Turismul Domeniu de Valorificare a Resurselor Naturale

INTRODUCERE

TURISMUL – DOMENIU DE VALORIFICARE A RESURSELOR NATURALE

Turismul este definit ca fiind : ,,Activitate cu caracter recreativ sau sportiv, constând din parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distanțe, pentru vizitarea regiunilor pitorești, a localitaților, a obiectivelor culturale, economice,etc.”

Turismul reprezintă o activitate prin care oamenii își petrec timpul liber, deplasându-se în localități sau zone aflate la o anumită distanță față de localitatea de domiciliu, pentru odihnă sau tratament, pentru a se distra și a face sport, pentru a vizita oameni și locuri, monumente și muzee, pentru a-și îmbogăți cunoștințele generale.

Turiștii sunt persoanele care se deplasează în alte localități sau regiuni pitorești, cu scopul de recreere sau de a participa la diverse competiții sportive , efectuează o călătorie de agrement , se deplasează în stațiunile balneo-climaterice pentru tratarea diferitelor afectiuni ale sănătății, călătoresc pentru participarea la activități religioase, la conferințe sau reuniuni științifice sau în scopuri culturale.

In condițiile stresantei vieți contemporane, tot mai mulți locuitori din marile orașe aglomerate, doresc petrecerea unei vacanțe în mijlocul naturii, într-un mediu nepoluat.

Turismul, ca domeniu de activitate economico-socială, este dependent de mediul înconjurător și de resursele sale naturale, calitatea acestuia favorizează desfășurarea activităților turistice.

Sunt considerate resursele naturale: terenurile arabile, a pădurile, apele, zăcămintele de minereuri și minerale.

Relieful, marea, lacurile, râurile, pădurile, apele minerale, aerul, monumentele naturii sau de arta și arhitectură, componente ale mediului, constituie resurse turistice ce contribuie la desfășurarea turismului de odihnă și recreere, de tratament balneo-climateric, drumețiilor, turismului de litoral și a celui cultural. Diversitatea și calitatea acestor resurse cu proprietăți nealterate, cresc interesul lor turistic, răspunzănd unor foarte variate motivații turistice.

Resurse turistice degradate se materializează în scăderea cererii turistice, în utilizarea mai redusă a bazei materiale turistice, generează imposibilitatea valorificării lor ca surse de venituri, având efecte negative din punct de vedere economic.

Din punct de vedere socio-cultural, degradările produse resurselor naturale, reduc posibilitatea de refacere a sănătății umane, prin scăderea calității factorilor terapeutici și a celor care favorizează recreerea și odihna, prin diminuarea posibilităților de satisfacere a necesităților de cultură și educație a oamenilor.

Existența și dezvoltarea potențialul turistic ca parte componentă a mediului înconjurător, depind de calitatea acestuia. În același sens, turismul este o solutie practică și un factor important pentru păstrarea nealterată a calității mediului în scopul valorificării resurselor sale naturale.

Protecția și conservarea mediului și a resurselor naturale, este o necesitate obiectivă a dezvoltării turismului.

Dezvoltarea economică a turismului are o contribuție însemnată în armonizarea intereselor diferitelor sectoare ale economiei și ale cetățenilor, stimulează interesul pentru păstrarea nealterată a mediului inconjurător, respectiv a resurselor naturale asigurând în acest fel și valorificarea durabila a resurselor turistice.

Potențialul turistic reprezintă totalitatea elementelor naturale și antropice ce constituie atracții sau resurse turistice, oferta turistică a unui teritoriu, condiția esențială a dezvoltării turismului datorită originalității și diversității componentelor sale.

Turismul este o activitate care are la bază valorificarea resurselor naturale, în același timp are o contribuție importantă atât la stoparea degradării cadrului natural datorită activităților desfășurate, dar și la protejarea și conservarea mediului prin adoptarea unor reglementări specifice și eficiente care impiedică apariția unui dezechilibru în relația nedestructibilă turism-natură.

Resursele naturale minerale și de factură balneară, rețeaua hidrografică, monumentele naturii, peisajul, pădurile, flora specifică, fauna, rezervațiile naturale, parcurile naționale, resursele antropice ca monumente de arhitectură și artă, monumentele istorice, vestigiile arheologice, etc., constituie resurse naturale de o mare atracție turistică , valorificate prin practicarea diferitelor forme de turism: de la odihnă, recreere, balneo-climateric, cultural, sportiv.

În ultimii ani se manifestă tendința dezvoltării industriei turismului, prin valorificarea crescândă a resurselor naturale și valorilor culturale autentice.

Diversificarea formelor de turism, practicarea ecoturismului, a contribuit la o mai bună valorificare a resurselor naturale.

Pentru practicarea unui turism durabil, se impune protejarea resurselor și a zonelor turistice.

Ecoturismul este o formă de turism în care interesul turiștilor este observarea și aprecierea naturii, a tradițiilor locale legate de natură, presupune o cunoaștere și interpretare a mediului natural și antropic , gestionarea într-o masură ecologică și durabilă a naturii, folosirea resurselor umane locale cu impact negativ minim asupra mediului înconjurător și a tradițiilor culturale. Aceasta formă de turism trebuie să furnizeze beneficii economice și sociale locuitorilor din zonele turistice și să asigure implicarea lor referitor la tipul și volumul activităților turistice .

Practicarea turismului favorizează eficient valorificarea resurselor naturale ale diferitelor zone și regiuni, a forței de muncă, atenuarea diferitelor dezechilibre economice, dezvoltarea economică și socială. Pentru realizarea unui turism durabil, este necesară valorificarea și utilizarea eficientă a resurselor naturale , reducerea exploatării resurselor epuizabile.

Mediul ambiant și resursele naturale, ocrotirea și conservarea acestora, reprezintă condiția primordială pentru desfășurarea și dezvoltarea turismului.

CAPITOLUL I

SISTEMUL CONCEPTUAL

Noțiunea de resursă și aplicabilitatea acesteia în domeniul mediului

Noțiunea de resursă este definită ca: ,,rezervă sau sursă de mijloace susceptibile de a fi valorificate la un moment dat.”

