ale granilelor externe ale UE. CTF se sprijină pe experiență acumulată anterior, în cadrul programelor TACIS< MEDA, PHARE și INTERREG. Nouă politică de CTF a fost creionată și ulterior implementată în cadrul PEV (ENP Strategy Paper, may 2004, arată că noile prevederi privind CTF au fost încorporate în noul Instrument al Politicii de Vecinătate.

Obiectivul central al CTF îl reprezintă sprijinirea dezvoltării durabile, a regiunilor/ statelor plasate de ambele părți ale granilelor externe ale UE, cu scopul reducerii decalajelor între nivelurile de dezvoltare dar și poziționării eficiente în față provocărilor și oportunităților generate de ultimul val de extindere a UE. Obiectivele specifice ale CTF se pot grupa în patru categorii mari:

• Promovarea dezvoltării economice și sociale de ambele părți ale granițelor externe ale UE;

• Poziționarea eficientă în față unor provocări comune (mediu, sănătate, crimă organizată, etc);

• Asigurarea unor granițe eficiente și sigure;

• Promovarea acțiunilor locale de tipul “de la om la om”.

CTF vizează regiunile terestre și maritime, aflate pe cele două părți ale granițelor externe, regiunile eligibile pputand fi definite la nivel NUTS ÎI sau NUTS III. Regiunile beneficiare ale CTF reprezintă o populație de circa 260 milioane locuitori, 45 % în zîna de Nord și Est și 55% în Sud, și rspectiv 49% în regiuni ale UE și 51% în regiuni ale țărilor partenere.

În perioada 2007-2013, au fost stabilite 9 programe care vizează granițele terestre, trei programe trans-maritice și trei programe care vizează bazine maritime.

Din cele nouă programe cooperare transfrontalieră pe granițe terestre, două includ și România, respectiv:

• Ungaria-Slovacia-România-Ucraina

• România-Moldova-Ucraina

De asemenea, România este și una din țările partenere în programul de cooperare în bazine maritive, respectiv în “cooperarea de la Marea Neagră”, alături de alte 9 țări (Bulgaria, Grecia, Turcia, Rusia, Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaijan). Alocări financiare:

Pentru perioada 2007-2013, instrumentului financiar al PEV (IPEV) i-au fost alocate 14.3 miliarde euro (circa 2% din fondurile alocate Politicii de coeziune a UE). Suma menționată poate fi lipsită de semnificație dacă o comparăm cu suma alocată obiectivului convergență, de 283 mld (circa 82%) sau competitivitate economică și ocuparea forței de muncă, de 55 mld euro (circa 16%).

Dincolo de dimensiunea sumelor, efectele sinergice, care ar putea fi generate prin utilizarea corectă și eficientă o fondurilor, sunt indiscutabile. Discuțiile/dezbaterile privind capacitatea de absorbție a fondurilor comunitare trebuie însă să aibă în vedere și aceste tipuri de programe. Fără a dori, în principal să atragem atenția asupra aspectelor negative, există însă și proiecte care, în ciuda alocărilor financiare generoase, nu au generat valoarea adăugată așteptată. Astfel, Conform raportului Curții de audit a UE (Official Journal of the EU, 26.07.2006), unul din proiectele de infrastructură, finanța din fonduri Phare, și menit să permită construcția unui pod, între România și R.Moldova, deși finalizat în decembrie 2004 (valoare totală a contractului fiind de 3,1 milioane euro), nu a produs efectele așteptate deoarece nu existau drumuri de acces pe partea R. Moldova și nici puncte de control vamal, pe partea românească.

3.7 Oportunități și limite ale PEV. Rolul României că viitoare țară frontalieră

Analiză Politicii Europene de Vecinătate reflectă cu certitudine faptul că această oferă importante elemente de valoare adăugată, din perspectiva generală a procesului de integrare în Europa. Oportunitățile PEV țin în special de:

– structura mai clară a politicilor și acțiunilor UE, prin orientarea pe obiective prioritare într-o strategie unitară care corelează obiective de politică externă cu obiective ale politicilor interne;

– diminuarea efectelor de perifericitate în țările și regiunile de frontieră ale UE, precum și externalizarea beneficiilor integrării asupra noilor vecini, cu posibilitatea fixării, cel puțin din perspectiva actuală, a limitelor externe ale UE;

– întărirea poziției UE și creșterea potențialului Uniunii de a contribuii la asigurarea păcii și securității pe continent și în lume;

– diminuarea riscului de apariție a unor linii de demarcație între UE și țările vecine, care să genereze efecte de instabilitate și insecuritate în regiune, cu impact negativ asupra țărilor membre;

