Transferul International de Tehnologie

Capitolul 1. Globalizarea: aspecte comerciale și instituționale

Creșterea comerțului internațional – factor de accentuare al globalizării

Dezvoltarea relațiilor comerciale internaționale în perioada contemporană a fost rezultatul a numeroși factori, cei mai importanți fiind abordați în continuare.

Revoluția tehnico-științifică și-a pus puternic amprenta asupra dezvoltării omenirii în prima jumătate a secolului trecut. Dacă, încă din anii ’60 se vorbea despre trecerea de la societatea industrială la societatea post-industrială, abia în ultimele două decenii natura și contururile acesteia din urmă au început să se întrevadă. În domeniul economic, acestea sunt sintetizate în sintagma „economia informațională“, care se bazează pe tehnologii noi.

Progresul tehnic determină în mod direct adâncirea diviziunii internaționale a muncii, aprofundând și mai mult specializarea de tip intra-industrial și intra-produs. Pe de altă parte, acest impact este limitat la țările și zonele în care se afirmă și se valorifică avansul tehnologic. Cu alte cuvinte, comerțul internațional se extinde și se adâncește acolo unde, și în măsura în care, există condiții pentru manifestarea progresului tehnic.

Numărul produselor supuse schimbului transfrontalier a cunoscut o creștere accentuată în ultimii ani. A sporit ponderea produselor manufacturate în totalul produselor exportate, amplificându-se și gradul acestora de complexitate. Inclusiv în rândul țărilor în dezvoltare s-a manifestat această tendință, diminuându-se contribuția produselor primare în totalul exporturilor țărilor respective.

Creșterea accentuată a comerțului internațional, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a datorat și tendințelor de impunere a liberalismului. Performanțele economice obținute de țările occidentale prin promovarea economiei de piață și, în contrast, falimentul economiei de comandă la sfârșitul anilor ’80, au reprezentat un argument hotărâtor pentru liberalism, ca politică și doctrină economică.

Dezvoltarea rapidă a comerțului internațional a fost favorizată de orientarea liberschimbistă a politicilor comerciale în principalele țări participante la schimburile mondiale. Totodată, urmând exemplul exportatorilor de succes din Asia de Sud-Est (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan etc.), un număr tot mai mare de țări în curs de dezvoltare au adoptat strategii de creștere economică bazate pe stimularea exportului.

Un rol esențial în diminuarea barierelor tarifare și netarifare din calea comerțului internațional a revenit GATT/OMC. Nivelul mediu al taxelor vamale la import perceput de țările dezvoltate a scăzut, ajungând în prezent la 3% din valoarea mărfurilor prelucrate, achiziționate. Liberalizarea regională a comerțului extern prin constituirea de zone libere, uniuni vamale, piețe comune etc. a făcut ca 60% din exporturile mondiale să fie realizate prin aceste zone. În schimb, Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), organism care și-a propus să contribuie la instaurarea unor relații mai echitabile între Nord și Sud și, să promoveze un comerț internațional pus în serviciul creșterii și dezvoltării a intrat, după o perioadă de intens militantism, în anii ’70, într-un persistent con de umbră.

Referitor la relațiile comerciale dintre nordul dezvoltat și sudul mai puțin dezvoltat, trebuie remarcat că în timp ce țările din emisfera nordică realizează schimburi comerciale cu precădere între ele, cele din emisfera sudică efectuează tranzacții comerciale mai ales cu parteneri din nord. Rezultă că sudul este dependent de nord, reciproca nefiind adevărată. De altfel, sudul se caracterizează printr-un export al cărui nomenclator de produse este redus, reprezentat mai ales de materii prime, în timp ce țările din nord promovează la export o gamă largă de mărfuri făcând, în multe cazuri, schimburi de produse similare.

Liberalizarea comerțului în ultimele decenii ale secolului XX, se evidențiază prin următoarele trăsături distinctive: are ca punct de plecare „centrul“ dezvoltat al economiei mondiale; constituie o tendință dominantă la scară mondială, chiar dacă elemente de protecționism se întâlnesc atât în relațiile Nord-Nord, cât și în cele Nord-Sud; are o bază instituționalizată la nivel mondial, reprezentată de OMC și de alte organisme cu vocație globală sau regională; se încearcă punerea în practică în mod treptat a măsurilor de liberalizare; se aplică nu numai în domeniul relațiilor comerciale, ci și în cel al relațiilor financiare internaționale.

Cu toate că în ultimii 20-30 de ani a avut loc o substanțială diminuare a taxelor vamale la nivel global, nu putem vorbi de un comerț internațional complet liber și derulat pe baze reciproc avantajoase pentru cele două mari categorii de țări. Țările avansate, datorită competitivității de care dispun în multe domenii, pătrund cu destul de multă ușurință pe piețele țărilor în dezvoltare, în timp ce acestea din urmă întâmpină greutăți în ceea ce privește derularea propriilor exporturi către lumea dezvoltată. Multe țări în dezvoltare nu dispun de o infrastructură corespunzătoare și, în plus, produsele expediate de acestea au „beneficiat” de o serie de bariere netarifare impuse de țările industrializate. Nu trebuie omis faptul că țările în dezvoltare au utilizat, la rîndul lor, barierele netarifare pentru protejarea piețelor interne, dar într-o manieră mult disproporționată, comparabil cu țările dezvoltate.

În linii mari, formele prin care s-a manifestat, în ultimele decenii, protecționismul sunt:

– Restricțiile de ordin tehnic impuse de o țară sunt considerate a fi legitime numai împotriva unor riscuri generate de utilizarea sau consumul mărfurilor importate, riscuri materializate prin accidente, boli etc. În multe cazuri barierele tehnice au fost utilizate pentru a limita importuri provenite din anumite țări. De notorietate este cazul SUA, care, invocând infectările cu febră aftoasă înregistrate în Brazilia, a interzis importurile de carne de porc din această țară. Partea braziliană a catalogat restricția ca fiind abuzivă, argumentând că multe zone întinse ce intră în componența sa teritorială nu au înregistrat cazuri de animale contaminate cu această boală.

– Reglementările cu privire la origine, vizează, în general, perceperea de către țările dezvoltate a unor taxe vamale mai mici la importurile de produse manufacturate fabricate în țările în dezvoltare, pe baza acordurilor bilaterale sau multilaterale încheiate. Cum vorbim de o piață globalizată, în structura multor produse intră materii prime, piese, subansamble etc., importate din alte țări. În acest caz, mărfurile se consideră a fi originare din țara în care au suferit ultima transformare substanțială. De obicei, prin ultima transformare substanțială înțelegem acele operațiuni de fabricație și prelucrare concretizate printr-o valoare adăugată la produs, care depășește 40% din valoarea totală a acestuia. Numeroase au fost cazurile când țările dezvoltate, în mod deliberat, au stabilit niveluri ale pragurilor peste cele realizate de țările partenere, plusând mereu pentru ca acestea să nu poată beneficia de taxe vamale reduse. La același rezultat, respectiv diminuarea importurilor provenite de regulă din țările în dezvoltare, s-a ajuns și prin solicitarea prezentării de către firmele exportatoare a unor documentații stufoase referitoare la originea mărfii, fapt ce generează cheltuieli suplimentare, uneori mai mari decât beneficiile conferite de aplicarea unor taxe vamale mai mici. Au existat situații în care unele țări dezvoltate au condiționat partenerii în ceea ce privește acordarea unor taxe vamale reduse, pe baza regulilor de origine, de utilizarea unor materii prime pentru fabricarea mărfurilor respective, furnizate chiar de respectivele țări dezvoltate.

– Măsurile antidumping sunt considerate, în prezent, a fi cel mai eficient mod de a obstrucționa comerțul liber dintre națiuni. Taxele antidumping au un caracter permanent și au rolul de a înlătura, în cazul importurilor, efectele negative datorate practicării de către firmele străine, pe piața unei țări, a unor prețuri sub nivelul costurilor de fabricație. Pierderile de pe piețele externe sunt compensate de firmele ce uzitează astfel de practici, prin impunerea unor prețuri mari pe propriile piețe, intrând astfel în competiție neloială cu producătorii sau comercianții din țara unde exportă mărfurile. Odată cu scurgerea timpului sunt falimentați potențialii concurenți aflați pe piața externă respectivă. Firma ajunge să dețină o poziție dominantă, putând din acel moment să mărească prețurile fără a mai fi supusă unor presiuni semnificative din partea concurenților.

Reglementările în domeniu, realizate în cadrul GATT și, ulterior, în cadrul OMC, au în vedere practicarea de către statele lezate a unor taxe antidumping, în scopul de a proteja industriile naționale de concurența unor mărfuri străine furnizate la prețuri discriminatorii.

Un exemplu în acest sens este cel al Japoniei care a fost acuzată, în anul 1992, că vinde autocamioane la prețuri de dumping pe piața americană. Pentru cumpărătorii americani camioanele japoneze ieftine au reprezentat o bună oportunitate, dar pentru industria americană de profil au constituit o gravă amenințare, fapt ce a impus perceperea de taxe antidumping.

Din păcate, practicile antidumping, în mare măsură, nu mai pot fi identificate cu noțiunea de moralitate în comerțul mondial. În condițiile în care legislațiile în materie permit diferitelor țări să utilizeze metode proprii pentru calculul costurilor de producție, există posibilitatea de a-ți acuza partenerul de practicarea unor prețuri de dumping, chiar dacă acesta este nevinovat, produsele sale fiind competitive ca preț.

În anul 1996, pe fondul amplificării exporturilor de roșii în SUA, fermierii din Florida și-au văzut interesele amenințate. Aceștia au exercitat presiuni pe lângă Administrația SUA pentru a diminua importurile de roșii ieftine din Mexic. Trebuie spus că roșiile mexicane nu erau vândute la preț de dumping, nivelul redus al prețului datorându-se în principal costurilor mici cu forța de muncă. Având în vedere posibilitatea ca SUA să calculeze în mod părtinitor prețurile și, în consecință, să perceapă taxe antidumping, producătorii mexicani au fost puși în situația de a majora prețurile la roșii, exporturile lor pe piața americană diminuându-se simțitor.

Dacă în anii '80 peste 90% din anchetele antidumping au fost demarate de SUA, UE, Canada și Australia, în prezent a sporit ponderea țărilor în dezvoltare la mai mult de 30%, primele locuri fiind ocupate de Argentina, Africa de Sud și Brazilia.

– Subvențiile de care se bucură, la un anumit moment, un sector economic, creează premisele reducerii prețurilor, fără ca firmele ce acționează în domeniul respectiv să-și diminueze profitul. În principiu, subvenționarea directă, conform acordurilor internaționale, este admisă numai în agricultură, însă un guvern poate apela la forme de subvenționare mascată menite să sprijine firmele dintr-o ramură economică să reușească în competiția internațională. Avem în vedere în acest sens: acordarea sau garantarea de către state a unor credite pentru firmele private sau de stat în condiții benefice pentru acestea, reduceri și scutiri de la plata de impozite, achiziționarea de către organismele guvernamentale a unor produse de la firmele indigene la prețuri stimulative pentru acestea din urmă și revânzarea lor pe piețele externe la prețuri mai mici etc.

– Reglementări cu caracter restrictiv cu privire la mediu, forța de muncă, dirijarea distribuției etc., menite să diminueze concurența străină. Există state, cum ar fi Venezuela și Bolivia, care în ultimii ani au procedat la naționalizarea anumitor ramuri economice, excluzând astfel competitorii străini de profil.

– Limitarea importurilor prin stabilirea de cote și prin creșterea taxelor vamale pentru produsele achiziționate din străinătate. Aplicarea celor două măsuri trebuie să aibă un caracter temporar, vizând protejarea industriilor naționale aflate la începuturile dezvoltării lor și a celor aflate în dificultate. Cotele presupun stabilirea unei cantități maxime ce poate fi importată dintr-un anumit produs pe parcursul unui an calendaristic, făcând necesară obținerea de licențe de către firmele importatoare. Astfel este controlată creșterea importurilor, în cazul unor produse, putându-se merge până la eliminarea achiziționătii lor prin stabilirea unor cote zero. Creșterea taxelor vamale are ca rezultat mărirea prețului produsului vândut pe piața internă, permițând noilor industrii să desfășoare o activitate profitabilă. Se pot face investiții utile îndeosebi de cercetare, astfel încât, ulterior, noile industrii să reziste competitorilor străini. În urmă cu trei decenii, pe fondul creșterii prețului la carburanți, pe piața SUA industria americană de autoturisme a început să fie concurată puternic de cea japoneză. Autoturismele japoneze erau competitive atât ca preț cât și prin consumul redus de carburanți. Administrația americană a impus cote la importul de autoturisme japoneze, limitând intrarea acestora pe piața americană. Pe lângă caracterul temporar, aceste cote au fost acceptate de partea japoneză, negociindu-se mărimea respectivelor cote cu partea americană. A fost permis astfel răgazul de timp ca industria americană de profil să se modernizeze și să se adapteze la noile condiții de piață. Un exemplu tipic de sprijinire a unei industrii noi este conferit de Coreea de Sud. Competitivă sub multe aspecte în agricultură Coreea de Sud a stabilit ca prioritate dezvoltarea sa industrială. Industria producătoare de autoturisme, de nave maritime etc., avea nevoie indispensabilă de o producție de oțel corespunzătoare. Cum nu exista o experiență națională în domeniu, guvernul coreean a impus creșterea taxelor vamale la importul de oțel, stimulând astfel dezvoltarea industriei proprii, care a ajuns să fie una dintre cele mai competitive din lume.

Esențial este ca perioada în care sunt aplicate cotele sau taxele vamale mărite să fie judicios determinată, pentru că o prelungire nejustificată a acestora conduce de fapt la menținerea în circuitul economic a unor industrii neperformante, a căror restructurare este amânată în lipsa competiției internaționale.

Din păcate, țările dezvoltate au întreprins numeroase măsuri (taxe vamale ridicate și cote) pentru protejarea industriei proprii, premiante în acest sens fiind SUA și Japonia, pe când țările în curs de dezvoltare au recurs destul de rar la asemenea procedee, excepție făcând cele din Asia de Sud-Est. Se pare că lipsa voinței politice, ce a caracterizat proprile guverne, determinată sau conjugată cu interesul unor firme multinaționale a determinat țările în dezvoltare să nu sprijine îndeajuns înființarea industriilor noi și creșterea competitivității acestora.

