Uniunea Europeana Si Valorile Sale

Introducere

Perspectiva aderării, la UE a ajutat trecerea la o democrație pluralistă și o economie de piață fiind de altfel o condiție prealabilă a refacerii prosperității economice, care aduce în consecință stabilitate pe termen lung în regiune. Europa, pentru popoarele din Europa Centrală și de Est, simboliza idealul la care doreau să se reîntoarcă după perioade de tristă amintire și anume perioada Cortinei de Fier și a Războiului Rece. Stabilitatea și democrația din Europa Centrală și de Est au dus deja la obținerea unor beneficii semnificative, atât pe plan al securității cât și cel al prosperității. Dezvoltarea rapidă a comerțului a contribuit la o creștere economică marcată în Europa Occidentală implicit la crearea de oportunități pentru libera inițiativă, investiții, etc. și să nu uităm la crearea de noi locuri de muncă.

Beneficiile și oportunitățile oferite de extindere contrabalansează posibilele obstacole, costuri și riscuri implicate de acest proces care de altfel constituie succesul Uniunii Europene. O întârziere a acestui proces sau abandonarea sa, ca urmare a neratificării sale de către oricare din membrii UE, ar constitui un eșec major pentru Europa și ar presupune costuri considerabile pentru viitoarele țările candidate. Stoparea procesului de continuare a reformelor și ajustările pe care le impune acum extinderea, va anula șansele de a face Europa mai puternică în interesul cetățenilor ei și al lumii.

Care este principalul beneficiu pentru fiecare țară în parte pe care îl prezintă extinderea UE ? Perspectiva de a deveni membru al UE a ajutat toate țările aderatoare la Uniunea Europeană să își consolideze procesul de reîntoarcere la o democrație pluralistă și o economie de piață. Stabilitatea care a fost astfel realizată și creșterea prosperității sunt nu numai în beneficiul acestor țări, dar și al viitoarelor state membre ale uniunii. Viziunea reunificării – a unei Europe “întregi și libere” – este motorul care dă viață extinderii Uniunii Europene. Procesul de extindere aduce cu împlinirea în multe domenii ce sunt de interes comun pentru cetățenii europeni. Pentru aceasta este necesar să se definească o strategie clară. Cum poate fi concepută o strategie de extindere astfel încât beneficiile să fie maxime ? Competiția de valori și poziție ierarhică a statelor din cadrul Uniunii Europene conduce la numeroase disensiuni, ce genereză în multe cazuri divizări atât în plan politic, economic și social.

Procesul extinderii a dat oferit deja o serie de beneficii economice și poate să le ofere în continuare. Printre acestea poate fi menționată o prosperitate crescută pentru vechile și noile state membre, ca o consecință a dezvoltării relațiilor comerciale și de investiții. Aderarea, o dată cu eliminarea controalelor la frontieră pentru mărfuri, va însemna prezența neîngrădită pe piață a noilor state membre. Se preconizează de asemenea beneficii ca urmare a liberalizării serviciilor, capitalului și forței de muncă. Perspective economice mai bune pentru actualele state membre, șansa noilor state membre de a ajunge la nivelul de prosperitate mult dorit. Factorii care ar influența acest lucru includ: un volum mai mare de investiții, pe lângă fluxul de capital din ultimii ani, care să conducă la creșterea în continuare a productivității, calificărilor și transferului de tehnologie, un cadru juridic și economic stabil oferit de apartenența la UE, acordarea de așistență din fonduri comunitare.

La extindere și schimbări nu trebuie omis faptul că toate acestea presupun o serie de costuri și sacrificii care vor duce ca de obicei la disensiuni. Provocarea este legată de modul în care se gestionează schimbarea și stilul de a furniza alternativele de soluționare. Viitoarele state membre și-au intensificat colaborarea, prin intermediul forțelor de poliție și aparatului judecătoresc, în aplicarea legii.

Strategiile UE trebuie să aibă în vedere stabilitatea, prosperitatea și buna guvernare în țările toate țările din cuprinsul ei inclusive pe cele ale țărilor viitoare candidate la această mare familie. Unele din întrebările care se pun cu privire la efectele aderării la această comunitate sunt valabile și pentru actualele state membre UE: se pierde sau nu suveranitatea națională, identitatea națională și în ce manieră se pot înțelege și aplica deciziile luate la nivelul comunității europene. Experiența tranziției economice este în cele mai multe cazuri o experiență dificilă, în care reformele și adaptările au condus la adâncirea inegalităților, dar și la creștere economică. Discuțiile privind viitoarele candidate la marea familie europeană aduc în prim plan pașii făcuți de fiecare țară în parte, de stabilitatea și continuitatea politicilor în diversele domenii, de mobilizarea în atingerea țelului de a păși în Europa Comună, de respectarea drepturilor omului și în general a tuturor obiectivelor și implicit a misiunii Uniunii Europene. Măsurile intreprinse de fiecare țară candidată în parte la integrare conduc la transformări către un regim politic democratic către o economie de piață a cărei valoare pozitivă se va materializa în timp. Avantajele obținute din calitatea de membru al Uniunii, s-au numărat printre stimulentele cele mai eficiente ale reformelor pe care țările candidate au fost capacitate să le întreprindă.

Capitolul I

Uniunea Europeană și valorile sale

Misiunea UE

Uniunea Europeana se bazează pe cooperarea între statele membre în domeniul politicii interne și externe pentru crearea unei Comunități ce evoluează către o Uniune Economică și Monetară. Uniunea Europeana are misiunea de a organiza, într-o manieră coerentă și solidară, relațiile între statele membre prin:

instaurarea unei cetățenii europene (care completează cetățenia naționala fără a o inlocui, și care conferă cetățeanului european anumite drepturi politice și civile); 

crearea unui spațiu de liberă circulație, securitate și Justiție (în corelație cu funcționarea Pietei Unice);

instaurarea, asimilarea și dezvoltarea acquis-ului comunitar (reprezintă ansamblul textelor juridice adoptate de către instituțiile europene, inclusiv tratatele de bază de la care s-a pornit).

Repere istorice în constituirea Uniunii Europene

Începuturi

Părinții fondatori ai Uniunii Europene de la luptători din rezistență până la avocați au fost un grup divers de oameni care au avut aceleași idealuri: o Europă pașnică, unită și prosperă. Pe lângă părinții fondatori prezentați succint în cele ce urmează, există și mulți alții care au lucrat și lucrează pentru proiectul European, inspirându-l.

Konrad AdenauerJoseph BechJohan Beyen

Winston ChurchillAlcide de GasperiWalter Hallstein

Șicco MansholtJean MonnetRobert Schuman

Paul-Henri SpaakAltiero Spinelli

Scopul creerii Uniunei Europene a fost acela de a se pune capăt numărului mare de conflicte și războaie sângeroase duse de țări vecine pe baza diferitelor orientări și îndiferite scopuri, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Nașterea Uniunii Europene, ca un titanic proiect politic transnațional, a avut ca scop principal stimularea schimbului de mărfuri și a progresului economic în țările membre ale UE, în corespundere cu teoria, emisă încă de Adam Smith, potrivit căreia, cu cât e mai mare piața tranzacțiilor economice, cu atât e mai mare eficacitatea lor. Deasemeni un alt scop al creării Uniunii Europene a fost și diminuarea influenței factorului național (respectiv naționalist) în relațiile dintre state. Lecțiile tragice ale celor două războaie mondiale, ambele cu puternice accente etno-naționaliste, europenii au privit crearea spațiului comunitar comun ca pe o modalitate de reducere a conflictelor socio-economice și naționale specifice statelor suverane.

Perspectiva Uniunii Europene ca megaproiect politic, include câteva premise pozitive care vor contribui la consolidarea europeană: instalarea unei continuități al schimbului economic și politic; progresul economic pentru toți membrii UE până nu demuli (până la criza mondială din 2008); moștenire culturală comună; religie preponderent creștină; fenotip relativ asemănător (aceeași rasă); dorința elitelor de a continua dezvoltarea Uniunii; existența unei unități valutare comune, a unui steag, spațiu de liberă circulație, ce face transparente granițele. Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, propunându-și să așigure o pace durabilă. Statele fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Anii '50 au fost marcați de Războiul Rece dintre Est și Vest. La baza apariției Comunităților Europene stă declarația din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, care prezenta un plan pus la punct împreuna cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de după razboi.“Declaratia Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de catre 6 țări (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franta, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui și Otelului (CECO), ce a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. Primele succese inregistrate de CECO au determinat miniștrii de externe ai celor 6 țări fondatoare să continue procesul de integrare in domeniul economic, astfel că in anul 1956 au fost semnate Tratatul Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA) și Tratatul Comunității Economice Europene (CEE), care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Manifestările de protest din Ungaria îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate în 1956 de tancurile sovietice; Uniunea Sovietică trece în fruntea cursei pentru cucerirea spațiului începând cu 1957 lansând primul satelit spațial din istoria omenirii, Sputnik 1. În același an, Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE), cunoscută și sub denumirea de „Piața comună”.

Anii '60 – ca perioadă de creștere economică

Anii '60 aduc o perioadă benefică pe plan economic datorată și faptului că țările UE încetează să mai aplice taxe vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce. Se convine exercitarea unui control comun asupra producției de alimente. Întreaga populație beneficiază, într-un final de suficente alimente și în curând se înregistrează chiar un surplus de produse agricole. În primavera anului 1968 încep mișcările studențești de la Paris. Numeroase schimbări apărute la nivelul societății și al comportamentului au rămas asociate, de atunci, cu așa-numita „generație '68”.

Primul val de extindere al Uniunii

La 1 ianuarie 1973, Regatul Unit, Danemarca și Irlanda vor adera la Uniunea Europeană în felul acesta numărul statelor membre ajungând la nouă. Brutalul război arabo-israelian din octombrie 1973 are drept consecință o criză energetică și apariția problemelor economice la nivel european. Încep să își trăiască ultimele clipe, cele din urmă dictaturi de dreapta din Europa odată cu căderea regimului Salazar din Portugalia, în anul 1974 și cu moartea generalului Franco în Spania, în 1975. Rezultat al politicii sale regionale, UE începe să transfere sume mari pentru crearea de locuri de muncă și de infrastructură în zonele mai sărace. Parlamentul European începe să exercite o influență tot mai accentuată asupra afacerilor europene. Anul 1979 aduce o schimbare prin care membrii acestuia pot fi aleși pentru prima dată prin vot direct, de către toți cetățenii europeni.

1980 – 1989 Căderea zidului Berlinului

Liderul polonez al sindicatului Lech Walesa și Sindicatul polonez, Solidarność devin celebri în Europa și în lume în urma grevelor personalului de pe șantierul naval Gdansk, din vara anului 1980. Grecia devine cel de-al 10-lea membru al UE în 1981, fiind urmată, cinci ani mai târziu, de Spania și Portugalia. Anul 1987 marchează semnarea Actului Unic European care reprezintă un tratat pe șase ani, destinat soluționării problemelor legate de libera circulație a mărfurilor în UE. Ia naștere „Piața unică”. În 1989 la 9 noiembrie se produce o schimbare politică majoră: cade zidul Berlinului și pentru prima dată după 28 de ani se deschid granițele dintre Germania de Est și cea de Vest. Reunificarea Germaniei are loc în luna octombrie 1990.

Europa fără frontiere. perioada anilor1990 – 1999

Începând cu căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, europenii devin și mai apropiați. Apar cele „patru libertăți”: libera circulației a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor ca se adaugă din 1993, Pieței unice. În anii '90 au fost semnate două tratate, Tratatul privind Uniunea Europeană sau Tratatul de la Maastricht, în 1993, și Tratatul de la Amsterdam, în 1999. Uniunea Europeană se extinde cu încă trei state – Austria, Finlanda și Suedia în 1995., Schengen un mic oraș din Luxemburg, va da numele său acordurilor care le vor permite, treptat, cetățenilor europeni, să călătorească fără a li se verifica pașapoartele la graniță. Mulți tineri încep să plece la studii în alte țări cu ajutorul UE.

2000 – 2009- perioadă de extindere

Noua monedă de schimb pentru mulți cetățeni europeni devine Euro. De tristă amintire, data de 11 septembrie 2001 devine simbolul pentru „Războiul împotriva terorii” după ce două avioane de linie deturnate, se prăbușesc pe clădiri din New York și Washington. Se intensifică cooperarea în lupta împotriva criminalității. Diviziunile politice dintre estul și vestul Europei sunt, în sfârșit, înlăturate, odată cu aderarea la UE, în 2004, a nu mai puțin de 10 noi țări, urmate de încă două în 2007. Criza financiară lovește economia mondială în septembrie 2008 și va determina o mai strânsă cooperare economică între țările Uniunii. La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale UE, înainte de a intra în vigoare prin care se conferă Uniunii Europene instituții moderne și metode de lucru mai eficiente.

2010 – până în present

Începe o gravă criză financiară, dar se întrevede și speranța că investițiile în noi tehnologii verzi și ecologice, alături de o mai strânsă cooperare europeană, vor duce la o creștere și o bunăstare de lungă durată. Anul 2015, aduce în atenție, pentru prima dată, politica internațională pentru dezvoltare a Uniunii Europene.  Anul european pentru dezvoltare va fi un an marcat de două evenimente:

2015 este data-limită pentru Obiectivele de dezvoltare ale mileniului 

Comunitatea internațională se va reuni pentru a conveni asupra unor noi măsuri menite să combată sărăcia, să promoveze dezvoltarea durabilă și să abordeze problema schimbărilor climatice.

A fost stabilit ca Obiectiv al Anului european pentru dezvoltare implicarea cetățenilor UE, în special pe tineri, în dezbateri referitoare la lumea actuală, la demnitate ocazie cu care vor fi organizate activități peste tot în Uniunea Europeană, precum și on-line și pe platformele de socializare.

De ce se organizează Anii europeni?

Anii europeni au fost organizați cu scopul de a sensibiliza opinia publică față de anumite subiecte, de a încuraja dezbaterile și de a schimba mentalități. În felul acesta, deseori, proiectele locale, naționale și transfrontaliere care abordează tema aleasă pentru anul respectiv beneficiază de finanțare suplimentară (Lista anilor europeni, vezi Anexa 1). Prin intermediul anilor europeni, instituțiile UE și guvernele naționale transmit un mesaj politic puternic și își iau angajamentul de a ține cont de tema în cauză în elaborarea politicilor viitoare.

Valurile de aderare

Au avut loc până în prezent șapte valuri de aderare:

1973: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie

1981: Grecia

1986: Spania și Portugalia

1995: Austria, Finlanda și Suedia

2004: Republica Ceha, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria; Bulgaria.

2007: România și Bulgaria

2013: Croația

Dupa primele extinderi denumirea tot mai des folosită pentru această structură a fost cea de Comunitatea Europeană care subliniază unicitatea centrelor de decizie existente, de fapt, încă din anul 1967, când s-au unificat Comisiile și Consiliile de Miniștrii ale celor trei comunitati (Parlamentul European și Curtea de Justiție au fost comune incă de la înființarea CEEA și CEE).

În urma intrării in vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, Comunitatea Europeana a fost denumita Uniunea Europeana (UE). În mod concret, Comunitatea Europeana continuă sa existe ca parte esențială a Uniunii Europene, fiind de altfel complet integrată deoarece domeniile Politică Externă și de Securitate Comună (PESC) și Justiție și Afaceri Interne (JAI) au încă la bază cooperarea interguvernamentală, cu toate ca Tratatul de la Amsterdam transferă o serie de competente și in aceste domenii de la nivel național la nivel comunitar. Din noiembrie 1993 Consiliul CE devine Consiliul UE, fiind desemnat astfel în special în actele adoptate in domeniile PESC și JAI. In ceea ce priveste Comisia CE, aceasta devine Comisia Europeana.

Pe parcurs tratatele inițiale ale comunitatilor europene au fost revizuite prin:

Actul Unic European (1987)

Tratatul de la Maastricht (1992)

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul de la Nisa (2000)

Procesul de extindere

Uniunea Europeana numara 28 membri în prezent și sunt in desfășurare negocieri de aderare cu Turcia. Exista două țări candidate:  Turcia și fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Celelalte state din Balcanii de Vest sunt potențiale țări candidate: Albania, Bosnia-Hertegovina, Muntenegru și Serbia, inclusiv Kosovo, în baza Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU. Tratatul de la Roma din 1957 și Actul Unic European, adoptat în 1987, de către șefii de stat și de guvernele membre, care reprezintă și prima revizuire a Tratatului de la Roma. Integrarea multinațională se bazează pe ideea creării treptate a numeroaselor relații între popoarele care participă la procesul respectiv.

După trecerea la Piața Unică din anul 1992, se inițiază faza următoare a integrării europene, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene, numit și Tratatul de la Maastricht care reprezintă actul care a creat Uniunea Europeană a celor 12 state membre, cu noi politici și forme de colaborare. Tratatul de la Maastricht contribuie pentru Comunitatea Europeană la adoptarea de acțiuni în următoarele noi domenii: Educație și pregătire profesională, Cultură, Tineret, Politică industrială, Protecția consumatorilor, Rețele transeuropene, Politică socială. Politicile nou adoptate de comunitate, relațiile economice între statele membre devin mult mai strânse și intervențiile UE mai integrate. Principalul obiectiv al tratatului de la Maastricht este crearea Uniunii Economice și Monetare, care este un pas foarte important în direcția integrării europene.

