Turismul PE Treptele Dezvoltarii Durabile

TURISMUL PE TREPTELE DEZVOLTĂRII DURABILE

INTRODUCERE

De la Rio de Janeiro la Sfântu Gheorghe

Studiu de caz (I): Defrișarea Amazoniei

Cap. I: DEZVOLTAREA DURABILĂ. CONCEPTUL

Scurt istoric

Raportul Bruntland

Societatea durabilă

Dezvoltarea durabilă pe domenii

Ecologie

Agricultură

Energie

Transporturi

Economie

Afaceri

Cultură

Arhitectură

Politică

Turism

Cap. II: STRATEGII GLOBALE PRIVIND DEZVOLTAREA DURABILĂ

Agenda 21

Declarația de la Rio, 1992

Evoluția Agendei 21

a. Rio+5

b. Rio+10

c. Rio+20

d. Agenda 21 pentru Cultură

Implementarea Agendei 21

New York, 2015. Noua Agendă 21

a. Cele 13 Sesiuni

b. Cele 17 Obiective

Obiectivele Mileniului

Agenda UNCTAD. Spiritul de la Bangkok

OMT și Dezvoltarea durabilă

Istoricul și organizarea OMT

Strategia UE privind Dezvoltarea durabilă

Ghidul OMT, al Dezvoltării durabile în turism

Cap. III: STRATEGIILE NAȚIONALE ALE TURISMULUI

Australia: DURABILITATE PLATINUM PLUS

Mexic: A 4-A AXĂ, A SUSTENABILITĂȚII

Africa de Sud: CARTEA ALBĂ A TURISMULUI

Egipt: HARTA SENSIBILITĂȚII LA MAREA ROȘIE

Spania: NOUA VITALITATE, VIA MALLORCA

Bulgaria: ECO-CLUSTERELE LA SUD DE DUNĂRE

Cap. IV: ROMÂNIA, DEZVOLTAREA DURABILĂ ȘI TURISMUL

Studiu de caz (II): Defrișarea României

Strategia României pentru Dezvoltare Durabilă

Strategia Națională pentru Turism

Obiectivele Master-Planului 2007 – 2026

Recomandările durabile ale UE

Ecoturismul, pilon al dezvoltării durabile

Ecoturismul între teorie și practică

Strategia României de dezvoltare a ecoturismului

Strategia de dezvoltare integrată în Delta Dunării

PROVOCAREA DURABILITĂȚII (Scurte concluzii)

BIBLIOGRAFIE

De la Rio de Janeiro la Sfântu Gheorghe

Începutul anilor 1990 – începutul ultimului deceniu al ultimului secol al mileniului al doilea al noii ere – a fost marcat de două evenimente mondiale esențiale, ale căror consecințe continuă, și vor continua, să modeleze destinele omenirii pe toate palierele, de la social la economic, de la politic la cultural, de la material la spiritual. Este vorba, pe de-o parte, de încheierea formală a Războiului Rece – confruntare ideologică între două sisteme de valori antagonice (gen democrație vs. autocrație sau economie de piață vs. centralism etatist), care au adus omenirea pe marginea prăpastiei – și, pe de altă parte, de primele etape ale fenomenului globalizării.

Ambele dimensiuni, cu tot mănunchiul lor de provocări aferente, au cutremurat din temelii sistemele de referință și de relații internaționale cunoscute și asumate până la acest moment de hotar și au impus revizuirea mai tuturor agendelor naționale și internaționale. Fără a intra în alte detalii și analize, ne vom referi strict la una din principalele consecințe, care face și obiectul prezentei lucrări, respectiv apariția conceptului de dezvoltare durabilă.

Omenirea anilor 1990 nu putea să nu constate că schimbările majore la nivelul societății și economiei globale merg mână în mână, determină și sunt determinate de starea fizică a planetei. Gaura în stratul de ozon, poluarea asasină, defrișările masive, dezechilibrele ecologice majore, dispariția accelerată a tot mai numeroase specii de animale și plante, foametea pe fondul otrăvirii solului și al deșertificării, ș.a.md., ca să consemnăm aleatoriu doar câteva dintre subiectele stringente, nu puteau trece neobservate și au făcut din consacrarea și implementarea conceptului de durabilitate un imperativ, fără de care salvarea planetei se arată serios amenințată.

Formal, prima mare întrunire mondială pe acest subiect a avut loc la Rio de Janeiro, în 1992 – Summit-ul Pământului – care a rezultat în primul document-cadru major al durabilității sau sustenabilității – Agenda 21. După Rio 1992 au urmat periodic noi conferințe mondiale care au avut în principal două mari obiective: în primul rând, aprofundarea conceptului durabilității și rafinarea acestuia până la transformarea sa în strategii, programe și proiecte implementabile la toate nivelurile (de la global, la regional, național și local); și, în al doilea rând, nuanțarea principiilor durabilității – a pilonilor săi conceptuli canonici: echitatea socială, dezvoltarea economică și integritatea mediului, la care în ultimii ani s-a adăugat un al patrulea, anume identitatea culturală – la nivelul fiecărui sector al dezvoltării în parte.

Din această a doua parte a procesului de asumare globală a conceptului durabilității face parte și emergența conceptului de turism durabil, care an de an s-a înșurubat tot mai profund în conștiința și în abordarea strategilor dezvoltării de pretutindeni. O foarte scurtă trecere în revistă ne arată că la Rio+10 (Johannesburg, 2002), Organizația Mondială a Turismului (OMT; WTO, în engleză) – lansează, sub egida Națiunilor Unite, primul program global, care include în titulatura sa termenii alăturați de „turism durabil”. Este vorba despre programul „WTO ST-EP”, unde „step”, dincolo de ideea de treaptă, este acronimul pentru Sustainable Tourism for Eliminating Poverty, deci „Turism durabil pentru eradicarea sărăciei.” În 2008 apare Agenda Uniunii Europene pentru Turism Sustenabil; în 2011, OMT publică Codul Global pentru Etica Turismului; în 2012, turismul durabil este inclus între pilonii dezvoltării durabile, prin documentul final al Conferinței Rio+20.

La toate acestea se adaugă numeroase parteneriate pe care care OMT le-a clădit împreună cu alte organisme internaționale relevante (OMC, UNCTAD, PNUD, UNESCO, etc) pentru conscrarea și asumarea conceptului de turism durabil, pe care în esență la definit astfel (în 2004): „Turismul durabil este acea formă de turism care conștientizează și își asumă, în prezent și pentru viitor, impactul economic, social și asupra mediului, adresându-se în egală măsură nevoilor vizitatorului, economiei, mediului și comunității gazdă.”

Dincolo de această definiție, pentru a fundamenta includerea sa între pilonii dezvoltării globale durabile, care, după cum deja menționat, avea să fie consfințită formal la marele summit Rio+20 (2012), OMT elaborează în 2011 un document în 30 de capitole, toate argumente ale legăturii indisolubile ale turismului durabil cu procesul esențial al dezvoltării globale durabile. În esență se arată cum investițiile responsabile și politicile preventive și „verzi” pot stimula creșterea durabilă a sectorului turismului, sporind pe de-o parte beneficiile economice, asigurând creșterea numărului locurilor de muncă și reducerea sărăciei, și, pe de altă parte, gestionând o mai responsabil resursele umane și naturale, în paralel cu răspunsuri mai eficiente la provocările mediului înconjurător, respectiv ale conservării acestuia. În esență, turismul „verde”, „durabil”, „sustenabil”, „responsabil” poate și trebuie să contribuie la îndeplinirea Obiectivelor Mileniului, îndreptarul asumat al omenirii (prin rezoluție ONU, în anul 2000) pentru un viitor echitabil și împlinit al fiecărui cetățean al planetei.

În 2013, Comisia europeană (CE) salută includerea turismului durabil între pilonii susținerii creșterii „verzi”, în documentul „Viitorul pe care îl dorim” al Conferinței mondiale Rio+20 și, într-un document elaborat în parteneriat cu OMT, subliniază: „Ca domeniu transsectorial, turismul are multe caracteristici care îl fac deosebit de valoros ca agent al dezvoltării. În mod particular, își întemeiază înflorirea pe anumite resurse, cum ar fi mediul natural, clima blândă, moștenirea culturală bogată și resurse umane de calitate.” În mod evident, cultivarea acestor resurse pe care se clădește turismul echivalează cu cultivarea durabilității.

De asemenea, în același document CE-OMT – care va face obiectul unei incursiuni mai ample pe parcursul prezentei lucrări – autorii arată importanța de facto a domeniului turismului pentru dezvoltarea economică globală, prin cifre, respectiv prin cote relevante: turismul contribuie cu 9% din PIB-ul mondial, reprezintă 29% din exportul global de servicii și, din perspectiva locurilor de muncă, unul din 12 locuitori ai planetei este angajat în sectorul turismului. Concluzia care se impune, desigur, este că toți acești indicatori constituie tot atâtea argumente pentru abordarea „durabilă” a tuturor planurilor de dezvoltare ale turismului, de la nivel global la nivel național și regional, și invers.

Fără a avea o pretenție de exhaustivitate – de tip manual al manualelor – este chiar aspirația prezentei lucrări, de a face o sinteză și o sistematizare a evoluției conceptului de durabilitate și, apoi, de turism durabil, respectiv de „urcuș” al acestuia pe „treptele” devenirii și împlinirii dezvoltării durabile. Scopul final ar fi să rezulte o scurtă istorie a teoriei sustenabilității, dar mai ales a transpunerii acesteia în practica abordării strategice ca pilon esențial din dezvoltarea fiecărei națiuni în parte și a mapamonului în ansamblul său.

Desigur, un segment important al lucrării va fi dedicat României, respectiv eforturilor țării noastre de a se adapta reformelor cerute imperios de propria sa istorie recentă, ca și de a face față reformelor globalizării, cu redarea pașilor concreți întreprinși în această direcție, mai ales în anii din urmă.

Din această perspectivă, și în baza premizelor enunțate anterior, se justifică și titlul acordat acestei introduceri, descriind traseul inedit (dar logic!) al durabilității de la Rio de Janeiro, locația nașterii Agendei 21, la Sfântu Gheorghe, Tulcea, fiind numită aici localitatea de la vărsarea în Marea Neagră a unui braț al Dunării, purtător al aceluiași nume de mucenic creștin.

Înainte însă de a începe trecerea în revistă a principalelor „etape ale durabilității” vom recurge la un procedeu demonstrativ suplimentar, chiar într-o a doua parte a capitolului introductiv, anume inserarea unui studiu de caz care să ilustreze mai elocvent resorturile care i-au determinat pe decidenții de pretutindeni să se așeze împreună la o masă rotundă a proiectării dezvoltării durabile a omenirii. Este vorba despre un studiu de caz „în oglindă” – Amazonia și România – privind defrișările masive și consecințele devastatoare ale acestora.

De menționat că studiul de caz este la rândul său distribuit în două părți, în cuprinsul acestei lucrări: Amazonia, principalul „motor” de producere a oxigenului pe Terra, va precede capitolele despre Agenda 21 și evoluția globală a perceptelor durabilității; în timp ce segmentul despre defrișările din România (unde, pe vremuri, românul era „frate cu codrul”) se va constitui într-un preambul logic la capitolul privind dezvoltarea durabilă din țara noastră.

Studiu de caz (I): Defrișarea Amazoniei

Principalele cauze ale defrișării pădurii tropicale a Amazonului sunt, inevitabil, extinderea așezărilor umane și cursa exploatării pământului. Cu toate semnalele de alarmă lansate la nivel global, fenomenul pare a fi în continuă accentuare. Iată câteva din reperele tragice cele mai recente ale acestui adevărat genocid ecologic:

În nouă ani, între 1991-2000, cea mai mare parte a zonei pădurii tropicale sau junglei Amazonului a fost defrișată ilegal, pe o suprafață între 415.000 la 587.000 kilometri pătrați; comparabil cu totalul suprafeței unor țări precum Spania și Madagascar sau a regiunii Manitoba, în Canada! Mare parte a acestei păduri pierdute a fost înlocuită de pășuni pentru cai. (cf. Centre for International Forestry Research-CIFOR, 2004) În februarie 2008, guvernul brazilian a anunțat că ritmul în care pădurea tropicală amazoniană a fost distrusă, a fost accelerat în special în acea perioadă a anului, când în mod normal se încetinește: în doar ultimele 5 luni ale anului 2007, mai mult de 3.200 de km pătrați, o zonă echivalentă cu suprafața statului american Rhode Island, a fost defrișată. (Amazon Deforestation Rates Escalates, The Real Truth; 2008). După o scurtă etapă de descreștere a „deforestării” Amazoniei, consemnată în 2012, din păcate ritmul defrișărilor a început să crească din nou vertiginos în 2013. (cf. „Amazon deforestation jumps 29%”, în The Guardian; 2pre defrișările din România (unde, pe vremuri, românul era „frate cu codrul”) se va constitui într-un preambul logic la capitolul privind dezvoltarea durabilă din țara noastră.

Studiu de caz (I): Defrișarea Amazoniei

Principalele cauze ale defrișării pădurii tropicale a Amazonului sunt, inevitabil, extinderea așezărilor umane și cursa exploatării pământului. Cu toate semnalele de alarmă lansate la nivel global, fenomenul pare a fi în continuă accentuare. Iată câteva din reperele tragice cele mai recente ale acestui adevărat genocid ecologic:

În nouă ani, între 1991-2000, cea mai mare parte a zonei pădurii tropicale sau junglei Amazonului a fost defrișată ilegal, pe o suprafață între 415.000 la 587.000 kilometri pătrați; comparabil cu totalul suprafeței unor țări precum Spania și Madagascar sau a regiunii Manitoba, în Canada! Mare parte a acestei păduri pierdute a fost înlocuită de pășuni pentru cai. (cf. Centre for International Forestry Research-CIFOR, 2004) În februarie 2008, guvernul brazilian a anunțat că ritmul în care pădurea tropicală amazoniană a fost distrusă, a fost accelerat în special în acea perioadă a anului, când în mod normal se încetinește: în doar ultimele 5 luni ale anului 2007, mai mult de 3.200 de km pătrați, o zonă echivalentă cu suprafața statului american Rhode Island, a fost defrișată. (Amazon Deforestation Rates Escalates, The Real Truth; 2008). După o scurtă etapă de descreștere a „deforestării” Amazoniei, consemnată în 2012, din păcate ritmul defrișărilor a început să crească din nou vertiginos în 2013. (cf. „Amazon deforestation jumps 29%”, în The Guardian; 2014)

Scurt istoric

În era pre-columbiană, se estimează că malurile Amazonului erau în bună parte un teritoriu dens populat cu o agricultură de tip deschis. După invazia europenilor în secolul al XVI-lea, cu faimoasa goană după aur și argint, boli occidentale transmise indigenilor, amerindienilor, sclavie nemiloasă și un boom târzielnic al cauciucului, zona Amazonului a fost depopulată, iar pădurile s-au lărgit (Romero, Simon, “Once Hidden by Forest, Carvings in Land Attest to Amazon’s Lost World”, în New York Times, 2012). Înainte de 1970, accesul în interiorul junglei amazoniene a fost puternic restricționat și o parte din pădurea situată de-a lungul râurilor a rămas intactă (Kirby, Kathryn R.; Laurance, William F.; Albernaz, Ana K.; Schroth, Götz; Fearnside, Philip M.; Bergen, Scott; M. Venticinque, Eduardo; Costa, Carlos da, „The Future of Deforestation in the Brazilian Amazon”, în Futures 38/4).

Defrișarea pădurii tropicale amazoniene („plămânul verde” al Terrei) s-a accelerat intens, însă, în 1972, odată cu deschiderea lucrărilor la celebra autostradă Trans-Amazoniană, adânc în junglă. În anumite părți ale Amazonului, solul sărac a permis realizarea unei agriculturi neprofitabile bazată pe plantații.

Momentul decisiv, cotitura-cheie privind defrișarea pădurii tropicale a Amazonului brazilian a fost atunci când coloniștii au început să-și construiască ferme în pădure de-a lungul anilor 1960. Sistemul lor de a face agricultură s-a bazat pe extinderea în exces a culturilor vegetale și pe metoda „Taie și arde”. Oricum, coloniștii au fost incapabili să-și administreze cu succes terenurile și recoltele lor datorită pierderii fertilității solului și invaziei buruienilor din cauza metodelor menționate (Watkins & and Griffiths, J.,”Forest Destruction and Sustainable Agriculture in the Brazilian Amazon: a Literature Review (Doctoral dissertation, The University Reading, 2000, în Dissertation Abstracts International).

În zonele indigene ale Amazoniei de pe teritoriul Peru-ului, precum Bazinul râului Chambira din Urarina (Dean, Bartholomew, Urarina Society, Cosmology and History in Peruvian Amazonia, Gainesville: University Press of Florida, 2009), solurile au fost productive doar pentru perioade relativ scurte de timp, ducând apoi la mutarea indigenilor horticultori precum cei din Urarina în alte zone, eliberând, evacuând din ce în ce mai mult pământ (Watkins & Griffiths, op. cit.).

Colonizarea amazoniană a fost „condusă” și dominată de creșterea vitelor din cauză că ranch-urile sau fermele de animale, cereau muncă puțină, generând profituri decente și ducând la creșterea statutului social în comunitate. În plus, iarba era capabilă să crească în săracul sol al Amazoniei. Orișicâtuși, abundența de ferme de vite a dus ineluctabil la defrișarea pe larg a pădurilor producând pagube imense mediului. (Williams, M., Deforesting the Earth: From Prehistory to Global Crisis, Chicago, IL: The University of Chicago Press, 2006).

În 2009, președintele peruvian Alan Garcia, a aprobat decretul-lege executiv nr. 840 (de asemenea cunoscut ca „Ley de la Selva” – „Legea Junglei” sau simplu „Legea pădurii”) care permitea vânzarea pământurilor necultivate din selva amazoniană din proprietatea statului către companiile private fără termene-limită asupra drepturilor de proprietate (Vittor, Luis; „The law of the jungle, to sell the Amazon basin”, în Agencia Latinoamericana de informacián, 2008). În timp ce legea a fost promovată ca o măsură de „reîmpădurire”, criticii ei pretindeau că ritmul privatizării ar încuraja de fapt defrișări viitoare ale Amazoniei, în timp ce drepturile națiunii asupra resurselor naturale au fost cedate investitorilor străini, ignorându-se inclusiv drepturile indigenilor din Peru, care de obicei nu aveau titluri oficiale asupra terenurilor forestiere pe care locuiau și unde subzistau. Legea 840 a întâmpinat o largă rezistență publică și în cele din urmă a fost abrogată de legislația peruviană ca fiind neconstituțională (Polk, James, op. cit.).

Cauzele defrișării

Defrișarea junglei sau pădurii tropicale a Amazonului poate fi atribuită unor factori diferiți. Jungla este văzută în principal ca o resursă pentru pășunile de vite, lemn de esență tare, deosebit de valoros, spații de locuit, zone pentru agricultură (în special pentru soia, deci monocultură agricolă), lucrări de drumuri (precum autostrăzile și șoselele mai mici) și medicamente. Tăierea pădurilor pentru a face pășuni e principala cauză a deforestării pe Amazon. Brazilia are actualmente mult mai multe turme de oi ca înainte. Pe lângă creșterea animalelor pentru sacrificare, mulți proprietari de terenuri folosesc turmele pentru a-și extinde fermele. Plasându-și turmele pe o zonă de teren împădurit, aceștia capătă drepturi asupra terenului respectiv. Construcția de drumuri și autostrăzi în pădurea tropicală deschide mari oportunități de dezvoltare. În Brazilia, construcția autostrăzii Trans-Amazoniene a dus la distrugerea unor zone însemnate de pădure de către coloniștii săraci, țapinari și dezvoltatori speculanți (cf. Butler, Rhett A.,„Pădurile tropicale”, 2008).

Ritmul anual al defrișării regiunii Amazonului a crescut din 1990 până în 2003 datorită factorilor de la nivel local, național și internațional. Astfel, 70% din terenul forestier al Amazonului și 91% din cel defrișat din 1970 încoace a fost folosit pentru pășunile șeptelului. În plus, Brazilia este a doua țară din lume producătoare de soia, după S.U.A., în cea mai mare parte pentru export și producția de biodiesel. Cum prețul soiei crește, fermierii specializați pe soia au împins spre nord zonele împădurite ale Amazonului. Potrivit legislației braziliene, terenurile desțelenite pentru recolte sau câmpuri sunt considerate a fi în „folosință efectivă” și reprezintă începutul pentru dreptul de proprietate al pământului sau terenului (Kirby, Kathryn et al., op. cit., ).

Proprietatea desțelenită este de asemenea evaluată la de 5-10 ori mai mult decât terenul împădurit, din acest motiv fiind mai valoroasă pentru proprietar, al cărui ultim obiectiv este s-o revândă. Nevoile fermierilor de soia au fost folosite pentru a valida controversatele proiecte din transporturi care se dezvoltă în mod curent în Amazon (Ibidem, Kirby et al.).

Primele două autostrăzi: Belém-Brasilia (1958) și Cuiaba-Porto Velho (1968) au fost singurele autostrăzi federale în Amazonul legal care au fost asfaltate și practicabile în tot cursul anului înainte de anii 1990. Despre aceste două autostrăzi se spune că sunt „în inima arcului defrișării”, care în prezent este zona de punct nodal a defrișării în Amazonul brazilian. Desăvârșirea drumurilor a fost urmată de un val de recolonizări; acești coloniști au avut un efect semnificativ și asupra pădurii (Williams, M.; Deforesting the Earth: From Prehistory to Global Crisis. Chicago IL: The University of Chicago Press, 2006).

Oameni de știință, folosind datele satelitului NASA, au descoperit că desțelenirea pentru teren agricol mecanizat a devenit recent o forță semnificativă în defrișarea Amazoniei braziliene. Această schimbare a terenului a alterat, modificat pur și simplu clima regiunii. Cercetătorii au mai descoperit că în 2003, anul de vârf al defrișării, mai mult de 20% din pădurile statului brazilian Mato Grosso au fost transformate în terenuri agricole. Această descoperire sugerează că recenta expansiune a terenului cultivabil în regiune contribuie la viitoare defrișări. În 2005, prețul soiei s-a prăbușit cu mai mult de 25 de procente și unele zone din Mato Grosso au arătat o descreștere în evenimente de tipul „largi defrișări”, deși zona centrală pentru agricultură a continuat să desțelenească pădurile.

Oricum, ritmul defrișării se poate reîntoarce la cel mai înalt nivel din 2003, dacă prețul soia și al altor culturi agricole începe să crească pe piețele internaționale. Acest nou vehicul al pierderii pădurii tropicale sugerează că, de fapt, creșterea și descreșterea prețului altor culturi, cărnii de vită și cherestelei pot avea un impact semnificativ asupra utilizării pe viitor a pământului în regiune, potrivit unui studiu CIFOR (Centre for International Forestry Research, 2004). În anul 1996, Amazonul a raportat o creștere cu 34% a defrișării începând cu 1992 („Beef exports fuel loss of Amazonian forest, în CIFOR News Online, Number 36). Ritmul mediu anual al defrișării din 2000 până în 2005 (22.392 km pătrați pe an) a fost cu 18% mai mare decât în precedenții cinci ani (19.018 km pătrați pe an).

În Brazilia, potrivit Institutului Național de Cercetare a Spațiului, „biomul original” al junglei Amazonului a scăzut de la 4.100.000 de km pătrați la 3.403.000 km pătrați în 2005, reprezentând o pierdere de 17,1% (cf. National Institute for Space Research-INPE, 2005).

Viitorul pădurilor tropicale din Amazonia

Folosind ritmul defrișării pădurii tropicale din 2005, s-a estimat că jungla amazoniană ar putea fi redusă cu 40% în două decenii (Wallace, Scott, January 2007. „Last of the Amazon”, în National Geographic magazine). Va fi necesar efortul conjugat al întregii omeniri pentru a asigura supraviețuirea pădurii tropicale și a faunei ei, ca moștenire pentru supraviețuirea, bunăstarea și fericirea generațiilor viitoare. Pașii necesari pentru salvarea pădurilor tropicale și, pe o scară mai largă, a ecosistemelor planetare, presupun: concentrarea asupra copacilor și includ educarea tuturor cu privire la importanța mediului și la modul în care pot ajuta ei la salvarea pădurii tropicale; refacerea fondului forestier distrus prin plantarea de copaci acolo unde pădurile au fost defrișate; încurajarea oamenilor să trăiască într-o manieră nedistructivă pentru mediu; declararea ca rezervație naturală a unor regiuni, pentru protejarea pădurilor tropicale și a faunei; susținerea companiilor și investițiilor care operează de o manieră ce reduce distrugerea mediului. Toate acestea, și altele asemenea, principii și măsuri – vitale pentru salvgardarea vieții pe pământ – fac parte din fundamentele conceptului durabilității și stau la baza Agendei 21 și obiectivelor acesteia.

Cap. I:

DEZVOLTAREA DURABILĂ. CONCEPTUL

În demersul de a elucida logica și finalitățiile dezvoltării durabile, vom începe prin a a sintetiza definițiile cele mai importante ale conceptului, din perspectiva istoricului său, respectiv a momentului formulării definițiilor, corelat cu contextul care le-a generat. Spre exemplu, analiștii fenomenului au pornit de la necesități de conservare a mediului în contextul provocărilor poluării și al încălzirii globale; sau nu puteau ignora necesitățile de armonizare a legislației, a infrastructurii și a resurselor umane în contextul integrării în UE a țărilor din Europa de Est; or, nu în ultimul rând, pornind de la realitățile globalizării, au fost nevoiți să găsească formulele optime de a soluționa preceptul numărul unu al acesteia: „Gândește global și acționează local!”

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economică care se axează în primul rând pe asigurarea unui echilibru între aspectele sociale, economice și ecologice și elementele capitalului natural, dar cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul „Viitorul nostru comun”, cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland (publicat în 1987) : „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi” (Report of the World Commission on Environment and Development: Our Common Future).

În esență, dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om – mediu, fie ca e vorba de mediul înconjurător, mediul economic sau mediul social. Deși la început dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și căuta deci în primul rând prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în toată complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între generații (citate din același Raport al WCED).

Scurt istoric

Dezvoltarea durabilă leagă împreună interesul, grija pentru capacitatea de rezistență a sistemelor naturale cu provocările sociale, politice și economice pe care le are de înfruntat omenirea, umanitatea. „Știința durabilității” reprezintă studiul conceptelor dezvoltării durabile și știința mediului. Totodată, există o focalizare suplimentară pe responsabilitatea generațiilor prezente, contemporane de a regenera, menține și îmbunătăți resursele planetare pentru folosirea lor și de către generațiile vitoare. (cf. Finn, Donovan; Our Uncertain Future: Can Good Planning Create Sustainable Communities?, PhD Dissertation, University of Illinois at Urbana Champaign, 2009)

Dezvoltarea durabilă are rădăcinile sale în idei despre „managementul împăduririi durabile” care s-a produs în Europa de-a lungul secolelor XVII și XVIII (Grober, Ulrich; Deep roots – A conceptual history of “sustainable development”, Wissenschatfszentrum Berlin für Sozialforschung, 2007, și Blewitt, John; Understanding Sustainable Development, Routlegde, 2015).

Ca un ecou, ca o reacție la o creștere, dezvoltare conștientă la epuizarea resurselor pădurilor, materialelor lemnoase etc., în Anglia, scriitorul, diaristul și grădinarul britanic John Evelyn a argumentat că „sădind și plantând arbori, copaci trebuie să reprezinte o datorie națională a fiecărui proprietar de pământ, în vederea stopării, opririi distrugerii supra-exploatării resurselor naturale”, în eseul său Sylva din 1662. În anul 1713, Hans Carl von Carlowitz, un important adminstrator de mine aflat în serviciul Electorului Saxoniei, Frederick Augustus I, a publicat Sylvicultura oeconomica, o lucrare de 400 de pagini despre silvicultură.

Inspirându-se din ideile lui John Evelyn și ale ministrului francez al regelui Ludovic al XIV-lea, celebrul Jean-Baptiste Colbert, germanul von Carlowitz a dezvoltat conceptul de “administrare a pădurilor pentru beneficiu, randament durabil” ( Ulrich Grober; op. cit.) Cartea lui a influențat pe alții, incluzându-i pe geograful și naturalistul german Alexander von Humboldt și pe silvicultorul german Georg Ludwig Hartig, în dezvoltarea în timp a unei științe a silviculturii.

Cei menționați l-au influențat pe Gifford Pinchot, primul șef al „US Forest Service”, a cărui concepție, mod de abordare, în administrarea, managementul pădurilor l-a condus la ideea folosirii înțelepte a resurselor, dar și pe un alt american, Aldo Leopold (autor, ecologist, silvicultor, om de știință) a cărui „etică a pământului” a fost influentă în dezvoltarea mișcării (activismului) mediului înconjurător din anii 1960. (Ibidem, Grober și Blewitt).

După tipărirea cărții Silent Spring („Primăvară mută”) în anul 1962, de Rachel Carson (biolog, zoolog și jurnalist american), una din principalele lucrări din secolul XX utilizate de membrii organizațiilor de protejarea naturii și mediului înconjurător, mișcarea menționată (Environmental Movement) a atras atenția asupra relației dintre creșterea economică și dezvoltarea și degradarea mediului. De asemenea, economistul, poetul, misticul religios, filosoful interdiciplinar anglo-american Kenneth E. Boulding, în importantul său eseu din 1966 The Economics of the Coming Spaceship Earth a identificat nevoia pentru sistemul economic de a se ajusta, armoniza, el însuși sistemului ecologic cu rezervele sale limitate de resurse. (cf. Blewitt).

Una din primele utilizări a termenului „durabil” (sustainable) în sens contemporan, modern, a fost cea a faimosului „Club de la Roma” în anul 1972, în clasicul său, de acum, raport, intitulat Limitele creșterii, scris de un grup de oameni de știință condus de Dennis și Donella Meadows de la Massachusetts Institute of Technology. Descriind dorita, dezirabila „stare de echilibru global”, autorii notau : „Suntem în căutarea unui model de producție care reprezintă un sistem mondial care să fie sustenabil fără un colaps brusc și necontrolat și capabil de a satisface necesitățile de bază ale tuturor oamenilor” (Finn, Donovan; 2009).

În 1980 „International Union for the Conservation of Nature” (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii) a publicat o strategie de conservare globală care a inclus una din primele referiri la “dezvoltarea durabilă” ca o prioritate globală (World Conservation Strategy: Living Resource Conservation for Sustainable Development, International Union for Conservation of Nature and Natural Resources, 1980). Doi ani mai târziu, în 1982, „the United Nations World Charter for Nature” a emis un set de principii de conservare a naturii, prin care purtarea oamenilor care prejudiciază, afectează natura, va fi îndrumată și judecată (citat din United Nations, General Assembly, 48th Plenary Meeting, 28 Oct 1982, World Charter for Nature).

Apoi, în 1987, „the United Nations World Commission on Environment and Development” (WCED) a dat publicității raportul intitulat Our Common Future, numit în mod obișnuit „Raportul Bruntland”. Raportul a inclus ceea ce este acum una din cele mai cuprinzător recunoscute definiții ale dezvoltării durabile, definiție pe care am prezentat-o la începutul capitolului. („Bruntdland Commission”, Report of the World Commission on Environment and Development, 1987, și Smith, Charles & Rees, Gareth, Economic Development, Basingstoke: MacMillan, 1998).

Tototdată, conceptul de dezvoltare durabilă a fost legat inițial de problemele de mediu și de criza resurselor naturale, în special a celor legate de energie din anii 1970-1980. Termenul însuși este foarte tânăr și s-a impus în vara lui 1992, după faimoasa Conferință privind mediul și dezvoltarea, organizată de Organizația Națiunilor Unite la Rio de Janeiro (Ibidem). Durabilitatea pleacă de la ideea că activitățile omului și umanității sunt dependente de mediul înconjurător dar și de resurse (Idem). Sănătatea, siguranța socială și stabilitatea economică a societății sunt esențiale în definirea calității vieții (Idem).

Discuțiile prin care s-a ajuns în final la dezvoltarea durabilă au început la începutul anilor '70, astfel în 1972, „Conferința privind Mediul Ambiant” care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima dată în mod serios problema deteriorării mediului înconjurător în urma activităților umane care pune în pericol însuși viitorul omenirii (Idem). În anul 1983, își începe activitatea „Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare” (WCED), condusă de Gro Harlem Bruntland, fost prim-ministru al Norvegiei (în perioadele februarie-octombrie 1981, 1986-1989 și 1990-1996) după o rezoluție adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite.

Raportul Bruntland

În 1985 a fost descoperită grav amenințătoarea gaură din stratul de ozon de deasupra Antarcticii și, prin Convenția de la Viena s-a încercat găsirea unor soluții pentru reducerea consumului de substanțe care dăunau și dăunează stratului protector de ozon care înconjoară planeta noastră. În 1986, la un an după și mai terifianta catastrofă de la Cernobâl, apare așa-numitul „Raport Brundtland”, al Comisiei Mondiale pentru Cercetare și Dezvoltare (WCED), cu titlul „Viitorul nostru comun”, care admitea realist și lucid că dezvoltarea economică nu poate fi oprită, dar că strategiile trebuie schimbate, astfel încât să se potrivească cu limitele ecologice oferite de mediul înconjurător și de resursele Terrei. În finalul raportului, comisia susținea necesitatea organizării unei conferințe internaționale asupra dezvoltării durabile.

Astfel, în 1992, are loc la Rio de Janeiro „Summit-ul Pamântului”, la care au participat reprezentanți din aproximativ 170 de state, iar în urma întâlnirii, au fost adoptate mai multe convenții, referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan și dioxid de carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) și stoparea defrișărilor masive. De asemenea, s-a stabilit un plan de susținere a dezvoltării durabile, „Agenda 21”. La 10 ani de la Conferința de la Rio, în 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă.

Societatea durabilă

Analistul de mediu american Lester R. Brown a creat în 1974 „Worldwatch Institute” și este promotorul unor serii de studii, materializate în rapoartele anuale privind progresele pe calea structurării unei societăți durabile : „starea lumii" sau „semne vitale”. Lester R. Brown a atras atenția, în lucrarea „Planul B 2.0” asupra conflictului dintre civilizația industrială și mediul ambiant și menționează corelat aspecte ca: (a) Tendința de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime și de hrană; (b) Consumarea resurselor regenerabile într-un ritm superior capacității lor de regenerare; (c) Deteriorarea fizică și poluarea unor factori vitali de mediu : apă, aer, sol;

În acest context, Brown subliniază importanța reciclării deșeurilor. O societate durabilă este, o societate care își modelează sistemul economic și social astfel încât resursele naturale globale și sistemele de suport ale vieții să fie menținute.

De altfel, fiecare om, conștient sau nu, poate contribui la dezvoltarea durabilă; de fapt, se poate vorbi de o gândire de durată atunci când se colectează deșeuri din plastic sau hârtie și le depun în locurile special amenajate. La nivel industrial, lucrurile s-au mișcat mult mai repede. Astfel, multe firme, fabrici și întreprinderi folosesc deșeuri drept combustibil, iar în anumite localități se încearcă implementarea unor sisteme de încălzire casnică pe bază arderii deșeurilor. Unele companii au conștientizat serios importanța economică (dar și ecologică) a recuperării și refolosirii deșeurilor.

Dezvoltarea durabilă pe domenii

Ecologie

Durabilitatea ecologică a așezărilor umane este parte a relației dintre oameni și mediul lor natural, social și înconjurător (Scerri, Andy; James, Paul, „Accounting for sustainability reporting: Combining qualitative and quantitative research in developing indicators of sustainability”, în International Journal of Social Research Methodology, 2010). De asemenea, numită „ecologie umană”, aceasta se focalizează pe dezvoltare durabilă și dorește să includă și domeniul sănătății oamenilor. Nevoi fundamentale ale omului precum disponibilitatea și calitatea aerului, apei, hranei și locuinței se află, de asemenea, la fundamentele, bazele ecologice ale dezvoltării durabile; (White, F.; Stallones, L.; Last, J. M., Global Public Health: Ecological Foundations, Oxford University Press, 2013) se adresează reducerii riscului îmbolnăvirii oamenilor prin investiții în servicii în ecosistem și poate fi o forță puternică și transformatoare pentru dezvoltarea durabilă care, în acest sens, extinsă la toate speciile. („Bringing human health and wellbeing back into sustainable development”, în IISD Annual Report, 2011-2012).

Durabilitatea mediului înconjurător interesează mediul natural și cum ar trebui să existe, să dureze în timp și să rămână divers și productiv. Întrucât resursele naturale provin din mediul înconjurător, starea aerului, apei și a climatului îngrijorează în mod special. Cel de-al 5-lea Raport al IPCC (Forumul Interguvernamental pentru Schimbările Climatice) a conturat, schițat cunoștințe curente despre informații științifice, tehnice și economice cu privire la schimbările de climă și a înșirat opțiuni pentru adaptare și scădere (IPCC Fifth Assessment Report, 2014 „Climate Change-2014: Impacts, Adaptation and Vulnerability”, Geneva, Switzerland). Durabilitatea mediului înconjurător solicită societății să proiecteze și să realizeze activități pentru a acoperi necesitățile umane, în timp ce păstrează sistemul de viață de pe planetă. Acesta, de exemplu, necesită folosirea durabilă a apei, utilizând energie regenerabilă și stocuri durabile de materiale, de pildă, tăierea copacilor din păduri la o rată care să mențină biomasa și biodiversitatea (cf. „Sustainable Development”, 2015).

O situație nedurabilă survine atunci când capitalul natural (suma totală a resurselor naturale) este folosit mai rapid decât poate fi înlocuit în mod natural. Durabilitatea necesită ca activitatea oamenilor să folosească resursele naturale într-un ritm, într-o proporție, în care ele să fie înlocuite în mod natural. Esențial, conceptul de dezvoltare durabilă se împletește cu conceptul, ideea de calitatea, „capacitatea de susținere”. Teoretic, rezultatul pe termen lung al degradării mediului înconjurător este neputința de a susține viața umană. O asemenea degradare la scară globală ar implica o sporire, o creștere a ratei deceselor oamenilor în timp ce populația scade, odată cu degradarea mediului. Dacă degradarea continuă dincolo de un cert punct critic sau pragul critic ar putea duce la o eventuală extincție a omenirii.

Agricultură

Agricultura durabilă constă în metode prietenoase față de mediu de a face agricultură, care permite producerea/ producția recoltelor sau a șeptelului fără a dăuna omului sau sistemelor naturale. Aceasta implică atât prevenirea efectelor opuse, contrare asupra solului, apei, biodiversității, mediului sau resurselor subsolului, cât și asupra acelora care lucrează sau trăiesc în cadrul fermelor ori în zonele învecinate. Conceptul agriculturii durabile se extinde intergenerațional, bazându-se mai degrabă pe păstrarea sau îmbunătățirea resurselor naturale, biotice și economice decât pe cele care au fost epuizate sau poluate. (Network-Project, 1998, Environmental Glossary).

