Turism Si Competitivitate In Economiile Emergente

TURISM ȘI COMPETITIVITATE ÎN ECONOMIILE EMERGENTE

CUPRINS

Capitolul 1. Economiile emergente – concept, istoric și perspective

1.1. Traiectoria dezvoltării conceptului de emergență economică

1.2. Delimitare conceptuală și clasificare din perspectiva organismelor și organizațiilor economice internaționale

1.3. Evidențe din sectorul privat – abordarea emergenței economice prin prisma firmelor de consultanță financiară și de investiții

1.4. Emergența la nivel mondial – geografia creșterii economice susținute

Capitolul 2. Tranziție și emergență economică în regiunea Europei Centrale și de Est

2.1. Clarificări conceptuale asupra tranziției economice

2.2. Abordări și modele ale tranziției economice

2.3. Evoluții ale indicatorilor de creștere economică în regiunea Europei Centrale și de Est

2.4. Țările Europei Centrale și de Est – de la tranziție la emergență economică

Capitolul 3. Turismul – activitate economică

3.1. Aprecieri cantitative și calitative privind fenomenul turistic

3.2. Activitatea turistică, factor al dezvoltării economice la nivel global

3.3. Efecte benefice și externalități negative ale turismului

3.4. Abordări ale impactului economic al turismului, conținut și semnificație 3.4.1. Contribuția turismului la formarea Produsului Intern Brut 3.4.2. Contribuția turismului la piața muncii

3.4.3. Reflectarea turismului în Balanța de Plăți

Capitolul 4. Impactul turismului în economie – instrumente de evaluare

4.1. Indicatori de evaluare a impactului turistic în economie

4.2. Sistemul Conturilor Naționale

4.3. Contul Satelit în Turism

4.4. Impedimente în calea evaluării corecte a impactului turismului în economie

4.5. Turismul – criză economică și perspective

Capitolul 5. Metode clasice de evaluare a impactului economic al sectorului turistic în regiunea emergentă a Europei Centrale și de Est

5.1. Turismul și experiența tranziției economice a țărilor din zona central și est europeană

5.1.1 Schimbări majore în producție și consum turistic în zona ECE

5.1.2. Dinamica și structura turismului în perioada de tranziție 5.1.3. Convergență vs divergență în sectorul turistic în regiunea

ECE

5.2. Contribuția sectorului turistic la formarea Produsului Intern Brut

5.3. Turismul în cadrul pieței muncii

Capitolul 6. Abordarea modernă a sectorului turistic în economia națională: competitivitate turistică în țările regiunii Europei Centrale și de Est

6.1. Integrare regională și competitivitate economică

6.2. Competitivitatea și rolul său economic

6.3. Competitivitatea în turism

6.3.1. Elementele caracteristice ale competitivității în turism 6.3.2. Metode și modele de măsurare a competitivității în turism 6.4. Indicele de competitivitate în turism

6.4.1. Repere descriptive ale indicelui de competitivitate în turism

6.4.2. Analiza indicelui de competitivitate în turism în regiunea ECE

Capitolul 1 Economiile emergente – concept, istoric și perspective

Emergența economică, rezultat direct al globalizării economice, reprezintă termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăți și în economia mondială, care rezultă din „boom-ul” fluxurilor comerciale internaționale și din schimburi culturale.

Acest concept descrie creșterea comerțului și a investițiilor datorită căderii barierelor și interdependenței dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea, aproape exclusivă, la efectele comerțului și, în particular, la liberalizarea comerțului sau la liberul schimb, în zone considerate defavorizate, formate din țări care nu au realizat în trecut niveluri de creștere economică remarcabile.

Astfel, sectoarele productive ale economiei naționale contribuie, prin creșterea competitivității lor, la creșterea PIB-ului, a valorii adăugate, în timp ce alte ramuri contribuie, prin activitatea desfășurată, la formarea forței de muncă, la creșterea calității vieții, la asigurarea și funcționarea eficientă a justiției, astfel reducând riscul de instabilitate politică. (Prett și Hildy, 2002)

Pe baza studiilor efectuate de cercetătorii din domeniul creșterii economice și a modului în care acesta duce la clasificarea țărilor pe trepte de dezvoltare (Hall, 2008) se pot distinge diferențele existente între economiile de piață dezvoltate, respectiv economiile aflate în proces de dezvoltare, tranziție economică (tabel 1).

Piețele emergente sunt caracterizate de o creștere economică puternică, ducând la o creștere de multe ori marcantă a PIB-ului și a venitului disponibil. Ca urmare, rezidenții țărilor emergente sunt adesea în măsură să cumpere bunuri și servicii pe care anterior nu și le-ar fi putut permite. Acest lucru oferă companiilor internaționale noi piețe de desfacere, clienți noi, înregistrându-se un potențial de creștere semnificativă pentru un număr de companii și industrii. (Bremmer, 2007)

Tabel 1. Selecție a caracteristicilor țărilor dezvoltate și în curs de dezvoltare

Sursa: elaborat de autoare

Deși veniturile disponibile pe piețele emergente sunt în creștere, mulți dintre cetățenii lor sunt încă relativ săraci. Bunurile de lux, cum ar fi automobilele și hainele de designer „întâlnesc” o putere de cumpărare în creștere în cadrul economiilor emergente, iar diferite produse de uz zilnic, cum sunt produsele alimentare și cele de marcă devin populare mult mai repede. (Bremmer, 2007)

Traiectoria dezvoltării conceptului de emergență economică

Termenul generic de „piață emergentă” este utilizat pentru a descrie activitatea economică și socială a unei națiuni, într-un cadru mai larg al unei rapide industrializări. Termenul „economie dinamică” este utilizat de asemenea pentru a indica o piață emergentă. (Carol, 2008)

Figura 2. Termeni utilizați pentru a descrie fenomenul de emergență economică

Sursa: elaborat de autoare

In anii 1970, LEDC (engl. less economically developed countries/țări mai puțin dezvoltate economic) era termenul comun uzitat pentru a desemna piețe care erau „mai puțin dezvoltate” (din motive obiective sau subiective) decât țările dezvoltate, precum SUA, cele din Europa de Vest și Japonia. Aceste piețe ofereau un potențial suplimentar de profit, însă și riscuri în aceeași măsură.

Acest termen era considerat a nu fi suficient de pozitiv, de aceea a fost introdus conceptul de „piață emergentă”. Acest concept este însă „înșelător”, în sensul în care nu există garanții că acea țară va trece de la „mai puțin dezvoltată” la „mai dezvoltată”, deși acesta este trendul general în lume, anumite țări (ex. Argentina) pot trece de la „mai dezvoltat” la „mai puțin dezvoltat”. (Băcescu, 2005)

În anii 1980, termenul de „piață emergentă”, adus în prim-plan de către Banca Mondială, prin intermediul economistului Antoine van Agtmael, este în anumite cazuri utilizat ca sinonim pentru economii emergente, deși indică un fenomen care nu este caracterizat numai de poziționarea geografică sau forța economică. Asemenea țări sunt considerate a fi situate între dezvoltate și în curs de dezvoltare.

Astfel de exemple sunt China, India, anumite țări din America Latină (Brazilia și Mexic), din Asia de Sud-Est, cele mai multe state din Europa de Est, părți din Africa (în mod special Africa de Sud). Subliniind natura absolut fluidă a acestei categorizări, Ian Bremmer definește piața emergentă ca acea țară a cărei politică contează într-o măsură egală cu economia piețelor. (Bremmer, 2007)

În anii 1990, termenul „piață emergentă” este folosit de către analiștii de investiții pentru a clasifica țările care sunt într-o fază de tranziție între țările în curs de dezvoltare, care sunt doar la începutul industrializării, și țările care sunt pe deplin dezvoltate.

Semnificația principală a utilizării termenului este că investițiile în piețele emergente presupun asumarea un risc mai mare și oferirea unei siguranțe reduse în investiții. Termenul este de asemenea folosit alternativ cu piețele în curs de dezvoltare. Exemple de pe piețele emergente includ țările BRIC (Brazilia, Rusia, India, și China), mai multe țări sud-estul Asiei, Europa de Est, și părți din Africa și America Latină, care vor fi tratate în subcapitolele următoare. (World Bank, 2011)

În secolul XXI (Bahmani, 2008) se delimitează într-o oarecare măsură și se utilizează cu precădere termenii: țară în tranziție, țară în curs de dezvoltare, țări nou industrializate și țări dezvoltate.

"Țară în curs de dezvoltare" este un termen folosit în general pentru a descrie o națiune cu un nivel scăzut al bunăstării materiale. Din moment ce nu există nici o definiție unanim acceptată a țării în curs de dezvoltare pe plan internațional, nivelul de structurare poate varia foarte mult între aceste state. Unele țări în curs de dezvoltare au standarde ridicate de mediu de trai.

„Țară nou industrializată” este termenul utilizat pentru a descrie situația țărilor cu economii mai avansate decât alte națiuni în curs de structurare, dar care încă nu au demonstrat pe deplin semne de dezvoltate completă.

În practică comună, Japonia în Asia, Canada și Statele Unite în America de Nord, Australia și Noua Zeelandă în Oceania, și Europa, sunt considerate zone sau regiuni"dezvoltate", iar țările emergente din fosta Iugoslavie sunt tratate ca fiind în curs de dezvoltare, asemeni țările regiunii Europei de Est. (WB, WDI, 2011)

Pe de altă parte, în conformitate cu clasificarea FMI, realizată înainte de aprilie 2004, toate țările din Europa de Est (inclusiv state din Europa Centrală, care încă aparțin "Grupului Europa de Est" în cadrul instituțiilor ONU), precum și din fosta Uniune Sovietică (URSS), țările din Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Tadjikistan și Turkmenistan) și Mongolia, care până în prezent nu au fost incluse nici în categoria „regiunilor dezvoltate” sau în „curs de dezvoltare”, ci mai degrabă au fost menționate ca "țări în tranziție", cu toate acestea ele sunt acum pe scară largă considerate (în rapoarte internaționale) ca "economii în curs de dezvoltare".

Conceptul de națiune în curs de dezvoltare este găsit, în conformitate cu un termen sau altul, în numeroase sisteme teoretice cu orientări diverse – de exemplu, teoriile de decolonizare, marxismul, anti-imperialismul, și economia politică.

Critica adusă termenului de "țară în curs de dezvoltare” vizează utilizarea lui pe termen lung și raportat la o serie de alte state. Astfel, acest termen implică un anumit grad de inferioritate a acestora față de o „economiile dezvoltate ". (Heynes, 2005)

Dezvoltarea presupune o infrastructură modernă (atât fizică, cât și instituțională), și o îndepărtare de sectoare cu valoare adăugată scăzută, cum ar fi agricultura și cea extractivă. Țările dezvoltate au de obicei sisteme economice bazate pe o continuă auto-susținere a creșterii economice în sectorul terțiar al economiei, precum și standarde ridicate de trai. (Belka, M., 2011)

Cu toate acestea, există excepții notabile, deoarece unele țări dezvoltate au considerat industriile primare ca fiind componentă semnificativă a economiilor lor naționale, de exemplu, Norvegia, Canada, Australia. SUA și Europa de Vest au un sector agricol foarte important pe piețele agricole internaționale.

Delimitare conceptuală și clasificare din perspectiva organismelor și organizațiilor economice internaționale

Emergența economică, cu toate implicațiile ei a fost și este în continuare în dezbatere în cadrul publicațiilor de specialitate, aflându-se și în atenția organizațiilor specializate internaționale, precum Organizația Națiunilor Unite sau Fondul Monetar Internațional.

Dezbaterea este însă departe de a fi ajuns la o finalitate, deoarece se utilizează o varietate extrem de largă de termeni, definiții și abordări ale acestui fenomen. În subcapitolele următoare se încearcă o centralizare a acestora, defalcată în funcție de regimul de activitate al entităților care abordează tema emergenței.

O primă viziune tratată este cea a organizață, Japonia în Asia, Canada și Statele Unite în America de Nord, Australia și Noua Zeelandă în Oceania, și Europa, sunt considerate zone sau regiuni"dezvoltate", iar țările emergente din fosta Iugoslavie sunt tratate ca fiind în curs de dezvoltare, asemeni țările regiunii Europei de Est. (WB, WDI, 2011)

Pe de altă parte, în conformitate cu clasificarea FMI, realizată înainte de aprilie 2004, toate țările din Europa de Est (inclusiv state din Europa Centrală, care încă aparțin "Grupului Europa de Est" în cadrul instituțiilor ONU), precum și din fosta Uniune Sovietică (URSS), țările din Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Tadjikistan și Turkmenistan) și Mongolia, care până în prezent nu au fost incluse nici în categoria „regiunilor dezvoltate” sau în „curs de dezvoltare”, ci mai degrabă au fost menționate ca "țări în tranziție", cu toate acestea ele sunt acum pe scară largă considerate (în rapoarte internaționale) ca "economii în curs de dezvoltare".

Conceptul de națiune în curs de dezvoltare este găsit, în conformitate cu un termen sau altul, în numeroase sisteme teoretice cu orientări diverse – de exemplu, teoriile de decolonizare, marxismul, anti-imperialismul, și economia politică.

Critica adusă termenului de "țară în curs de dezvoltare” vizează utilizarea lui pe termen lung și raportat la o serie de alte state. Astfel, acest termen implică un anumit grad de inferioritate a acestora față de o „economiile dezvoltate ". (Heynes, 2005)

Dezvoltarea presupune o infrastructură modernă (atât fizică, cât și instituțională), și o îndepărtare de sectoare cu valoare adăugată scăzută, cum ar fi agricultura și cea extractivă. Țările dezvoltate au de obicei sisteme economice bazate pe o continuă auto-susținere a creșterii economice în sectorul terțiar al economiei, precum și standarde ridicate de trai. (Belka, M., 2011)

Cu toate acestea, există excepții notabile, deoarece unele țări dezvoltate au considerat industriile primare ca fiind componentă semnificativă a economiilor lor naționale, de exemplu, Norvegia, Canada, Australia. SUA și Europa de Vest au un sector agricol foarte important pe piețele agricole internaționale.

Delimitare conceptuală și clasificare din perspectiva organismelor și organizațiilor economice internaționale

Emergența economică, cu toate implicațiile ei a fost și este în continuare în dezbatere în cadrul publicațiilor de specialitate, aflându-se și în atenția organizațiilor specializate internaționale, precum Organizația Națiunilor Unite sau Fondul Monetar Internațional.

Dezbaterea este însă departe de a fi ajuns la o finalitate, deoarece se utilizează o varietate extrem de largă de termeni, definiții și abordări ale acestui fenomen. În subcapitolele următoare se încearcă o centralizare a acestora, defalcată în funcție de regimul de activitate al entităților care abordează tema emergenței.

O primă viziune tratată este cea a organizațiilor mondiale în domeniul cooperării, urmată de perspectiva oferită de principalele surse din domeniul privat al consultanței financiare. Acestea din urmă sunt extrem de prezente (și într-un număr foarte mare) în cercetarea piețelor emergente, datorită potențialului semnificativ pe care aceste țări îl reprezintă pentru investitorii străini, date fiind multiplele benficii care decurg din tranzacțiile efectuate pe piețele aflate în curs de dezvoltare.

O listă exactă a țărilor emergente sau dezvoltate este greu de realizat. În ciuda informațiilor de valoare conținute, natura acestora duce la două probleme majore. Una se referă la elemente de istorie, astfel piețele putând fi menținute la un anumit nivel al indicilor, chiar dacă a avut loc o evoluție clară spre dezvoltare, din faza de economie emergentă, situație întâlnită în Coreea de Sud și Taiwan. A doua se referă la o simplificare inerentă la momentul creării unui indice; țările mici, sau cele cu lichiditate minimă nu sunt luate în considerare, în timp ce țările învecinate, mai mari, sunt considerate a fi un “stand-in” potențial. (Hoskisson și Eden, 2006).

Banca Mondială

Banca Mondială (World Bank, 2011) este o bancă susținută cu finanțări internaționale, care oferă asistență financiară și tehnică țărilor sărace și în curs de dezvoltare, fiind axată pe coordonatele actuale de cooperare, integrare și evoluție economică la nivel mondial. Grupul Băncii Mondiale este o instituție formată din alte cinci instituții financiare internaționale, dintre care fac parte și BIRD (engl. International Bank for Reconstruction and Development/Banca Internațională pentru Reconstrucție și Renovare), IDA (engl. International Development

Fiecare instituție are un rol distinct în lupta împotriva sărăciei și îmbunătățirea condițiilor de viață pentru populația din statele în curs de dezvoltare. Termenul generic de Banca Mondială se referă în principal la BIRD și IDA, iar proiectele prioritare de finanțare se derulează prin BIRD, Statele Unite ale Americii fiind principalul acționar și finanțator al Băncii Mondiale.

Adițional, această organizație reprezintă o foarte importantă sursă de date statistice, ea dispunând de o serie de baze de date extrem de vaste, printre care și WDI (engl. World Development Indicators/Indicatori mondiali de dezvoltare). Aceasta conține valori pentru un număr de peste 400 de indicatori macroeconomici, din toate sectoarele și ramurile economice, pe un orizont temporal de peste 50 ani.

În viziunea acestei instituții, țările sale membre, 186 la număr, se clasifică în patru grupuri de venit (World Bank, 2010). Acestea sunt stabilite în fiecare an pe 1 iulie. Economiile au fost împărțite, în anul 2010, în funcție de GNI (engl. Gross National Income/Venitul Național Brut, utilizat cu sensul Produsul Național Brut) pe cap de locuitor, utilizând următoarele categorii de venituri:

Țările cu venit scăzut au VNB pe cap de locuitor de 975 dolari sau mai puțin;

Țările cu venit mediu au VNB pe cap de locuitor între 976 dolari SUA și 3855 dolari;

Țările cu venit ridicat au VNB pe cap de locuitor între 3856 dolari și 11905 dolari;

Țările cu venituri mari au VNB peste 11.906 dolari.

Banca Mondială clasifică toate țările mici și cu venituri medii drept „în curs de dezvoltare”, dar este de menționat că folosirea termenului nu este destinată să implice faptul că toate economiile din grup se confruntă cu grade similare de dezvoltare sau că alte economii au ajuns într-o faza finală de structurare. Clasificarea în funcție de venit nu reflectă, astfel, neapărat, stadiul de evoluție.

Fondul Monetar Internațional

Spre deosebire de Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional (FMI) utilizează un sistem flexibil de măsurare a nivelului de dezvoltare economică, care ia în considerare următoarele:

(1), nivelul veniturilor pe cap de locuitor,

(2) exporturile,

(3)gradul de integrare în sistemul financiar global (WEO, FMI, 2010)

În ceea ce privește exporturile, este vizată în principal diversitatea acestora, astfel încât țările exportatoare de țiței, care înregistrează niveluri ale PIB/locuitor foarte înalte, să nu fie incluse automat în categoria economiilor avansate.

O altă diferență față de modul în care se realizează clasificarea țărilor emergente din perspectiva Băncii Mondiale este cea a perioadei considerate. BM revizuiește lista țărilor emergente în fiecare an, în timp ce FMI are în vedere o evoluție pe un anumit număr de ani a valorilor indicatorilor vizați.

Actualizarea datelor, (FMI, 2011) materializată prin reclasificarea anumitor state, are loc periodic, sau când au loc anumite evenimente semnificative (intrarea Maltei în Zona Euro).

Această clasificare se realizează pe baza evoluției în tmp a indicatorilor enumerați, în ideea facilitării analizelor și a studiilor, constituind un fundament logic de furnizare a datelor. Anumite țări nu sunt incluse în lista furnizată de FMI, deaorece fie nu sunt state membre ale acestei organizații, precum Cuba, Corea, fie nu au o bază de date suficient de vastă pentru a putea fi incluse în clasificare (San Marino).

Prin intermediul publicației World Economic Outlook, FMI împarte membri organizației în: regiuni dezvoltate economic și regiuni emergente și în curs de dezvoltare

*

* *

Abordarea organizațiilor specializate, analizată în acest subcapitol, nu oferă o imagine uniformă asupra conceptului de emergență economică, fiecare entitate în parte dispunând de propriul sistem de indicatori și repere în definirea, delimitarea și clasificarea țărilor emergente.

O primă concluzie care se poate desprinde, așadar, este aceea că nu există o definiție general acceptată de organizațiile mondiale din domeniul cooperării economice. Mai mult, fiecare dintre cele 3 organizații analizate și-a creat propriul set de criterii pentru împărțirea economiilor mondiale în emergente și avansate.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat faptul că această categorizare se face luând în calcul exclusiv membrii cu drepturi depline ai organizațiilor sau centrelor anexate lor.

Similitudinea dintre cele trei abordări vine din împărțirea statelor în doar două categorii, ș.a. țări emergente și țări avansate. Țările incluse în cele două sunt însă diferite în fiecare caz. În general, organizațiile mondiale prezentate efectuează aceste împărțiri din rațiuni de facilitare a structurării datelor macroeconomice pe care le furnizează.

Evidențe din sectorul privat – abordarea emergenței economice prin prisma firmelor de consultanță financiară și de investiții

În subcapitolul anterior a fost prezentată viziunea asupra definirii și clasificării economiilor emergente din perspectiva organizațiilor mondiale specializate din domeniul economic la nivel internațional. Clasificarea se face, în cazul acestora, având în vedere o mai bună vizibilitate a datelor furnizate.

Cea de-a doua perspectivă, oferită în subcapitolul următor, vizează sectorul privat. Prin intermediul unei analize a principalelor firme din domeniul consultanței financiare, care au în portofoliul lor și servicii de consultanță pentru potențialii investitori în zonele emergente mondiale, este oferită o viziune distinctă de cea a organizațiilor internaționale.

Centre for Knowledge Societies

Centrul CKS este, conform prezentării furnizate de către companie, una dintre cele mai importante societăți comerciale de consultanță din domeniul cercetării, proiectării și inovării asupra economiilor emergente. Se specializează în studiul acestor piețe, aflându-se în relații de colaborare cu multinaționale din domeniul telecomunicațiilor, serviciilor de telefonie mobilă, aviație, auto, de ospitalitate și servicii financiare.

Criteriile utilizate în vederea clasificării țărilor emergente sunt diferite, axându-se însă în principal pe indicatori ai dezvoltării umane, resurse disponibile și capacitate de inovare, în ideea venirii cu un produs nou, atractiv pentru investitorii

În anul 2008, CKS a emis The Emergent Economies Report (Raportul Economiilor Emergente), în cadrul căruia a definit termenul de economii emergente ca fiind:

acele regiuni ale lumii care trec printr-un proces de rapidă informaționalizare în condițiile unei parțiale industrializări; conceptul desemnează nu numai o economie în creștere, ci și, mai important, un tip nou de economie, bazată pe informații, tehnologie și cunoștințe (CKS Report, 2008)

Această abordare permite explicarea rațiunii care se ascunde în spatele unei tendințe noi pe piața mondială, și anume aceea în cadrul căreia țările mai puțin dezvoltate, ne-industrializate din întreaga lume reușesc să se înscrie pe o cale de creștere economică susținută, utilizând noile energii, telecomunicații și tehnologii.

Morgan Stanley Capital International

Morgan Stanley Capital International (MSCI, 2011) este un furnizor de instrumente de sprijin pentru decizii investiționale, cu aproximativ 5.000 de clienți în întreaga lume, fiind prezent în 19 țări. Serviciile oferite acoperă o gamă vastă de domenii, de la planuri de pensii până la fonduri speculative de tip boutique.

Indicii MSCI au fost pentru prima oară lansați în 1960; în anii 1980, un nou tip de indice – MSCI Emerging Index (EMI)– este introdus în portofoliul de servicii oferite clienților.

Economiile emergente sunt definite de către MSCI prin prisma specificului activității sale de bază, ș.a. ca fiind:

acele piețe caracterizate de o creștere economică semnificativă, care prezintă un risc investițional relativ mare, dearece transportă riscuri politice, economice și monetare și care oferă șanse de profit mare la paritate cu riscul de pierderi mari. (MSCI, 2011)

Ca și în cazul CKS, și MSCI are în vedere investitorii străini, potențiali clienți ai firmei, pentru care a creat o serie de servicii, printre care și indicele piețelor emergente. Acesta urmărește să ofere rezultate investiționale care în general corespund performanței prețului, înaintea taxelor și cheltuielilor, a valorilor mobiliare tranzacționate public.

Indicele economiilor emergente a fost proiectat în vederea măsurării performanței pe piețele de capital a economiilor emergente, la nivel mondial.

Lista include țări de pe patru continente, țări care în mare parte coincid cu cele furnizate în lista CKS, prezentată în subcapitolul anterior. Din nou, România nu

Termenii „secundar emergente” și „avansat emergente” nu exprimă neapărat o hotărâre cu privire la stadiul în care se află o anumită țară sau zonă în procesul de dezvoltare. Ca și în cazul clasificărilor organizațiilor internaționale specializate, a abordării macroeconomice, denumirile atribuite sunt destinate „accesibilizării” datelor, facilitând structurarea, căutarea și înțelegerea lor.

*

* *

În urma analizei abordărilor economiilor emergente la nivel microeconomic ies în evidență anumite aspecte definitorii ale acestora.

Unul dintre acestea se referă la lipsa de omogenitate a definiției atribuită conceptului, coordonată similară cu situația întânită în subcapitolul anterior, la nivel

O altă caracteristică a perspectivei asupra economiilor emergente este utilizarea cu precădere a termenului „economie emergentă’, în detrimentul „economiilor în curs de dezvoltare”, fapt ce derivă din axarea, în cadrul acestei abordări, asupra unor indicatori care nu definesc emergența din punctul de vedere al creșterii economice, exprimate „clasic”, prin prisma indicatorilor specifici. Sunt utilizate alte tipuri de repere și alte categorii de indicatori, precum cei din domeniul tehnologic, al inovației, bursieri, etc.

De asemenea, sectorul privat tinde să se concentreze pe un segment mai restrâns de țări, în scopul unei mai bune coordonări și specializări, omițând astfel piețele europene, cu mai multă atenție acordată zonelor de emergență „recunoscute” și anume țările membre ASEAN sau țările din America Latină.

Această stare de fapt conturează și o tendință, aceea de „explorare” a unor noi teritorii, înafara continentului european.

1.4. Emergența la nivel mondial – geografia creșterii economice susținute

În subcapitolele anterioare a fost prezentat conceptul de emergență economică, pornind de la viziunea globală, prin încadrarea acestui fenomen în contextul mai larg al globalizării și cooperării internaționale. S-a putut observa, în urma analizei perspectivelor asumate la nivel macro și microeconomic asupra emergenței economice, o disensiune a abordărilor, în materie de definiție, delimitare conceptuală, criterii de clasificare, număr de țări incluse în fiecare categorie, etc.

În urma conturării conceptuale și a plasării fenomenului de emergență în cadrul economiei mondiale, următorul subcapitol propune o viziune de ansamblu

Dezvoltarea economică contemporană confirmă justețea aprecierilor referitoare la accentuarea interdependențelor dintre economiile naționale ale statelor lumii. Ultimele decenii au adus prosperitatea unor națiuni și un complex de probleme tuturor națiunilor, conectând statele în rețele complexe de interdependențe, din care

Integrarea economică interstatală (OECD, 2004) constituie una din trăsăturile caracteristice esențiale ale economiei mondiale în perioada postbelică. Ea a determinat formarea unor noi centre de putere, care exercită o influență tot mai mare asupra raportului de forțe din lumea contemporană.

Procesul de regionalizare, (Sută, 2003) ca efect direct al fenomenului de cooperare strânsă între state, se desfășoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei și presupune ca tot mai multe statele naționale să își transforme relațiile reciproce în relații integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate.

Regionalismul actual poate fi văzut și ca expresia ordinii economice mondiale, aflate la ora redefinirilor, contrabalansarea unor puteri economice făcându-se de către unele state prin reunirea eforturilor lor de dezvoltare economică.

Tendința de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acțiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât și exogenă.

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluțiilor care s-au petrecut în interiorul unor țări sau grupări de țări deja constituite: opțiuni fundamentale similare de politică economică, concepția comună despre dezvoltare, politici de liberalizare a comerțului întreprinse de multe țări în proces de creștere, dificultățile economice cu care s-au confruntat statele ca urmare a crizei energetice, care a avut ca efect conștientizarea faptului că există potențial de creștere insuficient valorificat.

Din categoria factorilor exogeni fac parte: modalitatea de acoperire a riscurilor potențiale determinate de evenimente care se petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone, încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi survenite din îngustarea unor piețe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraționiste, dorința de stabilitate politică și de întărire a sistemelor democratice.

Având în vedere, drept criteriu, gradul de integrare în evolutia sa, de la simplu la complex, se pot distinge următoarele trepte și forme de integrare economică interstatală, așa cum au fost menționate anterior, în subcapitolul 1.1.1 al prezentei lucrări: (Bal, 2006)

zona de liber schimb, adică integrarea a două sau mai multe țări, înlăturându-se barierele comerciale dintre ele;

uniunea vamală, adică integrarea prin care țările membre înlătură barierele în comerțul derulat între ele și adoptă concomitent un tarif vamal extern comun față de toate celelalte țări nemembre;

piața comună, adică integrarea în care, pe lângă existența unei uniuni vamale și monetare, se asigură libera circulație a bunurilor economice, a persoanelor și a capitalurilor între țările membre;

uniunea economică, adică integrarea în care, pe lângă elementele specifice pieței comune, se realizează un anumit grad de armonizare a politicilor economice naționale pentru a reduce discriminările care apar din cauza disparităților în aceste politici.

Primul val de regionalizare (Rădulescu, 2008) a comerțului internațional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunității Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur si simplu, din rațiuni de imitare a marilor metropole, și s-a extins în America Centrală și de Sud, Asia de Sud-Est și Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorința de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.

Al doilea val de regionalizare a comerțului internațional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. În această perioadă CEE a pus bazele pieței interne unice. În același timp, după semnarea și încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel si Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA, în 1994. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia și America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piața Comună a Americii Centrale și în ASEAN .

Printre zonele considerate și unanim recunoscute ca fiind zone de emergență economică se numără: (Subhash, 2008)

ASEAN (Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong-China, Singapore, cărora li se adaugă Malaysia, Indonezia, Thailanda, Filipine, plus China și India).

BEM (Big Emerging Markets), care cuprinde: Brazilia, China, Pakistan, Egipt, India, Indonesia, Mexic, Filipine, Polonia, Rusia, Africa de Sud, Coreea de Sud și Turcia.

Grupul BRIC.

CIVETS (Columbia, Indonezia, Vietnam, Egipt, Turcia și Africa de Sud). Aceste țări nu au puncte în comun, înafara rolului din ce în ce mai pronunțat pe plan economic internațional și din punct de vedere politic.

CEE (Europa Centrală și de Est), care va face obiectul unei analize in extenso în capitolele următoare.

În ceea ce privește țările BRIC, până în prezent, nici un text a fost făcut public cu privire la orice acord formal la care toate cele patru state BRIC să fie semnatare. Aceasta nu înseamnă, totuși, că nu au ajuns la o multitudine de acorduri bilaterale sau chiar patrulaterale.

Dovezi ale acordurilor de acest tip sunt multe și sunt disponibile pe site-urile Ministerelor de Externe din fiecare din cele patru țări; includ, printre altele, acorduri trilaterale, Organizația de Cooperare Shanghai (statele membre includ Rusia, China, India ca observator) și IBSA Trilaterala Forum, care unește Brazilia, India, Africa de Sud în dialogurile anuale. (O’Neill, 2005)

Grupul de țări și, implicit, denumirea, a suferit modificări prin adăugarea unui K (Coreea de Sud): BRICK, a unui A (țările arabe: Arabia Saudită, Qatar, Kuweit, Bahrain, Oman și Emiratele Arabe Unite): BRICA și a ET (Europa de Est și Turicia): BRICET.

Africa de Sud a fost recunoscută oficial ca o națiune BRIC la 24 decembrie 2010 după ce a fost invitată de către China și celelalte țări BRIC să se alăture grupului (Reuters, 2010) și a participat la summitul BRICS din aprilie 2011, ținut la Beijing.

Potrivit unui comunicat de presă al Goldman Sachs (2011), care a inventat termenul inițial, Africa de Sud se află pe o poziție unică, cu un mare potențial de a influența creșterea economică a grupului. Este cea mai mare economie din Africa, pe locul 31 la nivel mondial în rankingul țărilor în funcție de nivelul PIB, poziție aflată însă mult în urma partenerilor săi. (The Economist, 2008)

În literatura de specialitate se face distincție între două tipuri de regiuni de emergență economică: create în baza unui acord, respectiv conturate pe considerente geografice.

Primul tip desemnează acele zone create în baza voinței liber exprimate, fundamentate pe criterii de cooperare și integrare economică, înlăturare a barierelor vamale, în vederea obținerii unei creșteri economice susținute, un exemplu în acest sens fiind cazul ASEAN, descris în acest subcapitol.

Cea de-a doua formă de regiune de emergență economică desemnează acele zone geografice care sunt considerate emergente de către cercetători și organizațiile specializate deopotrivă, în baza unor criterii de dezvoltare economică, fundamentate pe evoluția unui set de indicatori macroeconomici de creștere.

Un exemplu în acest sens este constituit de zona emergentă a Europei Centrale și de Est. În ultimele decenii s-a discutat din ce în ce mai mult despre formarea unei noi zone de puternică emergență economică pe continentul european. Cercetători și specialiști din domenii distincte de activitate economică (Hoskisson, 2006; Bahmani, 2008; Oskooee, 2008; Hall, 2008; Fedorova, 2010, ș.a.), dar și organizațiile și organismele internaționale (printre care și FMI), abordează aspecte legate de această regiune în termeni de emergență economică.

Grupul Europei Centrale și de Est este compus din 17 țări: Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Macedonia, Muntenegru, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Serbia și Turcia.

Atât în literatura de specialitate cât și în practică, această zonă se conturează din ce în ce mai pregnant, prezentând oportunități semnificative de creștere. Costul mai scăzut de fabricație și forța de muncă mai ieftină sunt doar două dintre motivele pentru care multe companii își delocalizează activitatea spre această arie. (Financiarul, 2011)

În afara poziției geografice, alte elemente și diverși alți factori conduc specialiștii și studiile efectuate în domeniu către gruparea lor ca zonă europeană de emergență, printre care: istoria comună, experiența unei perioade de socialism politic cu importante influențe în sfera economică, schimburile comerciale intense, atractivitatea din ce în ce mai accentuată pentru investitorii străini din zona vestică a Europei, aflată în poziția de zonă dezvoltată.

China și Europa Centrală și de Est sunt două zone „low-cost”, însă costul nu este singurul factor în alegeri. În cazul unui volum mai mare, China este de obicei prima alegere. În situația în care alți factori, precum diferențele semnificative de fus orar, discrepanțele lingvistice și chiar proximitatea, sunt importanți, Europa Centrală și de Est devine destinație investițională, în mod special pentru producătorii de automobile, pentru reducerea costurilor de transport. (Băcescu, 2005)

De asemenea, un aspect deloc de neglijat în analiza emergenței economice a Europei Centrale și de Est este reprezentat de aderarea, în 2004 și în 2007, respectiv, a unei mari părți a țărilor mai sus menționate la Uniunea Europeană, fapt ce potențează modalitățile și amplifică măsurile de creștere economică disponibile. Unsprezece din cele șaptesprezece țări considerate membre ale grupului de emergență economică din zona Central și Est Europeană sunt membre ale Comunității Europene, fapt ce a dus la creșterea și intensificarea fluxurilor investiționale și a celor de cooperare economică.

Pe de altă parte, în conformitate cu clasificarea de la FMI înainte de aprilie 2004, toate țările din Europa de Est (inclusiv țări din Europa Centrală, care încă aparține "Europa de Est Group" în cadrul instituțiilor ONU), precum și din fosta Uniune Sovietică (URSS), țările din Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Tadjikistan și Turkmenistan) și Mongolia, care nu au fost incluse în nici regiunile dezvoltate sau în curs de dezvoltare, ci mai degrabă au fost menționate ca "țări în tranziție", cu toate acestea ele sunt acum pe scară largă considerate (în rapoarte internaționale) ca "țări în curs de dezvoltare".

*

* *

Deși definițiile termenului de „piață emergentă” nu sunt foarte bine coordonate, țările care sunt incluse în această categorie variază de la foarte mari la foarte mici, deoarece criteriile de clasificare ca economie emergentă iau în considerare aspecte precum dezvoltarea economică și reformele implementate. Astfel, chiar dacă China reprezintă una dintre cele mai mari economii mondiale, ea se află în aceeași categorie, aceea de piață emergentă, alături de țări precum Tunisia, care dispun de mult mai puține resurse. Atât China cât și Tunisia sunt încadrate la fel deoarece amândouă au pus în aplicare programe de reformă și dezvoltare economică, au început să-și deschidă piețele, conturându-se pe harta globală a țărilor emergente. Aceste economii sunt considerate a fi țări cu un potențial de creștere mare.

Definirea conceptelor de economie mondială, cu toate elementele sale componente, a cooperării și integrării regionale și internaționale, alături de delimitarea coordonatelor globalizării, a facilitat un cadru descriptiv al fenomenului de emergență economică, înțeles ca un proces continuu de creștere economică susținută, la nivelul țărilor aflate pe trepte inferioare de dezvoltare, conform clasificărilor efectuate de organizațiile din domeniul cooperării economice internaționale. Această creștere nu se poate materializa într-o economie de tip închis, izolată de restul țărilor la nivel regional, internațional sau mondial. Ca rezultat direct al acestui fapt, dar și pe principiul intereselor comune, iau naștere organizațiile internaționale de cooperare, precum OECD. Acestea sunt și cele care clasifică statele membre sau nemembre în funcție de gradul lor de dezvoltare economică, prin prisma evoluției anumitor indicatori macroeconomici și agregați.

Tema indicatorilor macroeconomici utilizați pentru descrierea și analiza evoluției dintr-un stadiu de dezvoltare economică în altul este tratată în capitolul următor.

Experiența ultimelor decenii în domeniul cercetării creșterii economice a dus la creionarea unui nou concept în literatura de specialitate, concept care derivă din fenomenul globalizării, și anume emergența economică a anumitor țări.

Mai mult, studiile efectuate reliefează zone de creștere economică susținută, fapt ce conduce la o adevărată „hartă” a localizării geografice mondiale a ariilor de emergență economică.

Economiile denumite „emergente” ale lumii, în frunte cu China și India, stau la baza dezvoltării economiei mondiale în perioada ultimelor decenii. Mai mult, economiștii se bazează pe clasa de mijloc a acestor state pentru a duce mai departe dorința de dezvoltare a economiei, de atragere a investițiilor străine și construirea spiritului întreprinzător necesar dezvoltării economice.

În urma analizei perspectivelor asupra economiilor emergente la nivel micro și macroeconomic, ies în evidență abordările diametral opuse în ceea ce privește definirea și delimitarea conceptului de economie emergentă în cele două cazuri. Cauza cea mai probabilă a acestei situații stă în mediul de acțiune, segmentele cărora li se adresează, datele de care dispun/pe care le oferă, dimensiunea la care acționează – micro-macro, statutul juridic, indicatorii utilizați, „produsele” pe care le oferă, locul pe care economiile emergente le ocupă în cadrul preocupărilor entităților studiate

Se observă o mai mare rigurozitate în definire și clasificare din partea sectorului privat, care urmărește o serie de indicatori clar stabiliți pe care îi utilizează în elaborarea clasificării, obiective mult mai clare.

Punctul de convergență rezidă în abordarea, în ambele cazuri, însă din perspective și cu scopuri diferite, a ISD. Amplificarea fluxurilor de ISD reprezintă una dintre principalele caracteristici ale economiilor emergente, fapt reliefat de instituțiile de cooperare internaționale, incluzând, sub o formă sau alta, acest indicator la momentul analizei treptei de emergență economică pe care se află un stat. Potențialii investitori sunt grupul țintă al entităților din sectorul privat, al consultanței financiare. Iese astfel în evidență, o diferență majoră de abordare a aceluiași indicator.

Sectorul privat utilizează aproape exclusiv termenul de economie emergentă, nu „în curs de dezvoltare”, spre deosebire de organizațiile internaționale, care dimpotrivă, fac distincție între economii dezvoltate și în curs de dezvoltare.

O potențială definiție, propusă de autoare, care cuprinde aspectele menționate atât la nivel macroeconomic, prin abordarea organizațiilor internaționale, cât și la nivel micro, este:

Economiile emergente sunt acele economii aflate în proces de structurare economică și financiară, care au realizat o creștere economică susținută, reflectată în veniturile naționale și în amplificarea și diversificarea fluxurilor comerciale și care prezintă un grad semnificativ de atractivitate pentru investitorii străini.

În ceea ce privește terminologia, se optează pentru o echivalare a economiilor emergente cu cele în curs de dezvoltare; se observă că la nivel micro se utilizează în mod aproape exclusiv primul termen, deoarece, în acest sector, nu indicatorii clasici ai creșterii economice sunt importanți/vizați cu precădere. Dezvoltarea și gradul în care aceasta este realizată de economii este mai atent studiată la nivel macro, de organismele și organizațiile specializate, furnizoare și utilizatoare de date ale indicatorilor clasici – PIB, ocuparea forței de muncă, rata inflației, etc.