Un alt factor care contribuie la dezvoltarea comerțului internațional îl reprezintă procesele de integrare economică regională. Zonele regionale de liber schimb presupun ca mai multe state învecinate să convină diminuarea sau eliminarea barierelor tarifare sau netarifare în relațiile comerciale din cadrul grupului. Dacă respectivele state adoptă un tarif vamal comun și, în general, o politică comercială comună față de statele din afara acordului, atunci putem vorbi de o uniune vamală. În cazul în care statele ce aparțin uniunii vamale hotărâsc să promoveze și alte politici comune (în domeniul agriculturii, cursului de schimb etc.), avem de-a face cu o piață comună. Procesele de regionalizare s-au derulat în diferite forme și cu diferite intensități atât în lumea dezvoltată, cât și în regiuni din „lumea a treia“. Cazul cel mai semnificativ îl reprezintă integrarea unor țări din Europa în cadrul Uniunii Europene. Globalizarea, sub aspectul integrării economice, pe lângă UE, mai vizează Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA), Forumul de Cooperare Economică Asia Pacific (APEC), Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN), Zona de Liber Schimb a Americilor (FTAA) etc. În timp ce UE, cu excepția produselor agricole nu a procedat, în general, la promovarea unor măsuri protecționiste în schimburile comerciale cu țările necomunitare, celelalte organizații amintite au ridicat gradul de protecționism față de țările nemembre. Exporturile intraregionale cumulate ale țărilor ce sunt incluse în cei cinci poli s-au cifrat, în anul 2008, la 11.418 miliarde dolari, reprezentând 71,2% din exporturile mondiale. În cazul în care atașăm la cei cinci poli acele țări ale căror schimburi comerciale cu triada dețin o pondere de cel puțin 50%, constatăm că un procent de peste 80% din comerțul mondial are legătură cu cele cinci zone integrate. Deci, schimburile comerciale intra-regionale dețin ponderea covârșitoare în totalul mondial.

În acest context, unii autori apreciază că este mai elocvent procesul de integrare regională decât cel de globalizare. Ideea este contrazisă de o serie de evidențe, una dintre cele mai importante constând în faptul că țările care își intensifică fluxurile comerciale cu entitățile menționate manifestă un grad de deschidere din ce în ce mai mare spre piața mondială.

Apariția diferitelor zone integrate regional, în diferite puncte ale globului, au reprezentat indiscutabil un factor de accentuare al globalizării. Chiar dacă acordurile comerciale semnate cu acest prilej prevăd măsuri în domeniul tarifar și netarifar cu caracter asimetric, efectele, în primul rând de ordin economic, nu au fost distribuite cât de cât echitabil pe statele membre.

Un exemplu, în acest sens, îl reprezintă NAFTA, acord semnat în anul 1994 de câtre SUA, Canada și Mexic. Prin crearea acestei zone de comerț liber, de aproape 400 milioane de locuitori, s-a intenționat, cu precădere, stimularea dezvoltării economice a Mexicului pentru a se diminua migrația legală, dar mai ales ilegală, a mexicanilor în SUA. În prezent, în SUA conviețuiesc peste 10 milioane de mexicani. Eliminarea taxelor vamale în relațiile comerciale dintre cele trei state a determinat în primii zece ani de la semnarea acordului o dublare a importurilor americane din Canada și Mexic, ulterior această creștere diminuându-se. Trebuie evidențiat că principalii parteneri comerciali ai SUA din ultimul timp, sunt în ordine: Canada, Japonia și Mexic. Au fost și unele elemente care și-au pus amprenta într-un mod negativ asupra liberalizării schimburilor americano-mexicane, cum ar fi acceptatele subvenții în domeniul agriculturii. Se știe că agricultura americană este puternic subvenționată, în timp ce guvernul mexican, dată fiind lipsa surselor de finanțare, nu poate realiza asemenea demersuri. Astfel, porumbul american, care este și modificat genetic, având un preț la export redus a invadat piața mexicană, generând un avantaj pentru consumatorii mexicani din mediu urban care l-au putut achiziționa la prețuri mici, dar determinând mari probleme fermierilor mexicani, mulți dintre ei intrând în faliment. La toate acestea se adaugă și o serie de bariere netarifare, cum ar fi activarea nemotivată a procedurii antidumping, aplicate de SUA pentru a limita importurile de legume originare din Mexic.

1.2. Instituții cu caracter global

Organizația mondială a comerțului (OMC)

Actul de înființare a Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT) predecesor al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) a fost semnat de 23 de țări, la Geneva în anul 1947. În cadrul tratativelor desfășurate în 1947 pentru dinamizarea cooperării economice internaționale, participanții au căzut de acord asupra necesității înființării Organizației Internaționale a Comerțului. Demersul de atunci s-a concretizat însă 48 de ani mai târziu, la această devansare contribuind mai ales poziția SUA, care considera că sporirea gradului de reglementare a comerțului internațional are consecințe negative asupra liberalizării tranzacțiilor comerciale dintre state. Obiectivul GATT l-a reprezentat convenirea de reguli și comportamente de conduită comercială fundamentate pe principiul nediscriminării și competiției libere și loiale între participanții direcți sau indirecți la schimburile comerciale internaționale. S-a urmărit cu precădere liberalizarea graduală a comerțului internațional. Se poate spune că GATT a excelat în organizarea negocierilor multilaterale, fiind mai puțin orientat spre rezolvarea problemelor administrative, fapt demonstrat și de numărul redus de salariați de care dispunea.

Prin acordul de la Marrakech, din anul 1994, GATT a fost înlocuit cu OMC. Secretariatul OMC are sediul la Geneva, incluzând în structuri un număr de 700 de angajați. Bugetul anual aferent este de 180 milioane dolari, fiecare țară contribuind funcție de ponderea deținută în comerțul internațional. Limbile oficiale în cadrul OMC sunt: engleza, franceza și spaniola.

OMC este practic o instituție interguvernamentală cu valențe globale care pe lângă scopul fundamental al GATT legat de liberalizarea comerțului cu mărfuri, în interesul tuturor, a vizat extinderea reglementărilor asupra tranzacțiilor cu servicii și asupra protejării intereselor ce derivă din proprietatea intelectuală. Totodată cei 700 de membrii ai secretariatului urmăresc măsura în care relațiile comerciale dintre state aduc atingere prevederilor OMC, inițiind și unele acțiuni, ce este drept timide, de mediere și arbitraj între părți. Iminent au apărut, în aceste condiții, și unele tendințe cu privire la birocratizarea acțiunilor OMC, în anumite cazuri. În plus, este necesar să subliniem faptul inedit că OMC a autorizat țările să întreprindră măsuri de răspuns reparatorii pentru daunele pricinuite de încălcarea reglementărilor OMC de către celelalte țări membre cu care derulează relații comerciale. Este vorba, în principal, de aplicarea de taxe antidumping, în situația în care produsele care intră în țară sunt la prețuri de dumping, și a taxelor compensatorii pentru cazurile în care produsele importate sunt subvenționate contrar normelor OMC de către guvernul țării de origine. Chiar dacă reglementările OMC în domeniul dumpingului, subvenționării, stabilirii originii produsului se aplică uneori inechitabil, țările bogate, pe baza arsenalului de mijloace pe care îl posedă, impunându-și de multe ori voința în fața celor sărace, putem constata că s-a înregistrat un progres față de situația anterioară când nu existau norme specifice. De menționat, funcționarea în cadrul OMC a Organului de Reglementare a Diferendelor.

În cadrul GATT au fost întreprinse cinci runde de negocieri, ultima și cea mai importantă, cunoscută sub denumirea de runda Uruguay, a debutat pe 20 septembrie 1986, la Punta del Este și s-a încheiat pe 15 aprilie 1994 la Marrakech. La această ultimă dată a fost semnat Actul Final, ce conținea rezultatul negocierilor desfășurate pe parcursul anilor, consemnându-se și demersul înființării OMC la 1 ianuarie 1995.

„Marea Negociere”, așa cum mai este denumită în literatura de specialitate, Runda Uruguay a reușit o importantă dezarmare vamală, taxele vamale ale țărilor dezvoltate membre reducându-se substanțial până la o medie de 3%, în timp ce media aferentă țărilor în dezvoltare membre s-a diminuat mai puțin, ajungând la 30%, nivel care asigură protecția economiei naționale.

Avantajele economice ale încheierii Rundei Uruguay se concretizează în sume de ordinul sutelor de miliarde de dolari, sume de care beneficiază atât țările care au făcut concesii în timpul negocierilor, cât și cele care au adoptat o poziție inflexibilă. Țările în dezvoltare, unde este concentrată peste 80% din populația globului, se apreciază că au atras doar aproape o treime din profiturile liberalizării comerciale, beneficiile fiind mai ales de partea statelor avansate economic.

Pe parcursul existenței GATT s-a acționat pentru liberalizarea comerțului cu produse manufacturate, unde competitive au fost țările industrializate. În cadrul Rundei Uruguay, pe măsură ce comerțul internațional cu servicii a devenit important reprezentând aproape 20% din totalul schimburilor comerciale interstatale din ultimii ani, accentul a căzut pe liberalizarea acestui tip de tranzacții. De consemnat că în majoritatea țărilor dezvoltate serviciile contribuie cu aproximativ 2/3 la formarea PIB, multe țări în dezvoltare devenind puternice între timp în domeniul industrial. Cazurile Chinei, Indiei, Braziliei etc. fiind elocvente în acest sens. Liberalizarea comerțului internațional cu servicii s-a făcut în sectoarele bazate pe forța de muncă superior calificată, cum este cazul activităților financiar-bancare, care reprezintă atributul țărilor dezvoltate și, mai puțin în sectoarele de genul construcțiilor sau transporturilor, caracterizate printr-o forță de muncă mai puțin complexă, domenii specifice mai ales țărilor în dezvoltare. Pe de altă parte, liberalizarea comerțului cu bunuri și servicii nu a fost însoțită în aceiași măsură și de liberalizarea fluxurilor de forță de muncă, țările în dezvoltare fiind principalele deținătoare ale unor astfel de resurse. Liberalizarea forței de muncă, atât cât s-a făcut, a vizat mai ales persoanele cu o pregătire deosebită în domeniile de vârf ale tehnologiei. Referitor la liberalizarea comerțului, așteptările țărilor în dezvoltare au fost puse sub semnul întrebării. Astfel liberalizarea comerțului cu textile, unde multe țări în dezvoltare sunt competitive, a fost amânată pentru zece ani, iar discuțiile cu privire la încetarea subvenționării agriculturii s-au încheiat fără nici un rezultat. Dacă în cazul celor mai multe acorduri comerciale subvenționarea sectorului industrial este interzisă, în cazul agriculturii, sub presiunea țărilor dezvoltate, s-au menținut subvențiile. Veniturile multor firme agricole din țările dezvoltate sunt asigurate din subvenții în proporții cuprinse, de regulă, între o treime și două treimi. Țările în dezvoltare, având în vedere penuria resurselor bugetare, nu beneficiază de sumele necesare subvenționării agriculturii, domeniu în care sunt competitive doar prin costul redus al forței de muncă.

Sub presiunea firmelor multinaționale originare din țările dezvoltate, în cadrul Rundei Uruguay, s-a accentuat protecția drepturilor ce decurg din proprietatea intelectuală. Susținând financiar anumite campanii electorale și beneficiind de un lobby eficient, firmele multinaționale, unde se concentrează în mare parte activitatea de cercetare-dezvoltare a lumii, au determinat propriile guverne, să insiste asupra reglementării internaționale a drepturilor de proprietate intelectuală. Prin urmare a fost adoptat Acordul TRIP (Trade – Related Intellectual Property) la finalul Rundei Uruguay. Astfel de reglementări asigură exclusivitatea anumitor industrii în fabricarea și comercializarea produselor obținute pe baza drepturilor de proprietate intelectuală, fapt justificat în parte de cheltuielile și riscurile majore pe care le presupune activitatea de cercetare. Pe de altă parte, aceste industrii, plasate de regulă în țările dezvoltate, în lipsa competiției au posibilitatea de a majora substanțial prețurile, obținând profituri nefirești de mari. În aceste condiții produsele în cauză tind să devină inaccesibile pentru cetățenii țărilor în dezvoltare, astfel că profitul sperat de firme nu se materializează. Situația devine extrem de complicată, în domenii sensibile cum ar fi cel din industria farmaceutică, sector larg dezbătut în cadrul Rundei Uruguay începând cu anul 2001. Țările africane și cele din America Latină, cu o populație afectată într-o proporție însemnată de virusul HIV, s-au văzut practic în imposibilitatea asigurării medicamentelor, pentru proprii cetățeni. Firmele multinațioanle occidentale au impus la medicamentele fabricate pentru tratarea SIDA prețuri care asigurau profituri de câteva ori mai mari decât cele normale. La aceasta s-a adăugat și interzicerea producerii de medicamente generice pentru țări ca Brazilia, Africa de Sud etc. care dispuneau de capacități de producție în domeniu. Întârzierea în găsirea de soluții viabile a periclitat existența fizică a milioane de cetățeni concentrați în state sărace. Manifestațiile de amploare organizate în favoarea celor bolnavi au determinat o oarecare reducere la prețul medicamentelor pentru tratarea SIDA. Țările în dezvoltare, cu o economie ceva mai puternică, au reușit să negocieze o reducere cât de cât semnificativă a prețurilor la astfel de medicamente, pe când țările mai sărace, în lipsa unor capacități de negociere rezonabile, au trebuit să plătească în continuare prețuri nedrept de mari.

Reglementările referitoare la proprietatea intelectuală dau posibilitatea guvernelor, ca în situații grave, deci limitate numeric, să acorde licențe obligatorii pentru a permite într-o mai mare măsură utilizarea tehnologiilor în scopul realizării unor produse de mare necesitate, cum sunt medicamentele. În astfel de cazuri, pentru acordarea licențelor obligatorii, guvernele nu trebuie să ceară acordul prealabil al firmelor ce dețin licențele. Un fapt regretabil este că țările cele mai sărace, care nu dispun de dotările tehnice necesare producerii medicamentelor generice, se văd lipsite și de posibilitatea importării acestora din țările emergente, unde se produc la prețuri acceptabile. Reglementările internaționale interzic comercializarea prin export-import a medicamentelor generice. Situația grea în care se află țările sărace sub aspectul drepturilor rezultate din proprietatea intelectuală, se datorează posibilităților limitate de informare și de susținere a punctelor de vedere în cazul negocierilor aferente Rundei Uruguay. Unele țări mai puțin dezvoltate nu au conștientizat nici în momentul semnării acordurilor, eforturile financiare pe care trebuie să le întreprindă pentru implementarea măsurilor în domeniul proprietății intelectuale, eforturi care depășesc cu mult posibilitățile financiare ale statelor în cauză. Sunt destule țări sărace care nu-și permit o reprezentare permanentă la OMC, costurile anuale generate de o astfel de inițiativă apropiindu-se de un milion de dolari.