Elementele de agricultură durabilă includ permacultura, agro-silvicultura, agricultura amestecată, recoltele multiple și asolamentul. (Falk, Ben, The resilient farm and homestead: An innovative permaculture and whole systems design approach, Chelsea Green, 2013). Numeroase standarde durabile și sisteme de certificare au fost înființate în anii recenți, oferind consumatorului alegeri pentru practici ale agriculturii de tip durabil. Acestea includ certificate organice, de tipul „Rainforest Alliance”, „Fair Trade”, „UTZ Certified”, „Bird Friendly”, „Common Code for the Coffee Community”. (cf. Manning, Stephen; Boons, Frank; Von Hagen, Oliver; “National Context Matter: The Co-Evolution of Sustainability Standards in Global Value Chains”, în Ecological Economics, 83; respectiv Reinecke, Julianne; Manning, Stephen; „The Emergence of a Standards Market: Multiplicity of Sustainability Standards in the Global Coffee Industry”, în Organization Studies, 33).

Energie

„Energia durabilă” este o provizie, pregătire de energie durabilă care este curată și dăinuie pentru o lungă perioadă de timp. Spre deosebire de combustibilul fosil pe care îl folosesc multe țări, energia de tip regenerabil produce doar puțin sau chiar nepoluabil. (Fainstein, Susan, S., „New Directions in Planning Theory”, în Urban Affairs Review, 35: 4, martie 2000). Cele mai obișnuite tipuri de energie regenerabilă în S.U.A., de exemplu, sunt energia solară și cea eoliană, prima fiind utilizată la contoarele de parcare publică, iluminatul străzilor și acoperișuile caselor (Bedsworf, Louise, W.; Hanak, Ellen, „Adaptation to Climate Change”, în Journal of the American Planning Association, 76:4, 2010). Energia eoliană s-a extins rapid, generând 12.000 de Megawați în anul 2013. Cele mai mari centrale eoliene se află în statele Texas și California (Barbour Elisa; Deakin, Elizabeth A., „Smart Growth Planning for Climate Protection”, în Journal of the American Planning Association, 78:1, 2012 și “America Wind Power Association”. US Gov. Web).

Consumul de energie în gospodării poate fi de asemenea îmbunătățit într-un mod durabil, folosind de pildă electronica cu logo-urile „Energy Star” care conservă, păstrează apă și energie. Mare parte a infrastructurii de combustibil fosil din California este situată în sau lângă comunitățile cu venituri joase și au suferit în mod tradițional cel mai mult din cauza sistemului energetic bazat pe combustibilii fosili din statul american menționat. Aceste comunități sunt istoric vorbind au fost lăsate în afara procesului decizional și adesea sfârșesc cu construirea unor centrale murdare și de putere mică ori alte proiecte cu energie redusă și murdară, care otrăvesc aerul și strică, distrug zona respectivă. Aceste toxine contribuie major la înrăutățirea sănătății oamenilor și comunităților locale. Cu cât energia regenerabilă devine mai mult folosită, se generalizează, infrastructurile de combustibili fosili sunt înlocuite de regenerabile, aducând o mai mare egalitate socială acestor comunități. (Campbell, Scott, „Green Cities, Growing Cities, Just Cities?: Urban planning and the Contradictions of Sustainable Development”, în Journal of the American Planning Association, 1996).

Transporturi

Transporturile reprezintă un contributor uriaș la emisiile gazelor cu efect de seră. Se poate spune că o treime din toate gazele produse este dată de sectorul transporturi (cf. Buehler, Ralph; Pucher, John, „Sustainable Transport in Freiburg: Lessons from Germany’s Environmental Capital”, în International Journal of Sustainable Transportation, 2011).

Câteva țări occidentale au făcut și implementat transporturi mai durabile atât pe termen lung, cât și pe termen scurt (Barbour Elisa; Deakin, Elizabeth, „Smart Growth Planning for Climate Protection”, 2012). Un mare exemplu în acest sens este schimbarea transporturilor realizat în orașul Freiburg din Germania. Orașul a implementat metode extensive de transport public, ciclism și mers pe jos, de-a lungul unor zone unde circulația mașinilor nu este permisă (Buehler & Pucher, op. cit.).

Întrucât multe țări occidentale au zone dominate puternic de automobile și mașini, tranzitul principal pe care-l folosesc oamenii este cel al vehiculelor personale. Aproape 80% din drumurile, călătoriile lor implică autoturismele, mașinile. (Buehler & Pucher, op. cit.). De aceea, statul California, profund bazat pe circulația automobilelor în/ din vest, este unul dintre cei mai mari emițători de gaze cu efect de seră din America. Atunci, Guvernul federal a venit cu câteva planuri de a reduce numărul total al transportului cu vehicule în ideea de a reduce emisiile gazelor cu efect de seră.

Acestea sunt:

Îmbunătățirea transportului public prin prevederea unei zone de acoperire largă în ideea de a aduce mai multă mobilitate și accesibilitate, noi tehnologii pentru a asigura o mai mare încredere și corespunzător rețelei de transport public.(Murthy, A. S.; Narasimha Mohle, Henry, “Transportation Engineering Basics” (American Society of Civil Engineers, 2001).

Încurajarea plimbărilor pe jos și a circulației cu bicicletele prin realizarea unor întinse piste și sosele pentru pietoni, locuri de parcare pentru biciclete în centrele comerciale ale orașelor, amplasarea parcărilor pentru mașini departe de centrele și magazinele comerciale, super și hipermarket-uri etc., limitarea parcărilor pe străzi, reducerea traficului de vehicule în centrele orașelor.

Sporirea cheltuielilor propriatarilor de mașini și taxelor/ accizelor pe benzină prin mărirea taxelor, impozitelor și prețurilor parcărilor, încurajarea oamenilor în a conduce mașini și vehicule mai eficiente. Pot apărea probleme de dreptate socială, întrucât oamenii cu venituri reduse conduc de obicei mașini vechi cu eficiență redusă.

Guvernul poate folosi veniturile în plus colectate din taxe și impozite pentru a îmbunătăți transportul public pentru a ajuta comunitățile sărace. (Levine, Jonathan, “Urban Transportation and Social Equity: Transportation Planning Paradigma that Impede Policy Reform”, în Naomi Carmon and Susan S. Fainstein, eds. Policy, Planning and People: promoting Justice in Urban Development, Penn, 2013).

Economie

S-a afirmat că din cauza sărăciei rurale și a supraexploatării, resursele de mediu ar fi tratate, considerate ca importante bunuri economice, numite „capital natural”(Barbier, Edward B., Natural Resources and Economic Development, Cambridge University Press, 2006, pp. 44-45). Dezvoltarea economică necesită în mod tradițional o sporire, creștere a Produsului Intern Brut (PIB sau GDP). Acest model al creșterii nelimitate al PIB/ GDP poate fi încheiat, terminat.(Korowitz, David, Ignorance by Consensus, Foundation for the Economics of Sustainability, 2012). Dezvoltarea durabilă poate implica, cuprinde îmbunătățiri ale calității vieții pentru mulți oameni dar poate necesita o scădere a consumului de resurse (cf. Brown, L. R., World on the Edge, Earth Policy Institute, Norton, 2011).

Potrivit economistului specializat pe ecologie Malte Faber, economia ecologică se definește prin focalizarea ei pe natură, justiție și timp. Probleme de dreptate intergenerațională, ineluctabilitatea schimbărilor de mediu, incertitudinea efectelor pe termen lung și dezvoltarea durabilă ghidează, îndrumă analiza și evaluarea economiei ecologice. (Faber, Malte, „How to be an ecological economist”, în Ecological Economist, 66/1; 2008).

La începutul anilor 1970, conceptul de durabilitate a fost folosit pentru a descrie o economie „în echilibru cu susținerea fundamentală a sistemului ecologic” (Stivers, R., The Sustainable Society: Ethics and Economic Growth, Philadelphia, Westminster Press, 1976). Oameni de știință și cercetători din mai multe domenii au fost atrași de Limitele creșterii (Meadows, D. H.; Meadows, D. L.; Randers, J.; Behrens W. W. III, The Limits to Growth, New York, Universe Books, 1972 și Meadows D. H.; Randers, Jørgen; Meadows, D. L., Limits to Growth: The 30-year Update, Chelsea Green Publishing, 2004) și economiștii au prezentat alternative, de exemplu o „economie de stat sigură” (Daly, H. E., Towards a Steady State Economy, San Francisco, Freeman, 1973); pentru a-și exprima îngrijorarea privind impactul dezvoltării umane extensibile, necontrolate asupra planetei.

În 1987, economistul Edward Barbier a publicat studiul intitulat Conceptul unei dezvoltări economice durabile, în care a recunoscut că țintele conservării mediului și dezvoltării economice nu sunt în conflict și pot fi întărite reciproc (Barbier, E., „The Concept of Sustainable Economic Development”, în Environmental Conservation, 14, 1987).

Un studiu al Băncii Mondiale din 1999 conchidea că bazându-se pe teoria economiei/ economiilor autentice, politicienii au multe posibile intervenții pentru a crește durabilitatea, în macroeconomie sau pur și simplu în cadrul mediului înconjurător (Hamilton, K.; Clemens, M., “Genuine savings rates in developing countries”, în World Bank Economy Review, 13, 1999).

Un alt studiu, din 2001, atenționa că politicile eficiente pentru energie regenerabilă și poluare sunt compatibile cu creșterea bunăstării oamenilor, eventual atingând o „regulă de aur a statului sigur” (Ayong Le Kama, A. D., „Sustainable growth renewable resources, and pollution”, în Journal of Economic Dynamics and Control, 25/12, 2001).

Studiul intitulat Interpretând Durabilitatea în termeni economici (Interpreting Sustainability in Economic Terms), identifica trei piloni ai dezvoltării durabile: „interconectarea, dreptatea intergenerațională și eficiența dinamică” (Stavins, R.; Wagner, A.; Wagner, G., “Interpreting Sustainability in Economic Terms: Dynamic Efficiency Plus Intergenerational Equity”, în Economic Letters 79/3, 2001).

Într-o recenzie din 2002 privind evaluările de mediu și economice se descoperea o lipsă a „politicilor durabilității” (Pezzey, John C. V.; Toman, Michael A.,”The Economics of Sustainabilty: A Review of Journal Articles”. Resources for the future); iar un studiu din 2004 se interoga dacă nu cumva consumăm prea mult (Arrow, K. J.; Dasgupta, P.; Goulder, L.; Daily, G.; Ehrlich, P. R.; Heal, G. M.; Levin, S.; Maler, K.-G.; Schneider, S.; Starrett, D. A.; Walker, B.,”Are we consuming too much?”, în Journal of Economic Perpectives 18/3).

Un alt studiu concludea în 2007 că știința sau cunoașterea, capitalul industrial și uman (sănătate și educație) nu pot compensa degradarea capitalului natural în multe părți ale lumii.(Dasgupta, P.; „The idea of sustainable development”, în Sustainability Science 2/1, 2007). S-a sugerat, de asemenea, că „dreptatea intergenerațională” poate fi integrată dezvoltării durabile și în luarea deciziilor, și luată în seamă la evaluările economice ale climatului economic. (Heal, G., „Climate Economics: A Meta-Review and Some Suggestions for Future Research”, în Review of Environmental Economics and Policy 3/1, 2009).

O cronică din 2009 identifica condiții pentru o pledoarie puternică în a acționa asupra schimbărilor de climă și chema pentru a lucra mai mult în vederea explicării în totalitate a relevanței economiei și cum afectează bunăstarea oamenilor (Heal, Geoffrey, Oxford Journals, 2009).

Potrivit lui John Baden, președintele FREE (Fundația penru Cercetarea Economiei și a Mediului), „îmbunătățirea calității mediului depinde de economia de piață și de existența unor drepturi de proprietate legitime și protejate”. Ele permit practica efectivă a responsabilității personale și dezvoltarea mecanismelor de protecție a mediului. Statul poate în acest context „să creeze condiții care să încurajeze oamenii să salveze mediul înconjurător” (Baden, John, “L’économie politique du developpement durable”, document de ICREI).

Afaceri

Cel mai extins criteriu acceptat în ceea ce privește sustenabilitatea

corporativă (sau a afacerilor) îl constituie capacitatea unei intreprinderi de utilizare eficientă a capitalului natural. Această eco-eficiență este îndeobște calculată ca plusvaloare economică adaugată de respectiva firmă/ intreprindere la ansamblul impactul ei ecologic. (Schaltegger, S.; Sturm, A.,”Eco-Efficency by Eco-Controlling”, Zürich, 1998). Această idee a fost popularizată de WBCSD (Consiliul Afacerilor Mondiale pentru Dezvoltare Durabilă) pe baza următoarei definiții: „Eco-eficiența este dobândită prin livrarea de mărfuri și servicii cu preț competitiv, care satisfac nevoile oamenilor și contribuie la creșterea calității vieții acestora, dar totodată contribuind la reducerea progresivă a impactului ecologic și a exploatării resurselor până la un nivel cel puțin egal cu capacitatea de suportabilitate naturală a mediului” (DeSimone & Popoff, Eco-Efficiency: The Business Link to sustainable development, Cambridge, MIT Press, 1997).

Similar, conceptului eco-eficienței, dar mult mai puțin vehiculat, este cel de-al doilea criteriu al sustenabilității corporative, respectiv socio- eficiența. (Dyllick, T.; Hockerts, K., „Beyond the business case for corporate sustainability”, în Business Strategy and the Environment, 11/2). Aceasta descrie relația dintre valoarea adăugată a unei intreprinderi și impactul ei social. Din această perspectivă, trebuie pornit de la observația că, dacă impactul afacerilor asupra mediului este de regulă negativ (cu rare excepții, cum ar fi spre exemplu business-ul de a planta pomi), această premiză nu este neapărat valabilă și în ceea ce privește impactul social. În această dimensiune, impactul poate fi pozitiv (spre exemplu, crearea de locuri de muncă) sau negativ (de exemplu, accidente de muncă, abuzuri împotriva drepturilor omului). Deci, în funcție de tipul impactului, acest criteriu poate crește sau scădea valoarea adăugată a unei afaceri. Atât eco-eficiența, cât și socio-eficiența (dublate și de alte criterii, precum eco-echitatea și adecvarea) sunt piloni ai dezvoltării durabile, întrucât instrumentează capital natural și social, aspirând spre scenarii de tip win-win (câștig-câștig).

Cultură

Operând cu diferite accente, unii cercetători și unele instituții au subliniat că o patra dimensiune ar putea fi adăugată dimensiunilor dezvoltării durabile, întrucât tripla dimensiune a economicului, mediului și socialului nu sunt de ajuns pentru a reflecta complexitatea societății contemporane.

În acest context, „Agenda 21 pentru Cultură și Biroul Executiv al Uniunii Orașelor și Guvernării Locale” („United Cities and Local Government” sau pe scurt UCLG) s-au aflat în fruntea pregătirii unei declarații de politică intitulate „Cultură: Al patrulea pilon al Dezvoltării Durabile”, petrecută pe 17 noiembrie 2010, în cadrul „Summit-ului Mondial al Liderilor locali și regionali – al 3-lea Congres al UCLG”, desfășurat la Ciudad de México, deși unii au argumentat că economia este primordială, iar cultura și politica ar trebui incluse la categoria „socialului”. Acest document inaugurează o nouă perspectivă și punctează pe relația dintre cultură și dezvoltare durabilă printr-o dublă concepție: dezvoltând o solidă politică culturală și susținând o dimensiune culturală în toate politicile publice.

Conceptul „cercurilor durabilității” (sau ale „sustenabilității”) distinge patru domenii de durabilitate: economică, ecologică, politică și culturală (cf. United Cities and Local Governments, „Culture: Fourth Pillar of Sustainable Development”). Alte organizații au susținut de asemenea ideea unui al patrulea domeniu al dezvoltării durabile. Astfel, “The Network of Excellence Sustainable Development in a Diverse World“ (Sus. Div., Sus. Div., retrieved 2011-09-28) sponsorizată, finanțată de Uniunea Europeană, integrează capacități, calități multidisciplinare și interpretează diversitatea culturală ca un element-cheie al unei noi strategii privind dezvoltarea durabilă. Teoria celui de-al patrulea pilon al dezvoltării durabile a fost citată de către directorul executiv al „International Multimedia Institute”, în cadrul UNESCO, Vito Di Bari, în 1999, în manifestul său de artă și arhitectură al mișcării Neo-Futuriste, al cărui nume a fost inspirat de raportul ONU Our Commun Future („Viitorul nostru comun”) din 1987.

Conceptul Cercurilor Durabilității folosită de „Metropolis” (asociație internațională care reunește orașe și metropole ce depășesc 1 milion de locuitori) definește al patrulea domeniu, cel cultural, ca practici, discursuri și expresii, exprimări importante, care, în mod suplimentar, sau în timp, exprimă continuități și discontinuități ale înțelegerii și asumării dezvoltării sociale. (Magee, Liam; Scerri, Andy; James, Paul; Thom, James, A.; Padgham, Lin; Hickmott, Sarah; Deng, Hepu; Cahill, Felicity, „Reframing social sustainability reporting: Towards an engaged approach”, în Environment, Development and Sustainabilty , 2013).

Arhitectură

În arhitectura durabilă, recentele mișcări „Noul Urbanism” și „New Classical architecture” promovează un concept de durabilitate față de construcție, care apreciază și dezvoltă o creștere inteligentă, tradiția arhitectonică și desenul clasic. („Charter of the New Urbanism” și „Beauty, Humanism, Continuity between Past and Future”. Traditional Architecture Group, 2014). Aceasta abordare se citește în contrast cu arhitectura modernistă și globală uniformă și uniformizată, ca și în opoziție cu casele și reședințele izolate și cu suburbiile întinse, cu distanțe lungi de navetă și aspirații de planificare și proiectare ecologică. Ambele tendințe au debutat în anii 1980. („Issue Brief: Smart-Growth: Building Livable Communities”, American Institute of Architects, 2014).

Politici publice

Un studiu concludea că indicatorii sociali și, deci, indicatorii dezvoltării durabile, sunt construcții științifice al căror principal obiectiv este de a informa despre realizarea politicilor publice. (Boulanger, Paul-Marie, “Sustainable development indicators: a scientific challenge, a democratic issue”, în S.A.P.I.E.N.S., 1/1, 2008). Institutul Internațional pentru Dezvoltare Durabilă (IISD) a dezvoltat sau mai degrabă a stabilit, în mod similar, un cadru al politicilor publice legate de un index de durabilitate pentru a stabili entități și metrici măsurabile. Cadrul constă în șase zone esențiale, respectiv comerț internațional și investiții, politică economică, schimbările de climă și energie, măsurători și evaluări, managementul resurselor naturale și rolul tehnologiilor de comunicare în dezvoltarea durabilă.

Programul Națiunilor Unite privind „Global Compact Cities” („orașele globale compacte” sau „integrate”) a definit „dezvoltarea politică durabilă” ca fiind o cale care lărgește definiția uzuală dincolo de state și guvernare. Politicul este definit, desemnat ca domeniul practicilor și înțelesurilor asociate cu sursele fundamentale ale puterii sociale care sunt legate de organizarea, autorizarea, legitimarea și reglementarea vieții sociale ținută în comun. Deci politicul corespunde unui set de politici publice (adică în beneficiul public, al cetățenilor), în acord cu premiza că schimbarea politică este importantă pentru a răspunde provocărilor economice, ecologice și culturale. Înseamnă de asemenea că politicile schimbării economice pot fi înțelese și asumate.

Ele au fost clasificate în șapte subdomenii: (1) Organizare și guvernare (sau administrație); (2) Lege și justiție; (3) Comunicare și feed-back (reacția publică); (4) Reprezentare și negociere; (5) Siguranță și acord; (6) Dialog și reconciliere; (7) Etică și responsabilitate (cf. Magee, Liam et al., 2013).

Turismul durabil

Turismul durabil se poate defini ca dezvoltare a tuturor formelor de turism, inclusiv ale managementului și marketingului turistic, în condiții care respectă integritatea naturală, socială și economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale și culturale și pentru generațiile viitoare.

O radiografie bine articulată a relației turist – rezervă turistică – produs turistic, din care rezultă necesitatea abordării turismului din perspectiva dezvoltării durabile – respectiv a obiectivelor strategice ale turismului formulate în funcție de impactul potențial al implementării – este redactată în România încă din 1996, cu mai bine de 10 ani înainte de integrarea țării noastre în Uniunea Europeană și cu ani buni înainte ca la Bruxelles să se traseze recomandările cadru pentru dezvoltarea durabilă în domeniul turismului. Din acest studiu academic românesc (Istrate, Ion.; Bran, Florina; Roșu, Anca Gabriela – Economia turismului si mediul înconjurator, Ed. Economica, Bucuresti, 1996) sintetizăm câteva informații care să încheie în mod simbolic încursiunea în istoria conceptului de dezvoltare durabilă și a domeniilor sale de aplicare.

Un număr tot mai mare dintre cei implicați, sub o formă sau alta, în activitățile de turism sunt conștienți de efectele provocate de dezvotarea turistică, de impactul acestor activități asupra populației și ambiantului. În ultimii ani, deceniile nouă și zece ale secolului 20, s-a urmărit ca expansiunea turismului să se realizeze echilibrat, în conformitate cu standardele care garantează păstrarea echilibrului ecologic și evită suprasolicitarea resurselor, poluarea și orice alte impacte negative asupra mediului.

Impactul turismului

Impactul presupune analiza relației trilaterale menționate – turist/ resursă turistica/ produs turistic –, care se desfășoara de la simpla vizitare a unui obiectiv turistic, până la asigurarea pachetului de servicii și acțiuni turistice, menite sa puna în valoare obiectivul respectiv. Impactul asupra unei zonei turistice este dat de cadrul natural și de varietatea potențialului turistic; de existența unei infrastructuri generale, care asigură circulația, accesul și informarea; de prezența unor structuri turistice de cazare, alimentație publică, agrement.

Aceste elemente definitorii ale turismului determină mai multe tipuri de impact, care pot îmbraca forme pozitive sau negative de manifestare, între care:

(1) Impactul politic. Determinat de poziția în politica turistică a guvernului privitoare la industria ospitalitații, care ar trebui sa aibă urmatoarele direcții:

turismul, ca sector prioritar al economiei, ar trebui sa se dezvolte cu sprijinul statului; folosirea în mod optim a resursele naturale, culturale, ale teritoriului national, cu asigurarea protectiei acestora; ridicarea calității amenajărilor turistice și a serviciilor turistice și prin îmbunătățirea politicii de resurse umane; modernizarea infrastructurii generale și extinderea ei în folosul dezvoltarii turismului; rolul și dimensiunea sectorului privat în turism trebuie sa fie mărite considerabil.

(2) Impactul social. Se manifestă prin influența pe care o are turismul asupra modului de viata traditional al locuitorilor unei zone, asupra lărgirii orizontului lor spiritual și profesional. În condițiile în care modul de viața socio-economic are tot mai acute tendințe de generalizare și uniformizare, păstrarea unor elemente cu specific traditional, vor ocupa un loc important în viitorul așezărilor incluse în activități turistice. Acestea reprezintă căile de păstrare a unei identitati socio-culturale, de dobândire a unei personalități distincte în cadrul turistic local, național și chiar mondial. Această valorificarea prin turism a patrimoniului natural și cultural al unei zonei turistice prezintă, în plan social, atât un impact pozitiv, cât și unul negativ. (a) Impactul social pozitiv se exemplifică prin: creșterea șansei sociale si profesionale prin realizarea de noi locuri de munca, în servicii turistice și infrastructura generală; crearea de noi locuri de munca sezoniere, cu precădere pentru tineri și femei; asigurarea și dezvoltarea progresului social, de creștere a curățeniei și igienei publice, a confortului general în localitatile turistice; scăderea diferențelor dintre categoriile socio-profesionale din punct de vedere al veniturilor realizate; dezvoltarea sentimentelor de înțelegere și toleranța deoarece schimburile interculturale între turiști; populatia gazdă facilitează dispariția barierelor lingvistice, sociale, rasiale, religioase, culturale. (b) Impactul social negativ se poate materializa prin: perturbarea și distrugerea treptată a modului de viata traditional, în cadrul structurilor sociale; acceptarea de către populația locală a unor influențe negative în plan social. Pentru populatia din zonele rurale bunăoară, dezvoltarea în timp si spatiu a activităților turistice poate conduce la renunțarea la modul de viată și la ocupațiile tradiționale (pastorale, silvicultura, artizanat și mica industrie, etc.) în favoarea unor activități și servicii turistice care aduc venituri mai rapide și mai importante.

(C) Impactul economic. Materializat prin dezvoltarea locală și regională a localitatilor mai puțin favorizate sub aspectul resurselor economice, impactul economic total se concretizeaza în volumul determinat de cheltuielile turistice. Din acest punct de vedere măsurarea impactului economic poate ține seama de trei elemente: (1) Impactul direct care evidențiază efectele primei runde de circuit monetar provenit de la turist; (2) Impactul indirect măsoara efectele derivate ale rundelor adiționale cauzate de recircularea unității monetare inițiale a turistului; (3) Impactul indus (sau stimulat) comensurează efectele derivate cauzate de angajatii unei firme turistice care cheltuiesc o parte din salariile lor în alte sectoare de afaceri.

(D) Impactul cultural. Acest tip de impact este dominat de relația dintre turiști și populația locală, relație care nu este întotdeauna benefică în plan local.

(1) Aspectele pozitive sunt date de: dezvoltarea și revigorarea tradițiilor culturale și religioase; diversificarea formelor de artizanat; favorizarea creșterii interesului populației locale pentru păstrarea și conservarea obiectivelor de interes turistic, naturale și culturale, care astfel pot fi valorificate; inițierea unor noi actiuni culturale în plan religios, de pelerinaj la mânăstiri, cu scopul satisfacerii sentimentului de sacralitate creștină, de respect față de valorile morale.

(2) Aspectele negative pot fi numeroase, iar aparitia lor se face simțită după un interval relativ mai lung de timp: apariția de schimbări a mentalităților, a valorilor morale sub influența turiștilor, păstrarea unor obiceiuri, datini doar pentru că sunt pe gustul turiștilor, apariția kitsch-ului; adaptarea și copierea de către rezidenți a unor atitudini si comportamente noi, atribuite turistilor; apariția unor potențiale conflicte și antagonisme, atunci când turismul devine fenomen de masă, suprasaturat, și conduce la dispariția sentimentului de mândrie față de propria cultură;

Forme ale turismului durabil

Toate aceste forme complexe de impact specific, precum și formele de impact ale procesului de dezvoltare al turismului, generează nevoia unor măsuri concrete, care nu pot fi dezvoltate decât de la fundația valorilor și principiilor dezvoltării durabile. Invers, dezvoltarea turistică durabilă nu este doar un concept de dezbătut, completat sau reformulat în cadrul conferințelor purtate pe această temă, ci necesită soluții și măsuri concrete de implementare în viața reală.

Necesitatea protejării bogațiilor naturale, sociale și culturale care constituie patrimoniul comun al umanitații și a satisfacerii nevoilor turiștilor și populației locale a generat apariția în practică a unor forme de turism durabil. Obiectivele, principiile, cerințele dezvoltării turistice durabile se regăsesc în forme ale turismului cum, între altele, ar fi: ecoturismul, turismul științific, agroturismul sau turismul rural.

Dezvoltarea turistică durabilă, prin formele sale practice, conciliază interese și obiective aparent antagoniste, favorizează parteneriatul și cooperarea între decidenți, operatori și consumatori și promoveaza interesul general pe termen lung, dincolo de cel particular, imediat. Fără această abordare vizionară a activității de turism, există riscul ca toate avantajele imediate să fie compromise, într-un timp mai lung sau mai scurt, de viitoare efecte negative ireparabile.

Drept urmare, ceea ce trebuie reținut în primul rând este faptul că, indiferent de criteriile de clasificare, definirea tuturor formelor de turism trebuie să conțină ideea de durabilitate. Într-un asemenea context, ecoturismul, turismul rural, turismul științific, turismul cultural reprezintă doar „avangarda” formelor de turism durabil.

Cap. II:

STRATEGII GLOBALE PRIVIND DEZVOLTAREA DURABILĂ

În cele ce urmează vom puncta, vom enumera, vom cita și vom compara diverse documente ale abordării dezvoltării durabile, prin prisma istoricului și a evoluției lor; începând de la Agenda 21 (din 1992), ca set de principii al Organizației Națiunilor Unite privind asumarea, popularizarea și implementarea la nivel global a conceptului dezvoltării durabile, până la aprofundarea concluziilor sesiunilor de lucru ONU, din ultimii doi ani. În acest ultim interval, experții ONU au derulat o muncă intensă în vederea revizuirii, actualizării și instrumentalizării Agendei 21, efort care au rezultat într-un set de obiective ale dezvoltării durabile la nivel planetar (post-2015), ce vor fi asumate de reprezentanții țărilor mapamondului, în septembrie a.c., la New York, în cadrul unui Summit ONU dedicat.

Un asemenea pas istorico-documentar este necesar lucrării de față tocmai pentru a elucida până la origini cadrul în care strategiile de dezvoltare moderne, fie naționale (sau regionale și locale), fie sectoriale (deci și turismul) își definesc viziunea, valoriile, principiile și obiectivele prioritare.

AGENDA 21

Foarte pe scurt, Agenda 21 este un plan de acțiune al Națiunilor Unite, fără caracter obligatoriu, voluntar implementat, în ceea ce privește dezvoltarea durabilă. („What is Agenda 21?”. ICLIUSA, 2012).

Megadocumentul Agendei 21 este un rezultat al Summit-ului Pământului (Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare) de la Rio de Janeiro, Brazilia, 1992. Este o agendă de acțiune pentru Națiunile Unite, alte organizații multilaterale și guverne individuale, în jurul lumii care poate fi pusă în practică la nivel local, național și global. Cifra „21” din Agenda 21 se referă, în mod evident, la secolul 21 și, implicit, la provocările acestuia pentru întreaga umanitate.

Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare (UNCED), cunoscută de asemenea ca „Summit-ul de la Rio”, „Conferința de la Rio” ori „Summit-ul Pământului”, a fost o conferință importantă a ONU ținută în orașul brazilian amintit între 3-14 iunie 1992. De menționat că, în 2012, Conferința Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea Durabilă s-a ținut de asemenea la Rio de Janeiro, și s-a numit “Rio+20” (adică la 20 de ani după primul pas) ori „Summit-ul Pământului 2012 de la Rio”, desfășurându-se în perioada 20-22 iunie 2012.

La Rio 1992, au participat 172 de guverne, împreună cu 116 șefi de stat sau de guvern. Aproape 2.400 de reprezentanți ai unor organizații non-guvernamentale (ONG-uri) au asistat, împreună cu 17.000 de oameni la paralelul „Forum Global” al ONG-urilor, care au avut statut consultativ.

Problemele discutate au inclus: (A) Scrutarea sistematică a modelelor de producție – în mod particular producția de componente toxice, cum ar fi plumbul din benzină, sau deșeurile otrăvitoare incluzând chimicale radioactive; (B) Sursele alternative de energie pentru a înlocui folosirea combustibililor fosili care sunt legați de modificările climatice globale; (C) Restaurarea încrederii în sistemul de transport public în vederea reducerii emisiilor vehiculelor, aglomerația din orașe și problemele de sănătate cauzate de aerul poluat și de fum; (D) Creșterea crizei apei.

De asemenea, un alt subiect principal a fost legat de protejarea comunităților indigene și comandamentul adoptat în acest sens a fost „să nu faci nicio activitate pe pământurile oamenilor indigeni care să cauzeze degradarea mediului înconjurător ori să fie nepotrivită din punct de vedere cultural”.

O realizare importantă a fost acordul intitulat „Convenția Cadru privind Schimbările Climatice”, bază a ulteriorului Protocol de la Kyoto. Acesta va fi un Acord încheiat în anul 1997 de către Convenția Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice (UNFCCC). Țările semnatare ale acestui Protocol se angajează să reducă emisiile de dioxid de carbon și a altor gaze generatoare de efect de seră sau să se implice în comerțul cu emisii, dacă nivelul acestor gaze nu scade sau se menține la un nivel periculos. Pentru a intra în vigoare, Protocolul de la Kyoto trebuia să fie ratificat de cel puțin 55 de națiuni (condiție care a fost îndeplinită cu brio, inclusiv datorită „efectului” Rio – într-un final 160 de țări au aderat la acest Acord), care să producă 55% din emisiile globale de dioxid de carbon. Această ultimă condiție a fost îndeplinită în octombrie 2004 prin ratificarea de către Rusia a protocolului. Pentru țările industrializate, acordul prevede o reducere a emisiilor poluante cu 5,2% în perioada 2008-2012 în comparație cu nivelul emisiilor poluante din 1990.

Convenția privind Diversitatea Biologică a fost deschisă prin semnături la Summit-ul Pământului și a debutat înspre redefinirea măsurilor care să nu încurajeze distrugerea eco-regiunilor naturale și, ceea ce se numește, „creștere ne-economică”. Totodată, 12 orașe au fost distinse cu distincția „Local Government Honours” pentru programe locale inovative de mediu. Acestea au inclus: orașul Sudbury din Canada pentru ambițiosul său program privind reabilitarea mediului înconjurător distrus de industria minieră locală, orașul Austin din Texas, USA, pentru construirea, realizarea strategiei sale „verzi” (de eco-dezvoltare) și orașul Kitakyūshu din Japonia privind includerea, încorporarea unei educații internaționale și unei componente de instruire în programul său municipal de control al poluării.

Declarația de la Rio

„Conferința Pământului” din 1992 a rezultat într-o Declarație, respectiv un document-cadru asumat de unanimitatea participanților, structurat pe 27 de principii, pe care le vom reda pe scurt: (1) Rolul omului. Oamenii se află în centrul preocupărilor dezvoltării durabile. Ei au dreptul la o viață sănătoasă și productivă, în armonie cu natura. (2) Suveranitatea statului. Statele, în acord cu Carta Națiunilor Unite și cu principiile Dreptului internațional, au dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse ca urmare a politicilor lor de mediu și de dezvoltare, și responsabilitatea de a asigura faptul că activitățile aflate sub jurisdicția sau controlul lor nu provoacă daune mediului altor state ori zonelor aflate dincolo de limitele jurisdicției naționale. (3) Dreptul la dezvoltare. Dreptul la dezvoltare trebuie îndeplinit, astfel încât să întrunească nevoile de dezvoltare și de mediu ale generațiilor prezente și viitoare. (4) Protecția mediului în procesul de dezvoltare.

Pentru atingerea dezvoltării durabile, protecția mediului trebuie să constituie parte integrantă a procesului de dezvoltare și nu poate fi considerată izolată de acesta. (5) Eradicarea sărăciei. Toate statele și toți oamenii trebuie să coopereze în scopul esențial al eradicării sărăciei ca o cerință indispensabilă a dezvoltării durabile, pentru a diminua inegalitățile între standardele de viață și pentru a satisface mai bine nevoile majorității oamenilor de pe planeta noastră. (6) Prioritate specială pentru dezvoltarea minimă. Situației speciale și nevoilor țărilor în curs de dezvoltare, îndeosebi a celor mai puțin dezvoltate, și a celor mai vulnerabile cu privire la mediu, trebuie să li se acorde prioritate specială. Acțiunile internaționale în domeniul mediului și dezvoltării, trebuie, de asemenea, să se adreseze intereselor și nevoilor tuturor țărilor. (7) Cooperarea statelor pentru protecția ecosistemului. Statele trebuie să coopereze într-un spirit de parteneriat global pentru conservarea, protecția și refacerea sănătății și integrității ecosistemului Pământului. Dată fiind contribuția diferită la degradarea mediului la nivel global, statele au responsabilități comune dar diferențiate. Țările dezvoltate recunosc responsabilitatea pe care o poartă în atingerea dezvoltării durabile la nivel internațional, având în vedere presiunile pe care societățile lor le au asupra mediului global și tehnologiile și resursele financiare pe care le dețin. (8) Reducerea modelelor nesustenabile de producție și consum. Pentru a atinge dezvoltarea durabilă și o calitate mai bună a vieții pentru toți oamenii, statele trebuie să reducă și să elimine modelele nesustenabile de producție și consum și să promoveze politici demografice potrivite. (9) Capacitatea de realizare a dezvoltării durabile. Statele trebuie să coopereze pentru a-și întări capacitatea administrativă internă pentru dezvoltarea durabilă, prin creșterea nivelului de înțelegere științifică prin schimburi de cunoștințe științifice și tehnologice și prin intensificarea dezvoltării, adaptării, răspândirii și transferului tehnologiilor, inclusiv a tehnologiilor noi și novatoare. (10) Participarea publică. Problemele de mediu sunt cel mai bine tratate prin participarea tuturor cetățenilor de la nivelul relevant. La nivel național, fiecare individ trebuie să aibă acces corespunzător la informații de mediu care sunt deținute de autoritățile publice, inclusiv la informații asupra activităților și materialelor periculoase de la nivelul comunităților lor, și oportunitatea de a participa la procesul de luare a deciziilor. Statele trebuie să faciliteze și să încurajeze conștientizarea și participarea publicului făcând informația disponibilă la nivel cât mai larg. (11) Legislație națională de mediu.