România este puțin prezentă la nivelul abordării micro, doar una din cele 3 entităti studiate o includ în listele lor de țări emergente pentru care se oferă servicii de consultanță. Centrul CKS, care listează România, nu este o companie de consultanță bursieră, ca în cazul celorlaltor două, fapt ce indică o vizibilitate redusă a țării pe aceste piețe. Din zona Central și Est Europeană, pe listele celor două companii se află doar Republica Cehă, Ungaria și Polonia.

REFERINȚE

Capitolul 2 Tranziție și emergență economică în regiunea Europei Centrale și de Est

Realitatea economică, politică și socială a ultimelor decenii a adus în prim-plan un concept nou pentru economiile Europei Centrale și de Est, caracterizate de planificare centralizată până la momentul 1989, an considerat „de reper” pentru căderea regimului comunist în această zonă.

„Tranziția la o economie de piață nu a fost ușoară, în cele mai multe țări producția s-a redus rapid, iar sărăcia a crescut.” (Stiglity, 2005) Trecerea de la o economie centralizată la una de piață s-a realizat în multe dintre țările din zona ECE foarte lent, iar metodele implementării nu au fost cele mai potrivite. Trendul înregistrat de economiile din zona ECE s-a manifestat printr-o descreștere economică în perioada imediat următoare anului 1990, cauzele principale ale acestei stări de fapt fiind lipsa de experiență și incapacitatea de adaptare la un nou sistem economic. Prin aceasta nu s-a obținut decât întârzierea finalizării procesului de tranziție economică.

2.1. Clarificări conceptuale asupra tranziției economice

Procesul de tranziție a adus multe schimbări în sistemul de conducere al țărilor ECE. Unele dintre aceste schimbări nu au fost benefice, deoarece nu au fost susținute și sprijinite pentru a avea efectele scontate. Dat fiind acest lucru, economiile din regiunea menționată au parcurs etape dificile, multe dintre ele încă nedepășite.

În vederea unei mai bune înțelegeri a fenomenului de tranziție economică, se impune o delimitare conceptuală a acestuia, ulterior diferențierii tipurilor de economie capitalistă/de piață, respectiv economie centralizată/planificată.

Astfel, perioada comunistă (Dinu, Socol, Niculescu, 2005) a fost caracterizată de o economie centralizată, în interiorul căreia a existat o serie de producții verticale, întelegând prin aceasta o autoritate centrală care dictează acțiunile care au loc în economie, spre deosebire de economiile de piață unde sunt prezente relațiile orizontale, de la egal la egal, bazate pe acorduri reciproce de voință.

În plus, în cadrul acestor economii de tip închis, în sensul inexistenței relațiilor internaționale, nu există autonomie, nici la nivelul întreprinderilor, nici la cel al gospodăriilor, libertatea de alegere a bunurilor de produs consumat fiind de asemenea restricționată.

Sistemul economic de tip non-piață este foarte eficient într-o anumită privință, și anume în concentrarea resurselor, asemeni unei economii de comandă. Un astfel de sistem funcționează foarte bine în condițiile unei economii în stagnare, care nu tinde spre creștere economică. Acest fapt a fost de altfel și punctul slab al ideologiei comuniste: nepotrivirea dintre sistemul economic stagnant și promisiunile de creștere economică lansate de liderii comuniști. Acest sistem de comandă prezenta lipsuri și neajunsuri.

Concurența declanșată între cele două moduri de organizare socială (Dăianu, 2006), comunist și capitalist, unul cu economie centralizată, celălalt cu economie de piață, a devenit tot mai acerbă și de aceea tot mai costisitoare. În timp ce comunismul a căutat să „epateze” cu performanțe proprii, capitalismul a asimilat performanțele competiției, prin prisma potențialului acestora de a sprijini accesul la bunăstare. Această stare de fapt a stat la baza declanșării procesului de înlăturare a comunismului, deschizând calea unui nou fenomen (Marinescu, 2007) – tranziția economică spre piața capitalistă.

Tranziția, în sensul de proces de recreare a instituțiilor unei piețe, este un

proces istoric, politic, cultural (constând în schimbarea comportamentelor, mentalităților, eticii, valorilor, stimulentelor) prin care se asigură trecerea de la economiile non-piață la economii de piață. (Marinescu, 2007)

Caracteristica de referință a tranziției constă în separarea sferelor de existență a sistemului de stat în părți componente, însă diferite ale vieții sociale, prin prisma faptului că sistemul comunist este unul definit ca:

un sistem totalitar, în care nu se face diferență între sectorul public și cel privat, sfera economică, politică, culturală și ideologică se contopesc în interiorul său. (Dinu, 2005)

În cadrul primei definiții se sugerează tranziția ca fiind un pasaj între două repere, prefigurând o serie de procese transformaționale pe o perioadă relativ mică, care să ducă de la o stare anume a economiei și a societății la o altă stare radical diferită. Ulterior înlaturării sistemului centralizat de piață, țările ECE, în variante mai mult sau mai puțin explicite, mai mult sau mai puțin radicale și accelerate au adoptat proiecte de reformă economică pentru funcționalizarea pieței de tip capitalist.

Există, de asemenea, (Balcerowicz, 2004) o diferențiere între conceptul de tranziție și cel de transformare. Tranziția implică un fenomen sau proces trecător, o etapă de transformări relevante. Termenul de transformare are un grad de generalizare ridicat care surprinde ceva permanent, progresiv sau regresiv. Pe termen limitat, o transformare sau schimbare radicală poate fi percepută ca tranziție. Tranziția nu poate fi un proces continuu deoarece astfel ar interfera cu conceptul de transforamare.

În prima parte a acestui subcapitol s-au adus în discuție două aspecte definitorii ale tranziției economice (Angelescu, Socol, 2005), și anume defalcarea componentelor acesteia în politică și economică. Cercetătorii din domeniu însă menționează si o a treia componentă: mentalitatea, care, în multe state, inclusiv în România, pare să aibă o însemnătate aparte

Tranziția, în latura sa politică, presupune trecerea la democrație la pluralism politic, alegeri libere, stat de drept. De altfel, primele rezultate ale revoluțiilor din 1989 în țările Europei Centrale și de Est au fost de natură politică. Se poate spune că din punct de vedere politic tranziția a înregistrat succese imediate, noile regimuri declarându-se fără echivoc pentru democrație. Abolirea vechilor structuri de putere derivate din rolul conducătorului unic al partidului comunist a presupus aproape instantaneu apariția structurilor democratice.

Într-o reprezentare grafică, cu avantaje de vizualizare evidente, modelul funcțional al tranziției arată în felul următor:

Figura 7. Schema funcțională a tranziției postcomuniste

Sursa: Dinu, M., Socol, C., Niculescu, A., Economia României, o viziune asupra tranziției post-comuniste, 2005

Avansul tranziției politice a fost evident față de cealaltă componentă, cea economică. În materie de economie, tranziția a comportat numeroase și înversunate discuții, de la ritmul schimbărilor – de tip BIG BANG – al terapiei de șoc sau de tip gradual, la cele privind înlănțuirea etapelor și la rolul statului în schimbare.

Tranziția apare astfel ca un proces de natură cumulativă a experienței teoretice și practice atașate schimbării postcomuniste, redând în mod clar balansul între doctrine, cu scopul de a asigura calitatea pragmatică a abordării.

2.2. Abordări și modele ale tranziției economice

Cercetătorii fenomenului tranziției economice au identificat o serie de modele etapizate. Brzezinski (Bal, 2006) propune un model al ieșirii din problemele tranziției, printr-o schemă ce presupune parcurgerea a 3 pași esențiali, bazați pe: legalitate, politică, economie, ajutor extern.

Faza 1 (1-5 ani), având scopul politic de transformare și cel economic de stabilizare.

Faza a 2-a (3-10 ani), are ca scop politic încheierea transformării și apoi stabilizarea sistemului politic, iar scopul economic este să se valorifice stabilizarea pentru a se desfășura transformarea mecanismului economiei.

Faza a 3-a (5-15 ani) are în vedere un scop politic reprezentat de consolidarea sistemului democratic al statului de drept, și unul economic, de menținere a unui cadru susținut al dezvoltării și creșterii.

Durata acestor faze este influențată de perioada de acumulări dinainte de prăbușirea definitivă a comunismului. Patru tipuri de bază ale perioadei de acumulări pozitive și/sau negative influențează viteza de transformare:

Ambele tipuri de schimbări, politice și economice, sunt pozitive.

Politica este pozitivă, dar economia negativă.

Politica este negativă, dar economia pozitivă.

Politica și economia sunt negative.

Spre deosebire de modelul lui Brzezinski, etapele propuse de Ralf Dahrendorf (în anul 1990), sunt mai punctuale și mai precise, presupunând o mai mare atenție pentru:

Crearea bazei constituționale pentru libertate;

Declanșarea reformelor;

Asigurarea bazei sociale.

Luând în considerare cele două modele de ieșire din comunism, trebuie să se pună accentul în principal pe viteza de desfășurare a acestui proces de tranziție.

De asemenea, în experiența economiilor în tranziție, în funcție de opțiunile teoretice prevalente, se pot identifica mai multe traiectorii:

Traiectoria evolutivă (așa numita cale deterministă sau naturală a tranziției, în care capitalismul e construit pe experiența comunismului);

Traiectoria involutivă (cale a dependenței, în care construirea capitalismului se crează pe experiența comunismului);

Traiectoria ajustată (capitalismul se construieste cu agenți ai capitalismului reformat);

Teoria capitalismului politic (în care se acceptă corupția și acumularea primitivă ca aspecte definitorii ale tranziției).

Prerogative ale procesului de tranziție economică

Orice model al tranziției, în oricare țară analizată, este fundamentat pe 4 prerogative (Angelescu, 2006) ale trecerii de la economia centralizată la cea capitalistă.: liberalizare, stabilizare, restructurare și privatizare.

Liberalizarea presupune un proces de descentralizare a modului de formare al prețurilor, a contului de capital și, într-un final, în vederea facilitării creșterii concurenței și astfel a instaurării fundamentelor noului sistem economic, liberalizarea piețelor.

Liberalizarea accesului pe piață a agenților economici s-a realizat în 1990, dar mediul de afaceri a rămas neprietenos pentru agenții economici (atât romani, cât și străini).

Posibilitatea accesului pe piață a investițiilor străine directe a fost legiferată din 1990 împreună cu acordarea de garanții și stimulente (chiar a unei “discriminări pozitive” concretizată în stimulente mai generoase decât cele acordate întreprinzătorilor români în perioada 1991-1997).

Factorii de influență ai nivelului intrărilor de investiții străine directe în România după 1991 sunt: factori generali (politicile economice și consecințele acestora), oferta de privatizare, investițiile străine directe și factori punctuali/indirecți.

În privința investițiilor se consideră a fi eficiente investițiile în infrastructura, în capitalul uman, în cercetare-dezvoltare, și altele.

Reformele economice prezentau un interes deosebit pentru investitori, deoarece aveau să definească mediul de afaceri din România, oportunitățile, garanțiile și potențialul de creștere economică.

Prin principalele reforme în acest sens se numără: măsurile de liberalizare a economiei României, liberalizarea accesului pe piață a agenților economici, liberalizarea prețurilor, liberalizarea comerțului exterior, liberalizarea accesului pe piață a investițiilor străine directe, stadiul realizării reformelor structurale și a reformei sistemice.

Stabilizarea persupune existența unei politici și a unor strategii de macrostabilizare. În general, instabilitatea economică este dată de întârzierea liberalizării prețurilor și de politica neadecvată de reducere a inflației. Menținerea deficitului balanței de plăți, și chiar amplificarea acestuia, nivelul modest al investițiilor străine și creșterea datoriei externe reprezintă amenițări la adresa procesului de macrostabilizare tot atâtea semnale care conduc la aprecierea că dezechilibrul cvasi-cronicizat al sectorului extern, devenind o amenințare pentru progresul procesului de macrostabilizare.

Restructurarea economiei reale este adeseori dificilă, din cauza existenței unui sector subteran care acoperă o mare parte din tranzacțiile efectuate și necontabilizate. Acest sector este important pentru economia oricărei țări, dat fiind procentul mare pe care îl are la aportul PIB (circa 30% în cazul României).

O altă problemă este cea a arieratelor economice, care însumează un procent de 35% din PIB. Acestea pot conduce la producerea unui colaps financiar, fiind destul de greu de evitat în momentul declanșării crizei.

Prin intermediul restructurării s-a pus problema creșterii numărului de întreprinderi existente pe piață și privatizarea întreprinderilor de stat. Se urmărește dinamica salariaților ocupați în IMM, ce însumează o pondere destul de importantă în cadrul activităților economice.

Cu toate acestea, se demonstrează în mai multe rânduri că există supraspecializare în domenii multiple, dar există și subspecializare, iar profitabilitatea și productivitatea înregistrate sunt inegal repartizate pe domenii; numărul de întreprinderi active la 1000 de locuitori în România este de 2,5 ori mai mic decât în Uniunea Europeană.

Privatizarea este ultimul prerogativ al tranziției economice, însă este unul dintre cele mai cunoscute și mai “apropiate” mentalului colectiv.

Acest fenomen presupune privatizarea economiei, în vederea (re)construirii bazelor specifice unei economii de piață, și nu privatizarea anumitor întreprinderi de stat, pentru a le face mai eficiente. Premisele lansării programului de privatizare au fost asigurate prin crearea unui cadru juridic și instituțional.

2.3. Evoluții ale indicatorilor de creștere economică în regiunea Europei Centrale și de Est

În capitolul anterior a fost tratată in extenso problematica conceptualizării și operaționalizării termenului de emergență economică, respectiv economie în curs de dezvoltare. Concluzia principală a fost aceea că nu există, în momentul de față, un consens sau o abordare unanim sau cvasicomplet acceptată, fiecare autor, cercetător sau organizație având propriile criterii de definire, delimitare, cuantificare și conceptualizare a termenului de emergență economică.

Pe cale de consecință, fiecare entitate menționată mai sus creionează și propune propriul set de indicatori macroeconomici și agregați, pe care se bazează abordarea emergenței economice.

Obiectivul principal al cercetării din subcapitolul 2.3. este acela de a analiza, pe baza unui set de astfel de indicatori, evoluția creșterii economice a țărilor din zona central și est europeană, aparținând fostului bloc comunist european (pe baza experienței istorice comune se formulează ideea aupra punctului aproape comun de pornire, marcat de anul 1990). Acestora li se adaugă Turcia, care, deși nu face parte din blocul european fost comunist, este inclusă în regiunea ECE, conform criteriilor de clasificare ale FMI (WEO, FMI, 2010).

Această analiză are ca scop central scoaterea în evidență a unor coordonate care să sprijine în mod direct atribuirea termenului de „piață emergentă” regiunii ECE.

Metodologia studiului întreprins constă în compilarea și cercetarea exploratorie a datelor secundare disponibile (Cătoiu, 2002), în vederea determinării unor trenduri și stabilirii unor corelații și interdependențe între evoluțiile valorice ale indicatorilor aleși, la nivel de total regiune ECE, dată de acțiunea sinergică a evoluțiilor:

la nivel național, al țărilor incluse în analiză, membre ale regiunii în cauză (17 în total: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Lituania, Letonia, Estonia, Macedonia, Muntenegru, Ungaria, Polonia, Republica Cehă, România, Serbia, Slovenia, Slovacia și Turcia), și

la nivel inter-statal, prin compararea creșterilor economice ale țărilor enumerat mai sus.

În ciuda faptului că, la nivelul anilor 1990-1994, anumite țări din cele enumerate mai sus nu existau ca state individuale, precum Republica Cehă și Slovacia, Bosnia și Herțegovina, Croația, Serbia, Muntenegru, (Anexa II 1.), datele furnizate de Banca Mondială tratează separat evoluția indicatorilor macroeconomici pe fiecare economie în parte.

Perioada de analiză începe cu anul 1990, și continuă până în 2009, cel mai recent an pentru care există date disponibile complete. Anexa II.2. cuprinde o bază de date, sub forma unui tabel centralizator a tuturor valorilor indicatorilor aleși, pentru fiecare țară în parte, în fiecare an de analiză.

Indicatorii aleși, în baza analizei cuprinse în subcapitolul următor, sunt: Produsul Intern Brut, ponderea comerțului cu servicii în PIB, investițiile străine directe.

Sursa datelor secundare utilizate în analiză a fost baza de date World Development Indicators (WDI, 2011) aparținând Băncii Mondiale.

Alegerea indicatorilor a fost realizată pornind de la definiția creșterii economice: sporirea rezultatelor unui sistem economic într-un anumit interval de timp și într-un anumit spațiu, prin rezultate înțelegând o sporire a PIB și PIB/capita” (Ioncică, 2004) și luându-se în considerare următoarele criterii:

relevanța acestora în ceea ce privește potențialul de ilustrare a fenomenului de creștere economică (implicit a emergenței);

potențialul de descriere a fenomenului trecerii la economia de piață, de la economiile centralizate din perioada regimului comunist;

posibilitatea creionării unei imagini cât mai complete și relevante a evoluției fenomenului de creștere economică;

comparabilitatea acestora (indicatori relevanți, a căror abordare este unanimă la nivelul regiunii cercetate);

accesibilitatea datelor necesare sub aspectul perioadă (analiza începe cu anul 1990) și fiabilitate (sursele acestor date sunt organizațiile specializate din domeniul cercetării și practicii economice, precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Institutele de Statistică ale țărilor analizate).

Astfel, indicatorii aleși sunt: Produsul Intern Brut (în termeni absoluți, ritm de creștere, în formulă per capita), Rata inflației (a cărei fluctuație și nivel sunt definitorii atât pentru corecta estimare a creșterii economice, cât și în vederea descierii coordonatelor economice și a eficienței politicilor inflaționiste ale respectivei țări/regiuni), Comerțul exterior în servicii ca procent din PIB (terțiarizarea economiilor este o caracteristică definitorie a economiilor aflate în proces de creștere economică), Investițiile străine directe – nivel și evoluție (odată cu înlăturarea barierelor impuse de planificarea economică centralizată specifice perioadei comuniste, atragerea fluxurilor de ISD a devenit un obiectiv important pentru economia țărilor aflate în tranziție economică).

Produsul Intern Brut

Produsul Intern Brut a avut numeroase fluctuații. În perioada 1990-1999 se cunosc trei perioade importante: până în anul 1992 s-au înregistrat slabe performanțe ale indicatorului PIB, din anul 1993 și până în 1996 acesta a înregistrat fluctuații însă tendința globală a fost de creștere, iar în ultima perioadă 1996-1999 a avut loc din nou o scădere a PIB.

La nivelul ECE se poate observa, în perioada tranziției economice 1990-2000, o creștere de aproximativ 120.000 milioane USD. Aproape toată această creștere, exprimată în termeni absoluți, a fost acumulată în a doua parte a perioadei analizate, ș.a. 1995-2000, adică în a doua parte a perioadei de tranziție.

Iese în evidență, de asemenea, o scădere a nivelului PIB în termeni absoluți, în anul 1992, cum s-a menționat anterior, urmată de intrarea pe o cale de creștere, menținută până în anul 2009, când, ca urmare a crizei economice mondiale, a fost înregistrată o diminuare a tuturor indicatorilor de creștere, inclusiv a PIB. PIB-ul la nivelul ECE, exprimat în miliarde USD, intră pe o cale pronunțat ascendentă începând cu anul 1998, cu cote de creștere semnificative (o medie de cca + 40.000 miliarde USD anual), traduse prin evoluții medii de + 4,5%, în termeni relativi.

Cea mai înaltă valoare este atinsă în anul 2008, și anume 1.004.463 milioane USD, cu o creștere de 33.000 milioane USD față de anul precedent. În 2009, se tinde spre nivelul anterior, situându-se însă cu 10.000 milioane USD sub acesta.

Evoluții similare sunt întânite în majoritatea țărilor analizate. România pornește de la un nivel de 43.990 miliarde USD în anul 1990, înregistrând o scădere în 1992, de aproximativ 4.500 miliarde USD. Panta ascendentă pe care se înscrie din acel moment ajunge, prin creșteri anuale de aprox. +2.000 miliarde USD, până la momentul 2008, cu un nivel de 61.199 miliarde USD.

Pe fondul crizei economice globale, România se încadrează în trendul trasat de ECE, cu valori ale indicatorului, la nivelul anului 2009, de 55.997 milioane USD.

Relevant pentru cercetarea efectuată este și nivelul PIB, exprimat în formula per capita. Astfel împărțind PIB-ul total la numărul de locuitori se obține un indicator care întregește imaginea performanței zonei ECE în procesul de tranziție si de creștere economică.

Evoluția acestui indicator nu este însă cu mult diferită față de cea a PIB-ului exprimat în termeni absoluți.

Rata medie anuală de creștere a PIB-ului real pe locuitor, între 1992-2001 a fost de 0,3%, conducând la un PIB pe locuitor de aproximativ 30% din cel de la nivelul UE, care a fost mai mic decât cel al mediei țărilor Europei Centrale și de Est. Anul 2000 a fost primul an în care România a înregistrat o creștere reală a PIB-ului de 2,1%, acest trend menținându-se și în anii următori (5,7% în 2001, 4,9% în 2002, și 4,7% în 2003), ceea ce se traduce printr-un ritm mediu de 3,35% între 2000 și 2003 a PIB-ului pe cap de locuitor.

Grafic 6. Evoluția PIB/capita în ECE, România și alte țări ale regiunii, 1990-2009 (1)

Sursa: elaborat de autoare pe baza tabelului 9.

Media PIB-ului real pe locuitor al țărilor Europei Centrale și de Est în comparație cu UE crește de la 35% în 1992 la 40% în 2001. În același timp, PIB-ul total real scade de la 15% la aproximativ 13%. Aceasta se explică prin diferența de creștere anuală a populației: -0,15% pentru Europa Centrală și de Est, în comparație cu +0,33% pentru UE.

Utilizarea PIB a suferit o dramatică răsturnare încă din 1990:

ponderea consumului a crescut de la an la an;

formarea brută a capitalului fix s-a diminuat considerabil;

acumularea masivă de stocuri, chiar în condițiile comprimării producției, arată continuarea inerțială a producției în industrii fără piață de desfacere;

tendința de creștere a ponderii consumului și de reducere a investițiilor n-a găsit corespondent decât într-o măsură redusă în capacitatea industriilor de a-și adapta oferta la noua structură a cererii.

Grafic 7. Evoluția PIB/capita în ECE, România și alte țări ale regiunii, 1990-2009 (2)

Sursa: elaborat de autoare pe baza tabelului 9.

Dacă primii 3 ani ai perioadei analizate, anii de începere a tranziției sunt caracterizați de oscilații spectaculoase de la an la an atât la nivel de țară, cât și prin comparație inter-statală, din momentul 1994 încep să se înregistreze modificări pozitive ale nivelului PIB. Printre țările care au reușit performanța de a avea un trend cvasi-constant ascendent se numără:

Polonia, care a înregistrat, alături de Turcia, la nivelul anului 1992, o creștere economică pozitivă, de 2,6%, respectiv 5,04%. Traiectoria de creștere constantă, cu modificări medii de aproximativ 1,5-2% anual s-a menținut până în anul 1999, când, asemeni mediei ECE, PIB-ul a suferit o diminuare de aproximativ 2%, până la nivelul de 3,62%, reluând apoi traiectoria ascendentă până în anul 2009 (+1,7%).

Ungaria, care a atins la nivelul anului 2000, după o perioadă de tranziție 1990-1999 relativ turbulentă, cu o valoare fluctuantă a modificării anuale a indicatorului, o cotă de creștere de aproximativ 6,2%, urmată de o perioadă de modificări pozitive ale nivelului PIB, încadrate însă pe o pantă descendentă. În anul 2009 ritmul mediu scade de la +0,6% în anul precedent la -6,3%.

Estonia, asemeni economiilor Poloniei și Ungariei, se încadrează pe o traiectorie de modificare a ritmului PIB, în termeni relativi, similară mediei ECE, pornind de la o modificare de -7,06% în anul 1990, la un vârf atins în anul 2006 (+11,19%), cu o scădere foarte mare în anul 2009, de -18,01%.

România intră în perioada de tranziție economică, în anul 1990 cu un nivel al indicatorului analizat de -5,6%, urmând ulterior o cale de creștere constantă, cu modificări anuale pozitive și negative de 1,5-2%. Cea mai mare valoare a creșterii PIB se înregistreză în anul 2008 (+9,43%), urmată de cea mai scăzută valoare din perioada analizată (-8,5%).

Printre țările care nu s-au înscris în trendul impus de media ECE se află țările care au înregistrat modificări anuale extrem de fluctuante, precum Albania, Slovacia sau Muntenegru.

Comerțul internațional cu servicii

De-a lungul perioadei analizate au existat schimbări structurale majore ale pieței în exporturi. Partea manufacturilor din totalul bunurilor exportate a crescut în toate țările Europei Centrale și de Est, cu creșteri mai mari în țările ce atrag mai multe investiții străine directe: Ungaria (+19,8%), Polonia (+10,9%), Rebublica Cehă (+6,8%) Bulgaria (+5%) și România (+3,7%).

Una dintre caracteristicile care stau la baza dezvoltării economice a unei țări este dată de importanța relativă a exporturilor în formarea Produsului Intern Brut. Mai mult, în cazul unor economii aflate în plin proces de tranziție economică spre economia de piață, terțiarizarea acestora reprezintă un pas definitoriu pe calea de creștere susținută, specifică piețelor în creștere.

În vederea stabilirii parametrilor de creștere a importanței exporturilor în cadrul economiei regionale a ECE tabelul 11 conține date cu privire la evoluția acestui indicator, exprimat în termeni relativi, pentru toate țările membre ale regiunii analizate.

Prima concluzie care se desprinde în urma efectuării studiului este aceea că exporturile au urmat o cale de creștere susținută, lipsită de fluctuații majore, în cazul tuturor țărilor din regiunea ECE, astfel și media rezultată la nivel de zonă este înscrisă tot pe o pantă ascendentă, cu modificări anuale de cca 1-2%, așa cum rezultă și din graficele 10, 11 și 12.

Dacă la nivelul anului 1990 exporturile de servicii aveau o pondere de sub 5% în total PIB, această situație s-a modificat constant, cu un salt important în anul 1993. Din evoluția ulterioară se poate observa o tendință de normalizare, gradul de contribuție la formarea PIB tinde să intre pe o cale de creștere cu cote constante, spre mici. La nivelul anului 2009 se înregistrează o diminuare de 0,46%, atingându-se nivelul de 19.5% pondere a exporturilor în PIB.

Între țările care au urmat aceeași cale de creștere, în termeni de direcție și intensitate, însă aflate sub media ECE se numără:

România, care în anul 1990 înregistra aceeași cotă de contribuție la PIB cu cea a mediei ECE: cca 3%, a urmat o cale de creștere a importanței comerțului exterior constantă, cu modificări medii anuale de 0,9-1% și fluctuații relativ nesemnificative în anii 1998 (7%) și 2007 (10,8%); cea mai mare pondere a acestui indicator se înregistrează în anul 2009: 12,45%.

Macedonia, (pentru care analiza se desfășoară însă începând cu anul 1996), înregistrează o pondere a exporturilor în PIB de aproximativ 10%, cu o modificare medie de 5% până în anul 2000, ulterior înscriindu-se pe o cale echilibrată de contribuție a exporturilor de servicii în PIB, cu o ușoară diminuare în anul 2009 (-3%).

Estonia este țara cu cea mai spectaculoasă traiectorie a indicatorului analizat. Astfel, pornind de la un nivel de 31,58% în anul 1995, atinge cota de 41,78% în anul 2000, după care se înscrie pe o pantă ușor descendentă, până la nivelul anului 2009, când înregistrează o pondere a exportului de servicii în PIB de 36,39%.

Printre țările care se desprind total de evoluția în termeni de intensitate, direcție și nivel a mediei ECE se înscriu: Albania, Polonia și Cehia.

Polonia este țara cu cele mai nesemnificative contribuții ale indicatorului analizat la PIB-ul național. Valoarea acestuia pornește, la nivelul anului 1990, de la 10,25%. Evoluția ulterioară este extrem de fluctuantă, cu diferențe de 1-1,5% de la an la an, atingând, la momentul 2009, aceeași valoare înregistrată și de România: 12,4%.

Această situație nu reflectă neapărat nivelul în termeni absoluți ai acestui indicator; chiar daca, în unități monetare s-a realizat o creștere, pe fondul influenței unor factori externi, precum contribuția celorlaltor domenii la formarea PIB, valoarea în termeni relativi nu s-a modificat.

Grafic 11. Evoluția contribuției comerțului exterior cu servicii în total PIB ECE, România și alte țări ale regiunii (2)

Sursa: elaborat de autoare pe baza tabelului 11

Investițiile străine directe, fenomen marcant al perioadei de tranziție

La aproape 22 de ani de la colapsul comunismului țările Europei Centrale și de Est au experimentat rezultate foarte diverse în termeni de atractivitate a investițiilor străine directe și creștere economică. România a fost o constantă rămasă în urmă în ceea ce privește fluxurile de investiții străine directe pe locuitor între 1990-2009, în comparație cu țările Europei Centrale și de Est și cu alte economii emergente. România se afla încă pe locul 5 din 10 în cadrul țărilor Europei Centrale și de Est în ceea ce privește fluxul de ISD din aceeași perioadă, atingând nu mai puțin de un sfert din cel al Poloniei.

În ciuda schimbărilor legale, fluxul rămâne sub așteptări. Cele mai mari valori ale ISD au fost în timpul declinului PIB (în 1998 – mai mult de 2 miliarde USD), rămânând modeste și după 1999. Introducerea guvernamentală a reformelor financiare la începutul lui 2000, pentru a reduce viteza cheltuielilor publice, accelerează privatizarea și reforma sistemului fiscal. Media anuală între 1999-2000 a fost de aproximativ 1,1 miliarde USD (aproximativ 15% din formarea brută a capitalului fix, comparativ cu 2,7% între 1990-1995). Anumite prevederi referitoare la investiții străine directe introduse între 2000-2002 au menținut absorbția constantă. În 2002 investiții străine directe în România au reprezentat aproximativ 3,8% din totalul stocurilor de investiții străine directe intrate în UE, 4,6% din stocurile de investiții străine directe din țările CEE și 0,16% din totalul mondial de investiții străine directe, în ciuda mărimii economice relative a României. Totuși stocurile de investiții străine directe au crescut de 10 ori între 1991-1995 și de 20 ori între 1991-2002. Procentul de investiții străine directe în PIB a fost de 20% în 2002 (Cehia 55%, Ungaria 38% și media mondială 22,3%).

Aceste trenduri au fost asociate cu o creștere de 15% a numărului de companii naționale afiliate României între 1991-2002. Totuși potențialul de investiții străine directe comparativ cu performanța a crescut de la 0,3% între 1993-1995 la o medie de 0,6% între 1999-2002.

Acest nivel al investițiilor străine directe este modest, comparat cu situația înregistrată în Polonia (48.4 miliarde USD), Cehia (35.7 miliarde USD) sau Ungaria (25 miliarde USD). De subliniat este faptul că decalajul din România și țările Europei Centrale și de Est este mult mai semnificativ dacă este exprimat prin nivelul investițiilor străine directe pe locuitor, indicator ce măsoară mai exact gradul de atractivitate al unei țări pentru investitorii străini, dar și gradul de internaționalizare a economiei.

Perspectivele privind evoluția investițiilor străine în România sunt moderate. Progresele înregistrate în demersurile de aderare la Uniunea Europeană pot reprezenta un factor pozitiv,însă insuficient. Este de așteptat că nivelul investițiilor străine directe în România să cunoască o creștere lentă pe termen mediu, o modificare reală putând fi așteptată doar în condițiile atingerii stadiului de economie de piață funcțională, respectiv a reluării de durată a creșterii economice, a realizării unor modificări structurale în economia României, a consolidării sectorului privat în economie și a stabilizării cadrului instituțional și legislativ.

Potențialul investițional al României a determinat creșterea interesului investitorilor străini, în special al celor din Uniunea Europeană, precum și al investitorilor provenind din Statele Unite. În acest sens, clasamentul pe țări la 30 aprilie 2009 (ONRC, 2011), situa pe primele cinci locuri Olanda (1,9 miliarde de dolari), Franța (1,3 miliarde USD), Germania (904,8 milioane USD), SUA (817,8 milioane USD) și Italia (657,8 milioane USD).

România devine din ce în ce mai atractivă pentru investitorii străini, oferind avantaje cum ar fi dimensiunea pieței, forța de muncă ieftină și calificată, alături de oportunități de dezvoltare a unor afaceri în domenii strategice ale economiei românești (telecomunicații, energie, transporturi, construcții etc.).

În ceea ce ISD la nivelul ECE, se evidențiază un trend general valabil, pentru majoritatea țărilor din regiune. Astfel, începând cu anul 1995, când pentru majoritatea țărilor datele au devenit disponibile, se poate observa o creștere constantă a ponderii investițiilor străine directe în PIB-ul național.

Media ECE scoate în evidență o evoluție susținută a importanței ISD în cadrul venitului național, din anul 1995 până în 2006 realizându-se o creștere a acestui indicator, cu cote relativ egale și constante. Anul 2007 presupune o creștere semnificativă a acestei ponderi, cu o modificare pozitivă de cca 2,05%, urmată, în anul 2008, de o revenire bruscă la calea de creștere anterioară. Spre finalul perioadei de analiză pot fi identificate tendințe de diminuare semnificativă a ponderii investițiilor în total PIB, prin reducerea acesteia, la nivelul anului 2009, cu aproximativ 4% (media ECE fiind de 4,93%).

2.4. Țările Europei Centrale și de Est – de la tranziție la emergență economică

Obiectivul principal al acestui capitol a fost de a verifica, prin intermediul analizei exploratorii a datelor secundare, coordonatele descrise în capitolul I al prezentei lucrări, referitoare la încadrarea acestei regiuni pe harta geografică a zonelor emergente mondiale. În demersul întreprins s-a pornit de la două premise. Prima este una cumulată, cuprinzând, pe de o parte aspecte legate de proximitate geografică și, pe de altă parte, recunoașterea, de către cercetători și de către organizațiile economice mondiale deopotrivă, a acestei regiuni ca zonă de emergență economică. Un alt element definitoriu, al treilea ca număr, care a influențat în luarea deciziei de cercetare a regiunii Central și Est Europene sub aspecte legate de creștere economică susținută a fost factorul istoric.

Regiunea ECE a fost caracterizată o lungă perioadă de timp de economii naționale de tip închis, cu planificare centralizată, în timpul regimului socialist. Anul 1990, de la care pornește prezenta analiză a creșterii economice, coincide cu „momentul-cheie” din cadrul factorului istoric menționat anterior. Cea de-a doua premisă pe care se fundamentează studiul este, astfel, cea a „punctului comun” de plecare. Se poate considera că țările ECE, parcurgând un itinerariu economic și politic similar o bună parte a secolului XX, prin prisma încadrării lor sub regimul comunist, în anul 1990 au o serie de caracteristici comune.

Prima și poate, cea mai importantă, este reprezentată de intrarea cvasi-concomitentă, în 16 din cele 17 țări analizate (Turcia, deși face parte din ECE, nu a intrat în componență blocului comunist european) în procesul de tranziție de la economia centralizată la economia de piață.

În vederea determinării, pe de o parte, a principalelor coordonate ale tranziției economice, privită ca o etapă sine qua non, premergătoare înscrierii pe calea de creștere economică susținută, și a exemplificării coordonatelor specifice economiilor în tranziție, explicate teoretic în primul capitol, pe exemplul ECE, a fost stabilit un set de indicatori macroeconomici. Acest set cuprinde 4 indicatori, considerați relevanți pentru descrierea procesului de creștere economică, în contextul specific al regiunii aflate în proces de tranziție spre capitalism a ECE. A fost, astfel, analizată evoluția Produsului Intern Brut, exprimat în termeni absoluți (miliarde USD, prețuri constante, pentru asigurarea comparabilității valorilor), în valoarea care revine pe cap de locuitor (în mii USD) și în termeni relativi, de creștere anuală, penntru toată perioada analizată.

Al doilea indicator este rata inflației, extrem de importantă în orice economie, dată fiind influența lui, cu un înalt potențial de distorsionare a valorilor PIB, raportat la analiza acestui indicator, dar și în practică, prin impactul negativ, atât la nivel micro, cât și macroeconomic. De asemenea, pentru perioadele de tranziție economică, rata inflației extrem de ridicată și angrenată într-un proces extrem de fluctuație, reprezintă un element definitoriu.

Cel de-al treilea indicator ales în vederea descrierii fenomenului de emergență economică în statele ECE a fost ponderea comerțului internațional cu servicii în total PIB, iar ultimul este nivelul investițiilor străine directe, de asemenea, ca pondere în formarea venitului național.

Odată cu trecerea la capitalism, se realizează și o deschidere a economiei către exterior, prin stabilirea unor relații de cooperare și comerciale cu alte state. Liberalizarea și sprijinirea comerțului internațional reprezintă primul pas în vederea efectuării tranziției spre economia de piață. Mai mult, pe măsură ce economia respectivului stat avansează în procesul de emergență economică, spre trecerea la statutul de „economie dezvoltată”, se evidențiază tendința de terțiarizare, întelegând prin acest termen un fenomen de creștere a importanței sectorului serviciilor, în detrimentul celorlaltor două. Astfel, analiza evoluției acestui indicator, în ponderea sa la formarea PIB-ului național, întregește imaginea procesului de emergență economică a regiunii ECE. Nu în ultimul rând, fluxurile de ISD sunt unul dintre cei mai reprezentativi indicatori ai creșterii economice ai unei regiuni/economii, deoarece exprimă interesul manifestat de către agenții din exterior față de potențialul de dezvoltare oferit de respectiva țară. Analiza datelor referitoare la evoluția indicatorilor descriși a vizat regiunea Europei Centrale și de Est, ca tot unitar.

În continuare vor fi rezumate principalele concluzii desprinse în urma acestei cercetări, cu accent pe evoluția valorilor indicatorilor de creștere economică la nivel de regiune.

Astfel, sub aspectul PIB-ului realizat, exprimat în termeni absoluți, iese în evidență o tendință de creștere accentuată, în mod special în perioada 2004-2009, când, la nivel de regiune, au loc creșteri anuale de aproximativ 30.000 miliarde USD, traduse printr-o cotă medie de 4 %, în termeni relativi.

Toate țările, cu excepția Poloniei, se înscriu pe aceeași cale de creștere economică, înregistrând o diminuare a nivelului PIB/capita în anul 1992, moment urmat de evoluția pronunțat ascendentă a acestui indicator, până la atingerea valorii maxime, în anul 2008. Ulterior, ca efect direct al crizei, toate economiile și, implicit, regiunea ECE, înregistrează scăderi ale acestui indicator, cu 1,3 %, tradus însă prin valori absolute diferite. Cea mai pronunțată diminuare, la nivelul anului 2009, s-a produs în Slovenia (-2 mii USD per capita), iar cea mai redusă, în Polonia. În fapt, Polonia este printre singurele țări care, la nivelul anului 2009, a reușit performanțe de menținere trendului ascendent a creșterii economice.

De-a lungul perioadei analizate au existat schimbări structurale majore ale pieței în exporturi. Partea manufacturilor din totalul bunurilor exportate a crescut în toate țările Europei Centrale și de Est, cu creșteri mai mari în țările ce atrag mai multe investiții străine directe: Ungaria (+19,8%), Polonia (+10,9%), Rebublica Cehă (+6,8%) Bulgaria (+5%) și România (+3,7%). În ceea ce privește evoluția ponderii comerțului cu servicii la formarea PIB, se reliefează un trend profund ascendent, încă din perioada de început a analizei, 1995-2000. După o creștere susținută în primul deceniu, urmează o perioadă de normalizare, de încetinire a creșterii ponderii comerțului cu servicii în PIB, menținând totuși o pantă ascendentă. Această stare de fapt nu se datorează în totalitate unei diminuări a nivelului exprimat în termeni absoluți pentru acest indicator, ci modificării raportului de forțe din interiorul procesului de formare PIB, prin amplificarea relativă a ponderii altor componente. Valorile cele mai înalte ale acestui indicator sunt înregistrate de Estonia și Bulgaria, în perioada de vârf, ș.a. în anul 2000, respectiv 2003, în ambele cazuri fiind însă vorba de încadrarea acestor valori maxime pe o traiectorie de creștere susținută. Cea mai redusă valoare a ISD în PIB, deși nivelul acesteia se află în evoluție continuă pe întreaga perioadă analizată, urmând astfel tendința crescătoare a ECE, este înregistrată de România, cu un maxim de 8%, înregistrat în 2001 și un minim de 2%, în anul 1990.