– întărirea dimensiunii economice a acordurilor existente prin intensificarea caracterului preferențial al relațiilor comerciale, prespectiva aderării la piață internă, conectarea la rețelele transeuropene, participarea la diverse acțiuni și programe ale UE;

– îmbunătățirea asistenței tehnice și financiare din partea UE, cu orientarea pe priorități ale țărilor vecine printr-o abordare progresivă și diferențiată stabilită prin acorduri bilaterale;

– stimularea reformelor economice și administrative în țările vecine, promovarea modelului european al economiei sociale de piață și susținerea implementării unui sistem al democrației durabile bazat pe valori comune europene;

– crearea unui cadru favorabil dezvoltării durabile, prin liberalizarea fluxurilor comerciale, ameliorarea climatului investițional, stabilizarea macroeconomică, ameliorarea competivității, transferul de tehnologie și know-how;

– întărirea cooperării în domeniul cultural, al educației, al formării profesionale și al mobilității tinerilor; PEV va sprijinii în țările vecine dezvoltarea resurselor umane, implementarea procesului Bologna și va extinde participarea acestor țări la programele comunitare;

– promovarea solidarității, a sentimentului de apartenența la un spațiu comun de valori și de interese, a cunoașterii și respectului reciproc al sistemelor specifice de valori;

– structurarea unui cadru de dialog politic și de cooperare în domeniul justiției și al afacerilor interne și în cel al politicii externe; chiar dacă PEV nu oferă, deocamdată, instrumente pentru dezvoltarea acestui dialog, ele vor rezultă din procesul cooperării necesare aplicării Planurilor de acțiune, oferind astfel elemente importante de valoare adăugată în materie de ,,integrare’’ politică;

– gestiunea mai eficace a frontierelor comune (prin îmbunătățirea condițiilor de cooperare în probleme legate de migrație, azil, politici de viza, trafic frontalier, combaterea terorismului și a crimei organizate) și asocierea țărilor partenere la unele aspecte ale PESC și PESA (prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, etc);

– stimularea țărilor PEV în adoptarea standardelor bunei guvernări și a valorilor comune europene, în special: libertate, democrație, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul de drept.

Că urmare, se poate aprecia că PEV oferă un context favorabil relațiilor externe ale UE și are potențial, în special, pentru susținerea proceselor de dezvoltare economică a țărilor vecine și întărirea stabilității și securității regionale, prin cooperarea în domeniile JAI și PESC, diminuarea decalajelor între UE și țările vecine, promovarea valorilor europene în regiune și în lume, creșterea rolulul Uniunii că actor global. În același timp, însă, Politică Europeană de Vecinătate prezintă o serie de limite al căror impact poate merge de la ,,simplă’’ diminuare a eficacității acțiunilor UE, până la reconsiderarea în profunzime a întregii strategii PEV. Pot fi menționate că limite următoarele aspecte:

– PEV reflectă poziția dominantă Uniunii Europene în plan regional, fără să ofere țărilor vecine o structura de cooperare politică suficient de atractivă și de puternică pentru a le determina să accelereze procesul de ,,europenizare’’; spre deosebire de strategia de extindere, PEV nu prevede instituționalizarea relațiilor cu periferia, rămâne de văzut dacă PEV va dezvoltă un context eficace al realizării reformelor necesare în țările partenere pentru o participare efectivă la cei trei piloni ai procesului de integrare – piață internă, JAI și PESC – sau se va limita la rolul de a întării relațiile de cooperare cu țările vecine, cu un suport financiar și tehnic suplimentar din partea UE;

– debutul PEV se realizează în condițiile unui dezechilibru între angajamente și condiționalități, cu riscul de a diminua șansele Uniunii de a acționa nu doar în calitate de leadership directional și instrumental, ci și că leadership structural (prin atragerea periferiei într-un proces cumulativ de dezvoltare și integrare). Chiar dacă sprijinul financiar al Uniunii se ridică la 14 milioane euro pentru perioada de finanțare 2007-2013 numai prin intermediul NIVP, iar condiționalitatea este pozitivă, oferta PEV poate să reprezinte puțin față de așteptările țărilor vecine, dacă avem în vedere că: accesul la UEM este blocat; liberalizarea comercială nu este suficient de atractivă, pe de o parte, pentru că, cel puțin deocamdată, nu se extinde asupra serviciilor și agriculturii – domenii cu pondere importantă în realizarea PIB-ului țărilor partenere – și, pe de altă parte, pentru că, în calitate de membră a OMC, Uniunea are obligația să acorde orice preferință comercială stabilită prin acorduri bilaterale tuturor țărilor OMC, conform ,,clauzei națiunii celei mai favorizate’’ (avantajele preferințelor sunt astfel mult diminuate); perspectiva pieței interne este îndepărtată și prezintă puțin interes pentru țări slab competitive în lipsa proceselor redistributive ce rezultă din aplicarea unor politici comunitare; pferta de participare la programele Uniunii este vagă și slab reprezentată în Planurile de acțiune, cu excepția domeniului educației și al cercetării. În schimb, țările vecine sunt condiționate în progresivitatea relațiilor cu UE de îndeplinirea unui ansamblu extrem de vast de criterii, comparabile cu cele aplicate procesului de extindere;