Resursele reprezintă totalitatea mijloacelor și elementelor naturale din mediul înconjurător, ce pot fi folosite în activitatea oamenilor, pentru satisfacerea nevoilor biologice și pentru asigurarea îndeplinirii cerințelor necesare dezvoltării sociale și economice.

Resurse naturale sunt: ,,totalitatea zăcămintelor de minerale și de minereuri, a terenurilor cultivabile și utilizabile, a apelor și a pădurilor de care dispune o țară”

Resursele naturale, sunt substanțe care apar în mod natural, considerate un adevărat capital ce poate fi transformat în materii prime și pentru activitatea de producție, constituie baza energetică pentru diferite sectoare ale activității economice, determină deseori bogăția unei țări.

Resurse naturale sunt definite în lege ca fiind: ,,obiectele, fenomenele, condițiile naturale și alți factori, utilizabili în trecut, prezent și viitor pentru consum direct sau indirect, care au valoare de consum și contribuie la crearea de bunuri materiale și spirituale.
Resursele naturale se folosesc sau pot fi folosite ca mijloace de muncă, surse de energie, de materie primă și de materiale, nemijlocit ca obiecte de consum și recreare, ca bancă a fondului genetic sau sursă de informații despre lumea înconjurătoare.”

Din categoria resurselor naturale fac parte: lemnul, petrolul, resursele minerale și alte bunuri luate așa cum se găsesc în natură, considerate valoroase chiar și în forma nemodificată.

În literatura de specialitate, se regăsește clasificarea resurselor naturale după câteva criterii:

Geneză

Gradul de epuizare

Modul de renovare

Sferade utilizare

După gradul de epuizare sau durabilitate în timp, se clasifică în:

Resurse epuizabile:

neregenerabile, care prin folosire se distrug: petrolul, cărbunele, gazele naturale, minereurile;

regenerabile, fac parte din biosferă: plante, animale;

Resurse inepuizabile: energia solară, geotermică, a fluxului și refluxului, a valurilor, eoliană, hidraulică, resursele atmosferei.

După sfera de utilizare, resursele se grupează în:

industriale: petrolul, cărbunele, gazele naturale, minereurile metalifere;

agricole: solurile, pășunile, fânețele, resursele agroclimatice;

de recreație: litoralul maritim, regiunile montane.

După proveniența lor, se deosebesc:

resurse atmosferice și extraatmosferice: energia solară și energia eoliană;

resurse ale hidrosferei: energia apelor curgătoare, energia mareelor, energia curenților oceanici;

resurse ale litosferei: resurse energetice, minereuri feroase și neferoase, roci de construcție;

resurse ale biosferei: de natură vegetală (lemn, in, cânepă) și animală

După efectele produse:

resurse nepoluante: energia solară;

resurse poluante: cărbunele, petrolul.

Natura și resursele sunt absolute necesare existenței omului, dezvoltării sale sociale, economice, cresterii nivelului de civilizație și educație cultural.

Evaluarea resurselor naturale trebuie efectuată ținând cont de resursele permanente și nepermanente.

Mediul și resursele naturale alcătuiesc un cadru necesar funcționării sistemului economic având un rol important în dezvoltarea societății, omul fiind parte integrantă în mediu.

Mediul înconjurător al unui sistem poate fi explicat ca fiind tot ceea ce se regăsește în natură. Raportat la om, constituie cadrul de viață și de muncă, furnizor de resurse pentru buna desfășurare a activităților umane.

Mediul reprezintă: ,, ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice si anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și codițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului.”

În alcătuirea mediului înconjurător intră trei categorii de componente:

abiotice: substrat, aer, apă;

biotice: plante, animale;

antropice: rezultatele activității umane.

Mediul înconjurător (tabelul 1.1), cuprinde patru aspecte:

Ecologie,

Poluare,

Estetică și confort,

Interes uman,

Tabelul 1.1.

Componentele mediului înconjurător

Mediul natural și mediul social este alcătuit dintr-un ansamblu de ecosisteme și antroposisteme.

Ecosistemele sunt constituite din: apa, aerul, solul, fauna, flora. Între aceste elemente sunt relații de natură bio-fizico-chimică.

Distingem 3 tipuri de ecosisteme:

ecosistemul terestru,

ecosistemul atmosferic,

ecosistemul acvatic.

Antroposistemele sunt alcătuite din materiile prime și formele de energie primară transformate și organizate de om, acesta fiind parte integrantă din antroposistem. Între aceste elemente sunt relații de ordin socio-politico-economic. Antroposistemul este un ecosistem transformat de om .

Mediul este un sistem viu, deschis, dominat de legi biologice, care întreține un schimb permanent de resurse cu mediul economic și social.

Dinamica mediului este dată de schimbul de materie, energie și informație realizat atât între elementele sale componente cât și cu mediul economico – social. Între elementele componente ale mediului, nu funcționează principiul substituibilității.

Mediul asigură menținerea vieții pe pământ datorită procesului de fotosinteză, ciclurilor biogeochimice, cu rol important în menținerea funcționalității circuitelor informaționale genetice.

Solul asigură hrana florei, faunei și omului, fiind vital pentru supraviețuire.

Apa, sub multiplele ei forme de agregare (lichidă, solidă și gazoasă), este unul din elementele importante ale mediului, atât pentru utilizarea de către om cât și pentru existența viețuitoarelor.

Hidrosfera reprezintă totalitatea apelor de pe glob, include: oceanele, mările, lacurile, râurile, apele subterane, ghețarii , ploile etc., ocupă 71% din suprafața totală a globului.

Atmosfera, denumită generic aer, este amestecul de gaze care înconjoară pământul,

Literatura de specialitate, precizează că rocile sunt alcătuite din minerale în stare solidă, care s-au format în scoarța terestră. Cele mai cunoscute roci sunt de origine:

vulcanică; granitul, andezitul și bazaltul,

sedimentară: calcar, nisip, pietriș, petrol, argilă, gresie,

metamorfică: șisturi cristaline, marmura, ș.a.