*

* *

Per total, se poate concluziona că regiunea ECE este compusă din experiențe ale evoluției indicatorilor foarte diverse. Indicatorul cu cea mai lină tendință de creștere este PIB, exprimat în per capita, iar cea mai fluctuantă evoluție, atât la nivelul regiunii, cât și prin prisma economiilor individuale, este cea a ISD. Totuși, în ciuda fluctuațiilor și a disparităților înregistrate, fiecare stat în parte se înscrie, într-o proporție mai mult sau mai puțin determinantă, pe o traiectorie de dezvoltare.

Capitolul 3 Turismul – activitate economică

Evoluția economiei mondiale s-a caracterizat (Goelner, 2009) în ultimii ani, printr-o creștere și diversificare a schimburilor internaționale sub impactul dezvoltării și specializării țărilor lumii, precum și a adâncirii diviziunii internaționale a muncii. În acest context, progresul tehnic și revoluția tehnico-științifică au determinat o serie de mutații în structura relațiilor economice dintre state. Schimburile de mărfuri, care erau în trecut singura formă de realizare a legăturilor comerciale între state, au făcut loc și altor sectoare, printre care cel de prestări servicii, sector ce nu are ca obiect al tranzacției un bun material, fapt pentru care a fost denumit “comerț invizibil”. Operațiunile acestui tip de comerț pot fi: serviciile (de turism internațional, de transport internațional, de asigurări, operații bancare etc.), transferurile bănești (particulare: salarii, taxe; de stat: donații, cotizații) sau sume provenite din investițiile făcute în străinătate (încasări, beneficii, dividende).

Având o structură eterogenă, cu implicații în toate domeniile vieții economice și sociale, comerțul invizibil are un rol important în procesul creșterii economice, fiind un factor de lărgire și diversificare a relațiilor economice internaționale, de facilitare a accesibilității țărilor la schimbul mondial de valori.

Turismul internațional este parte componentă a comerțului cu servicii, (Vanhove, 2005) cuprinzând toate activitățile generate de turiști care, pentru a vizita anumite destinații turistice, depășesc granițele țării; prin această apartenență, el are o contribuție semnificativă la creșterea și diversificarea exporturilor, susținută și prin varietatea produselor sau serviciilor puse la dispoziția turiștilor (de cele mai multe ori specifice: peisaj, climă, ape minerale). Acest tip de export, pe lângă faptul că este foarte diversificat, este și foarte eficient, presupunând costuri mai reduse prin eliminarea cheltuielilor de transport, a taxelor vamale, a diferitelor comisioane etc.

Aprecieri cantitative și calitative privind fenomenul turistic

Astfel, conform datelor WTO, (WTO Barometer, 2010) se observă o creștere substanțială a nivelului indicatorilor de turism internațional pe perioada 2000-2010. Sosirile de turiști, exprimate în milioane de persoane, a înregistrat o creștere de 122 mln, cu aproape 95 mln mai mult decât în perioada anterioară. După atingerea acestui vârf, va urma o încetinire a ritmului de creștere al indicatorului sosiri de turiști, menținându-se însă în trend ascendent.

Al doilea indicator este cel al încasărilor din turism, care este de asemenea încadrat pe o traiectorie de creștere, însă diferențele sunt mult mai pronunțate, cauzate însă, într-o măsură apreciabilă, și de inflație.

În ceea ce privește contribuția la PIB, țările dezvoltate înregistrează ponderi înalte provenite din activitățile de turism. Aceste cifre se situau, în anul 2009, la: 5,5 % în SUA, 11,4 % în Spania, 7,5 % în Franța, 7,7 % în Elveția și 4,4 % în Anglia. (WTO Barometer, 2010).

Deși evoluția sectorului turistic și a indicatorilor specifici a fluctuat considerabil în ultimii ani, pe fondul unor factori de influență majori, precum criza economică mondială și dezastrele naturale (cutremure, tsunami), OMT menține previziunile realizate în cadrul WTO Tourism 2020 Vision.

Trendurile structurale principale nu s-au modificat substanțial, (WTO Barometer, 2011) iar pe baza datelor cuprinse în tabelul 14 se poate concluziona că perioadele de creștere mai rapidă alternează cu cele de creștere mai lentă (1995-2000, față de 2001-2003). Previziunile pentru o perioadă mai îndelungată, prezentate de aceeași sursă, estimează atingerea nivelului de 1,56 miliarde sosiri în 2020. Din acest număr, sosirile internaționale în Europa vor atinge nivelul de 717 milioane, cu o creștere anuală estimată la 3 %, aflată sub media mondială de 4,1 %.

O altă tendință pe termen lung va fi predilecția, la nivel european, pentru zonele est și central-europene (Grecia, Bulgaria, România), în detrimentul destinațiilor tradiționale, vest europene. Referitor la cererea totală mondială de servicii turistice și călătorii, ponderea cea mai mare se înregistrează în Uniunea Europeană: 36% (valoare absolută 1.981.400 milioane USD), urmată de America de Nord cu un procent 31% (valoare absolută 1.684.400 milioane USD).

Tabel 14. Previziunile pentru anul 2020 ale sosirilor de turiști, pe regiuni

Sursa: prelucrat de autoare pe baza WTO TourismOutlook 2010

Europa Centrală și de Est (WTO Tourism Highlights, 2010) înregistrează o pondere redusă, de 3% (184.910 milioane USD), din care România deține o cotă de 0,09% (4,754 milioane USD), dar cu un ritm de creștere reală de 9,3%, situat peste media Europei Centrale și de Est (7,9%) și peste media mondială (5,9%).

Conform actualizărilor realizate în cadrul Barometrului OMT 2011 (WTO Barometer, 2011), turismul s-a întors pe direcția de creștere, recuperând pierderile cauzate de criza economică mondială. Astfel, în anul 2010 s-a înregistrat o creștere de aproximativ 7%. De asemenea, această tendință a fost menținută în toate regiunile analizate, cu excepția Orientului Mijlociu și al Africii de Nord. America de Sud și Asia de Sud au beneficiat de cele mai mari creșteri ale sosirilor de turiști (+13%), iar regiunea analizată în cadrul acestui demers științific, ECE, a înregistrat o creștere de +12%.

Rezultatele au depășit așteptările în cazul ECE (creșterea prognozată fiind de 6%), cu o diferență de 6 puncte procentuale.

Relansarea acestei regiuni ca destinație turistică apare ca un eveniment așteptat, care însă a ieșit din tiparele previzionate. De asemenea, țările emergente (considerat astfel conform clasificărilor FMI, explicate în capitolele anterioare) au beneficiat de creșteri superioare țărilor avansate (6% față de 4%).

Previziunile pentru anul 2011 nu se abat de la cotele calculate în cadrul Tourism 2020 Vision, cota de creștere se va menține la nivelul de 4-5 puncte procentuale. Cutremurul care a avut loc în luna martie în Japonia și valul tsunami care i-a urmat nu vor avea o influență majoră asupra acestor niveluri preconizate (WTO Tourism Barometer, 2011).

De asemenea, se desprind anumite tendințe generale, la nivel mondial, în ceea ce privește turismul, ș.a (WTO Tourism Highlights, 2010):

trecerea la turismul ecologic, printr-o conștientizare a distrugerii treptate a peisajului, ca efect nefast al activităților turistice;

trecerea de la turismul de soare și plajă la cel care permite contactul cu natura.

3.2. Activitatea turistică, factor al dezvoltării economice la nivel global

Creșterea rolului serviciilor (Vanhove, 2005) în viața economică și socială pe plan mondial, în special pentru țările dezvoltate, a fost interpretată de sociologi ca o înlocuire a “civilizației primare” cu “civilizația terțiară”, deoarece societatea în care predomină serviciile a ocupat, treptat, locul celei în care domina agricultura.

Procesul de diversificare și extindere a serviciilor este rezultatul amplificării activităților de informatizare a societății, de ocrotire a mediului ambiant sau a extinderii accentuate a urbanizării (gospodărie locativă, distribuția energiei și a apei, transport, telecomunicații), a celor privind creșterea timpului liber al individului (spălătorii, curățătorii, forme moderne de comerț, întreținerea aparatelor de uz casnic și gospodăresc), precum și a serviciilor legate de utilizarea timpului liber (turism, cultură, sport).

Constituit, în principal, din prestații de servicii, (Ioncică, 2006) turismul reprezintă astăzi una din componentele esențiale ale sectorului terțiar, apartenența la acest sector derivând din modul de realizare a unora din trăsăturile sale definitorii ca mobilitatea, dinamismul sau capacitatea de adaptare la exigențele fiecărui turist, precum și din particularitățile produsului turistic, acesta fiind rezultatul combinării armonioase a mai multor servicii cu trăsături specifice și mecanisme proprii de utilizare. Stabilirea unui concept unic al turismului este practic imposibil. Nici căutarea unei definiții parțiale a activității turistice nu este o sarcină ușoară, având în vedere diferitele considerații la care este supusă această activitate.

Pentru a putea susține caracterul economic al activității turistice, câteva elemente determinante ale acesteia trebuie susținute: (Figuerola Palomo, 2009)

existența cheltuielii pentru prestarea unui serviciu;

moneda pentru plata contravalorii serviciului turistic trebuie să provină din exterior;

să nu impună limite: motivul călătoriei, durata șederii și distanța de reședința turistului.

Conceptul de turism, din perspectivă economică, trebuie să acopere următoarea definiție:

Turismul este un act de deplasare care presupune o cheltuială de monedă, care satisface necesitatea de servicii, oferite printr-o activitate productivă generată de o investiție (Figuerola Palomo, 2009)

Se apreciază, în cadrul definiției, transcendența procesului de producție și a economiei financiare. Pe cale de consecință, dezvoltarea activității turistice implică crearea și punerea în funcțiune a companiilor și unităților turistice, care vor produce bunurile și serviciile turistice pentru consumul turiștilor.

În consecință în studiul economic al turismului se vor lua în considerare:

elemente ale teoriei consumatorului (necesități, utilitate și atitudine a cererii);

reguli ale teoriei producției (productivitate, dimensiuni și factori);

principii de finanțare a companiilor (costul monedei, rentabilitate și perioada de recuperare a capitalului).

Legat de efectele turismului asupra economiei (Figuerola Palomo, 2009), Organizația Mondială a Turismului (într-un studiu realizat în anul 1980) împarte aceste efecte în trei categorii, respectiv:

efecte globale: asupra economiei naționale, în general, stimulării producției, folosirii forței de muncă;

efecte parțiale: asupra echilibrului balanței de plăți, nivelului ratei de schimb, masei monetare și circulației bănești, modului de distribuție a veniturilor, dezvoltării regionale, mediului rural, mișcării demografice;

efecte externe: asupra calității mediului, formării profesionale, obiceiurilor de consum, instruirii și educației, schimbărilor sociale și culturale.

Turismul apare ca un sector economic distinct, făcând parte din categoria comerțului invizibil mondial. În ultimele decenii, sub influența a multipli factori sociali, economici, tehnologici, legislativi, turismul a înregistrat un ritm de creștere pronunțat.

Este, de asemenea, caracterizat de o dublă funcție: economică și socială, având o influență notabilă în ambele direcții.

Nu trebuie uitat că, în ciuda poziționării turismului în vârful piramidei lui Maslow, această activitate nu numai că a înregistrat creșteri impresionante în deceniile trecute, dar își menține trendul ascendent. Pe lângă satisfacția personală, individuală a turistului, turismul are importante influențe asupra economiei.

Astfel, se poate vorbi despre turism ca un element dinamizator al economiei, cu o interacțiune intensă cerere-ofertă. O cerere în creștere conduce la adaptarea ofertei, prin diferite mijloace din mai multe domenii, precum: amenajarea unităților hoteliere, de alimentație, dar și modernizarea infrastructurii, îmbunătățirea mijloacelor de transport, a instalațiilor de agrement.

Turismul creează astfel venituri pentru mai multe sectoare economice, fiind un mod de diversificare a structurii economiei unei țări.

Asigură, de asemenea, valorificarea la un nivel superior a tuturor categoriilor de resurse, cu precădere cele naturale. Insulele Maldive, spre exemplu, realizeză aproximativ 80% din PIB din activitatea turistică.

Important de menționat este și efectul multiplicator al turismului, definit de Organizația Mondială a Turismului ca „volumul suplimentar de venituri realizat de o unitate de cheltuieli a turistului, care va fi utiliziat în economie.

Acesta (Minciu, 2004) își exercită influența pe trei direcții principale:

efect direct – reprezentat de veniturile unităților turistice, sub toate formele acestora;

efectul indirect – cel înregistrat de ramurile producătoare de bunuri și servicii necesare funcționării sectorului turistic;

efectul indus – cu influență asupra întregii economii, prin reinvestirea veniturilor.

Turismul, fiind o componentă importantă a comerțului invizibil, are ca principală resursă mâna de lucru (Lupu, 2009). Activitatea turistică crează locuri de muncă, reducând procentul de șomaj.

World Travel and Tourism Council anticipează, pentru anul 2015, atingerea numărului de 338 milioane de persoane angajate în turism, față de 221 milioane în 2005. (WTTC, TDIF 2011) Urmând aceeași logică de mai sus, mărirea numărului de persoane angajate în sectorul turistic influențează, la rândul său, creșterea locurilor de muncă în celelalte sectoare economice, adiacente celui turistic.

Nu trebuie uitat impactul social al activității turistice, prin profunda semnificație socio-umană pe care o are. Turismul a fost perceput, încă de la început, ca o activitatea de odihnă, reconfortantă, de petrecere a timpului liber. La acest rol principal, menținut și în zilele noastre, s-au adăugat și altele, la fel de semnificative: tratamentele balneo-medicale, dorința de îmbogățire a cunoștiințelor culturale, curiozitatea vizavi de diferite forme de civilizație sau istorie.

În aceeași notă, pe plan socio-cultural, turismul este un instrument eficient pentru diversificarea și intensificarea legăturilor dintre națiuni, influențând astfel și relațiile politice.

Efecte benefice și externalități negative ale turismului

În prezent se consideră ca principiu general, acceptat cu caracter majoritar, că turismul are o accentuată trăsătură economică. Proiecția sa, ca activitate umană care se desfășoară în mediul societăților moderne – prezintă aspecte și considerații strâns corelate cu mediul social, precum efectele și influențele asupra sistemului economic. Se poate spune că, în realitatea contemporană, nu este posibil studiul realității turistice fără o analiză anterioară a mediului economic și relația sa cu variabilele de această natură.

O abordare exclusiv economică a turismului este însă eronată, sectorul turistic fiind corelat cu mediile social, politic, juridic, ambiental ș.a.

În cadrul oricărui studiu integral al turismului este fundamentală menținerea perspectivei interdisciplinare, având în vedere faptul că orice valorare diferențiată a turismului, fără considerarea celorlaltor concepte științifice, fără dubiu ar conduce la abordări radicalizate într-o orientare determinată. Turismul este o activitate proiectată într-o manieră intercorelată, cu multiple cadre de influență, care o condiționează și o definesc. Astfel, considerând turismul ca fiind o activitate socială, (Goeldner, Ritchie, 2006) trebuie dedicată o atenție deosebită caracteristicilor sale, definite de acțiunile, normele de comportament, limitele populației, fiind de asemenea dependente de numeroase circumstanțe și expresii ale cadrului social (dinamica și statica grupurilor, cultura, obiceiurile, religia și tradițiile, etc.), adițional observării caracteristicilor economice.

Cea mai importantă rațiune pentru dezvoltarea turismului constă în numeroasele beneficii economice pe care le aduce destinațiilor. În primul rând atragerea turiștilor presupune o multitudine de investiții făcute de guverne, autoritățile locale sau companiile private pentru crearea infrastructurii turistice (posibilități de transport, capacități de cazare, alimentație, facilități pentru afaceri, agrement) și a altor elemente care completează industria turistică furnizând servicii necesare (unități comerciale, aprovizionare cu energie, apă, canalizare, poștă, telecomunicații, transporturi urbane, etc.).

Toate acestea, dacă sunt făcute în spiritul principiilor de amenajare turistică și într-o calitate corespunzătoare, schimbă în bine aspectul destinațiilor și îmbunătățesc condițiile de viață ale localnicilor.

Cu toate acestea este dificilă stabilirea efectelor benefice ale acestor investiții. Inițial ele sunt percepute ca niște costuri, deci eforturi ale comunităților locale sau ale altor investitori. Numai evoluția ulterioară a turismului în zona respectivă – modul în care se va desfășura, modul în care vor fi implicate resursele locale și se vor împărți profiturile – va oferi o imagine asupra impactului real al turismului. Acesta va aduce mai multe beneficii numai în măsura în care guvernele și industria vor menține echilibrul între scopul de a atrage cât mai mulți turiști și necesitatea unui turism mai responsabil din punct de vedere social și cultural.

Tot în categoria efectelor pozitive (Minciu, 2004) ale turismului mai pot fi încadrate:

contribuția la crearea valorii adăugate,

mijloc de diversificare a structurii economiei,

o cale de valorificarea superioară a tuturor categoriilor de resurse,

pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale,

asigurarea unei circulații bănești echilibrate.

Figura 5 – Abordarea multifuncțională a turismului

Sursa: Dumitru Nicoleta, „Contribuția turismului în procesul creșterii economice”, 2008

Printre aspectele economice pozitive generate de turism, prin intermediul componentei de animație turistică la o destinație ies în evidență: (Stănciulescu, 2006)

sursă suplimentară de venit atât pentru muncitori cât și pentru alți prestatori (unități de alimentație, de agrement),

un element complementar de atracție turistică, necesar pentru a atrage clientela cea mai exigentă și care poate deveni un avantaj comparativ suplimentar în crearea unei imagini de marcă,

oportunitate în vederea creării de locuri de muncă suplimentare (animatori sportivi, culturali).

Turismul reprezintă și un mijloc de valorificare a resurselor. Implicațiile lui economice cuprind și elemente care vizează o valorificare superioară a resurselor implicate în derularea activității turistice, în special a celor naturale (peisaj, climă, ape, floră, faună), dar și antropice, turismul fiind pentru multe dintre acestea singura modalitate de valorificare.

Activitatea turistică asigură și dezvoltarea unor zone mai sărace în resurse, prin realizarea unor amenajări turistice, favorizând utilizarea pe plan local a celor existente, a forței de muncă, astfel creându-se condiții de viață mai bune rezidenților; un exemplu în acest sens este turismul rural, care nu pune accent neapărat pe confort și agrement, ci pe asigurarea unui cadru natural nealterat pentru turist, precum și pe tradiții, obiceiuri și activități desfășurate în aceste areale. (Nistoreanu, 2006)

Se conturează, astfel, rolul turismului în dezvoltarea economico-culturală a regiunilor respective, determinând chiar mutații în evoluția acestora.

Treptat, ca urmare a derulării activităților turistice în zonele sărace din punct de vedere al resurselor naturale, s-au creat condițiile atenuării dezechilibrelor de la nivel interregional, dar și intraregional, precum și la scară locală, națională sau mondială.

Prin asigurarea unei circulații bănești echilibrate (Montaner Montejano, 2009), turismul contribuie la atenuare fenomenului inflaționist. Aspecte inflaționiste în turism sunt semnalate la nivelul zonelor supuse dezvoltării turistice, printr-o condensare mai mare a cererii turistice care determină o accentuare a fluctuațiilor sezoniere ale prețurilor, o discrepanță semnificativă între puterea de cumpărare a rezidenților și cea a turiștilor printr-o creștere a prețurilor la alimente, spații de cazare pentru turiști/investitori/angajați externi sau la unele produse sau servicii cerute mai mult în zonele respective.

Măsurile antiinflaționiste care pot fi adoptate trebuie să cuprindă propuneri privind adoptarea unei politici a cursului de schimb ridicat sau deflaționiste, sau a practicării unei dobânzi ridicate.

În ceea ce privește turismul internațional, relevant este procesul de consolidare a monedei naționale, a liberei convertibilități, spre care se tinde prin realizarea unor încasări valutare cât mai ridicate, ceea ce ar contribui la atenuarea deficitului balanței de plăți.

Turismul sprijină diversificarea structurilor economice. (Nistoreanu, 2005) În conexiune cu dezvoltarea și modernizarea economiei unei țări, turismul se manifestă și ca un mijloc de diversificare a structurilor economice, ceea ce presupune, pe de o parte, dezvoltarea celor existente ca urmare a derulării activităților turistice cu implicații directe sau indirecte asupra lor prin creșterea dimensiunilor sectoarelor economice destinate să satisfacă cererea turistică, iar pe de altă parte crearea altor ramuri datorită apariției unor noi activități specifice turismului: agrementul, transportul pe cablu, agențiile de voiaj, producția de artizanat și altele.

Date fiind multiplele implicații ale turismului în viața economică a unei țări (zone) se poate considera că turismul este un factor de creștere a calității vieții, ce se concretizează prin două tipuri de relații:

a) relație de cauzalitate directă, de creștere pe termen scurt a calității vieții datorită activității turistice.

Pentru cei care efectuează vacanțe, turismul înseamnă crearea condițiilor și posibilităților de odihnă, destindere, cultură sau contact cu alți oameni. Prin odihna asigurată, turismul contribuie la menținerea echilibrului biologic și fiziologic al omului contemporan, care găsește în această activitate o soluție efectivă împotriva constrângerilor de tot felul. Menținerea unui interes pentru viață din partea bătrânilor, înlocuirea treptată a tratamentului medicamentos cu cel bazat pe factori de cură naturală, fac din turism un sector prielnic pentru mărirea speranței de viață și pentru refacerea capacității forței de muncă și sănătate.

Turismul poate constitui un factor de socializare, dând posibilitatea cunoașterii directe a realității în fața căreia turistul își poate forma anumite atitudini. El facilitează schimbul de idei, opinii, gânduri, contribuind în mod egal la formarea intelectuală a indivizilor.

b) relație mediată/indirectă, în care turismul induce anumite modificări în alte ramuri ale economiei naționale, care la rândul lor pot influența nivelul calității vieții.

Turismul nu influențează numai în mod direct nivelul calității vieții ci și indirect, prin interferența acestuia cu unele ramuri (agricultura, industria, comerțul). Astfel, prin turism se oferă un debușeu pentru surplusuri relative de forță de muncă, valorifică în mod superior produse locale, exploatează în comun cu alte ramuri (industria, agricultura) forme de energie neconvențională, stimulează unele ramuri producătoare de bunuri de consum cu rol important în asigurarea calității vieții, contribuie la dezvoltarea concurenței, fapt ce conduce la îmbunătățirea standardelor calitative de către unele ramuri economice.

Din categoria externalităților negative ale activității turistice fac parte, în primul rând, efectele negative pe care acestea le au asupra mediului în care se desfășoară. Ca urmare a acestui fapt, în ultimii ani se pune tot mai mult accent pe dezvoltarea unor forme de turism sustenabile – turism rural, ecoturism, dar și pe „corectarea” formelor de turism consacrate, prin introducerea unor aspecte de ordin ecologic.

Impactul negativ asupra mediului în care se desfășoară se referă atât la influențele negative asupra resurselor naturale și antropice (prin utilizare excesivă de fluxuri continue de turiști, element specific turismului de masă) cât și asupra comunităților locale. În cel de-al doilea caz, impactul negativ al turismului se manifestă prin „invadarea” spațiului de reședință al acestora, „acapararea” zonelor de interes turistic, creând congestii (de exemplu zonele din jurul unor atracții turistice importante în orașe), dar și prin anumite aspecte legate de forța de muncă.

Deși aspectele legate de forța de muncă (Lupu, 2009) fac parte din categoria efectelor pozitive asupra economiei există însă și numeroase dezavantaje care afectează personalul angajat în turism:

a) nivelul de calificare este considerat relativ modest iar numărul cadrelor cu

pregătire superioară este redus;

b) nivelul salariilor este inferior mediei pe economie – Organizația Mondială a Muncii

raportează că lucrătorii din turism câștigă în medie cu 20% mai puțin decât cei din alte

sectoare economice (Worldwatch, 2002), atracția exercitată se explică prin avantajele monetare neincluse în salariu sau prin unele avantaje legate de petrecerea vacanțelor;

c) nesiguranța locurilor de muncă determinată de caracterul sezonier al activității turistice;

d) caracterul inegal al perioadelor de activitate (week-end față de restul săptămânii în hotel, prima parte a zilei față de seară în restaurant, etc.);

e) insecuritatea globală sau recesiunea economică ce afectează în primul rând turismul (de exemplu consecințele atacurilor teroriste din septembrie 2001);

f) în țările în dezvoltare localnicii ocupă slujbele prost plătite, cu puține oportunități de

calificare; unele nu satisfac nici standardele internaționale privitoare la condițiile de muncă;

g) distragerea unor persoane de la ocupațiile tradiționale.

Un alt aspect negativ legat de activitatea turistică se referă la scurgerile de bani provenite din încasările turistice. Este vorba de acele sume de bani care își pierd capacitatea de a produce un efect multiplicator în economiile destinațiilor turistice deoarece diminuează valoarea efectelor indirecte și induse. După teoria keynesiană „dacă sunt imobilizați în economiile populației sau dacă sunt destinați pentru plata impozitelor ori pentru importuri, o parte din banii proveniți din turismul receptor își pierd valoarea stimulativă de a fi cheltuiți și reprezintă scurgeri spre alte destinații” (Snak, 2006). Celelalte sume provenite din încasările turistice care sunt cheltuite și recheltuite de mai multe ori în zonele de destinație până dispar din circuitele economice producând un efect multiplicator poartă denumirea de „injectări”. Creșterea economică este posibilă dacă injectările sunt mai mari decât scurgerile.

Scurgerile reprezintă o problemă mult mai mare pentru țările în dezvoltare decât pentru cele dezvoltate deoarece încasările turistice părăsesc într-o măsură considerabilă economiile slab dezvoltate. Neavând posibilități inițiale pentru investiții în infrastructura turistică, forță de muncă specializată și o structură economică pentru a susține turismul și a-l aproviziona cu toate mărfurile de care are nevoie – țările în dezvoltare rareori pot folosi turismul ca pe un factor de creștere economică. Aceasta în condițiile în care multe dintre ele își leagă speranțele progresului economic de turism, bazându-se pe unele atracții naturale sau culturale. Turismul este o ramură de consecință, în interiorul lui se contopesc bunuri și servicii aparținând multor sectoare economice de aceea el se dezvoltă cel mai bine în țările dezvoltate, acolo unde scurgerile sunt și foarte mici. El se dezvoltă astăzi și în țările slab dezvoltate dar cu mijloacele furnizate de țările dezvoltate și în folosul majoritar al acestora.

Scurgerile se pot realiza în următoarele moduri:

a) plata importurilor necesare pentru a realiza infrastructura necesară turismului – turiștii străini solicită un standard al facilităților de transport, de cazare, de alimentație, agrement etc. pe care de multe ori țările în dezvoltare nu-l pot atinge și de aceea recurg la importuri;

b) repatrierea profiturilor în cazul în care serviciile turistice sunt asigurate de companii străine (lanțuri hoteliere, companii internaționale de transport, etc.);

c) importuri de bunuri de consum, în special alimente și băuturi pentru turiști – unii turiști sunt inflexibili în obiceiurile lor și doresc să consume în vacanță aceleași bunuri din țara de reședință; pe de altă parte, lanțurile hoteliere sau marile restaurante implementează în comunitățile gazdă propriile modele de consum care sunt în mică măsură capabile să folosească materii prime indigene;

d) plata salariilor lucrătorilor străini, angajați ai companiilor transnaționale; lanțurile hoteliere internaționale folosesc de regulă o echipă managerială de trei persoane pentru un hotel de 100 de camere, 5 persoane la 250 de camere și 8 persoane pentru 350 de camere; uneori prin contractul managerial se stipulează ca într-un număr de ani, echipa managerială să fie înlocuită cu autohtoni.

3.4. Impactul economic al turismului, conținut și semnificație

În literatura de specialitate, termenul "impact" este adesea exprimat de alte cuvinte sau expresii: externalități, efecte externe, efecte pozitive sau beneficii și efecte negative sau costuri. Deși impactul turismului asupra economiei, definit ca:

o varietate de analize economice menite să sprijine deciziile legate de turism

(Stynes, 2006),

preocupările pentru măsurarea exactă a acestui impact sunt de dată relativ recentă și furnizează instrumente deosebit de utile pentru fundamentarea politicilor macroeconomice.

În acest sens, Conferința Mondială pentru Măsurarea Impactului Economic al Turismului, organizată în 1999 la Nisa Franța, sub egida Organizației Mondiale a Turismului a pus la punct metodologia de aplicare a Contului Satelit în Turism, ca o modalitate mult mai complexă de reliefare a contribuției turismului la dezvoltarea economică și de reprezentare statistică unitară. (WTO Basic concepts of the tourism sattelite account, 2000)

În vederea delimitării clare a impactului turistic în economia națională, sunt necesari câțiva pași intermediari, conceptualizați de către OMT (WTO Designing the TSA, 2001), în cadrul documentației privind elaborarea și implementarea Conturilor Satelit în Turism (CST).

Astfel, un prim pas presupune definirea și delimitarea produselor considerate specifice turismului. OMT a propus o listă a produselor caracteristice sectorului turistic, listă bifurcată în alte două subcategorii.

Produsele specifice turismului denumite și caracteristice includ:

serviciile de cazare și alimentație,

serviciile de transport aerian, feroviar, rutier și pe naval, precum și

servicii legate de agrement: cele culturale, recreative și furnizate de agențiile de turism.

Produsele specifice turismului, denumite conexe (WTO, 2000), includ acele categorii de servicii care sunt în mare parte dependente de sectorul turistic, precum vanzarea de bilete la diferite evenimente culturale sau sportive importante.

În rândul produselor nespecifice intră totalitatea acelor servicii pentru care fluxurile turistice nu au o semnificație aparte.

Din categoriile de produse exemplificate mai sus derivă și activitățile aferente, cu mențiunea că o activitate poate produce mai multe outputuri (produse). Clasificarea activităților se face tot în: specifice caracteristice, specifice conexe si nespecifice (Frenț, 2009).

Statisticile din turism identifică produse caracteristice turismului (prezentate mai sus) ca fiind acele produse (după Clasificarea Centrală a Produselor – CPC), care, în absența vizitatorilor, nu ar mai exista sau nu ar înregistra un nivel de consum semnificativ (facilitând astfel măsurarea statistică).

Odată definite produsele turistice specifice, identificarea activităților turistice (sau industriilor turistice) poate fi finalizată, din moment ce pot fi identificate (utilizând Sistemul Internațional de Clasificare Standard a Activităților Economice – ISIC) ca activități productive ale economiei.

Anumite activități pot fi considerate ca fiind caracteristice turismului, datorită importanței pe care acestea o au pentru vizitatori, chiar dacă nu sunt comercializate în mod exclusiv turiștilor (cazare, alimentație, transport).

Pasul doi pentru determinarea dimensiunii turismului în economie este constituit de calcularea unor indicatori sintetici, considerați însă fundamentali: consumul turistic interior, valoarea adăugată din industria turistică și produsul intern brut în turism.

Acești indicatori (Frenț, 2009) fac parte din categoria „agregărilor macroeconomice”, alături de producția turistică, formarea brută a capitalul fix, ocuparea în turism.

Conforma aceluiași autor, indicatorii statistici în turism se împart în 3 categorii, în funcție de sursa de obținere a datelor. Prima este cea a „agregărilor macroeconomice”, descrisă mai sus.

Activitatea vizitatorilor se referă atât la non-rezidenți, cât și la rezidenții care călătoresc în cadrul țării de reședință și în străinătate în scopuri turistice (loisir sau alte), și este conceptualizată ca turism intern și extern.

Deși este definită ca aparținând cererii, analiza economică a turismului necesită identificarea resurselor utilizate de vizitatori în timpul călătoriilor lor, consumul de bunuri și servicii pe care le achiziționează, ceea ce se traduce prin identificarea unităților economice care furnizează aceste bunuri și servicii. Atât perspectiva cererii cât și cea a ofertei sunt astfel de o importantanță majoră.

Triunghiul Consum turistic – VAT – PIBT

Consumul turistic este format din totalitatea cheltuielilor de consum efectuate de turiști (rezidenți sau nerezidenți). Componentele acestui agregat, respectiv cheltuielile de consum ale vizitatorilor, sunt defalcate pe principalele forme de turism, ș.a. turismul receptor, intern și emițător. Consumul turistic interior se calculează prin însumarea cheltuielilor asociate consumului turistic receptor și a celui intern. (WTTC, TDIF, 2011)

Cheltuiala medie zilnică efectuată de turiști trebuie să fie estimată pe baza aplicări unui chestionar (EGATUR Spania ANEXE), însă există și metode alternative de estimare (rapoarte bancare, cheltuieli efectuate în industria de transport). Estimarea consumului turistic total ia în considerare numărul de călătorii și cheltuiala turistică medie a turiștilor.

Valoarea adăugată din industria turistică (VAIT) însumează valoarea adăugată totală a tuturor producătorilor specifici domeniului turistic (unități de cazare și alimentație, companii de transport, agenții de turism și unitățile comerciale din domeniul agrementului), fără a se face distincția clară între categoriile (rezidenți sau turiști) care au achiziționat produsul.

VAIT realizează astfel o oarecare deformare a valorii adăugate actualizate atribuită consumului turistic intern din țara analizată.

Valoarea adăugată în turism (VAT) este un indicator definit ca valoarea adugată generată de industria turismului și de alte ramuri ale economiei ca rezultat al consumului turistic intern. Spre deosebire de VAIT, VAT ia în considerare si alte ramuri ale economiei care oferă bunuri și servicii vizitatorilor și care nu aparțin industriei turismului. De asemenea, VAT include doar o parte a valorii adăugate din ramurile care oferă bunuri și servicii turiștilor, ș.a. cea care se datorează strict consumului turistic.

PIBul generat de consumul turistic este indicatorul macroeconomic agregat cel mai relevant pentru ilustrarea incidenței turismului în economia națională. Se conturează din ce în ce în ce mai clar importanța strategică a sectorului turistic în economia națională, dat fiind faptul că furnizează o contribuție esențială la buna funcționare a economiei și la bunăstarea populației rezidente, pe măsură ce contribuie la îndeplinirea obiectivelor economice guvernamentale. Acest indicator prezintă și o serie de limite, atât în termeni de informatie disponibilă, cât și de acoperire a variabilelor, limite care provin din modurile de reflectare a turismului în Contabilitatea Națională.

Singurii indicatori care caracterizează în mod strict oferta turistică apar din valoarea adăugată din turism și PIB din turism. Valoarea adăugată din industria turistică este un instrument de măsurare din partea ofertei turistice, dar nu este sufiecient de bine definită în termeni de legături cu consumul vizitatorilor, astfel încât să fie inclusă în categoria indicatorilor relevanți pentru măsurarea ofertei turistice.

Valoarea adăugată din turism și produsul intern brut din turism pot furniza măsurători ale importanței economice a turismului, în același fel în care se realizează aceasta operațiune în cazul produsului intern brut pentru oricare activitate productivă a economiei (Frenț, 2009).

Estimarea VAT și PIBT se bazează pe un număr de presupuneri de măsurătoare, astfel acești indicatori trebuie analizați cu prudență.

3.4.1. Contribuția turismului la formarea Produsului Intern Brut

Analiza contribuției turismului la formarea Produsului Intern Brut oferă o imagine a importanței turismului în raport cu celelalte sectoare ale unei economii naționale. Aportul turismului la PIB diferă sensibil între statele lumii în funcție de nivelul acestuia și de dezvoltarea și structura economiei țărilor respective (Minciu, 2004). În acest context, se consideră conținutul variabilei PIB din turism ca fiind:

valoarea pe care procesul de producție turistică, direct sau indirect, o generează în sistemul economic, ulterior eliminării costului consumurilor intermediare sau de exploatare (Figuerola Palomo, 2009)

În cadrul acestei definiții, sunt mai multe elemente care ar trebui luate în considerare. În primul rând valoarea producției turistice (PT), care se interpretează exact ca fiind:

valoarea în termeni monetari a bunurilor și serviciilor produse de către cererea turistică

În acest caz este necesar a se adăuga că valoarea producției turistice este identică sau echivalentă cu valoarea totală a consumului turistic, avându-se în vedere faptul că activitatea turistică nu permite stocarea producției neconsumate sau pentru consum ulterior, serviciile turistice fiind acelea care sunt imediat absorbite de către cererea turistică. Astfel, se stabilește următoarea egalitate:

PT=CT

În al doilea rând, este semnalată în definiția PIB-ului din turism că producția turistică este rezultanta unui proces direct sau indirect, ceea ce se traduce prin faptul că, în vederea cuantificării PIB-ului din turism, este necesară o analiză a acțiunilor intersectoriale, pe care le originează consumul de bunuri și servicii în activitățile turistice sub diferitele sale modalități.

Urmând definiția PIB ului din turism, se apreciează un al treilea element instrumental care determină că, din producția turistică, asemeni modalității de calcul a oricărui alt tip de venit, este necesar a se scădea consumurile intermediare, sau valorile bunurilor și serviciilor cheltuite sau consumate anterior pentru obținerea producției.

O țară care depinde în mod hotărâtor de încasările din turism va avea un procent semnificativ al acestuia în PIB (ex. Malta). În acest caz există pericolul dependenței de această industrie, ceea ce pune guvernul în fața unei decizii de diversificare a structurii economiei, pentru reducerea vulnerabilității determinată de scăderea cererii cauzată de factori interni și externi (modificări ale preferințelor consumatorilor, instabilitate politică, calamități naturale, fluctuații economice sau ale ratei de schimb).

Analiza factorilor care determină contribuția turismului la crearea PIB este importantă pentru conceperea politicilor macroeconomice deoarece acționând asupra celor care pot fi modificați se pot obține efectele macroeconomice scontate. Au fost identificați 5 factori care afectează contribuția turismului la PIB (Castejón-Montijano, 2008):

a) resursele existente – resursele naturale, infrastructura, resursele umane și financiare sunt

condiții esențiale pentru succesul dezvoltării turismului;

b) nivelul dezvoltării tehnologice – în general veniturile din turism vor fi mai ridicate în acele țări în care gradul de aplicare al tehnologiilor înalte este mai ridicat;

c) stabilitatea socială și politică – problemele de acest tip, fie că sunt reale, fie că sunt

doar astfel percepute de opinia publică vor avea un efect nefavorabil asupra numărului de

vizitatori și implicit asupra încasărilor;

d) atitudinile și obiceiurile – părerea comunităților locale despre turiști precum și

înclinația individuală de a călători influențează direct dezvoltarea turismului;

e) investițiile – fie că sunt guvernamentale sau private, referitoare la elemente de capital sau la alte aspecte cum ar fi promovarea, pregătirea forței de muncă, sprijinirea afacerilor afectează structura și rata de creștere a turismului.

Produsul intern brut în turism (PIBT) se poate calcula pe baza formulei de determinare a PIB la nivel general, adaptat la specificitățile turismului. OMT (Falconi, 2003) propune o abordare ce folosește metoda de producție de calcul a PIB, pe considerentul că o parte din impozitele pe produs și din importuri sunt legate de consumul vizitatorilor.

Formula de bază în vederea calculării acestui indicator este:

Unde: VAT – valoarea adăugată în turism

TNP – taxe nete pe produs

I – importuri.

PIBT este de fapt un PIB generat de consumul vizitatorilor, o sumă a valorilor adăugate generate din toate ramurile ca răspuns la consumul turistic interior, a valorii taxelor nete pe produs și a importurilor incluse în aceste cheltuieli de consum ale vizitatorilor.

În paralel cu variabila PIB din turism apare, în studiul macromagnitudinilor, variabila valoare adăugată brută din turism, care, ca alte unități globale ale sistemului, se identifică cu PIB-ul din turism, ulterior scăderii impozitelor indirecte și subvențiile acordate

Se poate considera că o bună cunoaștere a valorii PIB-ului din turism este necesar, necunoașterea acestuia împiedicând situarea activității turistice în ordinea adecvată în tabloul macroeconomic.

În prezent, când se tinde către o terțiarizare a economiilor, și când se acordă o mai mare importanță influenței sale în sistemul economic, este logic ca în acele țări cu mai multă tradiție turistică să se tindă spre îmbunătățirea metodelor de măsurare, care să faciliteze justa recunoaștere a activității turistice și să determine de asemenea dependența de turism la care se supun economiile naționale, care nu analizează cu rigoare și specificitate care sunt limitele creșterii turismului și care este, pe cale de consecință, maximul de influență a activității turistice în cadrul sistemului.

3.4.2. Contribuția sectorului turistic la piața muncii

Sectorul turistic, în totalitatea sa, este caracterizat printr-o prezență notabilă a forței de muncă și de către o dependență pronunțată de aceasta. Turismul crează noi locuri de muncă, atragând astfel surplusul de forță de muncă din alte sectoare, acest fapt ducând la o reducere a ratei șomajului. Nivelul ridicat de necesar de personal în activitățile turistice (Minciu, 2000) este explicat de către redusele posibilități de mecanizare și automatizare a acestor activități și operațiuni specifice.