Statele trebuie să promulge legislație de mediu eficace. Standardele de mediu, obiectivele de management și prioritățile trebuie să reflecte contextul de mediu și de dezvoltare căruia li se aplică. Standardele aplicate de unele țări pot fi nepotrivite și cu un cost economic și social nejustificat pentru alte țări, în special pentru țările în curs de dezvoltare. (12) Sistem economic internațional deschis. Statele trebuie să colaboreze pentru a promova un “sistem economic internațional deschis” care să conducă la creștere economică și dezvoltare durabilă în toate țările, pentru a se adresa mai bine problemelor privind degradarea mediului. Măsurile de politică comercială în scopuri legate de mediu nu trebuie să constituie mijloace de discriminare arbitrară sau nejustificată sau vreo constrângere ascunsă asupra comerțului internațional. Acțiuni unilaterale care să se ocupe cu probleme de mediu din afara jurisdicției țării importatoare trebuie să fie evitate. Măsurile de mediu care se adresează problemelor de mediu transnaționale sau globale trebuie, cât mai mult posibil, să se bazeze pe un consens internațional. (13) Despăgubiri pentru victimele poluării și ale altor pagube de mediu. Statele trebuie să dezvolte legislația națională privind obligația și despăgubirea pentru victimele poluării și ale altor pagube de mediu. Statele trebuie de asemenea să coopereze într-o manieră promptă și mai hotărâtă pentru a dezvolta legi internaționale privind obligativitatea și despăgubirea pentru efectele adverse ale pagubelor de mediu cauzate de de activități de sub jurisdicția sau controlul zonelor aflate dicnolo de jurisdicția acestora. (14) Cooperarea statelor pentru prevenirea dumping-ului de mediu. Statele trebuie să coopereze în mod eficace pentru a descuraja sau preveni mutarea și transferul către alte state a oricăror activități sau substanțe care cauzează degradarea severă a mediului sau care se descoperă că sunt periculoase pentru sănătatea omului. (15) Principiu prevenirii. Pentru a proteja mediul, „abordarea precaută”, „prevenitoare”, tebuie să fie larg aplicată de către state conform cu capacitățile lor. Acolo unde există amenințări de pagube serioase și ireversibile, lipsa de certitudine științifică deplină nu trebuie să fie folosită ca argument pentru amânarea măsurilor eficiente din punct de vedere al costurilor de prevenire a degradării mediului. (16) Internalizarea costurilor de mediu. Autoritățile naționale trebuie să se străduiască să promoveze internalizarea costurilor de mediu și utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare modul de abordare conform căruia poluatorul tebuie, în principiu, să suporte costul poluării, având datoria privind interesul public și fără a distorsiona comerțul internațional și investițional. (17) Evaluările impactului asupra mediului. Evaluarea impactului asupra mediului, ca instrument național, trebuie întreprnsă pentru activități propuse pentru care există posibilitatea să aibă un impact advers semnificativ asupra mediului și care sunt supuse deciziei unei autorități naționale competente. (18) Notificări privind dezastrul natural. Statele tebuie să anunțe imediat alte țări cu privire la orice dezastre naturale sau alte pericole ce au probabilitatea de a produce efecte dăunătoare subite asupra mediului acelor state. Toate eforturile vor fi făcute de către comunitatea internațională pentru a ajuta statele astfel lovite. (19) Înștiințări prealabile și în timp util. Statele trebuie să furnizeze înștiințări prealabile și în timp util, ca și informații relevante statelor potențial afectate, asupra activităților ce ar putea avea un efect advers transnațional de mediu semnificativ și trebuie să se consulte cu acele țări într-un stadiu timpuriu și în bună credință. (20) Femeile dețin un rol vital. Femeile dețin un rol vital în managementul mediului și dezvoltare. Participarea lor deplină este de aceea esențială pentru atingerea dezvoltării durabile. (21) Mobilizarea tinerilor. Creativitatea, idealurile și curajul tinerilor de pe planeta noastră trebuie să fie mobilizate pentru crearea unui parteneriat global pentru a atinge dezvoltarea durabilă și pentru a asigura un viitor mai bun pentru toți. (22) Locuitorii indigeni au un rol esențial. Locuitorii indigeni și comunităție lor, ca și alte comunități locale, dețin un rol esențial în managementul mediului și dezvoltare, datorită cunoștințelor și obiceiurilor lor tradiționale. Statele trebuie să le recunoască și să le susțină în mod just identitatea, cultura și interesele și să le permită participarea eficientă la atingerea dezvoltării durabile. (23) Oamenii aflați sub oprimare. Mediul și resursele naturale ale oamenilor sub asuprire, dominație sau ocupație trebuie să fie protejate. (24) Războiul. Războiul este în mod intrinsec distructiv pentru dezvoltarea durabilă. De aceea, statele trebuie să respecte legile internaționale care furnizează protecție pentru mediu pe timp de conflict armat și să coopereze la dezvoltarea în continuare a acestora, dacă este necesar. (25) Pace, dezvoltare și protecția mediului. Pacea, dezvoltarea și protecția mediului sunt interdependente și inseparabile. (26) Rezoluție privind disputele de mediu. Statele trebuie să își rezolve toate disputele legate de mediu în mod pașnic și prin mijloace potrivite în acord cu Carta Națiunilor Unite. (27) Cooperare între state și oameni. Statele și oamenii trebuie să coopereze în bună credință și într-un spirit de parteneriat la îndeplinirea principiilor cuprinse în această Declarație și la dezvoltarea în continuare a legilor internaționale în domeniul dezvoltării durabile.

Evoluția Agendei 21

Rio+5

La cinci ani după primul Summit al Pământului, deci în 1997, Adunarea Generală a ONU a ținut, tot în metropola braziliană Rio de Janeiro, o sesiune specială pentru a evalua stadiul și efectele Agendei 21. Adunarea a recunoscut progresul „cu asperități” și „confruntat cu obstacole” și a identificat tendințe-cheie, cuprinzând creșterea globalizării, inechități în venituri (sau lărgirea, adâncirea inegalității veniturilor), și continua deteriorare a mediului la nivel global. O nouă Rezoluție a Adunării Generale (S-19/ 2) a promis acțiuni viitoare.

Adunarea a evidențiat o serie de deficiențe legate în particular de echitatea socială și sărăcie, între care: reducerea asistenței oficiale acordate pentru dezvoltare și creșterea datoriilor internaționale; eșecul îmbunătățirii transferului de tehnologie, a construcției capacităților pentru participare și dezvoltare; eșecul coordonării instituționale și incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de producție și de consum.

Rio+10

Pentru aceleași motive, ale monitorizării și evaluării statutului Agendei 21, dar și pentru elaborarea unui plan de măsuri concrete la nivel global, în 2002, la 10 ani de la primul summit de la Rio, Adunarea Generală a ONU a convocat o nouă conferință mondială a dezvoltării durabile. Deși s-a desfășutat în Africa de Sud, la Johannesburg, summit-ul – care a reunit 104 dintre conducătorii statelor lumii – a fost promovat sub titulatura de Rio + 10, tocmai pentru a sublinia continuitatea și durabilitatea demersului.

Principalele documente care au rezultat în urma unei sesiuni de lucru de zece zile au fost: (1) Declarația de la Johannesburg privind Dezvoltarea durabilă; și (2) Planul de implementare a prevederilor asumate la Summitului mondial privind Dezvoltarea durabilă (JPOI).

Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un element central al agendei internațioanle și a dat un nou impuls pentru aplicarea practică a măsurilor globale de luptă împotriva sărăciei și pentru protecția mediului. S-a aprofundat și întărit înțelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin evidențierea importantelor legături dintre sărăcie-mediu-utilizarea resurselor naturale. Guvernele au căzut de acord și au reafirmat un domeniu de obligații și ținte concrete de acțiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă. Prin Declarația de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul și întărirea celor trei piloni interdependenți ai dezvoltării durabile, respectiv dezvoltarea economică integrată; dezvoltarea socială echitabilă; protecția și conservarea mediului la nivel local, național, regional și global.

În acest sens, eforturile trebuie cu precădere axate pe: (a) Eradicarea sărăciei; (b) Modificarea modelelor de producție și consum; (c) Protejarea sănătății;

(d) Protejarea și managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea economică și socială.

Rio+20

„Rio+20”, nume scurt pentru Conferința Națiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă (UNCSD) – a avut loc din nou la Rio de Janeiro, Brazilia, în  iunie 2012 – și a fost o oportunitate istorică de a defini căi spre „o lume mai sigură, mai echitabilă, mai curată, mai verde și mai prosperă pentru toți”. Douăzeci de ani după Summitul Pământului de la Rio 1992, unde țările participante au adoptat Agenda 21 – plan global de a regândi creșterea economică, echitatea socială avansată și de a asigura protecția mediului – ONU a reunit din nou guvernele, instituțiile internaționale și grupurile interesate pentru a conveni asupra unei game de măsuri inteligente care pot reduce sărăcia și pot promova energia curată și o utilizare mai durabilă și echitabilă a resurselor.

Discuțiile oficiale s-au concentrat pe două teme principale: (A) Cum se poate construi o economie verde pentru a sprijini dezvoltarea durabilă și pentru a reduce sărăcia, aici intrând inclusiv mijloace de sprijinire și suport pentru țările în curs de dezvoltare; respectiv (B) Cum se poate îmbunătăți coordonarea internațională pentru dezvoltarea durabilă.

Au existat șapte priorități principale pentru această întâlnire. Acestea includ (1) Locuri de muncă decente; (2) Energia; (3) Orașele sustenabile; (4) Securitatea alimentară și agricultură durabilă; (5) Apa potabilă; (6) Sănătatea oceanelor și (7) Pregătirea împotriva dezastrelor.

Printre propunerile ONU s-au numărat și o serie de clauze care se adresează mediului de afaceri, precum: (a) Exigențe mai stricte pentru companii de a realiza rapoarte de sustenabilitate; (b) Încurajarea sectorului privat și industriei să devină lideri în dezvoltarea unei economii „verzi”; (c) Acordul de a elimina treptat subvențiile care au efecte negative asupra dezvoltării durabile, precum cele pentru combustibilul fosil, agricultură sau pescuit; (d) Acordarea priorității dezvoltării sustenabile a producției alimentare și stabilirea unor obiective pentru îmbunătățirea gestionarii deșeurilor și a apei, prin parteneriate public-private; (e) Asigurarea accesului universal la energie și dublarea, până în 2030, a ponderii globale de energie care provine din surse regenerabile.

Întâlnirea a fost structurată pe trei capitole sau module importante:

(1) Primul (care a avut loc în perioada 13-15 iunie) a fost reprezentat de reuniunea Comitetului pregătitor, la care s-au realizat ultimele negocieri în vederea definitivării formei finale a documentelor ce urmau a fi adoptate;

(2) În continuare, a doua etapă (între 16 și 19 iunie) a constat din acțiuni realizate de reprezentanți ai societății civile, care au organizat dezbateri, seminarii, expuneri pe domeniile de interes ale conferinței;

(3) Ultima etapă a conferinței – care a avut loc pe 22 iunie –  a constat în reuniunea șefilor de state și de guverne din 193 de tari, unde s-au analizat documentele pregătite pentru a fi adoptate și s-a semnat declarația finală a Conferinței.

În perioada 13 – 22 iunie 2012, la Rio de Janeiro, în cele nouă zile au fost organizate în total peste 500 de evenimente oficiale, manifestarea încheindu-se printr-un simpozion general la care au participat lideri ai guvernelor din toată lumea, precum și oficiali ONU, academicieni, jurnaliști și publicul larg.

Dintre angajamentele asumate de factorii de decizie ai statelor participante a făcut parte mobilizarea a peste 513 miliarde USD pentru dezvoltare durabilă, fonduri ce vor fi alocate în domenii precum: energie, transporturi, economie verde, reducerea dezastrelor, deșertificare, apa etc. De asemenea, s-au asumat alte 692 de angajamente de tip voluntar de către guverne, societăți civile, universități și alte instituții.

În ultima seară a evenimentului, liderii mondiali prezenți la manifestare au adoptat documentul intitulat „Viitorul pe care îl dorim” (The Future We Want), care include angajamentele asumate de cele 193 de guverne reprezentate, state membre ale Organizatiei Națiunilor Unite.

Declarația cuprinde un plan de măsuri ce vor trebui luate la nivel mondial pentru asigurarea unei dezvoltari durabile a societății, printre punctele principale aflându-se: lansarea unui proces pentru stabilirea obiectivelor de sustenabilitate, consolidarea programului de mediu al ONU și planificarea unui nou forum specializat, dezvoltarea unei strategii de finanțare a proiectelor specifice, încurajarea implicării societății civile în protecția mediului și recunoașterea importanței angajamentelor voluntare în obiectivele de dezvoltare durabilă etc.

Sectorul dezvoltării durabile va fi sprijinit și de instituțiile financiare, opt bănci multilaterale de dezvoltare anunțând, cu ocazia Conferinței de la Rio, asigurarea unor finanțări totale de 175 miliarde USD până în 2020 pentru sprijinirea realizarii unei infrastructuri de transport durabile în țările aflate în curs de dezvoltare. De asemenea, Banca Mondiala a inclus într-un program de finanțare similar peste 80 de state pentru realizarea unui parteneriat global pentru oceane. (cf. datelor selectate din raportul „Galei Societății Civile și Millenium People”, 2012).

Agenda 21 pentru Cultură

Un subcapitol important al temei generale a Dezvoltării durabile – ca o punte necesară între națiuni, religii, regiuni și continente ; un motor inclusiv pentru turism – îl reprezintă dezvoltarea culturală durabilă. Inevitabil, Agenda 21 nu a întârziat să dezvolte și o ramură logică, pe calapodul propriei geneze, privind abordarea globalizată responsabilă a dimensiunii culturale a omenirii

Prima întrunire publică mondială pentru Cultură a avut loc în 2002, la Porto Alegre, tot în Brazilia (au participat reprezentanți a 180 de state ale lumii), unde s-a concretizat ideea de a stabili directive pentru politicile culturale locale, la modul comparabil cu ceea ce Agenda 21 a stabilit pentru mediul înconjurător. Astfel a luat naștere Agenda 21 pentru Cultură, ale cărei concluzii aveau să fie incluse în în diferite subsecțiuni ale Agendei 21 originale, dar care au făcut și obiectul unui document independent. Agenda 21 pentru Cultură este documentul de referință al guvernelor locale pentru elaborarea politicilor lor culturale. Ea se bazează pe principiile diversității culturale, al drepturilor omului, ale dialogului intercultural, ale democrației participative, ale durabilității și păcii.

Rolul culturii în politicile locale

Agenda 21 pentru Cultură este un instrument care promovează rolul culturii în politicile locale. Până la momentul respectiv, triunghiul canonic al dezvoltării durabile – „dezvoltare durabilă / mediu/ incluziune socială și economică” – excludea practic cultura sau, în fine, se rezuma la a o considera un element folositor și atât. De aceea, Agenda 21 pentru Cultură devine un instrument de a așeza cultura ca un patrulea pilon, contrafort al dezvoltării durabile. Aceasta confirmă importanța de a avea o politică culturală solidă și autonomă, la fel de bine ca și stabilirea unei punți către alte dominioane ale guvernării și ale administrației.

Fundamentul Agendei 21 pentru Cultură

După aproape doi de lucru, care au trecut de la Întrunirea de la Porto Alegre, documentul final a fost aprobat la 8 mai 2004 la Barcelona și în 15 septembrie a fost supusă UN-HABITAT și UNESCO. Din octombrie 2004, organizația mondială „United Cities and Local Governments”- UCLG (Uniunea orașelor și administrațiilor locale) și-a asumat coordonarea Agendei 21 pentru Cultură. UCLG este cea mai mare asociație mondială a guvernelor locale, fondată în mai 2004 pentru a apăra democrația și autonomia locală și de a da voce, autoritate orașelor în forumurile internaționale. În cadrul UCLG, Agenda 21 pentru Cultură este condusă de un Comitet pentru cultură, care este prezidată de, să spunem, metropola Lille și vice-prezidată de orașele Buenos Aires, México D. F. și Montreal. Orașele Angers, Barcelona și Milano sunt pe post de vicepreședinți. A fost de asemenea agreat să fie invitate alte trei orașe (unul din Africa, altul din Orientul Mijlociu/ Asia și altul din Asia/ Pacific) pentru a intra în Board sau în Consiliul de conducere ca vice-președinți.

În 2009, Agenția Spaniolă pentru Cooperare și Dezvoltare Internațională (AECID) și Consiliul local al orașului Barcelona au creat un fond pentru implementarea Agendei 21 pentru Cultură în orașele africane, mediteraneene și latino-americane. În jur de 350 de orașe, guverne locale și organizații din întreaga lume sunt legate de Agenda 21 pentru cultură („United Cities and Local Governments, Commitee on Culture”, List of Cities Local Governments and Organizations, 2012).

Agenda 21 pentru Cultură pornește de la ideea că, cultura aduce o mare contribuție la dezvoltarea umană, pentru că promovează valori precum: creativitate, diversitate, memorie sau ritualitate, toate acestea fiind necesare pentru orice ființă umană pentru a-și lărgi și crește libertatea, după cum spunea Amartya Sen. Agenda 21 pentru cultură are 67 de articole, focalizate pe cinci mari subiecte:

(1) Cultură și drepturi umane; (2) Cultură și guvernare; (3) Cultură, durabilitate și teritoriu; (4) Cultură și incluziune socială; (5) Cultură și economie;

Cultură și dezvoltare durabilă

Agenda 21 pentru cultură reprezintă un instrument pentru a intensifica rolul culturii în politicile urbane și de asemenea un instrument, o unealtă pentru a realiza cel de-al patrulea pilon al dezvoltării durabile prin publicații, surse, teme culturale; în fapt, clasicul triunghi canonic al dezvoltării durabile (mediu, incluziune socială și economie) fie că nu include cultura sau o consideră doar ca pe un element folositor, eventual instrumental. De aceea, Agenda 21 pentru Cultură propune, pe de o parte, să întărească politicile locale, afirmând importanța unor politici culturale solide și autonome, și stabilind punți spre alte zone ale administrației locale. Pe de altă parte, Agenda 21 susține integrarea culturii ca un element fundamental al modelului nostru de dezvoltare și adoptând-o ca a sa proprie, idee propusă de cercetătorul și activistul australian Jon Hawkes în cartea lui The Fourth Pillar of Sustainability. Culture’s Essential Role in Public Planning („Al patrulea pilon al durabilității. Rolul esențial al culturii în plan public”).

Activismul și munca întinsă, de proporții din/ sub sarcina Agendei 21 pentru cultură au influențat Biroul Executiv al UCLG să gândească pregătirea unui document-declarație de politică (un manifest, practic) intitulat „Cultura: al Patrulea Pilon al Dezvoltării Durabile”, aprobat pe 17 noiembrie 2010 în cadrul „Summitului Mondial al liderilor locali și regionali – al treilea Congres mondial al UCLG”, desfășurat la Ciudad de México. Acest document a deschis o nouă perspectivă și a punctat, subliniat asupra relației dintre cultură și dezvoltarea durabilă printr-o dublă concepție, abordare: dezvoltând o solidă politică culturală și susținând o dimnsiune culturală în toate politicile publice. Pe lângă aceasta, Comietul de Cultură al UCLG a lucrat pentru a asigura că, cultura va fi integrată în mod explicit în programele de dezvoltare ale Națiunilor Unite care țintesc să îndeplinească Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. După astfel de acțiuni de „înălțare a conștiinței” în timpul Summitului Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat documentul final al Summitului care menționează cultura ca o dimensiune importantă a dezvoltării.

Implementarea Agendei 21

Dincolo de summit-urile la nivel înalt, procesul amplu de monitorizare și evaluare permanentă a statutului Agendei 21 necesită varii instrumente complexe de lucru. Astfel, odată cu Agenda 21, s-a constituit Comisia Mondială pentru Dezvoltare Durabilă, care acționează ca un forum de nivel înalt pentru dezvoltarea durabilă și care are între atribuții pe aceea de comitet pregătitor pentru adunări și sesiuni privind aplicarea Agendei 21. Divizia ONU pentru Dezvoltare Durabilă acționează ca un secretariat al Comisiei menționate și lucrează în coordonatele asumate ale Agendei 21, analizând sistematic formele și gradele de implementare ale acesteia la nivelul statelor semnatare. Dat fiind că, așa cu am menționat deja, aplicarea recomandărilor A21 este opțională, experții ONU sunt nevoiți să constate că rezultatele diferă pe o scară extrem de largă.

Nivelul local

Aplicarea Agendei 21 a intenționat să se implice activ la nivel internațional, național, regional și local. Unele guverne și state naționale au legiferat sau recomandat ca autoritățile locale să facă pași pentru a implementa pe plan local, așa cum se recomandase în Capitolul 28 al documentului. Aceste programe sunt adesea cunoscute ca „Agenda Locală 21” sau „LA21” („Local Agenda 21”) (cf. Manchester Metropolitan University).

În anticiparea și în întâmpinarea obiectivelor asumate în cadrul Agendei 21, s-a format, în 1990, Asociația „ICLEI – Local Governments for Sustainability” (unde ICLEI este acronimul englez de la Consiliul Internațional pentru Inițiative Locale de Mediu). Astăzi membrii săi vin din peste 1.200 de orașe și regiuni din 88 de țări, iar proiectele și programele promovate și implementate sunt larg privite ca un model de aplicare a Agendei 21. (Kaufman, Leslie; Kate Zernike, „Activists Fight Green Projects, Seeing U.N. Plot”, în New York Times, 2012)

În alte țări, opoziția la ideile Agendei 21 a ieșit la suprafață în grade variate. În unele cazuri, opoziția a legiferat în câteva state limitând sau interzicând participarea și/ sau cu fonduri activitățile guvernului local care sprijină Agenda 21. (Newman, Alex, „Alabama adopts First Official State Ban on UN Agenda 21”, în The New American, 2012).

Europa s-a remarcat prin a fi continentul unde Agenda 21 a fost cel mai bine acceptată și cel mai mult aplicată, implementată (Smardon, Richard, „A comparison of local agenda 21 implementation in North American, European and Indian cities”, în Management of Environmental Quality: An International Journal 19/1). În Suedia, de exemplu, toate guvernele sau autoritățile locale au aplicat inițiativa Agenda Locală 21.

Nivelul național

Departamentul Economic și Divizia de Afaceri Sociale pentru Dezvoltare Durabilă a Națiunilor Unite monitorizează și evaluează, națiune cu națiune, progresul făcut către adoptarea Agendei 21 și pune la dispoziția publicului aceste rapoarte pe website-urile sale (UN Department of Economic and Social Affairs. „Areas of Work – National Information by Country or Organization”. United Nations, 2012). Australia, de exemplu, este semnatara Agendei 21 și 88 dintre municipalitățile țării-continent subscriu la ICLEI, o organizație care promovează la nivel mondial Agenda 21. Calitatea de membru a Australiei este pe locul II, doar S.U.A. fiind înaintea ei, situându-se pe primul loc (ICLEI. „ICLEI Local Governments for Sustainability: Global Members”. Retrieved 15 August 2012).

Țările europene, în general, posedă statutele bine documentate ale Agendei 21. Franța, al cărei guvern național, de-a lungul a 14 orașe, este semnatar, mândrindu-se cu sprijinirea pe plan național a programelor Agendei 21. Pe de altă parte, grupul francez de activiști „Nouvelle Force” a anunțat martie 2012 că ei văd Agenda 21 ca pe o „înșelătorie” (Laporte, Sébastien, „Agenda 21: l’opposition n’y voit qu’une imposture”, în l’Union: Champagne, Ardenne, Picardie, 2012).

În Africa, suportul, sprijinul național pentru Agenda 21 este puternic, și multe țări sunt semnatare. Dar sprijinul este adesea legat de provocările de mediu specifice fiecărei țări, de pildă, în 2002, Sam Nujoma, care a fost președintele Namibiei, a vorbit despre importanța aderării la Agenda 21 la „Summitul Pământului” din 2002, atenționând că țara sa care este una semi-aridă a s-a bizuit pe Convenția Națiunilor Unite pentru Combaterea Deșertificării (UNCCD). („Namibian president calls for implementation of Agenda 21”, în Xinfua News Agency, 2002). Pe deasupra, există puține mențiuni despre Agenda 21 la nivel local în presa indigenă. Doar marile municipalități din țările sub-Sahariene ale Africii sunt membre ale ICLEI. Țări din Africa sub-Sahariană și din Africa de Nord în general au rapoarte ale statutului Agendei 21 prost documentate. Prin contrast, participarea Africii de Sud la Agenda 21 relevă faptul că în această țară există 21 de orașe care sunt membre ale ICLEI, fiind comparabilă cu Europa modernă, și susține Agenda 21 la nivel de guvern național.

Cazul SUA, între susținere și respingere

Punctul focal național în USA este reprezentat de Divizia Principală pentru Dezvoltare Durabilă și Afaceri Multilaterale, Oficiul Politicii de Mediu, Biroul Mediului Oceanelor și Mediului Internațional și al Afacerilor Științifice, Departamentul de Stat al S.U.A. („United States of America”. Sustainable Development Knowledge Platform. United Nations). Un scrutin din iunie 2012 al unui număr de 1.200 de votanți americani ai Asociației de Planificare Americană a scos la iveală că 9% dintre votanți susțineau Agenda 21, 6% se opuneau, iar 85% s-au gândit că nu aveau destule informații pentru a-și forma o opinie (cf. „The Tea Party Activists Fight Agenda 21, Seeing Threatening U.N. Plot”, în Huffington Post, 2012).

S.U.A. sunt o țară semnatară a Agendei 21, dar din cauză că Agenda 21 este o declarație de intenții, legală dar neobligatorie, și nu un tratat, Senatul Statelor Unite nu a solicitat desfășurarea unei dezbateri formale ori să fie votată. De aceea nu există, nu este considerată lege sub/ în cadrul Articolului 6 al Constituției S.U.A. Președintele SUA din perioada 1988-1992, George Bush, a fost unul dintre cei 178 de șefi de guvern care a semnat textul final al acordului la Summitul Pământului din 1992 și în același an, trei membri ai Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, Eliot Engel și William Broomfield au cerut sprijinul „US House of Representatives Concurrent Resolution 353”, pentru implementarea Agendei 21 în Statele Unite (cf. Huffington Post, 2012).

În S.U.A. peste 528 de orașe sunt membre ale ICLEI o organizație internațional pentru sustenabilitate, durabilitate care ajută la aplicarea conceptelorAgendei 21 și Agendei Locale 21 în întreaga lume. Staele Unite au aproape jumătate din cele 1.200 de orașe în scrise în ICLEI promovând dezvoltarea durabilă la nivel local ( cf. „ICLEI Local Governments for Sustainability: Global Members”, 2012). Statele Unite au de asemenea unul dintre cele mai documentate și cuprinzătoare statuturi-raport ale Agendei 21 („Agenda 21-United States”). Răspunzând opoziției față de Agenda 21, Don Knapp, purtător de cuvânt american al ICLEI, a declarat: „Dezvoltarea durabilă nu este o conspirație de sus în jos a Națiunilor Unite, ci un impuls de jos în sus ale guvernelor locale”. Camera de Comerț și Industrie a statului Arizona a făcut un lobby de succes împotriva unui proiect de lege anti-dezvoltare durabilă din 2012, argumentând că: „ar fi fost rău pentru afaceri”, la fel ar putea izgoni coprorațiile care au îmbrățișat dezvoltarea durabilă sau ideea de dezvoltare durabilă (în Huffington Post, 2012).

În timpul ultimului deceniu, opoziția față de Agenda 21 a crescut în interiorul S.U.A. la nivel local, statal și federal („Missouri Senate Bill No. 265”). Comitetul Național al Partidului Republican a adoptat o rezoluție de opoziție față de Agenda 21 și platforma aceluiași partid statua că „Respingem în mod ferm Agenda 21 a Națiunilor Unite ca știrbind suveranitatea Statelor Unite” („Republican Platform 2012”).

Câteva state și guverne locale au moderat sau au trecut moțiuni legislative de opoziție la Agenda 21 (spre exemplu Tennesee și Kansas) și, în fine, Alabama a devenit primul stat care a interzis participarea guvernului la Agenda 21. Unele grupări de activiști sociali americani, asociați de căte influentele publicații New York Times și The Huffington Post cu ultraconservatoarea mișcare republicană „Tea Party”, au susținut că Agenda 21 este o conspirație a Națiunilor Unite pentru a priva indivizii de drepturile de proprietate.

Nu în ultimul rând, în 2012, Glenn Beck a făcut destule valuri cu romanul distopic intitulat Agenda 21, inspirat în parte pe conceptele promovate de Națiunile Unite la Summit-ul Pământului.

New York, 2015. Noua Agendă 21

Fără a mai respecta algoritmul „Rio”, din cinci în cinci ani, sau din zece în zece, Națiunile Unite au programat pentru toamna acestui an (între 25 și 27 septembrie) un summit la New York unde va fi adoptat un nou document fundamental privind tema Dezvoltării durabile la nivel global, practic o revizuire și actualizare a principiilor de la Rio, văzute prin prisma evoluției globale din ultimile două decenii, respectiv metamorfozarea acestor principii în obiective punctuale, trecerea din planul ideilor în planul pragmatic al acțiunii concrete.

Documentul, care poartă titlul provizoriu de Agenda Dezvoltării post-2015, va impune 17 obiective fundamentale (izvorâte din cele 27 de principii de la Rio, împletite cu enunțurile cuprinse în cele opt Obiective ale Mileniului) ale viitorei dezvoltări durabile a planetei, la a căror elaborare și formulare au lucrat experți internaționali în ultimii doi ani. Înainte de a puncta câteva dintre aspectele tehnice ale acestui demers și de a menționa principiile proprizise, este interesant și important să spicuim câteva din explicațiile și argumentele inițiatorilor acestui nou ghid al evoluției durabile a omenirii.

Astfel, în preambulul documentației elaborate de comisia ONU se amintește, între altele, că una din concluziile pricipale de la Rio + 20 a fost aceea că procesul de elaborare a unui set de Obiective ale Dezvoltării Durabile este deschis, urmând ca principiile inițiale de la Rio precum și Obiectivele Mileniului (subiect care va fi detaliat într-unul din sucapitolele imediat următoare ale prezentului studiu) să fie îmbogățite cu noi contribuții spre a converge spre obiectivele agendei dezvoltării durabile post-2015, „un proces interguvernamental transparent și atotcuprinzător, deschis tuturor acționarilor, cu țelul de a formula obiective care să întrunească voturile întregii Adunări Generale”.

Conform recomandărilor Rio+20, obiectivele dezvoltării durabile trebuie să întrunească anumite condiții-cadru: (a) Să fie bazate pe Agenda 21 și pe Planul de Implementare de la Johannesburg; (b) Să respecte întrutotul principiile de la Rio; (c) Să fie în perfectă concordanță cu legislația internațională; (d) Să se clădească pe angajamentele deja asumate; (e) Să contribuie la implementarea deplină a tuturor recomandărilor rezultate din summituri majore în sectoare precum cel economi, social sau al mediului; (f) Să se focalizeze pe prioritățile dezvoltării durabile; (g) Să fie coerent și să fie integrat în agenda de ansamblu a ONU; (h) Să nu se abată de la calea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului și să nu submineze efortul de realizare a acestora; (i) Să-i implice activ și eficient pe toți acționarii relevanți;

De asemenea, inițiatorii noii agende își doresc ca viitorul document să fie dinamic, concis, ușor de transmis, aspirațional, universal aplicabil (fără însă a leza politicile și prioritățile fiecărei națiuni partenere) și ar trebui să aibă următoarele efecte: (1) Să fie utlizabil pentru a urma focalizarea și acțiunile coherente în materie de dezvoltare durabilă; (2) Să contribuie la realizarea concretă a dezvoltării durabile; (3) Să fie un motor pentru ca dezvoltarea durabilă să devină un pilon al sistemului ONU, privit ca un întreg; (4) Să nu scape din vedere niciuna din ariile prioritare ale dezvoltării durabile; (5) Implementarea obiectivelor dezvoltării durabile să fie rodul unei consultări și colaborări constructive între grupul de lucru al ONU (grup de lucru deschis) și experții națiunilor membre.

Cele 13 Sesiuni

Pe 22 ianuarie 2013, prin decizia 67/555 a Adunării Generale a ONU, a fost înființat Grupul Deschis de Lucru (OWG – Open Working Group) pentru elaborarea și redactarea Obiectivelor Dezvoltării Durabile la nivel global. Termenul de grup deschis indică faptul că respectivul colectiv nu este format doar din reprezentanții corpurilor de experți ale ONU, dar poate primi în componență reprezentanți ai tuturor țărilor membre interesate de o contribuție activă. La prima sa sesiune, Grupul și-a ales doi co-președinți, respectiv pe maghiarul Csaba Korosi și pe kenyanul Macharia Kamau, ambii reprezentanți permanenți la ONU.

Pe parcursul a 13 sesiuni de lucru ale experților ONU (între martie 2013 și iulie 2014) au fost elaborate obiectivele propuse ale dezvoltării durabile globale, cele care vor face obiectul summit-ului de la New York din septembrie 2015. Iată o scurtă trecere în revistă a celor 13 sesiuni au fost: (1) Prima sesiune, în14-15 martie 2013, la sediul ONU-New York, a avut ca teme generale de discuție și analiză următoarele: (a) eradicarea sărăciei; (b) promovarea sănătății și educației la fel de mult ca dezvoltarea economică și socială; (c) durabilitatea mediului; (2) Între17 și 19 aprilie 2013, la New York: (a) punct de plecare în a dezvolta Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului și a completa munca neterminată a Obiectivelor Dezvoltării Durabile; (b) Obiectivele Dezvoltării Durabile trebuie să fie mai ambițioase decât Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, trebuind să se implice în vederea unei căi integrabile și echilibrate a celor trei dimensiuni fundamentale ale Dezvoltării Durabile (economic – social – mediu); (c) Obiectivele Dezvoltării Durabile trebuie să fie universale și aplicabile în toate țările și, de asemenea, să fie concise, bine focalizate, puține ca număr, ușor de comunicat și măsurabile; (d) eradicarea sărăciei rămâne obiectivul esențial și fundamental al comunității internaționale și e absolut necesar să stea la baza Dezvoltării Durabile; (3) Între 22 și 24 mai 2013, la New York: (a) biodiversitatea ca “inimă” a Dezvoltării Durabile; (b) mediul (cazul resurselor de apă, siguranța hranei și degradarea pământului); (c) hrănirea, nutriția în contextul post-2015; (4) Între 17 și 19 iunie 2013, la sediul ONU din New York: (a) indicatori și cote de nivel pentru copiii și tinerii din lumea întreagă în cadrul Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă; (b) post-2015: acțiuni globale pentru un viitor incluziv și durabil; (c) unirea, legarea celor trei dimensiuni, economia, societatea și mediul, printr-o muncă decentă; (d) sfârșitul sărăciei extreme, cu ambiționare pe sănătate și educație; (5) 25-27 noiembrie 2013, New York: (a) creștere economică durabilă și incluzivă, atotcuprinzătoare; (b) probleme de politică macroeconomică (inclusiv comerț internațional, sistem financiar internațional și datorie externă sustenabilă); (c) dezvoltare a infrastructurii și industrializare; (6) 9-13 decembrie 2013, sediul ONU, New York: (a) mijloace de implementare (știință și tehnologie), împărțirea, distribuirea cunoașterii, și capacitate de construire, realizare); (b) ajutorarea, sprijinirea țărilor aflate în situații speciale, limită, țările africane, țări slab dezvoltate, țări slab dezvoltate înconjurate numai de uscat și a celor cu Sindromul morții subite la sugari, la fel ca și a provocărilor specifice cu care se confruntă țările cu venituri medii;(c) drepturile omului, dreptul la dezvoltare, guvernanță globală; (7) Între 6 și 10 ianuarie 2014, la New York: (a) orașe durabile și așezări umane, transport durabil; (b) consum durabil și producție (inclusiv chimică sau chimicale și gunoaie); (c) schimbări climatice și reducerea riscului dezastrelor; (8) 3-7 februarie 2014, New York: (a) oceane și mări, păduri, biodiversitate; (b) promovarea egalității, inclusiv a egalității sociale, egalitatea de sex și emanciparea femeii; (c) prevenirea conflictelor, realizarea păcii post-conflicte și promovarea unei păci durabile, domnia legii și guvernanță; (9) 3-5 martie 2014, New York: (a) apel, chemare pentru ca Obiectivele Dezvoltării Durabile să stea la baza drepturilor omului; (b) sprijin pentru integrarea conceptelor de responsabilitate comună dar diferențiată pentru resurse limitate (sau limitarea resurselor) înăuntrul, în interiorul granițelor planetare; (c) includerea bunei guvernări și domnia legii în zonele instabile; (d) apeluri pentru, în favoarea unor mecanisme de bilanț riguroase, independente și eficace; (e) apel pentru o alternativă, incluzivă și durabilă, la „modelul unei creșteri economice pure”; (10) 31 martie-4 aprilie 2014, New York: (a) eradicarea sărăciei; (b) promovarea egalității; (c) educație; (d) locuri de muncă și muncă decentă pentru toți; (e) apă și salubritate; (f) agricultură durabilă, siguranța hranei și nutriție; (g) creștere economică; (h) conservarea și durabilitatea folosirii resurselor marine, ale oceanelor și mărilor; (i) ecosisteme și biodiversitate; (j) pace și societăți non-violente; (11) 5-9 mai 2014, New York: (a) înlăturarea completă a sărăciei în toate formele și peste tot; (b) realizarea prosperității pentru toți oamenii; (c) promovarea egalității tuturor oamenilor; (12) 16-20 iunie 2014, New York: (a) sprijin pentru tineri, persoanele cu dizabilități, emigranți, țări slab dezvoltate, indigeni; (b) egalitate de sex, drepturile omului, ajutorarea familiilor, incluziune financiară; (c) sprijin pentru cultură, pregătirea dezastrelor și probleme privind clima și copiii; (13) 14-18 iulie 2014: (a) s-a discutat despre Obiectivul 16 al Dezvoltării Durabile, respectiv promovarea unei societăți incluzive și în care domnește pacea, promovarea accesului la dreptate pentru toți și realizarea unor instituții eficiente, responsabile și inclusive la toate nivelurile (cf. „The 13-th sessions of the Open Working Group on Sustainable Developments Goals”. United Nations Department of Economic and Social Affairs, 2015).

Cele 17 Obiective

Înainte de a trece la enumerarea Obiectivelor Dezvoltării Durabile, să menționăm și aspectul că titlurile acestora sunt dublate în documentația strategică de ținte concrete și măsurabile – deci nu sunt niște simpe declarații de bune intenții –, care după validarea probabilă din septembrie vor fi însoțite de indicatori și de termene care vor fi monitorizate constant de coordonatorii internaționali ai proiectului. Conform inițiatorilor, aceste Obiective constituie un set integrat și indivizibil de priorități globale ale dezvoltării durabile. Ca atare, țintele sunt formulate ca ținte globale aspiraționale, urmând ca fiecare guvern să-și stabilească propriile ținte naționale, în funcție de circumstanțele obiective și de voința politică.