Uniunea Europeană a creat un număr de instituții având ca obiectiv buna sa funcționare, a luării hotărârilor necesare într-un mediu democratic și cu acordul statelor membre. Instituțiile UE au și atribuții de aplicare a politicilor comune. Drumul spre integrarea europeană este lung, iar nevoia de noi instituții va fi continuă, pentru adaptarea la condițiile contemporane și ale viitorului. Într-o măsură mai mare decât organizațiile clasice, UE beneficiază de o competență atribuită. Aceasta presupune că activitățile sale (funcțiile sale) nu se pot desfășura decât într-un număr limitat de domenii, determinat prin tratate. Din acest punct de vedere, se poate înțelege că UE dispune de un sistem de competențe specifice, care se pot exercita în condițiile prevăzute de tratate. Statele își păstrează competențele normative de drept comun, iar atribuirea de competențe în folosul Uniunii este în principiu revocabilă. Altfel spus, competențele naționale reprezintă regula, iar competența Uniunii reprezintă excepția. În principiu, transferul unei competențe statale la UE nu are drept efect lipșirea statelor de puterea de a interveni în materia la care se referă competența transferată.

Competențele comunitare și competențele statelor trebuie să coexiste, iar Curtea de Justiție asigură controlul repartizării competențelor între Uniune și statele membre. În conformitate cu tratatul de la Lisabona, delimitarea competențelor UE se bazează pe principiul atribuirii. Utilizarea competențelor Uniunii este condusă de principiile subsidiarității și proporționalității. Tratatul de la Lisabona stipulează cine va acționa și în ce 10 domeniu – Uniunea Europeană sau statele membre, identificând trei categorii de competență pentru UE: politici de competență exclusivă, acțiuni de sprijin, competență comună. Uniunea dispune de competență exclusivă în următoarele domenii: politica vamală, stabilirea regulilor de concurență necesare funcționării pieței, politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune din domeniul pescuitului, politica comercială comună. În cea mai mare parte a cazurilor, competențele atribuite Uniunii sunt competențe împărțite, adică statele membre își păstrează puterea de emitere a actelor normative atâta vreme cât Uniunea nu și-a exercitat competențele sale. În momentul în care statele continuă să-și exercite competențele proprii, ele sunt legate prin stipularea generală a tratatului și prin principiile generale ale dreptului comunitar.

Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele domenii și politici: piața internă; coeziunea economică, socială și teritorială; agricultura și pescuitul, exclusiv conservarea resurselor biologice marine; mediul; protecția consumătorilor; transportul; rețelele transeuropene; energia; spațiul libertății, securității și al Justiției; problemele comune ale șiguranței în materie de sănătate publică; cercetarea și dezvoltarea tehnologică.

Uniunea dispune de competență pentru a desfășura acțiuni de sprijin, de coordonare sau complementare. Politicile și domeniile respective sunt următoarele: politica industrială – a întreprinderilor și de inovare, politica de învățare și formare (educația, sportul și formarea profeșională), politica în domeniul turismului, politica în domeniul culturii, politica de protecție și integrare socială, protecția și îmbunătățirea sănătății, politica de ocupare a forței de muncă, protecția civilă, cooperarea administrativă. Având în vedere piramida șistemului juridic comunitar și divizarea politicilor după cele trei categorii conform competențelor UE-stat membru, putem preciza tipurile de guvernare care sunt aplicate și, ca urmare, nivelul de dependență a politicilor naționale de politicile Uniunii. Există șase tipuri de guvernare, care sunt următoarele: (1) politici unice, (2) armonizarea politicilor naționale, (3) coordonarea politicilor naționale, (4) coordonarea deschisă (transparentă) a politicilor naționale, (5) cooperarea între politicile naționale, (6) susținerea politicilor naționale.

Capitolul II

UE și coeziunea

Identitate națională versus identitate europeană

In cadrul articolului Europe as an Idea and an Identity, Heikki Mikkeli prezintă evoluția și principalele caracteristici ale procesului de definire și formare a identității europene în contextul intergrării. Principale forțe care au impulșionat această evoluție, sunt, conform lui Karl Jaspers libertatea, istoria și știința. Nevoia fundamantală de libertate și dorința de afirmare a individului au contribuit la definirea și apariția de noi principii și concepte, menite să extindă sentimentul de apartenență la o comunitate către apartenența la o națiune și ulterior la o identitate europeană.

Conceptul de identitate națională a început să fie foloșit în secolul XIX ,desemnând sentimentul unei persoane față de o națiune de care aparține fiind specific fiecărei persoane și depinzând de felul în care are loc procesul de interiorizare a reperelor identitare comune, precum limba vorbită, schimburile economice, diversele practici sociale, șimbolistica locală, comunitară sau de stat, cultura, muzica, bucătăria, istoria. Identitatea unei persoane nu este fixată odată pentru totdeauna, ci ea evoluează, înscriindu-se astfel într-un proces mai larg al schimbării specific erei moderne, proces caracterizat de o evoluție a cunoașterii și de efortul de adaptare a individului la aceasta.

Rezultat al civilizației și culturii europene identitatea europeană este o noțiune complexă ce integrează aspecte adesea contradictorii și  este formată atât din caracteristici ce sunt comune diferitelor culturi, etnii, popoare ce o compun, cât și din caracteristici specifice acestora. Din 1951, de la creearea CECO, și până astăzi au avut loc numeroase schimbări și au fost parcurse o serie de etape care se raportează la aprofundarea și lărgirea Uniunii Europene. Uniunea Europeana este o instituție care urmărește să-și afirme poziția și rolul pe diferite planuri: politic, economic, social, cultural și să-și transpună în viață proiectul politic și de societate.

In prezent așistăm la o accelerare atât a procesului de globalizare cât și a schimbărilor în lume fapt care determină adoptarea unor măsuri rapide și adecvate. Construcția unei identități europene acționează ca un liant al politicilor comunitare și încearcă să contureze o imagine coerentă și consistentă a comunității europene, să ofere acesteia o soliditate conceptuală. Cu toate acestea, identitatea europeană trebuie să lucreze atât la nivel guvernamental cât și la nivel de individ, pentru a da o certă greutate și validitate politicilor comunitare.

Globalizare, regionalizare și coeziune în Uniunea Europeană

Globalizarea, fenomen complex, uneori contradictoriu, se referă la un proces accentuat de integrare pe plan mondial și de raspîndire a unui set de idei ale cărui forțe promotoare sunt: liberalizarea comerțului internațional și a fluxurilor de capital, accelerarea progresului tehnologic și societatea informațională. Grupările regionale de state sunt adeseori privite ca un răspuns adecvat la curentele economice și culturale generate de globalizarea forței de muncă.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) fondată în 1951 prin Tratatul de la Paris, a fost prima organizație internațională care s-a bazat pe principii supranaționale și a fost, prin instituirea unei piețe comune pentru cărbune și oțel, destinată să extindă economia, creșterea forței de muncă, și să ridice nivelul de trai în cadrul Comunității. Un avantaj al acesteia îl constituie crearea unei înțelegeri mai aprofundate între state, fapt ce conferă o bază solidă de negociere și cooperare interguvernamentală atât pe plan economic cât și politic.

Un fenomen care are loc ca rezultat al globalizării este regionalizarea. Aceasta reprezintă procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de integrare și se poate manifesta atât în plan național cât și internațional. Punctul de plecare al regionalizării îl constituie conștientizarea dezechilibrelor regionale, urmată de descentralizarea sau deconcentrarea la nivel regional a unor activități sau competențe aflate anterior la nivel central. Avem de a face, în acest caz, cu acte administrative care sunt expresia unei voințe politice centrale în materie de structuri locale. La Uniunea Europeană se înregistrează o lipsă a practicii democratice și par inacceșibile pentru cetățenii obișnuiți datorită șistemului lor complex de funcționare. Problema deficitului democratic a apărut încă de la Tratatele Constitutive, care stabileau ca obiectiv al Adunării Parlamentare doar acela de a fi consultată de către instituțiile cu competență normativă și a fost subiectul unor lungi dezbateri de-a lungul timpului. Se poate considera că prin Tratatul de la Lisabona, problemei deficitului democratic îi sunt aduse soluții spre rezolvare cum ar fi introducerea Parlamentelor naționale în procesul decizional împreună cu creșterea puterilor acestora este o dovadă a unei reprezentativități mai mari a cetățenilor la nivelul procesului decizional european.

În concluzie, cele două curente ale regionalizării, respectiv al globalizării au avut un impact semnificativ asupra modului de funcționare al organismelor Uniunii Europene și asupra modalității de adoptare a politicilor comunitare, modificând percepția fiecărui stat membru în ceea ce privește rolul său pe scena internațională. Adoptarea unui sistem de referință comun și existența unei înțelegeri mutuale în ceea ce privește viitorul contribuie la o stabilire adecvată a politicilor și priorităților Uniunii Europene.

Extinderile succesive ale Uniunii Europene – politica regională și de coeziune – procesul de sprijin al politicilor naționale

Coeziunea economică și socială este unul dintre principalele obiective ale Uniunii Europene. Așa cum este definită în articolul 158 al Tratatului Comunităților Europene, coeziunea este necesară pentru promovarea „dezvoltării armonioase generale” a Comunității și cere o reducere a „disparităților între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni și a lipsei de progres a regiunilor defavorizate”, inclușiv pentru zonele rurale. Conform articolului 159, Comunitatea acționează prin Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune și alte instrumente financiare, pentru sprijinirea atingerii acestor obiective generale. Abia după ce Comunitatea s-a confruntat cu prima extindere și cu crizele economice din anii ’70, când atenȚia sa a fost orientată serios către problemele regiunilor, au fost înaintate propuneri pentru dezvoltarea unei politici în acest domeniu. O politică regională larg europeană a devenit vizibilă abia după negocierile de aderare ale Danemarcei, Irlandei și Marii Britanii, în anul 1973, și înființarea în anul 1975 a Fondului European de Dezvoltare Regională (ERDF). Extinderea prin aderarea Greciei, în anul 1981, a Portugaliei și Spaniei, în anul 1986, a accentuat disparitățile regionale din interiorul CEE. Fondul European de Dezvoltare Regională a trebuit să crească, iar politica regională a devenit o competență importantă a Uniunii Europene, prin Actul Unic European. Aderarea Țărilor mediteraneene și pregătirea Actului Unic European au intenșificat dezbaterea referitoare la cei care câștigă și cei care pierd în Comunitate. Extinderea spre nord a Comunității Europene nu a mărit inegalitățile regionale în UE. Țările nordice însă au acordat importanță inegalităților din interiorul statelor proprii, în special în ceea ce privește regiunile lor nordice și mai puȚin populate. La Consiliul European de la Berlin, în anul 1999, s-a încheiat acordul politic denumit „Agenda 2000”. Agenda 2000 răspunde următoarelor provocări cu care s-a confruntat UE la începutul acestui secol: reforma politicilor UE în vederea extinderii, negocierea extinderii, pregătirea tuturor țărilor candidate pentru aderare, finanțarea extinderii, sprijinirea statelor membre ale UE prin finanțarea politicilor, întărirea politicilor interne ale UE. Chiar dacă, sub aspect economic, Uniunea Europeană este una dintre regiunile cele mai prospere din lume, disparitățile dintre statele membre și regiuni sunt importante.

După aderarea în anul 2004 a celor zece noi membri, diferențele de dezvoltare între regiuni s-au dublat. Din această cauză, Uniunea are ca scop împlinirea celor două obiective importante:

1. dezvoltarea armonioasă a Uniunii și

2. coeziunea economică și socială – care demonstrează solidaritatea față de regiuni mai puțin dezvoltate.

Disparitățile mai complexe între statele membre ale Uniunii Europene și regiuni sunt date de: dotările cu infrastructură; calitatea mediului; șomajul și aptitudinile forței de muncă necesare pentru dezvoltarea viitoare; mărimea și diverșitatea mediului de afaceri; diferențele în ceea ce privește utilizarea noilor tehnologii. Tratatul de la Maastricht accentuează importanța „coeziunii economice și sociale", subliniind obligația clară de a se foloși politici adecvate pentru reducerea dezechilibrelor economice și sociale. În cadrul UE, pentru promovarea dezvoltării economice, există în Țările membre, la toate nivelurile de guvernare, politici care utilizează o gamă de mijloace și obiective. Acestea includ așistența în domeniul tehnologiei și inovării, ajutoare pentru restructurarea industriei aflate în declin, sprijinul acordat IMM-urilor și crearea condițiilor favorabile pentru investiții.

Începând din anul 1995, inegalitățile scad în întreaga UE, iar această scădere este mai rapidă între țări decât între regiuni. În paralel, în interiorul mai multor țări membre, inegalitățile regionale se intenșifică. Apar disparități importante atât între statele membre, cât și între regiunile sale. PIB-ul celor mai dinamice 10 regiuni din Uniunea Europeană este de peste 5 ori mai mare decât PIB-ul celor 10 regiuni din Uniunea Europeană rămase mai în urmă. În cazul Greciei, politica regională este rezultatul influenței atât a factorilor din mediul extern, cât și a factorilor interni. Factorii externi sunt corelați cu participarea Greciei la UE, în special la Piața Unică Europeană și la Uniunea Economică și Monetară Europeană. Pe de altă parte, mediul intern este influențat de Politicile Regionale pe care le-a aplicat Grecia în trecut: „calea istorică” (path dependency), care este caracterizată de modelul centralizat. În anul 1986, șituația se schimbă radical cu ocazia aplicării Programelor Mediteraneene Integrate (PMI), finanțate de UE. Programele Mediteraneene Integrate au acționat ca pilot pentru cele care au urmat: un flux continuu de cadre de planificare și 13 programe operaționale, care au început înaintea revizuirii politicii structurale comunitare din 1988.

Primul Cadru de Sprijin Comunitar (CSC) pentru perioada 1989-1993, al doilea Cadru de Sprijin Comunitar pentru perioada 1994-1999, al treilea pentru perioada 2000-2006 și Planul Strategic Național de Referință 2007-2013. În cele trei cadre de planificare, s-au creat 39 de programe operaționale regionale (există 13 regiuni în Grecia și pentru fiecare s-a creat câte un program, pentru fiecare dintre cele trei perioade). Adăugând și cele șase din Programele Mediteraneene Integrate, numărul de programe regionale a ajuns la 45. În Grecia, instrumentul național principal de promovare a coeziunii economice și sociale este Programul de Investiții Publice (PIP), care finanțează proiecte vaste pentru infrastructurile din transport, educație, sănătate, cultură și alte sectoare-cheie ale economiei, la nivel național și regional. Majoritatea fondurilor alocate de Programul de Investiții Publice (PIP) trec prin Cadrul Comunitar de Sprijin (CCS). Toate regiunile Greciei, din momentul aderării la UE, au aparținut Obiectivului Prioritar 1 al UE, care promovează dezvoltarea și ajustarea structurală a regiunilor a căror dezvoltare este rămasă în urmă. Greciei i-au fost alocate sume importante din toate Fondurile Structurale și din Fondul de Coeziune, în cadrul politicii regionale a UE. Grecia este o țară cu o varietate geografică importantă, cu regiuni cu o mare neomogenitate între ele, ca atare există dificultăți în dezvoltare. Grecia este divizată în 13 regiuni, care se pot împărți în trei categorii: a) cele cărora le aparțin centre urbane mari; b) cele cu venit suficient de mare, cu șomaj relativ scăzut și cu turism dezvoltat; c) cele subdezvoltate și cu o economie în declin. După o perioadă de timp de 25 de ani, au avut loc schimbări substanțiale în ceea ce privește statutul regiunilor Greciei, ca de exemplu ieșire reală din obiectivul 1 a 5 dintre ele. Procedurile de programare a intervențiilor UE asupra politicilor statelor membre operează pe baza următoarelor principii-cheie: subșidiaritatea, adiționalitatea, principiul programării, parteneriatul. La începutul fiecărei perioade de programare, Uniunea Europeană (Conșiliul, la propunerea Comisiei Europene și după negocieri cu Parlamentul European) decide bugetul pentru Fondurile Structurale și definește regulile de bază pentru foloșirea lor. Urmând aceste 14 decizii și linii directoare, fiecare stat membru sau regiune – cu implicarea activă a actorilor economici și sociali – identifică zonele în dificultate sau grupurile sociale vulnerabile și trasează propunerile și strategiile de dezvoltare, rezumate în „Planul Național de Dezvoltare” (PND).

Experiența arată că politica regională poate fi de succes numai dacă își concentrează eforturile într-un număr limitat de zone și asupra unor grupuri sociale dezavantajate moderat de largi. Acestea sunt: (I) Regiuni defavorizate: (1) Regiunile a căror dezvoltare este rămasă în urmă; (2) Regiunile care se confruntă cu converșii; (3) Regiunile al căror PIB/locuitor este sub 90% din media Comunității. (II) Grupuri sociale vulnerabile; (III) Autorități locale și regionale. Pentru perioada de programare 2007-2013, procedura administrării intervențiilor s-a șimplificat în comparație cu perioadele anterioare, se aplică mai mult principiul de proporționalitate și este descentralizată. Obiectivele pe perioada 2007-2013 sunt: (1) Convergența; (2) Competitivitatea Regională și Ocuparea; (3) Cooperarea Teritorială Europeană. Bugetul total destinat întregii UE pentru sprijinul politicilor naționale pe perioada 2007-2013 este de 308,04 miliarde euro

Implicații ale aderării statelor la UE, cu referire la statele GIPS

Experiența valurilor anterioare de aderare la UE ne arată că procesul de „catching-up” neceșită mult timp și continuă mult după aderare. Un exemplu edificator este reprezentat de statele PIIGS care, deși au aderat la UE înaintea statelor din ECE, nu au reușit toate să atingă media zonei euro până în prezent. Într-adevăr, PIIGS nu sunt direct comparabile cu statele ECE date fiind condițiile inițiale de dezvoltare economică și structurile economice diferite, însă este interesant că, după mulți ani ca state membre ale Uniunii Economice Monetare (UEM), încă nu au ajuns la media zonei euro. Experiența acestor state sugerează că țările din ECE care au aderat la UE având un nivel mult mai redus al veniturilor reale vor avea de parcurs un drum foarte lung în procesul de convergență cu zona euro. Ultimele două valuri de aderare la UE au adus în construcția europeană noi state conșiderate periferice prin comparație cu zona Euro, în ceea ce privește convergența economică. Este clar că acest lucru a condus la crearea unor disparități majore privind nivelurile de dezvoltare economică în interiorul Uniunii.