De asemenea, nu trebuie uitat efectul indirect pe care trendul ascendent al numărului de persoane ocupate în domeniul turismului îl are asupra altor sectoare și ramuri economice (Minciu, 2004). Studii în aceasta arie economică au scos în evidență că un loc de muncă creat de turism duce la crearea altor trei locuri de muncă în cadrul economic global. Acesta este și motivul pentru care turismul, fiind un sector consumator de bunuri și servicii, are o influență pronunțată asupra numărului de personal ocupat în sectoarele furnizoare: agricultură, F&B, construcții, etc.

O altă trăsătură care determină un impact benefic al industriei turismului în economie este capacitatea de a crea locuri de muncă pentru un număr mare de persoane, în diferite meserii și pentru diferite niveluri de calificare; aceasta deoarece turismul este o ramură intensivă în muncă, adică depinde într-o măsură mare de efortul uman, în opoziție cu tehnologizarea și mecanizarea, automatizarea.

Acestea din urmă sunt practic imposibil de implementat în industria turistică, ceea ce face să fie mult mai ieftină crearea de locuri de muncă în turism decât în alte domenii cum ar fi cele industriale. De exemplu într-un hotel pot fi angajați 200-300 de lucrători în timp ce o distilerie, de aproximativ aceeași dimensiune dar care implică o investiție mult mai mare pentru construire, nu necesită mai mult de 10 lucrători. În Anglia este în mod general acceptat că a crea un loc de muncă în turism presupune o investiție echivalentă cu 2/3 din investiția medie pe economie (Garcia Sanchez, 2009). Având în vedere aceste considerente, cât și evoluția circulației turistice, numărul celor angajați în acest sector a înregistrat creșteri semnificative, transformând turismul într-un instrument de luptă contra șomajului. În plus turismul are și un puternic efect de antrenare asupra unui mare număr de sectoare care sunt legate de el și a căror cifre de afaceri cresc sub impactul lui: transport aerian și feroviar, agricultura, construcții, comerț, stabilimente culturale, etc. Acest efect se transferă și asupra forței de muncă din turism, considerându-se că un loc de muncă direct din turism poate crea de la 1 la 3 locuri de muncă indirecte și induse( 0,6-0,8 numai în agricultură și construcții)

În economiile în care șomajul și populația fără ocupație ating niveluri ridicate, efectul social generat de turism, prin crearea de locuri de muncă, este considerat a fi printre cele mai importante tipuri de impact economic.

Se poate deduce foarte simplu că o creștere a activității productive va influența funcția de cerere de muncă și astfel a fi necesară îndeplinirea următoarei funcții: (Garcia-Sanchez, 2009)

W = numărul de posturi de muncă sau cererea de muncă a angajatorior

CT = cererea turistică sau creșterea activității turistice.

WTO (Bayon Marine, 2008) consideră că 7% din numărul total de locuri de muncă existente pe plan mondial aparțin turismului. În linii mari, 65% din noile locuri de muncă create anual de turism se găsesc în țările în curs de dezvoltare; pe insule precum Bahamas, Maldive și Santa Lucia, 45% din slujbe sunt legate de turism și multe dintre acestea aparțin femeilor.

Pe lângă aceste aspectele cantitative, relația turism-forță de muncă poate fi exprimată și calitativ, printr-o serie de aspecte :

nivelul de calificare profesională – conform studiilor realizate de Py în lucrarea sa “Le tourism. Un phenomene economique”, în principalele țări europene, circa 40% din totalul personalului din turism este necalificat, aprox. 42% din total personal are studii medii, 8% studii de specialitate și numai 10% studii superioare;

fluctuația – se apreciază că, în medie, 35- 40% din totalul lucrătorilor din turism sunt angajați temporar. Această situație influențează negativ atât nivelul satisfacției lucrătorilor (lipsa garanției unui loc de muncă, câștiguri salariale fluctuante), cât și calitatea serviciilor;

raportul între cei angajați full-time și part-time, caracterul temporar al angajării, alături de alte aspecte, conducând costul relativ ridicat al creării unui nou loc de muncă în turism și întreținerii acestuia;

costul formării profesionale. Un aspect particular al relației turism- forță de muncă îl constituie efectul indirect al creșterii numărului celor ocupați în acest sector. În calitatea sa de consumator de bunuri și servicii, turismul influențează benefic utilizarea forței de muncă în ramurile furnizoare ale acestuia, cum sunt: agricultura, industria alimentară, industria ușoară, construcții etc. (un loc de muncă direct în turism poate crea de la 1 la 3 locuri de muncă indirecte și induse).

În ceea ce privește tipurile de angajare în domeniul turismului, considerat a fi cel mai dinamic din acest punct de vedere, se disting următoarele categorii: (Galeano, 2009)

– angajare directă – denumită astfel prin prisma faptului că angajații intră în contact direct cu turiștii; în această categorie intră persoanele care lucrează într-o întreprindere turistică, precum hotelurile, restaurantele, companiile aeriene, liniile de croazieră etc.;

– angajare indirectă – locuri de muncă în firmele și unitățile comerciale care furnizează bunuri și servicii sectorului turistic, precum firmele producătoare de aeronave, firmele furnizoare ale hotelurilor și ale restaurantelor;

Figura 6. Indicatori pentru măsurarea impactului turismului pe piața muncii

Sursa: prelucrată de autoare pe baza Garcia-S., Empleo y cualificación en turismo, 2009

– angajare indusă – personal suplimentar angajat pe baza cheltuirii câștigurilor salariale realizate de angajații direcți și indirecți;

– angajare în domeniul construcțiilor – locuri de muncă în domeniul construcției infrastructurii și capacității de turism; acestea, de regulă, sunt temporare, dar pot dura o perioadă mai îndelungată în acele zone unde are loc o dezvoltare continuă a turismului.

Printre factorii generali care condiționează o intensitate mai mare sau mai mică a utilizării muncii de către sectoarele turistice se numără (Galeano, 2009): rigiditatea sau flexibilitatea reglementărilor referitoare la contractarea de muncă în turism, în primul caz lipsa de elasticitate în a favoriza principiile de mobilitate va face mai dificilă crearea unui număr mai mare de posturi de muncă, nivelul de productivitate impus de cadrul pieței turistice și de către acordurile asociațiilor antreprenoriale, utilizarea noilor tehnologii sau a proceselor moderne de inovare, care va substitui parțial capitalul uman cu echipe moderne de producție, avansul automatizării și a producției mecanizate, cae va face mai puțin necesară prezența fizică a personalului.

3.4.3. Reflectarea sectorului turistic în Balanța de Plăți

Încă de la începutul studiului economic al turismului a ieșit în evidență efectul sectorului turistic asupra echilibrului Balanței de Plăți, ca o repercusiune transcendentă a activității. La nivel macroeconomic se putea observa cum valuta aportată de turiști contribuia la acoperirea unei părți a importurilor care ar fi trebuit realizate, pentru a menține ritmul de producție sau pentru a asigura acoperirea necesităților interne care nu erau satisfăcute doar prin intermediul producției naționale (Figuerola Palomo, 2009).

Pe de altă parte, s-a observat de asemenea ca țările emițătoare de fluxuri turistice aveau Balanțele de Plăți echilibrate, în timp ce țările receptoare de fluxuri turistice ofereau Balanțe de Plăți deficitare, astfel turismul s-a transformat, în cadrul internațional, într-un instrument eficace de compensare, în mod special pentru acoperirea dezechilibrelor comerciale, pozitive sau negative, ale Balanțelor.

Analiza tehnică a fluxurilor de venituri valutare prin prisma turismului poate fi considerată ca un tip de export special, cu o minimă contrapartidă pentru țara receptoare, luându-se în vedere că un procent mare al acestor exporturi sunt servicii care sunt prestate pe plan intern de către țara exportatoare.

Țara receptoare observă că veniturile presupun un export autentic, având în vedere că turistul, în schimbul monedei cheltuite își satisface o necesitate culturală, peisagistică sau naturală. În plus, veniturile din turism prezintă anumite avantaje în comparație cu exporturile comerciale:

exportatorul (antreprenorul turistic) primește concomitent, uneori chiar anterior, plata serviciilor; totuși, în anumite cazuri, producătorul serviciului turistic poate contracta serviciul, cu operatorul turistic, prevăzând plata în rate, însă nu se confruntă cu riscuri specifice transportului mărfurilor, spre exemplu;

Nu există transfer de mărfuri, doar prestări de servicii, care nu sunt supuse unor procese lungi de producție, care ar putea descuraja contractările realizate pe termen lung, cum este situația în cazul unor bunuri fizice. Totuși, în valoarea exporturilor turistice există o parte dirijată spre cumpărarea bunurilor de către turiști, însă achizițiile se fac en-retail, fără a încorpora, astfel, problemele de vamă, transport și rută, specifice produselor materiale exportate.

În complexul tranzacțiilor internaționale din turism pot fi relevate trei situații diferite, în ceea ce privește poziția finală de sold, care rezultă din mișcările turiștilor între diverse țări:

situația soldului pozitiv, situație apărută atunci când țările receptoare de turism încasează din activități turistice valori pozitive, superioare soldurilor;

situația soldului negativ, apărută atunci când țările emițătoare de turism nu compensează acest sold cu veniturile din turism provenite din alte țări;

situația soldului neutru, apărută atunci când totalul încasărilor primite de acele țări se identifică cu plățile efectuate în exterior.

Aportul de valută este important deoarece poate contribui la echilibrarea Balanței de Plăți sau la excedentul acesteia – potențialul turismului este larg recunoscut din această perspectivă.

Pe de altă parte turismul emițător reprezintă un debit în Balanța de Plăți. Este importantă compararea contribuției valutare din turismul receptor cu pierderile valutare ale turismului emițător.

Aceasta se realizează prin Balanța Turismului care compară încasările valutare ale turismului cu ieșirile de valută ale turismului emițător.

Comparând Balanța Turismului cu Balanța de Plăți pot apărea următoarele situații în diferite țări (Buruiană, 2008):

a) Balanța Turismului deficitară și Balanța de Plăți deficitară – caz în care deficitul turismului agravează Balanța de Plăți. Această situație caracterizează țările din Africa unde, în lipsa infrastructurii de transporturi, a echipamentului de primire și a serviciilor specifice cererea internațională de turism nu poate fi satisfăcută, motiv pentru care clientela turistică este redusă. În schimb aceste țări trebuie să suporte cheltuielile care decurg din călătoriile oamenilor de afaceri, ale diplomaților, ale studenților și ale turiștilor aparținând categoriilor socio-profesionale privilegiate. De aceea, unul din obiectivele esențiale ale politicilor turistice ale acestor țări este elaborarea unor strategii de amenajare turistică a teritoriului, care să permită primirea unui flux turistic mai voluminos.

b) Balanța Turismului excedentară și Balanța de Plăți deficitară – situație în care, prin politica macroeconomică, se urmărește stimularea turismului ca una din ramurile ce pot contribui la reducerea deficitului Balanței de Plăți. În această situație se află țări în dezvoltare care dispun de un sector turistic dezvoltat sau se află în apropierea marilor emițători de turiști (Egipt, Kenya, Tunisia, Mexic).

c) Balanța Turismului excedentară și Balanța de Plăți excedentară – turismul contribuie la creșterea surplusului Balanței de Plăți sau transformă o Balanță de Plăți deficitară într-una excedentară. Din această categorie fac parte țările puternic dezvoltate din punct de vedere economic, dar care sunt recunoscute și ca mari destinații turistice, cum ar fi Spania, Franța, Italia, Austria, Australia, Anglia, etc.

d) Balanța Turismului deficitară, Balanța de Plăți excedentară – situație întâlnită în țările dezvoltate, cu valută forte, care sunt cele mai mari emițătoare de turiști: SUA, Germania, Japonia, Canada, țările scandinave. Aceasta se datorează doar în parte insuficienței potențialului turistic, motivul principal fiind legat de puterea de cumpărare ridicată a monedei naționale.

Capitolul 4. Impactul turismului în economie – instrumente de evaluare

Locul ocupat de turism în cadrul economiei la nivel global este cert, însă metodele utilizate pentru a cuantifica acest loc variază de la țară la țară. Turismul generează impact și interrelaționează cu o lungă serie de ramuri economice, însa gradul de impact variază nu numai în comparațiile interstatale, ci câteodată chiar între diferite regiuni ale aceleiași țări.

4.1. Impedimente în calea evaluării corecte a impactului turismului în economie

Conform OCDE (OECD Tourism Trends and Policies, 2010), turismul nu este o industrie în sensul propiu al cuvântului, deoarece industriile sunt clasificate în funcție de bunurile și serviciile pe care le produc, în timp ce turismul depinde de statutul clientului/turistului (spre exemplu luarea mesei într-un restaurant de către un turist este considerată și cuantificată în categoria turism, în timp ce o masă luată în același restaurant de către un rezident nu se mai încadrează în aceiași parametri).

În plus, turismul își regăsește diversele activități caracteristice într-o suită de sectoare economice, din diferite industrii în cadrul economiei naționale având, de asemenea, un impact divers asupra economiei naționale, dificil de măsurat cu acuratețe; trebuie avut în vedere faptul că diferite țări aleg să definească impactul turismului în economia națională în diferite modalități.

Spre exemplu, Biroul Australian de Statistică (Australian Yearbook of Statistics, 2005), împarte impactul turismului asupra formării PIB în trei categorii distincte de industrie: caracteristice turismului, relaționate cu turismul și alte industrii. Astfel, prima și cea mai importantă categorie este cea care se referă în mod particular la industriile care au cel puțin 25 % din nivelul de output direcționat spre consumul vizitatorilor, incluzând aici: serviciile agențiilor de turism și ale tour-operatorilor, transportul tip taximetru, transport aerian și naval, cel rutier, cazarea, cafenelele, restaurantele și alte stabilimente similare. Categoria secundă cuprinde industriile relaționate cu turismul, care nu sunt strict caracteristice acestui sector, însă al căror output este destinat într-o proporție considerabilă consumului turistic. Ultima categorie include totalitatea ramurilor economice care produc outputuri destinate domeniului turistic, fără a fi însă incluse în niciuna dintre categoriile anterior menționate.

Dificultăți considerabile se întâlnesc în momentul delimitării, cu maximă acuratețe, a contribuției activităților turistice la PIB, cele mai multe impedimente apărând mai exact în stabilirea provenienței venitului – este acel venit rezultat al unei tranzacții făcute de un rezident sau de către un turist?

Primul mare obstacol este astfel acuratețea informațiilor necesare, deoarece separarea clară a activităților pur turistice de cele efectuate de rezidenți apare ca deosebit de complicată.

Un alt punct slab este dat de faptul că nu toate serviciile sunt incluse în piață, de exemplu cheltuiala realizată în sectorul public în vederea îmbunătățirii infrastructurii de transport sau a plajelor, spre uz turistic (Nistoreanu, 2005).

În mod special în cazul regiunilor geografice extinse (Reiling 2007), spre exemplu la nivel regional sau național, devine mai dificilă măsurarea exactă a impactului economic al turismului. Dificultatea majoră provine din faptul că majoritatea cheltuielilor turistice sunt realizate în stabilimente retail precum restaurantele, parcurile tematice sau alte tipuri de unități comerciale, a căror clientelă include și rezidenți.

Proprietarii acestor afaceri nu au o imagine foarte clară asupra proporției de încasări anuale provenite de la turiști versus rezidenți. (Reiling, 2007). Mai mult, această proprție variază considerabil, urmare a sezonalității.

În vederea considerării unui factor ca fiind contributor la formarea PIB sau la formarea și funcționarea pieței muncii, este necesar ca o unitate comercială să înregistreze aproximativ 50% din facturarea anuală din tranzacții către turiști (Figuerola Palomo, 2009): hoteluri, restaurante, transportatori, etc.

Există țări care au reușit să reducă substanțial riscul de eroare în măsurarea contribuției activităților turistice la formarea PIB, însă mai este mult drum de parcurs, în mod special în cazul țărilor emergente, noi pe harta destinațiilor turistice internaționale.

Similar situației anterior ilustrate, apar dificultăți majore și în ceea ce privește delimitarea exactă și cu cât mai multă acuratețe a numărului de persoane ocupate în unități comerciale care activează în domeniul turistic.

Cauza acestei stări de fapt merge mult mai departe de parametri economici, până la lipsa preciziei în definirea și delimitarea activităților pur turistice de cele destinate rezidenților, avându-se în vedere faptul că în practică nu se realizează întotdeauna această diferență. Există țări care au reușit efectarea unei delimitări mai precise a activităților turistice, obținând astfel și o imagine realistă a gradului și modului de contribuție a turismului la formarea PIB si a pieței muncii.

În cazul particular al populației ocupate, posibil cel mai proeminent impediment este, asemeni situației ilustrate anterior, lipsa unui sector turistic clar definit, cum este cazul Educației, a serviciilor de Sănătate s.a. (Garcia Sanchez, 2010).

Abordarea general acceptată a conceptului de sector turistic presupune că acesta este format dintr-o serie de activități specifice altor sectoare și ramuri economice, în cadrul cărora există unități comerciale cu producție îndreptată majoritar spre consumul turistic.

În varianta analizării ramurilor economice, în vederea stabilirii impactului turistic pe piata muncii, separarea unităților comerciale specifice turismului de cele pentru rezidenți devine un proces dificil; spre exemplu, un restaurant situat în zona de lobby a unui hotel poate fi deschis și pentru localnici, nefiind astfel exclusiv destinat pentru uzul clienților hotelului. De asemenea, (Garcia Sanchez, 2010) stabilimentele comerciale de tip supermarket – clar destinate deservirii populației rezidente – pot fi vizitate și de către turiști, realizându-se tranzacții care ar trebui avute în vedere la momentul stabilirii limitelor impactului economic al turismului. O delimitare lipsită complet de riscuri ar presupune examinarea fiecărei tranzacții în parte, o operațiune extrem de dificilă si puțin realistă.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca există diferențe considerabile în modalitatea de separare a activităților turistice de alte activități economice la nivel inter-statal. Conform lui Reiling (2007), în cazul specific în care există date secundare la nivel de regiune sau județ, se pot face estimări rezonabile ale proporției populației ocupate și a veniturilor unitătilor comerciale cu servicii destinate localnicilor. Orice depășește acest nivel este atribuit, pe cale de consecință, turiștilor si sectorului turistic.

În cazul exact al Spaniei, conform lui Garcia Sanchez (2010), populația ocupată în turism este cuprinsă în ramuri economice de activitate tip hoteluri, restaurante, transport de pasageri, agenții de turism, tour-operatori și alte activități de recreere și culturale, relaționate direct cu sfera turistică.

De asemenea, conform aceleiași surse, o recentă modificare de natură metodologică în cadrul CAEN a produs o modificare și mai mare în ceea ce privește contabilitatea turistică, reducând probabilitatea de eroare prin supraestimarea transportului de pasageri, facilitând astfel demarcarea cu mai multă acuratețe a numărului de persoane ocupate în activitatea de transport de pasageri.

Această modificare, survenită în anul 2009, a dus impactul turismului pe piața muncii un pas înainte, creând astfel atât posibilitatea unei mai bune delimitări, cât și oferind o imagine mai clară a importanței acestui sector în cazul spaniol.

4.2 . Sistemul Conturilor Naționale

Sistemul de Conturi Naționale (UN, 2010) este constituit dintr-un set de conturi macroeconomice, bilanțuri și tabele, bazate pe concepte, definiții, clasificări și reguli de contabilitate comune și acceptate la nivel internațional. Împreună, aceste principii oferă un cadru de contabilitate cuprinzător, pentru a facilita prezentarea datelor într-o manieră care să permită ulterior analize economice și o serie de decizii politice sau economice.

Fiind cel mai cuprinzător standard macroeconomic, își arată utilitatea și ca punct principal de referință pentru alte standarde statistice, relaționate cu acesta, precum Balanța de Plăți, dar și statistici financiare și de administrație financiară guvernamentală.

Sistemul de Conturi Naționale furnizează astfel un cadru complet și consistent pentru măsurarea activității economice a unei națiuni, sau a unei regiuni geografice, în cazul unor conturi sociale, în sens mai larg. Acest sistem include măsuri detaliate, bazate pe contabilitatea în dublă partidă. Prin această modalitate de operare, sumele totale rezultate în ambele părți sunt egale, deși fiecare parte măsoară caracteristici diferite (UN, 2010). În ciuda numeroaselor puncte comune cu contabilitatea comercială, Sistemul de Conturi Naționale este ferm bazat pe concepte economice.

Sistemul de Conturi Naționale prezintă în mod detaliat activitățile de producție, veniturile și cheltuielile realizate de agenții economici (corporații, Guvern, gospodării), din cadrul economiei naționale, incluzând aici si relațiile menținute cu economiile altor state. Sistemul prezintă atât fluxurile înregistrate într-o perioadă dată, cât și stocurile restante la finalul perioadei, asigurând astfel concordanța celor două elemente. Conturile Naționale includ, de asemenea, măsurări ale stocurilor și fluxurilor de active și pasive.

În cadrul Sistemului există o serie considerabilă de indicatori agregați, macroecomici, cel mai utilizat fiind Produsul Intern Brut, care măsoară nivelul de activitate economică agregată, realizată într-o perioadă anume, adiacent altor elemente precum economisirea și investițiile. Aceste măsuri agregate și evoluția lor din ultimele decenii prezintă interes pentru cei care pun bazele politicilor economice, dar, în același timp, datele detaliate din Conturile Naționale reprezintă o sursă bogată de informație pentru analiza economică, în acest sens exemplificând prin existența tabelelor INPUT-OUTPUT, prin intermediul cărora este ilustrată modalitatea în care interacționează industriile în procesul de producție.

4.1. Indicatori de evaluare a impactului turistic în economie

4.2. Sistemul Conturilor Naționale

4.3. Contul Satelit în Turism

4.4. Impedimente în calea evaluării corecte a impactului turismului în economie

4.5. Turismul – criză economică și perspective

Componente principale

Conturile (INS, 2010) derivă dintr-o varietate considerabilă de surse de date statistice, incluzând aici sondajele, date obținute în urma recensămintelor, integrate și armonizate în cadrul conceptual. Acestea sunt de regulă compilate de către birourile statistice și/sau de către Băncile Centrale ale fiecărei țări în parte, și acoperă perioade ce variază de la trimestru la an.

Motivația primordială a creării Conturilor Naționale și a sistematizării măsurătorilor populației ocupate a fost nevoia de date precise si exacte referitoare la activitatea economică agregată (UN, 2010). Primele eforturi în sensul dezvoltării acestora au fost făcute în deceniile anilor 20 și 30, în mod notabil de către Colin Clark și Simon Kuznets. Prima versiune formală a Conturilor Naționale a fost realizată de către Statele Unite ale Americii în anul 1947, urmată de Europa, în deceniul următor.

Modul de prezentare a Conturilor Naționale și, în mod special, a datelor conținute de acestea, (UN, 2010), poate varia de la o țară la alta. Totuși, următoarele conturi, valabile pentru întreg spectrul economic național, reprezintă punctele comune ale diferitelor modalități de prezentare a acestora (UN, 1993)

1 – Conturi curente:

Conturi de producție, care înregistrează nivelul de venit rezultat în urma producției domestice, dar și produsele și serviciile de uz intermediar, în vederea obținerii respectivului nivel de output. Elementul de echilibru al acestor conturi este valoarea adăugată, egală cu exprimarea PIB-ului pentru întreg cadrul economic național, în prețuri constante și în termeni bruți;

Conturi de venituri, care indică fluxurile primare și secundare – atât venitul provenit din producție (spre exemplu salariile), dar și fluxurile de venit redistribuit (în mod predominant efectele redistributive ale taxelor guvernamentale). Elementul de echilibru al acestor conturi este Venitul Național, măsurat pentru întreaga economie;

Conturi de cheltuială, care cuprind date referitoare la modalitatea de direcționare a venitului, spre consum sau spre economisire. Elementul de echilibru în cazul acestor conturi este economisirea.

2 – Conturi de capital, care înregistrează acumularea netă, ca rezultat al tranzacțiilor și al activelor non-financiare.

3 – Conturi financiare, care indică nivelul de achiziție netă a activelor financiare, elementul de echilibru al acestor conturi fiind modificarea netă a poziționării financiare;

4 – Bilanțuri, în cadrul cărora se pot găsi informații cu privire la stocurile de active, atât financiare, non-financiare, cât și la pasiv, la un moment dat.

Turismul în cadrul Sistemului de Conturi Naționale

Turismul (IET, 2010), deși nu este definit ca o industrie aparte în cadrul economiei naționale, este totuși reflectat în cadrul Sistemului de Conturi Naționale. Gradul de acuratețe al procesului și al rezultatului reflectării impactului turistic în economia națională se află la niveluri inferioare, fapt ce a dus la necesitatea introducerii unui nou instrument de măsurare economică a turismului: Conturile Satelit în Turism.

Spania a implementat noua metodă în anul 2002, ulterior întocmirii, cu doi ani în urmă, a unui Cont Satelit în Turism de tip pilot. Până la momentul respectiv, turismul se regăsea în cadrul contabilității naționale, în Sistemul de Conturi Naționale spaniole, în mod disparat, sub forma outputurilor activităților specifice ramurii turistice (Canada Martinez, 2008): Transporturi, Hoteluri și similare, Restaurante și similare.

O situație asemănătoare este întâlnită în cazul actual al României, care reflectă turismul în Sistemul de Conturi Naționale, prin reliefarea datelor referitoare la Hoteluri și Restaurante. Asemeni Spaniei în perioada anterioară introducerii Conturilor Satelit în Turism, contabilizarea outputului si caracterizarea principalelor ramuri si agenți economici din economia națională se face fără a se realiza distincția clară între activități turistice si pentru rezidenți; spre exemplu, în contabilitatea națională nu există linie de demarcație între transporturile de pasageri și cele de mărfuri, între agenții de voiaj și alte unități comerciale prestatoare de servicii, etc.

Astfel, reliefarea impactului turismului în economia națională este dificil de realizat. Conturile Satelit în Turism au fost create în mod special în vederea corectării deficiențelor de reflectare a contribuției activităților turistice în outputurile agregate și în caracterizarea economiei.

Conturile Satelit în Turismul spaniol sunt întocmite și emise în fiecare an de către Institutul de Studii Turistice, în colaborare cu Institutul Național de Statistică, și ilustrează într-o manieră precisă rolul si contribuția activităților turistice la dezvoltarea economiei spaniole. De asemenea, metodele utilizate în strângerea datelor sunt actualizate și îmbunătățite pe parcurs, așa cum este indicat pe siteul Institutului de Studii Turistice spaniol.

În cazul României, Contul Satelit în Turism pilot a fost întocmit în 2006, cu previziuni pentru 2016 (România, impactul turismului și călătoriilor asupra locurilor de muncă și economiei, 2006). Implementarea Conturilor Satelit în Turism în România ar aduce beneficii majore acestui sector, deoarece, la momentul actual, există un nivel redus de acuratețe în determinarea impactului și a contribuției reale a turismului în economia română

Ramura Hoteluri și Restaurante

Activitatea turistică este caracterizată ca fiind o activitate „agregată, ale cărei componente aparțin unor ramuri diferite de activitate” (WTO, 2007)

În Sistemul de Conturi Naționale, turismul este prezent și prezentat, în mod precis, exclusiv în cazul ramurii Hoteluri și Restaurante, prin prezentarea separată a datelor aferente acesteia. Totuși, activitățile turistice acoperă o arie mult mai largă de ramuri economice, precum transporturi, tour-operatori și agenții de voiaj, activități recreative și de animație, etc. Distincția între activitățile specific turistice si cele pentru rezidenți, aparținând aceleiași categorii, nu există (INS, 2010, www.insse.ro).

Turismul (Frenț, 2009) nu se regăsește evidențiat în mod distinct în cadrul sistemului Conturilor Naționale (SCN), așa cum este acesta structurat de către Oficiul de Statistică al ONU. Această structură se bazează pe ramuri de activitate (întelegând acest termen ca fiind „gruparea de unități angajate în producerea aceluiași tip de activități productive”).

Definirea ramurilor depinde de o clasificare a activităților care este în legătură directă cu cea a produselor, deoarece fiecare activitate este caracterizată prin produsele pe care le generează (Ungureanu, 2003).

Pentru a facilita comparabilitatea internațională, SCN este bazat pe Clasificarea Internațională Standard a Activităților Economice (ISIC). În cadrul Uniunii Europene se utilizează clasificarea NACE (Nomenclatorul activităților din Comunitatea Europeană).

Clasificarea Activităților Economiei Naționale (CAEN) este armonizată cu ambele sisteme enumerate mai sus (Frenț, 2009).

În cadrul SCN, singura ramură clar relaționată cu sectorul turistic este cea denumită Hoteluri și Restaurante. Din perspectiva turismului însă, posibilitățile de analiză sunt limitate, deoarece alte activități, specifice turismului (conform clasificării descrise în subcapitolele anterioare), precum serviciile agențiilor de turism, serviciile de transport de pasageri, agrement, nu sunt luate în considerare. Mai mult, delimitarea fără echivoc a acestor activități este una aproape imposibilă în practică, chiar și în cazul existenței unei clasificări a activităților caracteristice și conexe turismului, precum SICTA (Standard Industrial Classification of Tourism Activities).

Conform clasificării OMT, din industria turismului fac parte 12 categorii de activități (WTO, 1994):

– hoteluri și alte unități similare;

– reședințele secundare;

– restaurantele și unitățile similare;

– transport de pasageri pe calea ferată;

– transport rutier de pasageri;

– transport de pasageri pe apă;

– transport aerian de pasageri;

– servicii auxiliare pentru transportul de pasageri;

– închirierea echipamentelor de transport de pasageri;

– agenții de turism și unități similare;

– servicii culturale;

– servicii sportive și recreaționale.

Astfel, evaluarea și analiza impactului turismului în zona ECE se va baza pe datele disponibile în cadrul SCN ale țărilor cuprinse în această regiune de emergență.

În lipsa unor informații mai detaliate, ramura Hoteluri și Restaurante devine uneori singura opțiune pentru analiza sectorială distinctă în cadrul SCN.

4.3. Contul Satelit în Turism

Importanța și influența activitățior turistice sunt de necontestat, fiind prezente la nivel global, în macroeconomia mondială. Însă, odată cu trecerea timpului, diferite economii au ales să utilizeze și implementeze diverse metode pentru a cuantifica această importanță, depinzând de și în concordanță cu o serie de factori, caracteristici fiecărei țări sau regiuni.

Primul pas este și cel mai important, astfel, prima măsură de luat se referă la definiția turismului, indispensabil a fi acceptată de toate economiile care implementează Sistemul Conturilor Satelit în turism (TSA: Recommended Methodological Framework, 2001):

Turism = activitățile întreprinse de persoane care călătoresc înafara localității de rezidență, pentru perioade inferioare unui an, cu scop recreativ, de afaceri sau altele, fără a exercita activități remunerate la locul de destinație.

Această definiție a fost adaptată, o dată cu trecerea anilor, în vederea unei evidențieri superioare a principalului pion din domeniul turismului: turistul, mai ales avându-se în vedere faptul că majoritatea studiilor în acest domeniu se referă la acesta și activitățile întreprinse de el. Adițional, a fost chiar acest element cel care a dus la o lărgire a perspectivei asupra turismului, o dată cu creșterea numărului mai sus menționatelor activități și a recunoașterii superioare a multiplelor și vastelor implicații ale acestora.

Tradiționalul concept de turism a fost prin urmare extins mai departe de limitele impuse de anterioarele definiții și sensuri atribuite, pentru a facilita încorporarea unor elemente complementare.

Problemele și dificultățile ce apar din imposibilitatea înțelegerii complete și a cuantificării corecte a contribuției fiecărei activități specific turistice la dezvoltarea economică generală sunt numeroase și sunt prezente în cadrul oricărei economii.

Din cauza numeroaselor limite ale sistemul statistic al turismului și pentru crearea unei metodologii unitare de măsurare a efectelor acestuia în economie, Organizația Mondială a Turismului în colaborare cu Consiliul Mondial al Călătoriilor și Turismului, cu Oficiul Statistic al Uniunii Europene și cu alte organisme turistice regionale a inițiat sistemul Contului Satelit al Turismului, a cărui agregate și concepte decurg din sistemul de contabilitate națională a Națiunilor Unite.

Principala problema (Basic Concepts of the Tourism Satellite Account – TSA, 2000) provine din faptul ca turismul este compus dintr-un amalgam de ramuri precum Cazare, Alimentație, Activități culturale și de recreere, Animație, Agenții de voiaj.

Anumite economii, cu o lungă tradiție turistică, cu referire în mod special la țările vest europene, caută modalități de reflectare a impactului activităților turistice cu cât mai multă acuratețe posibil, încercându-se astfel reducerea la minim a erorilor marginale. Există însă în continuare multe economii naționale în cadrul cărora turismul nu a fost niciodată un factor major de influență, situație cauzată de o suită de influențe externe, nu toate însă relaționate direct cu turismul.

În cazul specific al României (INS, 2010) există foarte puțină informație disponibilă pentru orice studiu referitor la impactul turismului, deoarece nu există o distincție clară între, spre exemplu, transportul de mărfuri și cel de pasageri. Singura ramură strict turistică evidențiată în mod distinct de celelalte este Hoteluri și Restaurante, reflectată ca atare în Conturile Naționale, fiind oferite atât date statistice referitoare la contribuția la formarea PIB, cât și la formarea pieței muncii.

Această stare de fapt devine un adevărat impediment la momentul analizării comparative a impactului turismului între diferite țări, în mod special dacă metodele de măsurare a mai sus-menționatului impact nu au fost aceleași. Mai mult, se poate observa (Basic Concepts of the Tourism Satellite Account – TSA, 2000) la nivelul economiilor naționale de pe tot mapamondul, o lipsă acută de informații cu privire la trendul ascendent al rolului turismului în economie, fapt ce dă și mai multă consistență nevoii de utilizare a acelorași concepte, definiții și metode de colectare, prelucrare și prezentare a datelor relevante pentru ilustrarea impactului economic al turismului.

Încă din anul 1995, Organizația Mondială a Turismului a demarat proiectul Conturilor Satelit în Turism, în vederea promovării armonizării și a comparabilității statisticilor în turism, necesare entru măsurarea și analizarea impactului activităților specifice acestuia în economie.

OMT a depus eforturi pentru proiectarea CST încă din anul 1995, pe premisa că implementarea acestuia va servi la : (WTO, 2011)

creșterea și îmbunătățirea informațiilor cu privire la legăturile turismului cu celelalte activități economice din țară;

furnizarea unui instrument în plus pentru proiectarea unor politici mai eficiente;

conștientizarea unor factori care nu sunt implicați direct în turism, asupra importanței acestei industrii (în termeni monetari și cantitativi) și asupra creșterii rolului ei în dezvoltarea altor industrii care produc bunuri și servicii cerute de turiști;

armonizarea și integrarea componentelor sistemului statistic al turismului.

Se pornește de la ideea că măsurarea turismului, pentru a fi credibilă, trebuie să fie de natură statistică, să fie comparabilă în timp și spațiu și compatibilă cu sistemul de contabilizare macroeconomică acceptat pe plan mondial.

Așa cum a fost aprobat de către ONU în martie 2000 (Basic Concepts of the Tourism Satellite Account – TSA, 2000), Sistemul de Conturi Satelit în Turism reprezintă un

tip de cont satelit dezvoltat pentru măsurarea și cuantificarea dimensiunilor reale ale turismului, prin furnizarea de date statistice caracteristice strict turismului, omise sau nediferențiate în Sistemul de Conturi Naționale.

Acest nou instrument a fost creat ca un cadru de lucru standard pentru organizarea datelor statistice din turism, precum și ca un instrument important pentru trasarea politicilor economice legate de dezvoltarea turismului.

Astfel, Sistemul de Conturi Satelit în Turism (Basic Concepts of the Tourism Satellite Account – TSA, 2000) este un instrument statistic, creat în vederea măsurării bunurilor și a serviciilor specifice sau parțial caracteristice turismului, în conformitate cu standardele internaționale referitoare la concepte, clasificări și definiții, care vor permite elaborarea unor comparații valide cu alte industrii și, într-un final, inter-statale sau inter-regionale.

Analizele se extind nu numai asupra cheltuielilor directe ale vizitatorilor internaționali și interni ci iau în calcul și efectele indirecte ale acestor cheltuieli. Recomandările OMT pentru adoptarea și lansarea în țările membre a CST au constituit preocuparea principală a Conferinței Mondiale pentru Măsurarea Impactului Economic al Turismului, organizată în 1999 la Nisa. De-a lungul anilor au avut loc numeroase sesiuni OMT pentru explicarea caracterului strategic al CST și a importanței lui în proiectarea strategiilor în domeniul turismului. (Vanhove, 2005)

Contul Satelit al Turismului este caracterizat de măsura în care poate echilibra cererea turistică și oferta. Adițional, acesta are următoarele carcateristici: (Golner, 2009)

 oferă data valide despre impactul turismului, despre gradul de pregătire al forței de

muncă în turism;

 este un cadru standardizat de organizare statistică a datelor din turism;

 este un instrument puternic pentru definirea politicilor economice în ceea ce privește

dezvoltarea turismului.

Conform TSA Manual of the WTO (2000), țările care implementează Sistemul de Conturi Satelit în Turism pot identifica și cuantifica următoarele:

contribuția turismului la economia națională și legăturile cu alte sectoare; prin evaluarea și folosirea acestor informații, atât instituțiile publice cât și întreprinzătorii vor avea o capacitate mai mare de a influența factorii de decizie de la toate nivelurile administrației;

industriile care beneficiază de pe urma turismului vor fi capabile să determine influența turismului în vederea îmbunătățirii strategiilor proprii;

suma totală a taxelor generate de turism, care reprezintă un factor important în a convinge autoritățile naționale, regionale sau locale să stimuleze investițiile în turism ,

nivelul cererii turistice și măsura în care este acoperită de oferta internă;

generarea de locuri de muncă în turism și caracteristicile acestora pentru conceperea unor programe adecvate de pregătire profesională ;

formarea brută a capitalului utilizat în industria turistică;

consumul turistic colectiv pe niveluri de administrație;

modul cum diferite forme de turism (emițător, receptor, intern) interacționează în economia națională.

Adițional, OMT a elaborat un set de reguli si materiale pentru asistarea în implementarea și dezvoltarea Sistemului de Conturi Satelit în Turism, în țări cu diferite niveluri de înzestrare tehnologică și de cunoștințe, nevoi și experiență.

Pe parcursul anilor următori, idea unui nou instrument, centrat pe studiul turismului (Desingnig the Tourism Satellite Account – Methodological Framework, 2001) a fost prezentat în cadrul mai multor evenimente de tip conferință – Conferința Internațională Enzo Paci pe tema măsurării impactului economic al turismului, în 1999, la Nisa – si de tip working-groups – WTO-OECD-Eurostat Working Group, în 1999 – , urmate de adoptarea, de către ONU, a metodologiei Conturilor Satelit în Turism în anul 2000, apoi de implementarea acestui instrument în cadrul economiilor naționale.

Una dintre aceste țări a fost Spania, care a introdus noul sistem de măsurare a impactului economic al turismului în iunie 2002 (IET, 2010, www.iet.tourspain.es), o dată cu implementarea Cuentas Satelite del Turismo Espanol, create ca un satelit la Sistemul de Conturi Naționale, fiind elaborate de către Subdirecția Generală de Conturi Naționale din cadrul Institutului Național de Statistică spaniol. Astfel, cu o frecvență anuală, Conturile Satelit în Turism furnizează informație relevantă cu privire la dezvoltarea economică generală datorată activităților turistice, prin intermediul unui set de tabele, figure, grafice, explicații și interpretări (IET, 2010).

Contul Satelit în Turism are în prezent două variante de elaborare, în funcție de cele două organizații care se ocupă de compilarea datelor referitoare la impactul turismului în economie. Prima versiune este cea a WTTC și Oxford Economics, a doua aparține OMT (în colaborare cu OECD și Eurostat). Deși informațiile furnizate au o însemnătate economică deosebită, facilitând întelegerea și evaluarea impactului turismului în economie, diferențele de abordare sunt notabile. În esență, WTTC/OE măsoară proporția din producția economică a unei țări care este datorată turismului, incluzând aici atât efectele directe cât și indirecte, în timp ce versiunea CMR-OMT, exprimată din perspectiva consumului, arată cât de mult cheltuiesc turiștii și excursioniștii, respectiv câtă producție (valoare adăugată) este realizată direct în cadrul industriei turismului și a ramurilor adiacente.

Deși ambele versiuni utilizează ca surse de date SCN, valorile furnizate pentru indicatori similari sunt diferite. WTTC prezintă rezultatele defalcate pentru cele două abordări (impactul direct, respectiv industria turistică și impactul direct și indirect, cuprinse în economia turismului și călătoriilor).