Iată listă Obiectivelor Dezvoltării Durabile pentru Terra viitoarelor decenii:

Eradicarea sărăciei, în toate formele și pretutindeni; (2) Eradicarea

foametei, asigurarea securității alimentare și a nutriției îmbunătățite și promovarea agriculturii sustenabile; (3) Asigurarea unor vieți sănătoase și promovarea bunăstării la toate vârstele; (4) Asigurarea unei educații incluzive și promovarea oportunităților de învățare continuă; (5) Garantarea egalității între sexe și consolidarea statutului femeilor și fetelor de pretutindeni; (6) Asigurarea de resurse de apă pentru toți, de management sustenabil pentru acestea și de condiții de igienă pentru toți; (7) Asigurarea accesului la energie modernă și sustenabilă, în condiții rezonabile; (8) Consolidarea creșterii economice sustenabile, asigurarea locurilor decente de muncă pentru toți; (9) Construirea unei infrastructuri durabile, promovarea unei industrializări sustenabile și încurajarea inovației; (10) Reducerea inechităților în cadrul țărilor și între acestea; (11) Orașele și așezările umane să fie incluzive, sigure, durabile; (12) Asigurarea unor modele de producție și consum sustenabile; (13) Acțiuni neîntârziate pentru combaterea schimbărilor climatice și a impactului acestora; (14) Conservarea și utilizarea responsabilă a resurselor marine; (15) Prrotejarea, restaurarea ecosistemelor terestre și promovarea sustenabilă a acestor, conservarea pădurilor, combaterea deșertificării, stoparea degradării solului și conservarea biodiversității; (16) Promovarea tipurilor de societate pașnică și incluzivă, bazată pe dezvoltare durabilă, cu accesul tuturor la justiție și dezvoltarea de instituții responsabile la toate nivelurile; (17) Consolidarea mijloacelor de implementare ale dezvoltării durabile și revitalizarea parteneriatului global pentru acest obiectiv;

Obiectivele Mileniului

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (The Millennium Development Goals – MDG) sunt 8 ținte, scopuri, obiective care au fost stabilite la „Summitul Mileniului” al Națiunilor Unite în 2000, urmat de adoptarea Declarației Mileniului a Națiunilor Unite. Toate cele 189 de state de atunci (acum sunt 193), inclusiv România, desigur, și cel puțin 23 de organizații internaționale s-au angajat să ajute la îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM-uri) până în 2015. Tocmai acest termen de 2015, asumat în 2000, face necesar noul document, mai nuanțat, al obiectivelor dezvoltării durabile post-2015.

De subliniat că, până la Summit-ul ONU, din septembrie 2015, de la New York – introdus pe larg în capitolul anterior – Declarația Mileniului este „unica agendă globală” în domeniul dezvoltării asupra căreia există un acord la cel mai înalt nivel între majoritatea statelor lumii. La Summit-ul Mileniului, statele membre și-au fixat un număr de 8 obiective esențiale – Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – cu ținte de atins până în menționatul an 2015. Iată-le:

Reducerea sărăciei severe; (2) Realizarea accesului universal la

educația primară; (3) Promovarea egalității între sexe și afirmarea femeilor; (4) Reducerea mortalității infantile; (5) Îmbunătățirea sănătății materne; (6) Combaterea HIV/SIDA, malariei și a altor boli; (7) Asigurarea sustenabilității mediului;(8) Crearea unui  parteneriat global pentru dezvoltare;

La peste zece ani de la adoptarea Declarației Mileniului, ONU a prezentat un raport de evaluare, afirmând că sunt evidente unele progrese în îndeplinirea ODM-urilor, principiile acestora fiind din ce în ce mai mult încorporate în strategiile de dezvoltare naționale, reformând politicile și creând instituții pentru a implementa aceste planuri în mod eficient.

Totuși, progresele nu sunt echilibrat distribuite și sunt limitate de impactul  principalelor provocări globale, de la criza financiară și economică, creșterea prețurilor la produsele alimentare de bază, efectul schimbărilor climatice, până la persistența zonelor de instabilitate și conflict. Capacitatea instituțională scăzută a țărilor în situații de conflict sau recent angajate în procesul de stabilizare și reconstrucție influențează negativ îndeplinirea ODM-urilor.

Documentul care a fost adoptat cu prilejul Reuniunii la nivel înalt din septembrie 2010 oferă o evaluare asupra stadiului îndeplinirii ODM-urilor în plan global și se concentrează preponderent asupra  trasării liniilor directoare și a definirii unor modalități concrete de acțiune la nivel internațional.

Printr-un comunicat de presă (2 iulie 2012), ONU a anunțat faptul că trei ținte importante privind sărăcia, locuințele insalubre și apa au fost atinse (potrivit Raportului privind ODM-urile, 2012). Totodată, se arată că pentru prima dată de la începutul monitorizării tendințelor sărăciei, atât numărul persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă, cât și ratele sărăciei s-au redus în fiecare regiune în curs de dezvoltare, inclusiv Africa sub-sahariană, unde ratele se mențin ridicate.

La 25 septembrie 2013 a avut loc, la New York, Evenimentul special al președintelui Adunării Generale a ONU privind ODM-urile. În cadrul reuniunii a fost adoptat documentul de concluzii, creându-se practic puntea de legătură cu demersul în plină derulare al Națiunilor Unite, privind noul set de Obiective ala dezvoltării durabile globale.

România și ODM-urile

România acordă o importanță deosebită ONU, organizație cu vocație universală, care reprezintă cadrul multilateral cel mai extins pentru abordarea marilor teme globale, printre care și ODM-urile. ODM-urile au reprezentat pentru România un instrument complementar de mobilizare, la nivel intern, în domeniul dezvoltării economice și sociale. După aderarea la Uniunea Europeană, România contribuie la îndeplinirea ODM-urilor nu numai din perspectivă națională, dar și la nivel internațional, prin sprijinul pe care îl acordă țărilor mai puțin dezvoltate. Experiența acumulată de România în procesul de tranziție este de natură a susține eforturilor țărilor interesate de a beneficia de un astfel de sprijin.

Agenda UNCTAD. Spiritul de la Bangkok

Pentru o imagine corectă și completă privind activitatea ONU, în cadrul demersurilor de gestionare a dezvoltării globale, trebuie menționat că, până la Rio (când s-au suprapus istoricește mai multe provocări la care efortul conjugat al națiunilor trebuia să reacționeze; între acestea cele politice – lumea globală, multipolară, încă în convalescență după Războiul Rece – ; respectiv necesitatatea asumării comandamentelor dezvoltării durabile, în special datorită ravagiilor poluării) au existat și alte formule și eforturi de a gestiona eforturile comune ale omenirii întru dezvoltare și mult-visata prosperitate. Din această perspectivă, rolul UNCTAD se vădește esențial, păstrându-se ca atare și în contextul fenomenologiei globalizării.

Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) este un organism permanent specializat al Adunării Generale a ONU, cu sediul la Geneva, creat la 30 decembrie 1964. În mod curent, organizația are 194 de țări-membre, inclusiv Republica Moldova. La începutul anilor 1960, preocupărilor crescânde privind locul de țările în curs de dezvoltare în comerțul internațional a condus multe din aceste țări pentru a apela pentru convocarea unei conferințe cu drepturi depline în special dedicată abordării acestor probleme și identificarea acțiunilor internaționale adecvate. Prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) a avut loc la Geneva în 1964.

Având în vedere magnitudinea problemelor în cauză și necesitatea de a le aborda, Conferința a fost instituționalizată pentru a răspunde la fiecare patru ani, cu reuniunea interguvernamentală între organismele de sesiuni și un secretariat permanent care să asigure sprijinul necesar de fond și de logistică. În același timp, țările în curs de dezvoltare au stabilit „Grupul celor 77” ca să își exprime preocupările. (Astăzi, „G77” are 131 membri).

Dezvoltarea UNCTAD cunoaște trei faze:

Faza I: anii 1960-1970. În primul deceniu de funcționare, UNCTAD își câștigă autoritatea prin funcționarea ca un fel de forum interguvernamental pentru dialogul Nord-Sud și negocieri pe teme de interes pentru țările în curs de dezvoltare, inclusiv dezbateri privind „Noua Ordine Economică Internațională”, și de asemenea pentru, cercetările sale analitice și de consultanță politică pe probleme de dezvoltare. Printre acordurile adoptate în acea perioadă se numără: „Sistemul Generalizat de Preferințe” (1968), prin care economiile dezvoltate acordă îmbunătățirea accesului pe piață pentru exporturile din țările în curs de dezvoltare; Un număr de acorduri internaționale care vizează stabilizarea prețurilor produselor de export, crucial; Convenția privind un cod de conduită al confeințelor maritime, care a consolidat capacitatea țărilor în curs de dezvoltare de a menține flotele comerciale naționale; Adoptarea unui set de principii acceptate în mod multilateral și reglementări pentru controlul de restricții în practicile de afaceri. Acest lucru mai târziu a evoluat în ceea ce este astăzi cunoscut sub numele de „comerțul și politicile de concurență". În plus, UNCTAD a fost o organizație-cheie care a contribuit la definirea obiectivului ca 0,7% din PIB să fie acordat de către țările dezvoltate ca ajutor oficial pentru ridicarea nivelului de trai a țărilor sărace. A contribuit la identificarea grupului țărilor cele mai sărace și a devenit punctul focal al ONU pentru combaterea sărăciei.

Faza a II-a cuprinde anii 1980. În această perioadă, UNCTAD se confruntă cu o schimbare de mediu economic și politic, de o nouă paradigmă economică, inițiată de „revoluția neoconservatoare” din SUA și Marea Britanie, respectiv de președintele american Ronald Reagan, prin „Reaganomics” și de prim-ministrul britanic, Margaret Thatcher, având la bază teoriile economiei de piață și neoliberale ale lui Milton Friedman. Strategia de dezvoltare a devenit tot mai orientată spre liberalizarea comerțului și privatizarea întreprinderilor de stat. Această perioadă mai este numită și „deceniul pierdut”, deoarece în ciuda programelor de ajustare structurală a Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional, cele mai multe țări în curs de dezvoltare s-au blocat în datorii externe și au cunoscut o „creștere negativă”. În lumina acestor evoluții UNCTAD își multiplică eforturile care vizează consolidarea conținutului analitic al dezbaterilor sale interguvernamentale, în special în ceea ce privește managementul macroeconomic și probleme financiar-monetare internaționale, extinderea domeniului de aplicare a activităților menită să ajute țările în curs de dezvoltare să se integreze în sistemul economic mondial, mai ales prin asistență tehnică.

Faza a III-a cuprinde anii 1990 până în prezent. În această perioadă au loc următoarele evoluții în context internațional: încheierea „Rundei Uruguay” de negocieri comerciale în cadrul GATT care a dus la crearea Organizației Mondiale a Comerțului în 1995, care a condus la o consolidare a cadrului legal care reglementează comerțul internațional, creșterea spectaculoasă în fluxurile financiare internaționale a condus la creșterea instabilității financiare și a volatilității fluxurilor respective. În acest context, analiza UNCTAD a dat o avertizare timpurie privind riscurile și impactul distructiv al crizei financiare asupra dezvoltării. În consecință, UNCTAD a subliniat necesitatea unei orientări spre dezvoltarea „arhitecturii financiare internaționale". Fluxurile de investiții străine directe a devenit o componentă majoră a globalizării. UNCTAD a subliniat necesitatea unei abordări diferențiate la problemele țărilor în curs de dezvoltare.

Conferința a zecea a UNCTAD, a avut loc la Bangkok, în februarie 2000, și a adoptat o declarație politică – Spiritul de la Bangkok – ca o strategie pentru a aborda agenda de dezvoltare într-o lume globalizată.

În ultimii ani, UNCTAD a concentrat eforturile sale de cercetare analitice privind legăturile dintre comerț, investiții, tehnologie și dezvoltarea întreprinderilor. A înaintat o "agendă pozitivă" pentru țările în curs de dezvoltare în cadrul negocierilor comerciale internaționale, conceput pentru a ajuta aceste țări în mai buna înțelegere a complexității negocierilor comerciale multilaterale și în formularea pozițiilor lor. Și-a extins și a diversificat asistența tehnică, care astăzi se referă la o gamă largă de domenii, inclusiv negocierile comerciale, de soluționarea problemelor legate de comerț; de gestionare a datoriei, analiza, recenzia politicii de investiții și de promovare a spiritului antreprenorial.

OMT și Dezvoltarea Durabilă

Organizația Mondială a Turismului (OMT, în română, WTO, în engleză, sau UNWTO, dacă se includ și inițialele Națiunilor Unite), cu sediul în Madrid, Spania, este o agenție a Națiunilor Unite care se ocupă cu problemele referitoare la turism. Organizația Mondială a Turismului este un organism semnificativ la nivel global, cu atribuții de colectare și de colaționare de informații statistice privind turismul internațional, precum și utilizarea acestora pentru elaborarea de documente strategice pe toate palierele turismului. Această organizație reprezintă organismele turstice din sectorul public, din cele mai multe țări din lume și publică topuri cu privire la gradul de creștere a turismului la nivel global, regional sau național (cf. Jafari, J., “Creation of the intergovernmental world tourism organization”, în Annals of Tourism Research).

Organizația Mondială a Turismului este agenția ONU responsabilă pentru promovarea unui turism durabil, responsabil și universal accesibil. Ca organizație internațională conducătoare în domeniul turismului, OMT promovează turismul ca un vehicul al creșterii economice, dezvoltare cuprinzătoare și durabilitate a mediului și oferă conducere, direcționare și sprijin sectorului în cunoștințe avansate și politici turistice în lumea întreagă. OMT încurajează implementarea „Codului Global al Eticii Turismului” („Global Code of Ethics for Tourism”) pentru a maximiza contribuția socio-economică a turismului, în timp ce minimalizează posibilul său impact negativ, același Cod angajându-se să promoveze turismul ca un instrument de îndeplinire a Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, angrenându-se în reducerea sărăciei și stimulând dezvoltarea durabilă.

Organizația Mondială a Turismului generează, produce știința, cunoașterea pieței, promovează politicile și instrumentele unui turism competitiv și durabil, stimulează turismul educativ și lucrează pentru a face din turism un instrument eficace pentru dezvoltare prin proiecte de asistență tehnică în peste 100 de țări din întreaga lume. Organizația cuprinde 156 de țări, 6 membri asociați și peste 400 de membri afiliați, repezentând sectorul privat, instituții de educație, asociații turistice și autorități turistice locale.

Istoricul și organizarea OMT

Originea acestei organizații se află în 1925, când „International Congress of Official Tourist Traffic Associations” (ICOTT) s-a format la Haga, Olanda. Câteva articole din primele volume ale „Analelor de Cercetări Turistice” (Jafari, J., „Creation of the Intergovernmental World Tourism Organization, în Annals of Tourism Research) pretindeau că UNWTO se trăgea din Uniunea Internațională a Organizațiilor de Publicitate a Turismului Oficial („International Union of Official Tourist Publicity Organizations” – IUOTPO), deși UNWTO stabilea că ICOTT a devenit “International Union of Official Tourist Publicity Organizations” pentru prima oară în anul 1934.

După cel de-al II-lea Război Mondial și cu un număr crescut al călătoriilor internaționale, „IUOTPO” s-a restructurat ea însăși în International Union of Official Travel Organizations” sau pe scurt „IUOTO” („Uniunea Internațională a Organizațiilor Oficiale/ Guvernamentale de Turism”). Organizație tehnică, non-guvernamentală, IUOTO a devenit un fel de combinație de organizații naționale turistice, industrie și grupuri de consumatori. Scopurile și obiectivele acestei IUOTO erau nu numai cele de promovare a turismului în general, ci și de a obține, extrage ce era mai bun din turism, ca o componentă comercială și ca o strategie de dezvoltare economică pentru națiunile dezvoltate.(Jafari, J., op. cit.).

Către sfârșitul anilor 1960, IUOTO a înțeles necesitatea unor transformări viitoare, ulterioare de a-și spori rolul pe plan internațional. A 20-a adunare generală a organizației de la Tokyo, 1967, declara nevoia, necesitatea pentru crearea unui grup interguvernamental cu capacități necesare de funcționare la nivel internațional în cooperare cu alte agenții internaționale, în special cu Națiunile Unite.

La nivelul existenței IUOTO, legături apropiate au fost stabilite între organizație și Națiunile Unite și sugestiile inițiale au fost că IUOTO trebuie să devină parte a Națiunilor Unite. În orice caz, urmare răspândirii draft-ului convenției, consensul era că orice organizație interguvernamentală ce rezultă ar trebui să fie mai apropiată, legată de Națiunile Unite dar să-și păstreze „autonomia administrativă și financiară completă” (Jafari, op. cit.).

Rezoluția 2529 a celei de-a XXIV-a adunări generale a ONU statua:

În 1970, adunarea general a IUOTO vota în favoarea creării Organizației Mondiale a Turismului („The Postal History of ICAO”, 2014). Fundamentată pe statutele IUOTO și după ratificarea de către 51 de state, Organizația Mondială a Turismului a devenit operativă la 1 noiembrie 1974.

Cel mai recent, cu ocazia celei de-a 15-a Adunări generale din 2003, consiliul general al OMT a stabilit că organizația este o agenție specializată a Națiunilor Unite. Semnificația acestei colaborări ONU-OMT, stătea, potrivit secretarului general al OMT, Francesco Frangialli în „vizibilitatea crescută ce i-a fost dată OMT și în recunoașterea ce-i va fi acordată. Turismul va fi considerat, pus pe o poziție egală cu celelalte activități ale societății umane” („World Tourism Organization”, în WTO News, 2003).

Membrii cu și fără frontiere

În 2013, Organizația Mondială a Turismului avea 156 de state membre (cf. „UNWTO members”), 6 membri asociați (Comunitatea Flamandă, 1997; Puerto Rico, 2002; Aruba, 1987; Hong Kong, 1999; Macao, 1981; Madeira, 1995) și doi observatori (Vaticanul, 1979 și Palestina, 1999). România este stat membru fondator al OMT din anul 1975, cu drepturi depline. 17 state membre s-au retras din organizație pentru diferite perioade de timp, în trecut: Australia, Bahamas, Bahrein, Belgia, Canada, Costa Rica, El Salvador, Filipine, Grenada, Honduras, Kuweit, Malayezia, Myanmar, Panama, Qatar, Tailanda și Puerto Rico (ca membru asociat). Multe dintre ele au revenit asupra deciziei. Antilele Olandeze au fost un membru asociat înainte de disoluția, desființarea lor. Membri anteriori sunt: Belgia (până în 1997), Canada, până în 2012, („Canada quits UN tourism body over Mugabe appointment”), Grenada (până în 1997) și Letonia (2005-2012).

Țări ne-membre sunt: Antigua și Barbuda, Barbados, Insulele Comore, Danemarca, Dominica, Emiratele Arabe Unite, Estonia, Finlanda, Grenada, Guyana, Irlanda, Islanda, Kiribati, Letonia, Liechtenstein, Luxemburg, Marea Britanie, Insulele Marshall, Micronezia, Nauru, Noua Zeelandă, Palau, Samoa, Sfânta Lucia, Sfântul Cristofor și Nevis, Sfântul Vicențiu și Grenadinele, Samoa, Singapore, Insulele Solomon, Somalia, Statele Unite ale Americii, Sudanul de Sud, Surinam, Suedia, Tonga și Tuvalu. Pe lângă acestea, mai sunt aproape 400 de membri afiliați, reprezentând sectorul privat, instituții de învățământ și educație, asociații turistice și autorități locale de turism, entități non-guvernamentale, cu interese specializate în turism, grupuri și asociații non-comerciale cu activități legate de scopurile OMT sau ivite din competența ei.

Adunarea Generală și Etica

Adunarea Generală este principala adunare a OMT. Se întrunește la fiecare doi ani pentru a aproba bugetul și programul de lucru, și pentru a dezbate subiecte de importanță vitală pentru turism. La fiecare 4 ani se alege un Secretar General. Adunarea Generală este alcătuită din membri deplini și membri asociați. Membri afiliați și reprezentanți ai al altor organizații internaționale participă ca observatori. Comitetul Mondial al Eticii Turismului este un organ subsidiar al Adunării Generale.

Consiliul Executiv și Zilele Turismului

Este consiliul de guvernanță al OMT, fiind responsabil pentru asigurarea că Organizația își îndeplinește activitățile și încadrarea în bugetul său. Se întrunește de cel puțin două ori pe an și este alcătuit din membri aleși de Adunarea Generală într-o proporție de unu pentru fiecare cinci membri deplini. Ca țară-gazdă a cartierului general a OMT, Spania are un loc permanent în Consiliul Executiv. Reprezentanți ai membrilor asociați și ai membrilor afiliați participă la întrunirile Consiliului Executiv ca observatori.

În 1979, România a fost aleasă, pentru un mandat de patru ani, în Consiliul Executiv, candidând din partea grupului țărilor europene, iar în 1981 a fost aleasă vicepreședinte al acestui organ de conducere. În 2012, România a devenit președinte al organismului cu un mandat de un an, până în toamna anului 2013. Decizia, adoptată cu unanimitate de voturi, a fost luată la Campeche (Mexic), acolo unde a avut loc a 94-a sesiune a Consiliului Executiv al OMT. Intenția de a candida pentru această funcție a fost anunțată la reuniunea Consiliului din luna iunie, în contextul în care România a deținut succesiv, în ultimii trei ani, funcțiile de membru, vicepreședinte și prim-vicepreședinte în cadrul acestui organism. În prezent, Consiliul Executiv este prezidat de Indonezia (cf. „Organizații internaționale: Organizația Mondială a Turismului”, Agerpres, 2015).

În perioada 2-5 iulie 2013, România a găzduit „Conferința Internațională în Turism”, eveniment organizat de Ministerul Economiei prin Autoritatea Națională pentru Turism (ANT), sub patronajul Organizației Mondiale a Turismului. La 27 septembrie, Ziua Mondială a Turismului – 2014 s-a celebrat sub tema „Turismul și dezvoltarea comunității”. Tema a evidențiat „potențialul turismului de a promova oportunitățile pentru comunitățile din întreaga lume”, precum și „rolul angajamentului comunității pentru o dezvoltare durabilă” (Ibidem, Agerpres, 2015).

Celebrată în fiecare an, ZMT reprezintă o reflecție globala și o evidențiere a valorii sociale, culturale, politice și economice a turismului. Scopul acestei zile este de a stimula constientizarea importantei turismului și valoarea sociala, culturală, politică și economică în rândul comunității internaționale. Acest eveniment își propune să abordeze provocările globale prezentate în Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului a Organizației Națiunilor Unite. Ziua Turismului a fost stabilită începând din 1980, o dată corelată cu aniversarea adoptării Statutului Organizației Mondiale a Turismului care a avut loc pe 27 septembrie 1970. Ziua aleasă este adecvată pentru că se afla spre sfârșitul sezonului de vârf în emisfera nordică și începutul sezonului în emisfera sudică. În această perioadă, milioane de oameni din întreaga lume încă se gândesc intens la călătorii și vacanțe. Ziua Mondială a Turismului este celebrată cu evenimente pe diverse teme alese de către Adunarea Generala a Organizației Mondiale a Turismului, la recomandarea Consiliului Executiv. La eveniment sunt invitați oameni de toate vârstele și clasele sociale din țările respective sau din destinațiile de vacanță. Sărbătorile oficiale au loc într-un stat membru al organizației, prin rotație.

Iată câteva teme abordate în ultimii ani, a căror mențiune este semnificătivă prin suprapunerea cu tematica Obiectivelor Mileniului, respectiv a Obiectivelor Dezvoltării Durabile post-2015: Provocările schimbărilor climatice (Peru, 2008); Turismul și celebrarea diversității (Ghana, 2009); Turism și biodiversitate (China, 2010); Interconectarea culturilor (Egipt, 2011); Turismul și enrgia sustenabilă (Spania, 2012); Turismul și apa – Protejarea viitorului nostru comun (Maldive, 2013);

Indicatori durabili și observatoare globale

În contextul dezvoltării durabile a turismului, indicatorii reprezintă seturi de informații care sunt în mod formal alese, selectate pentru folosință obișnuită în vederea măsurării schimbărilor în bunuri și rezultate, care sunt cheia dezvoltării turismului și management-ul unei destinații date. OMT a promovat folosirea indicatorilor de la începurul anilor 1990, ca instrumente esențiale pentru planificarea și realizarea politicilor și managementului proceselor privind destinațiile.

În 2004, OMT a publicat ghidul-carte sau manualul indicatorilor dezvoltării durabile al OMT pentru destinațiile turistice, cea mai completă resursă pe acest subiect și rezultatul unui studiu extins al indicatorilor din întreaga lume, implicând 62 de experți din peste 20 de țări. Publicația descrie peste 40 de probleme privind durabilitatea, întinse de la managementul resurselor naturale (apă, energie etc.), la controlul dezvoltării, satisfacția turiștilor și comunitățile-gazdă sau proprietare, ocrotirea, păstrarea moștenirii culturale, caracterul sezonier, economia subterană, sau provocările schimbărilor climatice, pentru a menționa doar câteva.

Pentru fiecare problemă, indicatorii și tehnicile de măsurare sunt sugerate prin/ cu surse de informații practice și exemple. Acest ghid-carte sau manual conține de asemenea o procedură pentru dezvoltarea indicatorilor specifici destinațiilor, folosirea lor în politica turismului și procesele de planificare, precum și ca aplicații în tipuri diferite de destinații (de exemplu, zone de coastă, urbane, ecoturistice, mici comunități). Numeroase exemple și 25 de studii de caz cuprinzătoare furnizează un domeniu larg de experiențe la nivel de companie, destinație, național și regional de pe toate continentele.

OMT organizează o serie de ateliere de lucru regionale și naționale pe tema indicatorilor turismului durabil, pentru a instrui oficiali și profesioniști din turism în aplicarea lor, folosind demonstrații tehnice și o abordări aplicate la nivelul destinațiilor pilot.

În același timp, OMT a lansat conceptul de „Observatorul Global al Turismului Durabil” (Global Observatory of Sustainable Tourism – GOST) pentru a furniza politicienilor și managerilor din turism în cadrul întânirilor, adunărilor regulate, analize și comunicări de informații legate de impactul turismului asupra aspectelor de mediu, sociale și economice privind destinațiile.

Dincolo de scopul generic, de a sprijinii politicienii în a obține o bună informare privind turismul durabil pe glob, „GOST” țintește: (1) Să dezvolte și să furnizeze referințe metodologice și recomandări pentru durabilitate în turism; (2) Să creeze cunoștințe și să sprijine capacitatea de a construe durabilitate printre părțile interesate din turism în același timp cu stimularea participării comunităților; (3) Să analizeze și să relateze în mod obișnuit despre tendințele politicii și imapctului asupra turismului; (4) Să identifice și să disemineze bunele practici; (5) Să faciliteze schimbul și compararea informațiilor relatate despre turismul durabil; (6) Să faciliteze înființarea unei rețele a Observatoarelor Turismului Durabil în întreaga lume.

Șase observatoare aflate sub auspiciile OMT sunt operaționale în China și unul în Europa. Observatoarele din China sunt conduse de un Centru de Monitorizare aflat la Universitatea „Sun Yat-sen” din Guangzhou. Primul Observator pentru Turismul Durabil din Europa a fost înființat, în 2013, de Universitatea Egeeană (o universitate de stat de tip multi-campus, localizată în Lesbos, Chios, Samos, Rodos, Syros și Lemnos), în colaborare cu OMT și cu ajutorul Ministerului Turismului din Grecia.

Strategia U.E. privind Dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001, Consiliul European a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002.

În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a Strategiei, publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor înregistrate după 2001. Apoi, în iunie 2005, șefii de state și guverne ai țărilor Uniunii Europene au adoptat o Declarație privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la Lisabona, revizuită, pentru creșterea economică și crearea de noi locuri de muncă drept o componentă esențială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile iar pe 9 iunie 2006 Consiliul UE a adoptat Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă.

Documentul are ca obiectiv general îmbunătățirea continuă a calității vieții pentru generațiile prezente și viitoare prin crearea unor comunități sustenabile, capabile să gestioneze și să folosească resursele în mod eficient și să valorifice potențialul de inovare ecologică în vederea asigurării prosperității, protecției mediului și coeziunii sociale. Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene și statelor sale membre, implicând toate componentele institutionale la nivel comunitar și național.

Uniunii Europeană a identificat patru obiective-cheie referitoare la dezvoltarea durabilă: (A) Protecția mediului, prin măsuri care să permită disocierea creșterii economice de impactul negativ asupra mediului; (B) Echitatea și coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversității culturale, egalității de șanse și prin combaterea discriminării de orice fel; (C) Prosperitatea economică, prin promovarea cunoașterii, inovării și competitivității pentru asigurarea unor standarde de viață ridicate și unor locuri de muncă bine plătite; (D) Îndeplinirea responsabilităților internaționale ale UE prin promovarea instituțiilor democratice în slujba păcii, securității și libertății, a principiilor și practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume.

Cele șapte axe prioritare ale Strategiei Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă revizuite în 2006 sunt: (1) Schimbări climatice și energie; (2) Transport durabil; (3) Conservarea si managementul resurselor naturale; (4) Consum si producție durabile; (5) Sănătate publică; (6) Incluziune socială, demografie și migrație; (7) sărăcie globală și provocările dezvoltării durabile;

Strategia UE privind integrarea și corelarea echilibrată a componentelor economice, ecologice și socio-culturale ale dezvoltării durabile statuează următoarele principii directoare: (a) Promovarea și protecția drepturilor fundamentale ale omului; (b) Solidaritatea în interiorul generațiilor și între generații; (c) Cultivarea unei societăți deschise și democratice; (d) Informarea și implicarea activă a cetățenilor în procesul decizional; (e) Implicarea mediului de afaceri și a partenerilor sociali; (f) Coerența politicilor și calitatea guvernării la nivel local, regional, național și global; (g) Integrarea politicilor economice, sociale și de mediu prin evaluări de impact și consultarea factorilor interesați; (h) Utilizarea cunoștintelor moderne pentru asigurarea eficienței economice și investiționale; (i) Aplicarea principiului precautiunii în cazul informațiilor știintifice incerte; (j) Aplicarea principiului „poluatorul plătește”.

Multe dintre țintele convenite în cadrul UE sunt stabilite în expresie numerică sau procentuală, cu termene stricte de implementare, fiind obligatorii pentru toate statele membre. Strategia UE stabilește, de asemenea, proceduri precise de implementare, monitorizare și urmărire, cu obligații de raportare la fiecare doi ani, din partea Comisiei Europene și statelor membre, asupra angajamentelor asumate. (cf. „Strategia UE pentru Dezvoltarea Durabilă”, în Rural Online, 2014).

Ghidul OMT, al Dezvoltării Durabile în Turism

Ghidul DDT a fost pregătit de OMT la cererea și cu sprijinul financiar al Comisiei Europene – Directoratul General pentru Dezvoltare și Cooperare – , în cadrul proiectului „Enhancing capacities for Sustainable Tourism for Development in Developing Countries” – „Consolidarea capacităților pentru Turism Durabil în țările dezvoltate”.

Prima ediție a acestui manual a apărut în anul 2013 și, recomandările sale constituie probabil sistemul de referință cel mai avizat, atât pentru evaluarea performanțelor și tendințelor fenomenului turistic, pe oricare din palierele sale, cât și indispensabil pentru proiectarea politicilor specifice pentru creșterea performanței în turism. Vom sintetiza în continuare principalele capitole ale acestui document de profundă actualitate.

Scopul lucrării

Turismul este unul dintre cele mai largi și cu creștere economică rapidă dintre sectoare din lume și joacă un rol considerabil în a asigura, furnizând dezvoltare durabilă în multe țări. Scopul acestui ghid este de a spori înțelegerea comună și angajamentul în jurul Turismului Durabil și de a demonstra cum este un vehicul pentru a sprijini creșterea economică și socială, prin realizarea imperativelor dezvoltării, în același timp cu reducerea, minimalizarea impactului negativ de tip social, cultural și de mediu.

Documentul țintește două principale tipuri de audiențe: mai întâi, Uniunea Europeană, respectiv agenții de asistență pentru dezvoltare din cadrul acesteia – pentru a le ajuta să înțeleagă, să identifice unde ar avea nevoie să întărească concepțiile, modul lor de abordare pentru turismul durabil, și dacă este necesar să caute asistență, în interiorul, în cadrul contextului priorităților internaționale și a politicilor pentru dezvoltare durabilă. Apoi, ghidul este văzut ca un material informativ pentru cadre de cooperare existente, evaluare comună și procese de coordonare în Asistența oficială pentru Dezvoltare și Ajutorul pentru Comerț. Studiul contribuie la poziționarea turismului în cadrul acțiunilor de eradicare a sărăciei, creșterii ecologice și dezvoltare durabilă post-2015, născute la „Rio+20” și adresate de Comisia Europeană în comunicarea din (2013) 92 final, intitulată: „A Decent Life for All: Ending poverty and giving the world a sustainable future”, respectiv „ O viață decentă pentru toți: Stoparea sărăciei și un viitor sustenabil pentru omenire.”.

Structura Ghidului

Partea I (numită „Notă de orientare”) rezumă câteva aspecte-cheie ale turismului în țările dezvoltate și prezintă principiile esențiale ale ale turismului durabil. Cum turismul este o ramură intersectorială sau transsectorială, această parte va încerca să evidențieze felul în care turismul a devenit un instrument și un mijloc esențial al dezvoltării durabile, de regăsit în fiecare dintre asprațiile, respectiv menirile sale: (a) viabilitate economică; (b) prosperitate locală; (c) calitatea forței de muncă: (d) echitate socială; (e) satisfacția vizitatorilor; (f) gestionare locală; (g) prosperitatea comunității; (h) valorificarea bogăției culturale; (i) conservarea patrimoniului; (j) biodiversitatea; (k) multiplicarea resurselor; (l) conservarea mediului;

Partea a II-a (numită „Metodologie”) susține substanța abordării. Se prezintă și se analizează pe rând fiecare dintre cei 5 Piloni ai Turismului Durabil, aceștia fiind: (1) Guvernarea și politicile în domeniul turismului; (2) Comerț, investiții, resurse și competitivitate; (3) Locuri de muncă decente și formare profesională; (4) Reducerea sărăciei și incluziunea socială; (5) Sustenabilitatea mediului natural și cultural. În dreptul fiecăruia se prezintă și se discută în detaliu un număr de teme, probleme, oportunități și provocări, conducând la un set de întrebări pentru a evalua dacă și cum sunt ele adresate. Sunt identificate soluții și măsuri pentru a îmbunătăți situația, inclusiv prin câteva studii de caz ilustrative și sunt făcute legături cu servicii relevante existente (ce pot fi găsite în anexe).

În fine, partea a III-a (denumită „Analiza de situație”) furnizează date și mărturii despre turism și legătura cu dezvoltarea durabilă. Capitolul include statistici despre creșterea turismului și tendințe în sector pentru diferite tipuri de țări, urmate de o analiză a relației, legăturii cu variabile economice și sociale, inclusiv PIB, exporturi, forța de muncă, gen și alte interese durabile. De asemenea, partea a III-a acoperă probleme legate de finanțarea dezvoltării turismului.

Ultimul capitol al Părții a III-a și al Ghidului, de fapt, este cel care supune atenției concluzii și al recomandări. Se subliniază că la nivel național, țările trebuie să-și îmbunătățească competitivitatea în domenii ca: resursele umane, reglementare, infrastructură și accesibilitate. Totodată, țările mai puțin dezvoltate din lume („în curs de dezvoltare”) trebuie să-și îmbunătățească domenii precum: sănătatea și igiena, infrastructura turistică, infrastrucutura transportului aerian, infrastructura IT, politici și regulamente și resurse umane. Nu în ultimul rând, trebuie îmbunătățită sau facilitată acordarea de vize între diversele țări, acest lucru stimulând, conform rapoartelor OMT, creșterea economică și reducerea sărăciei. De fapt, potențialul turismului privind reducerea sărăciei și dezvoltării a fost reflectat în discuțiile în jurul Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului începând cu 2002, chiar în contextul Summitului de la Johannesburg.

În 2012, contribuția semnificativă a turismului la dezvoltarea obiectivelor a fost finalmente recunoscută formal. Turismul a fost inclus în documentul de la „Rio+20” intitulat The Future We Want / Viitorul pe care îl dorim ca o zonă tematică și problemă trans-sectorială care „poate să aducă o contribuție semnificativă la la cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile și având legături apropiate cu alte sectoare, să creeze servicii decente și să genereze oportunități comerciale.”

Cap. III

STRATEGIILE TURISMULUI DURABIL PE GLOB

Cu opt ani înainte de a-și sintetiza, la cererea Comisiei Europene, recomandările privind turismul durabil, Organizația Mondială a Turismului – OMT a realizat un studiu complex privind teoria și practica implementării principiilor Agendei 21 în cele mai diverse abordări și ipostaze de pe mapamond. Acest volum complex din 2005 – Making Tourism More Sustainable. A Guide for Policy Makers, respectiv Făurind un turism mai sustenabil. Un ghid pentru strategi – include și o serie de studii de caz, care demonstrează nu doar că abordarea strategică durabilă este posibilă, dar că găsește și soluții specifice în funcție de datele particulare ale fiecărei destinații de pe glob.

În cele ce urmează vom prezenta, în sinteză, câteva din strategiile naționale de turism realizate în baza principiilor enunțate de Agenda 21 (Rio de Janeiro, 1992) și a recomandărilor Planului de măsuri „Rio+10” (Johannesburg, 2002), documente care astăzi, la un deceniu de la elaborarea lor, pot fi considerate lucrări de pionerat, prototipuri, modele de succes. Am ales țări cu sector turistic semnificativ, în proces de dezvoltare dinamică, din diverse colțuri ale lumii (pentru a sublinia valabilitatea principiilor durabilității în condiții de diversitate pronunțată), și apoi două exemple europene – un proiect de reabilitare sustenabilă a turismului în țara gazdă a OMT-ului, Spania, și strategia națională a turismului din Bulgaria, țară vecină, parteneră dar și competitoare a României.

Australia: DURABILITATE PLATINUM PLUS

Turismul reprezintă o mare afacere în Australia, ocupând în jur de 7% din forța de muncă. Ca o destinație foarte lungă, de sosire la fața locului, printre altele, nu se poate bizui pe strategii de preț sau confort, convenabile, pentru a-și crește piața, dar oferă mai degrabă “calitate autentică și experiențe bogate” – adesea denumite generic „Platinum Plus”. Resursele naturale și culturale moștenite ale acestei țări-continent reprezintă o parte-cheie a acestei experiențe. Studiul de caz OMT descrie câteva politici și instrumente care au fost folosite de-a lungul timpului pentru a dezvolta turismul bazat pe aceste resurse și de a susține durabilitatea lui.

De subliniat, că inițial, se pare că strategia de pionierat în domeniul ecoturismului la nivel federal și câteva dintre acțiuni care au derivat din aceasta, au luat drept exemplu Queensland în ceea ce privește dezvoltarea practică ale politicilor și acțiuni în interiorul unui singur stat.

Abordările inițiale în planificarea ecoturismului

Strategia Națională pentru Turism a Australiei, din 1992, a evidențiat necesitatea „dezvoltării unui turism durabil” și o mai echilibrată apropiere de problemele economice, sociale și de mediu. La acea vreme, guvernul credea că un cadru de politică globală pentru dezvoltarea ecoturismului ar contribui semnificativ la realizarea unui turism durabil în zonele naturale. Strategia Națională pentru Ecoturism care a urmat (1994) a furnizat unul dintre cele mai timpurii și de succes exemple de planificare și de sprijinire a dezvoltării ecoturismului, care au fost multiplicate în altă parte. Strategia a fost realizată după un proces consultativ de un an care a stârnit ineluctabil conștientizarea multor probleme privind durabilitatea.