1.2. Eficiența – spațiu de consens și divergență

Viața oamenilor și activitățile economice se desfășoară pe baza principiului eficienței.

Eficiența cu care sunt folosite resursele materiale, umane și financiare, are un rol decisiv pentru progresul oricărei societăți.

Atributul de eficiență economică este valabil pentru toate activitățile de producție, repartiție, schimb și consum, care presupun utilizarea resurselor.

Eficiența este cantitatea și calitatea acțiunilor desfășurate, urmărind obținerea unui beneficiu cu un consum cât mai redus de resurse. Orice acțiune este analizată din punct de vedere al duratei și rezultatelor obținute.

Eficiența presupune obținerea unui efect maxim cu minim de efort. Măsura în care se realizează, se determină cu ajutorul ratei eficienței care reprezintă raportul dintre efect și efort.

Eficiența economicăeste definită ca fiind ,,raportul dintre ansamblul efectelor economice (materiale, sociale, valorice) favorabile, care se obțin de pe urma unei activități economice și totalul eforturilor economice pe care le amplifică acea activitate.

Eficiența economică are un caracter complex, nu reprezintă doar o premiză ci și un rezultat, un criteriu de performanță care duce la dezvoltarea activităților economice.

Gradul de îndeplinire a obiectivelor de natură economică, stabilite pentru o perioadă de timp, se exprimă cu ajutorul eficienței.

Nivelul eficienței economice depinde de volumul și calitatea resurselor și a rezultatelor.

In condițiile economiei de piață, orice acțiune economică este eficientă în măsura în care asigură obținerea unor rezultate cât mai mari în raport cu resursele care se consumă. Prin analiza eficienței economice se urmărește gradul de valorificare și de economisire a resurselor, de atingere a obiectivelor prevăzute pentru dezvoltarea durabilă din punt de vedere economic și social.

În literatura de specialitate există o diversitate de păreri cu privire la conceptul de eficiență economică. Se exprimă fie sub forma randamentului utilizării resurselor, fie sub forma consumului de resurse pentru obținerea efectelor scontate.

Efectele economice se exprimă sub formă valorică sau natural-materială, trebuie să satisfacă nevoia socială în raport cu posibilitățile existente .

Eforturile economice se analizează din punct de vedere al gradului de disponibilitate a unor resurse, a posibilităților de regenerare.

Eficiența asigură un plus de valoare activității depuse, și echilibrul economic important pentru o economie de piață.

La nivel macroeconomic, eficiența se exprimă prin sporul de venit național pe unitatea de efort, iar la nivel microeconomic, prin nivelul productivității muncii, al costurilor, al rentabilității.

Dezvoltarea economică este influențată de doi factori de creștere economică:

Factorul natural,

Valorificarea eficientă a materiilor prime și resurselor.

Factorul natural este reprezentat de resursele naturale și condițiile naturale. Calitatea resurselor, folosirea rațională, creșterea gradului de valorificare, au o contribuție importantă în creșterea eficienței economice.

În raționalizarea consumului de resurse, o contribuție importantă își aduce progresul tehnico-științific prin extragerea și prelucrarea cât mai completă e resurselor minerale, recuperarea și valorificarea superioară a deșeurilor care rezultă din procesele de producție și consum, diversificarea surselor de energie utilizate.

Orice activitate umană, pentru a produce efecte, necesită un consum de resurse. Activitatea de alocare a resurselor este eficientă în condițiile în care bunurire care urmează să fie produse, sunt cele de care societatea are nevoie, altfel își pierde caracterul de eficiență fiind considerată risipă.

Nivelul limitat al resurselor impune utilizarea cât mai rațională, valorificarea la un nivel cât mai înalt, în sensul asigurării unor randamente maxime și a unor cheltuieli minime.

Eficiența economică, are un rol important în creșterea și dezvoltarea economică prin minimizarea cheltuielilor și maximizarea rezultatelor.

Pentru obținerea eficienței economice este necesar să se urmărească:

eficiența utilizării resurselor economice,

reducerea costurilor,

creșterea gradului de înzestrare tehnică a muncii.

În funcție de varietatea efectelor activităților și resurselor, eficiența economică are mai multe forme, astfel:

După modul de exprimare :

eficiență exprimată fizic,

eficiență exprimatăvaloric.

După natura efectelor, eficiența poate fi:

eficiența activității economice,

eficiența activității tehnice,

eficiența activității ecologice,

eficiența activității Eficiența activității sociale.

După natura eforturilor depuse pentru obținerea efectelor, eficiența poate fi a resurselor:

avansate,

ocupate,

consumate.

Eficiența socială reprezintă calitatea oricărei acțiuni de a asigura satisfacerea trebuințelor social-umane.

În aprecierea eficienței se are în vedere faptul că de cele mai multe ori există mai multe variante de desfășurare a activității, care pot fi eficiente deoarece efectul obținut este mai mare decât efortul făcut. Aceste variante diferă prin gradul de eficiență, adică prin mărimea raportului între efect și efort. Dintre aceste variante, varianta optimă este cea care înregistrează cea mai ridicată mărime a eficienței.

Agenții economici urmăresc obținerea unei eficiențe sporite a factorilor de producție, un rezultat mai mare cu același consum , sau același rezultat cu un efort mai mic.

Eficiența în domeniul turismului presupune:

Eficiența activității de cazare. Activitatea de cazare constituie baza materială a turismului cu o pondere de aproximativ 40% din totalul activității turistice. Eficiența și calitatea acestui serviciu are un rol decisiv in aprecierea rezultatelor întregii activități turistice.

Eficiența activității de alimentație publică

Eficiența activității de transport turistic. Transporturile, ca parte componentă a activității turistice, influențează prin calitatea lor, rezultatele activității turistice.

Eficiența socială a turismului. Prin practicarea diferitelor forme de turism, se urmărește satisfacerea nevoii de refacere a forței de muncă. Acest obiectiv este realizabil prin creșterea grijii față de populație cu privire la nivelului de trai, creșterea veniturilor individuale ale populației, mărirea timpului liber.