Metodologic, versiunea WTTC/OE utilizează SCN ca bază a cadrului său analitic dar se concentrează pe cererea turistică calculată ca un procent din cheltuielile care alcătuiesc PIB-ul ce poate fi atribuit turismului și călătoriilor. Această abordare a WTTC/OE poate fi catalogată ca fiind o abordare de tip macroeconomic a PIB-ului măsurând impactul extins al călătoriilor și turismului în economie (The economic significance of tourism, David Wilton, Scott Meis, Sophie Royal). Marea parte a producției din turism și călătorii, conform accețiunii WTTC, este produsă din ramuri de activitate care nu sunt considerate a face parte din industria turismului, mai ales având în vedere faptul că WTTC nu acceptă existența unei industrii a turismului propriu-zisă, ci doar producție care poate fi atribuită turismului. În accepțiunea CMR/OMT, producția industriei turismului este dată de suma producțiilor brute ale fiecărei ramuri de activitate caracteristice turismului.

CST conform OMT măsoară efectele directe ale turismului atât în industriile turismului, cât și în celelalte industrii, „ne-turistice” și nu include în estimările sale efectele indirecte. Pentru a evalua contribuția relativă a unei ramuri în economie, comparativ cu alte ramuri, doar efectele directe ar trebui incluse în măsurarea respectivei ramuri de activitate. Dacă efectele indirecte ar fi incluse, atunci suma producției tuturor ramurilor de activitate ar depăsi cu mult PIBul total atât timp cât efectele indirecte dintr-o anumită ramură de activitate constituie efecte directe în alte ramuri de activitate (rezultând într-o dublă înregistrare).

Diferențele metodologice dintre cele două versiuni ale CST decurg din obiectivele diferte pe care le au organizațiile. Prin rezultatele furnizate, WTTC dorește conștientizarea guvernelor și mediului privat de importanța turismului, ca cel mai mare generator de bunăstare și de locuri de muncă la nivel global. OMT susține însă viziunea că instituția care asigură statistica oficială a unei țări este principalul organism responsabil de implementarea CST. Oficiul de statistică va măsura dimensiunile turismului ca orice alt sector de activitate în conformitate cu principiile folosie în SCN.

4.5. Turismul – criza economică și perspective

Criza financiară și economică, care a lovit în plin economia mondială în anul 2008 a avut un impact considerabil și asupra turismului. Pe parcursul anilor 2008-2009, criza s-a manifestat prin diminuări trimestriale ale nivelului PIB.

Ritmul de descreștere s-a accentuat la sfârșitul anului și începutul lui 2009 (Tourism Outlook, 2010). Potrivit OECD Economic Outlook nr 89, publicat în iunie 2010, de catre OCDE, întreaga activitate economică ar fi înregistrat punctul minim în al treilea trimestru al anului 2009, cu semne de recuperare spre sfârșitul perioadei. Se estimează, de asemenea, că în SUA și Japonia acest proces de recuperare economică se va desășura mai rapid decât în Zona Euro și UE.

În anul 2008, locurile de muncă din turism au înregistrat o pantă descendentă, însă nu atât de abruptă precum cea din celelalte sectoare industriale (OECD Economic Outlook, 2010). Cu o frecvență anuală, posturile din ramurile de cazare și alimentație au înregistrat creșteri ușoare, de aproximativ 0,6%, în comparație cu 2007, procent inferior celui înregistrat în sectorul serviciilor, la nivel total: 1,3%.

Imaginea modificărilor în economia diferitelor țări, sub impactul crizei mondiale, s-a dovedit a fi contrastantă. Descreșteri line, de până în 2% au fost înregistrate în Noua Zeelandă, Olanda, Irlanda, Republica Cehă, Japonia și Islanda.

Pe de altă parte, țări precum Portugalia, Finlanda, Mexic, Slovacia, Suedia, Elveția, Germania și Italia (OECD Economic Outlook, 2009) au raportat creșteri de până la 2%.

În ceea ce privește turismul (Tourism Outlook, 2010), pot fi observate câteva direcții comune generale, fără a pierde însă din vedere factorii externi, care au exercitat o influență notabilă asupra activităților și fluxurilor turistice, înafara crizei mondiale: apariția și răspândirea gripei AH1N1, la începutul anului 2009, precum și setul de măsuri luate pentru contracararea efectelor acesteia.

La nivel global, (OECD Economic Outlook, 20010), patru aspecte specifice ale crizei pot fi puse în evidență:

Turismul internațional a avut mai mult de suferit, comparativ cu turismul intern. Este un fapt bine știut că turismul internațional este de obicei mult mai volatil decât cel domestic, intern. Atunci când situația economică devine dificilă sau nesigură, gospodăriile tind să se reorienteze către petrecerea vacanțelor în țara de reședință, ca alternativă la destinațiile internaționale.

Călătoriile de afaceri au fost mult mai prejudiciate decât cele de tip leisure. În perspectiva unei diminuări generale a cererii, afacerile fac eforturi considerabile pentru a limita costurile, în mod special a acelora care sunt cel mai ușor de controlat. Pe de altă parte, pe timp de criză, declinul global în cheltuielile legate de consumul privat a fost moderat, în comparație cu alte componente ale cererii.

Dintre tipurile de cazare disponibile, hotelurile au foste cele care au înregistrat cele mai semnificative reduceri ale cererii. Acest efect poate fi, în parte, considerat ca și consecință directă a diminuării numărului de călătorii în scopuri de afaceri; acest tip de deplasare este compatibil cu alegerea unui hotel din clasa superioară – 4 sau 5 stele – ca modalitate de cazare. Adițional acestui fapt, turiștii care efectuează călătorii de plăcere s-au reorientat spre alte alternative de cazare, mai ieftine

Dintre modalitățile de transport, cel aerian a fost mai afectat decât celelalte tipuri de transport. Pronunțatele limitări în turismul internațional, în mod special în cazul celui de afaceri, au avut repercusiuni și asupra transportului aerian, mai ales al celui pe distanțe lungi. În consecință, companiile aeriene s-au văzut forțate să își limiteze capacitatea de zbor.

În ultimii 20 de ani (OECD Economic Outlook, 2010), turismul a jucat un rol important în cadrul procesului de globalizare datorită, în mod special, următorilor trei factori:

dinamismul economiei mondiale, pe măsură ce noi puteri economice și-au făcut intrarea pe piața mondială, devenind economii emergente, în timp ce economiile industriale și-au continuat trendul ascendent de creștere economică,

dezvoltarea unor noi mijloace de transport, mai ieftine decât cele existente, precum și

utilizarea intensivă a sistemelor de informații și a noilor tehnologii de comunicare în domeniul turismului.

Însă cele mai recente modificări de pe scena economică mondială au dus turismul într-o cu totul altă direcție decât se estimase inițial. În 2008 (Tourism Barometer, 2010), anul în care criza economică a început să își exercite influența asupra majorității sectoarelor economice, turismul în economiile naționale a reacționat în mod diferit la noile coordonate economice: astfel, s-au înregistrat creșteri excepționale, de până la 25% față de anul 2007, în termeni de sosiri internaționale de turiști în Turcia, 6,9% în Korea, 5,9% în Mexic și 5,6% în Austria.

Însă marea majoritate a țărilor au raportat diminuări mai mult sau mai puțin îngrijorătoare ale nivelului indicatorului sosiri internaționale de turiști, întâlnind și în acest caz contraste între țări: Polonia ( -13,5%), Olanda ( -8,2%), Danemarca ( -5,6%), Franța ( -3,2%) și Spania ( -2,3%). România, asemeni Chinei, după o perioadă de creștere susținută, a înregistrat o scădere bruscă, de -5,5% față de anul precedent.

Grafic 15. Nivelul previzionat al nivelului PIBT, la nivel mondial

Sursa: prelucrat de autoare pe baza WTTC, T&T Economic Impact, Executive Summary, 2009

În ceea ce privește influența crizei economice și financiare mondiale, asupra nivelului de impact al turismului asupra economiei, la nivel global, WTTC (T&T Economic Impact, Executive Summary, 2009) a furnizat datele cuprinse în graficele 15 și 16.

În anul 2009, atât contribuția, în termeni absoluți, a turismului la formarea PIB, cât și numărul de persoane ocupate în activități specifice turismului, în număr persoane angajate, au înregistrat diminuări semnificative. Nivelul PIBT s-a redus cu aproximativ 200 miliarde USD, însă este previzonat, așa cum reise din același grafic, să crească, până la 4000 miliarde, în anul 2014, atingând, în anul 2019, un nivel de cca 5000 miliarde USD.

Analog, numărul de persoane ocupate în activități turistice a scăzut până la 210.000 mii persoane în anul 2009. Estimările pentru următorul deceniu prevăd o creștere semnificativă până în anul 2014 (+26.165 mii persoane), urmând ca, până în anul 2019, să se atingă un nivel maxim de cca 251.000 mii persoane ocupate.

Grafic 16. Nivelul previzionat al populației ocupate în turism, la nivel mondial

Sursa: prelucrat de autoare pe baza WTTC, T&T Economic Impact, Executive Summary, 2009

În ceea ce privește sectorul turismului la nivel mondial, OMT a elaborat previziunile pentru perioada următoare (OMT, 2010):

1. Turismul intern va juca un rol mult mai important decât cel internațional. Acest fenomen depinde însă de o multitudine de factori de influență, precum dimensiunea țării (cu cât respectiva țară este mai extinsă geografic, cu atât cresc șansele ca turismul intern să fie predominant și preferat de către turiștii locali), localizarea geografică, capacitatea de cazare, precum si atracțiile turistice.

2. Performanța turismului internațional este determinată în mod semnificativ de către evoluția turismului la nivel internațional.

3. Preferințele turiștilor se îndreaptă din ce în ce mai mult spre partea de sud și de est a Europei, în detrimentul destinațiilor tradiționale, vestice și nordice.

4. Ponderea transportului aerian este în creștere.

5. Călătoriile efectuate în scopuri de loisir vor domina, în detrimentul călătoriilor de afaceri, discutate anterior.

6. Se va putea observa o tendință clară spre diminuarea duratei vacanțelor, înregistrându-se astfel descreșteri semnificative ale valorii șederii medii.

7. Rezervările online îsi vor continua trendul ascendent.

Capitolul 5 Metode clasice de evaluare a impactului economic al sectorului turistic în regiunea emergentă a Europei Centrale și de Est

Capitolul anterior a tratat in extenso subiectul importanței turismului și a activităților specifice în cadrul economiei unei țări. Impactul și metodele de evaluare ale acestuia au evoluat de-a lungul timpului, cercetările din domeniu căutând o metodă cât mai corectă și completă de punere în evidență a contribuției sectorului turistic în economia națională și regională.

Constituit, în principal, din prestații de servicii, turismul reprezintă astăzi una dintre componentele esențiale din sectorul terțiar. Apartenența turismului la sectorul serviciilor derivă din modul de realizare a unora dintre trăsăturile sale definitorii precum:

mobilitatea,

dinamismul,

capacitatea de adaptare la exigențele fiecărui turist,

particularitățile produsului turistic

deoarece acesta este rezultatul unei armonioase combinări de servicii cărora le corespund trăsături specifice și mecanisme proprii de utilizare. (Ioncică, 2004)

Activitățile specifice domeniului turistic au un real impact asupra dezvoltării economice și sociale, prin prisma importanței contribuției acestora la formarea PIB și la formarea și funcționarea pieței muncii.

Impactul și considerentele turismului asupra economiei mondiale evidențiază importanța economică a acestui domeniu sub următoarele aspecte:

diversificarea structurilor economice;

valorificarea resurselor;

venitul național;

crearea de noi locuri de muncă;

stimularea investițiilor;

inflație.

5.1. Turismul și experiența tranziției economice a statelor din din zona central și est europeană

Relațiile dintre sectorul turistic și procesul de tranziție sunt unele de natură simbiotică. Pe de o parte, schimbările în sectorul turistic – în ciuda faptului că acest sector are propriile caracteristici de producție și consum, precum și reglementări specifice – sunt influențate și de transformările economice, sociale și politice din regiunea central și est europeană. Pe de altă parte, turismul contribuie la această transformare, fiind relativ deschis concurenței internaționale și modificărilor în ceea ce privește cheltuiala turistică, fiind, de asemenea, și în avangarda privatizării și a liberalizării piețelor.

5.1.1 Schimbări majore în producție și consum turistic în zona Central și Est Europeană

În timp ce evoluția turismului în zona ECE în perioada post 1989 trebuie să fie înțeleasă în termeni de transformare generală a economiilor regionale din această perioadă, au existat de asemenea și modificări substanțiale în turismul global.

Reinternaționalizarea turismului din zona ECE a avut loc într-un moment de mișcări semnificative ale condițiilor de producție și consum la nivel global. În anii 1990, Europa Centrală a căutat noi piețe și a angajat investiții străine sub condiții diferite celor care au prevalat în anii ’60, când a avut loc expansiunea turistică în zona Mării Mediterane.

Cel mai remarcabil aspect al cererii de turism a fost, probabil, rapida creștere din perioada post 1950. În absența unei statistici consistente și detaliate asupra cererii turistice, cei mai fiabili indicatori sunt numărul de sosiri internaționale de turiști, care a crescut de la 25 milioane în 1950 la 69 milioane în 1960, 160 milioane în 1970, 429 milioane în 1990 la aproape 900 milioane în 2010, fapt ce a corespuns unui ritm mediu de creștere de 6,5% anual (WTO, 2011).

În această perioadă, cel mai pronunțat ritm de creștere s-a înregistrat în regiunea Asiei și a Pacificului (cu o medie de 13%). Odată cu emergența unor noi destinații turistice la nivel mondial, cele considerate tradiționale, precum Europa de Vest sau America, au înregistrat scăderi în puncte procentuale ale cotei de piață turistică.

Grafic 17. Evoluția numărului de sosiri turiști în perioada 1950- 2010

Sursa: adaptat după Tourism Market Trends, WTO, 2006 și Tourism Barometer, 2010

Europa și America au rămas principalele regiuni receptoare de turiști în perioada 1950-2000 (grafic 17).

Se așteaptă, conform WTO Vision 2020 (WTO, 2011), atingerea unui număr de 1.2 miliarde de sosiri turiști până în anul 2020, ceea ce se traduce printr-un ritm de creștere mediu de 4,1% anual.

În ceea ce privește strict zona ECE (WTO, 2006), începând cu anul 1990 câteva țări s-au evidențiat pe harta internațională a noilor destinații turistice. Bulgaria a înregistrat o creștere medie, în cei 15 ani analizați, de 11,7%, Turcia de 16,2 %, Republica Cehă de 5,8%, România de 10,5%, în timp ce Polonia a scăzut cu 2,7 %.

Europa Centrală a fost, astfel, reinserată pe piața turistică internațională, care a experimentat un boom prelung, cumulat, în timp ce modificările curente ale cererii au rămas relativ puternice.

Se poate trasa o paralelă între evoluția țărilor Europei de Sud, aflate într-un stadiu avansat de dezvoltare economică, dar și turistică, la nivelul anilor 1970, și țările din ECE, în deceniul 1990. În urma studiului efectuat de Williams și Balaz (2000), se poate scoate în evidență o asemănare pronunțată în ceea ce privește evoluția economiilor din țările aflate în cele două zone mai sus menționate.

In ceea ce privește importanța turismului în cadrul perioadei de tranziție spre capitalism, se observă un grad de re-internaționalizare a turismului mult mai redus în zona Europei Sudice. Mai mult, modelul economic neo-liberal și reformele aferente au oferit mult mai puțină protecție companiilor din țările central și est europene, comparativ cu economiile sudice, care au prezentat un grad mai mare de protecționism. De asemenea, acestea au beneficiat de mai multe investiții directe străine decât țările central și est europene, în perioada post comunistă.

Transformarea politică în Europa de Sud a cauzat un scurt hiat în dezvoltarea turismului, dar nu a schimbat fundamental condițiile de creștere. În schimb, aceste țări au experimentat o creștere considerabilă a cererii pentru turismul de tip soare și plajă, după anul 1950, cerere provenită din zona Europei de Nord, direcționată către Europa de Sud, fluxuri articulate prin intermediul companiilor internaționale de profil. (Williams, 2000). După anul 1970 au avut

Grafic 18. Evoluția numărului de sosiri turiști în economiile avansate și în cele emergente

Sursa: elaborat pe baza Tourism Market Trends, WTO, 2006 și Tourism Barometer, 2010

loc schimbări pe măsură ce turismul intern s-a extins în zona Europei de Sud, iar aceste țări au devenit țări emițătoare de turiști pentru turismul internațional. În zona ECE, în anii 1990, dezvoltarea turismului a avut loc pe fondul unui colaps inițial al cererii interne, o pierdere dramatică a piețelor tradiționale, internaționale, re-angajarea cu piețele internaționale vest-europene și privatizarea sectorului ca urmarea a dorinței de creare a unei economii de piață într-un răstimp cât mai scurt.

Grafic 19. Evoluția numărului de sosiri turiști în regiunea ECE și în economiile emergente la nivel mondial

Sursa: adaptat după Tourism Market Trends, WTO, 2006 și Tourism Barometer, 2010

Studiul turismului în decursul transformărilor în zona Central și Est-Europeană furnizează astfel o oportunitate de analizare a rolului acestui sector în cadrul uneia dintre cele mai remarcabile perioade a transformărilor de natură economică, socială și politică din istoria europeană contemporană. Condițiile pentru reconstrucția industriei turistice au existat si pentru rolul jucat de acesta în aceste economii și societăți. Totuși discontinuitățile nu ar trebuie prea mult scoase în evidență, având în vedere faptul ca multe forme de producție si consum turistic au fost persistente de-a lungul acestei transformări.

5.1.2. Dinamica și structura turismului în perioada de tranziție

Turismul, ca partea integrantă a economiei naționale, a fost și este în continuare o piesă importantă la nivel macroeconomic. Gradul de importanță și influență a crescut sau a scăzut odată cu trecerea timpului, însă turismul s-a dovedit a fi, de-a lungul anilor, un pilon de rezistență în procesul de dezvoltarea economică, indiferent de nivel. De asemenea, sectorul turistic se află în relații de interdependență cu o serie de alte sectoare economice, precum Transporturile, fiind angrenate într-un proces de susținere și impulsionare reciprocă.

Obiectivul principal al acestui subcapitol este scoaterea în evidență a principalelor repere ale evoluției sectorului turistic în cadrul economiilor emergente central și est europene, prin analiza a doi indicatori considerați definitorii pentru industria turistică.

Perioada de analiză este 1995-2000, astfel dorindu-se caracterizarea sectorului turistic în perioada de tranziție a economiilor central și est europene spre economia de piață și capitalism, ca treaptă sine qua non înspre perioada de emergență economică, cuprinsă, de asemenea, în analiză.

Metodologia acestei cercetări a presupus culegerea datelor necesare din bazele de date WDI (World Development Indicators), aparținând Băncii Mondiale. Analiza se bazează pe pe metoda cercetării de tip exploratoriu, a utilizării datelor secundare (Cătoiu, 2002), cu scopul verificării ipotezei de lucru conform căreia, o dată cu deschiderea piețelor, ulterior înlăturării regimului comunist, activitatea din domeniul cererii turistice s-a accentuat.

Indicatorii analizați sunt: sosirile de turiști și consumul turistic, ambii caracterizați în cadrul Capitolului 3 al prezentei lucrări.

Sursa datelor utilizate în cercetarea comparativă a evoluției turismului în țările din ECE este Banca Mondială, mai exact baza de date WDI. La rândul său, această instituție a compilat date furnizate de diferite alte organizații, astfel:

– numărul de sosiri turiști: Institutele de Statistică din statele ECE

– consumul turistic: Institutele de Statistică din statele ECE și OMT

Indicator de bază al cererii, sosirile de turiști ilustrează concret modul în care fluctuează cererea pentru turism într-o anumită destinație.

Luând ca punct de referință pentru intrarea în perioada de tranziție post comunistă anul 1990, analiza indicatorului sosiri turiști este efectuată pentru anii 1995-2000. Anexa IV.1. cuprinde situția completă a evoluției valoriii acestui indicator, în tabelul 15 aflându-se un set parțial de date. Excepție fac următoarele țări, pentru care valorile acestui indicator, pentru perioada menționată, nu sunt disponibile: Bosnia-Herțegovina (date parțiale), Muntenegru, Ungaria și Serbia.

Se poate observa, pe baza datelor cuprinse în tabelul 15, un trend clar ascendent al numărului de sosiri turiști, atât la nivelul mediei ECE (grafic 22), cât și la nivelul majorității țărilor din zona analizată.

Iese în evidență, de asemenea, o creștere medie, consecventă și regăsită în majoritatea zonei cercetate, de aproximativ 4% anual, diferența între nivelul mediei ECE la începutul perioadei analizate, în 1995, și finalul acestia, anul 2000, fiind de aproximativ 2.000.000 turiști în valoarea absolută. Astfel, în anul 1995 se înregistrau, la nivelul Europei Centrale și de Est

Grafic 22. Media numărului de sosiri turiști în zona ECE, în perioada 1995-2000

Sursa: elaborat de autoare pe baza datelor din tabelul 15

6082 mii de sosiri turiști, iar în 2000 au fost 8774 mii sosiri turiști; în termeni relativi, această diferență corespunde unei creșteri de cca 20%.

Cea mai spectaculoasă creștere corespunde Lituaniei: dacă în 1995 a înregistrat 650 mii sosiri turiști, doar 4 ani mai tărziu, în 1999, raporta o dublare a acestui nivel, ș.a. aprox 1400 mii sosiri. Acest trend puternic ascendent s-a întrerupt însă in anul imediat următor, când numărul de sosiri a scăzut cu cca 400 mii, ajungând la nivelul de 1083 mii sosiri turiști.

O altă țară care a experimentat o dublare a numărului de sosiri turiști pe perioada analizată este o altă țară baltică: Estonia. Ulterior menținerii unui ritm stabil de creștere, materializat prin diferențe, în temeni absoluți, de aproximativ 100 mii turiști anual, în anul 2000 are loc un „salt” de cca 300 mii sosiri. Același șablon de creștere se evidențiază și în cazul Turciei, care a înregistrat o modificare medie anuală de 70-100 mii sosiri, urmând ca în anul 2000 să aibă loc o creștere bruscă , la peste 200 mii sosiri turiști.

Dintre țările analizate, ies în evidență Polonia și Turcia, însă nu printr-o evoluție spectaculoasă, ci prin prisma marilor diferențe care se evidențiază prin alăturarea imaginilor evoluției turistice din perioada analizată și din cea prezentă. Turcia reprezintă, alături de Bulgaria și Croația, una dintre cele mai frecventate destinații turistice pentru turismul de „soare și plajă” în mod special. În perioada analizată însă, Turcia primea fluxuri de turiști care, deși semnificative (înregistrând unele dintre cele mai mari valori ale indicatorului în zona și perioada analizată), erau devansate de cele înregistrate de state precum Lituania, Estonia, Slovenia și Slovacia.

Polonia, care în prezent a intrat pe harta țărilor europene receptoare de turiști, în perioada de tranziție post-comunistă, între 1995 și 2000, nu a experimentat modificări semnificative în ceea ce privește volumul fluxurilor de sosiri turiști, ci a menținut un nivel stabil, aproape neschimbat al acestui indicator. În prezent însă, Polonia primește anual aproximativ 14.000 mii turiști.

România, de asemenea, nu se evidențiază, în perioada analizată, printr-o evoluție foarte pronunțată a valorii indicatorului analizat, urmând o cale de fluctuantă de creștere, în jurul valorii de 50 mii sosiri, o cale similară celei înregistrate de Albania, Bulgaria și Republica Cehă.

În ceea ce privește nivelul consumului turistic, înțelegând prin acest termen venitul total generat în cadrul unei țări de către industriile de contact direct cu clienții/turiștii, incluzând aici cheltuielile de consum pentru formele de turism: intern, emițător și receptor, a fost analizată evoluția economiilor din cadrul ECE în perioada 1995-2000. Sunt luate în considerare datele atât în forma absolută (mii USD în prețuri comparabile, ulterior aplicării deflatorului indicat de Banca Mondială în cadrul aceleiași surse, 1995=100), cât și evoluția contribuției consumului turistic în cadrul exporturilor (selectiv în anii 1995, 1997 și 1999).

Astfel, se poate observa o tendință de creștere a consumului turistic la nivelul întregii regiuni, creștere încadrată între valorile 8,0 % – 10,9%.

Trendul acesta, exprimat prin atingerea unor valori similare, se aplică în cazul următoarelor țări:

Bulgaria (cu menționarea saltului de 12 % în anul 1999),

Republica Cehă ( cu o tendință de descreștere în anul 1999, de la 12,3% la 9,5%) și

Slovenia (care urmează aceiași parametri enunțați în cazul Republicii Cehe).

România înregistrează valori situate sub media ECE, cu 7,3 % în anul 1997 și 9,5% în anul 1999, ceea ce corespunde, în termeni absoluți, unei descreșteri cu aproape jumătate din valoarea inițială, din anul 1997 (689 milioane USD) la 394 milioane în 2000. Cel mai mare nivel al contribuției consumului turistic în total exporturi este înregistrat de Croația, Estonia și Polonia. Dacă în cazul Poloniei, în paragrafele anterioare, au fost scoase în evidență aspecte legate de ritmul foarte puțin crescător al numărului de turiști sosiți, în aceeași perioadă se observă o creștere substanțială a nivelului de consum turistic provenit de la aceste fluxuri de turiști – 6927 milioane în anul 1997. Recordul este însă deținut de Croația, cu o evoluție a contribuției consumului turistic în valoarea exporturilor de 19,4%, la valoarea de 1349 milioane USD.

O primă concluzie, rezultată în urma analizei acestui indicator este aceea că deși contribuția, exprimată în procente, este mare, suma pe care o reprezintă nu este neapărat o reflecție a unei creșteri reale. Procentul de contribuție poate fi influențat și de alți factori, precum creșterea sau descreșterea altor sectoare formatoare ale valorii finale a exporturilor.

O a doua concluzie care se desprinde din analiza întreprinsă este aceea că sectorul turistic, prin prisma indicatorilor de ofertă, înregistrează un trend ascendent în perioada de tranziție economică a statelor din zona ECE materializată, la nivel de regiune, printr-o creștere domoală a numărului de sosiri turiști.

De asemenea se poate observa că, deși numărul de turiști crește ușor în majoritatea țărilor analizate, nivelul consumului turistic înregistrează, în termeni absoluți o creștere susținută până în anul 1997, urmând apoi o cale de descreștere, până în anul 2000. Această situație este ilustrată în primul rând de valorile înregistrate la nivel de regiune: de la 22770 milioane USD în 1995 la 28.225 milioane în 2000. În termeni relativi, de contribuție la formarea exporturilor, se poate observa o cale fluctuantă, însă, așa cum s-a menționat anterior, exprimarea în termeni relativi ține cont și de existența celorlaltor domenii de activitate, implicate în exporturi, cât și de creșterea sau descreșterea acestora în termeni de contribuție.

În cazul ambilor indicatori analizați iese în evidență aceeași trăsătură caracteristică: creșterea susținută la nivel de regiune este de fapt dată de evoluții (uneori chiar) diametral opuse ale țărilor care o compun. Dintre statele cu cele mai mari creșteri ale fluxurilor de turiști, cât și ale consumului turistic în termeni absoluți și relativi, ies în evidență Estonia, Lituania și Croația. Țări care în deceniul anterior și în cel prezent au fost și sunt considerate ca fiind destinații cheie pe harta turistică europeană, în urmă cu aproximativ 15-20 ani nu ieșeau în evidență foarte mult prin valoarea acestor indicatori (cazul Poloniei și al Turciei).

5.1.3. Convergență vs divergență în sectorul turistic în regiunea ECE

Tranziția economică și socială în zona ECE a fost acompaniată de diferențe regionale considerabile. Zonele rurale și regiunile cele mai industrializate au fost și cele mai afectate. Pe de altă parte orașele mari, inclusiv capitalele, cu o economie diversificată, au avut de câștigat în importanță relativă și absolută.

În timp ce convergența regională a fost tipică pentru perioada socialismului de stat, disparități regionale crescânde au caracterizat acest proces de transformare. Cei între 30 și 50 de ani de regim comunist și planificare centrală au creat complexe de producție masive și dominante, în multe districte.

Aceste regiuni au făcut față unor dificultăți majore în dezvoltarea unor noi forme de producție și în a concura în economia de piață emergentă Aceste modificări regionale în producție au fost, desigur, reflectate în standardele de viață și cheltuiala turistică.

Distribuția regională a turismului s-a schimbat de asemenea după anul 1989. Aceasta a fost doar în parte relaționată de trendul general de divergență economică regională. Un număr important de alte schimbări în mediul economic și politic extern și intern au influențat de asemenea și distribuția regională a turismului:

emergența economiilor de piață în zona ECE a mărit importanța călătoriilor de afaceri interne și internaționale. Orașele mari au fost principalele beneficiare ale acestor modificări;

diferențele de preț între țările regiunii Central și Est Europene, aflate în tranziție, și țările dezvoltate, aflate deja în stadiul de economii dezvoltate, au generat noi fluxuri de turiști pentru cumpărături, comerț sau scopuri de loisir. O proporție relativ crescută a cheltuielii turistice din aceste țări a fost alocată pentru diferite forme de turism practicate în țările aflate în tranziție post comunistă;

înlăturarea Cortinei de Fier a facilitat schimburile comerciale între țări precum Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria și Ucraina, și a crescut numărul de vizite către rude și prieteni. Aceste modificări au afectat în mod special regiunile de graniță;

reducerea standardelor de viață între 1990 și 1993 a avut un impact sever asupra facilităților turistice care au fost gândite pentru recreere domestică de tip low-cost. Cheia acestei stări de fapt a fost că standardele de viață mai bune, după anul 1994, au înregistrat o distribuție socială polarizată. „Noii bogați” și nou stabilita clasă socială medie au cerut facilități cu o calitate superioară. Câștigătoare au fost acele țări cu infrastructuri turistice mai sofisticate.

îmbunătățirile considerabile ale industriilor turistice ale țărilor din ECE, în termeni de calitate și diversitate, nu au ajuns însă din urmă coordonatele țărilor dezvoltate, vestice. Majoritatea turiștilor străini, originari din aceste țări erau fie călători în tranzit, fie excursioniști, mai puțin turiști ai formelor de turism de tip loisir. Această formă de turism a favorizat în mod special zonele de graniță, însă efectele se vor diminua cel mai probabil, ca urmare a convergenței prețurilor între ECE și cea Vestică.

Dezvoltarea turismului are un impact direct asupra economiilor în tranziție prin contribuția sa netă la venitul național, reflectat în Conturile Naționale, dar și la formarea și funcționarea pieței muncii. Generalizarea acestor tipuri de impact este însă dificilă, dat fiind caracterul lor contingent.

Impactul economic este mediat de către structurile companiilor și a modelelor particulare de privatizare urmate, cuprinderea companiilor în economiile naționale și regionale (Grabher, 2008). Toate aceste contingențe sunt importante în cadrul economiilor aflate în tranziție, din perspectiva modalităților în care au fost remodelate în cadrul acestui proces.

Contribuția sectorului turistic la surplusul Balanței de Plăți a fost larg recunoscută în cadrul strategiilor economice ale Guvernelor europene, în mod special în economiile sud-europene, intrate mai târziu în perioada de industrializare, în deceniile post-belice (Williams, 2000). Încă din a doua parte a deceniului 1970, potențialul turistic a fost recunoscut și în țările dezvoltate.

Veniturile din turism pot ajuta echilibrarea Balanței în Contul Curent, finanțând importurile bunurilor finale, intermediare sau de capital. Aceleași considerente se aplică și economiilor aflate în tranziție, unde turismul a fost unul dintre puținele sectoare capabile de a genera un surplus comerțului internațional. În ciuda considerabilelor probleme în materie de cuantificare a veniturilor în moneda străină din turism, datele statistice disponibile indică faptul că acest sector a generat surplusuri de monedă străină, care au ajutat la echilibrarea deficitului internațional net și la finanțarea importurilor de bunuri intermediare și de capital. Conștientizarea rolului turismului internațional a dus la repoziționarea turismului în cadrul politicilor statale ale economiilor aflate în perioadă de tranziție.

Angajarea este un alt aspect-cheie al impactului economic al turismului. Datele disponibile sunt chiar mai greu de delimitat decât în cazul veniturilor din turism, în mare parte din cauza greutăților în definirea și delimitarea corectă a „slujbei” în domeniul turistic. O mare parte a dezbaterii se centrează pe posturile din industria ospitalității, întelegând prin aceasta slujbele în unitățile de cazare turistică și de alimentație, conducând spre concluzia că posturile ocupate în domeniul turistic se află într-o categorie inferioară de retribuție, securitate și nivel necesar de calificare. Aceasta este o simplificare, dată fiind gama de slujbe pe care turismul le are în domeniul administrației publice, manufactură, servicii de producție, retail și transport (Shaw, 2009). Totuși contribuția turismului la piața muncii în economiile aflate în tranziție capătă o greutate adițională date fiind ratele de șomaj ridicate, ca urmare a reformelor economice neo-liberale implementate în zona ECE în perioada de tranziție spre capitalism. (Halkier, 2010).

Contribuția turismului în economiile aflate în acestă zonă de tranziție este dependentă de o serie de elemente contingente, printre care următoarele: (Hall, 2007)

Balanța generală între fluxurile incoming și outgoing de turiști și cheltuiala turistică. În această tranziție, căderea „Cortinei de Fier” a creat oportunități pentru noi scheme de fluxuri internaționale de turiști; această stare de fapt a fost clar marcată în țări precum România și, în mod special în deceniul 1980, în țările care au fost anterior „închise” față de turismul internațional. Cele mai semnificative modificări au vizat atragerea fluxurilor de turiști din Europa de Vest, înregistrându-se, în același timp, și modificări ale fluxurilor internaționale de turiști în țările foste comuniste din aripa de est a Europei. Turismul de vacanțe organizate a scăzut considerabil, lăsând loc turismului de cumpărături, afaceri și în scopuri comerciale (deseori în mod clandestin); multe dintre aceste fluxuri trans-frontaliere au fost generate de diferențele de preț și ofertă, rezultate din inegalitatea formei și a vitezei tranziției în economiile vecine. Anumite forme de turism, astfel, au fost elemente centrale ale ajustărilor economice structurale în această regiune.

Există scurgeri de cheltuială turistică din economiile naționale, care sunt în parte o funcție de structură, proprietatea din industria turistică și din cele relaționate. Investițiile străine directe în domeniul turismului au un nivel relativ scăzut în mare parte a ECE, fiind însă destul de ridicată în sectoare precum transportul aerian și al agențiilor de turism. Mai mult, investițiile străine directe sunt așteptate să aibă o contribuție majoră în viitorul apreciabil, în evoluția dezvoltării turismului și a tranzacțiilor internaționale asociate. Proprietatea este importantă deoarece condiționează nu doar dacă, dar și modul în care firmele sunt inserate pe piețele internaționale. Totuși, proprietatea străină rămâne relativ în urmă, iar problematica conectării între firme a avut cel mai probabil o relevanță considerabilă în procesul de transformare. În ceea ce privește turismul, punctul cheie este acela că multe unități turistice au fost cuprinse în structurile marilor companii, iar gradul în care acestea au fost privatizate sau comercializate a influențat contribuția turismului la venitul național sau regional. Acest fapt este relaționat cu metodele de privatizare

Contribuția sectorului turistic la economia națională este dependentă de structura industrială regională, având în vedere că aceasta este un mozaic de complexe regionale care furnizează diferite tipuri de servicii turistice. Performanța economică a turismului poate, în fapt, sa fie dezagregată într-o serie de performanțe regionale. Performanța sectorului turistic național este rezultanta modului în care aceste complexe teritoriale au fost inserate într-o ordine globală în perpetuă schimbare, deși aceste relații global-regional au continuat să fie mediatizate de statele naționale. Corolarul acestei situații este acela că organizarea teritorială a turismului a contribuit la un proces global de dezvoltare regională inegală în timpul procesului de transformare.

Turismul contribuie la transformările economice, însă este, la rândul său, modelat de către seriile de modificări economice, sociale și politce, intercorlate. Dintre domeniile procesului de tranziție, trei prezintă o semnificație deosebită pentru sectorul turistic:

încercările de stabilizare și reformele întreprinse în vederea creării economiei de piață, ca elemente principale ale strategiei procesului de tranziție, aplicată în Europa Centrală și de Est;

re-internaționalizarea economiilor;

strategiile de privatizare.

Aceste elemente au schimbat fundamental climatul macroeconomic al turismului, au redistribuit radical drepturile de proprietate și au expus acest sector către globalizare.

Reformele economice de tip neo-liberal („de șoc”) au fost fundamentate pe o versiune particulară a capitalismului liberal, cu patru constituenți majori:

liberalizarea pieței,

privatizarea,

convertibilitatea valutară,

liberalizarea comerțului.

Acestea au fost combinate cu măsuri de stabilizare macroeconomică, presupunând limitarea fluxului monetar și controlul bugetar.

Noul model economic a fost bazat astfel pe idealuri teoretice, pe practici actuale de management economic din Europa de Vest. Mai mult, modelul a fost implementat fără a se acorda o atenție deosebită realității economice domestice și internaționale. Nu a luat în considerare, spre exemplu, existența practicilor restrictive în comerțul global, structuri politice și comerciale din Europa Centrală.

De exemplu, modelul a descurajat subvențiile de stat, însă acestea au fost implementate rutinar de către Guvernele Europei de Vest (Ging, 2009). Slăbiciunea fundamentală a acestei strategii neo-liberale a fost aceea că, în timp ce controalele bugetare au oprit fluxul de resurse publice către companii, au existat puține mecanisme (precum instituțiile financiare moderne) care au redirecționat factori de producție către noi companii. Rezultatul, deloc surprinzător, a fost un colaps al producției și al standardelor de trai, cu consecințe serioase pentru turismul intern, și pentru abilitatea antreprenorilor de a restructura unitățile turistice existente sau de a construi unele noi. Recuperarea economică în aceasta a doua fază a transformării economice a cunoscut o intensă polarizare socială precum și modificări ale timpului liber, ducând la crearea de noi piețe și la recuperarea turismului intern, deși acesta a rămas relativ inegal.

Un model distinct de turism internațional a fost dezvoltat în cadrul ECE în timpul perioadei planificării centrale, socialiste, fluxurile fiind redirecționate către țările vecine, „prietenoase” sau către stațiunile aflate la malul Mării Negre. Acest sistem nu a mai fost viabil după dispariția barierelor de viză în calea mobilității internaționale și retragerea pașapoartelor, concomitente cu procesul de globalizare emergentă a turismului în zona ECE. Un nou sistem a apărut, în mod special pentru turismul de vacanțe, centrat pe zona Europei de Vest, atât pentru fluxurile incoming cât și outgoing. Dezvoltarea turismului în țări sau regiuni particulare, în această perioadă, a depins de abilitatea lor de adaptare la aceste modificări majore pe piețele internaționale, aduse de liberalizarea generală a mișcărilor internaționale.

Privatizarea a revoluționat condițiile pentru producția și furnizarea serviciilor turistice. Cu puține excepții, turismul s-a aflat în avangarda privatizării și demonstrează multe dintre avantajele și dezavantajele asociate cu modificările în ceea ce privește drepturile de proprietate, disponibilitatea noilor resurse de capital și antreprenoriat, si performanța economică.

Tipul de program de privatizare implementat a avut un efect major asupra formelor de proprietate rezultante, a prețurilor plătite, structurii de capital și a performanței firmelor. Programele de privatizare au fost modelate de interese concurente sociale și politice, caracterizate de o formă de capitalism politic (Korres, 2008), și au fost de anvergură economică largă, nu croite pe condiții și criterii specifice de turism.

Daca turismul în tranziție poate fi privit ca dependent de cale sau creator de cale, atunci poate fi înțeles în termeni de intersecție a reformelor sociale și economice cu globalizarea.

4.2. Contribuția sectorului turistic la formarea Produsului Intern Brut

Turismul, așa cum s-a arătat atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, prin analiza întreprinsă în subcapitolul anterior, reprezintă un domeniu important de activitate pentru o economie, fie ea națională sau regională.

Țările considerate dezvoltate au, în vasta lor majoritate, un sector al turismului foarte bine delimitat, utilizând metode moderne de evaluare, fiind recunoscută calitatea acestuia de a sprijini și impulsiona creșterea economică, având în vedere multiplele ramificații ale sale și interferențele cu alte industrii și domenii economice de activitate.

Dacă în capitolele și subcapitolele anterioare s-a realizat cercetarea evoluției creșterii economice a regiunii ECE ca întreg (în toate cele 17 țări ale sale), în încercarea de definire a caracteristicilor și delimitare practică a conceptului de piață emergentă, în continuare, impactul sectorului turistic se va analiza în țările membre ECE, inclusiv cele care au aderat la Uniunea Europeană.

Obiectivul principal al acestei analize este de a scoate în evidență evoluția contribuției (și gradul în care aceasta s-a realizat) sectorului turistic la creșterea economică regională.