Prima etapă a fost dezvoltarea unui „Document de discuție”, care a fost folosit pentru a stimula discuția unei serii de ateliere de lucru intens mediatizate ținute de-a lungul țării de la antipozi. Strategia a sprijinit și suportat promovarea unui ecoturism viabil din punct de vedere comercial și durabil, prin folosirea unui plan regional integrat și a unor instrumente de management a resurselor naturale.

Accentul a fost pus pe infrastructura durabilă, monitorizare eficace și educație relevantă. A existat un apel puternic un marketing mai etic și responsabil, standarde profesionale riguroase și implicarea indigenilor australieni în toate aspectele dezvoltării și furnizării. Cheia succesului a fost bineînțeles și alocarea unei semnificative, dedicate finanțări (10 milioane de dolari australieni), făcută în mare măsură prin grant-uri, subvenții competitive, prin aceasta asigurându-se acțiunea.

Subvențiile au fost focalizate pe: (A) dezvoltarea infrastructurii; (B) studii de referință privind planificarea și monitorizarea ecoturismului regional; (C) patru teme centrale de cercetare și educație: energie și reducerea deșeurilor, educație ecoturistică, dezvoltarea afacerilor și cercetări de piață;

Rezultate tangibile (și tangibile!) ale acestei finanțări au inclus: un program de certificare al ecoturismului; publicații de cercetare înăuntrul profilelor de ecoturism; un ghid al oportunităților educaționale ale ecoturismului australian; un ghid de planificare a ecoturismului de comunitate; câteva publicații despre sectorul privat al deșeurilor și practici de management al energiei și o planificare integrată regională și conferințe și ateliere de lucru privind dezvoltarea afacerilor.

Strategia împreună cu aceste grant-uri consolidat stabilirea unor rețele de colaborare și o sofisticată industrie a ecoturismului care continuă să poziționeze Australia ca una dintre țările principale furnizoare de ecoturism din lume. Cu o vastă majoritate a parcurilor aflate sub jurisdicția guvernelor de stat, strategia națională încurajează activ statele să dezvolte propriile lor planuri și politici specifice.

Cartea Albă a Turismului a guvernului australian (în valoare de 235 milioane de dolari), lansată în 2003, a reconfirmat importanța dezvoltării durabile înspre o prosperitate continuă a industriei turistice, dar mai mult plasată în contextul mai larg regional și a unor procese și susțineri a dezvoltării rurale.

În termeni de durabilitate, un accent a fost pus pe: (1) întărirea calității și capacității prin „acreditare națională” și consolidare a programelor de certificare a turismului; (2) dezvoltarea produselor și piețelor de nișă; sprijinirea dezvoltării turismului în interiorul comunităților indigene australiene și (3) construirea unor parteneriate între firmele de turism și zonele protejate.

Cartea Albă s-a bazat pe consultări largi și pe folosirea creativă a Internet-ului și a email-urilor pentru a obține răspunsuri, reacții, ecouri.

Abordări evoluate spre certificare

Urmărind Strategia Națională pentru Ecoturism, începutul finanțării a fost prevăzut pentru un program de certificare a întreprinderilor („Programul Național de Acreditare a Ecoturismului”), un sistem care a fost condus și dezvoltat de industrie. Mai degrabă decât acoperind toate tipurile de turism, a fost limitat la ecoturism, ca și când s-ar fi simțit că exista o necesitate specială de a asigura că turismul în mediul natural fragil și cultural era categoric durabil, și aceea că ecoturismul ar putea fi un exemplu de durabilitate care ar putea acționa ca un fel de mentor pentru restul industriei turismului din Australia.

Criteriile include elemente esențiale privind durabilitatea cum ar fi: (a) impactul de mediu; (b) contribuții la conservare, lucrul cu comunitățile locale; (c) sensibilitate culturală și (d) întoarcerea la comunitățile locale.

Câteva puncte importante despre Programul Național de Acreditare a Ecoturismului (în prezent numit „Programul Eco-Certificării”), care este administrat de „Ecotourism Australia”, includ: (1) Premii, acordate pentru produsele individuale, cum ar fi programe de turism sau unități de cazare; în 2004, programele au inclus 414 de produse certificate aparținând unui număr de 179 de operatori; (2) Dovezi anecdotice, dar nedovedite, au arătat că participanții și-au întărit mediul lor înconjurător și managementul social datorită programului; (3) Documentul de aplicare oferă recomandări practice, contacte și detalii ale cursurilor; procesul de evaluare au implicat adesea evaluatori din cadrul membrilor „Programului Eco-Certificării” care furnizează pregătire informală și consiliere; (4) Întrucât exista refuzul firmelor de a plăti pentru un program pentru începători, costurile au trebuit să fie păstrate la niveluri joase, astfel încât s-a bazat în mare măsură pe auto-control cu un audit limitat la fața locului; cum programul a crescut și a devenit tot mai de succes, s-a cerut un grad mai mare de rigoare prin introducerea unui mai mare și mai regulat audit la fața locului; (5) Programul este în parte auto-suficient în termeni de funcționare „zi-cu-zi”, dar s-a bazat foarte mult pe fonduri externe și sprijin pentru marketing, promovat de firme, și auditul și procesele de judecată, în special din partea guvernelor de stat (în mod notabil Queensland); (6) Începerea programului a fost considerabil întărită prin certificarea devenită o condiție de atins pentru întreprinderi, sau să fie favorizate pentru alte beneficii, în mod special: acces preferențial sau posesiune extinsă pentru a opera în arii protejate (impuse de Western Australia, de exemplu).

Ca rezultat al accentului pe livrarea experiențelor de calitate, al Cărții Albe, Australia a fost avertizată să acorde greutate considerabilă programelor de certificare voluntare peste tot în industria turistică ca o cale de întărire a calității. Există o focalizare nu doar pe furnizarea facilități împotriva standardelor, ci și pe “business fitness” și durabilitate economică, cum ar fi dovada conformării legale, planificarea afacerilor de bază, planuri de marketing, managementul resurselor umane, sisteme operaționale bune de management și strategii de risc în management. Programul Eco-Certificarea a fost modificat pentru a ține cont de aceste criterii largi.

Alte programe de certificare a mediului, cum ar fi „Green Globe 21”, sunt de asemenea active în Australia. „Green Globe 21” a condus inițiativa de coordonare a standardelor de mediu cu calitatea programe „selecționate” sau „pilot”, prin colaborarea cu „Australian Automobile Association”. Majoritatea programelor de certificare din turismul de masă și cel specific include acum criterii de bază pentru mediu și durabilitate.

Influențând turismul în arii protejate și comunități indigene

Cu mare parte a industriei turismului dependentă de moștenirea naturală și culturală unică a Australiei, o mare parte a interesului pentru turismul durabil în documentele politicii federale a fost focalizată pe relația dintre interesele turismului și ariile protejate și managementul patrimoniului.

Raportul guvernului australian, intitulat „Pursuing Common Goals: Opportunities for Tourism and Conservation” – „Urmărind Obiective Comune: Oportunități pentru Turism și Conservare”, lansat în iulie 2003, a examinat relația dintre turism și managementul ariilor protejate și a conchis că există un potențial substanțial pentru a dezvolta întreprinderi, proiecte și inițiative care vor crește turismul în același timp cu protecția mediului.

Multe comunități indigene sunt localizate în interiorul parcurilor naționale și în zone de patrimoniu mondial sau pe pământuri aflate încă în stare naturală și cu o „atracție scenică mare” (deci, peisaj spectaculos). Ca atare, procesele managementului de parc și regulamentele sunt susceptibile să aibă un impact cu mult mai mare asupra turismului indigeno-aborigen.

Raportul menționat a identificat – prin studii de caz și discuții cu părțile interesate – că există o lipsă de competențe în micile afaceri din rândul comunităților indigene, precum și o dezvoltare limitată a produselor turistice și legături slabe cu sistemele de turism existente. Raportul a indicat că produsele și afacerile Turismului Indigen sunt subdezvoltate și chiar în cazul în care cultura indigenă este primul motiv existenței unei arii protejate și unde turismul pare a fi dezvoltat, mai multă experiență indigenă poate fi adăugată.

„Programul lucativ pentru turismul în teritoriile indigene” este o inițiativă de genul Cartea Albă a Turismului, concepută pentru a ajuta afacerile lansării Turismului Indigen în vederea dezvoltării competențelor de afaceri și cunoștințe specifice cerute de stabilirea și rularea unei operațiuni comerciale și viabile de turism .

Mexic: A 4-A AXĂ, A SUSTENABILITĂȚII

Strategia turismului durabil în Mexic, respectiv inițiativa implementării sustenabilității pe scară largă, au la bază în mod explicit asumat principiile rezultate din Summit-ul Pământului din 1992 și a sa Agendă 21. De asemenea, strategii mexicani au luat în considerare politicile și declarațiile internaționale și regionale de la înființarea „Zonei de Turism Durabil a Caraibilor”, în 1999, ale WTTC (Consiliul Mondial al Turismului și Călătoriilor), ale „Agendei 21 pentru Călătorii și Turism” și atenției acordate turismului durabil de la Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă din 2002.

Este totodată și un răspuns la provocările fundamentale cu care s-a confruntat industria turismului din Mexic și la tendințele pieței. Turismul este o mare prioritate pentru guvernul mexican. „Programul Național pentru Turism 2001-6”, subliniază clar niște elemente de bază prin care turismul ar trebui să ofere unul din primele exemple ale unei idezvoltări regionale echilibrate. Oricum, o diagnoză a sectorului a scos în evidență că destinațiile mexicane se confruntă cu probleme sociale și de mediu, cum ar fi creșterea dezordinii urbane din apropierea centrelor turistice majore, deteriorarea mediului și pierderea identității culturale.

Deși turismul contribuie mult la PIB-ul Mexicului, nu este suficient de bine integrat economiilor locale pentru a aduce beneficii maxime comunităților locale. De asemenea, experții turismului mexican de azi constată că turiștii au devenit mai perceptivi, folosesc tehnologii noi pentru a obține mai multă informație pentru a-și alege destinațiile turistice și că turismul pe teritoriul fostului Imperiu aztec poate fi afectat de schimbări în transpoturi și considerații geopolitice și de securitate, și de schimbări sociale și culturale.

Toți acești factori evidențiază necesitatea dezvoltării și planificării turismului care să fie mai sensibil la dorințele și necesitățile vizitatorilor și impacturilor economice, sociale și de mediu.

O structură politică integrată

Agenda 21 pentru Turism în Mexic este o inițiativă comună a SECTUR (Ministerul Turismului din Mexic) și SEMARNAT (Ministerul Mediului și Resurselor Naturale). A fost lansată în 2002, cu sprijin de la OMT. În esență, ea oferă un instrument pentru a îmbunătăți impactul turismului la nivel municipal (destinații locale), sprijinit de autoritățile de stat, și în baza unei proceduri dezvoltate, coordonate și promovate la nivel federal.

Inițiativa este ferm ancorată în politica națională, rezultând din „Planul Național de Dezvoltare 2001 – 2006” care a stabilit o viziune de ansamblu până în 2025, și două programe de politică, „Programul Național pentru Mediu și Resursele Naturale” și „Programul Național pentru Turism”. Cel de-al doilea document, care ne interesează în cazul de față, identifică „susținerea pentru destinații turistice durabile” ca fiind una din cele patru „Axe Principale”, în care două obiective fac apel pentru o mai bună și integrată planificare la nivel local, sprijinite de trei niveluri de administrație.

Un cadru de acțiune în șapte părți

Cele mai importante aspecte ale inițiativei Mexicului este un cuprinzător cadru de acțiune în șapte părți, după cum urmează: (1) Implementarea Agendei Locale 21 în cadrul municipalităților implicate în turism. Proiectele-pilot au fost lansate pentru 5 destinații turistice. Abordarea a fost extinsă la 25 de destinații principale mexicane și va fi, eventual extinsă în întreaga țară; (2) Dezvoltarea unui sistem de indicatori pentru turismul durabil. Folosirea indicatorilor conveniți este recunoscută ca un foarte putrnic instrument pentru întărirea durabilității; (3) Promovarea unor mai bune practici de mediu în afaceri și destinații, dezvoltând norme și un program pentru conservarea apei pentru furnizorii de servicii turistice și stabilind un ansamblu de sisteme de certificare durabile și de mărci pentru hoteluri, alte întreprinderi turistice și eventual pentru destinații; (4) Dezvoltarea stimulentelor pentru activitățile de turism durabil; (5) Implementarea unui training și a unui program de transfer a tehnologiei, dezvoltând resursele umane pentru a sprijini durabilitatea întreprinderilor și destinațiilor, prin training bazat pe evaluările nevoilor, proiectare atentă și oferire de cursuri, și stabilind standardele rezultatelor; (6) Folosind legislația de mediu ca bază pentru o dezvoltare integrată;

(7) Înființarea ecoturismului în ariile naturale protejate. Aceasta se poate face prin colaborarea cu comunitățile locale pentru a defini un model și o metodologie pentru dezvoltarea ecoturismului în ariile protejate unde ecoturismul va fi de succes, investind în infrastructură adecvată cum ar fi centre de vizitare și trasee, training pentru afaceri și ghiduri, precum și marketing și diseminare.

Aplicarea cadrului de lucru

Până la jumătatea lui 2004, procedura Agendei Locale 21 a fost stabilită în 5 zone-pilot urmate de 15 destinații viitoare. Acestea au fost selectate pentru a traversa șapte tipuri de locații: Stațiuni mari planificate integrat (Cancun); Stațiuni de plajă (Acapulco); Orașe mari (Tijuana); Orașe de dimensiuni medii (Merida); Orașe cu patrimoniu artistic și cultural mondial (Oaxaca); Orașe magice (un brand național al locurilor bogate din punct de vedere cultural, de exemplu, Cuetzalan) și Zone Naționale (Jalcomulco). Programul este de asemenea în curs în alte 12 orașe. Un Comitet al Agendei Locale 21 pentru fiecare locație este responsabil pentru coordonarea și monitorizarea programului.

Fiecare Comitet a venit cu propuneri pentru acțiunea de a obține „mare durabilitate”, în legătură cu părțile interesate locale, regionale și federale și ținând cont circumstanțelor diverse și unice ale fiecărui loc. A fost înființat și un Sistem de Indicatori pentru Turismul Durabil, care a fost folosit pentru a face diagnoze preliminare ale condițiile durabilității și posibile măsuri de îmbunătățire a fiecărei destinații.

Indicatorii acoperă: (a) impactul de mediu (disponibilitatea apei dulci, nivelul de consum al apei, tratarea apei, consumul de energie, calitatea aerului etc); (b) impactul socio-economic (nivelul șomajului, contribuția la economia locală, presiunea demografică, siguranța, accesul ș.a.); (c) cererea și oferta turistică (satisfacția vizitatorilor, cheltuielile turiștilor, gradul de ocupare și sezonalitatea, atractivitatea destinației etc.); (d) dezvoltarea urbană (programe legislative de planificare și de mediu, control al creșterii urbane, starea locuințelor, ș.a.).

Un program de certificare a Calității Mediului pentru întreprinderile turistice a fost înființat și certificările au fost premiate, în principal, hotelurile dar și alte firme și întreprinderi au fost premiate, de exemplu, cele legate de marină și atracții. În zona schimbului de tehnică, au fost ținute ateliere de lucru pentru aplicarea Agendei Locale 21 în destinațiile turistice, în colaborare cu OMT, iar în domeniul certifcatelor internaționale de plajă, în comun cu Banca Mondială. În plus, s-au făcut prezentări regulate în cadrul forumurilor comerciale, academice și municipale și către părțile interesate în destinațiile principale de turism din Mexic.

Africa de Sud: CARTEA ALBĂ A TURISMULUI

În ultimii 10 ani, Africa de Sud a fost țara cu una dintre cele mai rapide creșteri privind destinațiile turistice. Astfel, în 2004, ea a primit 6,5 milioane de sosiri internaționale. Din 1994 și o dată cu venirea democrației multe domenii ale politicii din Africa de Sud au îmbrățișat conceptul de dezvoltare durabilă. La rândul său, turismul a fost văzut jucând un rol-cheie, de exemplu, în implementarea Programului de Reconstrucție și Dezvoltare al Congresului Național African și a devenit unul din cele trei sectoare principale promovate de guvern pentru creștere durabilă. La mijlocul anilor 1990, guvernul a recunoscut multe slăbiciuni ale turismului din țara Capului Bunei Speranțe, datorată în mare parte faptului că această activitate a fost una de tip „enclavă” pentru cei privilegiați. S-a recunoscut că o nouă și integrată viziune era necesară pentru stimularea antreprenoriatului deschideri și oportunități pentru comunitățile locale pentru a se angaja în turism.

Turismul responsabil

Politica turistică pentru Africa de Sud se bazează pe „Cartea Albă privind Dezvoltarea și Promovarea Turismului”, 1996. Acest document a spus lucrurilor pe nume în ceea ce privește deficiențele turismului sud-african și a căutat să abordeze problemele frontal. Principiile unui turism durabil (numit și „turism responsabil”) sunt mult mai centrale în acest document de politică și mult mai clar articulate, decât în alte politici și strategii naționale privind turismul din alte țări.

Accentul pus pe durabilitate a fost influențat de consultarea largă, incluzând 10 ateliere de lucru la nivel național și multe prezentări scrise. Consultarea a revelat considerabile preocupări printre comunitățile locale despre implicarea lor în turism, ale căror politici au căutat ulterior să li se adreseze.

Principiile „turismului responsabil” au acoperit elemente economice, sociale și de mediu, Cartea Albă a vorbit răspicat despre 15 căi în care guvernul să faciliteze implementarea unui turism responsabil, între altele prin: definirea lui, sprijinind certificarea, oferind stimulente și beneficii de marketing pentru întreprinderile responsabile, încurajând programele creative și conexiunile, legăturile, o activă asistență a comunităților locale în dezvoltarea turismului.

Diseminând politica prin orientări

Cartea Albă a avut o influență puternică în politica ulterioară și activitate în sectorul turistic. Decurgând din Cartea Albă, un set de „Orientări pentru Turismul Responsabil” a fost publicat și distribuit în formă de broșuri, acestea stârnind un mare interes și entuziasm. Orientările oferă un cadru pentru sectorul public și privat, ideea că asociațiile de comerț, grupuri de bază geografice etc., ar trebui să le utilizeze pentru dezvoltarea propriilor lor „coduri de conduită”.

Provinciile Africii de Sud au fost toate implicate în procesul dezvoltării orientărilor și au sprijinit promovarea și implementarea lor. Ele au creat, în consecință, funcțiuni turistice și au dezvoltat politici provinciale și un cadru sensibil de planificare pentru un turism responsabil și aliniat sau pe linia Cărții Albe.

Pentru a face orientările mai practice semnificative pentru firmele individuale a fost publicat un „Manual al Turismului Responsabil”, care a stabilit pașii care ar trebui urmați de firmele, dând exemple scurte de ce și cum ar trebui să facă alții și referindu-se la asistența disponibilă.

Planificarea spațiului și stimulente financiare

În ultimii 10 ani guvernul a urmărit o abordare strategică a planificării spațiului pentru turism, prin identificarea locațiilor prioritare și a coridoarelor pentru a trage investițiile turistice. Câteva dintre acestea sunt zone unde există o dorință particulară de a stabili mai multe beneficii pentru comunitățile locale și de a inversa pagubele economice din trecut.

Câteva dintre diversele tipuri de zone desemnate pentru dezvoltare sau proiecte de management, au inclus: (1) Ansamblul teritoriilor cu potențial turistic; (2) Zonelor prioritare pentru investiția în infrastructura turistică (zone mici văzute ca oferind noi oportunități pentru răspândirea beneficiilor în turism și furnizând o focalizare pentru investiții în turism); (3) Nodurile turistice (zone în interiorul cărora întreprinderile turistice lucrează împreună în rețea, cu promoții commune și inițiative coordonate de „Organizațiile managementului destinației locale”); (4) Parcuri Trans-Frontaliere sau Arii Conservate (arii largi de ecosisteme importante, necesitând management integrat, având drept scop principal ajutorarea comunităților marginalizate).

Egipt: HARTA SENSIBILITĂȚII LA MAREA ROȘIE

Acest studiu de caz particular, privind turismul egiptean, trebuie privit – cel puțin la nivelul cifrelor – sub rezerva evoluțiilor politice actuale din țara de pe Nil, întrucât ultimii ani au provocat serioase dreglări privind derularea și dinamica activității turistice. Totuși, tendințele durabilității în turism se conservă în Egipt, iar observațiile sintetizate de OMT sunt valoroase din perspectiva principiilor invocate și asumate și a modelului care rezultă din efortul de aplicare a acestora.

Turismul era în 2005 – și continuă să fie, chiar și în noile conjuncturi politice interne, de instabilitate cronicizată – cea mai importantă sursă de câștiguri de schimb valutar pentru Egipt, contribuind cu aproape 12% la PIB, incluzând aici și efectele indirecte, deși multe surse estimează partea turismului la 15% sau chiar 21%. El este unul dintre cele mai dinamice sectoare ale economiei egiptene, generând numeroase locuri de muncă, cu cel puțin 8% din toate slujbele legate de turism. În ciuda tendinței turismului de tip neregulat din Orientul Mijlociu, datorată conflictelor din zonă, intrările de turiști au crescut ca număr la peste 20% în doi ani, depășind recordul absolut de 6 milioane de turiști din 2004.

Antichitățile (piramidele de la Gizeh, templele de la Karnak, Luxor, Abu Simbel, Kom Ombo și multe altele, palatele și alte monumente antice) au furnizat cel mai mare număr de turiști care vizitau Egiptul până pe la începutul anilor 1980.

De atunci, s-a înregistrat o creștere remarcabilă a turismului pe coasta Mării Roșii, bazată pe forța de atracție a abundentei vieți marine a sistemelor recifului de corali. Numărul camerelor de hotel din această regiune-destinașție a crescut de la câteva sute în 1980 la aproape 45.000 în 2005, atrăgând 2 milioane de turiști.

Autoritatea pentru Dezvoltarea Turismului din Egipt, stabilită în subordinea Ministerului Turismului, în 1991, avea planuri inițiale pentru a crește cu până la de 4 ori numărul camerelor de hotel, la 164.000 în zonele de coastă peste care se află jurisdicția sa (numărul camerelor în întreaga țară în 2017 se va apropia de cifra de 350.000). În consecință, autoritățile alocă largi porțiuni de pământ sau teren investitorilor din sectorul privat, care operează sub contract cu instituția amintită și cu cine este responsabil pentru realizarea infrastructurii, construcția și funcționarea hotelurilor și cu prevederea utilităților comunității pentru personal. În anii recenți, programul de dezvoltare a turismului a fost condus de obiective de creștere în termeni de număr de vizitatori și capacitate de cazare.

Următorul pas asumat de Autoritatea pentru Dezvoltarea Turismului este reconsiderarea abordării integrate a destinațiilor turistice, din perspectiva preocupărilor pentru mediul înconjurător și a viitorului pe termen lung. Acest tip de abordare strategică a fost ilustrat de proiectul novator „Inițiativa de turism durabil Marea Roșie”, care se bazează pe un acord bilateral între S.U.A. și Egipt. USAID a sprijinit programul prin asistență tehnică și furnizare de fonduri financiare transferate bazată pe adoptarea cu succes a măsurilor acestei politici.

Planul de Management al Folosirii Pământului

O componentă importantă a Inițiativei Mării Roșii a fost pregătirea unui plan detaliat pentru unul din sectoarele de coastă. Autoritatea pentru Dezvoltarea Turismului a comandat planul către „South Marsa Alam Sector Strategic Development Plan” în iunie 2001. Strategia a luat în considerare trei alternative de dezvoltare: (1) creșterea mare (convențional/ tipul existent) a dezvoltării turistice, (2) dezvoltarea turismului durabil și (3) o creștere redusă a dezvoltării ecoturismului. Propunerile de studiu privind alternativa turismului durabil sugerau un număr de 15.000 de camere în zonă, sau echivalentul a 38 de hoteluri cu 400 de camere de-a lungul unei zone de coastă de 30 de kilometri, dintre care în jur de 50% să constea în arii protejate, în special cele incluzând malurile coraliere .

Procesul de planificare pentru Planul de Management al Folosirii Pământului care urmează se bazează pe faptul că resurse diferite au abilități diferite pentru a acomoda activități variate de turism. Identificând resursele-cheie a zonei planificate, și acele care erau cele mai sensibile, a fost văzut ca un prim pas pentru în asigurarea furnizării de tipuri de caz și niveluri de folosire turistică.

Următorii pași pentru evaluarea resurselor sensibile și identificarea schemei zonale de folosire a pământului au fost: (a) Colectarea datelor despre condițiile existente pentru fiecare resursă ca un strat sau înveliș separat de Sistem Informațional Geografic (SIG sau „GIS”, în engleză; acest sistem este utilizat pentru a crea, stoca, a analiza și prelucra informații distribuite spațial printr-un proces computerizat ); (b) Subdiviziune a unei arii planificate în „sub-zone/ habitate” omogene prin combinarea tuturor straturilor resurselor naturale; (c) Clasificarea sub-zonelor/ habitate bazată pe „domeniile de valori ponderate”; (d) Dezvoltarea unui „sistem de zonare” a folosirii pământului, terenului; (e) Dezvoltarea conservării, regulamente de management și dezvoltare pentru managementul zonal al folosirii pământului.

O „Hartă a Sensibilității” evaluează cele mai sensibile resurse în termeni de elasticitate a lor la impacturilor folosirii. Aceasta ilustrează o mare problemă: în general, resursele pe care turiștii doresc să le vadă, sunt adesea acelea care nu pot rezista la impacturile uzilizării. Provocarea pentru schema zonală a fost să acomodeze folosirea, utilizarea în apropierea sau în cadrul resurselor, în același timp cu minimalizarea sau chiar eliminarea impactului. Fiecare dintre zonele de management propuse corespundea gradelor diferite de sensibilitate în interiorul „sub-zonelor naturale ale Regiunii de Sud a Mării Roșii”.

Următoarea schemă zonală a fost propusă pentru zona planificată: Zona Nucleu (Zonele de Rezervă Absolute), Zona Tampon (Zona Pustie Restricționată), Zona de Tranziție (Zona de Ecoturism), Zona de Intensitate Scăzută a Dezvoltării (Zona de Coastă a Eco-Resort-urilor) și Zona de Intensitate Moderată a Dezvoltării.

Planul de Management al Folosirii Pământului a enumerat regulamente generale pentru managementul zonelor identificate în schema zonală pentru a proteja zona de expansiunea urbană (cum s-a întâmplat de exemplu cu metropola-Capitală Cairo care, cu timpul, s-a extins până la Piramidele de la Gizeh) și să asigure cea mai bună investiție a resurselor de mediu și culturale și conservarea echilibrului ecologic.

Rezultatul a condus la schimbări radicale ale Regulamentelor aplicate în prealabil de Autoritatea de Dezvoltare a Turismului, ducând la serioase modificări și la anularea planurilor de dezvoltare în câteva zone. De pildă, în Zona de Intensitate Scăzută a Dezvoltării, noile regulamente au schimbat densitatea maxim stipulată de 20 de camere pe „feddan” (unitate de măsură egipteană, echivalată cu 0,42 hectare) la 2 camere pe feddan și maximum de înălțime de la trei la două etaje sau chiar un etaj. În Zona de Tranziție, singurul tip de facilități de cazare va fi cel de „eco-cabane” și camping-uri cu maximum 50 de camere pe site-uri specificate. Regulamentele prevăd de asemenea limite de acces. Noile regulamente guvernează amândouă, dezvoltarea și activitățile de conservare, și au fost aprobate de o comsie tripartită alcătuită din: Autoritatea de Dezvoltare a Turismului, Agenția Egipteană pentru Afaceri de Mediu și Guvernoratul Mării Roșii.

Pentru prima dată în Egipt, regulamentele de planificare se bazează pe criterii de durabilitate care combină viabilitatae ecologică pe termen lung, viabilitatea economică pe termen lung, folosirea etică a resurselor, echitate cu comunitățile locale și conformitate cu orientările Agenției Egiptene pentru Afaceri de Mediu și Legea nr. 4 pe 1994 a Mediului.

Dezvoltarea ecoturismului

Există un mare interes pentru ecoturism în Egipt, înțelegând aici diversificarea ofertei turistice, atrăgând o piață în creștere și satisfăcând obiectiveel de conservare. Parte din coasta de sud, zona Wadi El Gemal-Hamata, a fost declarată zonă protejată în 2003. Ea cuprinde situri miniere antice, populații mici de beduini și este gazda unor specii de plante și animale rare și pe cale de dispariție. Ca parte a Inițiativei Turismului Durabil Marea Roșie, au fost efectuate cercetări atente și cartografieri asupra resurselor culturale și naturale, și a fost realizat un studiu despre potențialul ecoturismului în zonă. Provocările includ facilități concepute în mod corespunzător, furnizând o experiență de agrement sigură în condiții dure de mediu.

Conceptul turismului durabil a devenit o realitate în Egipt numai după ce au fost realizate vaste colecții de date, analize și recomandări concrete. Acesta a furnizat o perspectivă extinsă într-o zonă în mare măsură necunoscută și a fost importantă în vederea atingerii acordului pe regulamentele zonale.

Spania: NOUA VITALITATE, VIA MALLORCA

Vom prezenta încă un studiu de caz, de data aceasta al unei țări situate invariabil pe locul doi sau trei în lume, în domeniul turismului, la mare concurență cu Franța (cea mai vizitată țară din lume) și Italia (această mirifică țară are cel mai mare patrimoniu cultural de pe mapamond), și anume Spania. Mai precis, vom aborda strategia de revitalizare prin turism durabil a unei localități din țara lui Cervantes, respectiv Calvià, din Insula Mallorca, care, la rândul ei, face parte din comunitatea autonomă spaniolă a Insulelor Baleare.

Calvià este un exemplu de destinație turistică de „mare volum”, care, spre sfârșitul anilor 1980 a făcut față unui semnificativ declin economic, social și de mediu, ca rezultat al unei „presiuni turistice”. Totuși, după adoptarea unei concepții, abordări bazate pe integrare și colaborare privind implementarea unor politici de turism durabil, folosind procesul, procedeul participativ al „Agendei Locale 21”, municipalitatea din Calvià a primit multe premii internaționale în domeniul managementului de mediu și al dezvoltării durabile.

Fundal și motivații pentru adoptarea concepției de turism durabil

Calvià este situată în partea de sud a coastei balearicei insule a Mallorcăi spaniole. Ea se află la mai puțin de două ore de zbor cu avionul de cele mai importante orașe europene și este una dintre cele mai populare resort-uri de vară mediteraneene. Cuprinde 6 zone turistice cu 60 de kilometri de coastă, 27 de plaje și 120.000 de unități de cazare. În fiecare an, 1,6 milioane de turiști vizitează Calvià, în principal între lunile mai-septembrie. În 2002, rata de 95% din slujbele, serviciile legate de turism și PIB-ul Calviei, a fost mai înalt decât media europeană. Din anii 1960 și până pe la sfârșitul anilor 1980, Calvia a crescut rapid ca destinație turistică (de la 3.000 de locuitori în 1972 la 50.000 în 2003).

Această creștere, oricum, stimulată, alimentată de un câștig economic pe termen scurt – un model bazat pe volume mari, concurență de preț și o experiență de vacanță standardizată focalizată pe soare, mare și nisip. Impacturile acestei creșteri rapide, în mod contrar, au afectat atractivitatea Calviei ca destinație turistică și presiunea umană a crescut însutit, și a depășit cu mult capacitatea litoralului, turismul prăbușindu-se cu aproape 20% între 1988 și 1991.

Degradarea mediului înconjurător al insulei, deteriorarea sistemului social și spaima față de decăderea turismului, au solicitat, silit municipalitatea Calviei să se uite spre o mai mare abordare durabilă a turismului, mediului etc.

Procedeul Agendei Locale 21

La începutul anilor 1990, Municipalitatea din Calvià a pus un diagnostic tehnic și în profunzime al zonelor, uitându-se la cei trei piloni ai durabilității (economic, social și de mediu). În mai 1995, diagnosticul a fost dat publicității printr-un document inițial, care conținea o viziune a unui mai durabil turism și scenarii alternative de creștere – menținând curentul obișnuit al expansiunii sau adoptând o concepție alternativă bazată pe refacere, cuprinzând creștere și durabilitate. Participanți la un forum industrial, reprezentanții guvernului și ai comunității au ajuns la decizia unanimă că un plan local de acțiune era necesar pentru a face zona respectivă mai durabilă. Desigur, era un plan de acțiune integrat care cuprindea toate aspectele viitorului localității menționate, dar cu domeniul turismului jucând un rol principal, dominând economia locală.

Din 1995 până în 1997 „o mare de muncă” a fost efectuată în dezvoltarea planului, în colaborare cu universitatea, experți tehnici și sectorul privat. Acesta s-a axat pe 6 zone tematice cheie (populația și calitatea vieții; ecologie; patrimoniu cultural; economie; planificarea orașului și sectoarele-cheie ale mediului). 27 de „domenii de referință” și mai mult de 750 de indicatori au fost identificați. Rezultatele au fost împărtășite publicului la „Forumul Cetățenilor”, înainte să fie formal acceptate și dezvoltate în cadrul „Planului de Acțiune Agenda Locală 21” din Calvià, care a fost aprobat în 1997.

Planul de Acțiune a identificat 40 de inițiative sub 10 „direcții de acțiune”, după cum urmează: (1) Să conțină presiune umană, creștere limitată, să promoveze restaurarea, refacerea completă a teritoriului și zona lui de coastă; (2) Să promoveze integrarea populației rezidente, coexistența și calitatea vieții; (3) Să protejeze patrimoniul natural și marin, să promoveze stabilirea unei taxe turistice regionale, care să fie folosită pentru mediu; (4) Să restaureze patrimoniul istoric, cultural și natural; (5) Să promoveze reabilitarea completă a zonelor rezidențiale și turistice; (6) Să îmbunătățească localitatea Calvià ca destinație turistică, înlocuind creșterea cu calitatea durabilă, crescând cheltuielile per vizitator și căutând un mai echilibrat sezon turistic; (7) Să îmbunătățească transportul public și să încurajeze oamenii să se plimbe ori să meargă pe bicicletă în centrele orașului sau dintr-un centru în altul; (8) Să introducă managementul durabil în sectoarele-cheie ale mediului: apă, energie și gunoi; (9) Să investească în resursele umane și de cunoștințe, să diversifice sistemul financiar; (10) Să inoveze managementul municipal și să crească capacitatea investițiilor planificate publice/ private.

Aspecte-cheie ale implicării guvernamentale

Câteva aspecte importante ale abordării Municipalității Calviei în câștigarea sprijinului inițial și implicare în Planul de Acțiune, au inclus: (A) Creșterea înțelegerii importanței turismului și durabilității lui (aceasta implică lobby pentru turism pentru a fi recunoscut ca o industrie strategică de bază și globală; (B) Căutarea angajamentului și aprobării comunității locale (diseminarea efectivă și comunicarea inițiativelor propuse comunităților locale au fost considerate imperative) ; (C) Priorități clar definite bazate pe consens de vederi (municipalitatea a lucrat îndeaproape cu hotelierii, tour-operatorii și alți jucători din sectorul privat); (D) Menținerea unui sistem de monitorizare și evaluare.

Management de mediu

Pași semnificativi spre protecția și restaurarea mediului înconjurător local au inclus înființarea unui parc marin și a unor arii terestre protejate, pentru a apăra fauna sălbatică și biosistemele. Dragarea mării folosită anterior pentru a regenera plajele, a fost terminată și mai multe măsuri prietenoase mediului au fost realizate pentru a micșora eroziunea. Au fost făcute mari eforturi pentru a reduce consumul apei, inclusiv o campanie de conștientizare și stimulente fiscale. Totuși, cererea depășind oferta, apa este importată din afara municipaliătții Calvià. În prezent, cea mai mare parte a apei potabile provine de la uzina de desalinizare localizată în Calvià. Totodată, au fost luate măsuri pentru a salva energia, dar încă se lucrează la îndeplinirea acestor ținte.

Bulgaria: ECO-CLUSTERELE LA SUD DE DUNĂRE

Ultimul exemplu de strategie națională în domeniul turismului – înainte de a comenta cazul României – este cel al Bulgariei, unde, după cum se va constata, dezvoltarea durabilă și mai ales turismului și ecoturismului sustenabil sunt prorități evidente, intens invocate de strategii dezvoltării și de autorități.

Bulgaria este o țară mică, însă cu o considerabilă moștenire naturală și culturală. Încă din primii ani după transformările fundamentale din 1989, autoritățile centrale de la Sofia – sprijinite de o masivă consultanță externă, în special din Germania – au constatat, între alte priorități ale renașterii naționale, necesitatea unor politici fundamentale în materie de ecoturism.

În prima fază, importanța ecoturismului planificat a fost recunoscută ca un rezultat al dezvoltării unei Strategii Naționale de Conservare a Diversității Biologice și a creșterii sprijinului politic pentru ariile protejate și o rețea națională ecologică. La nivel guvernamental, s-a constata și s-a asumat o necesitate clară în vederea creării de oportunități pentru creștere economică și standarde înalte de trai pentru comunitățile locale în jurul ariilor protejate, pe căi care de asemenea ar întări sprijinul local pentru conservare și ar contribui la dezvoltare durabilă în general în zonele rurale.

Ecoturismul a fost definit în Bulgaria ca turism care e bazat pe natură, viața la țară și evenimente asociate siturilor culturale. El include o experiență interpretativă, conservarea beneficiilor și comunități locale (în special populație rurală) și este bazat în primul rând pe firme, întreprinderi mici deținute la nivel local.

În anii 1990 s-au făcut numeroase eforturi pentru a dezvolta ecoturismul în comunitățile locale de-a lungul Bulgariei. Multora dintre aceste inițiative, oricum, le lipsea în mod clar definirea relației cu instituțiile locale și ale zonelor protejate; nu erau asociate cu niciun standard sau regulament de utilizare turistică sau impactului; erau adesea ocupate de persoane cu competențe de cunoaștere și resurse insuficiente; și erau neprofitabile ca rezultat al lipsei de coordonare a eforturilor de marketing.

Parteneri internaționali, naționali și locali lucrând împreună

Procesul de dezvoltare a fost inițiat de trei ministere: al Mediului și al Apei, al Economiei (care include Turismul) și cel al Agriculturii și Pădurilor. Ele au oficializat, formalizat sprijinul comun pentru ecoturism semnând un Protocol de Colaborare care stă la baza angajamentului lor pentru implementarea strategiei. Procesul a fost sprijinit de patru agenții internaționale de dezvoltare și de asistență – USAID, UNDP („Programul de Dezvoltare al Națiunilor Unite”), Banca Mondială și agenția guvernului elevețian. Lucrând la nivel dublu, local și național, a fost crucial, cu fiecare nivel informându-l pe celălalt.