– deși dialogul politic este prevăzut pentru cooperarea în domeniile JAI și PESC nu se menționează clar mecanismele și instrumentele de dialog, cu riscul de a lipsi acțiunile comune de eficacitatea și coerentă necesară realizării obiectivelor multiple ale PEV;

– dificilă coordonare a instrumentelor și acțiunilor; complementaritatile multiple pe care le presupune PEV cu diverse politici și acțiuni ale Uniunii presupun dezvoltarea unor mecanisme de corelare a instrumentelor specifice pentru a coordona peste 300 de acțiuni prevăzute în planurile de acțiune ); strategis UE nu a dezvoltat încă astfel de mecanisme. Cu excepția, poate, a NIVP, rezultând de aici riscul de suprapuneri și de ineficientă în utilizarea resurselor.

Pe ansamblu, rezultă că PEV oferă șansă stabilizării frontierelor externe ale UE, dar rămâne în discuție capacitatea acesteia de a promova efectiv un model de dezvoltare și de cooperare în plan regional care să elimine tentația aderării și să asigure o largă zona pan-europeană de prosperitate, stabilitate și securitate.

În aplicarea PEV, un rol important va revenii țărilor și regiunilor frontaliere. Că viitoare țară de granița a Uniunii, România va avea atât oportunitatea, cât și responsabilitatea dezvoltării unor relații de cooperare transfrontalieră întărită cu Republica Moldova și Ucraina, în scopul realizării priorităților fixate prin Planurile de acțiune. În acest scop, pot fi menționate câteva elemente cheie ale unei strategtii a relațiilor între România că viitoare țară membră, pe de o parte, și Republica Moldova și Ucraina că țări PEV, pe de altă parte:

1.orientarea relațiilor bilaterale și de cooperare multilaterală în diversele structuri regionale din care fac parte cele trei țări, pe priorități incluse în Planurile de acțiune; luând în considerare potențialul de cooperare și exigențele de implicare că viitoare țară frontalieră, precum și experiență acumulată în procesul de pre-aderare la Uniunea Europeană, România, din cele 80 de priorități stabilite prin Planul de acțiune pentru Moldova și 71 pentru Ucraina, ar putea avea o contribuție esențială la:

– instituționalizarea unui sistem al democrației durabile, prin întărirea democrației și statului de drept, respectarea dreptului omului și a libertăților fundamentale (în special, libertatea presei și libertatea de exprimare), reforma administrativă și în domeniul justiției;

– dezvoltarea societății civile și integrarea țărilor vecine în spațiul european al educației și cercetării; un rol important ar putea să revină sprijinului oferit în implementarea Procesului Bologna și în aderarea celor două țări la programele europene privind cultură,educația,formarea profesională și tinerii;

– implementarea reformelor economice și administrative, ameliorarea potențialului de export, implementarea legislației europene în materie de uniune vamală și standarde; pregătirea pentru participarea la piață internă și adoptarea acuis-ului necesar asigurării funcționalității libertăților de circulație, cooperarea administrativă; România va putea folosi în acest scop atât posibilitățile de corelare a instrumentelor politicilor comunitare interne complementare PEV, cât și expertiză acumulată în perioada de pre-aderare;

– întărirea dialogului politic și a cooperării în domeniul politicii externe și de securitate și în cel al justiției și afacerilor interne, în special pentru implementarea Strategiei Europene de Securitate, combaterea terorismului, a crimei organizate, a traficului de droguri și cu ființe umane, controlul migrației și managementul frontierei;

2. integrarea comercială și economică, în conformitate cu aplicarea metodei funcționaliste;

3. întărirea cooperării regionale transfrontaliere și transnaționale, având că obiective structurale: promovarea dezvoltării economice și sociale durabile, îmbunătățirea mediului de afaceri, promovarea parteneriatului public-privat, diminuarea decalajelor, dezvoltarea infrastructurilor de transport, telecomunicații, mediu, energie, cercetare-dezvoltare, dezvoltarea societății informaționale, informare, comunicare, transfer de competențe.