În primele capitole ale acestei teze regiunea ECE a fost analizată ca întreg, în vederea reliefării caracteristicilor și trendurilor specifice în cazul fiecăreia din cele 17 țări componente. Evaluarea impactului sectorului turistic în economia regională a ECE, prin evidențierea impactului acestuia la nivel individual, de țară, în vederea corelării celor două, se realizează pentru următoarele 10 țări: Bulgaria, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, Polonia,Republica Cehă, România, Slovenia, Slovacia. Raportarea analizei fiecărei țări din cele enumerate se va face atât la totalul șî trendul ECE, cât și al UE 27. În ceea ce privește evoluția celorlaltor șapte țări: Albania, Bosnia Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Turcia, aceasta este raportată la media ECE.

Perioada de analiză este de 6 ani, între 2004 (anul în care 8 dintre țările cercetate au aderat la UE, cu excepția României și a Bulgariei) și 2009 (cel mai recent an pentru care sunt disponibile date complete).

Metodologia utilizată se bazează pe cercetarea exploratorie a datelor secundare (Cătoiu, 2002) existente, în vederea verificării practice a ipotezei de pornire a cercetării: „turismul și activitățile specifice dețin un rol semnificativ în cadrul procesului de creștere economică susținută a piețelor emergente”, pe exemplul ECE.

Datele au fost selectate din baza de date a World Travel and Tourism Council (WTTC): „Tourism Impact Data and Forecast” și a Băncii Mondiale: World Development Indicators.

Indicatorii aleși pentru efectuarea cercetării descrise sunt: PIBT (indicator derivat al PIB, care evaluează aportul, în termeni absoluți și relativi, a turismului la formarea PIB) și contribuția la formarea pieței muncii (în termeni absoluți și relativi).

În cadrul analizelor efectuate pe termen lung, care iau în considerare și evoluția PIB, trebuie avut în vedere fenomenul inflației. Mai mult, în cazul unor comparații interstatale, este necesară utilizarea metodei de deflație a valorilor PIB, pentru a putea realiza analiza menționată asupra unor niveluri comparabile ale indicatorului.

Inflația este un dezechilibru major existent în economia oricărei țări, reprezentat de o creștere generalizată a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de comparare a monedei naționale. Inflația este un indicator final, care arată la sfârșit de an fiscal dacă politicile guvernamentale, monetare, fiscale, legslative, etc, alături de politicile Băncii Centrale se coordonează și conduc la o stabilitate a prețurilor de consum. Astfel, prin aplicarea deflatorului, PIB-ul trece de la a fi exprimat în prețuri constante la prețuri comparabile.

Acest procedeu permite obervarea fluctuației și evoluției reale a indicatorului, iar valorile tind să fie mai scăzute decât cele exprimate în prețuri constante.

În vederea realizării analizei comparative și evolutive a gradului de contribuție a activităților turistice la formarea PIB în țările din regiunea ECE, s-au utilizat valorile indicatorului exprimate în forma prețuri constante, unități monetare USD.

Așa cum s-a scos în evidență și în capitolele anterioare, calitatea de membru UE aduce cu sine o serie de beneficii și în domeniul turismului, a perspectivei asupra acestuia; nu trebuie pierdute din vedere nici aspecte precum: o mai mare încredere a investitorilor în piețele membre UE, posibilitatea accesării fondurilor structurale de dezvoltare, premisele unui nivel atins de creștere economică, pe care s-a efectuat decizia de aderare și, strict corelat cu domeniul turistic, libertatea de mișcare și facilitarea mobilității în cadrul regiunii formate de țările membre.

Produsul intern brut, principala modalitate de măsurare a activității economice a unei țări, este definit ca fiind

valoarea tuturor bunurilor și serviciilor produse de către o economie, din care se scade valoarea bunurilor și serviciilor utilizate în procesul de producție.(Angelescu, 2005)

În capitolul anterior au fost stabilite coordonatele acestui indicator, prin prisma contribuției sectorului turistic, cu activitățile caracteristice, la formarea PIB. Delimitarea PIBT (Produsul Intern Brut în Turism) s-a realizat pe baza definiției sale, acesta fiind considerat:

valoarea pe care procesul de producție turisticăo generează, direct sau indirect, în sistemul economic, ulterior eliminării costului consumurilor intermediare sau de exploatare (Figuerola Palomo, 2009)

Dimensiunile fenomenului turistic și prezentarea multifuncționalității acestuia evidențiază interdependența dintre dezvoltarea turismului și creșterea economică, proces care intensifică și antrenează cererea pentru o serie de bunuri și servicii, care altfel nu ar fi fost produse sau prestate.

În vederea continuării analizei regiunii de emergență economică formată din țările Europei Centrale și de Est, se vor avea în vedere în continuare aspecte ce țin de evoluția contribuției activităților turistice la creșterea economică a regiunii.

Grafic 23. Creșterea PIB-ului și PIBT-ului în Grafic 24. Creșterea PIBT-ului în Bulgaria,

Bulgaria (milioane USD) UE 27 și ECE (%)

Sursa: elaborat de autoare pe baza tabelului 16 Sursa: elaborat de autoare pe baza tabelului 17

Datele obținute din sursele menționate se regăsesc în tabelul 16 și în tabelul 17. Se are în vedere efectuarea unei analize comparative între țările Europei Centrale și de Est pe o perioadă determinată de 6 ani: 2004-2009. Valorile cuprinse în cel de-al doilea tabel includ și estimările efectuate de WTTC, în cadrul TIDF, pentru anii 2010, 2011, 2012 și 2013.

Se urmărește evoluția contribuției turismului la formarea PIB-ului național, prin exprimarea valorii indicatorului derivat PIBT, în toate cele 17 țări analizate comparativ, cât și prin raportarea acestor valori la media regiunii emergente a ECE și la media UE.

Raportarea secundă se face pentru a urmări gradul în care aceste țări, considerate emergente, clasificate pe trepte diferite ale procesului de tranziție și dezvoltare, „aderă” la trendul general al Comunității, impus în mare parte de țările membre dezvoltate. Astfel, se va încerca o creionare a influenței factorului „țară membră UE” asupra economiilor emergente din ECE, incluse în această analiză.

Datele din tabelul 16 ilustrează, în paralel, evoluția Produsului Intern Brut, la nivel de economie, și evoluția Produsului Intern Brut din Turism, cu sensul de contribuție la formarea PIB-ului național. Această abordare este considerată necesară din două motive:

simpla cuantificare și redare a valorilor PIB care au fost obținute în urma întreprinderii unor activități în domeniul turistic nu oferă o imagine exhaustivă a fenomenului denumit generic PIBT;

punerea în evidență a cotelor de contribuție a sectorului turistic în PIB, exprimate în termeni relativi (procente) nu completează aceast imagine, deoarece există o serie de factori externi care pot influența creșterea sau diminuarea acestor cote, modul în care aceste sectoare fluctuează (de ex. o amplificare a venitului din alte domenii de activitate economică, incluse în PIB).

Tratarea în paralel a nivelurilor PIB și PIBT, ilustrată si printr-o serie de grafice realizate pentru fiecare țară în parte, oferă un cadru exhaustiv al contribuției reale a turismului la formarea primului indicator macroeconomic, dacă direcția de creștere este similară sau divergentă.

Tabelul 17 conține date exprimate în termeni relativi, care exprimă gradul de contribuție a turismului, prin venitul din activitățile specifice, la formarea PIB-ului național, pentru aceeași perioadă de 6 ani: 2004-2009.

De asemenea, graficele sunt realizate pe baza informațiilor conținute în cele două tabele. Fiecare grafic aflat în partea dreaptă a paginii redă evoluția (în termeni relativi) contribuției turismului la PIB pentru trei unități: țara analizată, media ECE și media UE.

Astfel, se face posibilă evaluarea exactă a modului în care Produsul Intern Brut evoluează în funcție de aportul venitului obținut din activități legate de sectorul turistic, dar și a direcției în care această contribuție evoluează, în raport cu media înregistrată la nivelul UE 27 (care include în mare parte și economiile considerate „dezvoltate” din punct de vedere al creșterii economice) și cu media ECE (total zonă emergentă).

În urma analizei întreprinse ies în evidență anumite aspecte definitorii ale impactului turistic în economiile emergente ale zonei ECE, redate în continuare.

În perioada analizată, regiunea Europei Centrale și de Est s-a evidențiat printr-un ritm mediu de creștere superior mediei Uniunii Europene 27, în ceea ce privește gradul de contribuție al sectorului turistic la creșterea economică.

În ceea ce privește direcția de evoluție a PIB-ului național și cea a PIBT, iese în evidență o a doua asemănare între cele două zone, ș.a. contribuția turismului evoluează în aceeași direcție pe tot parcursul perioadei analizate; excepție face ultimul an, când se înregistrează descreșteri ale PIBT în termeni absoluți în ambele regiuni, cu aproximativ aceeași intensitate a PIB-ului. Nu există discontinuități sau descreșteri pe perioada analizată, cu excepția ultimului an de analiză, 2009, când PIB-ul la nivel general crește de aproximativ 7%, față de cota altor ani, situată în jurul a 5%.

În anul 2004, această valoare se situa la 11,1 % în cazul ECE, în timp ce media UE 27 a fost de 9 %; în ultimul an de analiză, anul 2009, valorile corespunzătoare aceluiași indicator au fost: 11,2% respectiv 8,1% Evoluția acestor valori, în ambele cazuri, au fost similare, neexistând fluctuații majore, asa cum ilustrează graficul 24. Mai mult, se poate observa o evoluție similară, în termeni relativi, a gradului de contribuție al turismului la formarea PIB-ului UE 27 și ECE. În ceea ce privește evoluția estimată de WTTC, ea este practic identică.

În termeni absoluți, exprimați în milioane USD, situația se prezintă astfel: la începutul perioadei de analiză, contribuția PIBT a fost de 1185.41 miliarde USD, față de 1415.92 miliarde USD la finalul perioadei analizate, în anul 2009, pentru UE 27.

În cazul ECE, valorile corespunzătoare acelorași intrări sunt: 118,19 miliarde USD, față de 175,17 miliarde USD în anul 2009.

O caracteristică comună a tuturor țărilor analizate este evoluția PIB-ului în termeni absoluți.

Pornind de la niveluri scăzute în anul 2004, cu valori cuprinse între 12.03 miliarde USD (Estonia) și 252.77 miliarde USD (Polonia), PIB-ul tuturor țărilor analizate are cote de creștere similare, între 5% și 6 %, atingând toate un nivel maxim al valorii în anul 2008, astfel: 23.52 miliarde USD (Estonia) și 528.32 miliarde USD (Polonia).

Grafic 37. Creșterea PIB-ului și PIBT-ului în Grafic 38. Creșterea PIBT-ului în România,

România (milioane USD) UE 27 și ECE (%)

Sursa: elaborat de autoare pe baza tabelului 16 Sursa: elaborat de autoare pe baza tabelului

Toate economiile înregistrează descreșteri, asemeni mediei UE 27 și ECE, în anul 2009, până la 19.08 miliarde USD (Estonia) și 430.08 miliarde USD (Polonia).

Dacă în ceea ce privește evoluția valorilor PIB la nivelul de regiune, imaginile sunt relativ coordonate, nu se poate spune același lucru și despre evoluția individuală, a fiecărei țări în parte.

Astfel, cele zece țări din zona ECE evoluează diferit din perspectiva contribuției la formarea PIB, atât raportat la cotele înregistrate la nivel regional, cât și la celalalte țări analizate. Se disting diferențe majore între economiile emergente din regiunea ECE în privința evoluției indicatorului PIBT, atât în termeni absoluți, cât și relativi.

Cote de creșteri situate sub media ECE și UE au țări precum: Letonia (care însă a recuperat decalajul în anul 2009 și se estimează că va depăși ritmul UE, până în anul 2013), Lituania, a cărei contribuție la formarea PIB se va alinia direcției ECE în anii 2010-2013, însă se va situa cu aproximativ 2% sub această medie, Polonia, care urmează în mare parte aceleași cote de creștere cu cele ale UE 27 și ECE, însă inferioare acestora cu 6% (față de ECE) și 2% (față de UE), România, înscrisă pe o direcție de creștere susținută, asemănătoare mediilor UE 27 și ECE, însă inferioare acesteia, situația fiind similara cu cea a Poloniei, și Slovacia, care s-a înscris pe o cale de creștere până în anul 2009, care va scădea, însă, după estimările WTTC, până la 5,5% în anul 2013.

Țările cu grade de contribuție la formarea PIB apropiate de media ECE, superioare mediei UE 27, sunt: Slovenia, care, după estimările WTTC, va depăși cu aproximativ 2% cota de creștere a ECE, până în anul 2013, urmând însă o pantă asemănătoare, Republica Cehă, situată în anul 2004 peste media ECE de contribuție la formarea PIB, a înregistrat o descreștere abruptă până în anul 2009, când a atins cota de contribuție a mediei UE 27 (8,1%), iar estimările pentru perioada 2010-2013 arată o evoluție concomitentă a acesteia cu media UE 27. Ungaria este țara care va depăși cu cca 1% media ECE de contribuție a turismului la formarea PIB.

Astfel, în cazul particular al Bulgariei, se observă o lipsă de coordonare a nivelurilor valorilor PIB și PIBT, cel din urmă având o evoluție fluctuantă, ușor descrescătoare spre finalul perioadei analizate. PIB-ul național însă se încadrează pe o direcție de creștere asemănătoare cu media UE 27 și ECE. În termeni relativi, contribuția turismului la PIB are o tendință abrupt descrescătoare, așa cum ilustrează și graficul 23. Mai mult, WTTC estimează o continuare a descreșterii importanței turismului la formarea PIB, până la atingerea mediei ECE, de 10%, în anul 2013.

Grafic 41. Creșterea PIB-ului și PIBT-ului în Grafic 42. Creșterea PIBT-ului în Slovacia,

Slovacia (milioane USD) UE 27 și ECE (%)

Sursa: elaborat de autoare pe baza tabelului 16 Sursa: elaborat de autoare pe baza tabelului 17

În ceea ce privește cazul României, evoluția PIB este similară cu cea a PIBT, în termeni absoluți, înregistrând, în anul 2004 un nivel de 2.54 miliarde USD și 8.07 miliarde USD în 2008. În ceea ce privește evoluția în termeni relativi, cu o singură excepție, în anul 2005, când s-a înregistrat o creștere cu aproximativ 2% față de anul precedent, turismul și contribuția acestuia la formarea PIB au evoluat în același sens și cu aceeași intensitate ca media UE 27 și ECE. Estimările pentru perioada 2010-2013 prevăd menținerea aceastei căi de creștere, cu un nivel al contribuției PIBT în termeni relativi în cote de 4%, respectiv 8%, mai reduse decât media UE 27 și ECE.

5.3. Turismul în cadrul pieței muncii

Sectorul turistic, în totalitatea sa, este caracterizat printr-o prezență notabilă a forței de muncă și de către o dependență pronunțată de aceasta. Turismul crează noi locuri de muncă, atragând astfel surplusul de forță de muncă din alte sectoare, acest fapt ducând la o reducere a ratei șomajului. Nivelul ridicat de necesar de personal în activitățile turistice (Minciu, 2000) este explicat prin redusele posibilități de mecanizare și automatizare a acestor activități și operațiuni specifice. Sectorul turistic este caracterizat, printre altele, de către un nivel necesar de formare relativ redus, fiind, până în prezent, un sector de “intrare pe piață” (în special pentru următoarele tipuri de potențiali angajați: tinerii, imigranții și femeile), trecând însă la a fi și un sector de “adăpostire” a șomerilor din celelalte sectoare, aflate în declin ca urmare a crizei mondiale (Garcia Sanchez, 2010).

Sectorul turistic a fost, înafara tuturor condițiilor și coordonatelor economice, o prezență puternică și importantă pe piața muncii, fapt ce vine din imposibilitatea funcționarii corecte a sectorului în lipsa personalului uman, una dintre caracteristicile principale ale turismului fiind tocmai acela de a fi un sector al “mâinii de lucru” (Lupu, 2008)

De asemenea, nu trebuie uitat efectul indirect pe care trendul ascendent al numărului de persoane ocupate în domeniul turismului îl are asupra altor sectoare și ramuri economice (Minciu, 2000). Studii în aceasta arie economică au scos în evidență că un loc de muncă creat de turism duce la crearea altor trei locuri de muncă în cadrul economic global. Acesta este și motivul pentru care turismul, fiind un sector consumator de bunuri și servicii, are o influență pronunțată asupra numărului de personal ocupat în sectoarele furnizoare: agricultură, F&B, construcții, etc.

Astfel (Goeldner, 2006), turismul crează atât locuri de muncă directe cât și indirecte. Unități comerciale precum hotelurile, restaurantele, companiile aeriene, liniile de croazieră etc. furnizează locuri de muncă directe, denumite astfel prin prisma faptului că angajații intră în contact direct cu turiștii. Firmele și unitățile comerciale care furnizează bunuri și servicii sectorului turistic, precum firmele producătoare de aeronave, firmele constructoare, firmele furnizoare ale hotelurilor și ale restaurantelor, se înscriu în categoria de locuri de muncă indirecte.

Cercetarea întreprinsă în cadrul acestui subcapitol vizează analiza comparativă a evoluției pieței muncii la nivel regional (ECE și UE 27), precum și la nivel național, individual pentru fiecare țară dintre cele zece incluse în comparație, printr-o cercetare exploratorie, bazată pe studierea datelor secundare disponibile, pe o perioadă de 6 ani: 2004-2009.

Tabelul 18 grupează datele disponibile pentru analiza în paralel a evoluției numărului de persoane angajate la nivel de economie și a populației ocupate în sectorul turistic.

Abordarea în paralel a celor două categorii de valori ce caracterizează piața muncii este necesară din aceeași perspectivă definită în subcapitolul anterior. A lua în considerare doar numărul de persoane ocupate în ramurile care formează sectorul turistic în vederea stabilirii unor coordonate de creștere, alături de indicarea cotelor de creștere a numărului de persoane angajate în activități specifice ale sectorului nu este suficient.

Creșterea numărului de persoane angajate în activități caracteristice sectorului turistic, în termeni relativi, în total piață de muncă poate fi înșelătoare. Exprimarea în procente a unei căi de creștere poate „ascunde” de fapt o modificare în sensul amplificării sau diminuării unei alte industrii decât cea turistică, astfel schimbarea înregistrată, în termeni relativi, să nu fie bazată pe o modificare a valorii în termeni absoluți.

Analiza în paralel a evoluției numărului de persoane angajate la nivel de economie cu cea a numărului de persoane angajate în activități specifice ale sectorului turistic permite reducerea riscului unor astfel de erori, cauzate de factori externi procesului de creștere al contribuției sectorului turistic pe piața muncii.

Tabelul 19 conține date referitoare la valorile de creștere a numărului de persoane angajate în sectorul turistic, exprimate în procente, cu specificarea cotei medii de contribuție la nivelul ECE și UE 27.

Perioada de analiză, în cazul celui de-al doilea tabel, se mărește până la nivelul anului 2013, pe baza estimărilor efectuate de WTTC, în cadrul bazei de date TIDF.

Graficele 43 și 44, elaborate pe baza datelor furnizate în tabelul 18, analizează evoluția populației angajate în domeniul turistic și scoate în evidență o cale de creștere domoală, dar constantă, atât în cazul UE 27, cât și al ECE. Această cale de creștere, similară în ambele regiuni

analizate, presupune o modificare medie anuală de puțin peste 1%, în timp ce diferența în termeni absoluți în ceea ce privește populația ocupată la nivel de economie se situează la nivelul de aproximativ 3 milioane de persoane anual, în cazul UE 27. O situație similară în termeni de cale, direcție și intensitate a creșterii iese în evidență și în cazul regiunii ECE. Modificarea anuală, exprimată în termeni absoluți, este de aproximativ 250 mii persoane angajate, ceea ce corespunde unei creșteri în termeni relativi de aproximativ 1,5% (graficele 43 și 44). În ambele cazuri se reliefează o situație similară celei descrise în subcapitolul anterior, referitor la PIB. Populația ocupată la nivel de economie și numărul de persoane angajate în activități specifice sectorului turistic au înregistrat cote de creștere constante și reduse, po toată perioada analizată. Singura excepție de la acest trend a avut loc în anul 2009, ca rezultat direct al impactului crizei economice mondiale asupra turismului, activităților și produselor specifice acestuia. Atât în cazul ECE cât și în cazul UE 27, la nivelul acestui an s-au înregistrat diminuări ale valorilor populației ocupate în turism, cât și la nivel global, al economiei.

În ceea ce privește cazurile individuale ale țărilor analizate, se poate scoate în evidență o trăsătură comună a acestora, în sensul existenței unei corelații directe între evoluția populației ocupate la nivel de economie și în industria turistică, în termeni de direcție de dezvoltare și intensitate a acesteia. Singura excepție este dată de Lituania, care înregistrează un nivel de creștere a populației ocupate în turism în descreștere față de trendul general, impus de evoluția numărului de persoane ocupate la nivel de economie.

Întâmplător sau nu, similar coordonatelor descrise în subcapitolul anterior, și în cazul evoluției pieței muncii și a ocupării forței de muncă în activități turistice, în anul 2004 cel mai redus număr de persoane angajate se înregistra în Estonia (63 mii persoane), iar cel mai ridicat, în Polonia (693 mii persoane). La finalul perioadei analizate, în anul 2009, ulterior unei ușoare descreșteri față de anul 2008, în Polonia în domeniul turistic erau angajate 801 mii persoane, iar în Estonia 79 mii persoane.

România se situează în partea de mijloc între cele două situații descrise în paragraful anterior, urmând însă aceeași cale de creștere pe care se înscriu și celelalte economii. Astfel, în anul 2004, în România lucrau în domeniul turistic 372 mii persoane, iar în anul 2009, acesta a ajuns la 451 mii.

Pe baza tabelului 19 și a graficului 46, elaborat pe baza datelor furnizate în tabel, se pot desprinde câteva concluzii importante.

Media evoluției numărului de persoane ocupate în activități turistice se situează la aproximativ 10%. În perioada analizată, acesta a fluctuat într-o anumită măsură, care este însă nesemnificativă în valoare: între 10,8% în anul 2004 și 11,4% în ultimul an de analiză (2013, conform estimărilor).

În acest aspect există un punct de diferențiere între evoluțiile mediilor ECE și UE 27, spre deosebire de deplina concordanță din subcapitolul anterior, în cazul PIB. Astfel, în timp ce media ECE fluctuează, însă menține o cale de creștere foarte puțin înclinată, numărul persoanelor angajate, în total piață a muncii, urmează o cale clară de descreștere, cu aproximativ 0,2% în fiecare an.

Previziunile pentru perioada 2010- 2013 ale WTTC nu arată nicio modificare în trendul descris, cu excepția ultimului an, când numărul de persoane angajate în domeniul turistic este așteptat să crească cu aproximativ 0,1%, atingând nivelul de 8,5%.

Experința țărilor mebre UE 27, care aparțin regiunii de emergență economică a ECE este în mare parte similară în ceea ce privește direcția și intensitate de creștere a numărului de persoane ocupate în industria turismului. Astfel, situate sub media ECE a gradului de contribuție a sectorului turistic la formarea pieței muncii se află Ungaria, cu valori cuprinse între 9,1% în 2004, la momentul intrării în Uniunea Europeană, o mică descreștere la nivelul anilor 2007 și 2008, perioada de declanșare a crizei economice mondiale, care a afectat semnificativ sectorul turistic, atingând, în anul 2009, aceeași valoare cu cea a mediei ECE: 10,1%. Mai mult, în perioada 2013, se preconizează că angajarea în domeniul turistic va depăși, în termeni relativi, media ECE.

Letonia și Polonia înregistrează o traiectorie similară, în perioada analizată și estimată pentru anii 2010-2013, cu cea a mediei ECE, însă valoarea lor se situează pe un nivel mult inferior acesteia, ș.a. în jurul a 5 %.

Paradoxul apărut în această situație este reprezentat de faptul ca Polonia deține, în termeni absoluți, cea mai înaltă valoare a indicatorului populație ocupată în turism, așa cum reiese din tabelul 19, însă înregistrează cea mai mică valoare, în termeni relativi, a nivelului de contribuție la formarea PIB-ului polonez național. O posibilă explicație a acestie situații este dată, pe de o parte, de faptul că Polonia are o populație de peste 40 milioane, una dintre cele mai mari din zona UE, iar rata șomajului, la nivelul anului 2008, era de aproximativ 7%, una dintre cele mai scăzute din UE 27 (media pentru același an fiind de 9,5%). De asemenea, Polonia are o industrie a serviciilor foarte bine dezvoltată, la fel ca și industria agricolă, ceea ce se materializează printr-un număr considerabil de persoane angajate în activitățile specifice ale acestor industrii. (Wyborcza, 2010). Țara cu cea mai dramatică scădere a numărului de persoane

*

* *

Activitățile specifice domeniului turistic au un real impact asupra dezvoltării economice și sociale, prin prisma importanței contribuției acestora la formarea PIB și la formarea și funcționarea pieței muncii.

Regiunea geografică a Europei Centrale și de Est a fost analizată, într-un capitol anterior, sub aspectul creșterii economice susținute, care încurajează cercetătorii să o includă pe lista piețelor emergente ale lumii. Pe baza rezultatelor obținute în urma analizei întreprinse, regiunea ECE poate fi considerată, la nivel global, o piață emergentă, deși experiențele țărilor care o compun sunt diferite, sub aspectul modului de evoluție, a intensității și a direcției creșterii economice, exprimate prin prisma indicatorilor macroeconomici și agregați.

Date fiind rezultatele studiului întreprins, rezumate în paragraful anterior, s-a ajuns la concluzia că regiunea poate fi considerată o piață emergentă, îndeplinindu-se astfel prima etapă a studiului propus în prezentul proiect de cercetare științifică.

Scop principal al capitolului 4 a fost evaluarea impactului turistic la nivel de economie regională emergentă ECE, în vederea scoaterii în evidență a modului în care se realizează contribuția turistică la creșterea economică.

Având în vedere numărul foarte mare de date care au intrat în analiză, s-a impus necesitatea unei structurări a cercetării, pentru a putea desprinde și concluziile finale cu privire la modul de evoluție și impactul avut de contribuția PIBT și a populației ocupate în procesul de creștere economică, de emergență a regiunii.

Deoarece obiectivul principal al studiului a fost acela de a analiza regiunea ECE, în centrul analizei s-a clasat evoluția valorilor setului de indicatori aleși.

Atât valorile absolute ale zonei, cât și valorile medii ale indicatorilor analizați la nivel de regiune sunt compuși din experiențele sinergice ale celor 17 țări. Acestea au fost analizate, urmând întotdeauna aceeași metodologie:

analiza țărilor cu o traiectorie similară mediei ECE în ceea ce privește direcția evoluției, intensitatea și valoarea,

analiza țărilor aflate în zona superioară și inferioară mediei ECE, și

analiza țărilor care au înregistrat evoluții complet diferite, atât sub aspectul direcției de creștere, cât și a intensității, față de valoarea media a ECE.

Indicatorii analizați în acest sens – PIBT și angajarea pe piața muncii – au reliefat o serie de concordanțe și discordanțe în privința impactului turistic la nivel individual, de țară, corelat cu cel la nivelul UE 27 și ECE.

O primă concluzie desprinsă în urma analizei este aceea că țările cu o evoluție a nivelului PIB global constantă, care nu înregistrează fluctuații majore, sunt caracterizate de o evoluție similară a PIBT, în termeni de direcție și intensitate a creșterii. Este vorba în principal de țările intrate în zona UE în anul 2004, care se aflau deja în mare parte pe harta internațională a destinațiilor turistice. Aderarea la UE a întărit această poziție în cazul Estoniei, Lituaniei și a Letoniei.

În ceea ce privește evoluția mediei ECE se poate observa o tendință pozitivă, caracterizată de creșteri succesive anuale, cu un vârf înregistrat în anul 2006, de aproximativ 12% contribuție a PIBT la formarea venitului național, și cu mici diminuări la nivelul anului 2009, traiectorie general valabilă la nivel mondial.

Media UE 27 a înregistrat un trend descrescător, încă de la nivelul valoric al anului de referință, 2004, când, din cauza lărgirii considerabile a granițelor UE, se observă încadrarea pe o traiectorie de descreștere. Țările care au devenit membre ale UE în anul 2004, deși multe dintre ele se aflau pe harta internațională a destinațiilor turistice mondiale și europene, aduceau cu sine fluxuri de turiști și monetar care nu se ridicau la nivelul celor înregistrate de statele membre UE.

Situația nu s-a ameliorat pe parcursul perioadei analizate, nivelul PIBT continuând să se diminueze cu cote constante, de aproximativ 0,2% anual, inclusiv la nivelul anului 2007, când alte două țări au devenit membre ale Comunității Europene – România și Bulgaria.

Estimările pentru anii 2011-2013 nu indică modificări majore, tendința de dimunare a ponderii PIBT atingând, în anul 2013, nivelul de 7,8 %.

Ceea ce pentru media UE 27 a ponderii PIBT a însemnat o diminuare constantă pe parcursul perioadei analizate, pentru media ECE s-a dovedit a fi o experiență pozitivă, aderarea a 10 dintre țările acestei regiuni la UE în anul 2004 având o influență benefică asupra evoluției indicatorului PIBT în această regiune, la nivel total.

De asemenea, media regiunii emergente a ECE se situează valoric cu aproximativ 4% deasupra mediei UE 27, delimitându-se astfel o caracteristică a economiilor emergente în raport cu cele dezvoltate – ritmuri de creștere economică superioare, în proces de catching-up, până la trecerea la statutul de „economie dezvoltată”, când semnele creșterii economice încep să se stabilizeze.

Estimările WTTC pentru perioada următoare, după scăderea înregistrată în anul 2009, ca efect al crizei economice mondiale, indică a revenire pe calea de creștere a nivelului valoric al PIBT, până la nivelul de 12% în 2013, echivalent cu 8 % a mediei UE.

În ceea ce privește piața muncii și ponderea pe care populația ocupată în activități specifice turismului o are la formarea și funcționarea acesteia, se observă, la nivelul anului de referință 2004, cote înalte ale acestei ponderi. Tendința înregistrată în cazul ECE este una de menținere a cotelor procentuale, într-o direcție slab ascendentă, care urmează să se intensifice însă, la nivelurile previzionate pentru perioada 2011-2013, atingând nivelul maxim, de 12%, în anul 2013.

Dintre țările care urmează aceeași direcție de creștere, cu aceeași intensitate și în aceiași parametri ies în evidență România, Polonia, Slovenia și Ungaria.

Traiectoria caracterizată de cea mai pronunțată fluctuație este cea înregistrată de Bulgaria: la nivelul anului 2004 de 23%, 14% în anul aderării, cu o previziune estimată pentru 2013 de 11%.

*

* *

Concluzia care se poate desprinde în ceea ce privește media regiunii emergente a ECE este că, prin contribuția sinergică a unei suite de factori, printre care și aderarea la UE a unui număr de 10 state pe parcursul perioadei analizate, se poate observa o tendință de creștere a nivelului PIBT și a importanței populației ocupate la formarea pieței muncii. Tendința aceasta se va intensifica, cu cote crescătoare, în perioada 2011-2013, conform estimărilor WTTC.

Media regiunii este dată de traiectoriile naționale ale țărilor din regiune. Chiar dacă acestea nu au avut o evoluție unitară, existând o suită de discordanțe atât la nivelul direcției de creștere, a intensității, cât și a valorii în sine, între statele ECE, iese în evidență o creștere concomitentă a valorii PIB și PIBT, la nivel regional, și o traiectorie similară în cazul populației ocupate la nivel global și în activități de turism.

Aceste aspecte conduc la concluzia că turismul, prin prisma indicatorilor analizați și a evoluției lor, are o contribuție semnificativă în procesul de creștere economică susținută a regiunii analizate, a Europei Centrale și de Est.

Capitolul 6 Abordarea modernă a sectorului turistic în economia națională: competitivitate turistică în țările regiunii Europei Centrale și de Est

În perioada actuală, întreprinderea își desfășoară activitatea într-un mediu concurențial intern și extern deosebit de puternic. Confruntarea pe diferite piețe este deosebit de dură iar competiția trebuie privită la dimensiunile sale reale, fără a avea o viziune prea optimistă, întrucât numai în modul acesta se vor putea lua toate măsurile ce se impun pentru a asigura securitatea și dezvoltarea firmelor, indiferent de sectorul de activitate.

Orice agent economic își dorește să producă cât mai multe produse/servicii turistice pe care să le comercializeze și astfel să câștige, să se dezvolte. Însă, pentru a se impune pe o piață concurențială, agentul economic trebuie să obțină produse/servicii competitive care să se vândă în cantități cel puțin comparabile cu celelalte produse/servicii concurente.

În prezent, turismul românesc, ca și cel mondial este caracterizat printr-o puternică concurență între destinații.

Din punct de vedere economic noțiunea de competitivitate în turism este definită ca fiind capacitatea de a face față unei concurențe într-o manieră eficace și rentabilă pe piață. Astfel, destinațiile (stațiunile sau însăși țările) au din ce în ce mai multă nevoie de un nou model de politică turistică care să le influențeze poziția concurențială în actualele condiții de concurență. În contextul dezvoltării economice și sociale, se evidențiază tot mai frecvent tema competitivității.

6.1. Integrare regională și competitivitate economică

Pentru a face față provocărilor curente, printre care se numără productivitatea, investițiile, noile tehnologii, atât cercetătorii cât și entitățile statale care elaborează politicile, susțin necesitatea ca țările să devină mai „competitive”. Pe cale de consecință, conceptul de competitivitate este extins la nivel regional, pentru ca regiunile să își păstreze actuala poziție economică sau să evolueze din acest punct de vedere, în comparație cu alte regiuni adiacente. Mai mult, având în vedere faptul că atât forța de muncă, cât și investitorii tind să se îndepărteze de regiunile mai puțin competitive, în favoarea altor zone, aflate la un nivel superior de competitivitate, o regiune „competitivă” este definită ca fiind aceea care reușește să atragă și să păstreze companiile performante sau să mențină un nivel de viață ridicat pentru locuitorii săi (Church, Coles, 2007).

În trecut, politicile de dezvoltare regională au încercat să reducă disparitățile zonale, prin intermediul activităților generatoare de venit substanțial, a unei infrastructuri de scară largă, atrăgând astfel și investiții substanțiale (Dwyer, Forsyth, Rao, 2000). Totuși, aceste politici nu au reușit să reducă disparitățile regionale în mod semnificativ, astfel nefiind în măsură să ajute regiuni individuale să intre pe o cale de creștere, sau să „se integreze” în trendul urmat de alte regiuni, în ciuda alocării unor fonduri publice considerabile. Rezultatul lor a inclus o subutilizare a potențialului economic cât și o coeziune socială slăbită. Căutarea unei noi abordări a dezvoltării regionale a condus la o mai mare atenție acordată „activelor” regionale ca sursă de competitivitate a firmelor, încorporând nu numai infrastructura fizică ci și alți factori, mai puțin tangibili.

Extinderea conceptului de competitivitate la nivel regional este relativ recentă, însă înregistrează o influență majoră asupra direcției politicilor de dezvoltare a regiunilor. Aceste politici regionale de multe ori se „centrează” pe acele zone care înregistrează ritmuri de creștere mai lente, inclusiv regiuni în care au loc restructurări industriale, cât și regiuni periferice din punct de vedere geografic (Neal, Gursoy, 2008).

Dezvoltarea regională (Kendall, 2007) este un termen cu un spectru de înteles larg, dar poate fi văzut și ca un efort general în direcția reducerii disparităților regionale, prin întreprinderea de activități economice aducătoare de venit.

Astfel, literatura recentă pe tema dezvoltării regionale aduce în prim plan emergența unei noi abordări a acesteia, una care promite o utilizare mai eficientă a resurselor publice. Această stare de fapt implică o schimbare de tactică, reducând procentul de redistribuire și de subvenționare, în favoarea măsurilor de creștere a competitivității regiunilor.

Printre caracteristicile cheie (Baloglu, 2008) ale acestei noi abordări se numără:

un concept strategic sau o strategie de dezvoltare care acoperă o paletă largă de factori direcți și indirecți care afectează performanța companiilor locale;

o atenție sporită asupra activelor endogene, în defavoarea investițiilor și a transferurilor exogene;

o atenție sporită spre oportunitate, în detrimentul concentrării pe dezavantaje.

Turismul și competitivitatea regională: specificitățile turismului

Definirea termenului turism nu este o sarcină facilă, prin plasarea acestui termen la granița dintre sector și industrie. Conceptul, în sens larg, include posturile de muncă și industriile precum cea de transport aerian, de transport rutier, de croaziere, cazare și alimentație. Implică deopotrivă și angrosiștii, retailerii, o varietate de atracții, precum și o paletă largă de alte servicii și facilități publice și private.

Delimitarea clară între servicii „turistice” și servicii „pentru rezidenți” nu este posibilă, deoarece în termenul turism sunt incluse „un amalgam de sectoare fragmentate, organizații și activități” (Garcia Sanchez, 2010). Aceste caracteristici fac dificilă indicarea beneficiarilor finali ai turismului, având în vedere faptul că anumite costuri sociale (congestie, eroziune, degradare a mediului ambiant, etc.) sunt costuri interne ale regiunii, în timp ce beneficiile private și sociale pot fi parțial externe (Pessoa, 2007).

Turismul se bazează, în mod direct și indirect, pe o serie de resurse de mediu. Peisajele, clima, mediul și cultura sunt active importante ale turismului. Combinația specifică a acestor resurse dă o notă distinctivă regiunilor, constituind și un important potențial avantaj competitiv, la momentul măsurării competitivității cu alte regiuni.

Impactul pozitiv al turismului asupra dezvoltării regionale, în mod special în zonele cu puține activități alternative (Hall, 2005), este clar recunoscut. În primul rând, cheltuiala turistică în unitățile de cazare, de alimentație și de cumpărături constituie venituri directe pentru regiuni, cu efecte pozitive pe piața muncii. De asemenea, pe măsură ce turismul reduce șomajul, prin creșterea nivelului de cerere de muncă, se va înregistra un câștig net, atâta timp cât prețul muncii este mai mare decât costul economic al disponibilității acesteia. Mai mult, turismul necesită construirea și îmbunătățirea infrastructurilor colective, pe de o parte (drumuri, furnizare de apă) si a celor culturale, pe de altă parte (muzee, operă, etc.); aceste infrastructuri, alături de facilitățile specifice loisirului, contribuie la bunăstarea atât a turiștilor, cât și a rezidenților.

Interacțiunea cu persoane provenind din alte medii, cu tradiții diferite, mărește nivelul cultural și sprijină capacitatea de înțelegere a altor culturi. Pe de altă parte, turismul poate avea efecte economice pozitive sau externalități asupra întregii comunități, precum o mai mare conștientizare a mediului și a culturii locale, conservarea siturilor culturale, a monumentelor naturale și antropice, sprijinind în mod efectiv dezvoltarea și diversificarea rurală.

În general, în turism lucrează persoane tinere și/sau cu un nivel de pregătire mediu, grupurile cele mai afectate de șomajul pe termen lung. Deci, într-un mediu economic caracterizat de un grad înalt de șomaj, caracterul intensiv în mâna de lucru al turismului (Lupu, 2009) și relația strânsă cu caracteristica unui nivel ridicat al șomajului pe termen lung, alături de natura intrinsecă a muncii în turism, va vor produce beneficii majore în câmpul muncii.

Turismul poate însă genera și externalități negative. In ceea ce privește turismul rural, spre exemplu, fiecare investitor va avea de câștigat de pe urma faptului că alte locuri sau ferme sunt disponibile în regiunea lui de activitate, deoarece această stare de fapt va produce o creștere a atractivității locației rurale pentru vizitatori (Nistoreanu, 2005). Însă, din cauza mai sus menționatei interdependențe, investițiile în turism pot avea și un impact negativ. Turismul este intercorelat strâns cu comunitatea gazdă, felul de a trăi și activitățile specifice fiecărei regiuni în parte având o dimensiune simbolică de diferențiere a destinațiilor. Astfel, proiecte individuale care nu se înacadrează cu valorile culturale și simbolice, specifice regiunii, vor produce externalități negative care vor afecta persoane terțe. Turismul poate, de asemenea, sa exercite presiuni asupra comunităților locale, în mod particular în timpul fazelor de creștere din cadrul ciclurilor de viață ale produselor turistice.

6.2. Competitivitatea și rolul său economic

De-a lungul ultimelor decenii, întreprinderea și-a desfășurat activitatea într-un mediu concurențial intern si extern deosebit de puternic. Confruntarea pe diferite piețe este deosebit de dură iar competiția trebuie privită la dimensiunile sale reale, fără a avea o viziune prea optimistă, întrucât numai în modul acesta se vor putea lua toate măsurile ce se impun pentru a asigura securitatea și dezvoltarea firmelor, indiferent de sectorul de activitate. (Lynn, 2007)

Orice agent economic își dorește să producă cât mai multe produse/servicii turistice pe care să le comercializeze și astfel să câștige, să se dezvolte. Însă, pentru a se impune pe o piață concurențială, agentul economic trebuie să obțină produse/servicii competitive care să se vândă în cantități cel puțin comparabile cu celelalte produse/servicii concurente.