În cadul Conferinței Ministeriale a OMC, desfășurată la Seattle în anul 1999, țările dezvoltate au încercat să impună ajungerea la înțelegeri privitoare la protecția mediului și la condițiile de muncă. Țările în dezvoltare au considerat inacceptabilă această inițiativă care ar fi implicat costuri imense pentru atingerea criteriilor existente în occident în cele două domenii, fapt ce ar fi determinat creșterea avantajelor țărilor dezvoltate în contextul existenței unui comerț liberalizat pe plan mondial. Circumspecția țărilor în dezvoltare și puternicele proteste de stradă oraganizate în Seattle, au făcut ca întrunirea să se încheie, fără a se înregistra un rezultat final cât de cât palpabil.

Următoarea Conferință Ministerială a fost organizată la Doha (Qatar), în anul 2001. Opțiunea pentru o astfel de localitate îndepărtată a fost determinată de încercarea de a limita protestele antiglobaliștilor pe perioada desfășurării tratativelor. S-a dorit recăpătarea încrederii într-un comerț internațional, reglementat pe baze multilaterale, încredere afectată de neîmplinirile întâlnirii de la Seattle. Mânate de dorința obținerii unui succes, fie el și formal, țările avansate au încercat demararea unor noi negocieri, denumite „Runda Dezvoltării”, care să înlăture asimetriile acordurilor anterioare și să accelereze dezvoltarea economică a țărilor sărace. De teamă că o dată lansate negocierile vor fi nevoite să accepte pretențiile celor puternici, țările în dezvoltare nu au dat curs propunerilor ce li s-au făcut.

Încercarea țărilor dezvoltate de a impune pe agenda întâlnirii de la Cancun (Mexic), în anul 2003, problema referitoare la diminuarea barierelor tarifare la categoriile de bunuri și servicii unde dețineau avantaj competitiv, și refuzul acestora de a se negocia reducerea subvențiilor în domeniul agriculturii, cu consecințe directe asupra exporturilor provenite din țări în dezvoltare, au făcut ca demersul de a finaliza „Runda Dezvoltării” să rămână la stadiul de intenție. Întreruperea discuțiilor a fost bruscă și cu consecințe negative inclusiv în planul imaginii.

Reuniunea de la Hong Kong, din anul 2005, a reprezentat un progres, țările dezvoltate făcând propuneri mult mai pragmatice legate de eliminarea subvențiilor la export. Au continuat și discuțiile cu privire la reducerea taxelor vamale și la drepturile ce derivă din proprietatea intelectuală.

În mod normal o nouă Conferință a Miniștrilor, trebuia organizată în anul 2007, lucru care nu s-a întâmplat. Astfel, următoarea întâlnire a miniștrilor țărilor membre OMC s-a desfășurat la Geneva în perioada 13 noiembrie – 2 decembrie 2009, nefiind nepărat o reuniune de negocieri. Prin întrunirea de la Geneva s-a urmărit inițierea procesului de reorientare a funcționării OMC și trimiterea unor semnale bine conturate către toate țările lumii referitoare la obiectivele organizației. S-a avut în vedere în acest sens: monitorizarea disputelor cu privire la aplicarea acordurilor convenite, problematica acordării asistenței tehnice și guvernamentale, impactul crizei financiare globale asupra țărilor în dezvoltare și stadiile în care se află țările în tentativa lor de accedere la OMC. În finalul Conferinței s-a convenit continuarea planului de liberalizare a schimburilor comerciale, astfel încât acestea să se încheie la finele anului 2010. Ajungerea la un acord pe agricultură și la o nouă înțelegere legată de liberalizarea produselor industriale este un demers anevoios, implicând eforturi și compromisuri din partea tuturor țărilor membre.

Din perspectivă declarativă, GATT și ulterior OMC, prin negocierile organizate și acțiunile întreprinse trebuie să asigure cadrul de derulare a comerțului internațional, care să faciliteze creșterea veniturilor pentru toate țările membre. Realitatea demonstrează că lucrurile nu stau chiar așa. Țările continuă să participe la manifestările OMC în speranța că veniturile suplimentare obținute depășesc costurile generate de aplicarea acordurilor convenite. Trebuie să se acționeze în direcția realizării unui regim comercial echitabil la nivel mondial. S-ar da astfel șansa țărilor sărace să se dezvolte prin intensificarea participării lor la circuitul comercial internațioanal.

Fondul Monetar Internațional

Inițierea înființării Fondului Monetar Internațional (FMI) a aparținut cu precădere SUA și oarecum Marii Britanii. Prin negocierile de la Bretton Woods, din iulie 1944, s-au pus bazele formării FMI și Băncii Mondiale. La tratativele de la Bretton Woods au luat parte delegați din patruzeci și cinci de țări, printre care și Uniunea Sovietică. FMI a debutat în lumea financiară, în mai 1946, numărul țărilor membre în acel moment fiind de 31. Sediul general a fost stabilit la Washington. În prezent, în cadrul FMI activează 186 de țări.

În conformitate cu informațiile postate pe site-ul oficial al FMI, această organizație promovează cooperarea monetară la nivel mondial, creează cadrul pentru asigurarea stabilității financiare, stimulează amplificarea comerțului global, este interesată în problematica ocupării forței de muncă, întreprinde măsuri pentru creșterea economiei durabile și pentru combaterea sărăciei.

Structura de conducere a FMI include: Consiliul Guvernatorilor și Consiliul Exectutiv.

Afacerile ordinare ale fondului sunt gestionate de Directorul General, activitatea acestuia fiind supervizată de Consiliul Executiv. Totodată, directorul general se ocupă direct de politica de personal a FMI, în structura acestuia fiind incluși aproape 2.500 de funcționari. De la înființare până în prezent s-a respectat regula ca Directorul General al FMI să parvină din Europa, iar Președintele Băncii Mondiale să fie din SUA.

O dată cu dobândirea calității de membru, fiecărui stat i se subscrie o cotă, care reprezintă de fapt obolul financiar pe care noul venit trebuie să-l verse către FMI. Pentru fiecare stat cota ține cont de valoarea PIB-ului și de gradul de deschidere specific economiei naționale respective. Cotele totale subscrise s-au cifrat la jumătatea anului 2009, la 216,7 miliarde DST, ceea ce echivalează cu 323,3 miliarde dolari. Modificarea cotelor reprezintă un atribut al Consiliului Executiv și se realizează la intervale de cinci ani. Votul fiecărui stat este direct proporțional cu ponderea cotei deținute de acesta în totalul cotelor subscrise în cadrul FMI. Cum deciziile majore se iau cu cel puțin 85% din numărul total de voturi, înseamnă că SUA cu 16,74% din voturi este singurul stat din lume care dispune de drept de veto în tranșarea problemelor cu adevărat importante ce se discută în cadrul FMI. În ultimii trei ani s-a înregistrat o tendință de creștere a puterii de vot în cazul țărilor în dezvoltare, urmărindu-se adaptarea la noile realități economice. Conform declarațiilor oficialilor FMI, această tendință care poate fi considerată timidă, se va menține și în următorii ani.

DST este un coș valutar ponderat, în componența căruia intră în ordinea importanței: dolarul american, euro, yenul janonez și lira sterlină britanică. Nivelul DST se modifică periodic de către FMI, funcție de evoluția înregistrată de cele 4 valute. Emise de către FMI, DST intră în rezerva valutară a băncilor centrale neputând fi deținute de către cetățeni, firme, bănci comerciale etc. Cu DST pot fi achiziționate numai valute, fiind excluse orice produse, servicii etc.

Principiul atribuit FMI este de a supraveghea și de a regla sistemul monetar internațional. Supravegherea politicilor monetare și a ratelor de schimb promovate de statele membre, acordarea de asistență tehnică și formularea de recomandări cu precădere pentru țările mai puțin potente financiar și acordarea de credite în anumite condiții țărilor aflate în impas, reprezintă activitățile esențiale pe care trebuie să le desfășoare FMI, în calitatea sa de așa-zis manager al sistemului monetar internațional.

Mai nou, FMI trebuie sa facă față problemelor complexe induse de actuala criză financiară globală, fapt ce a condus la reconsiderarea poziției instituției pe piața financiară internațională. Greutățile financiare cu care se confruntă multe state au făcut să crească semnificativ nevoia de creditare externă. Pentru a răspunde solicitărilor lansate în această direcție, FMI a reușit o majorare accentuată a resurselor de creditare, care au ajuns la 750 miliarde dolari, ceea ce înseamnă o creștere cu aproximativ 200% față de nivelul precedent.

Faptul că, pe de o parte, puterea votului în cadrul FMI este distribuită în proporție de 2/3 în favoarea țărilor dezvoltate, iar pe de altă parte, principalii solicitanți de credite sunt statele în dezvoltare explică în mare parte activitatea controversată desfășurată de această instituție.

Statele care solicită ajutorul financiar al FMI trebuie să accepte condițiile, să zicem, negociate cu FMI și să aplice programul de ajustare structurală convenit. Un acord parafat cu FMI este perceput ca un semnal pozitiv atât de către băncile internaționale, inclusiv private, cât și de către firmele multinaționale. Astfel, pentru statul respectiv apare oportunitatea obținerii unor credite externe, în condiții relativ avantajoase, și posibilitatea de creștere a volumului investițiilor străine directe atrase etc. Dacă pe parcursul derulării acordului statul respectiv nu duce la îndeplinire obligațiile pe care și le-a asumat, FMI suspendă virarea următoarelor tranșe din creditul convenit.

„Rețeta” prescrisă de FMI pentru tratamentul țărilor aflate la nevoie cuprinde direcții de acțiune ce pot fi catalogate ca universale și care vor fi abordate în paragrafele următoare.

Din dorința de a menține inflația în limite acceptabile, FMI impune țărilor solicitante reducerea deficitelor bugetare prin mărirea veniturilor și reducerea cheltuielilor. Disponibilitățile bugetare sunt utilizate pentru achitarea datoriilor externe și pentru efectuarea de investiții pe termen lung. Rezultatul s-a concretizat, de cele mai multe ori, în creșterea alarmantă a șomajului și în prăbușirea nivelului de trai al populației. Totodată, are loc o comprimare drastică a consumului care, combinată cu creșterea taxelor vamale și cu devalorizarea monedei naționale, au repercursiuni directe asupra reducerii importurilor din țările vecine, generând astfel fenomenul cunoscut sub denumirea de contagiunea crizei. Uneori, sub influența revoltelor populare, guvernele încalcă obligațiile asumate în fața FMI, denunțând astfel acordurile încheiate. Unul dintre cazurile tipice este cel al Egiptului, unde pâinea reprezintă de departe cel mai consumat aliment. Pentru a face pâinea accesibilă maselor populare, deci pentru a controla acest domeniu de activitate, statul egiptean a devenit proprietarul celei mai mari părți din industria panificației. Subvențiile anuale care s-au îndreptat către acest sector au fost de ordinul a multor sute de milioane de dolari. În anul 1977, când din rațiuni ce țin de încurajarea economiei de piață și de diminuarea risipei, guvernul egiptean a majorat prețul la pâine, puternicile manifestări populare ce au urmat au determinat autoritățile egiptene să renunțe la această măsură.

Insistența FMI pentru ca statele aflate în criză să întreprindă măsuri pentru creșterea ratei dobânzii la creditele interne a avut drept scop prevenirea scurgerii de valută în cantitate mare către exterior, dar și stimularea exporturilor concomitent cu diminuarea importurilor. Dacă mai avem în vedere și faptul că o bună parte din creditele acordate de FMI au avut ca destinație creșterea rezervei valutare deținută de băncile centrale, putem spune că aceste demersuri au condus la asigurarea lichidităților pentru plata creditorilor străini inclusiv a băncilor private străine. De regulă, băncile private străine, în momentul apariției simptomelor unei crize, cer statului debitor returnarea rapidă a sumelor împrumutate. Se transferă, de fapt, criza din sistemul bancar privat către statele sărace. Alți profitori, în astfel de situații, sunt păturile bogate din aceste state, care beneficiind de un curs favorabil, transformă sumele deținute în monedă națională în valute puternice, pe care ulterior le transferă în țări cu economie sigură, cu consecințe negative asupra propriilor state. Exemplificator este cazul Rusiei și Mexicului.

Liberalizarea rapidă a piețelor de capital, aferentă tuturor statelor, inclusiv a celor în dezvoltare, solicitată de FMI determină într-o primă fază intrări de capital în țările respective, sporind astfel lichiditățile acestora. Se deschide însă calea și pentru speculatorii străini. Atacurile speculatorilor asupra monedei naționale, cum a fost cazul Thailandei și Indoneziei în 1997, a determinat o reducere masivă a cursului valutar pentru cele două monede, provocând o adevărată hemoragie a capitalurilor către piețele străine. Efortul băncilor centrale, care au cheltuit miliarde de dolari pentru a menține un curs credibil, au eșuat, determinând regionalizarea crizei în Asia de Est.

Sub motivul că statul este un prost administrator, cum de altfel s-a și dovedit în multe cazuri, FMI a impus privatizarea rapidă a firmelor de stat. De același tratament au beneficiat și firmele de stat din producerea și distribuirea de energie electrică, petrol, gaze, apă etc., cu alte cuvinte, societăți comerciale din domenii strategice și, inevitabil, cu grad mare de profitabilitate. Țările în tranziție, dar și altele cum este cazul Argentinei, au întreprins astfel de procese ce au condus pe termen scurt la creșterea lichidităților, dar pe termen mediu și lung statele au pierdut importante surse de venit. Totodată unele monopoluri de stat s-au transformat în monopoluri private și, mai mult, trebuie avut în vedere că deseori firmele achizitoare sunt companii multinaționale originare din alte țări.

Consecința comună a măsurilor impuse de FMI pentru țările aflate la nevoie s-a concretizat în creșterea lichidităților externe, făcându-i fericiți pe creditorii străini și agravând problemele economice și sociale cu care se confruntă așa-zisa Lumea a Treia. Totodată, se apreciază că intervențiile dure ale FMI, pe lângă deprecierea standardului de viață, au afectat grav domeniul sanitar. Conform unui studiu efectuat în Europa Centrală și de Est de către Public Library of Science, condiționările impuse de FMI în 21 de țări ale zonei au dus la creșterea cu 16,6% a deceselor pricinuite de tuberculoză.

Paradoxal, FMI, care este controlat de cele mai avansate democrații din lume, a pompat, în trecut, sume importante în țările aflate sub dictaturi militare. Acest fapt a privat statele democratice de obținerea unor surse de finanțare de care aveau mare nevoie. Exemplele Braziliei, Argentinei, Etiopiei, Nigeriei, Somaliei, Sudanului etc. sunt edificatoare în acest sens.