Aderarea la UE nu reprezintă etapa finală în procesul de integrare europeană, ci un pas intermediar în obținerea calității de membru al UEM. Statele din ECE nu beneficiază de o clauză de „opt-out” privind aderarea la UEM, precum Marea Britanie și Danemarca, motiv pentru care sunt obligate să facă eforturi de îndeplinire a condițiilor de convergență nominală în vederea adoptării monedei euro. Până în prezent, doar trei state din ECE au aderat la zona euro, și anume Estonia, Slovenia și Slovacia. Adoptarea monedei unice rămâne principala provocare cu care se confruntă Bulgaria, Cehia, Letonia, Lituania, Polonia, România și Ungaria în procesul de integrare europeană. Îndeplinirea criteriilor de convergență nominală este obligatorie pentru aderarea la UEM. Importanța convergenței economice nu este de neglijat, în condițiile în care lipsa acesteia conduce la costuri mai mari de adoptare a monedei unice.

Portugalia, Irlanda, Grecia și Spania sunt denumite și de state de coeziune datorată poziționării acestora la periferia nucleului dur al UE, în principal din cauza nivelului redus al venitului pe locuitor, comparativ cu UE și cu zona euro. În timpul crizei economice recente, vulnerabilitățile statelor de coeziune au devenit chiar mai evidente. Criza datoriilor suverane continuă să zdruncine din temelii stabilitatea zonei euro și încrederea în Uniunea monetară. Portugalia, Grecia și Irlanda au primit așistență financiară din partea Fondului Monetar Internaționale și a UE. Cu toate acestea, șituația rămâne incertă în prezent. Italia s-a alăturat grupului GIPS din cauza provocărilor economice și financiare șimilare acestui grup, datoria publică și deficitul bugetar fiind doar un aspect al problemei. La momentul actual, PIIGS sunt economiile cu cele mai mari dificultăți din zona euro. Dincolo de problemele fiscale, acestea se confruntă cu dificultăți importante în ceea ce privește ocuparea forței de muncă și nivelul de productivitate. Moneda euro s-a dovedit a fi atât o binecuvântare, cât și un blestem pentru aceste state. Convergența reală, în principal exprimată prin convergența veniturilor, a fost analizată de Galor (1996), care a formulat trei ipoteze majore privind convergența: ipoteza convergenței absolute, ipoteza convergenței condiționale și a cluburilor de convergență. Într-o lucrare recentă, Spruk (2011) analizează dinamica convergenței venitului pe cap de locuitor în statele de tranziție cu venituri ridicate, din Europa Centrală (Cehia, Croația, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovacia și Codași sau performeri? Statele ECE vs. PIIGS 39 Slovenia) în perioada 1991-2007, pe baza modelului β convergență. Concluzia principală desprinsă din acest studiu susține contribuția majoră a capitalului uman la creșterea vitezei de convergență reală. Miron, Dima și Păun (2009), printr-un studiu complex realizat la nivelul statelor ECE privind convergența reală cu zona euro în perioada 1999-2007, pe baza mai multor indicatori economici, arată că Polonia și Cehia sunt statele care s-au apropiat cel mai mult de zona euro. O lucrare anterioară realizată de Próchniak și Matkowski (2004) se concentrează pe convergența veniturilor și convergența ciclică a statelor ECE în perioada 1993-2004. Rezultatul principal subliniază convergența și șincronizarea statelor între ele și în raport cu UE, din perspectiva veniturilor. Conform Comitetului de Politică Monetară a Băncii Centrale Europene (2004), structura PIB pe sectoare economice este relevantă pentru politica monetară datorită influenței acesteia asupra mecanismelor de transmitere a șocurilor externe. Angeloni et al. (2005) consideră structura PIB un indicator important pentru convergența structurală și o bază de referință pentru evaluarea stadiului de dezvoltare economică a unei țări. Utilizând metodologia propusă de Krugman (1991), autorii compun un indice al divergenței structurale pentru a evidenția gradul de convergență al noilor state membre ale UE cu zona euro. Von Hagen și Trăistaru (2005) calculează un indice al dișimilarității structurale în același scop. Darvas și Szapary (2004) au realizat o analiză empirică a evoluției structurii producției industriale în Ungaria, Polonia și Slovenia, observând un grad ridicat de corelare cu zona euro. Bojesteanu și Bobeica (2008), plecând de la analiza sincronizării ciclurilor de afaceri între noile state membre ale UE și zona euro, arată un nivel în creștere a convergenței structurale pentru toate statele analizate, cu excepția Estoniei, Lituaniei, Slovaciei și României. Relația dintre convergența reală și structurală a fost analizată de Barrios, Barry și Strobl (2002) în cele patru state de coeziune: Grecia, Spania, Portugalia și Irlanda. Din acest studiu reiese corelația dintre convergența structurală și cea a veniturilor. Barry (2003) compară realizările economice ale statelor de coeziune în perioada 1960-2000, cu scopul de a identifica procesele care au condus la creșterea convergenței reale de-a lungul timpului, plecând de la performanța pieței muncii, stabilitatea macroeconomică și politicile adoptate la nivel microeconomic. Varblane și Vahter (2005) analizează comparativ convergența reală a noilor state membre (inclusiv statele aderante la acea dată, România și Bulgaria) și a statelor de coeziune cu UE în perioada 1995-2004, ajungând la concluzia că statele din ECE au înregistrat performanțe mai bune în atingerea convergenței reale cu UE până la momentul aderării.

Problemele actuale ale Uniunii care își așteaptă soluționarea

Politicianul portughez de cursă lungă José Manuel Durao Barroso a lăsat după 10 ani de la asumarea celei mai puternice poziții din mecanismul instituțional al Uniunii Europene, noului președinte al Comisiei, luxemburghezul Jean Claude Juncker (la rândul lui, un senior al politicii europene), într-un moment în care Uniunea trebuie să producă soluții și răspunsuri de o importanță crucială privind desfășurarea și maniera de încheiere a procesului de integrare europeană. Problemele apărute și nu neapărat soluționate sau nesoluționate din moștenirea Barroso, au rămas în sarcina noului președinte. La 1 ianuarie 2007 România a fructificat o imensă șansă istorică, devenind membru al Uniunii Europene chiar la finalul fericitei epoci a integrării europene. Semnarea Tratatului de Aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumünster din Luxemburg, a fost un eveniment optimist din lungul ciclu al integrării continentului. La distanță de doar câteva săptămâni a urmat cutremurul politic provocat de respingerea Tratatului Constituțional, în referendumurile din Olanda și Franța, cu doar câțiva ani înainte de criza financiară globală (extinsă prin convulsiile Zonei Euro), care au schimbat profund perspectiva clasei mijlocii occidentale asupra democrației liberale, toleranței, generozității și absorbției continue a Estului Europei în mecanismul bunăstării apusene.

Deosebit de severă Criza Zonei Euro (2009-2012) a lăsat urme sociale și politice adânci în Eurobarometru, dar a fost, după cum afirmă autoritățile depășită. Tandemul Merkel-Sarkozi și Comisia Barroso, Guvernările de centru-dreapta, deși devenite la un moment dat extrem de nepopulare, au contribuit mult la salvarea unor țări de la incapacitatea de plată (chiar dacă Grecia, de exemplu, a fost într-un faliment mascat timp de vreo trei ani) și au concretizat efortul ca moneda Euro și chiar Uniunea Europeană, în ansamblu, să supraviețuiască. În conferința de presă de final al mandatului său, Barroso a făcut dealtfel o observație importantă: „Problemele pe care le avem astăzi în integrarea europeană nu se datorează, în niciun caz, României și Bulgariei. […] În schimb, dacă nu s-ar fi produs lărgirea Uniunii în 2004 și 2007, apetitul Rușiei nu s-ar fi limitat doar la Ucraina, ci ar fi afectat deopotrivă Bulgaria și țările baltice”.

Câteva din priorități

Uniunii Europene îi revine sarcina de a clarifica un set de probleme lăsate spre soluționare și anume:

Marea Britanie și nemulțumirile ei

Între Marea Britanie și Uniunea Europeană Nemulțumirile, încep să se manifeste crizei de (ne)încredere la o cotă la care o decizie limpede, într-un sens sau altul, deci de ieșire sau respectare a regulilor organizației, a devenit necesară, urgentă și obligatorie., Potrivit algoritmului de calcul asumat de toți membrii Londra a fost informată că trebuie să își crească cu 2,1 miliarde de euro contribuția la bugetul Uniunii Europene. Premierul Cameron a răspuns răspicat că nu va plăti diferența rezultată din performanțele economice (mai bune decât cele prognozate) ale Marii Britanii, iar Comisia Europeană a amenințat guvernul britanic cu sancțiuni exemplare. Referendumul planificat după 2015, dacă va mai avea loc, ar putea fi la urma urmei soluția pentru o ieșire onorabilă a Regatului britanic din Uniune, ieșire care nu ar afecta nicidecum funcționarea în continuare a blocului comunitar (cum nu a afectat-o nici până în 1973, când a fost admisă Londra). Actualul premier conservator David Cameron a spus de mai multe ori ca, in cazul in care va ramane premier, va purta negocieri cu Bruxellesul in privinta rolului Londrei in spatiul comunitar, in sensul transferarii mai multor atributii catre capitala britanică. Totodată, Cameron a vorbit și despre organizarea în 2017 a unui referendum în privința rămânerii țării sale in Uniunea Europeana. Obținerea unui drept de veto asupra deciziilor comunitare care au potențialul să afecteze interesele naționale britanice este unul din obiectivele avute in vedere de noul cabinet Cameron. De asemenea, britanicii urmăresc și o diminuare a fluxului imigranților est-europeni în Regatul Unit. Din punctul de vedere al șefei Reprezentanței Comisiei Europene (CE) in România, Angela Filote, anunțul privind referendumul britanic este un test de stres.

– Șomajul problemă spinoasă care foarte ridicat din țările sudice (în special în rândul tinerilor) o problemă care ține de eșecul de guvernare națională a statelor respective (grupul GIPS – Portugalia, Italia, Grecia, Spania) dar atribuită în mod greșit, în percepția oamenilor, politicilor Uniunii Europene. Cauzele sunt diverse dar contribuie în primul rând cheltuielile mult peste puterile economice ale țărilor respective și a evaziunii fiscale uriașe, nu datorită Bruxelles-ului. Problema este reală (și la Lisabona, și la Roma, și la Madrid) iar de soluționarea ei, națională sau europeană, va depine atitudinea față de Uniunea Europeană a unei întregi generații a națiunilor mediteraneene.

– Sustenabilitatea monedei Euro fără uniunea fiscală și bancară cerută de Germania, deci fără convergența politicilor fiscale și bugetare, rămâne riscantă în realitatea economică atât de diferită a statelor membre. Din această perspectivă, Uniunea Europeană are de luat poziții deosebit de riscante.Formularea unei politici comune eficiente în domeniul energiei, care să confere securitate energetică sustenabilă economic națiunilor Europei, și să acomodeze totodată temerile de distrugere a mediului natural;

– Ascensiunea populismelor (naționalismul francez, euroscepticismul britanic, anarhismul grecilor, xenofobia și sentimentul anti-imigrație, anti-americanismul și anti-semitismul francez sau din alte țări, revizionismul ungurilor etc.) aduce și implică o schimbare de cultură politică, aflată în creștere amenințătoare, precum și slăbirea convingerilor favorabile modelului democrației liberale, implicit o contestare tot mai virulentă a status-quo-ului european de astăzi;

– Căutarea (negocierea) unui model de conviețuire pașnică și rațională cu Rusia, probabil cu o Rusie post-Putin, în fond o provocare perpetuă a Occidentului în ultimii două sute de ani. Criza Ucrainei este acutizată în present de presiunile anti-integrare venite dinspre Est și de tensiunile induse de Moscova în cadrul statelor Parteneriatului Estic;

– Resuscitarea parteneriatului transatlantic, prin finalizarea cu succes a negocierilor pentru Acordul TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership), garantul înființării celei mai mari și mai bogate piețe comune din istoria umanității, o sarcină politică deloc ușoară dacă se ia în considerare creșterea rezistențelor europene, guvernate de diferite interese din afara Uniunii, la adresa parteneriatului esențial cu Statele Unite. Acestea sunt, pe scurt, câteva din prioritățile Comisiei Juncker, parte a moștenirii Comisiilor Barroso de după 2004.

Procesul de creare a Statelor Unite ale Europei – riscuri

Studiul în cinci state-membre de bază ale UE: Italia, Spania, Franța, Germania și Suedia efectuat în 2009 de către Institutul Viavoice pentru Liberalizare, a arătat că la acel moment aproape jumătate din cetățenii acestor state își doreau „apariția unei Europe federale”. Cei mai mulți doreau și îi atrăgea idea de „un președinte european”, „un ministru european al economiei și finanțelor”, „un ministru de externe”. Trebuie avut în vedere totuși că spre deosebire de Statele Unite ale Americii, unde există o națiune americană, în Uniunea Europeană nu există o națiune europeană, care să asigure un grad înalt de integrare și să cimenteze o construcție politică atât de ambițioasă.

Procesul de creare a Statelor Unite ale Europei este din start supus unor riscuri serioase. De ce? Pentru că eșecului în extinderea și consolidarea Uniunii Europene îi subscriu mai mulți factori. Asemeni cazului formării URSS, popoarele antrenate în construirea UE se află pe propriile teritorii și conform istoriei, în asemenea situații, mai devreme sau mai târziu izbucnesc conflicte din cauză că națiunile țin să-și afirme identitatea națională și concomitant apare un egoism colectiv față de imigranți și față de diverse imixtiuni, inclusiv economice, din afară. Europa s-a confruntat mereu cu conflicte etnice iar exemplul din anii 1990 al Iugoslaviei este cât se poate de elocvent în această privință. Procesul de consolidare și cooperare a statelor-națiuni a fost de-a lungul timpului sângeros, iar popoarele europene rămân până în prezent sensibile cu privire la integritatea și statutul lor național. Proaspăta identitate culturală, europeană către care se tinde se vrea construită de liderii politici și va trebui să intre în competiție cu identitățile naționale puternic înrădăcinate, iar demersurile integraționiste ar putea să eșueze în încercarea de a atrage acceptul și loialitatea majorității cetățenilor Europei. În ultimul timp politicile socio-economie ale UE nu mai trezesc consensul și entuziasmul de altădată, acționându-se tot mai des prin constrângeri și avertizări, pentru implementarea deciziilor cu caracter economic, civil, politic. Uniunea Europeană se birocratizează și se centralizează, în timp ce la orizont se prevede o renaștere a unor pașiuni și revendicări adverse – cele identitare, regionale și etno-naționale, cu care proiectul Uniunii Statelor Europene va intra într-un conflict inevitabil.

Frustrările, nemulțumirile și suspiciunile din interiorul UE devin din ce în ce mai accentuate în ultima perioadă. În anii 2011-2012, în special criza monedei europene și situația spre faliment din mai multe țări-membre ale UE, au atenționat aspra fragilității construcției europene pe multe planuri inclusiv în economie și diplomație.

Analiștii de la banca UBS AG, a doua ca importanță în Europa, au publicat un raport în 2011 în care susțineau că Zona Euro în actuala ei formă creează mai multe costuri decât beneficii pentru țările-membre, datorate aproape în exclusivitate diferențelor de nevoi și direcțiilor variabile în care acestea se îndreaptă.  În urma concluziilor se pot prefigura două posibilități: una în care zona Euro se transformă într-o Uniune fiscală (sau Conferedație fiscală) și cea de a doua în care Zona Euro se rupe. Cel de-al doilea scenariu ar avea consecințe dezastruoase pentru Uniunea Europeană, care ar declanșa, prăbușirea sectorului bancar, părășirea cadrului UE (sau dispariția totală a UE), protecționismul și competiția economică neloială dintre foștii parteneri, dezordini sociale. După cum ne arată istoria ruperea de până acum a uniunilor monetare a fost tot timpul însoțită de dezordini sociale sau de războaie civile. Economistul Larry Hatheway, de la UBS, a fost mai tranșant în opinie și în avertizările sale, afirmând în decembrie 2011 că „Zona Euro a fost un concept greșit de la bun început”, prăbușirea acestei zone ar putea avea efectele unui scenariu apocaliptic, iar europenii ar face bine dacă ar investi în metale prețioase, conserve și arme. Nouriel Roubini, laureat al Premiului Nobel pentru economie, declara în septembrie 2011 că o instabilitate politică și socială în Zona Euro ar putea duce în final chiar la conflicte militare. Contextul crizei financiare șistemice creează premise deosebit de favorabile pentru apariția și ascenșiunea partidelor de extrema dreaptă, neo-naziste, care cu ușurință vor găși “vinovați” și “dușmani” în interiorul granițelor Uniunii Europene și vor pleda pentru securizarea suveranității și integrității particulare a statelor. Dacă este să se privească în trecutul nu prea îndepărtat și anume toamna anului 2011, se poate vedea că Zona Euro a fost la un pas de a se sparge, riscând să provoace o reacție în lanț a default-urilor în cadrul UE.