Turismul este un fenomen social-economic cu cele mai mari perspective de dezvoltare, cu un rol umportant în reducerea șomajului datorită necesității unui număr mare de personal, cu multiple competențe.

Pe plan mondial, în domeniul turismului se promovează unele politici menite să asigure dezvoltarea bazei economice, sociale și tehnico-materiale a turismului prin alocarea de investiții, prin creșterea aptitudinilor profesionale și a calității personalului.

Prezent și perspective privind sistemul indicatorilor de măsurare a eficienței

Creșterea și dezvoltarea economică este determinată de mai mulți factori care trebuie corelați astfel încât să se obțină rezultate economice cât mai bune. Un rol important în acest sens îl deține progresul tehnico-științific, informația și cunoașterea.

Eficiența economică exprimă raportul dintre efecte (rezultate) și eforturile necesare pentru obținerea lor (cheltuieli) sau raportul dintre consumul de factori de producție și rezultatele obținute.

Efectul util se evidențiază material, valoric și social.

Factorii de producție (munca, resursele naturale și capitalul), se reflectă ca un consum de resurse alocate într-un sector de activitate.

Este necesară abordarea eficienței sub formă de sistem, ca o comparare a intrărilor cu ieșirile din sistem, care să pună în evidență toate corelațiile posibile între eforturi și efecte.
Eficiența se poate exprima sub formă de coeficient sau procentual.

La nivel de organizație, ramură sau economie națională, se calculează eficiența utilizării capitalului, după formula:

e’ = r’= ( P : K),

unde: P- este profitul

K- capitalul utilizat

La nivel de produs se stabilește astfel:

e’ = r’ = P : (C+ V)

unde: C+V – costul produsului.

Orice activitate umană urmărește maximizarea eficienței care se poate realiza prin obținerea unui anumit efect cu efort minim sau obținerea unui maxim de efect cu un anumit efort în cazul în care volumul de resurse este limitat.

Raportul dintre efortul făcut pentru obținerea efectului respectiv, se poate stabili astfel:

Max e = Ieșiri/ Intrări

Min e’ = Intrări/ Ieșiri

unde: e și e’ reprezintă cele două forme ale eficienței economice.

Practica economică a demonstrat că pe măsură ce cresc eforturile, cresc și efectele.

Evoluția eficienței se determină cu ajutorul indicelui de eficiență:

IE = x 100

IE – indice de eficiență

Sporirea în timp a eficienței economice presupune fie maximizarea efectelor obținute cu resursele utilizate, fie obținerea efectelor necesare cu minim de cheltuieli de resurse economice.

Eficiența economică poate fi exprimată sub două forme:

Ee = Ef / Er ( maximizarea efectelor),

Ee = Er / Ef ( minimizarea eforturilor)

unde :

Ef – efectul economic

Er – efortul economic.

Corelația dintre eforturi și efecte se exprimă prin indicatori de eficiență.

Eficiența economică se exprimă cu ajutorul mai multor tipuri de indicatori:

Indicatori tip efort/efort ,

Indicatori tip efect/efort,

Indicatori tip efect/efect.

În evaluarea eficienței economice , se folosește un sistem de indicatori care cuprinde mai multe grupe:

Indicatori cu caracter general,

Indicatori de bază,

Indicatori economici specifici.

Indicatori cu caracter general:

Capacitatea de producție care reprezintă producția maximă ce poate fi obținută într-o perioadă de timp, în condiții normale de utilizare a resurselor materiale și umane și de funcționare a capitalului fix,;

Costul de producție, trebuie urmărit pe unitatea de produs, la nivelulfiecărui sortiment de produse și la nivelul întregii producții realizate;

Profitul , reprezintă efectul net, asigură premizele necesare pentru cresterea capitalului fix. Indicatorul care arată capacitatea intreprinzătorului de a obține profit, este rata profitului calculată prin raportarea profitului la cifra de afaceri;

Productivitatea muncii , exprimă eficiența cu care este consumată munca. Mărimea productivității muncii se măsoară fie prin cantitatea și calitatea bunurilor obținute cu o unitate de muncă, fie prin cheltuiala ce revine pe o unitate de bun economic.

Formula de calcul este: W = Q / L

unde:

W–productivitatea muncii,

Q–producția exprimată fizic sau valoric,

L– numărul de lucrători sau unități de timp de muncă.

În funcție de factorii de producție care contribuie la obținerea efectelor, eficiența economică are mai multe forme:

Productivitatea muncii,

Productivitatea capitalului,

Productivitatea pământului,etc.

În literatura de specialitate productivitatea este abordata ca fiind raportul dintre cantitatea de bogăție produsă și cantitatea de resurse utilizate în cursul producerii sau rezultatul obținut ca urmare a folosirii factorilor de producție.

Productivitatea este influențată de o serie de factori printre care se enumeră:

Factori naturali: bogația unui zăcământ, condițiile de climă, fertilitate,

Factori tehnici: se referă la tehnologie și la nivelul atins de știință și tehnică la un moment dat,

Factori economici: calificarea salariaților, cointeresarea materială, nivelul de organizare a producției și a muncii,

Factori sociali: se referă la condițiile de muncă și de viață, nivelul de cunoștințe, responsabilitate, justiție, legi,

Factori psihologici: gradul de adaptabilitate la condițiile specifice ale muncii, motivația în muncă și satisfacția pe care le-o oferă aceasta, climatul relațiilor de muncă, a vieții de familie, care influențează comportamentul și rezultatele producătorilor,

Factori structurali: se referă la modificările care au loc fie în structura pe produse, sortimente a producției unei întreprinderi,fie în structura economiei naționale,

Factori ce decurg din gradul de integrare e economiei naționale în economia mondială: capacitatea de performanță, tipurile de specializare tehnică și economică, competitivitatea produselor pe piata mondială, etc.

Creșterea productivității are efecte economice și sociale atât pentru activitatea de producție propriu-zisă, cât și pentru condiția omului în producție și pentru condiția lui de consumator. Aceste efecte ar fi: creșterea producției, economisirea factorilor de producție consumați, reducerea costului de producție, creșterea competitivității bunurilor obținute, creșterea profitului, a salariului, economisirea timpului de muncă.