O atitudine discutabilă a manifestat-o FMI în cazul Chile. Mare producător de cupru, statul chilian a hotărât la jumătatea anilor 80, constituirea unui fond de stabilizare, favorizat fiind și de prețul ridicat al acestui metal în perioada amintită. Cu toate că în ultimii 20 de ani economia chiliană se dovedise a fi bine închegată, atunci când guvernul chilian a considerat că are nevoie să utilizeze bani din fond, avertismentul FMI a fost că va considera banii consumați drept deficit bugetar. Din dorința de a evita o luare de poziție ostilă din partea FMI, cu repercursiuni asupra creșterii dobânzilor de către creditorii externi, statul chilian a renunțat la acest demers.

Numirea de funcționari de prim rang în cadrul FMI, a unor persoane care provin din corporații internaționale, mai ales din domeniul financiar, dar și traseul invers, pot trezi suspiciuni legate de activitatea organizației.

Impunerea în linii mari a acelorași condiționări țărilor care solicită ajutor financiar, fară a ține cont într-o măsură suficientă, de particularitățile economice, sociale, culturale ale fiecărui stat reprezintă o altă critică adusă în ultimul timp FMI.

Tratamentul dur la care sunt supuse, substituirea dreptului fiecărui stat de a hotărî în privința politicilor naționale, cu condiționări emanate de o organizație care nu este democratic aleasă și ale cărei orientări se fundamentează pe liberalizarea activităților economice și financiare, determină multe țări în dezvoltare să afișeze o poziție rezervată față de FMI. Criticii susțin că în ultimii treizeci de ani, peste o sută de țări care au cunoscut experiența colaborării cu FMI au fost expuse unor crize ulterioare.

Imperfecțiunile din activitatea FMI au determinat probabil apariția, în anul 1997, a Fondului Monetar Asiatic, având în China și Japonia principalii săi finanțatori. Succesele economice remarcabile ce au caracterizat economia chineză a făcut din aceasta un mare finanțator pe plan mondial. Posesoare a unor rezerve valutare, la finele anului 2009 de aproape 2.400 miliarde dolari, China a devenit cel mai mare creditor al SUA, împrumutând în același timp țări precum Iran, Cuba, Venezuela, Coreea de Nord etc. Observăm că această categorie de țări se află în relații tensionate cu SUA. Nu trebuie neglijate nici creditele pe care China le-a acordat Sudanului, Angolei, Rusiei, Moldovei etc. Greutățile impuse de finanțarea Greciei, în contextul actualei crize financiare globale, au acreditat ideea înființării unei instituții financiare la nivel european, similară FMI, care să se preocupe de stabilizarea financiară în cadrul UE.

Toate aceste aprecieri, dar și pozițiile tranșante adoptate de o serie de analiști economici nu trebuie să prefigureze ideea desființării FMI. O democratizare a activității, prin creșterea rolului țărilor în dezvoltare și o umanizare a atitudinii FMI prin impunerea de condiționalități atât statelor care se împrumută, cât și creditorilor străini se impun a fi înfăptuite. Un FMI reformat care să contribuie la creșterea economică sănătoasă a țărilor defavorizate, cu consecințe directe asupra îmbunătățirii calității vieții celor săraci ar trebui să se preocupe de menținerea stabilității financiare la nivel global, uitilizând ca instrumentar de lucru creditele pe termen scurt.

Grupul Băncii Mondiale

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) a fost înființată o dată cu FMI, în anul 1944, scopul acestei acțiuni fiind finanțarea și reconstrucția țărilor europene afectate de război. Ulterior, pe măsură ce planul Marshall a asigurat un flux suficient de capital către Europa, BIRD și-a îndreptat atenția către țările în dezvoltare. De-a lungul timpului BIRD a avut intervenții în special în procesele de reconstrucție, fie că a fost vorba de situații post-conflictuale (unele țări din fosta Iugoslavie), fie că a fost vorba de cataclisme naturale (cutremurele din Turcia, uraganele din America Centrală etc.). Activitatea BIRD s-a axat din ce în ce mai mult pe finanțarea dezvoltării țărilor rămase în urmă, contribuind astfel la diminuarea sărăciei globale.

BIRD este cunoscută sub denumirea generică de Banca Mondială. Tot generic este și termenul de Grup al Băncii Mondiale, care alături de BIRD cuprinde o serie de instituții de profil, ce și-au început activitatea ulterior.

Pentru a adera la BIRD țara în cauză trebuie să fie mai întâi membră a FMI. Conducerea BIRD este asigurată de Consiliul Guvernatorilor, în care fiecare țară numește un membru titular și un membru supleant. De regulă sunt vizați ministrul finanțelor sau guvernatorul băncii centrale. BIRD are în portofoliu său aproximativ 1800 proiecte de finanțare. Pentru a-și întării resursele de finanțare BIRD colectează fonduri prin emisiuni de obligațiuni cu rating AAA. Împrumuturile BIRD sunt acordate guvernelor cu o dobândă mai mare cu numai 0,5 puncte procentuale, față de costul mediu obținut de lansarea obligațiunilor pe piețele de capital, existând însă două condiționări. Prima este legată de punerea la dispoziție a garanțiilor guvernamentale, iar ce-a de a doua are în vedere faptul că banca oferă, în general, sumele în valută necesare proiectului, urmând ca țara în cauză să finanțeze din surse proprii, partea din proiect ce vizează consumuri interne de forță de muncă, materii prime, transport etc. Creditele se acordă pe termen mediu și lung, durata maximă fiind de obicei de 15-20 de ani.

Profilul creditelor acordate de BIRD s-a modificat, așa cum am precizat, o dată cu trecerea timpului. Succesiunea a fost următoarea: credite pentru dezvoltarea infrastructurii, transporturilor, producerii și distribuirii energiei electrice, credite pentru combaterea sărăciei, credite pentru ajustarea structurală și sectorială, credite pentu refinanțarea împrumuturilor primite în general de la bănci și credite pentru protecția mediului. Aceste credite impun anumite condiționări pe care trebuie să le îndeplinească statul beneficiar tocmai în ideea atingerii scopului de a se asigura o dezvoltare economică sănătoasă.

În structura Grupului Băncii Mondiale, alături de BIRD, intră următoarele instituții:

Corporația Financiară Internațională (CFI/IFC) a fost înființată în anul 1956, pentru a finanța afacerile din domeniul privat. Guvernele, prin garantarea acestor credite, devin responsabile, monitorizând activitățile respective. Asigurând surse de finanțare pentru firme private, sunt valorificate oportunități în zone și sectoare cu risc sporit, insuficient capitalizate și neinteresante pentru creditorii obișnuiți. Numărul de țări membre CFI este de 182.

Asociația Internațională de Dezvoltare (AID/IDA) a fost creată în anul 1960, cei 169 de membri fiind repartizați în două grupuri. În primul grup sunt incluse 22 de state industrializate și mari producătoare de petrol, iar în cel de-al doilea grup restul țărilor. În timp ce țările din primul grup plătesc contribuția financiară la AID în valută convertibilă, țările mai puțin dezvoltate, din grupa a doua, își achită obligațiile în proporție de 10% în valută convertibilă, iar restul de 90% în monedă națională. Practic AID oferă credite în condiții foarte avantajoase țărilor sărace. Durata de acordare a creditelor este foarte mare, ajungându-se până la 40 de ani cu o perioadă de grație de 10 ani, iar dobânzile sunt reduse sau chiar nule. Prin acest demers se urmărește îmbunătățirea situației în domenii extrem de importante, ca sănătatea, învățământul, asigurarea apei potabile etc.

Centrul Informațional de Reglementare a Conflictelor în Domeniul Investițiilor (CIRCDI/ICSID) fondat în anul 1966, are 144 de țări membre. Prin activitățile de informare, negociere și arbitraj în domeniul investițiilor, CIRCDI urmărește întărirea încrederii investitorilor de a efectua transferuri de capital, tehnologii etc. către țările în dezvoltare.

Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor (AGMI/MIGA), înființată în 1988, numără în prezent 175 de membri. Obiectul de activitate specific acestei agenții este reprezentat de acordarea de garanții pentru împrumuturi finanțate privat și destinate sectorului privat din țările în dezvoltare. Pe lângă suplimentarea surselor de finanțare are loc și o îmbunătățire a climatului de afaceri în țări debitoare.

Cap II. OPERAȚIUNI COMERCIALE COMBINATE

Operațiunile comerciale combinate se referă la schimburile internaționale ce cuprind activități de import, export, prestări servicii etc., care sunt integrate într-un mecanism de derulare complex. De regulă, sunt necesare două sau mai multe contracte între care există anumite legături, consecința reprezentând-o gradul de risc mai ridicat.

Conform practicii internaționale, formele pe care le îmbracă operațiunile combinate sunt: contrapartida, switch-ul, reexportul și lohn-ul.

2.1. Comerțul în contrapartidă

2.1.1. Concept și evoluție istorică

Specialiștii în domeniu apreciază că nu există o definiție universal acceptată a contrapartidei.

În sens restrâns, „în expresia sa cea mai sintetică, contrapartida constă în combinarea unei tranzacții de cumpărare cu una de vânzare”1. În sens larg, prin această operațiune se înțeleg toate formele de coordonare bilaterală a schimburilor dintre parteneri, inclusiv cele din cadrul acțiunilor de cooperare economică internațională.

Schimburile în contrapartidă determină diminuarea sau chiar eliminarea instrumentelor de plată, care sunt substituite de livrările reciproce de mărfuri și servicii adăugându-se în multe cazuri o serie de aranjamente financiare. Scopul contrapartidei constă în egalizarea sau echilibrarea, cel puțin parțială a cheltuielilor în valută făcute de către parteneri.

La baza operațiunilor în contrapartidă se află cea mai veche formă a comerțului, trocul, respectiv schimbul de marfă contra marfă, care a precedat apariția banilor. Astăzi, vechiul dicton latin din perioada de înflorire a trocului „îți dau ca să-mi dai”, ce exprima necesitatea achiziționării de bunuri, a devenit în zilele noastre „îți iau (cumpăr) ca să-mi iei”, evidențiind că în perioada contemporană este mai greu să vinzi decât să cumperi.

În orânduirile precapitaliste, ori de câte ori, banii sau alt echivalent au fost insuficienți, ori nu au prezentat încredere, schimbul marfă contra marfă a cunoscut o extindere mai mare sau mai mică. Un comerț înfloritor se dezvolta în acest fel de către negustorii fenicieni care traversau Mediterana cu circa 3000 de ani în urmă. De asemenea, în antichitate, grecii, mesopotamienii, perșii foloseau intens schimburile marfă contra marfă.

În condițiile evoluției capitalismului, a dezvoltării și perfecționării sistemului monetar asistăm la reducerea acestui tip de schimburi, el manifestându-se în mod cu totul sporadic, mai ales între țări mai puțin dezvoltate, precum și între mici producători de mărfuri.

Deși capitalismul dezvoltat a însemnat negarea propriu-zisă a schimbului de marfă contra marfă, în perioada de debut a acestui mod de producție, contrapartida s-a manifestat haotic, uneori îmbrăcând forme curioase. În acest sens, a rămas de referință anul 1626, când Peter Minuit, care lucra pentru Compania Olandeză a Indiilor Orientale, a vândut vite, brelocuri și pături în valoare de 24 de dolari contra Insulei Manhattan (pe care se află astăzi orașul New York).

Pe plan internațional, prima perioadă a afirmării schimburilor în contrapartidă a fost între anii 1920-1930, în America Latină, unde aproape tot comerțul se realiza pe baza acestui sistem, datorită unei penurii acute de rezerve de aur. Țările cele mai active erau Venezuela, Ecuador, Chile și Argentina, care până în anii '50 derulau prin operațiuni de contrapartidă circa 90% din comerțul intraregional total. Obiectul acestuia îl constituiau produsele petroliere, resursele naturale, minereul, lemnul, produsele agricole etc. După anii 50, constatăm o diminuare a acestei forme de comerț, fapt evidențiat de acordurile bilaterale de contrapartidă care s-au redus în comerțul regional ca urmare a afirmării unor metode îmbunătățite de plăți internaționale și a constituirii ALACL (Asociația Latino-Americană de Comerț Liber).

Contrapartida s-a extins și în alte zone, în special în perioadele de regres și recesiune economică (1929-1933). O revitalizare puternică a acesteia, se produce după cel de-al doilea război mondial. În anii 1948-1949, datorită marilor probleme economice și financiare cu care s-au confruntat țările din Europa de Vest participante la război. Tranzacțiile în contrapartidă au reprezentat o formă temporară, dar deosebit de importantă de derulare a schimburilor comerciale postbelice. Astfel, numai între anii 1948-1949 erau în vigoare circa 400 de acorduri bilaterale de clearing încheiate de către țările vest-europene, folosite atât ca mecanism de încurajare a exporturilor, cât și de evitare a utilizării valutei convertibile în finanțarea importurilor1.

Comerțul în contrapartidă s-a dezvoltat și pe o scară mai redusă după anul 1950 în țările Africii și Asiei în care eforturile de accelerare a dezvoltării economice și, pe această cale de sporire a participării la schimburile internaționale, s-au sprijinit pe extinderea comerțului bilateral și intraregional clasic.

Începând cu anii ’60, contrapartida cunoaște un puternic impuls imprimat de către țările est-europene și, în special, de către URSS. Totodată, țări în curs de dezvoltare din cele trei continente și-au extins, începând cu acest deceniu, schimburile dincolo de cadrul regional, plasându-și, prin aranjamente de contrapartidă, surplusurile de materii prime și unele mărfuri agricole. Este cazul unor țări ca: Argentina, Brazilia, Columbia, Cuba, India, Indonezia, Mexic și Sri Lanka.

Criza petrolieră din 1974, ca și celelalte fenomene care au avut loc în economia mondială în următorii ani, au dus la reconsiderarea poziției față de comerțul în contrapartidă, inclusiv a unora dintre țările occidentale dezvoltate cum sunt: Franța, Germania, Marea Britanie, Austria, Spania și Italia care au încheiat acorduri comerciale pe termen lung și au creat firme specializate pentru negocierea, tranzacționarea și derularea operațiunilor de acest tip. Acordurile respective au avut ca scop atât operațiuni pur comerciale, cât și acțiuni de cooperare industrială, tehnico-științifică etc., aportul părților fiind total sau parțial rambursat în produse sau servicii și nu cash.