Sondajele de opinie arată o cădere drastică în ultimul timp a încrederii în Uniunea Europeană; în Spania, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie mai mult de jumătate din populație și-a pierdut încrederea în perspectivele Uniunii Europene. Un Euroscepticism care e generat de multe realități și anume: colapsul pieții bancare, de măsurile de austeritate la nivel de UE, de cotele extrem de înalte ale șomajului în unele țări etc.. 

Mijlocul anului 2012, aduce o relativă temperare a alertei generale din Zona Euro, pe motivul unor înțelegeri între liderii principali din UE. Această stabilitate este în esență una aparentă și temporară, dictată de interesul păstrării echilibrului financiar și a securității economice fiind fondată pe rațiuni de ordin de câștig și pierdere financiară, nemaiavând deja la bază motivațiile politice și culturale de altădată. Intenția de preluare a controlului asupra bugetelor naționale și a politicilor economice de către oficialii Uniunii Europene este din ce mai accentuate.

Viziunea unei Uniuni Europene continuă totuși deoarece mersul înainte este unica lui modalitate de a-și prelungi supraviețuirea. Ministrul de externe al Germaniei, Guido Westerwelle în 2012, a propus formarea mai multe soluții printer care crearea unei armate comune a Uniunii Europene, întocmirea de legi care să înăsprească securitatea în UE, formarea unei singure piețe a industriei de apărare europene, crearea unui minister de externe.

Capitolul III

Cercetare

Analiza comparativă a evoluției postaderare a statelor GIPS

din perspectiva aqius-ului comunitar

În cadrul UE, pentru promovarea dezvoltării economice, există în țările membre, la toate nivelurile de guvernare, politici care utilizează o gamă de mijloace si obiective. Chiar dacă, sub aspect economic, Uniunea Europeană este una dintre regiunile cele mai prospere din lume, disparităŃile dintre statele membre si regiuni sunt importante. După aderarea în anul 2004 a celor zece noi membri, diferențele de dezvoltare între regiuni s-au dublat. Din această cauză, Uniunea are ca scop împlinirea celor două obiective importante: (a) dezvoltarea armonioasă a Uniunii si (b) coeziunea economică si socială – care demonstrează solidaritatea față de regiuni mai puțin dezvoltate.

Disparitățile mai complexe între statele membre ale Uniunii Europene si regiuni sunt date de: dotările cu infrastructură; calitatea mediului; somajul si aptitudinile forŃei de muncă necesare pentru dezvoltarea viitoare; mărimea si diversitatea mediului de afaceri; diferențele în ceea ce priveste utilizarea noilor tehnologii.

În cadrul Europei, dar și în cadul UE, există după cum a fost prezentat până în momentul de față o competiție de valori și poziție ierarhică, de statut politic, o competiție care niciodată nu va fi sucombată. În ceea ce privește bunăstarea economică a UE, s-au șimțit împliniți din punct de vedere financiar cetățenii acelor țări care erau în topul dezvoltării industriale și postindustriale și acum câteva decenii (în special țările din centrul și nordul Europei). Cetățenii noilor țări membre ale UE sunt și vor rămâne săracii la masa europeană comună, iar a gândi la o egalitate a bunăstării economice pentru toate țările și toți cetățenii UE este după unii utopică. Discriminarea simțită de unele state este dată de diferența de potențial economic la un moment ce reprezintă un alt motiv serios care periclitează consolidarea Uniunii Europene. O incursiune în trecutul nu prea îndepărtat ne adduce în prim plan a modului în care fusese denumit de către analiștii economici grupul țărilor membre ale UE care au sărăcit cel mai mult din cauza crizei financiare – țările PIGS (Portugalia, Irlanda, Grecia, Spania). A fost adăugată și Italia, rezultând un PIIGS. Se poate evidenția astfel deranjul și iritarea pe care o resimte în general UE față de partenerii de alianță europeană mai slabi și mai săraci. În timpul crizei economice recente, vulnerabilitățile statelor de coeziune au devenit chiar mai evidente. Criza datoriilor suverane continuă să zdruncine din temelii stabilitatea zonei euro și încrederea în Uniunea monetară. Portugalia, Grecia și Irlanda au primit asistență financiară din partea Fondului Monetar Internaționale și a UE. Cu toate acestea, situația rămâne incertă în prezent. Italia s-a alăturat grupului GIPS din cauza provocărilor economice și financiare similare acestui grup, datoria publică și deficitul bugetar fiind doar un aspect al problemei. La momentul actual, PIIGS sunt economiile cu cele mai mari dificultăți din zona euro.

Scopul cercetării este de a realiza o analiză comparativă a evoluției post aderare a statelor PIGS.

Obiectivele cercetării

Obiectiv general

analizarea comparativă a evoluției post aderare între Portugalia, Italia, Grecia și Spania

Obiective specifice

evidențierea aspectelor preaderare ale statelor GIPS

caracterizarea perioadei postaderare a statelor GIPS

descrierea (analizarea) efectelor postaderare în cazul țărilor GIPS din perspectiva aquis-ului comunitar

Ipoteza

În demararea demersului de cercetare se pornește de la următoarea ipoteză: Aderarea la UE a țărilor GIPS au condus la adâncirea inegalităților, dar și la creștere economică între acestea.

Aspecte de metodologie

Analiza comparativă propune o dimensiune de analiză care permite identificarea asemănărilor și diferențelor la nivelul unor societăți, comunități, grupuri, instituții sau organizații, ori la nivelul unor fenomene sau procese particulare, oferind posibilitatea clasificărilor pe baza unui anumit număr de variabile. Se constată că analiza comparativă a cunoscut o transformare importantă față de începutul anilor 1960, atât cantitativă, în sensul creșterii numărului studiilor comparative, cât și calitativă, în sensul creșterii complexității acestora.

Studiile comparative în cazul temei abordate se confruntă și ele cu o serie de limite precum: diferențele culturale, diferența în cultura cercetării, barierele lingvistice, echivalența conceptelor/termenilor, diferențele între țări în privința disponibilității datelor, înțelegerea impactului diferit al contextului social asupra unor variabile asemănătoare, relevanța comparațiilor unor țări foarte diferite ori alegerea unității de analiză adecvate (țara, regiune, comunitate, grup social).

Cercetarea comparative ne ajută să înțelegem mai mult întregul proces și cauzele pentru care în unele țări politicile și reglementările reușesc și în alte țări nu. Principalele scopuri ale cercetării comparative sunt: furnizarea unui context mai larg; identificarea unor pattern-uri generale; testarea teoriei și realizarea de predicții (Babbie, Earl, 2010).

Charles Ragin identifica trei strategii de cercetare generala, dar pe care le putem adapta pentru cazul cercetarilor comparative (1994, p. 48-49):

– Cercetari calitative pentru studierea asemanarilor, in care studiem un numar mic de cazuri, in profunzime si pe un numar mare de dimensiuni, pentru a putea intocmi un profil al acestora;

– Cercetari comparative propriu-zise, in care studiem un numar moderat de cazuri, studiind patternurile de asemanari si diferente pentru a intelege mecanismele care opereaza;

 – Cercetari cantitative, in care studiem multe cazuri, pentru a incerca sa gasim regularitati intre un numar mic de variabile (exemplul nostru, chiar daca se bazeaza pe un numar moderat de cazuri se inscrie in aceasta ultima categorie, prin scopul sau si prin metoda de analiza statistica folosita).

Există metode specifice care se folosesc in comparatii. Pentru o cercetare calitativa vom folosi studiile de caz. Uneori se poate folosi chiar un singur caz , mai ales daca scopul nostru se refera la invalidarea unei teorii. Cazurile deviante sunt cele mai utile pentru asa ceva.

Delimitări conceptuale

Punctele commune în demararea cercetării constau din aquis-ul comunitar care nu se negociază (deoarece un stat poate participa la procesul decizional și poate modifica legislația comunitară numai atunci când este membru al Uniunii), și grupul țărilor membre ale UE care au sărăcit cel mai mult din cauza crizei financiare denumit de către analiștii economici – țările PIGS.

Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi si obligatii comune ce se aplică tuturor statelor member ale Uniunii Europene. Este in continuă evoluție si include: continutul, principiile si obiectivele politice ale tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene, precum si ale tuturor acordurilor care le-au modificat in timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri; actele cu putere obligatorie adoptate pentru punerea in aplicare a tratatelor (directive, regulamente, decizii); recomandările și avizele adoptate de instituțiile UE; celelalte acte adoptate de instituțiile Uniunii Europene (declaratii, rezolutii, deciziicadru, etc.); actiunile comune, pozițiile comune, conventiile semnate, rezoluțiile, declaratiile si alte acte adoptate cu privire la politica externa si de securitate comuna; actiunile comune, pozițiile comune, conventiile semnate, rezoluțiile, declaratiile si alte acte adoptate cu privire la Justiție si afaceri interne; acordurile internationale incheiate de Comunitati si cele incheiate de statele membre ale UE cu privire la activitatea acesteia din urma; jurisprudența Curtii de Justiție a Uniunii Europene si a Tribunalului de Prima Instanță. Fiecare act comunitar trebuie înțeles in contextul general al politicilor comunitare din fiecare sector, fiind necesara cunoasterea acestora. In acest sens, acquis-ul comunitar cuprinde nu numai dreptul comunitar in sens strict, ci si toate actele adoptate in domeniile PESC (Politica externa si de securitate comuna) si JAI (Justiție si afaceri interne) si, mai ales, obiectivele comune formulate in tratate. Prezentarea politicilor comunitare este in primul rand facuta in cărțile verzi (Cărțile verzi sunt comunicari oficiale ale Comisiei privind politicile in diferite domenii sau subdomenii. Ele se adreseaza părților interesate (grupuri de interese, agenti economici, institutii comunitare etc.) pentru a declansa un dialog cu acestea privind problemele în cauză.) și in cărțile albe (Cărțile albe urmează, de regula, dezbaterilor determinate de cărțile verzi și conțin propuneri de legiferare sau de actiune in domeniile/subdomeniile respective, contribuind efectiv la dezvoltarea politicii comunitare in aceste privinte), fiind de aceea necesară și consultarea sistematică și permanentă a acestora.

Aquis-ul comunitar ca un tot legislativ se compune din tratatele, deciziile, regulamentele, recomandările și alte acte normative emise de instituțiile decidente ale comunității. Aquis-ul comunitar conține în esență două mari componente: Tratatele (plecând de la Tratatul de la Roma -1957) și legislația comunitară (directive, regulamente, decizii, etc). Cele mai importante tratate sunt:

– Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, prin care se pun bazele celor trei piloni ai Uniunii. Primul pilon, Comunitățile Europene, permite instituțiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii (piața unică, transporturi, concurență, moneda unică, etc.) urmărind coeziunea economico-socială. Al doilea pilon, Politica externă și de securitate comună, reprezintă cadrul acțiunilor comune ale statelor membre în acest domeniu. Al treilea pilon, Cooperare polițienească și judiciară în materie penală, este cadrul cooperării dintre organele de poliție și de Justiție din statele membre pentru consolidarea securității interne.

– Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, conține prevederi în domeniile drepturilor cetățenilor, cooperării în domeniul securității și justiției, politicii externe și de securitate comună și consolidării democrației.

– Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul național, fie prin referendum. Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, conține prevederi pentru a asigura o bună activitate instituțională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se, deci, în viziunea unei reforme instituționale ale cărei trei axe principale sunt componența și modul de funcționare al instituțiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniștri și consolidarea cooperării între instituții.

Negocierile de aderare s-au desfășurat pornind de la acquis-ul comunitar. Un principiu de baza in negocieri este faptul că acquis-ul nu se negociază, pentru că un stat poate participa la procesul decizional și poate modifică legislația comunitară numai atunci când este membru al Uniunii.

Acest regim nediscriminatoriu se asigură libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar. Deasemenea contribuie la recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale și profesii la nivel comunitar, pe bază de reciprocitate. Armonizarea prealabilă sau ulterioară a structurilor și conținutului formării nu sunt impuse de către directivele sistemului general la fel cum nu impun reglementarea similară a profesiilor în Statele Membre. Prin directivele sectoriale se dă posibilitatea persoanelor instruite într-un Stat Membru să își exercite profesia într-un alt Stat Membru, după ce numele lor au fost incluse în registrul profesional adecvat. Aceste directive se referă la medici, dentiști, veterinari, farmaciști, asistente medicale, moașe și arhitecți. Sunt recunoscute automat diplomele care dau acces la calificarea în aceste profesii. În art. 9-27 din Convenția de Implementare a Acordului Schengen și o serie de acte normative sunt urmărite: implementarea acquis-ului Schengen în tările UE, stabilirea unui model de tip de viză, lista țărilor terțe ai căror resortisanți sunt supuși obligației de viză pentru a trece frontierele externe ale statelor membre UE.

Pe lângă stabilirea unei liste a tărilor terțe ai căror cetățeni au nevoie de viză sau nu pentru a intra în spațiul comunitar, acquis-ul cuprinde o serie de măsuri privind controlul și securitatea frontierelor UE în țările ce constituie frontiere externe ale spațiului.

Acquis-ul referitor la circulația forței de muncă conține prevederi referitoare la asigurarea condițiilor necesare pentru deplasarea și șederea muncitorilor și a familiilor lor în interiorul Uniunii astfel încât ei trebuie să îndeplinească anumite condiții și să facă dovada unui permis de ședere pe teritoriul statului unde lucrează. Ca principii de bază cu privire la regimul străinilor, promovate de acquis-ul în acest domeniu se stipulează faptul că statele membre trebuie să asigure cetățenilor lor și familiilor acestora dreptul de a părăsi teritoriul statului pentru a se angaja pe teritoriul altui stat membru, eliberarea sau reînnoirea actului de identitate sau a pașaportului, condițiile de valabilitate ale actului de identitate sau pașaportului; nu va fi necesară o viză de ieșire. De asemenea se mai stipulează că statele membre permit cetățenilor celorlalte state membre să intre pe teritoriul lor numai în baza unui act de identitate sau pașaport; pentru membrii de familie care nu sunt cetățeni ai statelor membre, se va facilita obținerea vizelor de intrare. Statele membre deasemeni vor acorda dreptul de rezidență cetățenilor statelor menționate și membrilor familiilor acestora, cărora li se aplică Regulamentul Consiliului 1612/68 și vor respecta condițiile în care nu este necesară acordarea dreptului de rezidență (lucrători sezonieri, lucrători angajați pentru perioade de max. 3 luni, etc.).

Coordonarea schemelor de securitate socială

Acquis-ul în acest domeniu se referă la aplicarea schemelor de asistență socială angajaților și familiilor acestora, care circulă în cadrul Comunității. Regulamentul 1408/71/CEE care reglementează această materie se referă și la membrii familiei, indiferent de naționalitate, care se află împreună cu un cetățean al unui stat membru care este angajat pe teritoriul altui stat membru al Uniunii.

Studii de caz

Grecia

Grecia a deținut statutul de membru asociat la comunitățile europene încă din 1962. Drumul său către aderarea la Uniunea Europeană a fost blocat în 1967, când, printr-o lovitură de stat militară, a fost înlăturat guvernul democratic și s-a instaurat „regimul coloneilor". Abia în 1974, odată cu restabilirea regimului democratic, Grecia a reînceput să primească asistență economică și tehnică din partea Uniunii Europene. Deși Comisia Europeană își dăduse avizul negativ privind aderarea Greciei, din cauza neîndeplinirii condițiilor economice necesare integrării, Consiliul de Miniștri nu a ținut cont de acest fapt și a aprobat candidatura, din motive politice, pentru a descuraja repetarea altor derapaje autoritare în această țară. Acesta constituie precedentul care va sta și la baza aderării statelor iberice la Uniunea Europeană.

De-a lungul timpului, Grecia a avut o relație tensionată cu Turcia și mai multe dispute teritoriale au izbucnit între cele două țări asupra unor insule din Marea Egee sau asupra divizării Ciprului. Pentru o lungă perioadă, din cauza conflictului cu Turcia, Grecia a fost țara Uniunii Europene cu cel mai mare procent din PIB destinat sectorului de apărare. Relațiile dintre cele două state s-au îmbunătățit considerabil după ce, în 1999, în ambele țări s-au produs cutremure devastatoare, iar Grecia și Turcia și-au acordat ajutor reciproc. Grecia susține aderarea Turciei la Uniunea Europeană, deși a folosit dorința acesteia de a deveni membru pentru soluționarea problemei cipriote. Grecia se află într-o relație delicată cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, căreia îi contestă dreptul de a folosi numele de Macedonia, susținând că astfel țara vecină ar impune implicit pretenții teritoriale asupra regiunii cu același nume din Grecia.

Agricultura este domeniul economic în care integrarea economică europeană a avansat cel mai mult. Acest lucru este foarte important din cauză că în domeniul agricol atât protecționismul național, cât si interesele naționale erau foarte puternice, ca urmare era foarte dificilă aplicarea politicii comune. Aderarea Greciei la UE a creat speranța că agricultura Greciei va fi schimbată radical și va genera o crestere a venitului producătorilor si în acelasi timp vor fi eliminate problemele principale care o caracterizau.