Intr-un univers viu, lipsit de certitudinile și legile economiei clasice și neoclasice, ,,căile de creștere a productivității muncii” trebuie ,, să rezulte din analiza continuă a caracteristicilor sistemului economic, lipsit de stabilitate și în corelație cu caracteristicile sistemului politic și instituțional, cultural-educațional, informațional”

Principalele modalități de creștere a productivității muncii sunt:

modernizarea capacităților de producție existente,

automatizarea, robotizarea, cibernetizarea proceselor de producție,

înnoirea producției și perfecționarea caracteristicilor funcționale, constructive, estetice, ergonomice, la un nivel calitativ superior,

perfecționarea organizării muncii și a producției,

perfecționarea resurselor umane,

calitatea condițiilor de muncă și climatul social din firmă,

cointeresarea materială muncii.

Eficiența capitalului exprimă raportul dintre volumul producției și volumul capitalului consumat. De evoluția cantitativă, structurală și calitativă a capitalului fix, depinde întreaga dezvoltare economică.

Obiectivul desfășurării oricărei activități economice rentabile este obținerea de profit.

Un criteriu de apreciere a eficienței ți rentabilității, este maximizarea profitului.

Profitul poate fi definit ca fiind rezultatul pozitiv al unei activități, stabilit prin diferența dintre veniturile (încasările) obținute din vânzarea producției și cheltuielile efectuate pentru producerea acesteia. Acesta este profitul brut. Dacă din acesta se scade impozitul pe profit, ceea ce se obține este profitul net.

Profitul normal este suma ce revine celui care deține firma pentru serviciul adus în activitatea economică de activul său de producție. Este necesară introducerea profitului normal în costul total din cel puțin două motive:

proprietarul firmei poate decide utilizarea factorilor de producție aflat în proprietatea lui în diferite moduri. Dacă profitul total este mai mic decât profitul normal, proprietarul poate obține venituri mai mari daca închide firma și dă o altă destinație factorilor pe care îi are;

se poate compara situația a două firme similare din punct de vedere al obiectului de activitate, în care una dintre ele folosește factori de producție închiriați, în timpul în care cealaltă aparține proprietarului.În acest caz, aprecierea eficienței se face luînd în considerare obligatoriu și costul de oportunitate al factorilor de producție.

Mărimea profitului se exprimă cu ajutorul a doi indicatori:

masa profitului data de suma obținută ca diferență între venituri și cheltuieli.

Pr = VT – CT

Pr = CA – CT = Q x Pv – (Cmat + Csal)

Cmat = Kc + A

Pru = Pv – CUT

unde:

Pr – profit total

VT – venituri totale

CT – cheltuieli totale

CA – cifră de afaceri

Q x Pv – valoarea producției (Q- cantitatea vândută; Pv – Preț de vânzare)

Cmat – cheltuieli material

Csal – cheltuieli salariale

Kc – consum de capital circulant

A – amortizarea capitalului fix

Pru –profit unitar

CUT – cost unitar total

Mărimea masei profitului este influențată de o serie de factori dintre care: prețul de vânzare al producției, costul de producție, volumul, structura și calitatea producției, nivelul productivității muncii, viteza de rotație a capitalului, modul de repartizare a rezultatelor activității sub formă de salarii, rentă, dobândă sau profit.

Rata profitului (Rpr) este raportul dintre masa profitului și costurile ocazionate de obținerea acestuia, volumul capitalului sau cifra de afaceri

Rpr = x 100 [%] – rata rentabilității

Rpr = x 100 [%] – rata economică a profitului

Rpr = x 100 [%] – rata financiară a profitului

Rpr = x 100 [%] – rata comercială a profitului

unde:

KT – capital total (propriu și împrumutat)

KP – capital propriu

În situația în care diferența dintre venituri și cheltuieli este negativă, avem de-a face cu pierderi din activitate. Trecerea de la pierderi la profit se poate face prin așa numitul prag de rentabilitate,este situația în care veniturile sunt egale cu cheltuielile iar profitul este egal cu zero.

Indicatorii specifici de analiză a eficienței activității din turism se clasifică în:

indicatorii eficienței activității de cazare;

indicatorii eficienței activității de alimentație publică;

indicatorii eficienței activității de transport turistic;

Indicatorii eficienței activității de cazare se pot grupa în:

indicatori de efort : cheltuielile activității de cazare, numărul mediu al personalului, capacitatea disponibilă exprimată în locuri-zile, , valoarea medie a activelor fixe, etc.

indicatori de efect: veniturile, profitul, încasările din prestarea serviciilor hoteliere,etc.

Veniturile reprezintă totalul încasărilor din prestațiile hoteliere,sunt influențate de numărul turiștilor, calitatea serviciilor de cazare și a celor suplimentare oferite.

Cheltuielile sunt structurate în: cheltuieli cu chiriile la mijloacele de transport6 și cazare, cheltuieli salariale,cheltuieli de întreținere, cheltuieli cu amortizarea, cheltuieli generale.

Indicatorii de eficiență ai activității de cazare sunt:

Productivitatea muncii (W), exprimată valoric (Wv) prin raportarea volumului

încasărilor (I) la numărul personalului (Np), sau fizic (Wf), prin raportarea numărului de înnoptări anual (N) la numărul personalului:

Wv = ; Wf =

Încasarea medie pe unitatea de prestație (im) este un indicator obținut prin raportarea încasărilor la capacitatea de cazare, exprimată în locuri sau locuri-zile:

im = ; im =

Cheltuielile medii pe unitatea de prestație (cm), reprezintă un indicator specific ce

reflectă consumul de resurse pe loc sau loc-zi:

cm = ; cm =

Nivelul relativ al costurilor (n) exprimă cheltuielile la 100 lei cifra de afaceri (CA)

n = x 100

Rata rentabilității (r). În funcție de baza de raportare, rata rentabilității poate fi:

– rata rentabilității comerciale:

rc = x 100

– rata rentabilității economice:

re = x 100

– rata rentabilității financiare:

rf = x 100

Coeficientul de utilizare a capacității de cazare (Cuc) se calculează ca raport între capacitatea de cazare efectiv utilizată într-o perioadă dată (numărul de înnoptări sau numărul de zile-turist) Nzt și capacitatea maximă posibilă, teoretică Cm (Număr locuri x 365 zile, 90 zile, 120 zile … în funcție de perioada de funcționare a unității):

Cuc = x 100

Eficiența activității de alimentație publică se poate exprima atăt prin:

indicatori ai eforturilor: volumul cheltuielilor pe categorii de cheltuieli(cheltuieli cu salariile, reparații, intreținere, transportul, depozitatea, desfacerea mărfurilor, cheltuieli speciale cu material necesare pentru servire), numărul mediu al personalului fondul de salarii etc.,

indicatori ai efectelor: volumul încasărilor prin unitățile de alimentație publică, producția culinară, profitul etc.

Productivitatea muncii (W), este raportul dintre volumului desfacerilorde mărfuri (D) și numărul personalului (Np):

W =

Valoarea desfacerilor pe loc la masă (Vd), este raportul dintre volumului desfacerilor de mărfuri (D) și numărul locurilor la masă:

Vd =

Încasarea medie pe consumator (ic), este raportul dintre volumului desfacerilor de mărfuri (D) și numărul consumatorilor:

ic =

Afluxul de consumatori la masă (A), este raportul dintre numărul consumatorilor și numărul locurilor la masă:

A =

Numărul consumatorilor ce revin unui lucrător operativ (C), este raportul dintre numărul consumatorilor și numărul lucrătorilor operativi:

C =

Profitul mediu pe lucrător (pm), este raportul dintre profitul obținut și numărul lucrătorilor:

pm =

Rata rentabilității (r), calculate în mai multe variante, în funcție de baza de raportare, poate fi:

rata rentabilității comerciale:

r = x 100

rata rentabilității economice:

r = x 100

rata rentabilității financiare:

r = x 100

Eficiența activității de transport turistic

Rezultatele activității turistice sunt influențate în mare măsură de calitatea transportului

Mijloacele de transport utilizate în turism ( autocare, microbuze, autoturisme) pot fi parcul propriu al fiecărei unități prestatoare de servicii turistice sau închiriate, fiind în administrarea altor sisteme economice.

Indicatorii de eficiență a activității de transport, în cazul parcului propriu, sunt:

Coeficientul de utilizare a parcului (Cup) determinat ca raport procentual între

numărul zile-active-mașină (Za) și numărul zile-calendaristice-mașină (Zc):

Cup = x 100

Coeficientul de utilizare a capacității de transport (Cuc) se determină ca raport

procentual între numărul de călători/km (Ckm) și numărul de locuri-km (Lkm) :

Cuc = x 100

Parcursul mediu zilnic (Pmz) se calculează ca raport între parcursul total (Pt) efectuat într-o perioadă de timpcu mijloacele de transport ale parcului și numărul mașini-zile în activitate (Mza):

Pmz = x 100

În cazul mijloacelor destinate închirierii ( sistemul “rent – a – car”) pe lângă indicatorii menționați se mai urmărește și încasarea medie pe automobile, pe zi-mașină-inventar.

În cazul mijloacele de transport închiriate, eficiența se determină cu ajutorul indicatorilor: număr turiști transportați, coeficient de utilizare a capacității, număr curse efectuate, etc.

Turismul, cu toate activitățile pe care le include, eficiența acestora, prezintă un real interes pentru societate și pentru dezvoltarea economică.

CAPITOLUL II

TURISMUL – COMPONENTĂ A SISTEMULUI ECONOMIC

2.1. Definirea și delimitarea activităților turistice

Turismul este o ramură distinctă a economiei naționale, o activitate veche, cu un rol important în dezvoltarea economică, socială și culturală. Turiștii au fost pe parcursul timpului purtători de informații care au contribuit la dezvoltarea mai multor activități.

Delimitarea turismului față de celelalte componente ale activității economico-sociale, se poate face prin următoarele trăsăturilor caracteristice:

este o activitate componentă a sectorului terțiar, care include activități de natura serviciilor: transport, cazare, alimentație, tratament, oferirea de informații, etc., prezintă caracteristicile comune sectorului terțiar (consum mare de muncă, simultaneitatea producției și consumului, nematerialitate, nestocabilitate, intangibilitate);

este considerat o ramurăde interferență datorită diversității activităților componente dintre care unele sunt prezente și în structura altor ramuri ale economiei (transporturile, ocrotirea sănătății, tratament balneo-medical, alimentație publică-comert, etc.);

este o ramură de sinteză, pentru desfășurarea activităților turistice este necesară intrarea din alte ramuri ca: industria alimentară, textilă, agricultură, industria construcțiilor, transport,telecomunicații, cultură și artă, gospodărie comunală, etc.;

o dezvoltare armonioasă a activității turistice se realizează în corelare cu ritmurile de dezvoltare ale celorlalte ramuri ale economiei naționale.

Turismul presupune deplasarea oamenilor spre diferite destinații situate în afara reședinței obișnuite, pentru anumite perioade de timp, cu scopul de recreere, pentru menținerea sau îmbunătățirea sănătății, refacere a capacității de muncă, pentru cunoaștere și informare. Activitatea turistică se desfășoară pe plan economic, social, cultural, politic, cu intensitate diferită de la o țară la alta, în funcție de politica de promovare și nivelul de dezvoltare.

Pe plan economic, turismul contribuie la:

creșterea produsului intern brut și a venitului național prin creșterea încasărilor ca urmare a serviciilor turistice oferite,

echilibrarea balanței comerciale de plăți prin creșterea volumului încasărilor din vânzarea serviciilor turistice pe valută;

valorificarea unor categorii de resurse naturale (peisaje pitorești, apele minerale și termominerale, vestigiile istorice, monumentele de artă, tradiția populară,ș.a.);

favorizează dezvoltarea infrastructurii în zonă și valorificarea forței de muncă;

determină dezvoltarea altor ramuri ale economiei naționale.