Tranzacțiile internaționale în contrapartidă au cunoscut în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, cât și în prima parte a actualului deceniu o creștere importantă. Istoria recentă a operațiunilor în contrapartidă ne demonstrează că acestea constituie o modalitate concretă de desfacere pe piețele externe și în același timp de asigurare a aprovizionării de pe piețele respective. Un exemplu actual se referă la orașul Nemuro, din Japonia, situat în estul insulei Hokkaido, care a devenit locul unui comerț de frontieră agitat și intens. În fiecare săptămână, vasele de pescuit rusești acostează în portul Nagasaki cărând tone de crabi. În timp ce unii din membrii echipajului dirijează desfacerea la piața de pește, alții se duc pe chei pentru a achiziționa mașini vechi. Vasele încărcate cu mașini, pleacă către porturile Sakhalin sau Vladivostok.

Datorită declinului continuu al rublei, crabii au devenit o unitate stabilă de schimb în comerțul regional. Negoțul cu crabi i-a îmbogățit pe unii și a dezavantajat pe alții. Unii lucrători din industria peștelui din orașul Nemuro sunt nemulțumiți deoarece crabii rusești le reduc profiturile. Consumatorii sunt în mod cert câștigați, având posibilitatea de a consuma cel mai gustos crab din lume la prețuri mici datorită aprovizionării în creștere. Vânzătorii cu amănuntul și magazinele second hand câștigă din vânzările la export către vizitatorii ruși. Comerțul înfloritor a afectat deja peisajul din Nemuro. Au început să apară semne și în Rusia precum: hoteluri, construcții publice și unele magazine. Centrul de Informații Japonezo-Rus a fost inaugurat în august 1992 având în conducere doi japonezi cunoscători ai limbii ruse. Au fost construite școli în Nemuro pentru elevii ruși.

Alte exemple de schimburi internaționale în contrapartidă au rămas celebre. General Motors a făcut schimb cu automobile contra unui tren de fructe de pădure. Control Data a dat un computer pentru un set de mobilă din Polonia, sau pentru un set de covoare din Ungaria. Ford a făcut comerț cu automobile în schimbul unor piei de oaie din Uruguay, cartofi din Spania, toalete ecologice din Finlanda, macarale din Norvegia și cafea din Columbia.

În perioada anilor ’80, utilizarea oficială a schimburilor în contrapartidă a crescut în mod constant. Dacă, în 1972 modalitatea era folosită de numai 15 țări, în 1979, numărul țărilor care practicau schimburile în contrapartidă era de 27, iar în 1989 ajunsese la 94.

Estimările legate de ponderea schimburilor globale în contrapartidă în volumul total al comerțului mondial variază foarte mult. Un grup de experți a stabilit că procentul din comerțul mondial finanțat prin intermediul tranzacțiilor în contrapartidă este cuprins între 20 și 25 la sută. Această estimare intră în conflict cu datele FMI, care consideră că schimburile în contrapartidă joacă un rol redus în comerțul mondial. Totuși, dacă sunt considerate toate tranzacțiile comerciale care au la bază contrapartida, estimarea de 20–25% este rezonabilă.

2.1.2. Elemente pro și contra amplificării schimburilor în contrapartidă

Cu toate controversele pe care le-au ridicat, schimburile comerciale în contrapartidă, s-au impus în ultimele decenii ca o alternativă serioasă la operațiunile de import-export clasice.

O primă cauză o reprezintă criza datoriei mondiale ce a determinat greutăți deosebite în finanțarea importurilor.

Multe țări, în special cele în curs de dezvoltare, pur și simplu nu pot obține creditul comercial sau asistența financiară necesară pentru a putea plăti importurile dorite. Țările foarte îndatorate au început să utilizeze schimburile în contrapartidă pentru a menține cel puțin un slab aflux de produse. Mai mult, utilizarea schimburilor în contrapartidă permite o reducere mascată a prețurilor care este greu de depistat, evitându-se sancțiunile impuse de organismele internaționale în aceste situații. În particular, pe piețele de mărfuri pe care sunt prezente înțelegerile de cartel, precum petrolul și agricultura, acest avantaj poate fi foarte util producătorului. De exemplu, folosind petrolul în contrapartidă cu echipament industrial, o “reducere la negru” (prin folosirea unui preț mai mare pentru produsele procurate) poate mări cota de piață.

O a doua cauză pentru sporirea schimburilor în contrapartidă constă în faptul că multe țări răspund din nou favorabil noțiunii de schimburi bilaterale. Ghidându-se după expresia “ajută-mă să te ajut”, preferă să deruleze schimburi în bunuri cu țări ce reprezintă principalii lor parteneri de afaceri.

Schimbul în contrapartidă este de asemenea, de multe ori văzut de către firme și națiuni cu interese asemănătoare ca fiind un excelent mecanism de penetrare a noi piețe. Când un producător consideră că marketingul nu este punctul său forte, în special în zona produselor ce se bucură de o competiție internațională puternică, vede schimbul în contrapartidă ca fiindu-i folositor. De obicei, producătorul speră că partea ce primește bunurile va deveni un nou distribuitor, deschizând noi canale internaționale de marketing.

Schimbul în contrapartidă este foarte căutat în multe țări cu economii enorme, dar cu monedă slabă și economie de piață slab dezvoltată precum China, CSI și țările din fostul bloc de Est, dar și de altele constrânse financiar, cum sunt cele din America de Sud și lumea a treia, angajarea în astfel de tranzacții putând conduce la oportunități majore de creștere pentru firmă.

În condițiile creșterii competitivității pe piețele mondiale, schimbul în contrapartidă poate fi un mijloc bun de atragere de noi cumpărători. Furnizând produse însoțite de serviciile aferente, vânzătorul în contrapartidă își diferențiază efectiv produsele de cele ale competitorilor.

Prin contrapartidă există posibilitatea diversificării mărfurilor ce se adresează unei piețe țintă, cu consecințe benefice asupra consumatorilor.

Contrapartida creează condițiile derulării cooperării în producție între state, contribuind astfel și la realizarea unui transfer de cunoștințe tehnice și tehnologie.

În fine, schimbul în contrapartidă poate da stabilitate vânzărilor pe termen lung. Spre exemplu, dacă o firmă este legată de un contract privind schimbul în contrapartidă, va fi nevoită să se aprovizioneze cu produsul respectiv de la un furnizor anume, fie că vrea sau nu. Această stabilitate este în general foarte mult prețuită deoarece elimină, sau cel puțin reduce marile oscilații ale cererii și astfel permite o mai bună planificare. Prin urmare, schimbul în contrapartidă, poate servi drept mecanism important în transferul riscurilor de la producător spre un terț.

În ciuda tuturor acestor avantaje aparente ale schimbului în contrapartidă, există argumente economice puternice împotriva acestei activități. Acestea se bazează în principal pe elemente de eficiență. Așa cum afirma Samuelson: “trebuie să existe o coincidență a dorințelor, astfel încât, în afară de cazul în care un croitor flămând se întâmplă să găsească un fermier neîmbrăcat, care are atât mâncare, cât și dorința de a avea o pereche de pantaloni, nici unul nu poate face comerț ”.

În mod cert, schimbul în contrapartidă face ca surplusurile dintr-o țară să fie balansate cu deficitele din alta, în locul echilibrării uzuale pe baze multilaterale, conturile trebuind reglementate acum în relații bilaterale (țară cu țară) sau chiar tranzacție cu tranzacție. Sunt cazuri, nu puține la număr, când compensarea valorică a importurilor cu exporturile, este dificilă putând genera în timp blocaje care afectează derularea operațiunii în ansamblul său. Comerțul se bazează pe abilitatea celor două părți sau țări de a cumpăra bunuri specifice una de la alta, diminuându-se rolul concurenței. Ca rezultat, pot fi tranzacționate bunuri necompetitive. În consecință, capacitatea țărilor și a industriilor lor de a se ajuta structural pentru obținerea unei producții eficiente este scăzută. Așadar, schimbul în contrapartidă poate fi văzut ca un factor de erodare a calității, a eficienței producției și al scăderii consumului mondial.

Cu toată această opoziție bazată pe argumente economice, țările și companiile văd din ce în ce mai mult schimburile în contrapartidă ca pe o alternativă ce poate fi periculoasă, însă consideră că merită asumată.

2.1.3. Tipologia tranzacțiilor în contrapartidă

2.1.3.1. Compensațiile

Compensațiile (engl. compensations) reprezintă schimbul de marfă contra marfă, fără utilizarea mijloacelor de plată. Valoarea importului este compensată, de regulă, integral de valoarea exportului, baza juridică reprezentând-o un singur contract sau acord care se referă la ambele operațiuni. Funcție de sfera de cuprindere. Compensațiile pot fi individuale sau globale.

2.1.3.1.1. Compensațiile individuale

Acestea sunt tranzacții comerciale derulate între firme individuale, pe baza schimbului echivalent de mărfuri.

În actele normative din România, compensațiile individuale sunt echivalente cu operațiunile legate de import-export. Efectuarea de operațiuni legate la nivel de firmă este reglementată de H.G. nr. 276/1995, completată cu H.G. nr. 969/1996.

Licențele necesare agentului economic pentru desfășurarea de operațiuni legate erau eliberate de către Departamentul pentru Comerț Exterior și Promovare Economică din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reglementările din România impun ca mărfurile care se schimbă să aibă valori economice apropiate. Nu este agreat exportul unor materii prime rare sau greu regenerabile, de mare valoare economică în contrapartidă cu importul de produse obișnuite care nu sunt importante pentru consumul productiv sau casnic.

Compensațiile individuale pot fi clasificate pe baza numărului de firme angrenate în operațiuni în :

Simple, când se derulează între două firme din țări diferite, fiecare jucând dublu rol (de importator și de exportator), iar valorile mărfurilor livrate reciproc sunt egale, compensându-se în totalitate ;

Progresive, care la rândul lor pot fi:

Bilaterale, lărgite, la care iau parte cel puțin două firme din fiecare țară. Este necesară încheierea unui acord cadru între grupurile de firme din cele două țări. Compensația dintre cele două țări este totală, neefectuându-se plăți între acestea. Fiecare firmă acționează atât în calitate de exportator, cât și de importator. Sumele provenite de la importatorii dintr-o țară sunt folosite pentru plata exportatorilor din aceiași țară, plata efectuându-se în moneda lor națională;

Triunghiulare sau în lanț, când la operațiune participă firme din cel puțin trei țări. Firmele din țara A livrează mărfuri firmelor din țara B, acestea din urmă livrează mărfuri firmelor din țara C, care la rândul lor livrează mărfurile proprii firmelor din țara A, închizându-se astfel circuitul. Valorile exporturilor și importurilor efectuate de fiecare țară sunt egale, excluzându-se plățile dintre țări.

2.1.3.1.2. Compensațiile globale

Compensațiile globale vizează schimbul de mărfuri și prestările de servicii desfășurate între grupuri de firme, ramuri economice sau economii naționale în ansamblul lor. Aceste operațiuni le regăsim sub forma barterului și clearingului.

A) Barterul

În limbajul comercial, în mod deosebit în cel englez, noțiunea de „barter” are o diversitate de nuanțe și interpretări (compensație de grup, compensație complexă, clearing privat etc.). El este forma cea mai simplă, cea mai veche – am putea spune arhaică – de realizare a unui schimb de mărfuri în sistemul contrapartidei.

Așa cum realitatea a demonstrat-o plecând de la barterul prezentat în maniera relativ simplistă, până la barterul ce se efectuează între firme comerciale sau întreprinderi productive din țări diferite, este o distanță apreciabilă.

În forma sa cea mai simplă, barterul este o tranzacție comercială care constă în schimbul de bunuri și servicii de valoare egală, fără utilizarea banilor și fără antrenarea în relație a sistemului bancar și de credit.

Schimburile barterale, fiind considerate compensații globale, sunt reglementate de regulă pe baza acordurilor interguvernamentale ce prevăd mărfurile care fac obiectul operațiunii, raportul de schimb și termenele de realizare.

Raportul de schimb trebuie precizat, astfel încât fluctuația prețurilor internaționale să nu favorizeze, unilateral, o parte contractantă, în raport cu cealaltă. Dacă la mărfurile fungibile (materii prime, produse petroliere, cereale) prețurile pot fi fundamentate pe baza cotațiilor de bursă, în cazul produselor manufacturate nu există o asemenea posibilitate, existând riscul ca acestea să fie supraevaluate. Din acest motiv, acordurile de barter se încheie pentru o perioadă scurtă de timp, de regulă pentru un an.

Atunci când tranzacțiile necesită o perioadă de derulare completă mai mare de un an, se includ prevederi pentru ajustarea proporțiilor prețurilor internaționale ale produselor de schimb, tocmai pentru a anihila fluctuațiile prețurilor pe piețele internaționale.

În ceea ce privește tranzacțiile de barter putem aprecia că acestea au câteva particularități care le deosebesc de orice altă formă de comerț în contrapartidă, și anume:

mărfurile care sunt supuse schimbului nu se facturează în devize convertibile și deci nu are loc un transfer valutar;

schimbul de mărfuri are loc simultan sau la un interval foarte scurt de timp.

Operațiunile de barter au devenit obișnuite, în timpul celui de-al doilea război mondial, când sistemul valutar – financiar internațional era dezorganizat. După război, asemenea tranzacții au fost realizate între țările socialiste actualmente aflate în tranziție, între acestea și țările capitaliste, între țările în dezvoltare. În ultimul deceniu se consemnează mai ales operațiuni de barter în care unele țări exportatoare de petrol își finanțează prin livrări de petrol programele lor de dezvoltare, implicând construirea de porturi, aeroporturi, uzine prelucrătoare, autostrăzi, etc.

Tranzacțiile de barter dintre guvernele unor țări partenere sunt adesea realizate pe seama utilizării acordurilor de clearing, prin intermediul cărora țările implicate decid asupra tipurilor și cantităților de produse pe care le pot obține în mod reciproc de la partener.

B) Clearingul

Generalități

Clearingul reprezintă o compensație globală, centralizată, a tuturor creanțelor și angajamentelor unei țări față de altă țară. Operațiunile comerciale derulate între parteneri, se efectuează fără transfer efectiv de numerar, prin înregistrarea lor în conturi deschise la băncile desemnate.

Utilizarea clearingului este promovată de țările posesoare ale unor monezi „slabe” și ale unor rezerve valutare reduse, acestea preferând compensațiile reciproce de mărfuri și servicii. Prin clearing exportatorii unei țări sunt plătiți în monedă națională, sumele respective fiind achitate de importatorii aceleiași țări pentru plata produselor importate din țara în care s-a făcut exportul și cu care s-a perfectat un acord de clearing.

Trebuie subliniat că sunt o serie de elemente care diferențiază clearingul de barter, cele mai importante fiind:

acordul de clearing se încheie pentru o perioadă de 3-5 ani, pe când cel de barter numai pentru un an;

plata celorlalți participanți (transportator, tranzitar etc.) la operațiunea de clearing se poate efectua și în moneda de clearing, pe când la barter aceasta se face numai în monedă convertibilă;

soldul anului precedent este preluat în anul următor când este vorba de clearing în contrast cu barterul ce presupune o urmărire strictă a livrărilor, mai rar soldurile putând fi echilibrate și prin plata de devize liber convertibile.