Pentru a se reuși liberalizarea comerțului și a concurenței în domeniul agricol comunitar, a fost necesară înlocuirea protecționismului național prin protecționismul comunitar. De aceea PAC este un exemplu bun de procedură a integrării europene. Administrarea politicii agricole comune este de asemenea foarte dificilă, deoarece necesită existența de prețuri comune, a unui mecanism comun de administrare a prețurilor comune, finanțarea comună a măsurilor de sprijin si un protecționism comun față de exteriorul comunității.

PAC a început să se aplice începând din anul 1962 si a durat, neschimbată, până la

începutul anilor ’80. În continuare, s-au aplicat reforme repetate:în anii ’80: reducerea sprijinirii prețurilor si descurajarea producției; primii ani ai deceniului ’90, reforma MacSharry; Agenda 2000 – trecerea de la PAC la CARPE (Common Agricultural and Rural Policy for Europe); în anul 2003, s-a adoptat o nouă reformă. Agricultorii din UE au

libertatea de a-si adapta producția la cerințele pieței. PAC-ul de astăzi ține seama de preferințele consumatorilor si cererea este baza producției. Înainte de ultima reformă, cu cât

agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau o subvenție mai mare. Astăzi, în cadrul PAC-ului, majoritatea subvențiilor destinate fermierilor sunt plătite independent de cantitățile produse. PAC este departe de a fi stabilizat. Noua dinamică a UE va pune PAC în fața unor noi provocări, atât de ordin intern, cât si de ordin extern, legate de probleme de sănătate provocate de alimentație si de protejarea mediului. UE este o forță economică mondială în domeniul produselor agricole si al alimentelor, dar rămâne și un mare importator de produse agroalimentare asigurând un echilibru în comerțul mondial din acest domeniu.

UE acordă o mare importanță protecției calității alimentelor; pentru asigurarea funcționării eficiente a pieței unice europene si în domeniul agroalimentar, se aplică sisteme severe de supraveghere si control. Până în anul 2007, în UE s-au înregistrat 750 de indicații geografice, denumiri de origine si specialități tradiționale garantate. Agricultura ecologică din UE este unul dintre cele mai dinamice sectoare, într-o continuă crestere în ultimii zece ani. După reforma PAC, conform acordurilor din GATT, s-au creat condiții nefavorabile pentru dezvoltarea agriculturii Greciei. Țările UE cu o organizare mai bună și cu probleme structurale mai mici amenință țările cu probleme structurale, din cauză că agricultura în UE

funcționează ca o entitate.

Grecia a trecut prin toate fazele PAC-ului. Aplicarea acestei politici a influențat și continuă să influențeze atât agricultura, cât si viața economică a Greciei în general. În decursul celor 30 de ani de participare a Greciei la UE, această țară a suferit mari schimbări. În anul 1981, 27,43% din populația economic activă a Greciei lucra în agricultură, iar în anul 2006, numai 13,4% mai lucra în domeniu. În această perioadă, se observă o scădere cu 51% a populației în agricultură.

Participarea agriculturii la crearea PIB-lui în anul 1981 a fost de 17,73%, în anul 2000 a fost de 6,59%, iar în anul 2006 a fost 3,71%. În ultimii 30 de ani, agricultura a fost puternic subvenționată sub auspiciile PAC si în acelasi timp a crescut venitul agricultorilor, agricultura ca domeniu de activitate economică s-a micsorat, ajungând la nivelul european.

Prioritatea principală a agriculturii grecesti în condițiile de astăzi constă în: reorientarea producției agricole spre produse concurențiale pe piața mondială si orientarea agricultorilor spre alte activități, cum ar fi agroturismul si mica industrie agroalimentară. Uniunea Economică si Monetară este o etapă înaintea integrării multinaționale, etapă în care este necesară o politică monetară comună si o coordonare foarte bună a politicilor macro-economice ale statelor membre. UEM trebuie să se bazeze pe o piață comună a produselor si serviciilor, dar în același timp, ea însăsi este necesară pentru buna funcŃionare a pieŃei comune. Piața comună nu poate funcționa regulat când există fluctuații valutare ale monedelor statelor membre, care împiedică funcționarea piețelor de capital, perturbă funcționarea Politicii Agricole Comune și de asemenea apar si probleme pe piața industrială comună. Politica Monetară Comună presupune existența Uniunii Monetare. Convergența economiilor este o condiție necesară pentru a participa la Uniunea Monetară Europeană. Drumul de îndeplinire a criteriului ratei inflației pentru Grecia este lung. Datoria publică a Greciei este mare față de criteriul impus de Tratatul de la Maastricht și prevăzut de Pactul de Stabilitate.

În ciuda progreselor economice și sociale pe care le-a produs integrarea europeană, și spre deosebire de Irlanda, Grecia nu se constituie într-o poveste de succes a Uniunii Europene. În 1980, PIB-ul Grecia reprezenta doar 58% din cel al mediei europene. În 2002, PIB-ul Greciei crescuse doar la 70%. Mai mult, în perioada de după aderare, deschiderea pieței a avut un impact negativ asupra economiei grecești, din cauza neadaptării companiilor grecești, mai puțin competitive decât cele din alte state europene. Astfel, în 1991, PIB-ul Greciei scăzuse la 52% din media europeană. Principalele beneficii ale apartenenței la Uniunea Europeană pentru Grecia constau în faptul că în această calitate a fost un beneficiar net de subsidii europene pentru demararea de proiecte de infrastructură, care contribuie pe termen mediu și lung la dezvoltarea economică a țării.

Grecia fiind printre statele obiectivului 1, cu regiuni mai puțin dezvoltate, a beneficiat de sume importante din partea Fondurilor Structurale Europene pentru aplicarea politicilor europene si reducerea diferenței de dezvoltare față de media UE. Programele Mediteraneene Integrate au reprezentat numai 1% din totalul finanțărilor pe perioada 1986-2006, dar erau foarte importante pentru perioada aplicării lor (1985-1993), deoarece au reprezentat un consistent sprijin financiar pentru economia Greciei, după aderare Spaniei si Portugaliei în UE și până să se pună în aplicare I-ul CCS. Cu punerea în aplicare a PMI, Grecia se găseste față în față cu o nouă realitate, dezvoltarea nu se reușeste numai prin asigurarea fondurilor necesare, fiind nevoie totodată de o structură serioasă care să stabilească prioritățile, să proiecteze si să planifice intervențiile, precum și de o structură de control si de evaluare a aplicării programelor.

În 2009, pe fondul situației dificile generate de criza economică internațională la nivelul UE, problemele economice ale Greciei s-au acutizat, autoritățile elene confruntându-se cu o dublă provocare: necesitatea consolidării efective a sistemului fiscal și adoptarea unor reforme structurale care să contribuie la reducerea deficitului bugetar foarte mare și al nivelului prea ridicat al datoriei publice.

Problemele economice grave cu care s-a confruntat economia Greciei în 2009, au la origine escaladarea cheltuielilor bugetare, măsurile de protecție socială mult prea „generoase” întreprinse de guvernul elen, dar și ușurința cu care băncile grecești au împrumutat guvernul la dobânzi foarte ridicate, fiind conștiente că acesta nu va avea posibilitatea să returneze împrumuturile. În aceste condiții, autoritățile elene au anunțat măsuri dure de reducere a cheltuielilor bugetare cum ar fi: „înghețarea” salariilor bugetarilor, eliminarea celui de-al 14-lea salariu, creșterea vârstei de pensionare și majorarea accizelor la alcool și tutun. Odată anunțate, acestea au stârnit însă un val amplu de proteste, o serie de greve paralizând Atena, de la aeroporturi și până la transportul rutier.

Anul 2010 a însemnat pentru Grecia, momentul maxim de acutizare al consecințelor celei mai severe recesiuni de la cel de-al doilea război mondial, care a lăsat în urmă probleme cum ar fi: rate ridicate ale șomajului, datorii publice și deficite bugetare mari. Pentru Grecia, 2010 a însemnat, de asemenea, un an de noi măsuri de austeritate severe, necesare pentru consolidarea efectivă a sistemului fiscal și reducerea deficitului bugetar foarte mare și al nivelului datoriei publice.

În 2010, Grecia a fost sprijinită în eforturile sale de redresare de către ajutoare de urgență acordate de către UE și FMI. Spre deosebire de Irlanda, care a refuzat inițial ajutorul extern, autoritățile de la Atena au acceptat sprijinul internațional spre a evita colapsul economic. Ajutorul, acordat în mai 2010, a însumat 110 miliarde de euro. Cu toate acestea, în perioada 2011-2013, situația economică a Greciei era departe de a fi una stabilă, cu un ritm negativ al PIB în creștere, cu o rată a șomajului îngrijorător de mare, un deficit bugetar ridicat și o datorie publică uriașa.

De asemenea, apartenența la Uniunea Europeană a reprezentat o importantă garanție pentru democratizarea țării.

Italia

Una din țările fondatoare ale Comunității Europene este Italia. Aceasta prin politica ei economică de după anii 90 a pus accent pe dezvoltarea sectorului privat, inițiindu-se un program masiv de privatizare a firmelor și băncilor de stat. Măsurile luate pentru lansare economică au dus adoptarea unei politici fiscale încurajatoare, au adus stabilitatea monedei și rata scăzută a dobânzilor și în final au permis Italiei să adere la Uniunea Monetară Europeană și adoptarea monedei comune, euro, în calitate de membru fondator, la 1 ianuarie 1999. Până la finele anului 2001, țările care au aderat la Uniunea Monetară Europeană au adoptat euro ca  monedă virtuală pentru tranzacții și ca unitate de cont. Începând cu 1 ianuarie 2002 moneda națională, lira italiană a fost înlocuită cu monedda și bancnota Euro. După cum arată statisticile în concordanță cu politicile monetare adoptate de Banca Centrală Europeană, în baza Legii 109/1996, la calcularea taxelor au fost scazute 2 puncte in vederea corectării acestora pentru a fi aduse la același nivel cu taxele impuse de BCE pentru ultimele două trimestre ale anului 2014.

Italia este membră a G8 (Grupul celor opt țări cele mai industrializate), Uniunea Europeană, OCDE și este a treia economie din regiune. În conformitate cu evaluările “Banca d’Italia”, cea mai autorizată sursă de informații și analize economice, în primul trimestru al anului 2014 datoria publică a atins valoarea de 2.146 miliarde euro. Raportată la PIB, în primul trimestru al anului 2014 (135,6%) datoria publică a crescut cu 3% față de sfârșitul anului 2013 (132,6%), iar comparativ cu trimestrul I al anului 2013 (130,2%) se observă o creștere a indicatorului cu 5,4 procente. 

În ceea ce privește economia Italiei se poate afirma că Italia are o economie diversificată împărțită între Nordul dezvoltat/industrializat, dominat de companii private și Sudul – agricol, mai puțin dezvoltat, mai puțin prosper și cu un somaj ridicat. Standardele de viață au cunoscut o diferență considerabilă între cele două regiuni. Astfel, media PIB-ului pe locuitor în Nord depășește cu mult media Uniunii Europene (de ex. in zona Bolzano aceasta este în jur de 34.000 euro) în timp ce, în anumite regiuni și provincii din Italia de Sud acest indicator se situează mult sub această cifră (de ex. în Campania fiind de numai 15.000 euro). Italia are un număr de corporații multinaționale mai mic decât oricare altă țară de dimensiunea sa, având în schimb un număr mare de IMM-uri, multe dintre ele fiind afaceri de familie. 

Italia are o economie mixtă capitalistă, a treia cea mai mare din zona Euro și a opta din lume. Țara este membră fondatoare a G7, G8, a zonei Euro și a OCDE. Italia este considerată a fi una dintre cele mai industrializate țări din lume și un lider în domeniul comerțului mondial și exporturilor. Este o țară foarte dezvoltată, pe locul 8 în lume după calitatea vieții și pe locul 25 după Indicele Dezvoltării Umane. În ciuda recentei crize mondiale, PIB-ul pe cap de locuitor al Italiei rămâne aproximativ egal cu media UE, iar rata șomajului (12,6%) este puțin mai mare decât media zonei Euro. Țara este cunoscută pentru mediul de afaceri creativ și inovator pentru un sector agricol mare și competitiv (Italia este cel mai mare producător mondial de vinuri) și pentru influența și calitatea ridicată a industriilor de automobile, construcții de mașini, alimentară și de design vestimentar.

Italia este a șasea țară din lume la producția industrială fiind caracterizată de prezența unui număr redus de corporații multinaționale globale decât în alte economii comparabile ca dimensiune, și de un număr mare de întreprinderi mici și mijlocii, aglomerate în câteva districe industriale ce reprezintă coloana vertebrală a industriei italiene. Acestea alcătuiesc împreună un sector al industriei producătoare adesea concentrat pe exporturi pe piețe de nișă și de produse de lux, adică pe de o parte mai puțin capabil de competitivitate în ce privește cantitatea, dar pe de altă parte mai capabil să facă față cu produse de calitate net superioară concurenței venite din partea Chinei și economiilor emergente asiatice și bazate pe costul redus al forței de muncă. Alaturi de Spania si Grecia, Italia face parte din tarile cu un grad de ocupare foarte redus.

Diferența dintre procentul populatiei active si cel al populatiei ocupate are valori intre 4 -7% si reprezinta populatia care, desi este activa, deci capabila sa munceasca nu este totusi integrata pietei muncii din diverse motive.

Traseul politicii economice a Italiei de după anii 90 a pus accent pe  dezvoltarea sectorului privat, ca motor al creșterii economice, inițiindu-se un program masiv de privatizare a firmelor și băncilor de stat. Evaluările “Banca d’Italia”, cea mai autorizată sursă de informații și analize economice, în primul trimestru al anului 2014 arată că datoria publică a atins valoarea de 2.146 miliarde euro. Raportată la PIB, în primul trimestru al anului 2014 (135,6%) datoria publică a crescut cu 3% față de sfârșitul anului 2013 (132,6%), iar comparativ cu trimestrul I al anului 2013 (130,2%) se observă o creștere a indicatorului cu 5,4 procente. 

Italia are o economie diversificată împărțită între Nordul dezvoltat/industrializat, dominat de companii private și Sudul – agricol, mai puțin dezvoltat, mai puțin prosper și cu un somaj ridicat. Se poate observa că standardele de viață au cunoscut o diferență considerabilă între cele două regiuni. În Nord media PIB-ului pe locuitor depășește cu mult media Uniunii Europene (de ex. in zona Bolzano aceasta este în jur de 34.000 euro) în timp ce, în anumite regiuni și provincii din Italia de Sud acest indicator se situează mult sub această cifră. În Italia întâlnim un număr de corporații multinaționale mai mic decât oricare altă țară de dimensiunea sa, având în schimb un număr mare de IMM-uri, multe dintre ele fiind afaceri de familie. 

Industria din Nord (Milano – Torino – Genova) alături de cea din Regiunea Toscana (Firenze – Prato – Pistoia) constituie coloana vertebrală a industriei italiene. S-a orientat în special pe producția și exportul produselor de lux, producție capabilă să facă față competiției din China, precum și altor economii emergente din Asia, țări cu economii bazate pe costuri de producție și de muncă foarte mici.

Principalii indicatori economici

         Italia deține un sector manufacturier de dimensiuni relativ mari, specializat mai ales în pielărie, textile, utilajele și produse metalurgice. În anul 2013 acest sector a atins o valoare totală de 373.504 milioane euro, cu diferentă mică față de anul 2012 unde a înregistrat o valoare de 373.595 milioane euro. Principalele produse exportate sunt cele metalurgice, utilajele și mijloacele de transport, aparatură electrocasnică produse agro-alimentare. În raport cu celelalte țări ale UE, Italia este specializată cu predilecție în sectoarele de joasă și medie tehnologie. Este țara cu cel mai mare număr de întreprinderi (societăți) din UE: 3,8 milioane IMM-uri, aproape dublu față de cele existente în Germania. Aceste mici întreprinderi ar putea deveni cei mai importanți concurenți în economia globală dacă ar fi eliminate obstacolele care le frânează încă creșterea și dacă ar fi folosite mai eficient structurile existente pentru dezvoltare.

         Încă de la sfârșitul anilor 90, economia Italiei a cunoscut un declin continuu, în ceea ce privește PIB-ul economiei italiene în trimestrul II al anului 2014 PIB-ul a înregistrat o scădere cu 0,2% față de trimestrul precedent și cu 0,3% față de trimestrul II al anului 2013. În primul trimestru al anului 2014 se observă o scădere a PIB-ului cu 0,1%  față de trimestru IV al anului 2013 și cu 0,5% față de primul trimestru al anului 2013.

         Scăderea se datorează în special creșterii deficitului balanței comerciale, încasările cu produsele manufacturate neputând compensa costurile cu produsele energetice. Deoarece oferă o paletă de produse pentru export similară celor din anumite țări cu economie emergentă, Italia este mai expusă intensificării concurenței globale. Pentru a raspunde acestor presiuni concurențiale, o restructurare a economiei a fost începută încă din anii precedenți crizei.

         Scăderea ratei inflației a continuat în 2014. În 2015 se așteaptă o îmbunătățire a consumului casnic printr-o creștere de 0,5%. Pentru anul 2016 este prevăzută o creștere a cheltuielilor de uz casnic de până la 1%.

Cota de piață a exporturilor italiene a realizat în 2013 o ușoară creștere de la 2,7% la 2,8%. În ceea ce privește numărul operatorilor exportatori, în 2013 s-a depășit cu puțin valoarea anului precedent (+1,3%), ajungându-se la numărul de 211.756, antrenată  fiind și de acțiunile sistemului și stagnării continue a pieței interne.