Pe plan social, turismul contribuie la :

reducerea șomajului prin crearea de noi locuri de muncă și meserii noi;

asigurarea sănătății prin refacerea capacității fizice și psihice a oamenilor.

Activitățile turistice au un rol cultural-educativ, turiștii au posibilitatea de a dobândi cunoștințe noi de geografie, istorie, cultură, artă, literatură, de a vizita zone sau țări cu niveluri diferite de civilizație. Un rol important îl au evenimentele care generează amintiri legate de locuri, momente, tradiții ce dezvoltă imaginea zonei geografice.

Pe plan politic, turismul are un rol important în menținerea păcii și asigurarea unei mai bune înțelegeri între popoarele aparținând diferitelor culturi.

Activitățile turistice au un caracter specific și original, fiind în interdependență cu economia de piață.

Piața turistică, parte componentă a pieței serviciilor, reprezentată de vânzarea-cumpărarea produselor turistice ca rezultat al cererii și ofertei turistice care are ca particularitate faptul că locul ofertei coincide cu locul consumului dar nu și cu locul de formare a cererii; oferta turistică neconsumată se pierde însă cererea turistică este supusă unor permenete modificări și fluctuații, fiind influențată de o multitudine de factori.

Activitățile turistice, componente ale activităților economoco-sociale, sunt într-o permanentă schimbare .

În literatura de specialitate, factorii care influențează activitățile turistice, sunt clasificați după mai multe criterii:

După natura sau conținutul acestora:

factori economici: oferta turistică, prețurile și tarifeleproduselor turistice, veniturile populației;

factori sociali: timpul liber, urbanizarea;

factori tehnici: dotările tehnice , tehnologiile folosite, performanțele mijloacelor de transport;

factori naturali: relieful, clima, așezarea geografică, distanța față de principalele căi de comunicație;

factori demografici: evoluția numerică a populației structurată pe categorii socio-profesionale, grupe de vârstă, sexe;

factori psihologici, educativi și de civilizație: dorința de cunoaștere, setea de cultură, caracterul și temperamentul individual;

factori organizatorici și politici: regimul vizelor, formalități la frontiere.

După durata acțiunii lor în timp:

factori cu acțiune permanentă: modificarea veniturilor, creșterea timpului liber, evoluția demografică;

factori sezonieri: succesiunea anotimpurilor, activitatea în agricultură, structura anului școlar/universitar;

factori conjuncturali: condițiile meteorologice, catastrofele naturale,crizele economice, politice.

O particularitate a turismului față de alte sectoare a economiei, este sezonalitatea datorată dependenței activității turistice față de condițiile naturale, caracterul nestocabil al serviciilor turistice, rigidității ofertei. Reducerea sezonalității se are în vedere prin găsirea unor mijloace de stimulare a activitățilot turistice pe perioada întregului an.

2.2. Tipuri și forme de turism

Activitatea turistică este o activitate complexă în cadrul căreia se pot distinge mai multe tipuri și forme de turism. Este importantă delimitarea formelor de turism pentru identificarea comportamentului vizitatorului referitor la cheltuieli și consum, a responsabilităților organizatorilor de vacanțe sau a prestatorilor de servicii (hoteluri, restaurante, societăți de transport), a posibilităților de acces a consumatorilor la produsul turistic.

Forma de turism poate fi definită prm: ,, aspectul concret pe care îl îmbracă asocierea/combinarea serviciilor (transport, cazare, alimentație, agrement) ce alcătuiesc produsul turistic, precum șimodalitatea de comercializare a acestuia”.

Formele de turism pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii:

După originea turiștilor și locul de proveniență, se poate vorbi despre:

turism intern practicat în interiorul granițelor naționale, de populația acelei tări,

turism internațional în situația în care persoanele se deplasează în afara granițelor tării unde își au reședința. Turismul internațional poate fi de două feluri: turism emițător (outgoing), care se referă la plecările turiștilor în alte țări, și turism receptor (incoming) care se referă la primirea turiștilor veniți din alte țări, reprezentând pentru țara primitoare o sursă importantă de încasări valutare.

Prin combinarea acestor forme de turism, se pot distinge alte trei forme de turism:

turism interior cuprinde turismul intern și turismul receptor,

turism național include turismul intern și turismul emițător,

turism internațional incluzând turismul receptor și turismul emițător.

Din categoria turismului internațional se desprinde:

turismul de tranzit caracterizat prin traversarea unor țări, cu sau fără oprire, pentru a ajunge la anumite destinații,

turism de vizitare se referă la vizitarea într-o singură vacanță a mai multor localități sau țări

După modalitatea de comercializare a vacanțelor de angajare și de plată a prestației turistice:

turism organizat caracterizat prin angajarea anticipată a prestației, a tuturor serviciilor privind călătoria și sejurul, prin intermediul contractelor sau a unor convenții încheiate între turiști și agenția de voiaj sau alți organizatori de vacanțe; oferă certitudine primirii serviciilor promise, o bună getionare a bugetului de vacanță, reduce caracterul sezonier al manifestării cererii de produse turistice;

turism neorganizat, sau pe cont propriu, nu presupune angajarea anticipată a prestației, turiștii hotărăsc singuri asupra destinației, duratei deplasării, modalitățile de agrement, mijlocul de transport. Acest tip de turism îl întâlnim în special în țările cu o bogată tradiție turistică, o bună informare a turiștilor, asigură o mai bună valorificare a potențialului turistic prin orientarea turiștilor către toate zonele de atracție, vizitarea mai multor locuri într-un interval de timp.

turism semiorganizat (mixt) care combină trăsăturile specifice ale turismului organizat și neorganizat, o parte a serviciilor (în special cazarea și demipensiunea) este angajată anticipat iar restul serviciilor se obțin pe parcursul derulării călătoriei.

După gradul de mobilitate al turistului se distinge:

turism itinerant sau de circulație cu un grad ridicat de mobilitate, caracterizat prin vizitarea mai multor locuri, pe itinerare stabilite, cu opriri scurte în diferite localități;

turism de sejur cu un grad redus de mobilitate, prin petrecerea vacanței în aceeași localitate.