Procesul a inclus, în principal: (A) Inițiative locale pilot la Rila și în parcurile naționale balcanice, bazate pe exerciții de planificare participative care au condus la formarea a două asociații/ parteneriate, incluzând parcuri, autorități locale și întreprinderi locale. Aceasta a format un model și a creat de asemenea un curent de opinie de interes, care a îndemnat abordarea națională; (B) Stabilirea unui Grup de Lucru pentru Ecoturism Național care includea mai ales tei ministere, asociații naționale, regionale și locale de turism, ONG-uri privind conservarea și Fundația pentru Reformă Guvernamentală Locală; (C) Ținerea unui mare Forum Național pentru Ecoturism care să includă un input din partea unor organe și experți de rang internațional; (D) Înființarea unui număr de 6 grupuri tematice de lucru la nivel național care să acopere tehnologia informației, marketingul și dezvoltarea produsului, mecanisme financiare și de finanțare, dezvoltarea întreprinderilor, dezvoltare instituțională, și dezvoltare regională; (E) Împărțirea țării în 12 regiuni cu destinație ecoturistică bazată pe tipuri de peisaj și grupuri de arii protejate și situri culturale, și apoi lucrul la nivel local cu parteneri de rang pentru a înființa asociații regionale și a pregăti 12 programe regionale de acțiune pe ecoturism.

Întregul proces, care a durat 2 ani, a fost caracterizat printr-o participare și consultare largă a părților interesate și interacțiune locală și națională. Două draft-uri, proiecte ale consultării strategiei naționale au fost realizate înainte de a fi finalizate. Strategia națională a furnizat un fundament pentru programele regionale de acțiune și pentru asociațiile regionale, în schimb, a furnizat semnificative input-uri, pentru crearea unui plan rezultat de acțiune pentru ecoturism național. În total, au fost ținute peste 400 de întâlniri individuale și de grup și 800 de instituții și organizații diferite au fost implicate, inclusiv 140 de municipalități.

Principalele elemente importante ale conceptului, respectiv ale abordării au cuprins: (1) o cercetare cuprinzătoare a pieței interne pentru ecoturism, incluzând treceri în revistă cantitative de măsurare a procentajului populației cu un potențial interes în ecoturism, grupuri focusate detaliate pentru a afla mai mult despre motivații și așteptări, și interviuri cu tour-operatorii; (2) eforturi considerabile pentru a stimula interesul și sprijinul local, incluzând postere și diseminare pe scară largă a rezumatului, sumarului cadrului strategic și a unei broșuri cu întrebări și răspunsuri; (3) căutarea acoperirii media pe scară largă prin 18 conferințe de presă regionale și 4 naționale, care să genereze 120 de prezentări în presa scrisă, audio și cea vizuală.

Elemente-cheie ale strategiei și planului de acțiune

Strategia Națională pentru Ecoturism acoperă o perioadă de 10 ani, cu un Plan de Acțiune dezvoltat să acopere o perioadă de 5 ani. Amândouă, strategia și planul de acțiune sunt foarte cuprinzătoare și de aceea vor fi provocatoare pentru a fi implementate. Dacă vor avea succes, oricum, ele vor face o diferență semnificativă în turismul bulgăresc și pentru a conserva și susține dezvoltarea rurală. Următoarele aspecte ale strategiei și planului de acțiune ies în evidență:

Dezvoltare instituțională. Aceasta include întărirea Grupului de Lucru pentru Ecoturism Național ca un organ al mai multor părți interesate responsabile pentru supravegherea implementării planului și revizuirea și actualizarea lui anuală, ca și dezvoltarea unei Federații a Asociațiilor de Turism Regional asigurând că problemele locale sunt reflectate în politica națională, furnizând suport și coordonarea asistenței;

Clustering și networking sau Clustere și rețea. Strategia pune o mulțime de accente pe câștigarea rezistenței sau întăririi și impact prin rețea sau networking între întreprinderi și sprijin reciproc între turism și celelalte sectoare la nivel local – introducând un concept al „grupurilor competitive” sau, cum se zice mai nou, al „clusterelor competitive”;

Dezvoltarea afacerii ecoturistice și marketing. Există un considerabil accent pentru furnizarea sprijinului în afaceri prin consiliere structurală și training, pachete de asistență financiară, promoții bine țintite, sisteme de asigurare a calității și branding. Planul de acțiune câteva programe de dezvoltare a produselor specifice cum ar fi o rețea de „eco-cabane”;

Managementul informației. Acesta include dezvoltarea unei baze de date a produselor ecoturistice, studii regulate privind vizitatorii, și identificarea și diseminarea „celor mai bune practici”.

Dezvoltând instrumente pentru a sprijini implementarea

Un număr de instrumente pentru a sprijini durabilitatea au fost dezvoltate în paralel cu pregătirea strategiei și a planului de acțiune. Acestea includ: (a) un manual de orientare pentru dezvoltarea produselor ecoturistice; (b) acordarea de premii pentru „cele mai bune practici”, care să ajute de asemenea la generarea interesului și la publicitate; (c) un sistem de indicatori pentru a măsura succesul și impactul produselor ecoturistice, testate în două destinații.

Procesul a stimulat două importante schimbări în legislația bulgară pentru a permite mai multe venituri, constituite de la firme și vizitatori în vederea sprijinirii mediului înconjurător: (A) Abilitatea de a câștiga contracte pentru operațiuni de turism mici în protejarea ariilor, a fost stabilită, astfel încât acel venit poate fi obținut și executat din condițiile contractului și managementului. (B) În al doilea rând, legea legată de administrația locală a fost schimbată astfel încât acel venit din taxele de turism să rămână la municipalitate și să poată fi folosit pentru infrastructura legată de turism.

Strategia și programul de acțiune furnizează un cadru vital pentru asigurarea fondurilor, finanțărilor viitoare de la UE și din alte surse, la fel de bine ca și un buget din partea guvernului. În plus, câteva mecanisme specifice de finanțare pentru dezvoltarea firmelor de ecoturism și proiecte asociate includ un Fond de Sprijin („Fondul Național de Sprijin pentru Ecoturism și Fondul asociat de Sprijin al Ariilor Protejate”), care să atragă banii donatorilor externi, și „Fondul Național al Întreprinderilor de Mediu al Ministerului Mediului”. Acesta din urmă poate dobândi resurse prin taxe de mediu pe combustibil, poluare etc. O componentă (1 milion de euro pe an) este alocată în mod specific pentru ecoturism și managementul ariilor protejate.

Alte instrumente care sunt dezvoltate în cadrul Planului de Acțiune Național pentru Ecoturism iclud: (a) Structuri de consolidare a capacităților la nivel local, sub forma unor centre de creșter a afacerilor; (b) Stabilirea unor directive asupra limitelor unor shimbări acceptabile și folosirea acceptabilă a artiilor protejate și a monumentelor culturale; (c) Un proces de sincronizare a legislației relevante pentru a reflecta strategia.

Integrând abordarea

Deși există această strategie pentru ecoturism, și un plan de acțiune pentru implementarea ei, este în continuare larg acceptată convingerea că turismul în Bulgaria are nevoie, în general, să devină mai durabil.

Când a lansat strategia pe ecoturism, premierul bulgar a declarat că ea indică, subliniază calea către o strategie pentru un turism durabil în Bulgaria. Ecoturismul în țara de la sud de Dunăre nu este văzut ca fiind ceva în întregime separat de turismul de masă, și fără importanță pentru operatorii mai mari – mai degrabă, este văzut ca o cale de a diversifica produsele turistice și furnizând o bază pentru transformarea imaginii turismului bulgăresc. Concepte și abordări dezvoltate în interiorul sectorului ecoturistic pot fi folosite pentru a aborda mai pe larg turismul.

Pașii care au fost adoptați pentru a întări impactul strategiei ecoturismului pe turism și, în general, ai dezvoltării durabile, includ: (1) Plasarea Grupului de Lucru pentru Ecoturism Național în cadrul Consiliului Național pentru Turism; (2) Condiționarea municipalităților pentru ca ele să ia în considerare strategia ecoturismului pentru pregătirea palnurlor locale și regionale; (3) Integrarea ecoturismului în cadrul Asociațiilor Regionale pentru Turism; (4) Implicarea influentei și respectatei Fundații privind Reforma pentru Guvernare Locală ca o etapă-cheie în formularea strategiei și planului de acțiune; (5) Încercarea de a deschide calea pentru ecoturism și turism durabil în întreaga regiune a Balcanilor, inclusiv implicarea strânsă cu „Centrul Regional de Mediu”.

Cap. IV

ROMÂNIA, DEZVOLTAREA DURABILĂ ȘI TURISMUL

Eforturile administrativ-strategice românești de a se racorda la principiile și măsurile globale ale dezvoltării durabile, s-au confruntat de-a lungul ultimelor decenii cu multiple provocări. Așa cum am menționat și în introducerea acestei lucrări, România de după 1989 a avut cel puțin două mari paliere de handicap: cel al trecerii de la societatea mono-partinică și centralizată la o societate democratică și fundamentată pe principiile economiei de piață; și, în al doilea rând, confruntarea cu impactul globalizării. Astfel, România a fost obligată atât să-și armonizeze planurile de măsuri cu sistemele socio-economice evoluate (în special în cadrul parteneriatelor internaționale fundamentale (România fiind acceptată ca membră în NATO, din 2004; respectiv în UE, din 2007), dar și să-și reformeze întreaga abordare (de la nivelul mentalității, al principiilor, al viziunii, al orientării politice, economice, diplomatice, identitare, etc) corespunzător cu mizele globale ale noului mileniu.

Desigur că principiul sau conceptul dezvoltării durabile – fundamental în noua filosofie globală – a făcut obiectul a nenumărate tentative de integrare în planurile de reforme și investiții naționale sau sectoriale ale României. Astfel, având ca principală țintă identificarea priorităților de dezvoltare durabilă ale României și realizarea lor prin proiecte concrete la nivel național și local, în 1997 a luat ființă Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă – CNDD. CNDD a fost creat sub egida Academiei Române, ca agenție a Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Din 2001 s-a transformat intr-o fundație independentă, extinzându-și activitatea. Așa cum se subliniază și în descrierea misiunii sale, printr-un efort susținut și datorită membrilor și colaboratorilor săi, CNDD a reusit să devină una dintre cele mai autorizate voci din societatea civilă în domeniul elaborarii de propuneri și strategii pentru dezvoltarea durabilă a României.

Din anul 2009, Centrul National pentru Dezvoltare Durabila elaboreaza si pune in practica proiecte cu finantare din partea Uniunii Europene si a Guvernului Romaniei, devenind, între altele, principalul pilon-instrument pentru elaborarea Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă a României.

Înainte de a trece la detaliile privind implementarea conceptelor durabilității în planificarea strategică din România, introducem acest capitol cu a doua parte a studiului de caz privind fenomenul nefast al defrișărilor, respectiv varianta sa românească. De menționat că pentru documentarea acestui material au fost folosite în principal informațiile și comentariile academicianului Victor Giurgiu, cuprinse în exhaustivul studiu „Considerații asupra stării pădurilor României, publicat în Revista pădurilor, în 2010, precum și investigații și dezvăluiri din presa locală și națională.

Studiu de caz (II): Defrișarea României

O analiză de fond a dramei pădurilor României scoate în evidență o constatare pe cât de adevărată, pe atât de uluitoare și senzațională, anume: toate evenimentele politice care au schimbat favorabil destinul nostru național au fost urmate corelativ de „masive despăduriri”, de reduceri drastice a suprafeței pădurilor, de supraexploatarea și destructurarea celor rămase. Frecvent, marile reconstrucții și dezvoltări economice ale țării după asemenea evenimente s-au făcut în mare parte prin sacrificarea nemiloasă și nesăbuită a pădurilor. Într-adevăr, pădurile din spațiul geografic românesc au avut de suferit îndeosebi după: cucerirea Daciei de către romani; formarea cnezatelor și voievodatelor românești; dobândirea independenței economice ca urmare a Păcii de la Adrianopol (1829), când au căzut pradă pădurile de stejari din câmpii; Unirea Principatelor sau „Unirea cea Mică” (1859); dobândirea independenței politice (1878); Unirea cea Mare (1918); evenimentele politice sau Revoluția Română din 1989.

În intervalul 1858-1890 fondul forestier al țării a scăzut cu aproape trei milioane hectare. În urma reformelor agrare din perioada 1919-1937, suprafața pădurilor a fost diminuată cu încă aproximativ 1,3 milioane hectare. Codul silvic din 1910 a favorizat ieșirea din indiviziune a moșnenilor și răzeșilor, fărâmițând astfel „proprietatea forestieră a multor obști”. Apoi, Legea din iunie 1921 referitoare la reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș a avut ca urmare defrișarea unei considerabile suprafețe împădurite, 800 mii hectare numai în Transilvania.

Însăși Constituția din 1923, liberală de felul ei, a favorizat aceste masive și incredibile defrișări. În privința marilor defrișări produse după Primul Război Mondial, un martor obiectiv și autorizat al acestor evenimente afirma următoarele: „după felul cum a ieșit din acest vârtej, suntem îndreptățiți a spune că România a avut de suportat, nu o revoluție mai blândă, ci un groaznic război care a început la 1916 și nu s-a isprăvit nici în zilele de azi (în 1924, n.n.), un război lung, crâncen și necruțător și chiar dacă națiunea română a ieșit biruitoare din război (în 1918), pădurea a ieșit învinsă din războiul său. Ea plătește despăgubiri grele, ea plătește și războiul întreg”.

Dezordinea și instabilitatea la hotarele pădurii, dar și înăuntrul ei, s-au dezlănțuit din nou, sălbatic și nemilos, în primii ani după ocuparea țării de hulpavele trupe sovietice, în august 1944. În aceste noi condiții, forțele politice de stânga, în scopuri electorale, au promis înzestrarea țăranilor cu terenuri forestiere pe seama pădurilor statului și a marilor proprietăți, repetând într-un mod mult mai periculos reformele agrare adoptate după Primul Război Mondial.

Față de aceste intenții, profesorul Marin Drăcea, în ultima sa cuvântare, ținută, în 1945, la Academia de Agricultură al cărei membru titular era, intuind gravele consecințe ale unor asemenea decizii pentru pădurile și spațiul rural, ne-a transmis următorul crez al său: „În cazul unei noi întocmiri a rosturilor forestiere, care să ceară pădurii, în orice mână s-ar găsi ea, să contribuie la consolidarea neamului, se impune categoric ca procesul de pulverizare a proprietății să fie sistat radical. Ceva mai mult, tot așa de necesar este să se facă chiar drumul înapoi, prin refacerea, din țăndări mărunte, a unor organisme forestiere sau unități economice forestiere, care singure pot ameliora economia forestieră și economia lemnului în ținutul respectiv. Acest principiu, al sistării pulverizării și al reîntregirii acestora în unități mari trebuie să stea hotărât la temelia viitoarei planificări a folosirii spațiului național” (Drăcea, 1945).

În 1948 a intrat în vigoare Constituția impusă de Partidul Comunist Român, în consecința căreia toate pădurile au fost „naționalizate” (etatizate) și declarate „bun al întregului popor”. S-a vehiculat adesea că în perioada comunismului suprafața fondului forestier s-ar fi redus nesemnificativ (doar cu circa 140 mii ha). Recent, însă, s-a putut dovedi că și în această perioadă nefastă, despădurirea s-a extins substanțial, pe o suprafață de aproximativ 600 mii ha, pe seama așa-numitelor „pășuni împădurite”, a unor păduri de câmpie defrișate în anii 1960, a majorității „perdelelor forestiere de protecție a câmpului agricol”, a defrișărilor impuse pentru realizarea unor investiții (pentru șosele, canale de irigații, exploatări miniere ș.a.).

Defrișarea în scopuri agricole a aproximativ 400 mii hectare de păduri, dictată de Partidul comunist, a fost oprită în faza sa incipientă în anul 1962, la intervenția Academiei Române adresată forurilor superioare de partid și de stat, în baza documentației elaborată de academicianul Gheorghe Ionescu-Șișești (Giurgiu, 1999). A fost astfel salvat un patrimoniu natural de excepție. O altă contribuție a comunității academice la apărarea pădurilor a fost simpozionul „Pădurile noastre: ieri, astăzi, mâine”, inițiat de acad. Constantin Chiriță și organizat de Academia R S. România, ale cărui lucrări publicate au sensibilizat forurile conducătoare ale țării, făcând astfel posibilă adoptarea „Legii pentru conservarea, protejarea și dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor rațională și menținerea echilibrului ecologic” (Legea 2/1987), prin care s-au introdus și restricții severe pentru scoaterea de terenuri din fondul forestier.

Defrișările după 1989

Indiferent de statisticile oficiale, care nu reușesc să surprindă adevărul, suprafața pădurilor scade și în actuala perioadă. Într-adevăr, după Revoluția și evenimentele politice din decembrie 1989, despădurirea și martelarea pădurilor au intrat într-o fază nouă, dominată de „interpretarea greșită a termenului de proprietate forestieră” și, implicit, a conceputului de „reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestora”.

În același timp, au apărut promisiunile partidelor politice, de-abia înființate sau reînființate, sub presiunea cărora s-au născut proiecte, în grabă încropite, pentru retrocedarea pădurilor foștilor proprietari, fără să se înțeleagă adevărul potrivit căruia proprietatea forestieră, spre deosebire de alte forme de proprietate, este însoțită de „incontestabile obligații sociale pe termen lung”. Baza informațională a celor menționate mai sus își are sorgintea în faptul că înainte de etatizarea pădurilor (din 1948), statul deținea în proprietate doar 29% din suprafața totală a fondului forestier, restul fiind deținut în proprietate de comune și instituții publice (27,2%), de colectivități (celebrele, de acum, composesorate, obști, comunități de avere) (20,5%) și de persoane fizice (23,3%, respectiv de aproximativ 500 mii proprietari, dintre care 95,6% dețineau suprafețe de pădure mai mici de 5 ha, de unde rezultă excesiva pulverizare a acestor păduri). Astăzi statul încă mai deține în proprietate 3,3 mil. ha de păduri față de 1,9 mil. ha cât a deținut înainte de etatizarea fondului forestier (1948), ceea ce, în principiu, încurajează procesul retrocedărilor.

În aceste condiții, comunitatea academică din silvicultură și organizația nonguvernamentală „Progresul Silvic”, au semnalat, încă din 1990, faptul că în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra pădurilor nu trebuie făcută o „operă” de răsturnare și distrugere, ci o operă de renaștere, consolidare și progres, așezând cu înțelepciune în cumpăna judecății strădania pentru respect față de dreptul omului de astăzi, pe de o parte, și grija pentru dreptul generațiilor viitoare, pentru ființa pădurii, pentru dezvoltarea durabilă și performantă a economiei forestiere, precum și pentru protecția mediului, pe de altă parte.

Pentru cei care se vor apleca asupra istoriei silviculturii românești, apreciem că vor fi utile următoarele atenționări și recomandări formulate în anul 1997 la Academia Română: „Reconstituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor, atât de necesară sub raport social, al dreptului omului, reprezintă o acțiune foarte costisitoare pentru țară, pentru bugetul statului, mai ales în actuala perioadă de tranziție (care este o tranziție prin criza economică și morală). Dar, fără preluarea de către stat a acestor imense costuri, pe care proprietarul privat nu le poate suporta, acțiunea nobilă de restituire a pădurilor celor îndreptățiți va fi compromisă. Pădurile neîngrijite vor intra în declin, vor fi brăcuite și devastate, cu grave consecințe pentru națiunea noastră. De aici concluzia: dacă statul nu se va angaja prin lege sau nu poate subvenționa în mare parte gestionarea pădurilor private, trebuie studiată și varianta amânării acestei acțiuni până la redresarea economiei naționale”.

Atenționările și recomandările de genul celor menționate mai sus, adresate clasei politice din România, legiuitorilor și factorilor de decizie guvernamentală, consemnate în literatura de specialitate și în publicații ale Academiei Române, dar și în presa cotidiană, din păcate, au fost rareori luate în considerare de adresanți și, cum era de așteptat, gravele consecințe asupra integrității pădurilor nu au întârziat să apară.

Frecvent, retrocedarea s-a făcut incoerent, defectuos, uneori abuziv, fără ca în prealabil să fi fost oficializat prin legi adecvate modul de administrare și gestionare a pădurilor respective. Peste tot în țară, direct pe teren sau pe imagini satelitare, se văd consecințele deciziilor politice, ale atitudinii inconștiente ale unor proprietari, dar și ale actelor de corupție: terenuri forestiere cu tăieri rase ilegale neîmpădurite, arborete brutalizate prin tăieri dezorganizate care au redus consistența arboretelor, culturi silvice pășunate, terenuri erodate, urmări ale inundațiilor provocate de despăduriri, peisaje dezolante ș.a.

Din păcate, procesul de retrocedare a pădurilor către foștii proprietari, dealtfel foarte necesar și justificat, dar greșit conceput și aplicat, dintr-un act de dreptate socială a fost transformat într-un proces demolator. Acest proces de fărâmițare a proprietății funciare forestiere se va accentua prin moșteniri, dacă nu va fi oprit prin legi adecvate, după modelul unor țări europene. O modestă soluție în acest sens este dată de Codul silvic din anul 2008, potrivit căruia „Proprietatea forestieră nu poate fi divizată sub limita de un hectar”. Surprinzătoare este însă atitudinea unor parlamentari, inclusiv silvici, care, printr-un proiect de lege, urmăresc abrogarea chiar și a acestei modeste prevederi legislative.

Gradul de fărâmițare a pădurilor particulare a crescut de la o perioadă la alta: 80 mii proprietăți în 1922; 183 mii de proprietari în 1930; 500 mii de proprietari în 1947; aproximativ un milion de proprietari în 2010, cu o tendință de creștere exponențială în viitor, dacă nu se va opri, prin legi adecvate, acest proces extrem de periculos. Pulverizarea proprietății forestiere are urmări grave atât în ce privește interesul individual al proprietarului, cât și în ce privește interesul general al comunității, al țării.

În esență, o soluție dezirabilă (cel puțin în viziunea academicianului Victor Giurgiu) – de altfel, legiferată și practicată în perioada interbelică – ar consta în trecerea în administrația statului a ocoalelor private, dacă pădurile respective sunt gospodărite nedurabil, dar cu respectarea dreptului de proprietate. În perioada interbelică pădurea a fost îngustată din afară și destructurată dinăuntru, ceea ce l-a determinat pe Marin Drăcea să afirme, în 1937: „Dacă este o cetate sfântă a neamului, aceasta a fost și este pădurea. Iar dacă este o cetate a românismului mai tare dărâmată, cu mai multe spărturi în ziduri, cu mai multe inimi și cu mai multe glasuri străine înăuntrul ei, aceasta este tocmai cetatea cea mai sfântă a neamului, pădurea”.

Această evaluare este tot atât de valabilă și în prezent. Așadar, declinul suprafeței pădurilor din ultimii 20 de ani nu este decât un episod dintre marile suferințe ale patrimoniului forestier, atât de frecvente în istoria țării. Iar dacă avertismentele și soluțiile raționale înaintate în ultimii 20 de ani factorilor superiori de decizie de Academia Română și de Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” nu au fost luate în considerare, consecințele le suportă și le vor suporta pe termen lung pădurea și societatea românească.

Codul silvic din anul 2008 intervine cu câteva ameliorări, cum sunt: asigurarea integrală de la bugetul statului a costurilor administrării, precum și a serviciilor silvice pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, dacă suprafața proprietății forestiere este mai mică sau egală cu 30 ha; acordarea unor compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarul nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamente; amenajarea cu fonduri de la bugetul de stat a pădurilor proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, pentru suprafețe de maximum 100 ha; executarea în forță a regenerării arboretelor exploatate de proprietar prin ocoale silvice, cu recuperarea costurilor, dacă acesta nu le-a reîmpădurit; asigurarea de fonduri pentru împădurirea de terenuri degradate sau neutilizate din domeniul agricol; asigurarea de fonduri pentru cumpărarea de păduri private de către stat ș.a.

Dar, potrivit aceluiași academician Victor Giurgiu, oricât de corecte și oricât de severe vor fi legile silvice, ciuntirea și brutalizarea pădurii nu vor înceta, dacă poliția, jandarmeria, structurile silvice de specialitate și, cu deosebire, justiția nu se vor așeza temeinic cu fața la suferințele pădurii. Și tot nu va fi de ajuns. Cea mai grea problemă, la rezolvarea căreia este chemată întreaga societate românească, rămâne formarea unei înalte conștiințe forestiere de la clasa politică și guvernanți, până la cei mai îndepărtați locuitori ai mediului rural. Altfel spus: un minim de cunoștințe despre rolul, îngrijirea și apărarea pădurilor trebuie să fie încorporat în cultura generală a fiecărui cetățean al acestei țări.

Deocamdată, cu cca 6,3 milioane de hectare de păduri, România este pe locul doi în Europa, după Rusia. Asta ar fi vestea bună. Vestea proastă o dă un secretar de stat „pentru Păduri”, Cristian Apostol, care a confirmat pentru Mediafax că, în România, între 1990 și 2010, au fost defrișate strict ilegal cel puțin 180.000 de hectare de păduri, adică între 3% și 5% din fondul forestier total. Deci la acest procent se adaugă sutele de mii de hectare defrișate sub oblăduirea de multe ori discutabilă a legii (vezi, spre exemplu, cazurile Pădurii din Trivale, ale Rezervației Naturale Piatra Craiului, pe Valea Trotușului, în zona Borșa, sau, mai ales, ale versanților din Harghita, îndelung disecate de presă).

Cu toții să avem în față cazul Haiti, model de despădurire-prăbușire. În această țară, cândva împădurită și înfloritoare, mai întâi au dispărut pădurile, apoi solul și într-un final însăși societatea (Brown, 2006). Este un exemplu de cum ar putea ajunge România, dacă despăduririle vor continua, iar puținele păduri rămase vor fi în continuare brutalizate.

Strategia României pentru Dezvoltare Durabilă.

Orizonturile 2013–2020–2030

Guvernul României, întrunit în ședință la 12 noiembrie 2008, a dezbătut și aprobat Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013–2020–2030. Elaborarea Strategiei este rezultatul obligației asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene conform obiectivelor convenite la nivel comunitar, în special cele statuate în Tratatul de aderare, în Strategia Lisabona pentru creștere și locuri de muncă și în Strategia reînnoită a UE pentru Dezvoltare Durabilă din 2006. În cele ce urmează vom reda sintetic principalele direcții și obiective ale Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă, așa cum decurg ele din documentul inițial, redactat de Guvernul României în 2008.

În urma dezbaterii proiectului la nivel național și regional, cu implicarea activă a factorilor interesați și cu sprijinul conceptual al Academiei Române, Strategia propune o viziune a dezvoltării României în perspectiva următoarelor două decenii, cu obiective care transced dur ciclurilor electorale și preferințele politice conjuncturale: (1) Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale României ca stat membru al Uniunii Europene; (2) Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile; (3) Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al țărilor membre ale Uniunii Europene din punct de vedere al dezvoltării durabile. 

Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu și lung, o creștere economică ridicată, în consecință, o reducere substanțială a decalajelor economico-sociale dintre România și celelalte state membre ale UE. Prin prisma indicatorului sintetic prin care se masoară procesul de convergența reală, se creează astfel condițiile ca produsul intern brut pe cap de locuitor al României să depășească în anul 2013 media UE din acel moment, să se apropie de media UE în anul 2020 și să fie ușor superior nivelului mediu european în anul 2030.

Direcțiile principale de acțiune, detaliate pe sectoare și orizonturi de timp sunt: (a) Corelarea rațională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiționale în profil inter-sectorial și regional, cu potențialul și capacitatea de susținere a capitalului natural; (b) Modernizarea accelerată a sistemelor de educație și formare profesională, sănătate publică și servicii sociale, ținând seama de evoluțiile demografice și de impactul acestora pe piața muncii; (c) Folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente, din punct de vedere economic și ecologic, în deciziile investiționale; (d) Introducerea fermă a criteriilor de eco-eficiență în toate activitățile de producție și servicii; (e) Asigurarea securității și siguranței alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale României, fără a face rabat de la exigențele privind menținerea fertilității solului, conservarea biodiversității și protejarea mediului; (f) Racordarea la normele și standardele europene privind calitatea vieții; (g) Anticiparea efectelor schimbărilor climatice și elaborarea atât a unor soluții de adaptare pe termen lung, cât și a unor planuri de măsuri de contingență inter-sectoriale, cuprinzând portofolii de soluții alternative pentru situații de criză generate de fenomene naturale sau antropice; (h) Folosirea celor mai bune tehnologii disponibile, din punct de vedere economic și ecologic, în deciziile investiționale din fonduri publice pe plan național, regional și local, introducerea fermă a criteriilor de eco-eficiență în toate activitățile de producție sau servicii; (i)Asigurarea securității și siguranței alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale României în privința dezvoltării producției agricole, inclusiv a produselor organice; corelarea măsurilor de creștere cantitativă și calitativă a producției agricole în vederea asigurării hranei pentru oameni și animale cu cerințele de majorare a producției de biocombustibili, fără a face rabat de la exigențele privind menținerea și sporirea fertilității solului, biodiversității și protejării mediului; (j) Necesitatea identificării unor surse suplimentare de finanțare, în condiții de sustenabilitate, pentru realizarea unor proiecte și programe de anvergură, în special în domeniile infrastructurii, energiei, protecției mediului, siguranței alimentare, educației, sănătății și serviciilor sociale; (k) Protecția și punerea în valoare a patrimoniului cultural și natural național; racordarea la normele și standardele europene privind calitatea vieții să fie însoțită de revitalizarea, în modernitate, a unor moduri de viețuire tradiționale, în special în zonele montane și cele umede.

În esență, obiectivul ambițios al acestei Strategii este de a stabili, pentru decenii, direcțiile principale de acțiune pentru însușirea și aplicarea principiilor dezvoltării durabile în România, în așa fel încât să se coreleze (și, după caz, să completeze) obiectivele ce derivă din toate strategiile, planurile și programele naționale de dezvoltare, la toate nivelurile și în toate domeniile.

Strategia Națională pentru Turism 2007 – 2026

Deși declarat adesea – cel puțin după 1989 – ca obiectiv prioritar al

economiei naționale (alături de agricultură), turismul românesc a suferit permanent de o încadrări instituționale destul de inconsecvente, care, în mod evident, nu au contribuit la materializarea unei abordări strategice consolidate și eficiente. Astfel, în ultimii 25 de ani, pentru turism a existat un minister dedicat doar scurtă vreme, (spre exemplu, între dec. 2000 și iunie. 2003; respectiv, dec. 2008 – dec. 2009 ); în rest, activitatea de coordonare a turismului în România a fost plasată, ca Agenție sau ca Autoritate națională (ANT), în subordinea a varii structuri politico-guvernamentale, precum Comerțul, Transporturile, Economia, IMM-urile, Dezvoltarea Regională etc. În prezent, bunăoară, ANT este departament în cadrul Ministerului Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri.

În fiecare dintre ipostazele sale, în funcție de schimbările politice și de evoluțiile conjuncturii istorice (vezi, între 1990 și 2007, aspirațiile de integrare în Uniunea Europeană, pe fondul și în cadrul unui proces de îndeplinire a criterilor de preaderare impuse de Bruxelles), precum și a provocărilor reformei economiei interne, turismul românesc mai mult a reacționat la provocări decât să-și regrupeze aspirațiile și prioritățile într-o abordare strategică articulată.

Primele abordări consistente în această direcție au survenit în anul 2005, când s-au concretizat trei inițiative care aveau să se dovedească inspirate și benefice pentru evoluțiile viitoare. Mai întâi, la nivelul Autorității Naționale pentru Turism (ANT), s-a repus în drepturi pilonul de atribuții în domeniul dezvoltării turismului românesc (prin Direcția de Dezvoltare), ANT-ul având, până la această intervenție în organigramă, atribuții preponderente în domeniul promovării turismului.

Apoi, în același an s-a contractat de către ANT un Raport de Țară (Country Report, în original; un audit profesionist pe toate palierele relevante ale turismului românesc), realizat de WTTC (Organizația Mondială a Turismului și Comerțului), în colaborare cu cercetătorii britanici ai Institutului Oxford și cu cercetătorii români de la INCDT (Institutul Național pentru Cercetare și Dezvoltare în Turism) și, pasul decisiv, s-a semnat parteneriatul de consultanță și asistență cu OMT (Organizația Mondială a Turismului), dar și cu alți parteneri și donatori internaționali, precum USAID și CHF International (din SUA) și GTZ (Germania), pentru realizarea unei strategii implementabile privind dezvoltarea turismului românesc.

Toți acești pași au rezultat în Master-Planul pentru turismul național al României 2007 – 2026, asumat de Guvernul României chiar în anul aderării țării noastre la Uniunea Europeană. În cele ce urmează, redăm foarte pe scurt (ca extrase din documentul original, redactat în 2005 – 2006) cadrul general și obiectivele Master-Planului realizat de Guvernul României (prin ANT și organizațiile profesionale ale turismului din România) în colaborare cu experții OMT.

Obiectivele 2007 – 2026

„Viziunea noastră este Să transformăm România într-o destinație turistică de calitate pe baza patrimoniului său natural și cultural care să corespundă standardelor Uniunii Europene privind furnizarea produselor și serviciilor până în 2013 și să realizăm o dezvoltare durabilă din punct de vedere al mediului a sectorului turistic într-un ritm de dezvoltare superior altor destinații turistice din Europa.” Am citat în integralitate enunțul important al viziunii documentului strategic publicat în 2007, care viziune urmează să fie materializată prin realizarea și implementarea următoarelor 25 de obiective:

(1) Crearea unei imagini nuanțate atât la nivel intern cât și la nivel extern privind avantajele României ca destinație turistică și imaginea mărcii sale turistice; (2) Asigurarea unei dezvoltări durabile a turismului într-o manieră în care bogățiile sale de mediu, culturale și de patrimoniu să fie în egală măsură apreciate în prezent și păstrate pentru generațiile viitoare; (3) Asigurarea recunoașterii turismului ca factor cheie în cadrul economiei și ca un generator de noi locuri de muncă; (4) Să conștientizeze populația din România cu privire la bogățiile turistice ale țării noastre și dorința de a le împărtăși oaspeților; (5) Consolidarea rolului ANT ca o organizație națională de turism eficientă, care să asigure respectarea standardelor de calitate a produselor și serviciilor, să ofere informații vizitatorilor și să sprijine toate sectoarele industriei turistice a țării în procesul de dezvoltare a turismului; (6) Dezvoltarea și implementarea anuală a planurilor de marketing a destinației turistice prin colaborarea dintre sectorul public și cel privat, vizând toate piețele principale cu potențial pentru România; (7) Asigurarea mecanismelor de sprijin coordonat pentru organizațiile de turism regionale și locale în dezvoltarea politicii turismului zonal, prin strategii și planuri de acțiune; (8) Extinderea sistemului pentru colectarea, analiza și diseminarea regulată a statisticilor și studiilor de piață pentru a oferi asistență în crearea unui Cont Satelit de Turism pentru România și pentru sprijinirea investițiilor și a procesului decizional în marketing; (9) Crearea unei rețele de centre de informare turistică coordonate în toate principalele zone turistice pentru a extinde mesajul de ospitalitate față de oaspeți, oferind acestora informații corecte pentru a-i asista în orientarea, plăcerea și aprecierea destinației lor; (10) Realizarea unei baze de date la nivel național a produselor, unităților, evenimentelor și serviciilor atât în industria turistică cât și în ce privește accesul publicului; (11) Extinderea paginii de turism național , aceasta reprezentând un instrument major de promovare, informare și efectuare a rezervărilor; (12) Dezvoltarea unui sistem performant de clasificare și evaluare a produselor și serviciilor pentru a asigura furnizarea de produse și servicii de calitate pentru a satisface nevoile și așteptările oaspeților; (13) Introducerea de mecanisme și subvenții pentru a facilita investițiile în turism atât din partea investitorilor români cât și a celor străini; (14) Consolidarea cadrului legal pentru turism astfel încât acesta să asigure o bună aplicabilitate și să garanteze standarde ridicate fără existența unei birocrații inutile; (15) Încurajarea autorităților municipale, județene și regionale în dezvoltarea planurilor integrate de dezvoltare a turismului, inclusiv a tuturor elementelor de infrastructură pentru a evita dezvoltarea lipsită de coordonare. (16) Dezvoltarea sistemului de educație prevocațională și vocațională pentru sectorul hotelier astfel încât programa să includă satisfacerea necesităților pieței și asigurarea calificării unui număr de personal suficient pentru a respecta criteriile de angajare sau pentru completarea posturilor vacante; (17) Facilitarea dezvoltării unui centru național pentru convenții (congrese, simpozioane, expoziții, seminarii) care să permită capitalului și țării să concureze pentru realizarea de întruniri la nivel internațional; (18) Dezvoltarea stațiunilor balneare din România pentru a asigura gama de tratamente, centre și servicii necesare pentru un număr de clienți într-o rapidă creștere; (19) Dezvoltarea zonelor montane și a stațiunilor montane pentru a oferi facilități și atracții oaspeților pe parcursul întregului an; (20) Identificarea oportunităților și luarea măsurilor care să permită extinderea sezonului turistic de către stațiunile de pe litoralul Mării Negre Să se asigure că cerințele turiștilor sunt luate în considerare cu prioritate în dezvoltarea sistemului de transport național, inclusiv a rețelei de drumuri și căi ferate, a infrastructurii de aeroporturi și porturi; (21) Extinderea sistemului de marcare a obiectivelor turistice de interes național în conformitate cu standardele UE și introducerea de rute turistice tematice; (22) Sprijinirea dezvoltării ecoturismului din Delta Dunării, a parcurilor naționale, a rezervațiilor și a zonelor rurale; (23) Instruirea și pregătirea muzeelor și monumentelor naționale majore în îmbunătățirea facilităților oferite de către aceștia oaspeților, în special a facilităților ospitaliere, de ghidare și de marketing, ca un exemplu pentru toate aceste monumente; (24) Crearea unei baze de date a evenimentelor culturale pentru a facilita promovarea artelor vizuale și auditive, în special a festivalurilor tradiționale și a evenimentelor folclorice; (25) Dezvoltarea unei Strategii de Implementare Eficiente pentru a asigura îndeplinirea obiectivelor Master-Planului.