         Din punct de vedere al repartiției geografice, punctul slab al structurii economiei il reprezintă Mezzogiorno (zona de Sud a Italiei), care se  diferențiază radical  de regiunea Centrală și mai ales de zona de Nord.

Agricultura. În condițiile unui exod al populației către oraș și a scăderii interesului pentru dezvoltarea agriculturii în favoarea industriei, agricultura are în prezent un rol secundar în cadrul economiei (sub 3% din PIB), Italia fiind nevoită să importe o mare parte din produsele agricole necesare consumului (cu excepția legumelor și fructelor). Agricultura Italiei este dezvoltată cu predilecție în zonele septentrionale și în sudul țării, angrenând o numeroasă forță de muncă – 3,9% din totalul salariaților, cca. 1,4 milioane persoane, fiind fragmentată în ferme mici de până la 7 hectare pe societate. Italia produce cereale (grâu, orez, porumb), soia, tomate și produse din carne în partea centrală iar în partea de sud fructe, legume, ulei de măsline și vin, fiind totodată primul producător mondial de vin.

Industria.  Sectorul industrial are un rol important în structura economică a țării, o contribuție esențială avand-o sectorul serviciilor legate de distribuție sau adiacente vânzării de bunuri industriale.

Pe parcursul anilor, Italia și-a câștigat o poziție importantă pe piața internatională în domeniile bunurilor de consum și a investițiilor (în special în următoarele sectoare: confecții textile, încălțăminte și pielărie, mecanic, chimic, construcții de automobile, aparatură electrocasnică).

Modelul de dezvoltare industrială italian este bazat pe o strategie flexibilă și o puternică rețea de  întreprinderi mici și mijlocii, structuri deosebit de dinamice și cu o rentabilitate ridicată, organizate pe zone sau sisteme locale de lucru, precum și pe mari întreprinderi, precum FIAT, Finmeccanica, Pirelli, Enel, Eni, Edison etc care, în ultimii 20 de ani, au suferit puternice restructurări. Aplicarea unor politici exigente de calitate și servicii pentru client, reducerea costului de fabricație pe unitatea de produs și, nu în cele din urmă, angrenarea în globalizarea piețelor, au permis marilor grupuri industriale să obțină o creștere consistentă a competitivității și a rentabilității.

În cadrul sectorului producției de bunuri de investiții, o creștere importantă s-a înregistrat în sectorul mașinilor unelte pentru prelucrarea metalelor și în cel al mașinilor textile (sector care este încă supus unei concurențe externe puternice).

Serviciile. În cadrul acestui sector, un rol de o deosebită importanță, îl are turismul. Acesta contribuie într-o tot mai mare măsură la balanța de plăți, așa după cum se înregistrează și în alte țări din bazinul Mării Mediterane: Grecia, Spania, Turcia. Între principalele trei forme de turism: „de mare”, „de munte” și „cultural”, acesta din urmă atrage cel mai mare număr de turiști străini, favorizând totodată și crearea de locuri de muncă,  dat fiind că acest gen de turism nu este afectat de anotimpuri.

O creștere importantă a cunoscut sectorul serviciilor legate de informatică și telecomunicații, creștere reflectată printr-o multiplicare a numărului de utilizatori de Internet și de servicii oferite prin rețea, în special după inițiativa dezvoltării acestor servicii de către mulți operatori de telefonie.

Exporturile Italiei

         Totalul exporturilor de bunuri și servicii italiene în 2013 a fost estimat la valoarea de 389,85 miliarde de euro. În același timp, valoarea exporturilor nete a cunoscut o creștere majoră, ajungând la 30 de miliarde euro. Performanțe deosebite s-au înregistrat cu țările din Orientul Mijlociu, Africa de Nord, SUA și Asia, iar sectoarele în care s-au înregistrat creșteri economice au fost: industria farmaceutică, pielărie, mobilier și metalurgie.

         Luând în considerare datele la nivel regional, se observă date diferențiate pentru anul 2013. În al IV-lea trimestru al anului 2013, față de trimestrul III, comerțul bunurilor pe piața străină se află în scădere, raportat la regiunile din nord-vestul taliei (-1,0%), nord-est și centrală (ambele înregistrând -0,6%), în timp ce regiunile din sudul Italiei și cele insulare cunosc o relevantă expansiune (+ 4,1%).

         Regiunile ce contribuie la frânarea expansiunii exportului național italian în 2013 sunt: Sicilia (-14,8%), Toscana (-3,6%), Sardinia (-15,5%), Puglia (-10,4%) și Liguria (-6,2%), în timp ce regiunile italiene cu contribuție pozitivă în ceea ce privește expansiunea exportului sunt: Piemont (+3,8%), Veneto (+2,8%), Emilia-Romagna (+2,6%) și Marche (+12,3). Provinciile cu o semnificativă contribuție și susținere a comerțului pe piața externă, în 2013, sunt: Roma,Torino, Ascoli Piceno, Latina, Firenze, Siracusa, Arezzo, Taranto, Milano și Cagliari.

         În Italia exportul este complet liberalizat, cu excepția unor reglementări privitoare la comerțul cu armament, produse stupefiante și unele produse de înaltă tehnologie.

 Italia este al 11- lea exportator mondial. Exporturile cele mai importante, pe sectoare, provin de la autoturisme (Fiat, Ducati), în special cele de lux (Ferrari, Maserati, Lamborghini), energie (Eni, Enel, Edison), electrodomestice (Candy si Indesit), moda (Armani, Valentino, Versace, Dolce & Gabana, Roberto Cavalli, Prada, Paul & Shark, Beneton, Sisley etc.), produse alimentare și băuturi (Barilla, Martini, Campari).

Portugalia

Portugalia a aderat împreună cu Spania la Comunitatea Economică Europeană la 1 ianuarie 1986. În felul acesta democrația a început să se consolideze și să cunoască o dezvoltare economică accelerată. Capitalurile străine precum și ajutoarele comunitare din categoria fondurilor structurale, au permis investiții ce au făcut posibilă modernizarea rapidă a structurii economice. Se știe că în cursul celor două președinții rotative ale Uniunii Europene, în 2000 și 2007, Portugalia a lansat proiecte comunitare de mare anvergură: Strategia de la Lisabona, devenită astăzi Europa 2020 și are ca obiectiv transformarea Europei într-o „economie a cunoașterii, cea mai competitivă și cea mai dinamică din lume”, favorizând cu această ocazie investițiile publice și private în activitățile de cercetarea științifică și dezvoltarea. În ultima perioadă, economia portugheză a avut o evoluție similară majorității țărilor europene, acordându-se prioritate dezvoltării serviciilor.

În anul 2013, sectorul servicii ocupa 65,9% din populația activă, acestea contribuind cu 74,4% la valoarea adăugată brută (VAB), în timp ce în urma cu 10 ani în sector lucre numai 35% din populația activă. În 2013, industria, construcțiile, apa și energia ocupau 24,2% din populația activă, contribuind cu 23,1% la VAB, în timp ce importanța sectorului agricultură, silvicultură și pescuit a scăzut progresiv, în prezent fiind responsabil pentru numai 2,3% din VAB (față de 24% în 1960) și ocupă 9,9% din forța de muncă. În afara de o incidența mai mare a serviciilor asupra activității economice, s-a înregistrat o modificare semnificativă în specializarea industriei transformatoare din Portugalia. Aceasta s-a modernizat, ieșind din dependența activităților industriale tradiționale pentru a avansa către o situație unde noile sectoare, cu o puternică componentă tehnologică, au câștigat o pondere mai mare, cum ar fi sectorul industriei automobilului și componentelor auto, industria electronică, energia, industria farmaceutică și noile tehnologii.

Principalele sectoare ale economiei

Serviciile în ultimii ani au devenit sectorul cel mai dinamic al economiei portugheze, comerțul, transporturile și telecomunicațiile, turismul și serviciile financiare, prezentând

rate de creștere ridicate. În anul 2013, serviciile au contribuit cu 74,4% din valoarea adăugată brută. Comerțul, restaurantele și hotelăria au reprezentat 19,4%, activitășile financiare și imobiliare 16,4%, transporturi, informații și comunicații 9,1% și alte servicii 30,2%. In domeniul serviciilor lucrează peste 65,9% din populația activă

Industria, construcțiile, energia și apaau contribuit în 2013 cu 23,1% la crearea valorii adăugate brute, cu o forță de muncă de 24,2% din total Portugalia. Sectorul electricitate, gaz și apă a avut o pondere de peste 3,4% în valoarea adăugată brută. Industria a deșinut o pondere de 14,7% la formarea VAB, în timp ce sectorul construcșii a avut o pondere de 4,1%.. În industrie s-a diminuat ponderea deținută de sectoarele tradiționale – industria textila, încălțăminte, ceramică, plută, reparații navale, alimente și băuturi, în detrimentul afirmării de noi sectoare, cum ar fi cel al autoturismelor și pieselor componente, electronic sau farmaceutic, între altele, care au câștigat o dinamică aparte de creștere, devenind tot mai importante în ansamblul economiei. Investițiile directe străine în Portugalia din ultimii 10 ani au contribuit, de asemenea, la restructurarea industriei portugheze.

Comerțul interior cu amănuntul se caracterizează prin proliferarea hipermarket-urilor și a mall-urilor, ceea ce a condus la schimbări semnificative în structura comerțului tradițional, investițiile private portugheze și străine având o contribuție decisivă la această evoluție.

Transporturile și telecomunicațiile- dezvoltarea este evidenta la toate nivelurile: rutier, feroviar, porturi, aeroporturi și telecomunicații, unde investițiile în infrastructura au îmbunătățit semnificativ calitatea serviciilor.

Turismul, la rândul sau, constituie unul din cele mai importante subsectoare ale serviciilor, cu un aport în devize care reprezintă circa 5% din PIB. Aceasta activitate, în care este angajata 6% din populația activă, contribuie substanțial la intrările de devize.

Serviciile financiare- în urma privatizărilor progresive din ultimii ani, acestea au fost restructurate, prin fuziuni și achiziții, fiind în prezent eficiente și competitive.

Agricultura și-a redus ponderea în valoarea adăugată brută, chiar daca nu a fost neglijată adoptarea unor tehnologii mai productive. În 2013, sectorul agricol, silvicultura și pescuitul a avut o contribuție de 2,4% la formarea valorii adăugate brute față de 3,3% în 2005. În acest sector lucrează 9,9% din forța de muncă angajată.

Rețeaua de infrastructuri

Infrastructuri rutiere: Rețeaua rutieră a Portugaliei este dezvoltată și formată din autostrăzi, itinerarii principale, itinerarii complementare și drumuri naționale având în 2013 rețeaua rutieră pe continent 14.284 km, din care 2.988 km cu regim de autostradă.

Rețeaua feroviară: Dispune de 2.843 km (2.794 km în funcțiune) de căi ferate ce asigură legătura Nord – Sud de-a lungul axei din litoralul continental portughez, precum și legături transversale.

Legături maritime: Are nouă porturi principale: Viana do Castelo și Leixões (Nord); Aveiro și Figueira da Foz (centrul țării), Lisabona și Setúbal (regiunea Lisabonei); Sines (provincia Alentejo); Faro și Portimão (Sud). În Regiunea Autonomă Açores sunt opt porturi iar Regiunea Autonomă Madeira numără trei porturi. Pe continent, transportul de pasageri este limitat la porturile Lisabona și Leixões (traficul fiind mai redus la acest din urmă port). Principala vocație a acestei infrastructuri portuare o constituie transportul de mărfuri, portul Sines înregistrând cel mai mare trafic (40,4% din total, în 2012), urmat de portul Leixões (22,5%) și Lisabona (14,5%).

Rețeaua aeroportuară: Portugalia are 15 aeroporturi. Pe continent, se găsesc aeroporturile Lisabona, Porto și Faro, aeroporturi internaționale situate în zona de litoral. Insularitatea regiunilor autonome explică un număr mai mare de aeroporturi. În Açores sunt nouă aeroporturi și în Madeira două aeroporturi. Se asigură legături cu principalele aeroporturi din Portugalia, TAP fiind compania aeriană națională din Portugalia.

Evoluții ale economiei portugheze

Dezvoltarea economică a Portugaliei s-a accelerat după aderarea tarii la UE în 1986, PIB-ul înregistrând o creștere medie anuală de 4,6% în perioada 1986-1990, impulsionat de investițiile străine, de consumul intern și de export. După criza generalizată din 1992- 1993, economia portugheza și-a recuperat ritmul, între anii 1995-1998 creșterea medie anuala a PIB fiind de 3,8%. În 1999, PIB-ul portughez a crescut cu 3,4% față de anul 1998, iar în 2000, cu 3,9% față de anul anterior. Cererea interna a fost principalul stimulent al creșterii, iar formarea brută de capital a prezentat un comportament dinamic, datorită, în principal, unui “boom” în sectorul construcțiilor, inclusiv a infrastructurii de transport. Importante lucrări publice au fost finalizate în 1997 și 1998, legate de pregătirea EXPO’98 de la Lisabona. Ulterior, în 1999 și 2000, în sectorul construcții, s-a înregistrat o reducere a ritmului de creștere, însă investițiile în instalații și echipamente au continuat să se mențină la un nivel ridicat. De la 1 ianuarie 2002, împreună cu alte 11 state membre UE, Portugalia a adoptat ca monedă națională euro. Începând cu 1999, ritmul creșterii economice a scăzut, iar în anul 2002 țara a intrat în recesiune. Fenomenul este pus pe seama faptului că motorul de creștere s-a bazat aproape în exclusivitate pe stimularea cererii (prin practicarea unor dobânzi scăzute și facilitarea creditului). Totodată, reformele în plan economic și administrativ au fost inconsecvente și insuficiente și nu au fost în măsură să determine o creștere la paritate a ofertei/productivității. La erorile de politică economică s-au adăugat și șocurile externe, printre care cel mai important a fost creșterea exponențială a prețului petrolului.

Portugalia a revenit la un ritm de creștere pozitivă a PIB de abia în 2006 (1,3 la %). Trendulde creștere economică a fost însă anihilat de criza intervenită pe piețele financiare la jumătatea anului 2008, astfel încât creșterea în acel an a fost zero. În anul 2009, economia portugheză s-a confruntat cu o criză severă, Produsul Intern Brut suferind o contracție de 2,7%. În 2009, recesiunea portugheza s-a datorat în principal scăderii cererii externe (diminuarea exporturilor cu cca 12% față de anul anterior), care a contribuit decisiv la creșterea economică din 2006 și 2007, precum și din cauza diminuării cererii interne și a unei creșteri mai mici a creditelor.

Criza datoriei suverane portugheze

Deși în 2010, creșterea economică în Portugalia a progresat cu 1,4% datorită relansării exporturilor, în a doua parte a anului problematica datoriei suverane și-a pus accentual asupra economiei portugheze. Încă din 2009, finanțele publice portugheze s-au deteriorate de o manieră gravă, atingând un deficit de 10,2% din PIB. Guvernul a adoptat două planuri de austeritate, în mai 2010 și septembrie 2010, confirmate prin Bugetul de stat pe 2011, care au avut ca efect scăderea puterii de cumpărare, a consumului și investițiilor. Măsurile de austeritate au fost intensificate o dată cu adoptarea Bugetelor de stat pentru 2012 și 2013.

Printre principalele măsuri de austeritate adoptate, se pot cita:

– Scăderea masei salariale pentru funcționarii publici;

– Creșterea cu două puncte a ratei normale de TVA, care a ajuns la 23% de la 1 ianuarie 2011;

– Plafonarea nișelor fiscale;

– Suprimarea alocațiilor familiale pentru veniturile cele mai ridicate;

– Scăderea pensiilor;

– Suspendarea plății subsidiilor de vacanță și Crăciun (al 13-lea și al 14-lea salariu) pe perioada de aplicare a Programului de Asistență Economică și Financiară externă.

Cererea Portugaliei de asistență financiară externă

În lunile martie și aprilie 2011, ratingul de țară al Portugaliei scăzuse de o manieră vertiginoasă, fără precedent, cu rate ale dobânzii la titlurile de datorie suverană foarte ridicate pe termene scurt, mediu și lung, iar principalele bănci și întreprinderi publice portugheze au cunoscut o scădere dramatică a ratingului.În anul 2011, agențiile de notare financiară Moody´s, Fitch și Standard & Poor’s au retrogradat Portugalia în poziția de țară cu „investiții cu risc înalt”, cunoscută și subdenumirea de „junk”, adică supusă investițiilor speculative. Această clasă de risc s-a menținut și în cursul anilor 2012 și 2013, cu perspective de ameliorare în 2014, în funcție de modalitatea de ieșire a Portugaliei din Programul de Asistenșă Economică și Financiară (2011-2014). Toate aceste elemente au condus la o amenințare reală pentru asigurarea finanțării Portugaliei și a economiei portugheze. Situația financiară a Portugaliei s-a agravat considerabil după ce, la data de 23 martie 2011, Parlamentul a respins măsurile suplimentare de austeritate cuprinse în Programul de Stabilitate și Creștere Economică, Guvernul fiind obligat să demisioneze. În aceste condiții, Guvernul portughez a formalizat o cerere de ajutor extern printr-o scrisoare trimisă, în ziua de 08 aprilie 2011, la Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul Monetar Internațional.