Clearingul a apărut și s-a impus puternic pe plan internațional cu prilejul crizei economice din 1929-1931. Datorită penuriei de devize s-a renunțat la contigentări și la plățile în valută, compensația particulară fiind substituită cu compensația globală, deci cu clearingul. A avut loc încheierea unor acorduri de clearing, mai ales la inițiativa Germaniei cu țări ca Franța, Marea Britanie și România.

În perioada postbelică, clearingul a mijlocit până în 1958, când s-a trecut la convertibilitate, decontările dintre țările vest-europene prin Acordul de Plăți Intraeuropene și Uniunea Europeană de Plăți.

Între țările socialiste membre ale C.A.E.R., clearingul multilateral a fost introdus în 1964, având ca organism central Banca Internațională de Colaborare Economică (BICE). Ca modalitate de plată a fost agreat incaso-ul documentar cu acceptare ulterioară. Moneda care a mijlocit plățile a fost rubla transferabilă.

Relațiile ce derivă dintr-un acord de clearing sunt complexe, derulându-se între firmele importatoare și exportatoare, cât și între statele și băncile îndriduite să consemneze contabil schimburile respective.

Clearingul are dezavantajul rigidității care în principiu constă pe de o parte în faptul că produsele care fac obiectul schimbului nu pot fi convenite prin înțelegere directă între parteneri, ele fiind înscrise în lista mărfurilor din acord, iar pe de altă parte în faptul că exportatorii și importatorii pot stabili numai prețul, nu și moneda în care se va face plata, aceasta fiind moneda de clearing.

Din cauza acestor aspecte, clearingul este considerat ca o îngrădire a schimburilor internaționale de mărfuri. În acest context, F.M.I.-ul nu agreează clearingul, recomandând statelor membre să renunțe la această practică, mai ales atunci când respectiva țară își propune să treacă moneda la convertibilitate1.

Acordurile de clearing pot fi bilaterale (între două țări) și multilaterale (între mai multe țări).

Acordul de clearing bilateral

Clearingul bilateral constă în înțelegerea dintre două state de a-și deconta plățile reciproce pe calea compensării lor globale la finele unei perioade stabilite de comun acord.

La încheierea unui acord de clearing bilateral trebuie să se țină cont de următoarele:

Desemnarea unei monede de cont unice care să stea la baza calculării prețurilor mărfurilor și serviciilor ce vor fi tranzacționate. Moneda de clearing are un caracter convențional, evidențiind derularea operațiunilor. Ea nu este convertibilă. Este aleasă dintre monedele celor două state sau poate fi o terță monedă. Sunt cazuri, când moneda de clearing este reprezentată de monedele celor doi parteneri (fiecare cont este ținut în monedă națională). Această din urmă situație este rar întâlnită datorită dificultăților pe care le presupune în stabilirea parității monedelor și de aici în echivalarea livrărilor de mărfuri reciproce. În cele mai multe cazuri, moneda de clearing va fi denumită funcție de valuta care este mai influențată în zona geografică respectivă. Ea poate avea titulatura de dolar transferabil, de euro clearing etc. Raportată la monedele naționale ale celor două țări partenere, moneda de clearing înregistrează un curs mai redus decât cel efectiv, întrucât valuta efectivă – funcție de care a fost formulată denumirea monedei de clearing, poate fi utilizată pentru a achiziționa orice fel de mărfuri.

Stabilirea băncilor prin care se vor desfășura plățile. De regulă, acestea sunt băncile centrale ale celor două țări. Sunt situații când băncile centrale nu derulează operațiuni tehnice bancare. În acest caz sunt împuternicite unele bănci comerciale, care vor avea sarcina de a evidenția operațiunile din contul de clearing. În România, o perioadă îndelungată, Bancorex a jucat rolul de bancă de clearing. Exportatorii dintr-o țară semnatară a unui acord de clearing sunt plătiți în moneda lor națională, bani provenind din sumele depuse la banca de clearing de către importatorii aceleiași țări, pentru achitarea mărfurilor achiziționate din țara parteneră;

Definirea naturii plăților ce urmează să fie decontate în clearing. De regulă, se decontează în clearing plățile ce decurg din: transporturi și expediții internaționale; poștă și telecomunicații; schimburi turistice; construcții-montaj; asistență tehnică etc.;

Stabilirea unui credit tehnic purtător sau nepurtător de dobândă (plafon descoperit) în limita căruia să fie admise livrări reciproce fără acoperire și instituirea de penalități sub formă de dobânzi progresive, pentru cumpărăturile efectuate în afara plafonului descoperit. Se lasă la latitudinea partenerului finanțator să oprească exportul dacă depășirea a luat proporții mari. De regulă, creditul tehnic se dimensionează direct proporțional cu valoarea livrărilor de mărfuri, reprezentând până la 20% din aceasta.

Stabilirea numărului de conturi de clearing. Pe baza acestui criteriu întâlnim:

Clearingul cu un cont. Părțile prevăd ca deconturile dintre ele să fie evidențiate într-un singur cont de clearing, deschis la una dintre părți. Aceasta va informa cealaltă parte, care este un client bancar obișnuit, asupra operațiunilor consemnate în cont. Există posibilitatea unui tratament preferențial pentru țara care face înregistrările și emite ordinele de plată. Avantajați sunt exportatorii din această țară care primesc contravaloarea mărfurilor expediate în momentul depunerii documentelor convenite la bancă. Exportatorii din țara parteneră trebuie mai întâi să depună documentele la banca din propria țară. Aceasta transmite documentele băncii din țara în care este deschis contul și, numai după verificarea documentelor și declararea lor ca fiind conforme, se remite dispoziția de plată. Varianta de clearing cu un cont se folosește când o țară este în poziția de creditoare a celeilalte părți și prin intermediul clearingului, dorește să-și lichideze creanțele.

Clearingul cu două conturi reprezintă forma cea mai des întâlnită. Constă în deschiderea a câte unui cont la cele două bănci nominalizate. Fiecare bancă deschide un cont al țării partenere.

Clearingul descentralizat. În afara contului central de la banca desemnată se mai deschid subconturi la băncile comerciale în care se evidențiază plățile efectuate. Din contul central se poate alimenta subcontul cu disponibil, putând exista și traseul invers când soldul înregistrat la nivelul subcontului este transferat la finele perioadei către contul central;

Sursa: Popa I., Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997, p. 288

Încheierea unui accord de clearing între țara A și țara B în baza căruia se deschid conturile de clearing la băncile desemnate.

Contract de vânzare internațională.

Livrarea mărfurilor în baza contractului.

Remiterea documentelor de plată.

Coeditarea contului exportatorului.

Remiterea documentelor de plată.

Eliberarea documentelor de debitare a contului.

Confirmarea plății.

Figura nr. 16 Clearingul cu două conturi

Clauza de devize are rolul de a-i determina pe parteneri să respecte termenele de livrare pentru a evita dezechilibrarea conturilor. Pot exista situații când partea deficitară, dacă nu ia măsuri de stimulare a exporturilor sau de reducere a importurilor sale, este obligată să acopere diferența dintre deficitul efectiv și creditul tehnic printr-un transfer de valută convertibilă către țara excedentară;

Clauza de consolidare valutară are rolul să prevină influențele unor devalorizări sau revalorizări ale monedei de cont prin mărirea sau diminuarea soldului clearingului direct proporțional cu aceste evoluții ale cursului valutar1;

Stabilirea modului de acoperire a soldului final. În principal, părțile convin ca soldul rezultat din compensarea plăților reciproce la sfârșitul perioadei determinate să fie acoperit de către partea debitoare prin livrări de mărfuri într-un anumit termen de la data constatării lui. Se mai poate conveni acoperirea soldului cu plata în valută convertibilă, în devize convertibile sau în aur ;

Clauza switch prevede că țările semnatare ale unui acord de clearing, în vederea deblocării situațiilor în care este depășit creditul tehnic, pot intra în relații comerciale cu firme dintr-o țară terță (care nu este semnatară a respectivului acord de clearing);

Intrarea în vigoare, prelungirea și încetarea acordului de clearing. Momentul intrării în vigoare poate fi cel al semnării acordului sau poate fi ulterior acestei date când documentul trebuie ratificat de parlamentele celor două țări. Prelungirea acordului poate fi făcută tacit, noile termenele fiind de regulă anuale. Atunci când una din părți dorește încetarea relațiilor de clearing, este obligată să-și înștiințeze partenerul într-un termen rezonabil (cu 3 sau 6 luni înainte).

Acordul de clearing multilateral

Clearingul multilateral încearcă să evite neajunsurile ce rezultă din necesitatea lichidării soldurilor finale. Printr-un asemenea clearing deficitul care s-ar crea în țara A față de țara B s-ar putea compensa prin excedentul țării A față de țara C sau față de o serie de țări.

Imediat după cel de-al doilea război mondial, restabilirea relațiilor comerciale internaționale în Europa occidentală s-a făcut pe baza unor acorduri de clearing inițial bilateral. În fața dificultăților crescânde de echilibrare, Comitetul Acordurilor de Plăți, întrunit în 1947 la Paris, a decis organizarea unui sistem de clearing multilateral ca primă etapă spre convertibilitate.

Primul acord de clearing multilateral a fost semnat la 18 noiembrie 1947 între Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda. În scurtă vreme, toate țările care beneficiau de Planul Marshall au trecut la acest sistem. Administrarea lui a fost încredințată Băncii Reglementărilor Internaționale. Acest sistem comportă două faze:

compensarea propriu-zisă („perfectă”) pentru schimburile echivalente;

plățile efectuate de o țară în favoarea altei țări, folosind moneda unei terțe țări (plăți triunghiulare). În acest caz era necesar ca una sau mai multe monede să devină transferabile.

Pe 16 aprilie 1948 a fost semnată Convenția de Cooperare Economică, actul de naștere al Organizației Europene de Colaborare Economică (O.E.C.E.). Prin eforturile O.E.C.E. a fost creată în 1950 Uniunea Europeană de Plăți (U.E.P.) care a funcționat până în decembrie 1958, când monedele principalelor state vest–europene au trecut la convertibilitate, asigurând în această perioadă importurile și transferabilitatea monedelor vest-europene.

Un sistem de decontare prin clearing multilateral a funcționat în cadrul Băncii Internaționale de Colaborare Economică, în scopul lichidării creanțelor reciproce ale țărilor membre ale C.A.E.R., între care și România. În cadrul C.A.E.R. rațiunea decontării prin clearing nu era dificultatea transferului, cel puțin în condițiile respective, ci faptul că acest sistem convenea caracterului planificat al schimburilor dintre țările socialiste.

Începând însă din anii 1969, o bună perioadă de timp clearingul multilateral cunoaște un recul în relațiile dintre țările occidentale dezvoltate.

Clearingul, barterul și cooperarea economică internațională sunt reglementate în România prin Ordonanța Guvernului nr. 59/1994, modificată prin Ordonanța de Urgență nr. 87/1997, aceasta din urmă fiind preluată și completată de Legea nr. 176/1998.

2.1.3.2. Operațiunile paralele

Operațiunile paralele (engl. countertrade) constau în schimburi reciproce de mărfuri și servicii bazate pe condiționarea unui import de un export concomitent sau invers.

Spre deosebire de compensații, contravalorile celor două partizi de mărfuri nu trebuie să fie egale. Ele sunt decontate în valută, utilizându-se modalitățile de plată obișnuite.

Operațiunile paralele sunt întâlnite sub mai multe forme în tranzacțiile internaționale:

A) Contracumpărarea (achizițiile induse sau legate)

Contracumpărarea (engl. counterpurchase) presupune obligația exportatorului (de regulă, o firmă din țările dezvoltate) de a cumpăra anumite produse naționale oferite de către partenerul din țara de import.

Derularea operațiunii impune existența a două contracte. Primul contract (cel principal) este unul clasic, de vânzare a unor mărfuri, tehnologii sau servicii, de către firma occidentală unui importator din țările în dezvoltare, contra plată în valută. Cel de-al doilea contract, denumit contract pentru vânzări secundare, are ca obiect exportul de mărfuri și servicii, realizat de firma din țara în dezvoltare către firma occidentală, contra plată în valută. Acest export este consecința obligației de contrapartidă rezultată prin încheierea primului contract. Un asemenea contract, se referă la o tranzacție viitoare între parteneri și prevede, de cele mai multe ori, o gamă variată de mărfuri și servicii pe care țara în dezvoltare le oferă spre alegere firmei occidentale dintr-o listă întocmită anterior. Ca o remarcă, se constată că, în multe situații, mărfurile oferite sunt de calitate necorespunzătoare, ducând la apariția unor dificultăți în utilizarea sau comercializarea lor ulterioară. În acest context, firmele occidentale le revând unor companii comerciale sau direct utilizatorilor finali, acordând o reducere de preț (disagio).

Contracumpărarea oferă, în mai multe situații, posibilitatea unui transfer de tehnologie din țările avansate către cele mai puțin dezvoltate, efortul valutar al acestora din urmă fiind diminuat în proporție mai mare 30%, uneorireducându-se chiar la zero.

B) Cumpărările în avans

Cumpărările în avans (engl. reverse countertrade) cunoscute și ca operațiuni iunctimate sau adresate constau în faptul că o firmă care urmează să exporte un produs, de regulă de valoare mare, cumpără în prealabil de la partenerul său anumite mărfuri, îndeplinindu-și astfel „ex ante” obligația de contrapartidă. Sunt practicate în acordurile de clearing, când diferența dintre valoarea importurilor și valoarea exporturilor, depășește creditul tehnic. În vederea continuării livrărilor, exportatorii din țara creditoare prin inițierea operațiunilor adresate au siguranța că, prin exportul lor pot importa mărfurile pe care le precizează.

Operațiunile adresate au fost și sunt folosite și din inițiativa unor firme din țările dezvoltate pentru a-și asigura o sursă stabilă de aprovizionare cu materii prime, subansamble și chiar unele produse prelucrate.

C) Cumpărarea de produse rezultate (operațiunea de buy-back)

Operațiunea constă în livrarea de către exportator a unor echipamente și instalații complexe, de regulă pe credit, rambursarea fiind făcută de către importator cu mărfuri realizate cu ajutorul instalațiilor și echipamentelor menționate.

Buy-back-ul este o operațiune complexă, fiind considerată o formă perfecționată a achiziționărilor legate. Sunt îmbinate o serie de caracteristici ale contrapartidei cu trăsăturile specifice cooperării în producție.