Problema competitivității este una actuală, care trebuie abordată nu numai la nivel microeconomic, dar si macroeconomic, deoarece, în prezent, din păcate, se manifestă o lipsă de competitivitate a produselor/serviciilor românești atât pe piața internă cât și pe cea externă și, în consecință, a economiei naționale.

Competitivitatea sugerează siguranță, eficiență, calitate, productivitate ridicată, adaptabilitate, reușită, management modern, produse superioare, costuri scăzute. Forța competitivă a unei firme rezidă în avantajele competitive și în competențele distinctive pe care le posedă în raport cu alte firme concurente. Pentru a considera o firmă competitivă este necesar să se efectueze o analiză riguroasă atât a firmei respective cât și a mediului de activitate a acesteia.

Competitivitatea unei firme constă în

capacitatea sa de a-și mări veniturile ca urmare a creșterii vânzărilor și/sau a marjelor de profit pe piețele în care concurează cu scopul de a câștiga poziții cât mai bune pe acestea sau de a-și apăra pozițiile deținute. (Danciu, 2004)

Conceptul de competitivitate – abordări, componente, factori

Competitivitatea este asociată cu ideea de succes, de supraviețuire pe termen lung. Ea nu caracterizează numai viața economică, ci se manifestă și în sfera care cuprinde și fenomenul economic: sfera socialului. Acest fenomen se întâlnește în politică, sport, cultură, în poziționarea socială.

Contextul actual, marcat de globalizarea fenomenelor și recunoașterea tot mai largă a interdependențelor, a impus noi reguli de joc, prosperitatea națiunilor presupunând competitivitate pe piețele internaționale, iar cea a întreprinderilor integrarea în lanțurile de valori mondiale. Ca urmare, problema competitivității a devenit o temă de interes la nivelul fiecărui actor al economiei, de la cel al regiunilor economice până la cel al oricărei organizații.

Competitivitatea este dată de capacitatea produselor sau serviciilor unei economii naționale de a se confrunta, în condiții de concurență loială, cu oferta altor țări. Competitivitatea unei economii naționale nu poate fi analizată decât în context internațional, în condițiile cooperării externe și intrării într-un circuit internațional.

Competitivitatea este o noțiune complexă fiind influențată, în mare măsură, de capacitatea de a înțelege și de a se adapta cât mai corect la lumea care o înconjoară. Ea poate fi privită atât global cât și la nivelul fiecărei componente. Astfel, specialiștii au evidențiat faptul că, competitivitatea globală a unei firme este determinată de competitivitatea fiecăreia dintre următoarele componente/categorii de competitivitate: globală, financiară, comercială, umană, managerială, tehnică, organizațională.

Mutațiile intervenite la nivelul abordării conceptului de competitivitate dinamică au făcut ca în literatura de specialitate să fie evidențiate două categorii de factori principali de competitivitate: factorii clasici și factorii esențiali. Factori clasici, la rândul lor, se grupează în două categorii: factori cantitativi – prețul, calitatea, raportul calitate/preț, costul, profitul, raportul cost/profit, volumul desfacerilor/încasărilor și factori calitativi – economia de scală, tehnologia, managementul și strategia (Voiculescu, 2001).

Astfel, succesul poate fi obținut fie oferind același produs la un preț mai mic decât cel de pe piață, fie oferind produse la același preț dar de o calitate perceptibil mai bună. De fapt aprecierea se face prin raportarea la ambii factori, factorul principal al competitivității fiind raportul calitate/preț, factor care asemenea celor doi care îl compun este eliminator. Acesta presupune: un preț acceptabil, convenabil, pe care consumatorul să-l poată plăti, pentru un produs să satisfacă integral o anumită nevoie, iar calitatea oferită să nu scadă sub calitatea limită cerută de condiția de utilizare normală a produsului/oferirea a unui produs la un preț acceptabil de către piață, la o calitate acceptabilă, în condițiile unui raport preț calitate acceptabil. Pentru a oferi o imagine reprezentativă acesta trebuie raportat la prețul de vânzare, care la rândul său determină un al doilea raport. Acest raport cost/profit reprezintă al doilea factor principal de competitivitate.

Conceptul de competitivitate

În contextul dezvoltării economice și sociale, se evidențiază tot mai frecvent tema competitivității. Aceasta reprezintă un obiectiv strategic exprimat atât explicit, fiind inclus în strategii naționale și internaționale (de ex. Planurile Naționale de Dezvoltare, Strategia Lisabona a Uniunii Europene etc.), cât și implicit, fiind o motivație intrinsecă a majorității demersurilor strategice de dezvoltare. Tot mai des, abordarea competitivității în servicii determină accentuarea specializării, respectiv a concentrării pe activități terțiare eficiente, specializarea fiind tot mai mult acceptată ca reprezentând o caracteristică a economiei de schimb (Go, Govers, 2006).

Se constată o evoluție a conceptului de competitivitate în sensul trecerii de la competitivitatea statică în care avantajul competitiv era dat de înzestrarea cu factori tehnici, la cea dinamică, ai căror factori motori sunt: progresul tehnic, sporirea salariilor și metodele moderne de management, ceea ce a făcut ca avantajul competitiv să depășească dimensiunea economică: creșterea puterii financiare și productive a țării, educația, siguranța, calitatea vieții fiind toate componente ale conceptului.

O clasificare de bază, frecvent întâlnită este aceea care separă competitivitatea microeconomică de cea macroeconomică. (Gursoy, Baloglu, 2009)

Din punct de vedere macroeconomic, competitivitatea se poate defini drept

capacitatea unei structuri macroeconomice de a câștiga sau de a apăra părți din piață la exterior și la interior.

Simplificat, competitivitatea macroeconomică înseamnă capacitatea de a extinde exporturile în alte țări și de a limita importurile în propria țară. La o analiză mai atentă, în definirea competitivității macroeconomice intră și structura importurilor și a exporturilor: o țară care are un volum mare de produse importate, dar în care predomină materiile prime, este fără îndoială o țară competitivă.

Competitivitatea este dată de capacitatea produselor/serviciilor unei economii naționale de a se confrunta, în condiții de concurență loială, cu oferta altor țări. Competitivitatea unei economii naționale nu poate fi analizată decât în context internațional, în condițiile liberalizării, cooperării externe și intrării într-un circuit internațional.

Din punct de vedere microeconomic, competitivitatea se poate defini drept

capacitatea unei structuri microeconomice (unitate, firmă etc.) de a câștiga sau apăra un segment din piață.

În abordarea literaturii de specialitate, competitivitatea este definită ca fiind:

gradul în care o națiune, în condiții de piață liberă și onestă, poate să producă bunuri și servicii care să treacă proba piețelor internaționale, reușind în același timp să mențină și să sporească venitul real al cetățenilor săi,

ea este o provocare care se aplică nu numai în cazul națiunilor, ci și al tuturor regiunilor și orașelor/stațiunilor din lume (Kotler, 2001).

Competitivitatea unei națiuni este influențată de nivelul de competitivitate realizat la nivelul fiecăruia dintre actorii economiei naționale. Altfel spus, la realizarea competitivității unei națiuni își aduc contribuția toate sectoarele economiei naționale și implicit toate ramurile economiei naționale, toate organizațiile din cadrul fiecărei ramuri. Astfel, sectoarele productive ale economiei naționale contribuie, prin creșterea competitivității lor, la creșterea PIB-ului, a valorii adăugate, în timp ce alte ramuri aportează, prin activitatea desfășurată, la creșterea calității vieții (sănătate, cultură, asistență socială), la formarea unei forțe de muncă calificate, (învățământul), la asigurarea și funcționarea eficientă a justiției, protecția proprietății private și a siguranței cetățeanului, la scăderea ratei criminalității (poliția), reducerea riscului de instabilitate politică, creșterea coeziunii sociale, reducerea disparităților sociale (bogăția și sărăcia extremă), și a discriminării împotriva femeilor și grupurilor minoritare.

La nivel internațional (global), în The Global Competitiveness Report 2006-2007, Forumul Economic Mondial (World Economic Forum) definește competitivitatea unei țări ca fiind:

rezultatul ansamblului factorilor, politicilor și instituțiilor care determină nivelul productivității naționale; cu alte cuvinte, competitivitatea reprezintă o exprimare globală a dezvoltării pe termen mediu și lung, fiind rezultatul a trei categorii principale de determinanți: competitivitatea mediului macroeconomic național, calitatea activității instituțiilor publice și rezultatele pozitive ale politicilor promovate de acestea, alături de eficiența tehnologică și receptivitatea la noile tehnologii.

La rândul său, nivelul competitivității unei națiuni influențează, într-o anumită măsură, prin mijloacele/instrumentele pe care le are la dispoziție: planurile și politicile naționale, în special prin procentul acordat din PIB pentru dezvoltarea diferitelor ramuri ca: învățământ, ocrotirea sănătății, cercetare științifică, justiție, poliție și armată, cultură ș.a.

Abordări și componente ale conceptului de competitivitate

În dezbaterea științifică asupra conceptului de competitivitate, esențială este precizarea unghiului de abordare a acestuia.

Privind lucrurile prin prisma creării, menținerii și dezvoltării avantajelor competitive care conduc în final la competitivitate, singurul loc unde se desfășoară acest proces este sfera de activitate a operatorilor economici, sfera productivă; firma, și numai ea, este singura entitate economică furnizoare de competitivitate (Stiglitz, 2002).

Abordând competitivitatea din punct de vedere al nivelului și posibilităților de comensurare, situația este complet diferită întrucât, deși se realizează numai la nivelul firmei, competitivitatea se propagă prin efectele sale către treptele superioare de agregare, putând fi mai mult sau mai puțin precis evaluată, în funcție de aria de cuprindere, instrumentele utilizate și efectele percepute la nivelul economiei naționale.

O întreprindere este competitivă pe o anumită piață atunci când reușește să obțină anumiți indicatori economici: cifra de afaceri, profit, segment de piață comparabili sau superiori celor ai altor întreprinderi concurente, ce acționează pe aceeași piață.

Competitivitatea este o noțiune complexă fiind influențată, în mare măsură, de capacitatea de a înțelege și de a se adapta cât mai corect la lumea care o înconjoară. Ea poate fi privită atât global cât și la nivelul fiecărei componente. Astfel, specialiștii au evidențiat faptul că, competitivitatea globală a unei firme este determinată de competitivitatea fiecăreia dintre următoarele componente/categorii de competitivitate: globală, financiară, comercială, umană, managerială, tehnică, organizațională (Emilian, 2007).

Competitivitatea globală a unei firme reprezintă potențialul ei și presupune efectuarea unui diagnostic sau a unui inventar critic al capacității de care dispune, adică al forțelor de care dispune și al slăbiciunilor tuturor componentelor firmei, cu referire specială la factorii cheie de succes și la concurentă. Ea depinde de buna funcționare a ansamblului componentelor sale.

Competitivitate financiară este dată/exprimată de capacitatea întreprinderii de a realiza o serie de indicatori: mărimea profitului, capacitatea de autofinanțare, suma și scadența împrumuturilor, potențial de randament financiar: rentabilitatea capitalurilor proprii, potențialul de solvabilitate: aptitudinea de a face față rambursărilor.

Competitivitate comercială este evidențiată de: partea de piață deținută, evoluția cifrei de afaceri, pragul de rentabilitate, poziția în ciclul de viata pentru fiecare produs și notorietatea comercială: imaginea de marcă, fidelitatea clienților, coerența gamei de produse, nivelul bugetului publicitar ș.a.

Competitivitate umană este rezultatul îndemânării mâinii de lucru, nivelul de calificare, rata absenteismului, rata încadrării.

Competitivitate tehnică este exprimată de natura echipamentului: vechime, performanța, avansul tehnic, importanța cercetării-dezvoltării, nivelul de automatizare, aprovizionarea, relațiile cu furnizorii, rotația stocurilor.

Competitivitate managerială este rezultatul profilului conducătorilor: vârsta, experiența, studiile, formare capacității de conducere: aptitudinea comandamentului, a delegării, a negocierii, a spiritului de sinteză, valoarea colaboratorilor, gradul de coeziune al echipei.

Competitivitate organizațională este influențată de forma structurii organizatorice, numărul nivelurilor ierarhice, natura delegării deciziilor, gradul de descentralizare, circulația informațiilor, gradul de integrare al indivizilor și serviciilor la obiectivele firmei, modalitatea finalizării obiectivelor, modul de realizare al controlului, starea climatului social.

Avantajul competitiv

Din punct de vedere teoretic, conceptul de competitivitate se sprijină pe două subconcepte (Pessoa, 2007): avantajul comparativ și avantajul competitiv, intens vehiculate atât în literatura de specialitate, cât și în politica industrială și de integrare, dar în a căror definire și utilizare se strecoară anumite confuzii.

Între cele două concepte există diferențe fundamentale atât în ceea ce privește conținutul, cât mai ales în privința mecanismelor de funcțiune.

Teoria avantajului comparativ care aduce în prim plan influența determinantă a abundenței resurselor relativ ieftine dintr-o economie națională asupra structurii sale industriale, dar care este total depășită și, în mare parte, infirmată de realitățile economiei moderne, a avut influențe profund negative asupra specializării industriei naționale.

Teoria avantajelor competitive propune o abordare dinamică, preponderent microeconomică care scoate în evidență faptul că specializarea eficientă a industriei naționale, depinde, în primul rând, de capacitatea competițională a firmelor pe piața națională și pe cea internațională, de viteza de asimilare a progresului tehnic de către acestea, ca și de potențialul lor inovativ.

Forța competitivă a unei firme rezidă în avantajele competitive și în competentele distinctive pe care le posedă în raport cu alte firme concurente.

Avantajul competitiv strategic (ACS) presupune ca firma să aibă capacitatea de a furniza clienților săi de pe piețele-țintă valoarea pe termen lung superioară față de cea oferită de concurență (Emilian, 2007).

Avantajele competitive ale unei firme sunt extrem de diferite, putând consta în: dimensiunea mare sau foarte mare a acesteia, oferirea de produse/servicii la cele mai mici prețuri sau la cel mai înalt nivel calitativ, oferirea de produse/servicii adaptate cel mai bine cerințelor cumpărătorilor, dominarea unui segment specific de piață (un grup specific de cumpărători, o anumită zonă geografică etc.), oferirea unei valori globale cât mai mari pentru pretul primit, aceasta reprezentând o combinație judicioasă și deosebit de atractivă pentru cumpărător de calitate înaltă, preț convenabil etc. (Russu, 2001).

Michael Porter considera că

avantajul competitiv este factorul-cheie pentru ca o firmă să atingă performanța pe piețele competitive și nu poate fi înțeles dacă privim firma ca pe un întreg . (Emilian, 2007)

În viziunea lui, sistemul de determinanți ai avantajului competitiv vizează teoria investițiilor și inovațiilor. În contextul noii economii și al societății cunoașterii, competitivitatea și avantajul competitiv capătă noi abordări. Astfel, competitivitatea presupune o concentrare a eforturilor spre investițiile în capital fizic (noi echipamente, clădiri etc.), investiții în capital uman, în tehnologii performante și îmbunătățirea celor existente precum și în sporirea productivității și îmbunătățirea legăturilor de producție.

Factori ai competitivității

Mutațiile intervenite la nivelul abordării conceptului de competitivitate dinamică au făcut ca în literatura de specialitate să fie evidențiate două categorii de factori principali de competitivitate: factorii clasici și factorii esențiali (Emilian, 2007).

Factori clasici, la rândul lor, se grupează în două categorii: factori cantitativi: prețul, calitatea, raportul calitate/preț, costul, profitul, raportul cost/profit, volumul desfacerilor/încasărilor și factori calitativi: economia de scală, tehnologia, managementul și strategia.

Factorii esențiali includ: reutilizarea muncii trecute, stabilitatea axiologică, inovația aplicată, gradul de armonie, capacitatea de a identifica și promova valoarea.

Unul dintre factorii esențiali ai competitivității unui agent economic este proporția în care acesta știe să înglobeze și să reutilizeze munca trecută în activitatea sa curentă: capitalul fix, tehnologia, capitalul uman educat, instruit și format în sensul creării de valoare ș.a. Cu cât o activitate înglobează o proporția mai mare de muncă trecută cu atât ea este într-o măsură mai mare capabilă să producă valoare nouă.. Totodată trebuie evidențiat faptul că nu orice muncă trecută conține capacitatea de a produce valoare fără eforturi noi ori de a potența efectul acestor eforturi noi. De exemplu, între două firme care diferă între ele doar prin tehnologiile aplicate, cea mai competitivă este cea care aplică tehnologiile cele mai evoluate, valorificând astfel mai multă muncă trecută înglobată în aceste tehnologii.

Multitudinea de abordări și definiții ale competitivității, complexitatea mediului micro și macroeconomic generează o serie de factori care influențează în mod diferit nivelul acesteia.

O parte din elementele cuprinse în definiții sunt considerate ca fiind factori generatori, iar altele declanșatori ai competitivității. Astfel, generatorii principali ai competitivității sunt: cererea și oferta, calitatea produselor și a serviciilor, prețurile, necesitatea socială, adaptabilitatea, iar cei declanșatori cuprind din punct de vedere al:

mediului extern: produsele sau serviciile, clienții, piața și prețurile;

mediului intern: calitatea, costul, flexibilitatea, schimbarea, siguranța în funcționare a organizației, dimensiunea organizației.

Factorii care permit recâștigarea competitivității sunt considerați: schimbarea, calitatea și flexibilitatea.

După modul cum sunt folosiți, factorii generatori și declanșatori ai competitivității organizației pot să răspundă lent, rapid sau instantaneu la modul de manifestare a mediului intern și extern sau la cerințele beneficiarilor produselor sau serviciilor oferite pe piață (Nedelea, 2003).

După o altă clasificare acești factori se mai pot împărți în (Emilian, 2007):

factori cantitativi: prețul, calitatea, raportul calitate/preț, costul, profitul, raportul cost/profit, volumul desfacerilor/încasărilor ;

factori calitativi: economia de scală, tehnologia, managementul și strategia;

Ei se mai numesc și factori clasici de influență a competitivității. care din ei

Dihotomia macro și microeconomic este vizibilă și la nivelul factorilor de influență. În ceea ce privește mediul macroeconomic, stabilitatea macroeconomică, ca factor cauzal, este extrem de importanta, dar nu și suficienta pentru explicarea creșterii economice. Distorsiunile mediului macroeconomic pot influența perspectivele creșterii. Firmele nu pot acționa eficient într-un mediu în care inflația are valori foarte mari (de regulă, ca rezultat al unor finanțe publice scăpate de sub control). În plus, sistemul bancar, esențial pentru asigurarea creșterii pe termen mediu și lung, nu poate funcționa bine dacă guvernul gestionează deficite foarte mari. În concluzie, economia nu va înregistra creșteri într-un mediul macroeconomic nefavorabil.

Trebuie, de asemenea, subliniat faptul că impactul fiecărui factor este diferit, în funcție de nivelul de dezvoltare atins de țara respectivă. Astfel, pentru o țară dezvoltată, în care instituțiile și mediul macroeconomic sunt relativ stabile, factorul determinant va fi cel tehnologic, în vreme ce pentru o țară în care mediul economic este ineficient, calitatea instituțiilor și asigurarea stabilității macroeconomice devin esențiale și hotărâtoare pentru valorificarea factorului tehnologic (Sachs și McArthur, 2008).

Prosperitatea unei națiuni depinde atât de factori macroeconomici, precum existența unor instituții politice, juridice și sociale stabile și a unor politici macroeconomice sănătoase, dar și de performanțele înregistrate la nivel microeconomic, respectiv de abilitatea firmelor de a produce de o manieră eficientă bunuri și servicii de calitate. Productivitatea înregistrată la nivelul unei țării este, în cele din urmă, determinată de productivitatea firmelor, naționale sau străine, care funcționează pe teritoriul acesteia.

Metode și modele de măsurare

În abordarea la nivel macroeconomic a competitivității (Emilian, 2007) accentul se pune de multe ori asupra semnificației pilonului macroeconomic, dar și asupra circumstanțelor politice, juridice sau sociale care susțin succesul unei economii. Această situație nu se traduce numai prin politici fiscale și monetare stabile, un sistem juridic eficient și de încredere, un set stabil de instituții democratice, ci și prin îmbunătățirea condițiilor sociale, toți acești factori fiind meniți să susțină și să mențină sănătatea unei economii. Cel mai important lucru de reținut este faptul că întrunirea tuturor acestor premize reprezintă numai condiții favorizante pentru crearea de bogăție fără a contribui efectiv la apariția acesteia, acest lucru realizându-se la nivel microeconomic. Cu alte cuvinte, fundamentele competitivității sunt dependente, în cele din urmă, de gradul de dezvoltare/sofisticare al companiilor și de calitatea mediului microeconomic. Fără acțiunile și rezultatele concrete obținute la acest nivel nu vor fi valorificate efectele pozitive oferite de existența stabilității macroeconomice și/sau a unui sistem politic, juridic și social stabil. În concluzie, ceea ce la nivel microeconomic înseamnă competiție, la nivel macroeconomic se va traduce prin "creștere".

Indicele de Creștere a Competitivității (Growth Competitiveness Index – G.C.I.)

Primul indicator luat în considerare este Indicele Competitivității Afacerilor (Business Competitiveness Index – BCI) creat de Michael Porter de la Harvard University și introdus pentru prima dată în cadrul GCR în 2000. (Russu, 2001)

O analiză completă a indicatorilor care influențează și care exprimă nivelul de competitivitate al unei națiuni a fost realizată de una dintre cele mai importante școli de afaceri din lume, IMD Lausanne care, având o experiență de peste 50 de ani în dezvoltarea competențelor de leadership ale managerilor companiilor internaționale, a stabilit 323 de criterii grupate după patru factori competitivi; aceștia au stat la baza elaborării «The World Competitiveness Yearbook», cel mai renumit raport anual asupra competitivității națiunilor care analizează condițiile oferite de mediul economic și de afaceri din fiecare țară pentru susținerea competitivității firmelor.

Acest raport analizează 60 de țări și regiuni economice competitive pe baza a patru factori competitivi și a criteriilor specifice de apreciere a acestora. Cei patru factori competitivi evidențiați sunt: performanță economică, eficiența guvernamentală, eficiența afacerilor și infrastructura.

Indicele Competitivității Afacerilor (Business Competitiveness Index – B.C.I.)

Indicele de Creștere al Competitivității (Growth Competitiveness Index – GCI) a fost formulat de Jeffrey Sachs de la Columbia University și John McArthur de la The Eart Institute și prezentat pentru prima dată în GCR din 2001-2002. (Voiculescu, 2001)

Anual, sub patronajul Forumului Economic Mondial se întocmește Raportul Competitivității Globale (GCR). Obiectivul fundamentalal acestui Raport este acela de a evalua competitivitatea unui număr cât mai mare de țări. În mod tradițional GCR își orientează atenția asupra celor doi indicatori compoziți cu care măsoară nivelul de competitivitate al economiilor contemporane:

Indicele Competitivității Globale (Global Competitiveness Index – G.C.I.)

În anul 2001, în cadrul Forumului Economic Mondial, s-a propus calcularea unui indice al competitivității; acesta a fost numit Indicele Competitivitatii Globale (Global Competitiveness Index – G.C.I.) și inițial dezvoltat de către Jeffrey Sachs și John Mc Arthur. Scopul esențial al G.C.I este să analizeze potențialul economiilor la nivel mondial, observând zonele de creștere economică sănătoasă pe termen mediu sau chiar lung. Indicele GCI este centrat pe trei elemente fundamentale:

1. competitivitatea mediului macroeconomic din fiecare țară analizată;

2. calitatea instituțiilor publice și a politicilor promovate de acestea;

3. eficiența tehnologică la nivel de țară.

Tot ca urmare a preocupărilor în domeniul cuantificării competitivității, în octombrie 2001 Oficiul de Statistică al Uniunii Europene (EUROSTAT) a definit un set de 36 de indicatori structurali în concordanță cu concluziile Consiliului European de la Lisabona și Gotteborg; aceștia acoperă 6 domenii importante ce privesc (Eurostat, 2010) cadrul general economic: PIB/locuitor și rata de creștere a acestuia, productivitatea muncii, rata șomajului, rata inflației, creșterea costului unitar al muncii, balanța publică, ocuparea: rata ocupării, rata de ocupare pentru lucrătorii în vârstă, diferențierile pe sexe privind salariul, educația pe termen lung, calitatea muncii, cercetarea-dezvoltarea: cheltuieli publice cu educația, cheltuieli privind activitatea de cercetare-dezvoltare, nivelul accesului la Internet, total titluri de doctor la 1.000 locuitori, număr de patente (investiții), capital în activități cu grad de risc, ș.a.

Creșterea economică susținută este strâns corelată cu o serie de concepte, mai vechi sau mai recente, precum competitivitatea globală, prin intermediul indicelui de competitivitate globală, dezvoltat de către Forumul Economic Mondial.

Competitivitatea unei națiuni este influențată de nivelul de competitivitate realizat de fiecare dintre actorii economiei naționale. Altfel spus, la realizarea competitivității unei națiuni își aduc contribuția toate sectoarele economiei naționale și implicit toate ramurile economiei naționale, toate organizațiile din cadrul fiecărei ramuri.

Indicele de competitivitate globală, concept și componente

În contextul dezvoltării economice și sociale, se evidențiază tot mai frecvent tema competitivității. Definită ca fiind

gradul în care o națiune, în condiții de piață liberă și onestă, poate să producă bunuri și servicii care să treacă proba piețelor internaționale, reușind în același timp să mențină și să sporească venitul real al cetățenilor săi, competitivitatea este o provocare care se aplică nu numai în cazul națiunilor, ci al tuturor regiunilor și orașelor/stațiunilor din lume. (Kotler, 2001)

Competitivitatea unei națiuni este influențată de nivelul de competitivitate realizat de fiecare dintre actorii ai economiei naționale. Altfel spus, la realizarea competitivittății unei națiuni isi aduc contribuția toate sectoarele economiei naționale și implicit toate ramurile economiei naționale, toate organizațiile din cadrul fiecărei ramuri. Astfel, sectoarele productive ale economiei naționale contribuie, prin creșterea competitivității lor, la creșterea PIB-ului, a valorii adăugate, în timp ce alte ramuri își aduc aportul, prin activitatea desfășurată, la formarea unei forțe de muncă calitative, la creșterea calității vieții, la asigurarea și funcționarea eficientă a justitiei, reducerea riscului de instabilitate politică. (Weforum, 2011)

Competitivitatea este dată de capacitatea produselor sau serviciilor unei economii naționale de a se confrunta, în condiții de concurență loială, cu oferta altor țări. Competitivitatea unei economii naționale nu poate fi analizată decât în context internațional, în condițiile cooperării externe și intrării într-un circuit internațional.

La nivel intenațional (global), Forumul Economic Mondial (World Economic Forum), în lucrarea sa – The Global Competitiveness Report 2009-2010 – , definește competitivitatea unei țări ca fiind:

rezultatul ansamblului factorilor, politicilor și instituțiilor care determină nivelul productivității naționale;

cu alte cuvinte, competitivitatea reprezintă o exprimare globală a dezvoltării pe termen mediu și lung, fiind rezultatul unei categorii principale de determinanți: competitivitatea mediului macroeconomic național, calitatea activității instituțiilor publice și rezultatele pozitive ale politicilor de promovare de acestea, alături de eficiența tehnologică și receptivitatea la noile tehnologii.

Determinanții competitivității sunt numeroși și complecși. Economiștii au încercat să înțeleagă ceea ce determină bogăția unei economii naționale. Această încercare a variat de la ideile lui Adam Smith de specializare și diviziune a muncii, la economiștii neoclasici care puneau accentul pe investițiile în capitalul fizic și infrastructura și, mai recent, în alte mecanisme, cum ar fi educația și formarea profesională, progresul tehnologic, stabilitatea macroeconomică, buna guvernare, statul de drept, transparența și buna funcționare a instituțiilor, condițiile cererii, dimensiunea pieței, și multe altele.

Punctul central, totuși, este că acestea nu se exclud reciproc – două sau mai multe dintre acestea ar putea fi adevărate în același timp. Studii realizate pe această temă arată că multe dintre aceste presupuneri sunt, de fapt, simultan adevărate. Aceasta, de asemenea, poate explica parțial de ce, în ciuda prezentei crize economice globale, nu există diferențe majore în clasamentul competitivității, în special în rândul țările care au pus deja în practică multe elemente de conducere de productivitate. ICG surprinde această dimensiune deschisă prin furnizarea unei medii ponderate a diferitelor componente, fiecare dintre ele reflectând un aspect al conceptului complex numit competitivitate. Toate aceste componente sunt grupate în 12 piloni ai competitivității, după cum reiese din Figura 9.

Indicele Competitivității Globale (Global Competitiveness Index GCI) oferă o imagine integratoare a principalilor factori care intervin în formarea competivității naționale. Acești factori esențiali (piloni ai competitivității) în funcție de care se determină GCI sunt grupați în trei categorii astfel (Weforum, 2010):

(1) cerințe de bază (instituțiile, infrastructura, macroeconomia, serviciile de sănătate și învățământ),

(2) factori de creștere a eficienței (educație superioară și formarea resurselor umane, eficiența piețelor, receptivitate la noile tehnologii) și

(3) factori ai inovației (calitatea mediului de afaceri și inovarea).

Deși cei 12 piloni ai competitivității sunt priviți separat, acest lucru nu ar trebui însă să ascundă faptul că ei sunt intercorelați, tind să se susțină reciproc. Cerințele de bază ale creșterii economiei grupează pilonii cei mai critici pentru țările în stadiul de dezvoltare. Grupa următoare include acei piloni determinanți pentru țările în etapa bazată pe eficiență, de creștere, la fel cum economiile mature sunt caracterizate de inovare si dezvoltare a mediului de afaceri.

Figura. 9. Componența indicelui competitivității globale

Sursa: prelucrare după The Global Competitiveness Report 2010-2011

Țările sunt împărțite pe niveluri de dezvoltare în funcție de PIB-ul pe cap de locuitor, măsurându-se astfel posibilitatea în care țările au premisele necesare dezvoltării. Conform acestei împărțiri se identifică trei stadii de dezvoltare principale și două intermediare, între etapele principale sunt considerate țările în tranziție, reflectând tranziția lentă de la un stadiu de dezvoltare la altul.

Această împărțire este prezentată în Tabelul 20. Se poate observa că România se află în cadrul etapei secunde de tranziție, alături de Bulgaria, Albania, Turcia, Serbia.

Conform celor trei stadii de dezvoltare, Weforum, a efectuat un studiu pe o populație de 133 de țări la nivel mondial, condus de 18 economiști, care sintetizează pricipalii indicatori ai competitivității unei econonomii. Informațiile obținute sunt cuantificate, evaluate și ordonate pe o scală de la 1 la 7, unde 1= cel mai defavorabil scor și 7= cel mai favorabil scor.

6.3. Competitivitatea în turism

Turismul este un sector rapid emergent în economia globalizată. Numărul destinațiilor turistice aflate în competiție este vast și se află în continuă creștere. O anumită regiune poate fi privită ca o unitate comercială care încearcă să atragă cât mai mulți clienți, o parte cât mai extinsă a cererii turistice (națională și internațională), prin intermediul unei combinații eficiente de resurse de input. Mergând pe același fir logic, o zonă turistică trebuie să fie capabilă să-și administreze în mod eficace inputurile, teritoriul în sens fizic și resursele umane constituind factori de input a unui proces (imaginar) de producție a unui bun turistic, în timp ce outputul, rezultatul este format din indicatori precum sosiri, înnoptări, valoarea adăugată, locurile de muncă, satisfacția consumatorului, etc.

Un anumit teritoriu poate astfel să evalueze performanța sa turistică prin cuantificarea eficienței, permițând astfel decidenților din regiunea turistică respectivă să identifice și verifice orice disfuncționalitate în mai sus amintitul proces, în vederea creionării unui set de politici și activități.

O performanță eficientă la nivel regional poate fi astfel determinată pe baza competitivității regiunii în cauză.

Exemplificând, se poate utiliza o funcție de producție în vederea stabilirii performanței turistice a unei zone date. Când o regiune turistică nu este capabilă să producă
outputul maxim posibil, ținând cont de inputuri, regiunea turistică este ineficientă și va atrage
relativ mai puțini turiști în comparație cu zonele concurente. Motivul poate consta în faptul că prea multe intrări sunt utilizate, în existența unui dezechilibru între intrări și ieșiri, și/sau o combinație mai puțin optimă de factori de input. Acestă stare de fapt poate fi cauzată de diverse deficiențe. În primul rând, factorii decidenți ai destinației pot fi de părere, în mod eronat, că regiunea turistcă în cauză este în creștere sau în faza de maturitate a ciclului de viață al produsului turistic (Prosser, 2004), astfel recurgând la măsuri de sprijinire a investițiilor turistice, adâncind dezechilibrul dintre intrări și ieșiri.

În al doilea rând, regiunea turistică este în faza de creștere sau maturitate a ciclului de viață al produsului turistic, însă se fac eforturi insuficiente pentru a menține, pe termen lung, poziția pe piață.

În al treilea rând, un dezechilibru între intrări și ieșiri se poate datora unor factori necontrolabili sau unor evenimente neașteptate care nu permit regiunii turistice obținerea producției optime.

Pe scurt, (Karreman, 2008) o regiune turistică poate fi ineficientă din mai multe motive:

1. Reglementările guvernamentale pot limita utilizarea optimă a capacităților (de exemplu, o limită cu privire la construcția de hoteluri, infrastructurile de transport, etc);
2. Forțele globale, de exemplu, o atenție sporită pentru mediul natural, o profundă
restructurare a economiilor care au loc la nivel mondial; schimbarea modelelor demografice la nivel mondial; interfața din ce mai complexă de resurse umane-tehnologie, etc. (Crouch
și Ritchie, 2000);

3. Fiziografia, cultura și forțele sociale, reprezentate de limitele impuse în domeniul medioambiental, nivelul de trai al comunităților locale, care pot limita operațiunile într-o zonă turistică.

Întrebarea principală, în contextul avantajului competitiv este dacă destinațiile turistice pot opera eficient sau sunt capabile să administreze mixul de resurse de input într-o manieră eficientă, în scopul de a atrage o cotă maximă a cererii turistice și de a fi competitive față de competitorii cheie.

6.3.1. Elementele caracteristice ale competitivității în turism

Deși din punct de vedere economic (Gursoy, Baloglu, 2009) noțiunea de competitivitate în turism este definită ca fiind:

capacitatea de a face față unei concurențe într-o manieră eficace și rentabilă pe piața turistică,

și se integrează celei folosite în literatura de specialitate, conținutul specific al turismului face necesară o abordare complexă și multidimensională a acestui concept, prin prisma unei serii de aspecte particulare ale produsului turistic.

În primul rând trebuie evidențiat faptul că multitudinea componentelor care participă la conceperea și comercializarea unui produs turistic au făcut ca realizarea competitivității acestuia să fie un proces complex la asigurarea căruia să contribuie atât competitivitatea destinației/stațiunii turistice cât și cea realizată la nivelul fiecărui tip de întreprindere turistică – prestator direct de servicii turistice de transport, cazare, alimentație, agrement, tratament sau intermediar tour-operator, agenție de turism ș.a.

La aceasta se adaugă faptul că, din punctul de vedere al turistului, produsul acoperă experiența completă de la plecarea de acasă și până la întoarcere, fiind suficientă manifestarea unor deficiențe la nivelul unei singure componente pentru ca nivelul global al competitivității să fie afectat (Stăncioiu, 2003).

Totodată trebuie evidențiat faptul că de cele mai multe ori o destinație turistică se suprapune sau se află în apropierea unei comunități locale, oraș sau așezare rurală a cărei viață economică, socială, culturală influențează într-o măsură mai mare sau mai mică activitatea turistică, fiind la rândul său influențată de acesta.

În prezent, turismul românesc, ca si cel mondial este caracterizat printr-o puternică concurență între destinații. Din punct de vedere economic noțiunea de competitivitate în turism este definită ca fiind capacitatea de a face față unei concurențe într-o manieră eficace și rentabilă pe piață, cum este menționat mai sus.

Astfel, destinațiile (stațiunile sau chiar țările) au din ce în ce mai multă nevoie de un nou model de politică turistică care să le influențeze poziția concurențială în actualele condiții de concurență.

Punctul de plecare în stabilirea strategiei pentru ameliorarea poziției concurentiale îl constituie elementele determinante ale competitivității, care sunt date în principal de:

1. Condițiile factoriale : resursele naturale și culturale, resursele de capital și infrastructura, resursele umane. Combinarea celor trei grupe de factori formează baza poziției concurențiale a unei destinații.

2. Calitatea și structura ofertanților care reprezintă destinația și experiențele legate de aceasta. Poziția concurențială a unei destinații este determinată într-o mare măsură de diversitatea sa, gradul său de specializare și nu în ultimul rând de calitatea ofertanților. Un important factor concurențial este calitatea produselor turistice dată de calitatea naturală (a mediului), materială (a bazei hoteliere, de alimentație publică, de transport, sportivă etc.), imaterială (administrarea, informarea, organizarea etc.).

3. Structura pieței și structura organizatorică, circuitele de distribuție, în calitatea lor de determinante ale poziției concurențiale sunt puternic influențate de dimensiunea întreprinderii. Față în față cu concurența mondială, numeroasele întreprinderi mici și mijlocii au dificultăți în constituirea unei destinații unice, în distribuirea produselor lor în lumea întreagă. Situația este general valabilă iar pe de altă parte, acestea au costuri de producție și comercializare de nivel mediu și dovedesc în general dificultăți în a realiza economii interne, necesare dezvoltării. Având în vedere aceste dificultăți, în contextul concurenței companiilor de talie mondială, pătrunderea și rezistența acestora pe piața concurențială va deveni din ce în ce mai dependentă de gradul în care aceștia vor fi deschiși la cooperare și vor fi capabili să renunțe la o parte din autonomia lor antreprenorială în scopul asigurării supraviețuirii lor economice în sectorul turistic.

4. Condițiile de manifestare a cererii si de adaptare a ofertei, elemente de bază ale competitivității, determinate de dimensiunea și structura pieței (ponderea pieței turistice specifice, nivelul veniturilor și nivelul social, gradul de saturație s.a.), de experiența călătorilor față de noile produse. Turiștii și consumatorii evoluați sunt un factor important pentru avantajul concurențial al unei destinații; turiștii care dau prioritate calității servesc drept control permanent al calității și pot contribui substanțial la avantajul concurențial. Pentru a adapta oferta la necesitățile consumatorilor trebuie reperate noile tendințe și noile posibilități de realizare a produsului turistic.

Măsura în care aceste determinante pot contribui la poziția concurențială depind de tipul destinației, respectiv de nivelul de dezvoltare socio-economică, particularități topografice, climat, cultura, factori politici etc.

Competitivitatea unei destinații turistice

Succesul unei destinații turistice este determinat de modul în care aceasta reușește să garanteze și în același timp să asigure vizitatorilor, prin întreaga sa ofertă, o experiență care să egaleze sau să depășească multiplele destinații alternative.

Atracțiile și resursele turistice existente la nivelul unei destinații turistice includ: poziția geografică, resursele turistice naturale și antropice, organizarea unor evenimente, activitățile de agrement și animație, echipamentele turistice, rețeaua comercială destinată turiștilor.

Poziția geografică – ca determinant al competitivității unei destinații turistice își pune amprenta asupra următoarelor aspecte: apartenența la un continent, distanța la care se află turiștii din principalele țări emitente față de destinația respectivă, formele de relief existente, condițiile de climă, tranzitul turistic. Condiția principală a succesului unei destinații e reprezentată de elementele de atractivitate pe care le oferă: atracțiile turistice naturale și antropice, dublate de multiplele posibilități de petrecere a timpului liber atât ziua cât și noaptea, evenimentele organizate, etc.

Cadrul natural, prin componentele sale: relief, hidrografie floră, faună, climă, fond balnear, rezervații naturale, reprezintă suportul material al desfășurării activității turistice. În măsura în care însușirile sale au valențe estetice deosebite acestea pot genera importante fluxuri turistice sau pot reprezenta în alte cazuri numai „fundalul” altor categorii de elemente de atractivitate

În ceea ce privește punctele forte ale potențialului turistic care influențează competitivitatea unei destinații turistice pot fi evidențiate următoarele: gradul de atractivitate, diversitatea, valoarea specificitatea, originalitatea/unicitatea (în unele cazuri), ineditul, vechimea, dimensiunile, forma, specificul, gradul de conservare, măsurile de protejare instituite, recunoașterea internațională a valorii lor (înscrierea în patrimoniul UNESCO), gradul de amenajare turistică a acestora pentru a asigura vizitarea în condiții de siguranță și protecția obiectivelor turistice ș.a. Totodată se impune evidențiat faptul că potențialul turistic al unei destinații crește odată cu numărul componentelor, calitatea acestora, modul de asociere în teritoriu, etc.