Program de ajustare economică și financiară a Portugaliei

În urma negocierilor dintre Misiunea comună a Comisiei Europene (CE), Băncii Centrale Europene (BCE) și Fondului Monetar Internațional (FMI) și Guvernul portughez, Portugalia și Comisia Europeană au semnat, la data de 17 mai 2011, unMemorandum de înțelegere cu privire la un Program de Ajustare Economică șiFinanciară, pentru ca Portugalia să facă față situației de criză financiară și economică prin care trece. Pachetul financiar de care va beneficia Portugalia se ridică la 78miliarde de euro. Programul se va termina la 18 mai 2014. Programul cuprinde măsuri de consolidare a finanțelor publice, promovarea creșterii

economice, corectarea dezechilibrelor macroeconomice și stabilizarea sectorului financiar.

Programul economic al Guvernului Portugaliei

La data de 01 iulie 2011, Adunarea Republicii (Parlamentul portughez) a adoptat Programul celui de al XIX-lea Guvern al Portugaliei, condus de primul ministru Pedro Passos Coelho. Guvernul a fost instituit în urma alegerilor legislative anticipate din 5 iunie 2011.

Obiectiv strategic

Politica económico-financiară a Guvernului portughez va fi orientată în direcția restaurării credibilității financiare a Portugaliei și revenirea țării la o finanțare în condiții normale de piață, pentru a reduce îndatorarea națională și deficitul extern, pentru întoarcere la creștere economică, pentru a facilita creșterea productivității și competitivității și pentru a promova o creștere susținută a creării de locuri de muncă.

Finanțele publice

Eliminarea drepturilor speciale ale statului în calitate de acționar (golden shares).

Privatizarea BPN (Banco Português de Negócios) în favoarea băncii BIC Portugal, cu participare de capital angolez;

Vânzarea participațiilor statului la EDP (Energias de Portugal) și a REN (RedesEnergéticas Nacionais) în favoarea investitorilor din China și Oman;

Evaluarea tuturor contractelor de Parteneriat – Public – Privat (PPP) în vigoare șipromovarea renegocierii posterioare în cazurile la care se constată că intereselestatului sunt afectate;

Reducerea deducerilor și nișelor fiscale la plata impozitelor IRC (Impozit peveniturile persoanelor colective –impozit pe societăți) și IRS (Impozit pe veniturilepersoanelor fizice);

Creșterea Impozitului Municipal pe Imobile pentru casele și edificiile nelocuite;

Reducerea scutirilor în materie de TVA, precum și transferarea unor categorii debunuri și servicii cu rate de TVA redusă și intermediară către taxe mai ridicate.

Începând din trimestrul al IV-lea 2010, Portugalia a intrat în recesiune economică, care a continuat în 2011, cu o contracție a PIB de -1,3%, de -3,2% în 2012 și -1,4% în 2013. Prognozele organismelor internaționale (UE, FMI, OCDE) și ale Guvernului portughez prevăd o revenire la creștere economică în 2014, ce se va consolida în 2015.

Principalele previziuni economice 2014 -2015 pentru Portugalia :

Creșterea economică. După trei ani consecutivi de recesiune economică,pentru anul 2014 se prevede o revenire la creștere economica pozitivă, cuo creștere a PIB de 1,2% în 2014 și 1,5% în 2015.

Deficitul bugetar. Comisa Europeană a confirmat țintele stabilite deGuvernul portughez și „troika” (CE/BCE/FMI), adică 4,0% din PIB în2014 și 2,5% din PIB în 2015.

Datoria publica. În 2013, datoria publică a fost de 129,4% din PIB, unrecord pentru istoria Portugaliei. Pentru 2014, se prevede o datorie de126,6% din PIB, care ar urma să scadă la 125,8% în 2015.

Șomajul. Rata șomajului a atins un nivel record de 16,5% în 2013.Previziunile indică un șomaj de 16,8% în 2014 și 16,5% în 2015.

Formarea brută de capital (investițiile). După o contracșie de 6,6% în2013, investișiile vor fi relansate cu previziuni de creștere de 1,2% în2014 și 3,7% în 2015.

Exporturile. Pentru 2014, se estimează o creștere a exporturilor de 5%.

Importurile. Se prevede ca în 2014 importurile că crească cu 2,5%.

Consumul privat. Pentru 2014, se prevede o creștere de 1%, după oscădere de 2,5% în 2013.

Consumul public. Se estimează că în 2014, consumul privat va scădea mai puțin (-2,8%) comparativ cu anul 2013 (-4,0%).

Investițiile străine

Investițiile străine în Portugalia

Stocul investițiilor directe străine în Portugalia la sfârșitul anului 2013 se ridica la 93,2miliarde euro, ceea ce reprezintă o creștere de 2,6% față de sfârșitul anului 2012.În anul 2013, fluxul brut de investiții directe străine în Portugalia a fost de 30,1 miliardede euro (-36,8% față de 2012). În același timp în anul 2013, în condițiile de crizăfinanciară și economică lichidările de investiții s-au ridicat la 27,7 miliarde de euro,motiv pentru care investițiile directe străine nete în 2013 au fost de 2,3 miliarde de euro.

Principalii zece investitori străini în Portugalia au fost (date 2013): Spania (22,3%), Franța (18,1%), Marea Britanie (15,7%), Germania (11,5%), Belgia (10,8%), Olanda (8,0%), Luxemburg (4,7%), Elveția (302%), Brazilia (0,6%), Suedia (0,5%).

Principalele sectoare de activitate în care au fost efectuate investiții în 2013: comerț (pondere 31,9%), industria transformatoare (22,5%), activități financiare și de asigurare (20,8%), electricitate, gaze și apă (4,0%), activități din sectorul tehnologia informațiilor și comunicații (3,6%).

Investițiile portugheze în străinătate

Stocul investițiilor directe portugheze în străinătate se ridica la 59,4 miliarde de euro în 2013, ceea ce reprezintă o creștere de 3,0% față de total investițiilor acumulate lasfârșitul anului 2012.

În anul 2013, investițiile brute portugheze brute în străinătate s-au ridicat la 14,1 miliarde euro în scădere cu 12,0% față de anul 2012. Însă după returnarea de fonduri (12.973 milioane euro), investițiile nete directe în străinătate în 2013 au fost de numai 1.075 milioane euro. Principalele zece destinații ale investițiilor portugheze în străinătate au fost (date 2013): Olanda (pondere 63,1%), Germania (16,1%), Spania (4,1%), Brazilia(2,6%), Polonia (1,1%), Marea Britanie (1,1%), Luxemburg (1,1%), SUA (1,1%), Angola (0,9%), Mozambic (0,7%), Franșa (0,7%).

Libera circulație a mărfurilor în Portugalia

În calitate de membru al Uniunii Europene, Portugalia aplică reglementările comunitare. Nu se solicită nicio licență de import în cadrul schimburilor intra – comunitare. Totuși, ca si celelalte țări membre UE, Portugalia aplică restricțiile asupra produselor textile și chimice, precum și cele referitoare la produsele agricole decurgând din Politica Agricolă Comună (PAC) sau din reglementările sanitare sau fitosanitare (hormoni – OGM). În urma introducerii de mărfuri de origine intra-comunitară în Portugalia, comerciantul trebuie să completeze Declarația de Schimburi de Bunuri, atunci când valoarea achizițiilor este mai mare de 400 000 euro sau a livrărilor mai mare de 550.000 euro.

În loc de concluzii

După 20 de ani de la integrarea în Uniunea Europeană Portugalia a înregistrat creșteri ale produsului intern brut pe locuitor, dar ritmul mediu a fost inegal la 66%. Portugalia a făcut pași mai rapizi în recuperarea decalajului față de media Uniunii Europene, în mai puțin de 10 ani ea recuperând 10 procente (de la 58,2% în 1985 la 68,3% în 1993), Față de media Uniunii Europene cu 25 de state, în anul 2005 Portugalia se situa la 71,4%. Rata de investiție foarte înaltă înregistrată de economia Portugaliei situându-se în jurul a 22%, depășind media UE 25. In ceea ce privește cheltuielile de capital din buget, ca pondere în produsul intern brut, Portugalia înregistrează 2,8% în 2005.

Spania

Lipsa unui regim democratic a făcut ca Spania să nu se numere printre cele 6 state fondatoare ale Comunității Economice Europene. După moartea Generalului Francisco Franco, în 1975, Spania a fost condusă de Regele Juan Carlos I de Bourbon care a înlăturat regimul dictatorial impus de predecesorul său. Două evenimente importante au pregătit calea spre o eventuală aderare. Mai întâi a fost cererea către Conșiliul Comunității formulată de Guvernul spaniol la 9 februarie 1962, care a demonstrat dorința Spaniei de a lua parte la proiectul de integrare europeană. În al doilea rând, semnarea unui acord de comerț preferențial cu piața comună pe 29 iunie 1970 a permis economiei spaniole să fie treptat încorporată în economia Comunității. Procesul în urma căruia Spania devine membră a Comunității Europene a fost inițiat la data de 26 iulie1977, când Guvernul spaniol prezintă Conșiliului de Miniștri cererea de aderare. În anul următor, Comisia dă o opinie favorabilă asupra cererii, urmând ca negocierile să se deschidă pe 5 februarie 1979. Guvernul condus de Adolfo Suárez a impulșionat relațiile cu Europa ceea ce a permis ca Spania să senumere printre țările europene, democratice și occidentale, având o politică bazată pe valorile europeneși pe respectul individualității. Între 1977 și 1980, Spania a ratificat Pactul internațional cu privire la drepturile civile și culturale, a devenit membru al Conșiliului Europei și a semnat Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Instalarea regimului democratic, adaptarea structurilor și producției agrare spaniole la politica agricolăcomună, reducerea cotei de pescuit, precum și adaptarea structurilor economice spaniole au fostprincipalele teme dezbătute în cadrul rundelor de negocieri. Negocierile au fost tenșionate de dosarele spinoase ale agriculturii și industriei textile care puteau să influențeze negativ raporturile în cadrul Comunității. Sub conducerea lui Leopoldo Calvo-Sotelo, timp în care Spania a aderat la NATO, și a luiFelipe González, s-au purtat negocierile cu Comunitatea, care au fost larg acceptate de către partidele cureprezentare parlamentară. Acordul economic anterior a constituit un avantaj în cadrul negocierilor, foarte complicate datorită atât șituației economiei spaniole, cât și opoziției Franței, care se temea de concurența produselor agricole spaniole. Astfel, negocierile de aderare au fost finalizate abia în martie 1985. În cele din urmă, după 7 ani de zile, la data de 12 iunie 1985, președintele Guvernului, Felipe González, a semnat Tratatul de Aderare a Spaniei la Comunitatea Economică Europeană. Aceasta s-a realizat în Salón de Columnas de la Palatul Regal din Madrid, în prezențaministrului Afacerilor Externe (Fernando Moran), a secretarului de stat pentru Relațiile cu ComunitățileEuropene (Manuel Marín), precum și a reprezentantului permanent la Comunitățile Europene (GabrielFerrán). Tratatul a fost ratificat în unanimitate de către Congresul Deputaților. 1 ianuarie 1986 este data la care Spania aderă la Comunitățile Europene, devenind membru cu drepturi depline. Întregul proces de integrare al Spaniei s-a desfășurat concomitent cu cel al Portugaliei. Aderarea Spaniei și Portugaliei la o Europă comună a ridicat numărul populației la 329 de milioane și reprezintă cea de a treia extindere a Comunității Europene, numărul statelor membre ridicându-se la 12. Reconfigurarea instituțiilor în urma acestei expanșiuni a dat Spaniei 8 voturi în cadrul Conșiliului, fiind acincea țară dintre cele mai populate. Comisia Europeană a ajuns să fie alcătuită din 17 comisari, dintrecare 2 spanioli: Manuel Marin și Abel Matutes. În Parlamentul European, Spania a fost reprezentată de 60 de europarlamentari dintr-un număr total de 518 de locuri. În actul de aderare a fost prevăzută operioadă de doi ani de zile timp în care Spania și Portugalia nu au avut poșibilitatea de a organiza alegerile generale pentru Parlamentul European. În 10 iunie 1987 spaniolii au votat deputații care aveau să îi reprezinte în Parlamentul European, iar din 1989 până în 1992 Enrique Baron a prezidat această instituție.

Spania, realizase, în anul 1985, o creștere economică de 2,6% și avea un PIB/locuitor, la puterea de cumpărare standard (PCS), care se șitua la 72,3% din media Uniunii Europene cu 15 țări. Pe sectoare de activitate, structura produsului intern brut era următoarea: valoarea adăugată din sectorul serviciilor furniza 54%, urmată de industrie cu 28,7%, construcții cu 6,4% și agricultură cu 5,9%. In ceea ce privește cererea, consumul privat reprezenta 64,1%, iar cel guvernamental 14,7%. Rata de investiție era de 19,2%, în timp ce contribuția exportului net era pozitiva, reprezentând 1,9% din PIB.

În 2005, Spania a contribuit la creșterea economică a zonei euro mai mult decât orice altă țară, aducand PIB-ului comunitar 65 miliarde de euro. Asta spre deosebire de Franța, care a contribuit cu 51 miliarde de euro, și Germania, cu 34 miliarde de euro. În 2006, Spania a înregistrat a doua creștere economică din UE, după Franța. Expansiunea sa rapidă a dus și la dezvoltarea piețelor financiare. Ibex, indicele burșier al Spaniei, aînregistrat în 2006 cea mai mare apreciere dintre cei 18 indici burșieri europeni, avansand cu 31 de procente.

Țara din Peninsula Iberică și-a confirmat încă o dată poziția de cea mai sănătoasă economie din Europa, raportand un surplus al bugetului public de 1,8% din PIB-ul pe2006, cel mai mare din ultimii 30 de ani, relatează și "Financial Times". Dintre țările din zona euro, Spania, Finlanda, Irlanda și Olanda sunt șingurele care au un astfel de surplus. Guvernul speră însă că majorarea ratei dobanzii dereferință va ajuta la relaxarea sectorului proprietăților care este supraîncălzit, evitand prăbușirea acestuia.

Cu toate acestea, economiștii sunt îngrijorați de faptul că majoritatea acestor locuri de muncă sunt plătite cu salarii mici și se află în sectoare puțin productive aleeconomiei, precum construcțiile și serviciile domestice, iar acest fapt ar putea scădea competitivitatea Spaniei. Aceasta se afla pe locul noua in topul tarilor cu cea mai dezvoltata economie, in principal datorita campaniei deconstructii care a lasat țara cu noi autostrazi, căi ferate și noi proiecte imobiliare.

Ca un segment important al economiei europene, Spania este în prezent cea de a cincea exportatoare, reprezentând aproximativ 9% din producția UE. Exporta și în Africa(Maroc,Egipt,Algeria), și SUA.Industriile sale cele mai importante sunt turismul, produse chimice și Petro-chimice și industria grea , industria constructoare de mașini (nave maritime, avioane,autovehicule, autobuze, etc.) la Oviedo, Toledo, Barcelona, Sevilla, Valladolid, etc. Necesitatea de finanțare din exterior.

În ultimii ani, creșterea economiei spaniole, imposibilitatea evaluarii monedei in urma intrării in zona euro și scăderea competivității exporturilor spaniole a dus deficitul cheltuielilor curente până la nivele crescute ajungând la 6% din PIB.Aparteneța la euro și capacitatea economiei mondiale pentru finantări exterioare fac ca această cifră de deficit să nu fie preocupanta pe termen scurt, dar cere și politici pentru a crește competivitatea exporturilor.

Evoluția postaderare

Recentele evoluții economice și financiare globale confirmă stabilizarea care a fost desfășurarea în ultimii doi ani în Spania. În 2014 și la începutul lui 2015, creșterea economică în Spania a fost susținută de crearea de locuri de muncă, condițiile de finanțare mai ușoare, îmbunătățirea încrederii precum și prețuri mai mici la energie și petrol. Acești factori sunt de așteptat să continue să sprijine creșterea în termen scurt și mediu. În ciuda nivelului ridicat datoria publică și privată continuă să exercite o piedică în creștere. Piețele financiare s-au stabilizat, dar țara rămâne vulnerabilă la schimbările bruște ale percepției investitorilor la nivel mondial. Condițiile de pe piața muncii se îmbunătățesc, dar șomajul rămâne foarte ridicat. Indicatorii sociali continuă să se deterioreze, deși evoluția pozitivă a piețelor forței de muncă ar putea aduce unele îmbunătățiri în următorii ani. În plus, inflația negativă în 2014 a prevăzut un anumit sprijin în venitul disponibil brut real pentru gospodării în contextul continuării creșterii moderate a salariilor. Prețurile locuințelor par a fi mai aproape de realitate. În martie 2014, Comisia a concluzionat că Spania se confruntă cu dezechilibre macroeconomice care neceșită o monitorizare specifică și acțiuni politice decișive. În mai multe dimenșiuni, ajustarea dezechilibrelor identificate a avansat, precum și revenirea la trendul de creștere a redus riscurile. Cu toate acestea, natura, amploarea și relațiile dintre dezechilibrele, în special gradul de îndatorare a sectorului privat și public, poziția negativă netă a investițiilor internaționale și a diferitelor provocări politice de pe piața forței de muncă încă expune Spania la riscuri.

Raportul de Țară evaluează economia Spaniei în contextul analizei anuale a creșterii a Comisiei, care recomandă trei piloni principali pentru politica economică și socială a UE în 2015: de investiții, reforme structurale, precum și de responsabilitate fiscală. În conformitate cu planul de investiții pentru Europa, aceasta explorează, de asemenea, modalități de a maximiza impactul resurselor publice și de a debloca investițiile private.