4. crearea unor structuri și mecanisme de comunicare, informare, consultare și dialog instituțional, atât la nivel central, cât și la nivelul comunităților locale și regionale;

5. promovarea contactelor ,,people-to-people’’, în special prin cooperarea în domeniul educației, al mobilității internaționale, al culturii și audiovizualului;

6. întărirea rolului euroregiunilor; în acest scop, se impune crearea condițiilor pentru efectivă implementare, atât în România, cât și în Republica Moldova și Ucraina, a Convenției de la Madrid, a celor două Protocoale adiacente și a Cartei pentru Guvernare Locală.

Pentru că România să valorifice în modul cel mai eficient posibil contextul PEV în relațiile cu Republica Moldova și cu Ucraina, ar fi necesară, prin urmare, elaborarea unei strategii a aplicării politicii de vecinătate orientată pe domeniile PEV și pe obiective ale planurilor de acțiune, cu luarea în considerare a politicilor interne complementare și a Strategiei Europene de Securitate. Dacă ar fi bazată pe metodă funcționalismului, aplicarea PEV ar putea contribui efectiv la un grad cât mai ridicat de integrare a celor două țări în sistemul european; funcționalismul ar oferi nu doar avantajul flexibilității prin integrarea doar a domeniilor de interes pentru actorii implicați, fără constrângeri semnificative, ci ar oferi și avantajul progresivității integrării prin crearea mecanismelor de antrenare și de convergență necesare într-o perspectiva posibilă, chiar mai îndepărtată, a aderării celor două țări la Uniunea Europeană.

CONCLUZII

Extinderea către est a Uniunii Europene, cea mai mare din istoria integrării europene, va avea un impact serios asupra noilor săi vecini. Procesul de extindere este caracterizat de două paradoxuri. Includerea noilor state membre determina deplasarea către Est a granițelor externe și stabilirea unor frontiere puternic securizate între UE și statele CSI. Această schimbare de geo-politică îngreunează și mai mult implicarea noilor vecini ai UE în procesul de cooperare și integrare europeană. Odată cu extinderea către Est a UE, acest paradox a devenit mai problematic că niciodată, deoarece numărul statelor ne-membre UE este mai mic decât numărul statelor memebre UE.

Astfel, poate fi spus că efectul extinderii UE este parțial voluntar și parțial involuntar. Este involuntar pentru că în mod inevitabil harta Europei este redesenată. Fluxurile comerciale sunt deviate, oportunitățile de investiții se schimbă, mobilitatea persoanelor devine serios constrânsă, poziția strategică a țărilor terțe se schimbă și la fel se poate întâmplă și cu alianțele interstatale. UE vizează în mod intenționat direcționarea acestor evoluții, având un dublu obiectiv, de creare a stabilității la granițele sale și de atenuare a efectelor (neintenționate) ale extinderii asupra vecinilor săi. Acesta este motivul pentru care UE a dezvoltat o Politică Europeană în domeniul Vecinătății (îndreptată către vecinii săi de la Est și zona Mediteraneeană) și un parteneriat strategic separat cu Rusia. Întrucât ambele au la baza premise similare, în lucrarea de față această politică a fost denumită politică de proximitate a UE. Ea este o formă specifică de politică externă structurală prin care UE încearcă să-și exporte normele și practicile. Politică de proximitate este puternic diferențiată, slab instituționalizată și puternic EUro-centrică. Reprezintă o evadare de la metodă „bun sau rău” a UE, conform căreia stabilitatea era transferată către țările terțe prin oferirea posibilității de a se integra, corelată cu o serie de condiții. La fel de bine, PEV ar putea fi folosită că analiză de laborator pentru a verifică fezabilitatea unui potențial candidat de a deveni membru UE. Cel puțin, această va acordă mai mult timp UE și un moment de respiro pentru a aborda sau nu problema unei ulterioare extinderi.