În același timp bogăția și valoarea potențialului turistic trebuie puse în relație cu formele de turism ce por fi practicate în arealul respectiv; cu cât acestea permit practicarea unei mai mari varietăți de forme de turism cu atât destinația respectivă va putea răspunde unor segmente mai diversificate de turiști, asigurând astfel intensificarea circulației turistice în zonă.

Dacă potențialul turistic (Neagu, 2002) reprezintă condiția esențială și permanentă a desfășurării activității turistice, factorul decisiv îl reprezintă infrastructura generală și turistică împreună cu resursele umane. Destinată să asigure funcționarea normală a tuturor sectoarelor economiei naționale infrastructura generală exercită o influență semificativă și asupra turismului, asigurând accesibilitatea destinației turistice (rețeaua căilor și mijloacelor de transport și telecomunicații), furnizarea unor elemente tehnice necesare desfășurării optime a proceselor de producție a serviciilor și bunurilor specifice turismului (rețeaua unităților de alimentare cu apă, gaze, energie electrică, energie termică), precum și a unor posibilități de petrecere a timpului liber, rețeaua unităților comerciale și prestatoare de servicii. Cea mai importantă componentă a acesteia este reprezentată de transporturi, care trebuie să asigure multiple posibilități de acces rapid și facil în stațiune (aerian, rutier, feroviar și după caz, naval), corelate cu principalele segmente de clientelă, un transport rapid, confortabil, la prețuri cât mai accesibile și în condiții de siguranță.

O altă componentă importantă a infrastructurii o poate reprezenta și rețeaua comercială, care, în condițiile adaptării la cerințele turiștilor, poate oferi turiștilor alături de plăcerea de a face cumpărături, posibilitatea petrecerii agreabile a timpului liber dar și importante surse suplimentare de încasări pentru comunitatea locală.

În ceea ce privește importanța infrastructurii în asigurarea competitivității unei destinații specialistul american Kotler arăta că „chiar dacă o infrastructură eficientă și bine întreținută nu poate garanta dezvoltarea unui loc/stațiuni absența sa reprezintă un handicap serios” (Kotler, 1990).

Totodată, caracteristicile populației din zona de destinație reprezintă un alt determinant al competitivității: nivel de cultură și civilizație, nivelul de trai, stilul de viață, sociabilitatea, mentalitățile colective, percepția fenomenului turistic, ș.a.

6.3.2. Metode și modele de măsurare a competitivității în turism

Industria turismului și călătoriilor reprezintă un sector cu identitate proprie aflat într-un proces de evoluție. La nivelul unei țări, trendul ascendent al acestui sector contribuie la creșterea gradului de angajare, creșterea venitului național și poate îmbunătăți Balanța Plăților.

Activitatea din domeniul turistic este măsurată prin diferiți indicatori, iar economiile naționale sunt clasificate în funcție de aceștia în cadrul unor clasamente internaționale. Totodată, industria turismului și călătoriilor este caracterizată de o serie de aspecte specifice, din care în continuare sunt prezentate cele considerate relevante (Dobrea, 2008).

Costurile de producție aparțin, în cea mai mare parte, altor ramuri ce furnizează inputurile materiale ale industriei turismului și călătoriilor. În structura costurilor ponderea cea mai mare o deține forța de muncă. În același timp, prin dependența industriei turistice de celelalte ramuri din economie, aceasta utilizează în mod indirect forța de muncă din ramurile care îi furnizează bunuri și servicii. Oferta turismului și călătoriilor este egală sau mai mare decât producția și cuprinde totalitatea capacităților de producție (capacitatea mijloacelor de transport, a hotelurilor, muzeelor etc.), potențialul natural și cultural, poziția geografică, calitatea resurselor demografice, evenimentele și, în general, tot ce poate reprezenta sursă de atracție turistică.

Studiul competitivității și al poziționării are o lungă istorie în preocupările cercetătorilor din domeniu. Majoritatea acestor studii se axează însă pe produsele de consum și alimentare (Kendall, 2007). Ca rezultate, cea mai mare parte a dezvoltării teoretice generale în aria competitivității și a poziționării s-a centrat pe abilitatea producătorilor de a crea produse tangibile, identificabile și care satisfac o serie finită de necesități ale consumatorilor pentru un anumite produs relativ simplu. Deși competitivitatea și poziționarea au fost concepte centrale pentru strategiile de segmentare ale produselor tangibile, doar în ultima perioadă destinațiile au început să pună mai mult accent pe aceste concepte (Lynn, 2007). Nu există niciun dubiu asupra faptului că poziționarea și competitivitatea sunt concepte mult mai critice pentru destinații deoarece serviciile și experiențele oferite de către acestea tind să fie mult mai complexe decât bunurile tangibile. Destințiile sunt regiuni geografice, care furnizează turiștilor servicii și experiențe integrate, acestea fiind compuse din produse tangibile și intangibile, locuri cu o atractivitate naturală distinctă și proprietăți care pot fi atrăgătoare pentru turiști. (Buhalis, 2000).

Nu numai că serviciile și experiențele oferite de destinații sunt mai complexe, dar și consumatorii tind să utilizeze unul sau mai multe servicii simultan, astfel fiind vorba de mai multe seturis de atribute pentru un produs singular. Provocarea competitivității destinațiilor și a poziționării stă în baza complexității serviciilor și experiențelor oferite și a procesului decizional pe care turiștii trebuie să îl parcurgă (Cai, 2002).

În cazul turismului, alegerea destinației poate fi făcută din punctul de vedere al experiențelor culturale, a arhitecturii. Totuși, activitățile asociate trebuie să includă și: agrement, cumpărături, alimentație, cazare, etc. Astfel, orizontul de deschidere al atributelor care reflectă o destinație nu sunt doar motivul principal pentru alegerea unei destinații, dar și activitățile asociate pe care turistul le poate întreprinde. Toate aceste atribute tind să influențeze poziționarea destinației în fața competitorilor săi.

O componentă esențială a strategiei de poziționare este aceea de a câștiga o mai bună înțelegere a avatajelor competitive asupra celorlaltor destinații. Anumiți autori au definit competitivitatea ca un concept multidimensional care cere superioritate în multe aspecte, în timp ce alții definesc acest termen ca unul general, care cuprinde diferențe de preț, alături de modificări ale ratelor de schimb, niveluri de productivitate ale componentelor industriei turistice și factori calitativi care afectează atractivitatea destinației (Dwyer, Forsyth, 2000).

Alți autori sugerează că, pentru a obține avantajul competitiv, o destinație trebuie să se asigure că majoritatea atributelor sunt superioare celor ale destinațiilor alternative (Dwyer, Rao, 2004).

Teoria dezvoltării și cercetările empirice asupra competitivității și poziționării au considerat două perspective foarte largi: Imagine Produs-Țară (IPȚ) și Investițiile Străine Directe (ISD), în termeni de cum o țară își administrează punctele forte, cum își dezvoltă o imagine, cum își alege o strategie de poziționare și branding (Papadopoulos, 2004).

În mod general, tipul de model IPȚ și cercetarea aferentă s-au focusat pe călătoriile de loisir și impactul lor economic. O vastă majoritate a IPȚ, teorie și cercetare, s-a concentrat pe o anumită țară, pe atributele acesteia, în vederea determinării modului în care consumatorii, curenți sau potențiali, percep o anumită țară.

Cel de-al doilea tip de model, ISD, este în mod principal concentrat pe dezvoltarea economică și disponibilitatea factorilor care vor acorda un plus competitivitatății unei destinații, precum infrastructura, reusursa umană, competitivitatea prețurilor, mediul, tehnologia, dezvoltarea socială, etc.

În timp ce IPȚ utilizează măsuri subiective, ISD utilizează măsuri mai obiective (Kendall, 2007). Majoritatea studiilor efectuate au examinat poziționarea și competitivitatea prin intermediul modelului IPȚ, prin sondaje de opinie, pentru poziționarea destinațiilor. (Gursoy, Baloglu, 2009). Sondajele sunt considerate a fi subiective la modul general deoarece au tendința de a investigasonda evaluările și percepțiile subiective ale respondenților.

Mai mult, rezultatele studiilor care au utilizat modelul IPȚ au fost inconsistente, prin scoaterea parțială în evidență a confirmării relațiilor testate. În plus, o vastă majoritate a acestor studii au fost conduse într-o singură destinație, la un singur moment în timp, nu pe o bază longitudinală, din cauza costurilor implicate de aceste tipuri de studii. Astfel, rezultatele nu au fost foarte utile pentru determinarea unui avantaj competitiv în vederea creării strategiilor de poziționare și branding.

Poziționarea destinațiilor și hărțile perceptuale

Abordarea hărților perceptuale este una dintre metodele utilizate în industria ospitalității și de către cercetătorii în turism, în vederea examinării poziționării destinațiilor. Hărțile perceptuale sunt create pe baza unui set de atribute considerate importante de către clienți (Lovelock, 2001).

În turism și industria ospitalității, o paletă largă de cercetări empirice au demostrat cum se utilizează hărțile perceptuale prin intermediul tehnicilor statistice multivariate. Astfel, într-un studiu realizat în anul 2005, a fost examinată poziționarea relativă a opt țări mediteraneene utilizând șapte atribute care măsoară în mod obiectiv competitivitatea destinației. Utilizând același set de indicatori pentru toate destinațiile, a fost generată o hartă a destinațiilor competitive aflate în aceeași categorie de cluster. Această hartă a scos în evidență destinațiile aflate în strânsă competitivitate, cum indicatorii de competitivitate cluster togheter precum și punctele forte și slabe ale fiecărei destinații.

Abordări ale măsurării competitivități turistice

Complexitatea conceptului (Brau, 2003) de competitivitate în turism devine evidentă în momentul căutării modalității de măsurare, lucru aparent în majoritatea studiilor efectuate în publicațiile de specialitate, înainte de anul 2007. De exemplu, Porter (1990) afirmă că ambiguitatea apare din varietatea prea mare de definiții și perspective asupra competitivității, fapt care îngreunează considerabil definirea exhaustivă și de necontestat a competitivității în turism.

În anul 1999, Crouch și Ritchie au dezvoltat un model conceptual de competitivitate a destinațiilor turistice, bazându-se pe „diamantul competitivității naționale” a lui Porter (1990). Modelul diamantului competitivității naționale a lui Porter identifică șase elemente, pe care este fundamentată competiția dintre industriile naționale (sau destinații, în cazul turismului). Aceste elemente sunt: condiții de producție, de cerere, industrii relaționate și suport, strategiile și structurile antreprenoriale, guvernarea.

Utilizând acest model, Crouch și Ritchie au definit modelul conceptual de competitivitate turistică. Acesta a identificat două medii distincte, dar intercorelate: micro și macro.

Micromediul cuprinde detalii ale destinației turistice care să fie comparate cu cele ale competitorilor. În alte cuvinte, include membri ai sectorului de turism și călătorii (touroperatori, furnizori, agenți retaileri, intermediari, etc), piețe turistice, destinații competitive și publicul/stakeholderii destinației (rezidenți, angajați în turism și industria ospitalității, media, instituții de investiție și financiare, departamente guvernamentale relevante, etc.) (Brau, 2003).

Macromediul include elemente care se află în afara micromediului, iar printre ele se numără: o atenție din ce în ce mai sporită față de mediu, restructurarea economiilor la nivel mondial, schimbările demografice, interfața tehnologie-resursa umană din ce în ce mai complexă, etc.

Potrivit autorilor, micro și macromediul afectează simultan „centrul competitivității”, definit de patru componente majore (Mitea, 2005):

principale resurse și atracții (fiziografie, cultură și istorie, mix de activități, evenimente speciale, agrement),

factori și resurse suport (infrastructură, accesibilitate, resurse intermediare/facilitatoare, ospitalitate, antreprenoriat),

managementul destinației (marketing, finanțe, capital, organizare, dezvoltarea resurselor umane, cercetare, calitatea serviciilor) și

determinanții calificatori (localizare, interdependențe, siguranță/securitate, imagine/brand, cost/valoare).

Măsurarea competitivității a atras în mod considerabil atenția în literatura științifică din domeniul turismului, fiind considerată un factor crucial pentru succesul destinațiilor turistice (Kozak și Remmington, 1998/1999, Go și Govers 2000, Mihalic 2000, Crouch și Ritchie 1994/1999/2000, Dwyer et al 2000).

Competitivitatea este un concept relativ, ale cărui măsurători pot varia, depinzând de baza aleasă și de regiune. Cel mai important, așa cum Scott și Lodge (1985) au scos în evidență, competitivitatea este un concept multidimensional în sensul că a fi competitiv presupune un anumit grad de superioritate în multe aspecte. Mai mult, Crouch și Ritchie (Mitea, 2005) sprijină ideea unei complexități în creștere, în funcție de unitatea de analiză și de perspectiva analistului:

„politicienii sunt interesați de competitivitatea economiei (națională, regională sau locală), industriile sau asociațiile de comerț își limitează interesele la nivelul propriei industrii, în timp ce antreprenorii și administratorii sunt preocupați de abilitățile propriei întreprinderi de a face față unei piețe specifice”

În literatura de specialitate, există abordări distincte ale măsurării competitivității destinațiilor turistice. Studii efectuate de Kozak și Remmington (1998, 1999), și Haahti și Yavas (1983) măsoară competitivitatea prin intermediul sondajului de opinie în rândul turiștilor, pentru a afla percepțiile și opiniile referitoare la anumite destinații distincte. Un avantaj major al acestei abordări este abilitatea de a desprinde caracteristicile intrinseci ale destinațiilor, precum calitatea plajelor, ospitalitatea comunităților locale, facilitățile pentru cumpărături ș.a., factori importanți ai competitivității, adeseori dificil cuantificabili.

Pe de altă parte, rezultatele prezintă o serie de limitări asociate cu datele obținute, care sunt adeseori colectate dintr-un număr limitat de țări/destinații care se află în directă relație de competitivitate între ele. Alte studii precum Dwyer et al (1999, 2000) utilizează date existente, pentru a măsura competitivitatea destinațiilor turistice. Totuși, aceste studii nu acoperă o gamă largă de țări. Studiul întreprins de Dwyer et al (2000), de exemplu, compară competitivitatea a doar 19 destinații.

În anul 2004 și, ulterior, în 2007, Gunter propune un model de măsurare a competitivității în industria turismului și călătoriilor, bazându-se pe datele existente, furnizate de Monitorul de Competitivitate (WTTC) și, ulterior, pe Indicele de Competitivitate Turistică (WEF).

Monitorul de competitivitate arată totodată importanța planificării strategice și nevoia ca industria turismului să fie inclusă în politicile și deciziile guvernamentale. Cuprinde 8 indicatori : indicele competitivității prețurilor, indicele resurselor umane, indicele infrastructurii, al mediului, tehnologiei, resurselor umane, deschiderii și indicele social.

Strategia de dezvoltare a turismului elaborată în anul 2006 se fundamentează pe o analiză globală bazată pe acest monitor și pe comparația efectuată cu 8 țări europene considerate concurente: Bulgaria, Croația, Serbia, Muntenegru, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Polonia și Ucraina. Indicele mediu se obține printr-o medie aritmetică simplă a celorlalți indicatori și reprezintă o sinteză a tuturor aspectelor luate în discuție.

Datele furnizate arată clar că politica în domeniul turismului trebuie să se orienteze spre investiții în domeniul tehnologiei și al infrastructurii și spre măsuri de protecție a mediului prin stimularea formelor de turism durabil. Explicațiile oferite de Organizației Mondială a Turismului cu privire la starea modestă a turismului românesc (WTO, 2010) sunt următoarele:

Lipsa unui program de acțiuni coerent și stabil cu privire la dezvoltarea turismului;

Lipsa fondurilor de investiții necesare dezvoltării, modificării și reabilitării infrastructurii generale și specifice cauzat de procesul lent al privatizării, aplicarea unei fiscalități inadecvate și inexistenței unor facilități în domeniul creditelor bancare;

Practicarea unor dobânzi ridicate în paralel cu deprecierea monedei naționale și cu dezvoltarea fenomenului inflaționist;

Scăderea puterii de cumpărare a populației;

Reorientarea unei părți a cererii interne spre oferta externă;

Sistemul deficitar de formare profesională în învățământul preuniversitar și universitar.

La acestea se adaugă calitatea scazuta,modestaproastă a serviciilor turistice, agrementul și animația aflate sub nivelul european, structuri turistice învechite, netehnologizate și neadaptate la standardele europene.

6.4. Indicele de competitivitate în turism

Dezvoltarea turismului este determinată, în principal, de resursele existente (potențial, capital tehnic și uman) – denumite, în general, dotări factoriale – caracteristicile acestora imprimând țărilor o anumită specializare (multe țări sau destinații sunt cunoscute, consacrate pentru un anumit produs turistic sau formă de petrecere a vacanței).

Analiza comparativă a resurselor turistice permite poziționarea fiecărei țări pe o piață turistică – mondială sau regională -, iar diferențele dintre acestea evidențiază avantajele și implicit competitivitatea, dar și unde trebuie acționat în vederea dezvoltării turismului, știut fiind că mijloacele tehnice și capitalul uman pot fi îmbunătățite prin investiții.

Avându-se în vedere importanța analizei comparative în procesul decizional referitor la politica de dezvoltare a turismului, W.T.T.C. (World Travel and Tourism Council) a propus, pentru evaluarea gradului de competitivitate, un instrumentar de lucru reprezentat de "Monitorul de competitivitate" și, mai recent, de "Indicele de competitivitate".

Ca un instrument pentru conceperea și compararea politicilor de dezvoltare regională a turismului, World Tourism and Travel Council a pus la punct împreună cu Christel deHann Tourism and Travel Research Institute de la Universitatea din Nothingham, un „monitor de competitivitate", compus din 8 indicatori cu ajutorul cărora se analizează evoluțiile turistice cu impact asupra politicului, se fac comparații între statele concurente, se evidențiază eficacitatea politicilor naționale, cu scopul de a atrage investiții străine.

Acest indicator a evoluat și au fost adăugate alte patru caracteristici menite să evidențieze mai clar poziția competitivă a unei țări, indicator ce va fi studiat mai detaliat în subcapitolul următor al prezentei lucrări.

Indicele de competitivitate a turismului și călătoriilor (ICTC) a fost elaborat de Programul pentru Parteneriat al Forumului Economic Mondial pentru sectorul aviației, turismului și călătoriilor. Scopul indicelui constă în măsurarea factorilor și politicilor care fac atractivă dezvoltarea sectorului turismului și călătoriilor în diferite țări. Indicele a fost elaborat între septembrie 2005 și octombrie 2006 de Forumul Economic Mondial în strânsă colaborare cu parteneri strategici precum Booz Allen Hamilton, International Air Transport Association (IATA), UNWTO și WTTC.

ICTC a avut ca punct de plecare Monitorul de Competitivitate elaborat de WTTC, între anii 2001-2004, ce a urmărit măsurarea gradului în care o țară oferă un mediu competitiv pentru dezvoltarea turismului și călătoriilor. Monitorul include un număr de indici, luând în considerare conceptele critice ale dezvoltării industriei turistice precum competitivitatea prețului, infrastructura, resursa umană, mediul și tehnologia.

6.4.1. Repere descriptive ale indicelui de competitivitate în turism

Forumul Economic Mondial a început publicarea, în 2007 a Travel & Tourism Competitiveness Report. Acesta este rezultatul unui efort comun al instituțiilor specializate în țări din întreaga lume, pe toate cele 6 continente, individualizat ca atare în edițiile acestui raport.

Obiectivul principal este de a măsura, compara și contrasta domeniul turismului la nivel mondial, precum și de a monitoriza evoluția acestuia. Acesta constituie un pas important în analiza turismului, deoarece permite stabilirea parametrilor și a importanței turismului în economiile din țările emergente.

Fiecare dintre acești subindici este compus dintr-un număr de criterii de competitivitate ale turismului și călătoriilor (Figura 10). Fiecare criteriu, la rândul său, este compus dintr-un număr de variabile individuale. Informațiile sunt evaluate și ordonate pe o scală de la 1 la 7.

Deși dezvoltarea sectorului turistic oferă multe beneficii, numeroase obstacole la nivel național continuă să stea în calea evoluției sale. Indicele competitivității turistice își propune să măsoare diferite aspecte de reglementare și de afaceri aferente, care au fost identificate ca pârghii pentru îmbunătățirea competitivității turismului în țări din întreaga lume. Prin analiză detaliată a fiecărui pilon și subpilon ai indicelui, întreprinderile și guvernele pot face față provocărilor specifice creșterii sectorului.

Indicele competitivității turistice (Blanke, 2007) se bazează pe trei categorii de variabile ce determină competitivitatea turismului și călătoriilor, care la rândul lor sunt divizate în trei subindici ai indicelui: (1) cadrul legislativ al turismului și călătoriilor, (2) infrastructura și mediul afacerilor din turism, și (3) resursele umane, culturale și naturale. Primul subindice cuprinde elemente legate de politicile și strategiile guvernamentale; cel de-al doilea – elemente ale mediului de afaceri și de infrastructură a fiecărei economii; cel de-al treilea – elemente umane și culturale ale înzestrării cu resurse ale fiecărei țări.

Figura 3. Structura indicelui de competitivitate turistică

Sursa: prelucrată de autoare după www.weforum.org

Fiecare dintre acești subindici este compus dintr-un număr de criterii de competitivitate ale turismului și călătoriilor și fiecare criteriu, la rândul său, este compus dintr-un număr de variabile individuale. Bazele de date includ date primare și informații din chestionarul anual executiv de opinie al Forumului Economic Mondial. Datele primare sunt obținute din sursele publice disponibile, instituții internaționale ale turismului și călătoriilor și de la experții industriei (IATA, ICAO, UNWTO, WTTC UNESCO). Chestionarul a fost transmis managerilor de nivel superior al afacerilor de top din toate economiile; aceștia iau deciziile de investiție în respectivele economii.

Chestionarul furnizează date unice despre multe probleme ale mediului instituțional și de afaceri. Ulterior, un număr de noi întrebări legate de competitivitatea turismului au fost adăugate în chestionar (calitatea marketingului destinațiilor și orientarea prioritară a guvernelor către industria turismului). În esență, ICTC global reprezintă, astfel, media neponderată a celor trei subindici (Blanke, 2007)

1. Cadrul legislativ al turismului evidențiază gradul în care mediul politic este favorabil dezvoltării sectorului turistic în fiecare țară. Guvernele pot avea un important impact asupra atractivității dezvoltării acestui sector -prin politicile pe care le elaborează, prin sprijinul constant – sau obstrucționării dezvoltării acestuia. În acest criteriu trebuie luat în considerare gradul în care investițiile directe străine și proprietatea străină sunt bine venite și au anumite facilități, felul în care sunt protejate drepturile de proprietate, măsura în care cerințele de viză îi complică pe turiști la intrarea în țară și deschiderea, înțelegerile bilaterale dintre guvern și alte țări.

Importanța calității mediului natural în aprecierea atractivității unei destinații nu poate fi neglijată, fiind evidentă necesitatea unor reglementări privind mediul. Trebuie luat în considerare și impactul turismului asupra mediului și măsura în care guvernul promovează dezvoltarea turismului în respectivele economii.

Siguranța și securitatea reprezintă factori critici ce determină competitivitatea industriei turismului dintr-o țară.

Sănătatea și igiena sunt, de asemenea, factori ce conduc la creșterea competitivității turismului (de ex. accesul la apă potabilă și sistemul sanitar care contribuie la confortul și sănătatea turiștilor).

2. Infrastructura și mediul afacerilor din turism

Infrastructura de transport aerian este importantă în asigurarea unui acces facil în/din țară și deplasarea către destinațiile turistice, acest criteriu măsurand atât aspectele cantitative exprimate prin kilometri-loc disponibili, numărul decolărilor, densitatea aeroporturilor, numărul liniilor aeriene, dar și calitatea infrastructurii transportului aerian atât pentru zborurile interne cât și pentru cele internaționale.

Mărimea și calitatea infrastructurii de transport terestră prezintă importanță pentru deplasarea facilă a turiștilor în interiorul unei țări (calitatea drumurilor, căilor ferate și porturilor și modul în care rețeaua de transport național oferă transport eficient și accesibil centrelor de afaceri cheie și destinațiilor turistice din țară).

Un alt criteriu cuprinde aspecte generale ale infrastructurii turistice din fiecare țară, distinct de infrastructura generală de transport. Acesta include cuantificarea infrastructurii specifice de cazare (numărul de camere de hotel) și prezența principalelor companii de închiriat mașini, precum și evaluarea infrastructurii financiare dintr-o țară (disponibilitatea bancomatelor, ATM-urilor).

Având în vedere importanța crescândă a tranzacțiilor online din industria turistică, a fot evidențiată și calitatea infrastructurii telecomunicațiilor din fiecare economie. S-a măsurat rata de penetrare a acestora (internet și linii telefonice), măsurarea folosirii internetului de către firmele din turism.

Competitivitatea prețului are o importanță deosebită deoarece costurile reduse cresc atractivitatea unor țări din punct de vedere turistic. Pentru măsurarea competitivității prețului diferitelor țări au fost luați în considerare factori precum taxele pentru biletele de avion și taxele de aeroport (care determină creșterea costului de transport aerian), nivelul prețului combustibilului comparativ cu alte țări, nivelul taxelor dintr-o țară și modul în care bunurile și serviciile dintr-o țară sunt mai ieftine comparativ cu cele din alte țări (paritatea puterii de cumpărare).

3. Resurse umane, culturale și naturale din turism

Acest criteriu ia în considerare nivelul de sănătate, educație și formare din fiecare economie, divizându-l în trei subcriterii specifice: educație și formare care măsoară ratele de cunoștințe educaționale (primară și secundară), precum și calitatea globală a sistemului educațional din fiecare țară, evaluată de comunitatea afacerilor. În cazul disponibilității forței de muncă calificate se ia în considerare gradul în care angajările și concediile sunt condiționate de reglementări și dacă codul muncii face facilă sau dificilă angajarea forței de muncă străine. În final, variabila bunăstării forței de muncă măsoară sănătatea acesteia, luând în considerare indicatori ai sănătății precum prevalența unor boli specifice și speranța medie de viață a locuitorilor.

Criteriul perceperii turismului național de către rezidenți măsoară gradul în care țara și societatea sunt deschise pentru turism și vizitatorii străini (se urmărește măsurarea gradului de ospitalitate a locuitorilor unei țări față de turiștii străini, a gradului în care liderii de piață sunt dispuși să recomande turismul din propriile țări turoperatorilor importanți din străinătate și evaluarea deschiderii turismului).

O altă variabilă (subcriteriu) se referă la resursele naturale și culturale care reprezintă un element esențial al competitivității sectorului turismului și călătoriilor din întreaga lume (evaluarea moștenirii culturale – numărul siturilor UNESCO), determinarea atractivității mediului și ponderea ariilor protejate naționale.

Perioada 2007-2009 evidențiază impactul direct al crizei financiare asupra turismului în economiile emergente analizate (Blanke, 2011).

În timpul crizei economice din 2008-2009, faptul că acest sector nu a scăpat de impactul celui mai important colaps economic de la Marea Depresiune până în prezent nu a fost o surpriză. Chiar și așa, oficialii din turism și observatorii de piață au fost uimiți de ritmul și intensitatea cu care principalele destinații turistice au căzut în recesiune, după ani de creștere continuă. Numărul de sosiri turistice internationale a scăzut cu 4,2 la sută în perioada 2008 – 2009, cel mai pronunțat declin din istorie.

În ciuda creșterii numărului de sosiri turistice internaționale în ultimul deceniu, cheltuielile turistice au stagnat începând cu anul 2000, înregistrând o creștere anuală minimă de numai 0,1 la sută, neurmând astfel trendul general de creștere economică (Blanke, 2007).

5.5.2. Analiza indicelui competitivității turistice în Europa Centrală și de Est

După o contracție semnificativă în 2009 (Blanke, 2011), indicatorul sosiri ale turiștilor a crescut din nou în 2010 și a revenit la nivelul luilor dinaintea crizei. World Travel & Tourism Council estimează că, din activități directe și indirecte, sectorul turistic asigură în prezent un remarcabil 9,2% din PIB-ul mondial.

Tabelul 22. Locul ocupat de țările din zona Central și Est Europeană în clasamentul ICT

Sursa: prelucrare după www.weforum.org

Acest sector a fost întotdeauna sensibil la șocurile externe, deși criza cea mai recentă a cauzat o descreștere mai puternică decât în perioadele de dificultăți economice anterioare. De exemplu, în perioada de după 9/11, călătorii au evitat zborul cu avionul pentru câteva luni, dar au revenit la comportamentul lor de călătorie obișnuit într-un timp relativ scurt. Acest lucru a dus la o scădere de 1,5% a cheltuielilor de călătorie, în timp ce creșterea PIB a fost afectată (-2,9 l%).

Sectorul turistic în mod clar rămâne unul critic pentru economia mondială, absorbind o parte semnificativă a ocupării forței de muncă la nivel mondial și, de asemenea, oferind o oportunitate importantă pentru țările în curs de dezvoltare să se deplaseze spre niveluri superioare de valoarea adăugată realizată. În acest context, o analiză a competitivității turismului și călătoriilor din țările zonei de emergență economică Central și Est Europene este oportună.

Bazându-se pe datele disponibile, în 2009 a fost calculat un indicele de competitivitate turistică (ICTC) care măsoară competitivitatea sectorului turismului și călătoriilor pentru 133 de țări, acoperind toate regiunile lumii.

Grafic 46. Indicele de competitivitate turistică în țările Europei Centrale și de Est, 2008-2010

Sursa: prelucrare dupa Tabelul 22

În cele ce urmează va fi analizată situația zonei Central și Est Europene, prin cercetarea indicelui de competitivitate turistică în cele șaptesprezece țări membre.

Tabelul 22 conține datele referitoare la evoluția locului ocupat de fiecare țară în parte în clasamentul acestui indice pe parcursul celor 3 ani analizați: 2008, 2009 și 2010, iar Graficul 46 ilustrează această evoluție.

De asemenea, în Tabelul 23 sunt prezentate detaliat evoluțiile valorilor indicelui de competitivitate turistică, pe cei 3 piloni principali care îl formează, valori care sunt reprezentate ulterior în graficele 47, 48, 49 și 50 (indice general si indicii corespunzători fiecărui pilon în parte).

În anul 2010 prima poziție în ECE este ocupată de Republica Cehă (21 la nivel mondial), comparativ cu poziția 30 din anul precedent, lăsând Estonia (27) pe locul secund, față de poziția fruntașă din anul anterior. Competitivitatea la nivel economic național determină o

Influențează vezi toata frazași pe cea turistică, prin infrastructura terestră corespunzătoare (25), prima poziție în ECE fiind ocupată de Lituania (22 la nivel global) , printr-un cadru legislativ concret (16). Un aspect important îl constituie sectorul public al sănătății și igienei (6). În rândul dezavantajelor se numără aspecte precum faptul că locuitorii Republicii Cehe nu au o percepție favorabilă asupra turismului (59), iar resursele naturale sărace poziționează țara la polul opus al clasamentului (84).

Dintre cei 16 subindici, sintetizați în cadrul indicelui de competitivitate în turism, Republica Cehă este țara cu orientare prioritară în turism (locul 32), resurse culturale diversificate (17) și forța de muncă bine pregătită (28), toate susținând această orientareidee.

Croația, o țară cunoscută pentru turismul său industrial este pe locul 34 la nivel mondial. Performanța din Croația a rămas stabilă față de anul trecut. Este dotată cu șase obiective culturale și naturale în Patrimoniul Mondial UNESCO, și este clasat pe locul nouă în ceea ce priveste afinitatea generală pentru turism.

Un aspect interesant îl constitue poziția 1, la nivel global din 133 de țări, ocupată de Muntenegru în ceea ce privește percepția favorabilă asupra turismului de către rezidenți, prin deschiderea către turism, atitudinea prietenoasă a locuitorilor față de turiștii străini. Acest lucru contravine cu poziția 52 a ICTC, Muntenegru nedispunând de resurse naturale sau culturale semnificative (poziția 80, respectiv 51), infrastructură terestră suficient dezvoltată, iar reglementările în ceea ce privește mediul înconjurător nu sunt clar definite (98).

Turcia beneficiază de un patrimoniu cultural bogat, format din 11 situri aflate în Patrimoniul Mondial UNESCO, târguri internaționale și expoziții. Cu toate acestea, competitivitatea turistică generală este periclitată de „grija privind siguranța și securitatea” (92), în special în ceea ce privește aspectele legate de terorism și de siguranța rutieră, precum și prin creșterea preocupărilor cu privire la capacitatea poliției de a asigura protecția în cazul de săvârșire a unor infracțiuni și violențe. „Igiena și sănătatea” reprezintă de asemenea o slăbiciune (62), precum și transportul terestru, care dispune de insuficiențe la nivelul infrastructurii (în special căi ferate și porturi). În plus, o atenție suplimentară trebuie să fie acordată pentru protejarea resurselor naturale ale țării (locul 104 la criteriul „sustenabilitate”).

Analizând situația României, ea nu este diferită la nivelul competitivității în turism a altor țări. Chiar dacă resursele culturale (49) fac diferența față de celelalte țări din ECE, România se confruntă cu aceeași problemă: infrastructura terestră și aeriană necesară turismului este (83) insuficient dezvoltată, competitivitatea redusă a prețului în industria turismului(110), precum și atitudinea neprimitoare a populației române față de turiștii externi (102 la nivel global), fac din România o destinație necompetitivă în cadrul ECE.

Estonia este țara care dispune de cea mai favorabilă infrastructură terestră (29), infrastructură turistică (15) și de cea mai bună infrastructură a telecomunicațiilor la nivel ECE (16 la nivel global), reglementările legislative in domeniul turismului ocupă poziția 31, față de Bosnia și Herțegovina (119).

Lituania ocupă locul 2 la nivel global în ceea ce privește serviciile de sănătate și igienă si locul 49 conform ICTC.

Situația Bulgariei este superioară României, atât în privința indicatorilor care caracterizează direct turismul – infrastructura turistică, poziția 18 față de 34 a României, orientarea prioritară spre turism, poziția 78 față de 102 a României și mai ales percepția turismului de către populația autohtonă, România aflându-se pe poziția 105 din 133 la nivel internațional.

Punctând câteva aspecte mai importante, se poate conchide că România necesită un cadru legislativ stabil cu direcții de acțiune bine definite. Poziția 66, per total, în topul indicelui competitivității ar trebui să fie contracarată de o suită de măsuri luate de organismele de administrare a turismului.

An de an școlile profesionale și facultățile de profil oferă turismului forță de muncă calificată, care însă preferă să schimbe domeniul din cauza condițiilor inadecvate de lucru, care nu oferă competitivitate. Acest aspect este evidențiat și de disponibilitatea personalului calificat în turism, România ocupă poziția 59 la acest capitol, față de locul 12, la nivel global, pe care îl ocupă Albania, țară din ECE. În partea de jos a clasamentului european se află un număr de țări balcanice (Macedonia, Serbia, Albania și Bosnia-Herțegovina), aceste țări necesitând investiții semnificative în modernizarea infrastructurii turistice.

Bulgaria și-a păstrat ritmul de creștere în parte datorită (în acest caz nu „din cauza”) crizei, care a schimbat obiceiurile de consum turistic, prin atragerea turiștilor către destinații considerate low-cost și neexplorate până în prezent, aflate în estul Europei, în defavoarea destinațiilor tradiționale de tip soare și plajă, din Zona Euro.

Grupul format din șaptesprezece țări europene, prezentate în Tabelul 22 și 23, au fost alese luând în considerare diferite elemente, cum ar fi poziția geografică, apropierea aderării la Uniunea Europeană a unora dintre ele, comerțul și strânsa cooperare în domeniul turismului, elemente comune de istorie (cele mai multe dintre ele au cunoscut o perioadă de regim socialist), perioada de tranziție în ceea ce privește evoluția economică, toate acestea și altele califică acest grup ca o regiune în ascensiune economică la nivel european.

Datele din tabelul 23 prezintă situația indicelui de competitivitate turistică în partea centrală și de est a Europei, la trei momente diferite: în anii 2008, 2009 și 2010, aleși ca atare în scopul de a ilustra mai bine efectele crizei financiare din această regiune.

Economii cu experiență notabilă în domeniul turismului au înregistrat scăderi în clasamentul indicelui de competitivitate turistică, astfel de exemple fiind: Letonia (de la poziția 45 la 51, deși diferența în valoarea indicelui este destul de redusă, de 0,02), Lituania (de la poziția 47 la 55, cu o diferență de 0,01 în valoarea indicelui), Ungaria ( de la 33 la locul 38 in clasament, cu o diferență de 0,06).

Scăderea cea mai dramatică a fost înregistrată în cazul Slovaciei, care a trecut de la a fi 38 pe lista indicelui general la a fi pe poziția 54, cu o diferență de valoare de 0,07.
Pe de altă parte, există țări ale căror sectoare de călătorie și de turism par să-și revină mai repede de pe urma crizei financiare globale, depășind dificultățile și chiar deplasându-se în sus în clasament. Acesta este cazul particular din România, care, cu o valoare de 0,29 diferență indice a urcat de pe locul 69 pe locul 63.

Polonia constituie o altă economie care merge împotriva tendinței general înregistrate, cu o ascensiune de 7 locuri (de la 56 la 49), precum și o diferență de 0,2 în valoarea indicelui.

Criza financiară mondială a adus schimbări și în comportamentul consumatorilor, turiștii punând aceste țări pe hărțile destinațiilor de vacanță, realizându-se astfel trecerea de la destinațiile tradiționale, la cele considerate mai accesibile. Conform indicelui mediu de competitivitate, în domeniul competitivității în turism, România este depășită de Ungaria (78,44) și Cehia (74,47), dar și de Bulgaria (68,57), Croația (68,04), Polonia (66,03) și Slovacia (62,84). Totuși, ea păstrează un avantaj față de țări vecine precum Ucraina, Serbia și Muntenegru. România este mai competitivă față de concurenții săi în domeniul prețurilor, al mediului, al deschiderii față de comerț și turism și în domeniul social; este mai puțin competitivă în cel al tehnologiei, al resurselor umane și al infrastructurii.

*

* *

Competitivitatea reprezintă un fenomen extrem de actual, în cadrul coordonatelor economice și sociale actuale. Pe fondul crizei financiare globale, care a afectat în mod semnificativ industria turistică în plan mondial, gradul de competitivitate turistică a țărilor-destinație turistică a reprezentat un element extrem de important în vederea găsirea modalităților de soluționare sau atenuare a efectelor acesteia.

Competitivitatea României în domeniul turismului față de concurenții săi se prezintă astfel: adica maibuna?

față de Bulgaria: în cazul pilonilor: prețuri (la capitolele tarife pe camera în hoteluri, în 2008; indicele parității puterii de cumpărare; nivelul impozitării în turism), infrastructura (doar la capitolele drumuri și căi ferate – cu indici superiori Bulgariei), mediu (emisii de dioxid de carbon mai puține decât Bulgaria, dar densitate a populației mai mare), tehnologie (doar la capitolul exporturi high-tech), social;

față de Croația: în cazul pilonilor: prețuri (doar la capitolul nivelul impozitării în turism), mediu (emisii de dioxid de carbon mai puține decât în Croația, dar o densitate mai mare), deschidere internațională (la capitolul nivelul impozitării în comerțul internațional) și domeniul social;

fata de Ungaria: doar în cazul pilonilor: prețuri și domeniul social;

față de Slovacia: doar în cazul pilonilor: prețuri, mediu, tehnologie (doar la capitolul exporturi high-tech), domeniul deschiderii internaționale (capitolul vize) și domeniul social;

față de Republica Cehă: doar în cazul pilonilor: prețuri (nivelul impozitării în turism) si domeniul social;

față de Polonia: doar în cazul pilonilor: prețuri (nivelul impozitării în turism), impactului economic al turismului, tehnologie, domeniul deschiderii internaționale (indicele deschiderii în turism) și domeniul social;

În perioada analizată 2007-2010, au existat unele schimbări semnificative în valoarea și evoluția indicelui de competitivitate turistică. În partea inferioară a clasamentelor europene sunt o serie de țări balcanice (Macedonia, Serbia, și Bosnia și Herțegovina), precum și Ucraina, Armenia, și Republica Moldova. În conformitate cu dezvoltarea lor, mai puțin avansate, aceste țări vor necesita investiții semnificative în modernizarea infrastructurii necesare pentru a sprijini sectoarele de turism.

Prezentul capitol întregește și finalizează analiza economică a regiunii Europei Centrale și de Est, prin scoaterea în evidență a principalelor puncte slabe și forte ale competitivității turistice a statelor analizate. De asemenea, acesta face legătura cu ultimul capitol al cercetării, un model de grupare a țărilor în funcție de nivelul lor de competitivitate, cu scopul determinării unor direcții de dezvoltare a sectorului turistic românesc, pe baza experienței turistice a țărilor aflate în clusterul superior.