Principalele constatări referitoare la dezechilibrele macroeconomice din acest raport de țară sunt: ​​

• În ciuda unei evoluții pozitive în ultimii ani, excedentul de cont curent s-a redus în mod semnificativ în 2014. Acest lucru este cauzat de încetinirea principalelor piețe de export. Performanța exporturilor în Spania este, de asemenea, afectată de conținutul ridicat de import al dependenței Spaniei de energie, dimenșiunea relativ mică a firmelor spaniole, precum și senșibilitatea ridicată a exporturilor la modificările prețurilor relative și costurilor.

• Gradul ridicat al datoriei publice și private, atât interne, cât și externe, prezintă riscuri pentru creșterea economică și stabilitatea financiară. Recuperarea bilanțurilor din sectorul privat avansează, susținută de contractile de credit.

• crearea de locuri de muncă a crescut, dar șomajul rămâne foarte ridicat. Șomajul în rândul tinerilor este foarte mare, iar riscurile de șomaj pe termen lung devine o problemă care poate să conducă la excluziuni sociale. Segmentarea pieței muncii rămâne o provocare.

• evoluțiile macroeconomice negative din Spania ar avea un impact semnificativ asupra altor țări din zona euro.

Reformele structurale în Spania pot contribui la sprijinirea activității în zona euro.

• Stimularea investițiilor private și publice ar contribui și mai mult la creșterea productivității și îmbunătățirea competitivității. Investițiile suplimentare pentru a spori securitatea aprovizionării și pentru a stimula concurența pe piețele de energie rămân o prioritate.

Recomandari de țară

Asigurarea unei corecturi durabile a deficitului exceșiv până în 2016, prin adoptarea măsurilor structurale necesare în 2015 și 2016 și utilizarea beneficiilor pentru a accelera reducerea deficitului și a datoriei.

Consolidarea transparenței și responsabilității finanțelor publice regionale.

Îmbunătățirea rentabilității sectorului de sănătate și structurarea cheltuielilor farmaceutice pentru spitale

2. Finalizarea reformei sectorului bancar inclușiv prin intermediul unor măsuri legislative, precum și finalizarea restructurării și privatizării de stat a băncilor.

3. Promovarea și alinierea salariilor și a productivității, în consultare cu partenerii sociali și în conformitate cu practicile naționale, ținând seama de diferențele de competențe și condițiile locale de pe piața muncii, precum și diminuarea diferențelor de performanță economică între regiuni, sectoare și companii .

Luarea de măsuri pentru a creșterea calității și eficienței de locuri de muncă, de conșiliere, inclusiv a diminuării șomajului în rândul tinerilor.

Simplificarea schemei de acordare a sprijinului familial pentru a favoriza mobilitatea regională.

4. Eliminarea barierelor în ceea ce privește dezvoltarea afacerilor reglementarile privind mărimea contingentelor, accelerarea punerii în aplicare a Legii cu privire la unitatea de piață.

• În timp ce reforma 2014 a impozitului pe venitul personal și corporativ șimplifică șistemul de impozitare, impactul său asupra realizării obiectivelor bugetare este încă neclar.

• În ciuda progreselor înregistrate, deschiderea unei afaceri în Spania rămâne relativ greoaie, fapt ce ar putea incetini numarul de noi firme. O reformă-concurs creșterea în servicii profeșionale a fost pe ordinea de zi pentru mult timp pentru a se intenșifica dinamica de afaceri și contribuirea la scăderea prețurilor de consum.

• Părășirea timpurie a școlii este în scădere, dar rămâne foarte ridicat. Combinat cu abilități de bază relativ scăzute, acest lucru poate limita potențialul de creștere al Spaniei.

• Reforma în curs a administrației publice pot contribui la creșterea eficienței și economiilor fiscale. Sporirea eficienței șistemului judiciar este de asemenea o pârghie importantă pentru a îmbunătăți mediul de afaceri din Spania.

• Recentele reforme ale sectoarelor de electricitate și gaz va reduce probabil deficitele tarifare începând cu 2014. Dar eficacitatea măsurilor de limitare a obligațiilor de plată potențiale pentru finanțele publice care decurg din infrastructura de transport este încă incertă. Acest Raport de Țară evaluează, de asemenea, progresele înregistrate în vederea punerii în aplicare a 2014 recomandările specifice de țară. Se concluzionează că, în medie, Spania a realizat unele progrese în punerea în aplicare ele. A fost înregistrat cele mai mari progrese semnificative cu privire la operaționalizarea noii autorități fiscale independente pentru facilitarea la stabilirea premiselor de vânzare cu amănuntul la scară largă și pe reforma administrației publice. Spania a realizat unele progrese în punerea în aplicare a recomandării privind reforma fiscală, îmbunătățirea rentabilității sectorului de sănătate, realizarea unei analize a cheltuielilor, finalizarea reformei băncilor de economii, extinderea accesului IMM-urilor la finanțare, eliminarea blocajelor rămase în Cadrul de insolvență corporativă, îmbunătățirea eficienței politicilor active pe piața forței de muncă și promovarea mobilității forței de muncă, aplicarea reformei învățământului, punerea în aplicare a șistemului național de garantare pentru tineret, creșterea transparenței deciziilor administrative, de punere în aplicare a legii privind unitatea pieței, facilitarea de acordare a licențelor de afaceri și eliminarea deficitului în șistemul de energie electrică.

Se înregistrează progrese limitate cu privire la recomandările cu privire la aspectele sociale, combaterea segmentării pieței muncii, consolidarea serviciilor publice de ocupare, implementarea noii strategii naționale pentru știință, tehnologie și inovare, consolidarea cooperării între învățământul superior și angajatori și adoptarea în așteptarea reformelor judiciare.

Se menționează că nu a existat nici un progres cu privire la punerea în aplicare a recomandării privind serviciile profesionale, pe crearea unei agenții de cercetare de stat și pe creșterea mecanismelor de control la nivel guvernamental sub-centrale.

Raportul de țară discuta provocările politice generate de analiza dezechilibrelor macroeconomice:

• Re-orientare a economiei față de sectoarele exportatoare și creșterea competitivității este o condiție necesară pentru reducerea stocului mare de pașive externe. Eliminarea obstacolelor din calea creșterii firmelor, sprijinirea IMM-urilor și stimularea capacității de export, crearea de locuri de muncă și creșterea productivității în general.

• În timp ce deficitului public rămâne pe o traiectorie descendentă, fără eforturi suplimentare de consolidare pe termen mediu Spania nu ar putea reduce datoria publică.

• șomajul de lungă durată continuă să împiedice creșterea productivității și condițiile de muncă.

Fără direcționarea și implementarea politicilor active pe piața forței de muncă și de activare, inclușiv recalificarea spre sectoare cu perspective jobcreation, abordând problema șomajului adecvat rămâne o provocare.

• Alte provocări politice cu care Spania se confruntă includ implementarea consecventă a reformelor la nivel regional, crearea condițiilor pentru un mediu de afaceri favorabil inovării, îmbunătățirea condițiilor pentru dezvoltarea de afaceri, reforma serviciilor profeșionale, finalizarea măsurilor privind insolvența; consolidarea legăturilor între educație și piața muncii și consolidarea serviciilor publice de ocupare precum și îmbunătățirea în vederea gestionării deșeurilor.

Situația comparativă a principalilor indici economici a țărilor GIPS

din ultimele date statistice publicate de Tradings Economics

Grecia Italia Portugalia Spania

Situatia țărilor GIPS comparativ cu Spatiul European

din ultimele date oficiale disponibile

Concluzii

Formula integrării multinaționale se bazează pe ideea creării treptate a numeroaselor relații invizibile între popoarele care participă la procesul respectiv. Relațiile acestea sunt legile comune care conduc activitățile economice si influențează activitățile personale și ca urmare, nivelul de trai al cetățenilor țărilor care participă la procesul de integrare multinațională cum este integrarea europeană. Dezvoltarea treptată a politicilor comune lasă de înțeles că integrarea multinational între state suverane este un proces care se găsește într-o continuă evoluție, fără un sfârșit bine determinat.

Statele îsi păstrează competențele normative de drept comun, iar atribuirea de competențe în folosul Uniunii este în principiu revocabilă. Altfel spus, competențele naționale reprezintă regula, iar competența Uniunii reprezintă excepția. În principiu, transferul unei competențe statale la UE nu are drept efect lipsirea statelor de puterea de a interveni în materia la care se referă competența transferată. Competențele comunitare si competențele statelor trebuie să coexiste, iar Curtea de Justiție asigură controlul repartizării competențelor între Uniune si statele membre.

Coeziunea economică si socială este unul dintre principalele obiective ale Uniunii Europene. Asa cum este definită în articolul 158 al Tratatului Comunităților Europene, coeziunea este necesară pentru promovarea „dezvoltării armonioase generale” a Comunității si cere o reducere a „disparităŃilor între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni si a lipsei de progres a regiunilor defavorizate”, inclusiv pentru zonele rurale.

Conform articolului 159, Comunitatea acționează prin Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune si alte instrumente financiare, pentru sprijinirea atingerii acestor obiective generale. Abia după ce Comunitatea s-a confruntat cu prima extindere si cu crizele economice din anii ’70, când atenția sa a fost orientată serios către problemele regiunilor, au fost înaintate propuneri pentru dezvoltarea unei politici în acest domeniu. O politică regional larg europeană a devenit vizibilă abia după negocierile de aderare ale Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii, în anul 1973, si înființarea în anul 1975 a Fondului European de Dezvoltare Regională (ERDF). Extinderea prin aderarea Greciei, în anul 1981, a Portugaliei si Spaniei, în anul 1986, a accentuat disparitățile regionale din interiorul CEE. Fondul European de Dezvoltare Regională a trebuit să crească, iar politica regională a devenit o competență importantă a Uniunii Europene, prin Actul Unic European. Aderarea țărilor mediteraneene si pregătirea Actului Unic European au intensificat dezbaterea referitoare la cei care câstigă si cei care pierd în Comunitate.

Extinderea spre nord a Comunității Europene nu a mărit inegalitățile regionale în UE.

Țările nordice însă au acordat importanță inegalităților din interiorul statelor proprii, în special în ceea ce priveste regiunile lor nordice si mai puțin populate. La Consiliul European de la Berlin, în anul 1999, s-a încheiat acordul politic denumit „Agenda 2000”. Agenda 2000 răspunde următoarelor provocări cu care s-a confruntat UE la începutul acestui secol: reforma politicilor UE în vederea extinderii, negocierea extinderii, pregătirea tuturor țările candidate pentru aderare, finanțarea extinderii, sprijinirea statelor membre ale UE prin finanțarea politicilor, întărirea politicilor interne ale UE. Chiar dacă, sub aspect economic, Uniunea Europeană este una dintre regiunile cele mai prospere din lume, disparitățile dintre statele membre si regiuni sunt importante. După aderarea în anul 2004 a celor zece noi membri, diferențele de dezvoltare între regiuni s-au dublat. Din această cauză, Uniunea are ca scop împlinirea celor două obiective importante:

(a) dezvoltarea armonioasă a Uniunii si (b) coeziunea economică si socială – care demonstrează solidaritatea față de regiuni mai puțin dezvoltate. Disparitățăile mai complexe între statele membre ale Uniunii Europene si regiuni sunt

date de: dotările cu infrastructură; calitatea mediului; somajul si aptitudinile forței de muncă necesare pentru dezvoltarea viitoare; mărimea si diversitatea mediului de afaceri; diferențele în ceea ce priveste utilizarea noilor tehnologii.

Uniunea Europeană și diferitele sale organe suferă de o lipsă a practicii democratice și par inaccesibile pentru cetățenii obișnuiți datorită sistemului lor complex de funcționare. Pe parcurs Uniunea Europeană a evoluat spre un mecanism de funcționare și control democratic matur, ceea ce se observă și în urma Tratatului de la Lisabona, care întărește dimensiunea politică a Uniunii Europene- dotată cu personalitate juridică- și explicitează principiile sale de funcționare: democrația reprezentativă și participativă. Noțiunea de deficit democratic fost lansată de deputatul conservator britanic Bill Newton Dunn, într-un document intern al grupului său parlamentar, intitulat „Why the public should be worried  by the EEC’s democratic deficit”, în 1986. Acest lucru nu este de mirare, Marea Britanie fiind cel mai eurosceptic dintre statele membre, după cum o demonstrează atât Eurobarometrele, cât și discursul public britanic.

Problemele legate de deficitul democratic al UE cuprind aspecte legate de legitimitate,de transparență a procesului decizional precum cea a problemelor de responsabilitate. Alegerile pentru Parlamentul European nu pot fi considerate un instrument eficace în acest sens, iar tragerea la răspundere prin intermediul nivelului național – responsabilitatea guvernelor în fața parlamentelor – este un proces dificil, tocmai din cauza lipsei de transparență a Consiliului de Miniștri (Curtin, Deidre, 2009).

Inovația politică cea mai importantă legată de sistemul instituțional european, o reprezintă încorporarea parlamentelor naționale în acest sistem, căci  vor câștiga dreptul de a face obiecții la o propunere dacă nu respectă principiul subsidiarității. Astfel Parlamentelor naționale li se atribuie, pe de o parte, funcția de control a exercitării competențelor europene și, pe de alta, pe cea de a veghea la transferul altora noi. Problema deficitului democratic a apărut încă de la Tratatele Constitutive, care stabileau ca obiectiv al Adunării Parlamentare doar acela de a fi consultată de către instituțiile cu competență normativă și a fost subiectul unor lungi dezbateri de-a lungul timpului.

Se poate considera că prin Tratatul de la Lisabona, problemei deficitului democratic îi sunt aduse soluții spre rezolvare, tratatul având ca scop întărirea legitimării democratice a acțiunilor Uniunii Europene. Introducerea Parlamentelor naționale în procesul decizional și creșterea puterilor acestora este o dovadă a unei reprezentativități mai mari a cetățenilor la nivelul procesului decizional european. Prin intermediul controlului subsidiarității și proporționalității, parlamentele naționale dispun de instrumentele necesare pentru a apropia procesul decisional de nevoile cetățenilor, respectarea voinței acestora fiind specifică reducerii deficitului democratic. De asemenea Parlamentul European primește puteri consolidate în urma Tratatului de la Lisabona și grație alegerii membrilor prin vot direct, sistemul democratic este întărit, căci populația statelor membre este încorporată în procesul decizional, fiindu-i dezvoltată conștiința europeană. Extinderea procedurii codeciziei duce la o mai mare transparență a procedurilor care duc la adoptarea deciziilor la nivel european. O altă modalitate de reducere a deficitului democratic constă în alegerea președintelui Comisiei de către Parlamentele naționale. Parlamentul European controlează Consiliul și Comisia prin avizul consultativ și cel conform, prin interpelări, prin comisiile de investigare și prin moțiunea de cenzură, ceea ce conduce la o sporire a importanței sale în plan decizional. De asemenea, Tratatul întărește controlul democratic al Uniunii Europene și stabilește o distribuție mai clară a competențelor între Uniune și statele membre, ceea ce va ajuta cetățenii să înțeleagă mai bine „cine ce face”.

În concluzie, sunt de părere că deficitul democratic este redus în urma adoptării Tratatului de la Lisabona, noile atribuții ale Parlamentului European, alături de alegerea directă a membrilor săi constituie o dovadă a creșterii legitimității acestuia. Noutatea privitoare la participarea parlamentelor naționale la activitățile Uniunii și acordarea rolului de garant în fața Uniunii a competențelor nationale, atrage după sine implicarea cetățenilor în procesul decizional și luarea în considerare a voinței acestora. Astfel, parlamentele nationale vor participa la procesul de control politic „ex-ante” al conformității legislative cu principiul subsidiarității si vor avea un rol important în revizuirea simplificată a tratatelor, ceea ce înseamnă o mai mare transparență în procesul decizional și participarea cetățenilor la adoptarea deciziilor care îi afectează în mod direct. Astfel alegerea directa a membrilor Parlamentului nu constituie o slăbiciune, ci dimpotrivă este un factor solid al depășirii problemei deficitului democratic.

Aderarea noilor membri dă șansa Uniunii Europene de a-și reforma politicile economice și sociale în domenii unde se simte deja nevoia unor astfel de reforme. Extinderea nu este o amenințare, ci un imbold pentru reînnoire. UE poate să învețe de la noii membri și din experiența acestora în realizarea reformelor economice și sociale. Unii dintre aceștia au operat schimbările necesare mai rapid decât actualii membri ai UE. Extinderea și schimbările pot să aducă beneficii pe termen lung, dar trebuie ținut cont și de faptul că apariția acestora poate fi precedată de o serie de costuri și că vor exista atât câștigători, cât și învinși. Provocarea este legată de modul în care se gestionează schimbarea.

Statele membre prezente și viitoare au nevoie de politici de ocupare a forței de muncă care să contribuie la o politică economică și socială eficientă, asigurând astfel succesul procesului de extindere. Migrația forței de muncă în funcție de cerințele pieței, prin libera circulație a persoanelor în cadrul pieței comune, constituie un factor de creștere. Actualele state membre ar trebui să își deschidă piețele, venind astfel în întâmpinarea ofertei de forță de muncă din noile state membre, de îndată ce acest lucru este posibil. Chiar și după ridicarea restricțiilor, fluxul sosirilor de lucrători va fi probabil limitat. UE are nevoie de un model economic și social care să combine elementele cele mai bune din actualele și viitoarele state membre. Prin extinderea UE, nu se importă problemele țărilor, ci se extinde capacitatea de a furniza soluții.