Impactul unui proces de integrare regională în extindere asupra mediului geografic imediat a dat naștere la puține analize teoretice până în momentul de față. Natură procesului poate fi văzută că o formă de guvernare dincolo de frontiere, prin care normele și practicile UE sunt transferate către vecinii săi. Că atare, integrarea europeană stabilește scopuri precise pentru societatea din țările terțe. Acest transfer de norme și practici are loc parțial deliberat, prin intermediul mecanismelor de condiționare politică, parțial neintenționat, datorită ponderii economice pronunțate a UE asupra mediului sau. Atâta timp cât ambiția UE nu este de a controla țările terțe (obiective de posesie) ci mai degrabă de a structura contextul în care ea operează (scopuri de mediu) și atâta timp cât impactul efectiv va continuă să depindă într-o oarecare măsură de țară implicată, politică de proximitate nu poate fi formulată din punct de vedere a sferelor de influență. Nouă vecinătate poate fi văzută mai degrabă că o ‘zona de umbră’ a UE. În ce măsură UE va fi putea să-și răspândească umbră asupra țării vecine va depinde atât de dimensiunea țării cât și de apropierea țării respective de Uniune. Este de la sine înțeles că proximitatea și dimensiunea nu trebuie înțelese aici numai din punct de vedere geografic.

PEV poate fi considerată a reprezenta un compromis între dorința noilor țări vecine de a deveni membre ale Uniunii Europene și imposibilitatea Uniunii de a acceptă noi extinderi. Prin plurivalența dimensiunilor sale – economică, politică și de securitate – PEV intră în corelație cu mare parte a politicilor Uniunii – regională, justiție și afaceri interne, educație, cultură și cercetare, de dezvoltare durabilă, socială și de mediu, externă și de securitate.

PEV oferă un context favorabil relațiilor externe ale UE și dispune de potențialul necesar pentru susținerea proceselor de dezvoltare economică a țărilor vecine și întărirea stabilității și securității în plan regional. În același timp, PEV prezintă însă și o serie de limite, al căror impact poate determina diminuarea eficacității acțiunii UE în vecinătatea să directă și chiar revizuirea de ansamblu a strategiei sale. Prin plurivalența dimensiunilor sale – politică, umană și culturală, economică și de securitate – PEV intră în corelație cu mare parte a politicilor Uniunii – regională, justiție și afaceri interne, educație, cultură și cercetare, de dezvoltare durabilă, socială și de mediu, externă și de securitate.

Securizarea viitoarei frontiere orientale a UE, pe Prut, la Dunăre și Marea Neagră, concomitent cu evitarea transformării sale într-o nouă linie de fractură, reprezintă una din provocările majore ale României în perioada de pre și postaderare la Uniunea Europeană. România are nevoie nu de relații politice “privilegiate” cu Republica Moldova, ci de relații normale, de natură a genera legături profunde și durabile cu românii din stânga Prutului.

BIBLIOGRAFIE

1. Adrian Pop și Pascariu Gabriela(2005), Pre – Accession Impact Studies III, România și Republica Moldova – între politică europeană de vecinătate și perspectiva extinderii Uniunii Europene, Institutul European din România, București

2. Miron Dumitru (coordonator) (2003), Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București

3. http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.5.4.html

4. http://www.mae.ro/node/1531

5. http://ec.europa.eu/enlargement/archives/pdf/enlargement_process/past_enlargements/communication_strategy/kok_introduction_ro.pdf

6. http://beta.ier.ro/documente/studiideimpactPaisIII_ro/Pais3_studiu_5_ro.pdf

7. http://ramp.ase.ro/_dată/files/articole/7_01.pdf

8. http://www.rejournal.eu/sites/rejournal.versatech.ro/files/articole/2014-05-10/2320/je202420drăgan.pdf

9. http://www.fisd.ro/PDF/Speech%20London%20Economic%20Summit-ro.pdf

10. https://www.scribd.com/doc/26809981/Extinderea-și-Politică-de-Vecinătate-a-Uniunii-Europene-Nicolae-Dandis

BIBLIOGRAFIE

1. Adrian Pop și Pascariu Gabriela(2005), Pre – Accession Impact Studies III, România și Republica Moldova – între politică europeană de vecinătate și perspectiva extinderii Uniunii Europene, Institutul European din România, București

2. Miron Dumitru (coordonator) (2003), Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București

3. http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.5.4.html

4. http://www.mae.ro/node/1531

5. http://ec.europa.eu/enlargement/archives/pdf/enlargement_process/past_enlargements/communication_strategy/kok_introduction_ro.pdf

6. http://beta.ier.ro/documente/studiideimpactPaisIII_ro/Pais3_studiu_5_ro.pdf

7. http://ramp.ase.ro/_dată/files/articole/7_01.pdf

8. http://www.rejournal.eu/sites/rejournal.versatech.ro/files/articole/2014-05-10/2320/je202420drăgan.pdf

9. http://www.fisd.ro/PDF/Speech%20London%20Economic%20Summit-ro.pdf

10. https://www.scribd.com/doc/26809981/Extinderea-și-Politică-de-Vecinătate-a-Uniunii-Europene-Nicolae-Dandis