Recomandările durabile ale UE

După cum se poate cu ușurință constata, în stufosul mănunchi de obiective

strategice pentru dezvoltarea turismului autohton, termenul sau conceptul de durabilitatea se găsește într-unul singur, respectiv al doilea: „Asigurarea unei dezvoltări durabile a turismului într-o manieră în care bogățiile sale de mediu, culturale și de patrimoniu să fie în egală măsură apreciate în prezent și păstrate pentru generațiile viitoare”. Ce-i drept, termenul de durabilitate se regăsește și în viziune, unde se vorbește despre o „dezvoltare durabilă în ceea ce privește mediul și sectorul turismului”.

Una din explicațiile pentru această lipsă de densitate a conceptului-cheie al durabilității este poate chiar „precocitatea” acestei strategii românești, respectiv faptul că a fost elaborată înainte ca Uniunea Europeană, prin Comisia Europeană, să comunice (în 2007) și să publice (în 2008) Agenda pentru un turism european durabil și competitiv; respectiv înainte ca Organizația Mondială a Turismului (OMT) să impună definitiv conceptul de „turism durabil” în cadrul Agendei 21, mai precis la conferința „Rio+20”, din 2012.

Desigur, din perspectiva momentului redactării, s-ar putea invoca și unele contrargumente, cum ar fi bunăoară Strategia de turism a Turciei, publicată tot în 2007, unde cele 16 obiective strategice sunt toate dublate de piloni de durabilitate, respectiv de planuri de măsuri de abordare durabilă a fiecărei ținte în parte.

În spiritul lucrării de față, de a trece în revistă cam toate treptele și prevederile documentelor de hotar ale dezvoltării durabile, vom sintetiza în cele ce urmează câteva dintre argumentele și recomandările Agendei pentru turism european durabil și competitiv, publicate, în 2008, în Jurnalul Comisiei Europene, la categoria Sinteze ale legislației UE.

Potrivit acestui document, Europa este cea mai populară destinație turistică din lume și turismul contribuie în mod semnificativ la creșterea economică și crearea de locuri de muncă în Europa. Cu toate acestea, competitivitatea sectorului este strâns legată de durabilitatea sa, deoarece calitatea destinațiilor turistice depinde în mare măsură de mediul natural și de comunitatea locală. Iată de ce este necesară adoptarea unei abordări globale care vizează atât prosperitatea economică a sectorului, cât și coeziunea socială, protecția mediului și promovarea culturii din zonele destinațiilor turistice europene.

Acest tip de abordare revizuită și integrată se constituie și ca premiză a Agendei pentru turism durabil, iar autorii și promotorii acesteia subliniază încă din primele enunțuri numeroasele provocări pe care le implică complexul demers european, principalele fiind: (a) Asigurarea securității turiștilor și a comunităților locale; (b) Protejarea resurselor naturale și culturale ale destinațiilor turistice;

reducerea utilizării resurselor și a poluării din zonele turistice; (c) Gestionarea schimbării în interesul bunăstării comunității; (d) Reducerea caracterului sezonier al cererii; (e) Luarea în considerare a impactului asupra mediului al transportului specific turismului; (f) Crearea unui turism accesibil tuturor, fără discriminare;

îmbunătățirea calității locurilor de muncă din turism.

Pentru îndeplinirea obiectivelor Agendei sunt necesare politici adecvate, cum ar fi gestionarea durabilă a destinațiilor (de exemplu, prin planificarea utilizării spațiului și a solului sau deciziile de investiții în infrastructură și servicii), luarea în considerare a problemelor de durabilitate de către companii și sensibilizarea turiștilor cu privire la durabilitate, precum și implementarea unor principii esențiale: (a) Adoptarea unei abordări globale și integrate pentru a atinge obiectivul unui turism echilibrat și prietenos cu societatea și mediul;

planificarea pe termen lung, având în vedere atât nevoile generațiilor viitoare, cât și ale celor actuale; (b) Atingerea unui ritm adecvat de dezvoltare, adică respectarea caracteristicilor destinațiilor turistice; (c) Implicarea tuturor părților interesate; (d) Utilizarea celor mai bune cunoștințe disponibile și difuzarea lor în întreaga Europă; (e) Reducerea și gestionarea riscurilor („principiul precauției”), adică evitarea, în mod preventiv, a oricărui efect advers asupra mediului sau a societății; (f) Reflectarea efectelor asupra costurilor (utilizatorul și poluatorul trebuie să plătească); (g) efectuarea unui control permanent – durabilitatea necesită o vigilență constantă.

La vremea publicării Agendei, Comisia Europeană solicita explicit tuturor părților interesate din turismul european să participe la punerea în aplicare a acestei Agende: guvernele de la toate nivelurile, companiile, turiștii, instituțiile de învățământ și de cercetare, sindicatele, asociațiile de consumatori, ONG-urile și organizațiile internaționale. Comisia, la rîndul ei, specifica acțiunile proprii, pe categorii și subcategorii:

(A) Să încurajeze părțile interesate să furnizeze cunoștințe și să le împărtășească; prin (a) organizarea de conferințe, studii și publicarea unui manual privind principiul profesionalismului în turism; (b) cooperarea între universități, institute de cercetare, observatoare publice și private, învățământul în domeniul turismului și al formării transnaționale; (c) formarea de alianțe între diverse destinații, consolidarea sau crearea de platforme; (d) organizarea Forumului european anual privind turismul; (e) utilizarea rapoartelor anuale ale statele membre; (f) colectarea și furnizarea de date statistice și geografice, precum și a datelor privind activitatea observatoarelor; (g) împărtășirea bunelor practici cu organizațiile internaționale;

(B) Promovarea Destinațiilor Europene de Excelență (EDEN) ca

Destinații durabile. Pentru aceasta se impune colaborarea cu Comisia europeană pentru turism și cu organizațiile naționale de turism, precum și realizarea unui portal din ce în ce mai performant al destinațiilor turistice europene.

(C) Mobilizarea instrumentelor financiare ale UE, inclusiv: (a) Fondurile politicii de coeziune (în special Fondul european de dezvoltare regională și Fondul social european); (b) Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală; (c) Fondul european pentru pescuit; (d) Al 7-lea Program-cadru pentru cercetare; (e) Programul „Leonardo da Vinci”; (f) Programul-cadru pentru inovație și competitivitate.

(D) Integrarea deplină a durabilității și competitivității în cadrul politicilor Comisiei, respectiv acele politici comunitare care pot influența turismul și durabilitatea acestuia: mediu, transporturi, ocuparea forței de muncă sau cercetare. Aceste politici au un impact diferit, în funcție de teritorii. Comisia se angaja în fața membrilor săi că va lua în considerare nevoile specifice ale teritoriilor, fie că este vorba de spații de coastă și marine, de zone montane, zone rurale sau chiar de zone urbane.

Ecoturismul, pilon al dezvoltării durabile

Pornind de la realitatea ezitantă, ușor disfuncțională a planificării strategice

durabile în România – în oricare din domeniile curente – devine limpede că o primă prioritate a strategilor, a făuritorilor de politici publice deveine aceea de a corela și armoniza variile inițiative apărute în ultimii ani, pe diverse paliere ale societății și administrație, și, desigur, în cele mai diverse sectoare. Concret, în ceea ce ține de tema acestei lucrări, cronologia a făcut ca Master-Planul pentru turism să fi elaborat și redactat cu cca doi ani înainte ca să fie publicată Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă. Una din consecințe a fost aceea că anumite domenii – care să facă legătura între obiectivele celor două documente cadru – au trebuit să fie abordate ulterior, prin proiecte independente.

Este cazul domeniului ecoturismului – practic, principala formă de manifestare a turismului durabil – care a făcut subiectul unei Strategii naționale elaborate în 2009; dar și al subiectului extrem de relevant al Deltei Dunării, care este în centrul unui document strategic recent, publicat și aprobat spre finanțare europeană în 2014. Înainte de a intra în detaliile celor două strategii teritoriale, vom prezenta câteva elemente definitorii pentru conceptul generic de ecoturism.

ECOTURISMUL ÎNTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ

Odată cu intrarea în noul mileniu, se pare că devenim tot mai conștienti de complexitatea, fragilitatea și valoarea inestimabilă, incomensurabilă și inefabilă a planetei noastre. În același timp, turismul tinde să devină o expresie tot mai populară a acestei conștiințe.

Datorită evoluției transporturilor și tehnologiei informației, tot mai multe zone îndepărtate au devenit accesibile, fapt ce a contribuit la o ascensiune rapidă a turismului în arii naturale. Devine tot mai evident că dezvoltarea turismului în arii naturale sensibile în absența unui management corespunzător poate prezenta o amenințare pentru integritatea ecosistemelor și a comunităților locale. Un număr tot mai mare de vizitatori în zone fragile din punct de vedere ecologic poate duce la o degradare puternică a mediului. De asemenea, comunitățile locale și cultura indigenă pot fi influențate negativ de afluxul crescut de vizitatori străini cu un stil de viață modern. În plus, schimbările climatice, instabilitatea economică și condițiile politico-sociale pot face din turism o afacere riscantă, mai ales în zonele puternic dependente de această activitate economica.

Partea bună este că aceeași ascensiune a turismului creează numeroase oportunități atât pentru conservare cât și pentru bunăstarea comunităților locale. Ca răspuns la interesul crescut pentru cunoașterea naturii, dar și la semnalele de alarmă venite din cele mai îndepartate colțuri ale lumii, s-a conturat treptat „o nouă etică a călătoriei” numită ecoturism. Ecoturismul poate furniza veniturile atât de necesare pentru protejarea parcurilor naționale și a altor arii naturale, venituri care nu ar putea fi obținute din alte surse. De asemenea, ecoturismul poate constitui o alternativă viabilă de dezvoltare economică pentru comunitățile cu puține activități generatoare de venit. Mai mult, ecoturismul poate spori nivelul de educație și conțiință al turiștilor, transformându-i în susținători entuziaști ai conservării mediului natural și cultural. Ecoturismul își trage rădăcinile din mișcarea de conservare a biosferei, el dovedindu-se o sursă importantă de venituri pentru ariile naturale care aveau nevoie de protecție.

Cercetările întreprinse în Kenya în anii 1970, o țară săracă de altfel, au arătat că beneficiile economice ale turismului în arii salbatice au depășit cu mult vânătoarea, activitate care a și fost interzisă în anul 1977. La începutul anilor 1980, pădurile tropicale și recifele de corali au devenit subiectul unor nenumărate studii științifice și filme documentare. Acest interes a condus la apariția unor mici afaceri locale, axate mai ales pe ghidarea cercetătorilor și reporterilor în zone sălbatice. Treptat, aceste afaceri au devenit prospere în țări latino-americane ca Ecuador și Costa Rica, și o adevarată industrie a început să se dezvolte pentru a satisface nevoile unor grupuri mici de turiști, în principal naturaliști și iubitori ai vieții sălbatice.

La începutul acelorași ani 1980, când începuse revoluția neoconservatoare în Anglia și SUA, bazată, din punct de vedere economic, pe privatizarea multor întreprinderi de stat și pe reducerea implicării guvernului, întreprinzătorii din turismul bazat pe atracții naturale au început să prospere în întreaga lume, odată cu interesul tot mai mare pentru mediu și pentru călătoriile în aer liber. Apariția unor echipamente de călătorie și campare tot mai performante a favorizat acest fenomen interesant. Unele companii și-au dat seama că ar putea avea inițiativa de a conserva mediul prin sponsorizarea unor grupări locale de conservare sau prin colectare de fonduri. Curând, ei au învățat că instruind și angajând localnici pentru a conduce afacerea aveau numai de câștigat și în același timp puteau oferi populației locale beneficii importante.

Tour-operatorii care vând produse turistice în Insulele Galapagos, Costa Rica, Kenya și Nepal sunt printre primii care au avut astfel de inițiative și pot fi considerați adevărați „pionieri ai ecoturismului”, deși nu au avut la îndemână un set de principii, așa cum le cunoaștem în prezent. Ecoturismul poate fi privit așadar, mai întâi ca o oportunitate de afaceri, apoi ca un concept cu principii, studiat de cercetători și ONG-uri încă de la sfârșitul anilor 1980 și ca un segment de piață în plină evoluție, fiind o formă a turismului în arii naturale.

Conceptul de ecoturism

Există multe trăsături asociate cu ideea de ecoturism, printre care: durabilitate, responsabilitate, protejare, conservare, atitudine prietenoasă față de mediu și nu în ultimul rând „verde", un cuvânt la modă pentru această noua industrie. De aici și numeroase confuzii între ecoturism și termeni ca: turism durabil, turism responsabil, turism alternativ, turism verde, geoturism. Daca termenul de turism durabil a fost clarificat în alte capitole, vom încerca în continuare să aducem lumina și în cazul celorlalți termeni menționați.

Termenul de „turism responsabil" atrage atenția asupra faptului că cea mai mare parte a activităților turistice nu sunt responsabile: populația locală este exploatată, uneori sălbatic, resursele naturale și culturale nu sunt respectate și ocrotite. Termenul este folosit adesea ca echivalent al turismului durabil și sugereaza faptul că toți cei implicați într-o activitate turistică, turiști sau prestatori, trebuie să adopte o atitudine responsabilă față de destinația turistică. O variantă asemanatoare este „turismul conștient", care încurajează o înțelegere mai profundabisală a naturii, oamenilor și locurilor.

Un alt termen întâlnit adesea este cel de „turism alternativ". Problema în acest caz este că termenul se definește prin ceea ce nu este, adică turismul tradițional. Turiștii nu își descriu interesele ca fiind alternative, iar serviciile sau destinațiile pe care le aleg sunt tot cele care îi motivează de obicei: natura, religia, educația, aventura etc. Intenția și în acest caz nu este de a desemna o nouă formă de turism, ci de a sugera un alt fel de comportament, o mentalitate alternativă celei predominante în turismul clasic.

Definirea ecoturismului

Pe masura ce ecoturismul se dezvoltă și câștigă popularitate, apar diferite obstacole care vor trebui surmontate. Problema unei definiții specifice este unul dintre ele. Dificultatea provine din faptul ca ecoturismul nu poate fi descris doar prin activitatea desfășurată, așa cum se întâmplă cu alte forme de turism (turism de aventură, turism balnear, turism de afaceri, etc.).

Ecoturismul încorporează întotdeauna activități diverse în mijlocul naturii (drumeții, ascensiuni montane, observarea viețuitoarelor în habitatul lor natural etc.), dar poate include și activități culturale. Ecoturismul are și o importantă „componentă educațională”, este o șansă de a învăța respectul pentru natură și pentru cultura locală, iar pentru unii o șansă de auto-reflecție inspirată de frumusețea împrejurimilor. Un alt aspect caracteristic ecoturismului este obținerea beneficiilor pentru comunitatea locală. Aceasta înseamnă angajarea personalului de pe plan local, aprovizionarea cu produse locale, implicarea localnicilor în luarea deciziilor și organizarea activităților turistice.

Una dintre primele definiții ale ecoturismului întâlnite în literatura de specialitate este cea dată în anul 1988, în cadrul Programului din Belize inițiat de Rio Bravo Conservation & Management Area: „Ecoturismul este o formă de turism cu impact scăzut asupra mediului, bazat pe aprecierea acestuia și unde se depune un efort conștient în vederea reinvestirii unei părți adecvate din venituri pentru conservarea resurselor pe care se bazează. Este o formă de turism durabil și care asigură beneficii populației locale."

Punctul de vedere al specialiștilor Catedrei de Turism Servicii, din Facultatea de Comerț, a Academiei de Studii Economice din București – membri ai „Centrului Academic de Cercetări în Turism Servicii” (CACTUS), vis à vis de aceasta formă de turism este: „Ecoturismul este o formă de turism desfășurată în arii naturale, al cărui scop îl reprezintă cunoșaterea și aprecierea naturii și culturii locale, care presupune măsuri de conservare și asigură o implicare activă, generatoare de beneficii pentru populația locală.” (Puiu Nistoreanu & colectiv – Ecoturism și turism rural, București, Editura ASE, 2003)

Principiile ecoturismului ar putea fi sintetizate după cum urmează: (a) Minimizarea impactului negativ asupra naturii și culturii, impact ce ar putea distruge destinația turistică; (b) Educarea turistului cu privire la importanța conservării; (c) Sublinierea importanței unor operatori responsabili, care să coopereze cu populația și cu autoritățile locale, în vederea satisfacerii nevoilor comunității; (d) Furnizarea de fonduri pentru conservare și pentru managementul ariilor naturale protejate; (e) Accentuarea necesității unei zonări turistice regionale și a planificării fluxurilor de turiști pentru regiunile sau ariile naturale ce vor deveni destinații ecoturistice.

Ecoturismul ca segment de piață

Ecoturismul este o industrie mică, dar care se extinde rapid, în cadrul unei nișe guvernate de forțele și de legile pieței. El a fost promovat inițial ca fiind echivalent cu turismul în arii naturale, iar lipsa politicilor sociale și de mediu din unele țări, firme și destinații a condus la o confuzie generală în privința sensului ecoturismului ca segment de piață. Astfel s-a simțit nevoia unor linii directoare specifice și a unor sisteme de acreditare bazate pe criteriile dezvoltării durabile, iar discuțiile referitoare la aceste probleme sunt în plină desfășurare.

Întrucât se definește prin obiectivele sale de conservare a naturii si sprijinire a populatiei locale, piața ecoturismului este greu de cuantificat. De aceea, până acum nu s-au realizat studii riguroase pentru a determina câți turiști în arii naturale sunt într-adevăr motivați de principiile ecoturismului. Ecoturismul este studiat în ansamblu, ca turism în natura, ducând la estimări false asupra dimensiunilor pieței.

Cercetările privind turismul în arii naturale arată că 50% din numărul total de turiști își doresc să viziteze o zonă naturala în timpul vacanței, ceea ce ar putea include și un scurt popas într-un parc național. Este un segment larg, dar foarte diferit de cel motivat de dorința de a învăța despre viața sălbatică și cultura cu un ghid local, de a sprijini dezvoltarea locala durabilă.

Media estimărilor arată că sosirile internaționale de „ecoturiști” au atins 7% din piața turistică, sau aproximativ 45 milioane persoane în 1998, așteptându-se o creștere de până la 70 milioane în 2010. Cele mai apreciate destinații ecoturistice au înregistrat în ultimul deceniu creșteri impresionante ale numărului de vizitatori în arii protejate și în alte zone naturale.

Deși simpla vizitare a unui parc național sau arie protejată nu reprezintă ecoturism, ci turism în natură, evoluția numărului de vizitatori din aceste zone este un indicator și pentru tendințele din ecoturism. Cercetările întreprinse la începutul anilor 1990 au înregistrat o creștere masivă a turismului în parcuri naționale pe principalele piețe ecoturistice, indicând o schimbare a preferințelor turiștilor, de la destinațiile europene tradiționale, la o gamă mai largă de destinații în arii naturale, majoritatea în țări cu economie slab dezvoltată.

Ecoturismul în ariile protejate

Parcurile naționale și alte arii protejate ale lumii au fost întotdeauna destinațiile preferate pentru acei turisti care cauta contactul cu natura. Odată cu înființarea Parcului Național Yellowstone în 1872, aceste tipuri de arii protejate au fost, prin definiție, deschise publicului vizitator. Conform „U. S. National Public Service Act” (1916), care a avut o contribuție fundamentală în modelarea cadrului conceptual pentru înființarea ariilor protejate, parcurile naționale nu sunt doar pentru „conservarea peisajului și a obiectivelor naturale, culturale și a vieții sălbatice", ci și pentru „a întreține satisfacția vizitatorilor în asemenea mod și prin asemenea metode care să le lase intacte pentru generațiile viitoare".

De-a lungul anilor și alte categorii de arii protejate au fost adăugate, aproape toate, chiar și ele cu multiple întrebuințări, permițând anumite forme de vizitare. Astfel, de circa 130 de ani, se poate vorbi despre turismul în parcuri naționale și alte arii protejate, ca o formă de turism cu tot mai multi adepți, cu o experiență din ce în ce mai profundă și cu un interes crescând din partea autorităților.

Turismul în ariile protejate din România

România are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datorează în parte condițiilor fizico-geografice care includ munti, câmpii, retele hidrografice majore, zone umede și unul din cele mai vaste sisteme de deltă ale Europei (Delta Dunării). De asemenea, datorită poziției geografice a României, flora și fauna prezintă influențe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud și componente continental-europene dinspre nord-vest. În sfârșit, relativa stabilitate a populației în ultimii 60 de ani, lipsa mecanizării în sectorul forestier și dezvoltarea economică lentă au determinat o exploatare mai redusă a resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa.

Rezultatul general consta în diversitatea florei și faunei, inclusiv în existența unor populații de lupi, urși, capre negre și râși, care sunt considerate ca fiind printre cele mai mari din Europa, precum și în existența unor extinse „habitate forestiere și alpine nealterate”, asociate lanțului muntos al Carpaților. Valoarea capitalului natural al României a impus de-a lungul timpului luarea unor măsuri de protecție a naturii. În prezent, „Rețeaua Națională de Arii Protejate” include un număr de 579 arii protejate (între care 13 parcuri nationale) ce reprezinta 5,18% din teritoriul României (1.234.710 ha). Trei dintre acestea sunt recunoscute internațional ca Rezervații ale Biosferei în cadrul Programului UESCO – MAB, și anume: Retezat, Pietrosul Rodnei și Delta Dunării. Ultima este de asemenea înscrisă pe lista Patrimoniului Natural Mondial și pe lista Ramsar, a zonelor umede de importanță internațională. (cf. Dezvoltarea durabilă a turismului, Târgu-Mureș, Colegiul Economic „Transilvania”, 2015).

STRATEGIA ROMÂNIEI DE DEZVOLTARE A ECOTURISMULUI

Proiectul Strategiei de dezvoltare a ecoturismului a fost realizat într-o perioadă de cinci luni (iunie – noiembrie 2009) de către Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Turism în urma procesului de achiziție publică inițiat de Ministerul Turismului. La lansarea acestui proiect a fost realizată o întâlnire la sediul Ministerului Turismului, la care au participat reprezentanți ai Institutului Național de Cercetare Dezvoltare în Turism, ai Ministerului Turismului, precum și personalități cu experiență sau interesate de dezvoltarea acestui domeniu, în cadrul căreia s-au dezbătut principalele probleme ce ar trebui abordate în cadrul acestei lucrări.

Realizarea acestei lucrări s-a axat pe o bogată documentație bibliografică, pe datele și informațiile cele mai recente în domeniul ariilor protejate în România și în lume, coroborate cu o serie de date concrete obținute din teren, din discuții cu factorii direct implicați. De asemenea, pe tot parcursul realizării acestei lucrări, colectivul de elaborare a beneficiat consultanța oferită de un comitet de lucru format din reprezentanți ai Ministerului Turismului, Ministerului Mediului, Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Academiei de Studii Economice (Catedra de Turism-Servicii), RNP ROMSILVA (Serviciul Arii Protejate), Asociației de Ecoturism din România (AER), Asociației Naționale de Turism Rural, Ecologic și Cultural (ANTREC), Asociației Naționale a Agențiilor de Turism din România (ANAT), cu care s-au organizat întâlniri periodice.

În cele ce urmează vom spicui cele mai importante repere teoretice din documentul Strategia națională de dezvoltare a ecoturismului, Faza I și Faza a II-a, în cadrul Planului strategic de de dezvoltare a ecoturismului în România, realizat de experții INCD-T Institutul Național pentru Cercetarea și Dezvoltarea Turismului), publicat la București, în noiembrie 2009.

Structura strategiei

O asemenea strategie are drept finalitate crearea unei corespondențe funcționale între premisele reale ale turismului românesc în spații naturale deosebite, cerințele de protecție a mediului și tendințele actuale ale pieței turistice internaționale. În vederea atingerii acestui deziderat și orientarea lui către o direcție durabilă, trebuie dezvoltate mecanisme de finanțare și programe de conservare a biodiversității, revizuirea instrumentelor legislative care au ca temă acest domeniu, conștientizarea în rândul factorilor implicați, educarea la nivel local cu scopul

orientării către principiile unei gândiri durabile, întărirea capacității instituționale în vederea implementării legislației de mediu.

Ecoturismul trebuie să promoveze principiile dezvoltării durabile, care să permită localnicilor și furnizorilor de servicii de ecoturism să mențină standarde

ridicate de viață. În general, din structura unei strategii nu lipsesc aspecte majore, cum ar fi: analiza situației existente, formularea viziunii și definirea obiectivelor, dezvoltarea planului de acțiune, realizarea graficului de implementarea și definirea unor indicatori de monitorizare a rezultatelor.

Analiza situației existente stabilește pentru ecoturism relația cauză-efect și are la bază identificarea problemelor majore cu care se confruntă această formă de turism. Se realizează prin strângerea de date de la partenerii din comitetul de lucru, discuții directe, rapoarte, statistici, studii existente. În determinarea principalelor aspecte actuale ce definesc ecoturismul s-a considerat că aplicarea analizei SWOT pentru a integra toate planurile menționate anterior este cea mai oportună.

Viziunea reprezintă o formă împărtășită a identității și a valorilor comune, pe baza căreia să poată fi formulate obiective strategice de dezvoltare. Acest deziderat reprezintă un concept strategic de dezvoltare, ce cuprinde aspecte spațiale și ne-spațiale, calitative și cantitative ale dezvoltării. Formularea viziunii de dezvoltare este rezultatul unui proces participativ, care implică factorii de decizie.

Obiectivele reprezintă prima componentă operațională a strategiei care se formulează, pornind de la viziune prin prisma rezultatelor analizei situației existente. Acestea reprezintă nivelurile de performanță identificate și care se doresc a fi realizate pe domenii precum: Cadru instituțional și asociativ, Infrastructură turistică și amenajarea teritoriului, Educație și conștientizare, Dezvoltarea resurselor umane, Dezvoltarea afacerilor și dezvoltare locală, Conservarea și protejarea naturii, Marketing și promovare.

Planul de acțiune reprezintă legătura fundamentală dintre planificare și implementare și ghidează punerea în practică a strategiilor. Acesta include o gamă de activități, din care unele sunt propuneri de dezvoltare ferme, iar altele sunt sugerate ca acțiuni dorite în urma observațiilor ce au apărut în timpul studiului. Sunt propuse acțiuni pentru toate domeniile identificate, pe termen scurt (maxim un an), mediu (1-3 ani) și lung (mai mult de 3 ani).

Prin intermediul graficului de realizare se face o etapizare a acțiunilor în funcție de priorități, sunt trasate responsabilitățile și sunt făcute estimări cu privire la investițiile necesare pentru implementarea acțiunilor propuse. De asemenea, se vor face recomandări cu privire la posibilele surse de finanțare.

Sistemul de monitorizare a rezultatelor este necesar pentru a măsura succesul strategiei de dezvoltare a ecoturismului și impactul acesteia la nivel local, regional și național. (Strategia națională de dezvoltare a ecoturismului, Faza I, Experiența ecoturistică la nivel național și internațional, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Turism, București, sept. 2009).

Planul strategic al ecoturismului românesc beneficiază de

(A) Viziune: Până în 2020, la nivel național vor fi create destinații ecoturistice cu notorietate, lucru ce va contribui la îmbunătățirea vieții comunităților locale, la protejarea și conservarea resurselor naturale și la prestarea unor servicii turistice de calitate, iar toate acestea la afirmarea României ca destinație ecoturistică recunoscută pe plan internațional;

(B) Obiectiv general: Crearea condițiilor de dezvoltare a ecoturismului la nivelul ariilor protejate și în zonele din vecinătatea acestora, urmărindu-se realizarea unui produs ecoturistic competitiv pe plan național și internațional;

(C) Obiective țintă: (1) Dezvoltarea infrastructurii specifice ecoturismului în interiorul și în apropierea ariilor protejate de interes național, internațional și comunitar; (2) Realizarea în următorii 10 ani a minim 10 destinații ecoturistice recunoscute la nivel național și internațional; (3) Creșterea încasărilor obținute la nivelul comunităților locale din ecoturism cu minim 7% anual în următorii 10 ani; (4) Peste 10 ani 2% din veniturile obținute din turism la nivelul destinațiilor ecoturistice vor fi folosite pentru conservarea naturii; (5) Creșterea duratei sejurului la minim 5-7 zile pentru ecoturiștii străini și la minim 3-4 zile pentru ecoturiștii români.

Strategia națională de dezvoltare a ecoturismului s-a dezvoltat având la bază un set de domenii prioritare, la nivelul cărora s-au trasat următoarele obiective generale, cu acțiunile strategice aferente:

CADRU INSTITUȚIONAL ȘI ASOCIATIV: (1) Crearea cadrului de

cooperare inter-instituțională pentru creșterea numărului de parteneriate la nivel local, regional și național; (2) Creșterea/întărirea capacității administrative a instituțiilor pentru implementarea politicilor și programelor de dezvoltare a ecoturismului.

INFRASTRUCTURĂ TURISTICĂ ȘI AMENAJAREA

TERITORIULUI: (1) Dezvoltarea unei infrastructuri ecoturistice specifice la nivelul ariilor protejate majore care să permită lărgirea gamei de servicii oferite fără un impact negativ asupra mediului; (2) Protejarea și menținerea arhitecturii tradiționale și limitarea procesului de urbanizare la nivelul destinațiilor ecoturistice.

(C) EDUCAȚIE ȘI CONȘTIENTIZARE: Creșterea nivelului de conștientizare, apreciere și cunoaștere a valorilor naturale și culturale, a principiilor de ecoturism în rândul comunităților locale și a vizitatorilor pe de o parte, dar și în rândul administrațiilor publice centrale și locale, ONG-urilor, instituțiilor de învățământ, media, altor instituții și organizații pe de altă parte, pentru a orienta comportamentul acestora spre responsabilitate, participare, implicare în activitățile specifice ecoturismului.

(D) DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE: Îmbunătățirea nivelului de pregătire profesională, precum și dezvoltarea organizațională, profesională și a carierei pentru personalul implicat în activitățile de ecoturism din cadrul ariilor protejate și a resurselor umane ce desfășoară o activitate lucrativă de turism și în special de ecoturism.

(E) DEZVOLTAREA AFACERILOR ȘI DEZVOLTAREA LOCALĂ: (1) Dezvoltarea ofertei de produse ecoturistice realizată de comunitățile locale; (2) Reglementarea activității din sfera ecoturismului și încurajarea acesteia.

(F) CONSERVAREA ȘI PROTEJAREA NATURII: (1) Participarea activă la conservarea și gestionarea durabilă a biodiversității; (2) Aplicarea acțiunilor de dezvoltare durabilă la nivelul destinațiilor cu potențial ecoturistic; (3) Realizarea unui control mai strict asupra activităților și circulației turistice pentru conservarea naturii.

(G) MARKETING ȘI PROMOVARE: (1) Intensificarea activității de cercetare de piață în scopul realizării unei baze de date disponibilă tuturor organizațiilor implicate în ecoturism care să faciliteze procesul de fundamentare a deciziei; (2) Îmbunătățirea calității experienței ecoturistice; (3) Eficientizarea rețelei de distribuție a produsului ecoturistic; (4) Promovarea produsului ecoturistic la nivel național și internațional.

STRATEGIA DE DEZVOLTARE DURABILĂ INTEGRATĂ ÎN DELTA DUNĂRII

Delta Dunării este unul dintre cele mai valoroase habitate ale Europei, datorită faunei sălbatice și biodiversității specifice. Desemnată Rezervație a Biosferei UNESCO și sit RAMSAR în 1990, Delta Dunării este cea de a doua deltă din Europa ca și mărime și cea mai bine conservată dintre deltele de pe continentul european. Caracteristica fizică și ecologică cea mai semnificativă a deltei o constituie întinderea vastă a zonelor umede, care cuprind mlaștini, lacuri și bălți cu apă dulce, cursuri de apă și canale. Cu o suprafață de 3. 446 kmp, Delta Dunării constituie cea mai vastă zonă umedă din lume. Numai 9 % din întreaga sa suprafață se găsește permanent deasupra apei. Delta Dunării găzduiește o biodiversitate senzațională și îndeplinește funcții ecologice importante. Numeroasele sale lacuri și mlaștini sunt habitatul a peste 1.200 de varietăți de plante, a 300 de specii de păsări, precum și a 45 de specii de pești de apă dulce. În deltă există 16 zone strict protejate unde nu este permisă desfășurarea de activități economice, precum și zone de reabilitare ecologică și zone-tampon între zonele cu activitate economică, unde se pot desfășura activități turistice atâta timp cât este asigurată protecția mediului.

Obiectivele strategice

Strategia de dezvoltare durabilă propusă oferă un echilibru între protejarea patrimoniului natural unic și patrimoniul cultural al „Rezervației Biosferei Deltei Dunării” (RBDD), venind în întâmpinarea aspirațiilor locuitorilor regiunii pentru îmbunătățirea condițiilor de viață a acestora și pentru a identifica oportunități economice mai bune. Strategia a fost dezvoltată în baza unei analize tehnice sistematice și a unui proces participativ. În anul 2013, Guvernul României – prin intermediul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (MDRAP) – a solicitat Băncii Mondiale furnizarea serviciilor de consultanță, în vederea elaborării unei strategii pentru Delta Dunării și zonele limitrofe ale acesteia (Regiunea Delta Dunării), cu orizont 2030.

Delta Dunării este zona la care se face referire ca Rezervația Biosferei Deltei Dunării (RBDD). Aceasta acoperă: (1) Inima Deltei (zona cuprinsă între brațele Sf. Gheorghe și Chilia ale fluviului Dunărea); (2) Complexul lagunar Razim-Sinoe- Babadag cu zonele limitrofe; și (3) Zona de-a lungul fluviului Dunărea, la vest de orașul Tulcea, spre Galați.

Zona studiată – denumită Regiunea Deltei Dunării – acoperă RBDD și zonele sale limitrofe; zona studiată cuprinde municipiul Tulcea, patru orașe (Babadag, Isaccea, Măcin și Sulina) și 32 de comune (numărul total de comune din județul Tulcea este de 46). Patru comune (Corbu, Istria, Mihai Viteazu și Săcele) care fac parte din unitatea administrativ-teritorială a județului Constanța, toate cele patru fiind limitrofe complexului lagunar Razim-Sinoe.

Dezvoltarea strategiei a început cu un Raport-Diagnostic ce a inclus consultări inițiale, în vederea analizării situației actuale, a oportunităților și constrângerilor. Raportul a relevat dubla provocare privind protecția mediului și îmbunătățirea mijloacelor de trai din regiune. Au fost definite ulterior viziunea si obiectivele strategice.

Definirea viziunii pentru regiune, s-a realizat ca urmare a consultărilor suplimentare cu comunitățile locale și autorități, precum și cu reprezentanți ai unităților guvernamentale și a altori actori și O.N.G.-uri. Atelierele consultative au avut loc în opt locații din regiune, la care au participat, în total, peste 300 de participanți din comunele și orașele din întreaga regiune. Acestea au fost urmate de alte două ateliere de lucru similare organizate în București, unul cu participarea tinerilor care au părăsit Delta, din motive de studii sau pentru găsirea unui loc de muncă și unul cu reprezentanții tehnici ai Comisiei inter-instituționale înființată pentru efectuarea studiului.

S-a acordat o atenție specială creării unui echilibru în ceea ce privește abordarea viziunii „de jos în sus” și „de sus în jos”. Viziunea pentru regiunea Delta Dunării (2030) a fost definită ca: o zonă atractivă – cu o biodiversitate deosebită și agricultură și mediu de afaceri vibrante, la scară mică/ medie (artizanale și moderne), unde oamenii trăiesc în armonie cu natura; integrarea economiilor turismului, agricole și piscicole; susținute de centrele de servicii urbane.

Viziunea finală a derivat din două direcții definite anume pentru cele două sub-zone ale regiunii – rezervația biosferei și zonele limitrofe –, corespunzător caracteristicilor diferite ale acestora: (1) Viziunea pentru Delta Dunării (zona Biosferei Delta Dunării): o „Deltă vie" (o zonă în care oamenii trăiesc și lucrează), cu un sprijin echilibrat acordat mediului înconjurător și comunității; o economie locală sănătoasă, durabilă, bazată pe natură și turism cultural; și care să includă un proces de planificare (rezidenți, administrații, mediu de afaceri). (2) În al doilea rând, viziunea pentru zonele limitrofe: o agricultură și mediu de afaceri vibrante, cu rețea de centre de servicii urbane și cu un sector turistic integrat în atracțiile zonei și ale Deltei.

Din această abordare vizionară asumată rezultă două obiective strategice: (1) Conservarea partimoniului unic de mediu printr-un management de mediu ghidat științific și implicarea comunităților locale în a deveni protectori proactivi ai acestui patrimoniu mondial unic; și (2) Dezvoltarea unei economii locale durabile și „verzi”, valorificând avantajele comparative ale zonei, susținute de servicii îmbunătățite. Viziunea și obiectivele strategice au revelat calea de întocmire a unui „Raport de strategie” – care va fi prezentat pe scurt, în cele ce urmează –, fundamentat pe abordarea holistică a evaluării nevoilor pe fiecare sector în parte, care au definit nevoile legate de investitiile fizice, de politică și reforme legislative, de dezvoltarea instituțională și asistență tehnică.

Cei cinci piloni ai dezvoltării durabile

Strategia este structurată pe cinci piloni, ce au reieșit din obiectivele strategice. Acestea corespund celor cinci piloni sub care au fost grupate analizele sectoriale rezultate din evaluările anterioare ale nevoilor. Exemple de intervenții prioritare recomandate în urma studiilor sunt indicate mai jos, în cadrul fiecărui pilon.

Pilonul I: Protecția resurselor naturale si a mediului. Centrul avantajului comparativ pe care îl deține această regiune este reprezentat de bogăția mediului înconjurător. Chiar dacă impune constrângeri anumitor activități economice, aceasta oferă și oportunități semnificative de a aduce un plus de prosperitate regiunii, prin generarea de venit bazat cât mai mult posibil pe utilizarea non-consum a rezervelor naturale vii și pe conservarea tradițiilor culturale locale. Refacerea mediului natural și îmbunătățirea gestionării bunurilor de mediu, reprezintă un pas important. Pe termen lung, durabilitatea va depinde de modul în care localnicii joacă un rol activ de protectori și administratori ai bunurilor culturale și de mediu din Deltă, în parteneriat cu Administrația Rezervației Bisoferei Delta Dunării (ARBDD).

Pilonul II: Valorificarea oportunităților economice prin promovarea avantajelor comparative ale zonei. Bogăția și diversitatea culturală și de mediu ale regiunii aduc oportunități economice industriei turismului și co-beneficii pentru pescuitul și acvacultura locale, agricultură și mici ateliere de meșteșugărit. Printr-o gamă mai diversificată de actracții și programe pentru petrecerea timpului în natură, nu numai că va crește numărul de turiști, dar va crește și durata șederii acestora, ceea ce va genera venituri populației locale, atât din cadrul Rezervației Biosferei (în special în Inima Deltei), cât și în orașele și comunele învecinate.