Această formă de cooperare a fost promovată de România la cea de-a XIII-a sesiune a Comisiei Economice ONU pentru Europa în 1958, fiind reluată la următoarele două sesiuni în 1959 și 1960. Susținută și de alte țări în dezvoltare, a fost agreată pe scară largă la prima sesiune UNCTAD, care a avut loc în 1964 la Geneva. La sesiunea menționată, România a prezentat sub forma unui memorandum o sinteză sub denumirea „Livrări de echipamente industriale pe credit rambursabil în cote părți din producția obținută.”

Firma care preconizează să deruleze o afacere internațională în sistem buy-back, trebuie să țină cont de caracteristicile acestei operațiuni și anume:

se încheie două contracte, unul de import și altul de export, care se circumscriu acordului – cadru stabilit pe termen lung;

acordul – cadru prevede condițiile în care exportul de utilaje, echipamente, instalații urmează să fie plătit prin produse fabricate cu ajutorul acestora;

valoarea tranzacției este semnificativă, deoarece sunt vizate mari obiective de investiții;

intervalul de timp scurs între momentul exportului utilajelor, echipamentelor, instalațiilor etc. și momentul finalizării importului de produse în contrapartidă este mare, putând ajunge până la 20 de ani.

Operațiunea de buy-back cunoaște două modalități de realizare:

Exportatorul de bunuri de echipament, în contul rambursării exportului său, importă de la beneficiar produse și servicii de proveniență națională. Din analiza acestei variante, rezultă că buy-back-ul este un tip modificat de barter, în care nu apare nici un fel de aranjament financiar. Producția ce urmează să fie preluată de furnizorul de credit va fi evaluată la un preț actualizat, datorită decalajului în timp dintre cele două faze ale acțiunii;

Cea de-a doua modalitate (variantă) scoate în evidență că finanțarea și plata au loc separat, calculul făcându-se într-o valută convenită pentru cele două tranzacții, livrarea de utilaje pe de o parte, și produse realizate cu aceste utilaje sau orice alte mărfuri acceptate de partener, pe de altă parte. Se încheie contracte separate. Această variantă implică negocierea și încheierea unor contracte pentru fiecare fază a acțiunii. Mai mult, convenția de cooperare prin formula românească presupune negocieri pentru realizarea unui consens pe mai multe planuri și este completată cu anexe privind parametrii tehnico-funcționali ai echipamentelor furnizate și ai obiectivului construit, cu grafice de livrare în ambele direcții etc. Se poate afirma că un contract de cooperare prin buy-back presupune o serie de aspecte tehnice, testări, servicii etc., fiecare dintre ele fiind concretizarea unor negocieri separate, adesea purtate între specialiști de formație profesională diferită.

Practica internațională privitoare la derularea acestor operațiuni arată că ele prezintă importante avantaje pentru ambii parteneri.

Pentru exportatorul de utilaje și echipament buy-back-ul este benefic din următoarele considerente: lărgirea piețelor externe pentru mașini ajunse la stadiul de maturitate; aprovizionarea cu factori primari de producție pe o perioadă îndelungată; valorificarea cunoștințelor tehnice, a know-how-ului etc.

Referitor la firma care livrează mărfurile produse cu aceste utilaje și echipamente, avantajele constau în: depășirea dificultăților generate de plata în valută forte pe care le au țările în dezvoltare, accesul la o tehnologie avansată verificată din punct de vedere productiv și comercial, amplificarea exportului cu produse manufacturate

În derularea operațiunii de buy-back apar o serie de inconveniente care se concretizează în:

perioada relativ mare de producere a bunurilor cumpărate de către exportatorul de echipament;

riscul ce derivă pentru firma exportatoare din preluarea unor produse ce intră în gama sa de fabricație;

posibilitatea ca beneficiarul de echipamente să nu livreze produsele în compensație. O clauză contractuală va trebui să prevadă condițiile de plată pentru echipamentele livrate1

Formula românească de cooperare poate fi considerată ca reprezentând o cale de restructurare și modernizare a economiilor țărilor aflate în tranziție, prin crearea de noi industrii, retehnologizarea celor existente, valorificarea superioară a resurselor naturale și ocuparea forței de muncă, în condițiile în care acestea nu dispun de suficiente resurse valutare.

D) Aranjamentele compensatorii

Aranjamentele compensatorii (engl. offset) se întâlnesc cel mai frecvent în sectorul de apărare, în vânzările de produse cu prețuri foarte mari precum avioanele, ele fiind concepute astfel încât să compenseze efectele negative ale achizițiilor masive de peste hotare asupra contului curent al unei țări. De exemplu, o țară ce cumpără avioane din Franța, poate cere ca anumite repere ale avionului să fie realizate de firmele care-și desfășoară activitatea pe teritoriul său. O astfel de cerință este adesea o condiție pentru câștigarea contractului, sau este folosită ca factor de motivație în luarea deciziilor asupra contractului. Aranjamentele offset pot îmbrăca mai multe forme precum coproducția, licențierea, subcontractarea sau formula joint-venture (asocierea), ele derulându-se, în general, pe termen lung.

De precizat că asemenea aranjamente, din ce în ce mai des, devin parte a înțelegerilor internaționale privind afacerile cu armament. În anii '70, numai un număr mic de țări apelau la compensări pentru a crea locuri de muncă și pentru a accede la noi tehnologii. În contrast, astăzi, aproximativ 100 de țări insistă asupra compensărilor din partea furnizorilor din industria de apărare, iar acordurile rezultate devin din ce în ce mai complexe și mai scumpe. Chiar mai mult, am asistat în ultimii ani la o creștere a utilizării compensărilor, datorită trecerii țărilor din centrul și estul Europei la economia de piață și la dinamizarea legăturilor economice cu vestul.

Acest tip de operațiuni prezintă următoarele caracteristici:

acordurile se încheie la nivel guvernamental, fiind activă participarea guvernelor mai ales din țările importatoare;

se derulează pe termen mediu și lung;

valoarea contractelor este ridicată;

îmbină elemente ale contrapartidei (compensarea livrărilor sau prestațiilor, condiționarea importului de export) cu trăsături ale acțiunilor de cooperare (interdependența dintre prestații, obiectivele comune). Se desfășoară cu precădere în relațiile dintre țările dezvoltate și cele în dezvoltare1.

Operațiunile offset prezintă avantaje atât pentru exportator, cât și pentru importator.

Avantaje pentru exportator:

costuri de producție relativ reduse datorate folosirii forței de muncă ieftine și accesului la resursele materiale ale importatorului care, de obicei, nu sunt scumpe;

cucerirea de noi poziții pe piața internațională;

exportul unor tehnologii care nu sunt de ultimă oră.

Avantaje pentru importator:

utilizarea forței de muncă locale și creșterea nivelului tehnic de calificare al acestuia;

economii de devize;

deschiderea pieței mondiale cu eforturi reduse, pentru propriile mărfuri;

achiziționarea de tehnologie.

Dezavantajele acestor operațiuni sunt date de complexitatea tranzacției, perioada îndelungată de execuție și valoarea mare a obiectivelor.

2.2. Operațiunile de switch

2.2.1. Concept, necesitate, premize și forme

Operațiunile de switch sunt specifice comerțului în contrapartidă, intervenția lor producându-se, de regulă după încetarea livrărilor de produse. Aceste operațiuni au fost generate de dificultățile apărute în practica derulării acordurilor de clearing. Spre exemplu, este posibil ca una dintre firmele participante la clearing să primească mărfuri în compensație de care să nu aibă nevoie. Pentru a le putea valorifica, aceasta apelează la serviciile unei firme specializate în operațiuni de switch. Prin efectul unei operațiuni de switch, firma specializată dobândește mărfurile cu o semnificativă reducere de preț. Ea poate găsi cumpărător fie într-o țară în care nu există restricții valutare și atunci vinde marfa contra valută convertibilă, fie într-o țară unde transferul de valută în străinătate este controlat de către stat. În această ultimă situație, dacă potențialul cumpărător nu poate plăti mărfurile în valută convertibilă, vânzătorului i se oferă varianta plății prin produse realizate în țara cumpărătorului. Când vânzătorul refuză, firma de switch va încerca să comercializeze produsele primite ca titluri de plată într-o țară cu excedent de plăți în mijloace exprimate în valută convertibilă. Sunt situații când firma specializată repetă de mai multe ori tranzacțiile, până când mărfurile primite în schimb vor putea fi comercializate în valută convertibilă. Cu prilejul fiecărei faze a operației, firma specializată oferă în mod uzual cumpărătorului o parte din diferența favorabilă obținută de la vânzătorul produselor în contrapartidă.

Operațiunile de switch constau, în esență, într-o combinare a schimbului internațional de mărfuri cu o serie de activități financiar valutare, în vederea transformării unor disponibilități de clearing, în fonduri libere (sau în disponibilități pentru alte clearinguri), sau a schimbării unor fonduri de devize libere în rezerve de clearing.

În unele cazuri, acordurile de clearing includ clauza operațiuni de switch, ceea ce înseamnă că țările partenere de clearing pot să-și utilizeze soldul prin operațiuni triunghiulare, implicând în combinație și firmele dintr-o țară terță. Sunt cazuri când acordurile de clearing interzic în mod expres reexportul mărfurilor către terți, ceea ce presupune că operațiunea de switch se poate desfășura numai prin intermediul unei firme specializate, necesitând acordul celor două țări semnatare ale acordului de clearing.

Operațiunile de switch se pot clasifica în funcție de mai multe criterii.

Luând în considerare numărul participanților, operațiunile de switch pot fi:

Simple sau primare, la care participă trei țări dintre care două sunt semnatare ale unui acord de clearing, cea de-a treia țară fiind cea pe piața căreia se comercializează în valută convertibilă mărfurile ce fac obiectul operațiunii;

Multiple sau în lanț, la care participă mai mult de trei țări, condiția esențială fiind ca două sau mai multe dintre ele să fie semnatare ale unui acord de clearing.

Dacă avem în vedere obiectul operațiunii, distingem:

Switch cu marfă ce presupune tranzacționarea efectivă a mărfurilor;

Switch cu caracter financiar presupune crearea sau cedarea unor disponibilități din contul de clearing, recurgând la fonduri în valută liber convertibilă în scopul de a debloca funcționarea contului de clearing. Tranzacțiile financiare nu implică și o mișcare corespunzătoare de mărfuri.

Ținând cont de sensul operațiunii, putem delimita:

Switch aller (alimentarea contului de clearing). Mecanismul derulării operațiunii este inițiat de o firmă din țara care deține o poziție puternic pasivă în relația de clearing. În condițiile depășirii creditului tehnic, această țară dorește să continue importurile din țara parteneră, fapt pentru care ea trebuie mai întâi să efectueze exporturi în această direcție. Țara debitoare nu deține însă mărfurile de care să fie interesată țara parteneră. Din acest motiv, mărfurile sunt achiziționate de la un terț, dintr-o țară C, plata făcându-se în valută liber convertibilă. Marfa este apoi reexportată către țara creditoare în relația de clearing, decontarea făcându-se în monedă clearing. A fost astfel transformată o sumă din valută liber convertibilă în rezerve de clearing, scopul fiind deblocarea contului de clearing, prin diminuarea soldului pasiv deținut de țara ce a inițiat operațiunea. Cum prețul unitar al unei mărfi în monedă clearing (dolar transferabil, euro clearing etc.) este mai mare decât prețul unitar al aceleiași mărfi exprimat în valută efectivă (dolar, euro etc.) pe piața liberă, înseamnă că țara debitoare a cumpărat mărfurile dintr-o țară terță la un preț mai mic decât prețul cu care le-a reexportat în țara creditoare. Aceasta a condus la obținerea unei diferențe favorabile între parteneri, numită agio, care reprezintă, de regulă, un procent cuprins între 5% și 3% din valoarea mărfii. Baza juridică a switch-ului de tip aller este dată de două contracte independente. Primul contract este de import și se încheie între firma de switch din țara debitoare în relația de clearing și o firmă dintr-o țară terță, iar cel de-al doilea contract (de export) este o consecință a primului, cele două părți fiind firme din cele două țări semnatare ale acordului de clearing

Sursa: Ciobanu Ghe., Tranzacții economice internaționale, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj Napoca, 2004, p. 214

(1) Se încheie un contract de import între o firmă de switch din țara B și un partener dintr-o țară terță C, prețul fiind stabilit în valută convertibilă.

(2) Marfa este livrată din țara C în țara B.

(3) Are loc reexportul din țara B către țara A, fizic marfa putând ajunge direct din țara C în țara A (3').

(4) Piața contravalorii mărfii în devize clearing.

(5) Echilibrarea conturilor de clearing

(6) Creditarea contului de clearing al țării B.

Figura nr. 17 Mecanismul operațiunii de switch cu marfă de tip aller

Switch retour (vânzarea disponibilităților de clearing). Operațiunea este inițiată de firma de switch din țara creditoare a acordului de clearing. Aceasta după ce în prealabil a ajuns la un acord cu un partener dintr-o țară terță, importă marfa din țara debitoare în relația de clearing și o reexportă către o firmă din țara terță. Resortul unei astfel de acțiuni rezidă fie din faptul că marfa în cauză nu are cumpărători în țara creditoare, fie din faptul că sumele ce pot fi încasate la intern din valorificarea mărfii sunt mai mici decât cele ce pot rezulta din valorificarea aceleiași mărfi pe o piață terță. Firma din țara creditoare a achiziționat mărfurile în monedă de clearing și le-a reexportat în valută liberă, realizând o diferență negativă (disagio). Sunt situații când fie din rațiuni ce țin de deblocarea contului de clearing, fie din rațiuni ce țin de mărirea rezervelor valutare naționale, statul intervine suportând în monedă națională consecințele disagio-ului valutar 1.

Sursa: Ciobanu Ghe. Tranzacții economice internaționale, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj Napoca 2004, p.215

(1) Se încheie un contract de export între firma de switch din țara A și un partener dintr-o țară terță C, marfa urmând să fie vândută în valută convertibilă.

(2) Țara A importă formal marfa din țara B.

(3) Este plătită contravaloarea mărfii în valută clearing.

(4) Are loc echilibrarea conturilor de clearing.

(5) Este creditat contul de clearing al țării B.

(6) Marfa achiziționată de țara A din țara B este reexportată către țara C.

(6') Din punct de vedere fizic, de obicei, marfa este livrată direct din țara B în țara C.

(7) Țara A încasează de la țara C contravaloarea mărfurilor exportate în valută convertibilă.

Figura nr. 18 Mecanismul operațiunii de switch cu marfă de tip retour

switch aller-retour când se combină cele două variante anterioare. Oportunitatea utilizării acestui tip de switch apare atunci când există dezechilibre reciproce în îndeplinirea obligațiilor asumate prin acordurile de clearing. Partenerii urmăresc atât asigurarea funcționării normale a acordurilor de clearing, cât și obținerea unor profituri în valută, fără a angaja produse ce încorporează substanță națională.