În funcție de timpul disponibil utilizat pentru călătorii, turismul de sejur se împarte în:

turism de sejur scurt denumit și turism de weekend se referă la deplasarea turișilor pe o durată scurtă de timp, cu una sau două înnoptări,

turism de sejur mediu practicat de turiștii a căror ședere într-o zonă nu depășește 30 de zile,

turism de sejur lung cu o durată de ședere a turiștilor mai mare de 30 zile, practicat de regulă de persoanele cu venituri ridicate care își permit perioade mai lungi de vacanță sau de persoanele de vărsta a treia care efectuează cure și tratamente medicale.

Din punct de vedere al frecvenței sau periodicității de manifestare a cererii se distinge:

turism continuu organizat pe durata întregului an calendaristic,

turism sezonier în funcție de anumite evenimente sportive, culturale, artistice,

Turismul sezonier se grupează în:

turism de iarnă oferă posibilitatea practicării sporturilor pe zăpadă,

turism de vară practicat în perioadele calde ale anului, are un caracter de masă privind tipologia turiștilor și a produselor turistice,

turism de circumstanță (ocazional) cu durată limitată, legat de animte evenimente sau festivități.

După mijlocul de transport folosit, formele de turism pot fi grupate în:

drumeții , excursii montane sau alte deplasări pedestre cu scop recreativ,

turism rutier, automobilismul, motociclismul, cicloturismul,

turism feroviar, călătoriile cu trenul,

turism naval – croaziere, turism nautic – excursii cu bărci cu motor, caiac,

turism aerian, practicat pe distanțe lungi

În funcție de motivația deplasărilor distingem :

turism de agrement practicat de turiștii dornici să se bucure de frumusețile naturii, interesați a cunoaște locuri noi, istoria și obiceiurile, se interferează cu turismul cultural,

turism religios cuprinde pelerinajele credincioșilor la lăcașurile de cult,

turism de odihnă și recreere pentru refacerea tonusului pierdut peparcursul anului, este cu un sejur ceva mailung, legat de o anumită localitate,

turism de tratament și cură balneară practicat cu scopul de refacere a sănătății, în stațiuni cunoscute pentru proprietățile terapeutice, apeleminerale, termale, nămoluri,

turism sportiv poate acoperi toate categoriile de sporturi (nautice, de iarnă, de vară, pescuit, vânătoare, ș.a.),

turism științific cu caracter ocazional constă în participarea la conferințe, congrese, vizitarea unor obiective industriale, agricole, rezervații naturale și monumente ale naturii,

turism de cumpărături (shopping tourism) reprezentat de deplasările ocazionale în alte localități pentru a achiziționa diverse produse.

În funcție de caracteristicile socio–economice ale cererii formele de turism fot fi grupate în:

turism particular specific persoanelor cu venituri mari care dispun de case de vacanțe sau recurg la servicii deosebite și forme de cazare cu grad ridicat de confort, identificându-se cu turismul de lux,

turism social asigură accesul la vacanțe a unei categorii de persoane cu posibilități financiare limitate care pot beneficia de un sistem de facilități cum ar fi reduceri de tarife sau acordarea de subvenții,

turismul pentru tineret este o formă particulara turismului care prin facilitățile acordate tinerilor contribuie la efectuarea călătoriilor cu scopuri instructiv-educative, tabere de creație,

turismul de afaceri practicat de angajați sau alte categorii de persoane, în interes de serviciu, constă în participarea la conferințe, reuniuni, întâlniri de afaceri, târguri și expoziții,

turismul politic constă în participarea la sărbători naționale sau evenimente politice importante,

turismul urban se referă la vizitarea orașelor pentru diferite activități: vizionarea de spectacole, expoziții, efectuarea de cumpărături, vizite la rude sau prieteni, etc.,

turismul rural se referă la petrecerea timpului liber prin participarea la activitățile organizate în mediul rural, mijloacele de cazare pot fi: gospodăria tărănească (pensiune, fermă agroturistică), sau echipamente turistice generale ( hanuri, hoteluri, popasuri)

După categoria de vârstă și ocupația turiștilor deosebim:

turism pentru tineret,

turism pentru populația activă,

turism pentru pensionari.

După caracteristicile prestației turistice preferate de turiști în cadrul sejurului, formele de turism pot fi clasificate în:

turism de sejur pe litoral practicat pentru odihnă, recreere, cură heliomarină, tratament balnear, sporturi nautice,

turism de sejur în stațiunile montane practicat tot timpul anului, cu preponderență iarna pentru sporturile pe zăpadă (schi, snowbord, săniuță, patinaj),

turism în stațiunile balneo-climaterice pentru refacerea și întreținerea sănătății,

turism cu caracter special: pescuit sportiv,vânătoare, conferințe, congrese.

În ultima perioadă s-a înregistrat o creștere a interesului manifestat de turiști pentru petrecerea timpului liber în mijlocul naturii, fapt ce a determinat segmentarea acestei forme de turism în patru categorii :

turismul de aventură: alpinism, ciclism extrem, kayak-canoe, scufundări sub-acvatice, presupune călătoria în locuri noi, palpitante;

turismul în medii sălbatice presupune călătoria în locuri neatinse de om, nepoluate, pentru a admira frumusețile naturii, pentru a observa animalele, păsările și peștii în mediul lor natural;

camparea reprezintă călătoria într-un spațiu aflat între civilizație și sălbăticie, cu scopul de relaxare în mijlocul naturii.

Dezvoltarea economico-socială și culturală, caracteristicile geografice, îndeosebi relieful, clima, hidrologia, creează condiții ca alături de aceste tipuri și forme de turism să se dezvolte și alte forme care sunt rezultatul unor încercări de punere în valoare a unor resurse turistice mai puțin cunoscute.

2.3. Resursele naturale – componentă a sistemului suport pentru dezvoltarea turismului

Resurse naturale reprezintă mijloacele oferite omului de mediul natural: relieful, clima, hidrografia, fauna,