Pilonul III: Sporirea conectivității și accesibilității. O conectivitate îmbunătățită pentru a spori circulația oamenilor, a bunurilor și a informațiilor va diminua decalajul dintre orașe și locațiile izolate și între regiunile nedezvoltate și cele dezvoltate (de ex. Constanța, unul dintre polii de creștere ai țării), precum și în cadrul regiunii (de ex. între inima deltei și zonele limitrofe). O infrastructuă TIC (Tehnologia Informațiilor și Comunicațiilor) îmbunătățită și o circulație mai rapidă, vor sprijini dezvoltarea turismului.

Pilonul IV: Îmbunătățirea disponibilității și accesibilității la serviciile de bază pentru oricine. Accesul la serviciile urbane de bază (apă, canalizare, eliminarea deșeurilor), la clinici medicale și la educație în regiune este diferențiat, la fel ca și calitatea serviciilor sus-amintite. Îmbunătățirea acestor servicii și soluționarea decalajelor dintre acestea, vor susține dezvoltarea turismului, iar îmbunătățirea serviciilor, parțial prin folosirea TIC, va fi esențială pentru îmbunătățirea sănătății și a mobilității sociale.

Pilonul V: Asigurarea eficienței, accesibilității și durabilității financiare și administrative. Un factor esențial care ar ajuta la dezvoltarea zonei studiate îl reprezintă abilitarea autorităților locale de a dezvolta și de a supraveghea furnizarea de servicii publice. Alternativele la autoritățile locale (concesiuni, instituții externe etc) sunt mai puțin responsabile față de beneficiarii acestor investiții. Dacă nici locanicii, nici autoritățile locale nu pot susține nivelul serviciilor locale din zonă, trebuie să se ofere ajutoare financiare venite prin intermediul unor subvenții specifice de la guvernul central sau va fi nevoie ca serviciile să fie ajustate la un nivel accesibil.

Nu doar autoritățile locale, dar și capacitatea tuturor instituțiilor de a administra tipul și nivelul proiectelor avute în vedere trebuie consolidată.

Strategia va fi cea care va ghida integrarea teritorială pentru regiunea Delta Dunării. Cei cinci piloni strategici demonstrează complementaritate.

Potențialul turistic va rămâne constrâns, dacă serviciile urbane (apă, canalizare și colectarea deșeurilor) și infrastructura turistică nu vor fi îmbunătățite. Servicii precum sănătatea și educația se vor baza tot mai mult pe instrumente de comunicare virtuală. Vor apărea mai multe beneficii pentru turism, dacă atracțiile turistice și pescuitul recreativ, acvacultura, agricultura ecologică, tururi cu ghizi, etc. vor fi dezvoltate. Întrucât bunurile culturale și naturale reprezintă atracția-cheie a regiunii, refacerea, protecția și îmbunătățirea acestora, reprezintă o prioritate de maximă importanță.

Informațiile pe tema pilonilor strategici sunt selectate din Raport 2.2 – „Strategia de Dezvoltare Durabilă Integrată”, MDRAP și Banca Mondială, 2014. Din aceeași sursă se desprinde și următoarea evaluare sintetică:

Față de imaginea și evoluția ideală, idilică a Deltei Dunării în următoarele decenii, strategii au fost nevoiți să includă în abordarea teoretică și o serie de inevitabile compromisuri, principalul fiind acela de a oferi direcții pentru o dezvoltare economică fără a se avea un impact nepotrivit asupra mediului, în special în deltă. Între aceste direcții: (a) Crearea de facilități în turism, pescuit și transport naval prin dragare și alte lucrări, în același timp cu sporirea bunurilor biodiversității în zona umedă, aducând-o cât mai mult spre cursul său natural; (b) Îmbunătățirea accesului pentru populația din deltă prin reabilitarea drumurilor existente (nu construirea altora noi); (c) Căutarea unor soluții accesibile pentru apă și canalizare pentru locuitorii cu posibilitate financiară, pe care autoritățile locale să le opereze și întrețină; accent strategic limitat pe pescuitul comercial versus tranziția către pescuit sportiv cu o valoare mai ridicată; (d) O atenție aparte către sprijinirea îmbunătățirii structurilor de cazare actuale, mai degrabă decât pe construirea unora noi, ca parte a propunerii de dezvoltare a unui turism la scară mică, bazat pe natură și cultură, până când cererea va garanta extinderea.

Contextul și finalitatea strategiei

Diferit față de logica abordării capitolelor interioare, în acest caz al Deltei am lăsat pentru final recapitularea pașilor care au dus la elaborarea acestui document strategic – prin parteneriat internațional și cu cofinanțare externă multiplă –; un demers important nu doar pentru Biosfera Delta Dunării, ci pentru (eco)turismul românesc în ansamblu (pentru întreaga Românie, de fapt), întrucât arată că mecanismele abordării strategice pe principiile dezvoltării durabile sunt funcționale și se pot dovedi eficiente.

În septembrie 2013 Guvernul României a solicitat Băncii Mondiale să ofere servicii de consultanță cu scopul de a elabora o strategie pentru Delta Dunării și comunele din jur. Principalul obiectiv al serviciilor actuale este de a asista la dezvoltarea planificată și sensibilă din punct de vedere al mediului în regiunea Delta Dunării, o regiune bogată a României, dar cu provocări din punct de vedere economic.

Ca răspuns la această solicitare s-a realizat un diagnostic amănunțit al situației existente în ceea ce privește accesul la seriviciile de bază, oportunități de creere de locuri de muncă și de creștere, precum și constrângeri în calea dezvoltării. Evaluarea diagnosticului a fost completată cu informații ce au provenit din consultările publice care au fost organizate cu participarea localnicilor si a actorilor implicați în ceea ce privește „preferința” acestora legată de modul în care ar arăta viitorul în regiunea Delta Dunării.

Viziunea – care și-a luat că barem de împlinire anul 2030 – a identificat nevoi, inclusiv schimbări politice, care, pentru a transforma viziunea în realitate, au fost prezentate într-un Raport de Evaluare a Nevoilor. Această Strategie reprezintă pasul următor în procesul de planificare a intervențiilor ce vor avea loc în zona Deltei Dunării, prezentând principalele teme și direcții de dezvoltare. Procesul de Evaluare a Nevoilor (EN) a identificat măsurile și intervențiile necesare obținerii obiectivelor strategice generale, precum și cele sectoriale ce stau la baza creării Strategiei. Strategia identifică zonele prioritare de intervenție recomandate și proiectele cheie din cadrul proiectului pentru fiecare sector în parte, în baza criteriilor cu un impact previzibil asupra obiectivelor strategice, dimensiunii geografice, nivelului de pregătire și durabilitate financiară și administrativă.

Strategia le leagă pe toate acestea cu resursele financiare ce vor fi alocate prin instrumentul ITI (Investiții Teritoriale Integrate), al Comisiei Europene, pe baza unor etape strategice obligatorii – Evaluarea Strategică de Mediu, Propunerea ITI și Planul de Acțiune – au a descrie, prioritiza și ajuta la operaționalizarea tuturor proiectelor propuse. În august 2014 a fost semnat Acordul de Parteneriat între Guvernul României și Comisia Europeană, 2014 – 2020, în valoare de 43 de miliarde de euro, dintre care un miliard de euro urmează a reveni proiectelor din cadrul Strategiei de dezvoltare durabilă a Rezervației Biosferei Delta Dunării.

PROVOCAREA DURABILITĂȚII

Într-un preambul la Master-Planul pentru Turismul din România 2007-2026, livrat guvernanților și publicității în 2007, experții Organizației Mondiale a Turismului – OMT porneau, între altele, de la următoarea considerație: „Punctul slab al strategiilor anterioare de dezvoltare ale turismului a fost neimplementarea recomandărilor.” Riscul acesta – al unor viziuni și obiective „de sertar” – există în continuare la nivelul societății românești, în special ca meteahnă a decidenților politici și a făuritorilor de politici publice.

Cum menționam anterior, în procesul de redactare a variilor strategii naționale, teritoriale și sectoriale din România ultimilor ani există anumite lipsuri de corelare și de convergență. Aminteam că Master-Planul pentru Turism a fost redactat înainte ca să existe o Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă – ba chiar înaintea recomandărilor-cadru ale Uniunii Europene privind turismul durabil – ceea ce ar fi trebuit să ducă, la un moment dat, la revizuirea și actualizarea respectivului master-plan. Tocmai pentru ca acesta să nu rămână un dosar prăfuit într-un raft, un document ale cărui recomandări nu doar să nu ajungă a fi implementate, dar nici măcar valorificate ca punct de plecare pentru eventuala reluare a abordărilor.

În esență, ideal ar fi ca toate documentele strategice – fie de țară, fie (trans)sectoriale – să fie corelate între ele, și, în al doilea rând ar trebui privite ca trepte intermediare ale diverselor evoluții pe care încearcă să le proiecteze în viitor, documente „vii”, deschise unui permanent proces de revizuire și chiar de restaurare în spiritul noilor provocări și oportunități. Dincolo de nobilele lor intenții și de profesionalismul celor care le-au alcătuit, aceste strategii trebuie să fie organic împletite cu realitatea, pentru a avea calitatea și capacitatea de a mobiliza resurse umane și materiale pentru împlinirea obiectivelor lor.

De asemenea, parcurgând numeroasele puncte și subpuncte, capitole și subcapitole ale documentelor strategice nu putem să nu remarcăm stufoșenia și, pe alocuri, prețiozitatea lor exagerată – elemente care nu o dată fac să se piardă din vedere direcțiile simple și eficiente, țintele accesibile înțelegerii unanime, mai ușor de urmat și poate mai ușor de pus în practică. Spre exemplu, nu este ușor de pornit la drum în baza unui document strategic care enunță 25 de obiective principale, mai mult sau mai puțin omogene, dintre care ultimul este „Dezvoltarea unei Strategii de Implementare Eficiente pentru a asigura îndeplinirea obiectivelor Master-Planului.” Cu alte cuvinte, ultima recomandare este de a redacta un nou document pentru buna implementare a recomandărilor anterioare. O strategie a strategiei, sau chiar mai multe…

Pentru a nu se crea acea prăpastie de netrecut între teorie și practică – cusur nu doar românesc – este important ca principalele obiective să fie formulate simplu, pe înțelesul tuturor și comunicate în așa fel încât cei mai mulți dintre cei cărora le sunt adresate (cetățenii unei țări sau locuitorii planetei) să fie lămuriți de beneficiile directe. Spiritul care trebuie să predomine în diseminarea acestui tip de inițiative ar fi bine să fie asemănător celui al Obiectivelor Mileniului.

Din această perspectivă, conceptul durabilitatății turismului și o implicita strategie de implementare a acestuia ar fi mai ușor de explicat tuturor beneficiarilor dacă s-ar promova dinamic și consecvent ideiile sale de bază. Spre exemplu, în ceea ce privește Master-Planul pentru Turism din 2007 – lăsând deoparte faptul că nu beneficiază de niciun fel de dezbatere sau popularizare, nici în varianta sa vizionară, nici în cea tehnică – există enunțate în text acele elemente care ar putea suscita interesul general și a care, în caz de răspândire, ar putea fi asumate de public ca principii călăuzitoare.

Concret, „se anticipează că populația României va beneficia din dezvoltarea turismului prin: Creșterea încasărilor valutare; Aducerea economiei și societății românești la nivelul existent în țările Uniunii Europene; Creșterea calității vieții; Creșterea și încurajarea investițiilor în toate domeniile adiacente ale turismului; Stimularea creării de locuri de muncă; Stimularea dezvoltării; Consolidarea sporirii și păstrării patrimoniului cultural; Contribuția la dezvoltarea și conservarea resurselor materiale și naturale din întreaga țară; și Distribuirea beneficiilor turismului în toate regiunile României.”

Desigur, formulările nu sunt cele mai prietenoase (încă persistă unele ecouri ale „limbajului de lemn”), ordinea nu este poate cea mai convingătoare și, nu în ultimul rând, lipsește din discurs chiar conceptul central al durabilității, sau alăturarea vizionară de „turism durabil”. Dar, cu rigoare și bună credință, acest tip de abordare ar prinde rădăcini și în cele din urmă ar rodi.

Să mai notăm că aceste exerciții de nuanțare și de a identifica cele mai bune (respectiv cele mai eficiente, cele mai ingenioase, cele mai valoroase) soluții pentru promovarea mesajului durabilității dezvoltării lumii contemporane nu reprezintă un moft al zilei sau o modă trecătoare a acestor vremuri, ci însăși cheia unui demers fundamental al existenței umanității: a înțelege și a învăța din greșelile trecutului înseamnă a înțelege provocările prezentului și a învăța calea spre un viitor mai bun, sau cel puțin rezonabil, pe care lumea de azi este datoare să-l lase moștenire generațiilor care vin.

Concluzia principală este simplă: DURABILITATEA, un concept minunat – care, iată, izvorește laolaltă cu Amazonul tocmai din Peru și se varsă dimpreună cu Dunărea în Marea Neagră, doar pentru a lua de la capăt înconjurul lumii – este o necesitate atât pentru fiecare cetățean, cât și pentru omenire în ansamblu. Este, drept urmare, o provocare la împreună-lucrarea tuturor semenilor planetari, pentru a transforma acest vis de viață roditoare nu doar într-o realitate a zilei de mâine, dar și într-o binecuvântare durabilă.

BIBLIOGRAFIE

Autori

Arrow, K. J.; Dasgupta, P.; Goulder, L.; Daily, G.; Ehrlich, P. R.; Heal, G. M.; Levin, S.; Maler, K.-G.; Schneider, S.; Starrett, D. A.; Walker, B., „Are we consuming too much?”, în Journal of Economic Perpectives 18/3);

Ayong Le Kama, A. D., „Sustainable growth renewable resources, and pollution”, în Journal of Economic Dynamics and Control, 25/12, 2001);

Baden, John, „L’économie politique du developpement durable”, ICREI);

Barbier, Edward B., Natural Resources and Economic Development, Cambridge University Press, 2006);

Barbier, E., „The Concept of Sustainable Economic Development”, în Environmental Conservation, 14, 1987);

Barbour Elisa; Deakin, Elizabeth A., „Smart Growth Planning for Climate Protection”, în Journal of the American Planning Association, 78/1, 2012;

Bedsworf, Louise, W.; Hanak, Ellen, „Adaptation to Climate Change”, în Journal of the American Planning Association, 76/4, 2010;

Bierregard, Richard; Gascon, Claude; Lovejoy, Thomas, L.; Mesquita, Rita, ed., Lessons from Amazonia: The Ecology and Conservation of a Fragmented Forest, Yale University Press, 2001;

Blewitt, John, Understanding Sustainable Development, Routlegde, 2015;

Brown, L. R., World on the Edge, Earth Policy Institute, Norton, 2011;

Buehler, Ralph; Pucher, John, „Sustainable Transport in Freiburg: Lessons from Germany’s Environmental Capital”, în International Journal of Sustainable Transportation, 2011;

Butler, Rhett A., „Pădurile tropicale”, în world. mongabay.com, 2008;

Campbell, Scott, „Green Cities, Growing Cities, Just Cities?: Urban planning and the Contradictions of Sustainable Development”, în Journal of the American Planning Association, 1996;

Cypher, Sarah, „I got duped by Glenn Beck!”, în Salon.com, în The New York Times, 2012;

Daly, H. E., Towards a Steady State Economy, San Francisco, Freeman, 1973

Dasgupta, P. „The idea of sustainable development”, în Sustainability Science 2/1, 2007;

DeSimone & Popoff, Eco-Efficiency: The Business Link to sustainable development, Cambridge, MIT Press, 1997;

Dyllick, T.; Hockerts, K., „Beyond the business case for corporate sustainability”, în Business Strategy and the Environment, 11/2;

Faber, Malte, „How to be an ecological economist”, în Ecological Economist, 66/1, 2008;

Fainstein, Susan, S., „New Directions in Planning Theory”, în Urban Affairs Review, 35, 2000;

Falk, Ben, The Resilient Farm and Homestead: An Innovative Permaculture and Whole Systems Design Approach, Chelsea Green, 2013;

Finn, Donovan; Our Uncertain Future: Can Good Planning Create Sustainable Communities?, PhD Dissertation, Univ. of Illinois at Urbana Champaign, 2009;

Giurgiu, V., 1978, Conservarea pădurilor. Editura Ceres, București;

Giurgiu, V., Pădurea și viitorul. Editura Ceres, București, 1982;

Giurgiu, V., Pădurile noastre: ieri, astăzi, mâine. CMDPA, București, 1986;

Giurgiu, V., 1998, Quo vadis silva. Academica, 1998;

Grober, Ulrich, Deep roots: A conceptual history of “sustainable development”, Wissenschatfszentrum Berlin für Sozialforschung, 2007;

Hamilton, K.; Clemens, M., “Genuine savings rates in developing countries”, în World Bank Economy Review, 13, 1999;

Heal, Geoffrey, „Climate Economics: A Meta-Review and Some Suggestions for Future Research”, în Review of Environmental Economics and Policy (Oxford Journals, 2009).

Istrate, Ion.; Bran, Florina; Roșu, Anca Gabriela – Economia turismului și mediul înconjurător, Ed. Economica, Bucuresti, 1996

Jafari, J., „Creation of the intergovernmental world tourism organization”, în Annals of Tourism Research).

Jamison, Peter; „Fears of Agenda 21 Go Mainstream in the Republican Party platform”, în Tampa Bay Times, 2012 și în „Republican Platform 2012”);

Kaufman, Leslie; Kate Zernike, „Activists Fight Green Projects, Seeing U.N. Plot”, în New York Times, 2012;

Kirby, Kathryn R.; Laurance, William F.; Albernaz, Ana K.; Schroth, Götz; Fearnside, Philip M.; Bergen, Scott; M. Venticinque, Eduardo; Costa, Carlos da, „The future of deforestation in the Brazilian Amazon”, în Futures 38/4;

Korowitz, David, Ignorance by Consensus, Foundation for the Economics of Sustainability, 2012;

Laporte, Sébastien, „Agenda 21: l’opposition n’y voit qu’une imposture”, în l’Union: Champagne, Ardenne, Picardie, 2012;

Levine, Jonathan, “Urban Transportation and Social Equity: Transportation Planning Paradigma that Impede Policy Reform”, în Naomi Carmon and Susan S. Fainstein, eds. Policy, Planning and People: promoting Justice in Urban Development, Penn, 2013;

Magee, Liam; Scerri, Andy; James, Paul; Thom, James, A.; Padgham, Lin; Hickmott, Sarah; Deng, Hepu; Cahill, Felicity, “Reframing social sustainability reporting: Towards an engaged approach”, în Environment, Development and Sustainabilty , 2013;

Manning, Stephen; Boons, Frank; Von Hagen, Oliver; „National Context Matter: The Co-Evolution of Sustainability Standards in Global Value Chains”, în Ecological Economics, 83;

Margulis, Sergio, „Causes of Deforestation of the Brazilian Amazon”, în World Bank Working Paper No. 22, Washington D.C.: The World Bank. Retrieved September 4, 2008;

Meadows, D. H.; Meadows, D. L.; Randers, J.; Behrens W. W. III, The Limits to Growth, New York, Universe Books, 1972 și Meadows D. H.; Randers, Jørgen; Meadows, D. L., Limits to Growth: The 30-year Update, Chelsea Green Publishing, 2004;

Murthy, A. S.; Narasimha Mohle, Henry, “Transportation Engineering Basics”, American Society of Civil Engineers, 2001;

Newman, Alex, „Alabama adopts First Official State Ban on UN Agenda 21”, în The New American, 2012;

Neacșu, Nicolae, „Turismul și dezvoltarea durabilă”, Ed. Expert, București, 2000;

Nistoreanu, Puiu & colectiv – Ecoturism și turism rural, București, Ed. ASE, 2003;

Parke, Harriet, „Agenda 21 by Glenn Beck”, în USA Today, 2012

Polk, James, „Time to Strengthen Ties with Peru”, în Foreign Policy in Focus, 2009;

Reinecke, Julianne; Manning, Stephen; „The Emergence of a Standards Market: Multiplicity of Sustainability Standards in the Global Coffee Industry”, în Organization Studies, 33;

Romero, Simon, „Once Hidden by Forest, Carvings in Land Attest to Amazon’s Lost World”, în New York Times,2012;

Salazar, Milagros, „ENVIRONMENT-PERU: ‘For Sale’ Signs in Amazon Jungle, în Inter Press Service;

Schaltegger, S.; Sturm, A.,”Eco-Efficency by Eco-Controlling”, Zürich, 1998;

Smardon, Richard, „A comparison of local agenda 21 implementation in North American, European and Indian cities”, în Management of Environmental Quality: An International Journal 19;

Smith, Charles & Rees, Gareth, Economic Development, Basingstoke: MacMillan, 1998;

Stavins, R.; Wagner, A.; Wagner, G., „Interpreting Sustainability in Economic Terms: Dynamic Efficiency Plus Intergenerational Equity”, în Economic Letters 79/3, 2001;

Steinfeld, Henning; Gerber, Pierre; Wassenaar, T. D.; Castel, Vincent, Lifestock’s Long Shadow: Environmental Issues and Options. Food and Agriculture Organization of the United Nations. Retrieved August 19, 2008;

Taib, Fauziah, Malaysia and UNCED, London: Kluwer Law International, 1997)

Vittor, Luis, „The law of the jungle, to sell the Amazon basin”, în Agencia Latinoamericana de informacián, 2008;

Watkins & and Griffiths, J., „Forest Destruction and Sustainable Agriculture in the Brazilian Amazon: a Literature Review (Doctoral dissertation, The University Reading, în Dissertation Abstracts International, 2000;

White, F.; Stallones, L.; Last, J. M., Global Public Health: Ecological Foundations, Oxford University Press, 2013;

Williams, M., Deforesting the Earth: From Prehistory to Global Crisis (Abridged ed.). Chicago, IL: The University of Chicago Press, 2006;

Instituții/ Organizații/ Documente publice

*** „Agenda pentru un turism durabil și competitiv”, în Europa. Sinteze ale legislației UE, 15-02-2008);

*** „Agenda 21 for culture, 2014;

*** „Amazon deforestation jumps 29%”, în The Guardian, 2014;

*** „Beef exports fuel loss of Amazonian forest, în CIFOR News Online, Number 36;

*** „Bringing human health and wellbeing back into sustainable development”, în IISD Annual Report, 2011/12;

*** „Charter of the New Urbanism” și “Beauty, Humanism, Continuity between Past and Future”. Traditional Architecture Group, 2014;

*** „Chinese to become official language of World Tourism Organization”, Minsk: Belarusian Telegraph Agency, 2012;

*** Dezvoltarea durabilă a turismului, Târgu-Mureș, Colegiul Economic „Transilvania”, 2015;

*** „Enhancing capacities for Sustainable Tourism for Development in Developing Countries”, Guidebook, „UNWTO”, 2013.

*** „Global Code of Ethics for Turism”, UN World Tourism Organization, 2011;

*** „ICLEI Local Governments for Sustainability: Global Members”, 2012.

*** IPCC Fifth Assessment Report, 2014 „Climate Change-2014: Impacts, Adaptation and Vulnerability”, Geneva, Switzerland, 2014;

*** „Issue Brief: Smart-Growth: Building Livable Communities”, American Institute of Architects, 2014.

*** Making Tourism More Sustainable. A Guide for Policy Makers, Paris & Madrid, UN Environment Programme and World Tourism Organization, 2005;

*** Master-Planul pentru Dezvoltarea Turismului Național 2007-2026, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – MDRAP, București; 2007;

*** „Millenium Development Goals”, 2000;

*** Network-Project, 1998, Environmental Glossary.

*** „Organizații internaționale: Organizația Mondială a Turismului”, Agerpres, 2015;

*** „Pădurea Trivale, defrișată cu girul prefecților de Argeș”, în ZiuaNews, 2013;

*** „Pădurile din Balcani, amenințate de defrișări și proiecte imobiliare haotice”, în Mediafax, 2010;

*** „Rio + 10” (2002) – Summit-ul de la Johannesburg, în, ANPM București, 2014 și „Agenda 21/ Rio+10”, 2015;

*** „Raport 2.2 – Strategia de Dezvoltare Durabilă Integrată”, MDRAP și “The World Bank”, 2014;

*** „Report of the World Commission on Environment and Development” : Our Common Future, 1987;

*** „Rio + 20”, în “Gala Societății Civile și Millenium People”, 2012;

*** Romania, Travel&Tourism Economic Impact, WTTC, 2006; 2014;

*** „Secret agenda at city hall”, în Wyoming Tribune Eagle, 2012 & „Senators attack sustainable development, Agenda 21”, în The Courier-Journal, 2013;

*** Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă a României. Orizont 2013 – 2020 – 2030; Guvernul României, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, 2008;

*** Strategia națională de dezvoltare a ecoturismului, Faza I, Experiența ecoturistică la nivel național și internațional, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Turism, București; 2009;

*** Strategia națională de dezvoltare a ecoturismului, Faza a II-a, Planul strategic de dezvoltare a ecoturismului în România, INCD-T, București, 2009;

*** „Strategia U.E. pentru Dezvoltarea Durabilă”, în Rural Online, 2014;

*** „The 13-th sessions of the Open Working Group on Sustainable Developments Goals”. United Nations Department of Economic and Social Affairs, 2015;

*** „The Tea Party Activists Fight Agenda 21, Seeing Threatening U.N. Plot”, în Huffington Post, 2012;

*** Tourism Strategy of Turkey – 2023, Ministry of Culture and Tourism, Ankara, 2007;

*** United Nations Development Platform, Agenda 21, 1992;

*** „UNCTAD”, 2014;

*** „United Cities and Local Governments, Commitee on Culture”, List of Cities Local Governments and Organizations, 2012;

*** United Nations, General Assembly, 48th Plenary Meeting, World Charter for Nature, 1982;

*** „What is Agenda 21?”, ICLIUSA, 2012;

*** World Conservation Strategy: Living Resource Conservation for Sustainable Development, International Union for Conservation of Nature and Natural Resources, 1980;

*** „World Tourism Organization”, în WTO NEWS, 2003;

BIBLIOGRAFIE

Autori

Arrow, K. J.; Dasgupta, P.; Goulder, L.; Daily, G.; Ehrlich, P. R.; Heal, G. M.; Levin, S.; Maler, K.-G.; Schneider, S.; Starrett, D. A.; Walker, B., „Are we consuming too much?”, în Journal of Economic Perpectives 18/3);

Ayong Le Kama, A. D., „Sustainable growth renewable resources, and pollution”, în Journal of Economic Dynamics and Control, 25/12, 2001);

Baden, John, „L’économie politique du developpement durable”, ICREI);

Barbier, Edward B., Natural Resources and Economic Development, Cambridge University Press, 2006);

Barbier, E., „The Concept of Sustainable Economic Development”, în Environmental Conservation, 14, 1987);

Barbour Elisa; Deakin, Elizabeth A., „Smart Growth Planning for Climate Protection”, în Journal of the American Planning Association, 78/1, 2012;

Bedsworf, Louise, W.; Hanak, Ellen, „Adaptation to Climate Change”, în Journal of the American Planning Association, 76/4, 2010;

Bierregard, Richard; Gascon, Claude; Lovejoy, Thomas, L.; Mesquita, Rita, ed., Lessons from Amazonia: The Ecology and Conservation of a Fragmented Forest, Yale University Press, 2001;

Blewitt, John, Understanding Sustainable Development, Routlegde, 2015;

Brown, L. R., World on the Edge, Earth Policy Institute, Norton, 2011;

Buehler, Ralph; Pucher, John, „Sustainable Transport in Freiburg: Lessons from Germany’s Environmental Capital”, în International Journal of Sustainable Transportation, 2011;

Butler, Rhett A., „Pădurile tropicale”, în world. mongabay.com, 2008;

Campbell, Scott, „Green Cities, Growing Cities, Just Cities?: Urban planning and the Contradictions of Sustainable Development”, în Journal of the American Planning Association, 1996;

Cypher, Sarah, „I got duped by Glenn Beck!”, în Salon.com, în The New York Times, 2012;

Daly, H. E., Towards a Steady State Economy, San Francisco, Freeman, 1973

Dasgupta, P. „The idea of sustainable development”, în Sustainability Science 2/1, 2007;

DeSimone & Popoff, Eco-Efficiency: The Business Link to sustainable development, Cambridge, MIT Press, 1997;

Dyllick, T.; Hockerts, K., „Beyond the business case for corporate sustainability”, în Business Strategy and the Environment, 11/2;

Faber, Malte, „How to be an ecological economist”, în Ecological Economist, 66/1, 2008;

Fainstein, Susan, S., „New Directions in Planning Theory”, în Urban Affairs Review, 35, 2000;

Falk, Ben, The Resilient Farm and Homestead: An Innovative Permaculture and Whole Systems Design Approach, Chelsea Green, 2013;

Finn, Donovan; Our Uncertain Future: Can Good Planning Create Sustainable Communities?, PhD Dissertation, Univ. of Illinois at Urbana Champaign, 2009;

Giurgiu, V., 1978, Conservarea pădurilor. Editura Ceres, București;

Giurgiu, V., Pădurea și viitorul. Editura Ceres, București, 1982;

Giurgiu, V., Pădurile noastre: ieri, astăzi, mâine. CMDPA, București, 1986;

Giurgiu, V., 1998, Quo vadis silva. Academica, 1998;

Grober, Ulrich, Deep roots: A conceptual history of “sustainable development”, Wissenschatfszentrum Berlin für Sozialforschung, 2007;

Hamilton, K.; Clemens, M., “Genuine savings rates in developing countries”, în World Bank Economy Review, 13, 1999;

Heal, Geoffrey, „Climate Economics: A Meta-Review and Some Suggestions for Future Research”, în Review of Environmental Economics and Policy (Oxford Journals, 2009).

Istrate, Ion.; Bran, Florina; Roșu, Anca Gabriela – Economia turismului și mediul înconjurător, Ed. Economica, Bucuresti, 1996

Jafari, J., „Creation of the intergovernmental world tourism organization”, în Annals of Tourism Research).

Jamison, Peter; „Fears of Agenda 21 Go Mainstream in the Republican Party platform”, în Tampa Bay Times, 2012 și în „Republican Platform 2012”);

Kaufman, Leslie; Kate Zernike, „Activists Fight Green Projects, Seeing U.N. Plot”, în New York Times, 2012;

Kirby, Kathryn R.; Laurance, William F.; Albernaz, Ana K.; Schroth, Götz; Fearnside, Philip M.; Bergen, Scott; M. Venticinque, Eduardo; Costa, Carlos da, „The future of deforestation in the Brazilian Amazon”, în Futures 38/4;

Korowitz, David, Ignorance by Consensus, Foundation for the Economics of Sustainability, 2012;

Laporte, Sébastien, „Agenda 21: l’opposition n’y voit qu’une imposture”, în l’Union: Champagne, Ardenne, Picardie, 2012;

Levine, Jonathan, “Urban Transportation and Social Equity: Transportation Planning Paradigma that Impede Policy Reform”, în Naomi Carmon and Susan S. Fainstein, eds. Policy, Planning and People: promoting Justice in Urban Development, Penn, 2013;

Magee, Liam; Scerri, Andy; James, Paul; Thom, James, A.; Padgham, Lin; Hickmott, Sarah; Deng, Hepu; Cahill, Felicity, “Reframing social sustainability reporting: Towards an engaged approach”, în Environment, Development and Sustainabilty , 2013;

Manning, Stephen; Boons, Frank; Von Hagen, Oliver; „National Context Matter: The Co-Evolution of Sustainability Standards in Global Value Chains”, în Ecological Economics, 83;

Margulis, Sergio, „Causes of Deforestation of the Brazilian Amazon”, în World Bank Working Paper No. 22, Washington D.C.: The World Bank. Retrieved September 4, 2008;

Meadows, D. H.; Meadows, D. L.; Randers, J.; Behrens W. W. III, The Limits to Growth, New York, Universe Books, 1972 și Meadows D. H.; Randers, Jørgen; Meadows, D. L., Limits to Growth: The 30-year Update, Chelsea Green Publishing, 2004;

Murthy, A. S.; Narasimha Mohle, Henry, “Transportation Engineering Basics”, American Society of Civil Engineers, 2001;

Newman, Alex, „Alabama adopts First Official State Ban on UN Agenda 21”, în The New American, 2012;

Neacșu, Nicolae, „Turismul și dezvoltarea durabilă”, Ed. Expert, București, 2000;

Nistoreanu, Puiu & colectiv – Ecoturism și turism rural, București, Ed. ASE, 2003;

Parke, Harriet, „Agenda 21 by Glenn Beck”, în USA Today, 2012

Polk, James, „Time to Strengthen Ties with Peru”, în Foreign Policy in Focus, 2009;

Reinecke, Julianne; Manning, Stephen; „The Emergence of a Standards Market: Multiplicity of Sustainability Standards in the Global Coffee Industry”, în Organization Studies, 33;

Romero, Simon, „Once Hidden by Forest, Carvings in Land Attest to Amazon’s Lost World”, în New York Times,2012;

Salazar, Milagros, „ENVIRONMENT-PERU: ‘For Sale’ Signs in Amazon Jungle, în Inter Press Service;

Schaltegger, S.; Sturm, A.,”Eco-Efficency by Eco-Controlling”, Zürich, 1998;

Smardon, Richard, „A comparison of local agenda 21 implementation in North American, European and Indian cities”, în Management of Environmental Quality: An International Journal 19;

Smith, Charles & Rees, Gareth, Economic Development, Basingstoke: MacMillan, 1998;

Stavins, R.; Wagner, A.; Wagner, G., „Interpreting Sustainability in Economic Terms: Dynamic Efficiency Plus Intergenerational Equity”, în Economic Letters 79/3, 2001;

Steinfeld, Henning; Gerber, Pierre; Wassenaar, T. D.; Castel, Vincent, Lifestock’s Long Shadow: Environmental Issues and Options. Food and Agriculture Organization of the United Nations. Retrieved August 19, 2008;

Taib, Fauziah, Malaysia and UNCED, London: Kluwer Law International, 1997)

Vittor, Luis, „The law of the jungle, to sell the Amazon basin”, în Agencia Latinoamericana de informacián, 2008;

Watkins & and Griffiths, J., „Forest Destruction and Sustainable Agriculture in the Brazilian Amazon: a Literature Review (Doctoral dissertation, The University Reading, în Dissertation Abstracts International, 2000;

White, F.; Stallones, L.; Last, J. M., Global Public Health: Ecological Foundations, Oxford University Press, 2013;

Williams, M., Deforesting the Earth: From Prehistory to Global Crisis (Abridged ed.). Chicago, IL: The University of Chicago Press, 2006;

Instituții/ Organizații/ Documente publice

*** „Agenda pentru un turism durabil și competitiv”, în Europa. Sinteze ale legislației UE, 15-02-2008);

*** „Agenda 21 for culture, 2014;

*** „Amazon deforestation jumps 29%”, în The Guardian, 2014;

*** „Beef exports fuel loss of Amazonian forest, în CIFOR News Online, Number 36;

*** „Bringing human health and wellbeing back into sustainable development”, în IISD Annual Report, 2011/12;

*** „Charter of the New Urbanism” și “Beauty, Humanism, Continuity between Past and Future”. Traditional Architecture Group, 2014;

*** „Chinese to become official language of World Tourism Organization”, Minsk: Belarusian Telegraph Agency, 2012;

*** Dezvoltarea durabilă a turismului, Târgu-Mureș, Colegiul Economic „Transilvania”, 2015;

*** „Enhancing capacities for Sustainable Tourism for Development in Developing Countries”, Guidebook, „UNWTO”, 2013.

*** „Global Code of Ethics for Turism”, UN World Tourism Organization, 2011;

*** „ICLEI Local Governments for Sustainability: Global Members”, 2012.

*** IPCC Fifth Assessment Report, 2014 „Climate Change-2014: Impacts, Adaptation and Vulnerability”, Geneva, Switzerland, 2014;

*** „Issue Brief: Smart-Growth: Building Livable Communities”, American Institute of Architects, 2014.

*** Making Tourism More Sustainable. A Guide for Policy Makers, Paris & Madrid, UN Environment Programme and World Tourism Organization, 2005;

*** Master-Planul pentru Dezvoltarea Turismului Național 2007-2026, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – MDRAP, București; 2007;

*** „Millenium Development Goals”, 2000;

*** Network-Project, 1998, Environmental Glossary.

*** „Organizații internaționale: Organizația Mondială a Turismului”, Agerpres, 2015;

*** „Pădurea Trivale, defrișată cu girul prefecților de Argeș”, în ZiuaNews, 2013;

*** „Pădurile din Balcani, amenințate de defrișări și proiecte imobiliare haotice”, în Mediafax, 2010;

*** „Rio + 10” (2002) – Summit-ul de la Johannesburg, în, ANPM București, 2014 și „Agenda 21/ Rio+10”, 2015;

*** „Raport 2.2 – Strategia de Dezvoltare Durabilă Integrată”, MDRAP și “The World Bank”, 2014;

*** „Report of the World Commission on Environment and Development” : Our Common Future, 1987;

*** „Rio + 20”, în “Gala Societății Civile și Millenium People”, 2012;

*** Romania, Travel&Tourism Economic Impact, WTTC, 2006; 2014;

*** „Secret agenda at city hall”, în Wyoming Tribune Eagle, 2012 & „Senators attack sustainable development, Agenda 21”, în The Courier-Journal, 2013;

*** Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă a României. Orizont 2013 – 2020 – 2030; Guvernul României, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, 2008;

*** Strategia națională de dezvoltare a ecoturismului, Faza I, Experiența ecoturistică la nivel național și internațional, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Turism, București; 2009;

*** Strategia națională de dezvoltare a ecoturismului, Faza a II-a, Planul strategic de dezvoltare a ecoturismului în România, INCD-T, București, 2009;

*** „Strategia U.E. pentru Dezvoltarea Durabilă”, în Rural Online, 2014;

*** „The 13-th sessions of the Open Working Group on Sustainable Developments Goals”. United Nations Department of Economic and Social Affairs, 2015;

*** „The Tea Party Activists Fight Agenda 21, Seeing Threatening U.N. Plot”, în Huffington Post, 2012;

*** Tourism Strategy of Turkey – 2023, Ministry of Culture and Tourism, Ankara, 2007;

*** United Nations Development Platform, Agenda 21, 1992;

*** „UNCTAD”, 2014;

*** „United Cities and Local Governments, Commitee on Culture”, List of Cities Local Governments and Organizations, 2012;

*** United Nations, General Assembly, 48th Plenary Meeting, World Charter for Nature, 1982;

*** „What is Agenda 21?”, ICLIUSA, 2012;

*** World Conservation Strategy: Living Resource Conservation for Sustainable Development, International Union for Conservation of Nature and Natural Resources, 1980;

*** „World Tourism Organization”, în WTO NEWS, 2003;