2.2.2. Avantajele și riscurile operațiunilor de switch

Switch-ul comparativ cu celelalte operațiuni cu caracter financiar prezintă următoarele avantaje:

contribuie la echilibrarea balanței de plăți externe prin creșterea încasărilor valutare fără export de substanță națională;

posibilitatea de a transforma în disponibilități active de valută convertibilă unele disponibilități de valută clearing, ultimele fiind nepurtătoare de dobânzi sau aducătoare de dobânzi mici;

creșterea beneficiilor în devize libere rezultate din diferențele înregistrate între cursul valutar de clearing și cursul valutelor liber convertibile (operațiuni de tip aller);

sporirea veniturilor în devize libere (operațiuni de tip retour);

promovează exportul de produse indigene, insuficient solicitate pe piața externă;

facilitează obținerea de licențe pentru import sau export, mai ales în țările care încurajează aceste operațiuni.

Operațiunea de switch prezintă însă și o serie de riscuri și inconveniente care trebuie cunoscute:

necesitatea existenței anumitor condiții care să permită derularea unei asemenea operațiuni (situația soldurilor în contul de clearing la momentul respectiv);

diferența nefavorabilă dintre prețurile stabilite în clearing și prețurile acelorași mărfuri pe piața liberă;

posibilitatea ca în legislațiile anumitor state participante la acordul de clearing să fie interzis reexportul, fapt ce în cazuri extreme poate conduce chiar la denunțarea acordului de clearing.

2.3. Reexportul

Reexportul presupune cumpărarea unei mărfi în regim de import și vânzarea ei în regim de export în scopul obținerii unei diferențe între prețul de vânzare și cel de cumpărare care să asigure, pe lângă recuperarea cheltuielilor ocazionate de operațiune, și obținerea unui profit. Un alt obiectiv al reexportului îl reprezintă promovarea relațiilor comerciale cu anumite țări. Baza juridică a operațiunii este dată de existența a două contracte: unul de import perfectat de reexportator cu exportatorul și altul de export încheiat între reexportator și importator.

Așa cum se poate observa, operațiunile de reexport pot fi clasificate în funcție de obiectivele urmărite în:

Reexporturi derulate în vederea obținerii unui profit ce rezultă din diferențele de prețuri înregistrate în funcție de momentul tranzacției și de piață. Pentru a diminua cheltuielile ocazionate de operațiune, reexportatorul orientează pe cât posibil tranzitarea prin zone sau porturi libere, eliminând plata taxelor vamale și a altor obligații;

Reexporturi derulate în vederea promovării relațiilor comerciale reciproce cu alte state. În această categorie intră: importurile pentru prelucrare în vederea obținerii unor produse care ulterior sunt exportate; importul pentru completarea exportului (importul de subansamble, piese care se reexportă odată cu instalația complexă respectivă); livrările în contrapartidă. Tot în această categorie sunt incluse și reexporturile efectuate pentru testarea unor piețe pe care ar urma să se vândă ulterior mărfuri din țara reexportatorului. Mărfurile folosite pentru testare (ajunse pe piața respectivă prin reexport) sunt similare celor care ar urma să se producă în țara reexportatorului.

Pe lângă cele prezentate, reexportul mai poate avea și următoarele motivații:

Deblocarea unor acorduri de clearing în vederea extinderii relațiilor comerciale dintre țările partenere;

Facilitarea unor tranzacții comerciale pe anumite fluxuri prohibite prin embargouri și alte măsuri restrictive de politică comercială;

Stimularea exportului unor produse indigene, a căror calitate a fost în prealabil sporită de unele importuri de completare;

Importul în barter sau clearing poate fi continuat cu un export în valută convertibilă;

Importul unor cantități mari de mărfuri în scopul reducerii prețului unitar de achiziție, cantitățile respective depășind capacitatea de absorbție a pieței naționale.

Reexportului îi sunt proprii și o serie de riscuri concretizate în:

Posibilitatea apariției unor neajunsuri în livrarea mărfurilor datorate relației simultane cu doi parteneri din țări diferite;

Fluctuațiile valutare care vizează în același timp două monede (una de import și alta de export);

Cheltuieli suplimentare ce pot interveni cu depozitarea mărfurilor care au fost importate deja în perspectiva reexportului, dar pentru care nu se găsește într-un termen rezonabil un cumpărător.

Derularea unei operațiuni de reexport presupune parcurgerea următoarelor etape:

încheierea contractului între firma reexportatoare și exportator pe de o parte și între firma reexportatoare și importator, pe de altă parte;

inițierea deschiderii acreditivului documentar de către importator în favoarea firmei reexportatoare;

inițierea deschiderii acreditivului documentar de către firma reexportatoare în favoarea exportatorului;

expedierea mărfii de către exportator, firmei reexportatoare;

achitarea contravalorii mărfii exportatorului de către firma reexportatoare prin intermediul acreditivului documentar;

expedierea mărfii importatorului de către firma reexportatoare;

plata mărfii firmei reexportatoare de către importator prin intermediul acreditivului documentar.

Reexportul fără tranzit presupune ca marfa care este cumpărată dintr-o țară străină să fie ulterior vândută într-o altă țară fără tranzitarea teritoriului vamal național al firmei reexportatoare. Acest lucru este posibil deoarece marfa va fi trimisă direct fie către cumpărătorul final, fie către o zonă liberă.

Concluziile practice recomandă firmei reexportatoare să acționeze în calitate de comisionar, evitând astfel mobilizarea unei sume egală cu contravaloarea mărfurilor tranzacționate.

Firma reexportatoare ar trebui să prevadă în contract anumite marje de timp, deoarece activitatea cu băncile poate fi uneori greoaie.

2.4. Lohn-ul

2.4.1. Concept, forme, avantaje și limite

Lohn-ul are ca obiect prelucrarea materiilor prime, materialelor aparținând uneia dintre părți (importatorul) de către cealaltă parte (exportatorul).

Operațiunea se derulează pe bază de contract, firma care lansează comanda numindu-se ordonator (importatorul), iar cea care realizează produsul numindu-se executant (exportatorul).

Lohn-ul poate fi considerat la o primă vedere o variantă de reexport cu prelucrare, fiind cunoscut și sub denumirea de vânzare de manoperă, deoarece obiectul operațiunii constă, în principal în folosirea forței de muncă ce aparține executantului.

Dintr-o perspectivă evoluată, lohn-ul poate fi identificat cu producția la comandă, ce presupune că prelucrarea se face pe baza caietului de sarcini și documentației pusă la dispoziție de firma care livrează materialele (ordonatorul) și care urmează să preia produsele. În acest caz producția este realizată de executant, în numele și pe contul ordonatorului, care desface produsul finit pe piața externă sub marca sa și prin propriile rețele de distribuție.

Lohn-ul întrunește și o serie din valențele contrapartidei în măsura în care cele două fluxuri de mărfuri sunt legate între ele.

Se identifică și cu cooperarea, deoarece întreprinderea care dă comanda acordă executantului asistență tehnică în vederea realizării producției, conlucrând în procesul dezvoltării și perfecționării tehnologiei respective.

Derularea unui contract de lohn presupune obligații atât pentru importator, cât și pentru exportator.

Importatorul are următoarele îndatoriri:

să predea în termenul convenit, loco fabrică (în țara care execută produsele) materiile prime, materialele, accesoriile, desenele și instrucțiunile necesare prelucrării;

să asigure asistența tehnică în vederea lansării în producție, și desfășurării fabricației;

să efectueze recepția produselor finite, loco fabrică, prin delegatul său;

să asigure folosirea integrală a capacităților de producție pe care vânzătorul s-a obligat să le pună la dispoziția sa;

să înlocuiască într-un termen rezonabil materiile prime și materialele necorespunzătoare calitativ;

uneori importatorului îi revine sarcina de a pune la dispoziția executantului utilaje de completare.

Exportatorul își asumă următoarele obligații:

să efectueze recepția materiilor prime și materialelor în termen de 5 zile de la sosirea acestora și să-l înștiințeze pe importator despre eventualele lipsuri cantitative și calitative;

să realizeze produsele cu respectarea mostrelor, desenelor etc. puse la dispoziție de importator;

să nu reproducă pentru sine sau pentru alt partener bunuri realizate pe baza instrucțiunilor tehnice ale importatorului;

să restituie cumpărătorului materia primă și materialele excedentare;

să faciliteze intrarea și activitatea în fabrică a delegaților importatorului;

să eticheteze, marcheze, ambaleze și expedieze produsele finite conform instrucțiunilor cumpărătorului.

Materiile prime, materialele și accesoriile care fac obiectul lohn-ului, beneficiază în majoritatea legislațiilor statelor de tratament vamal preferențial.

Operațiunea de prelucrare în lohn prezintă o serie de avantaje pentru cei doi parteneri, cum sunt:

exportatorul folosește din plin atât capacitățile de producție existente, cât și forța de muncă disponibilă;

exportatoul beneficiază de desene, modele și tehnologie, care asigură produselor desfacere pe piață;

crește competența forței de muncă din întreprinderea exportatoare, datorită cunoștințelor pe care aceasta le dobândește în operațiunea de prelucrare în lohn;

exportatorul nedeținând surse de aprovizionare cu materii prime, materiale etc. care să corespundă cerințelor importatorului, le procură de la acesta;

exportatorul are posibilitatea modernizării unor tehnologii, îmbunătățindu-și totodată activitățile în domeniul proiectării și realizării produselor;

executarea unor produse în lohn reprezintă o dovadă a competitivității întreprinderii sub aspectul succesului producției pe diferite segmente ale pieței mondiale;

exportatorul beneficiază de un tratament vamal preferențial;

importatorul își lărgește oferta de mărfuri fără investiții suplimentare în dezvoltarea capacităților de producție;

importatorul încasează profitul comercial și își consolidează marca proprie pe piață;

importatorul beneficiază de mâna de lucru ieftină din țara exportatorului.

Lohn-ul prezintă o serie de limite, cele mai importante fiind:

executantul exercitând o poziție pasivă pe piața internațională rămâne într-un semianonimat;

riscul potențial pentru exportator, ca importatorul să renunțe la lohn în cazul unei conjuncturi economice nefavorabile;

riscul de preț pentru exportator în contextul unei evoluții nefavorabile a prețului mărfurilor realizate în comparație cu prețul factorilor de producție utilizați;

un venit în devize mai redus pentru exportator decât în cazul exportului de produse finite de proveniență integrală din fabricație proprie;

posibilitatea apariției unor întârzieri în transportul și aprovizionarea cu materii prime și materiale;

riscul ca executantul produselor să nu respecte indicațiile privind calitatea acestora, înregistrându-se uneori un procent mare de rebuturi.

2.4.2. Lohn-ul în România

Textilele, încălțămintea, fabricarea mobilei reprezentau sectoare care au cunoscut o bună dezvoltare înainte de 1989, produsele fiind exportate cu precădere în U.E. și în țările ce compuneau lagărul socialist. România se plasa în urma Poloniei și Ungariei care dețineau supremația în acest domeniu. După evenimentele din 1989 întreaga industrie românească a cunoscut un puternic recul. Produsele noastre au fost concurate puternic de cele provenite din țările asiatice care erau foarte ieftine.

Societățile din industria ușoară au fost printre primele privatizate, ceea ce a permis intrarea capitalului străin. Prin recurgerea la operațiunile de prelucrare în lohn s-a reușit revigorarea producției în acest sector. Firmele producătoare au fost polarizate în patru zone geografice. O primă zonă, cea mai activă, este situată între Iași și Bacău. Aici funcționează producători importanți de fibre și fire sintetice, este localizată singura facultate de profil din țară și, în plus, salariul mediu înregistrează nivelul cel mai redus din țară. Zona Banatului, cu precădere în jurul Timișoarei și Aradului reprezintă cel de-al doilea centru de producție, investițiile efectuate de italieni fiind dominante. Cel de-al treilea areal este reprezentat de perimetrul Sibiului, care este agreat de germani datorită afinităților de ordin cultural. În fine, Bucureștiul, cu tot impedimentul legat de nivelul ridicat al salariilor, a cunoscut o intensă dezvoltare a firmelor prelucrătoare în lohn datorită facilităților legate de infrastructură, de înalta calificare a forței de muncă și de mărimea pieței locale de desfacere.

În România, în preajma intrării în UE existau aproape 10.000 de firme profilate pe execuția produselor în lohn, la acestea fiind angajate aproximativ 500.000 de persoane, ponderea fiind deținută de femei. Peste 50% din valoarea exporturilor românești era realizată de produse fabricate în lohn. Pentru realizarea unor produse competitive ca preț, patronii au oferit salarii mici angajaților. În aceste condiții a avut loc o semnificativă migrație a forței de muncă. După părăsirea întreprinderii salariații au reclamat patronii la Inspectoratul Teritorial de Muncă privitor la nedreptățile la care au fost supuși (neacordarea concediului anual de odihnă, plata la „negru” etc.). Fabricile de confecții au primit cele mai multe amenzi la 1.000 de angajați, în domeniul legislației muncii.

Aproximativ 72% din exporturile României au ca destinație UE. Principalii parteneri sunt în ordine: Italia, Germania și Franța. De remarcat că peste 80% din valoarea exporturilor românești, care se îndreaptă către cei trei, sunt realizate în lohn.

Începând cu anul 2001, România a devansat Polonia în grupul țărilor central și est europene, ocupând primul loc din punct de vedere al valorii producției de confecții fabricată în lohn. România a fost considerată în urmă cu 3-4 ani ca fiind croitorul Europei.

Progresele înregistrate în domeniul electronicii, determină extinderea automatizării în producția de confecții, textile, încălțăminte etc. ceea ce conduce la o creștere substanțială a productivității muncii. Salariile mici tind să nu mai reprezinte un stimulent deosebit pentru operațiunile de prelucrare în lohn. Se manifestă în proporții reduse tendința de realizare a unor astfel de activități în țările dezvoltate.

Intrarea României în Uniunea Europeană a însemnat eliminarea restricțiilor față de China, fapt ce a determinat invadarea pieței românești de produse textile chinezești. Produsele industriei în lohn din România au intrat într-o concurență puternică inclusiv pe piața comunitară cu mărfurile asiatice. La toate acestea, exportatorii români au mai fost afectați de aprecierea monedei naționale în raport cu euro și nu numai. Pierderile producătorilor autohtoni de textile au fost evidente. Totodată, ponderea produselor în lohn în totalul exporturilor românești s-a diminuat an de an.

Aderarea la U.E.a impus creșterea salariilor la toate categoriile de angajați, precum și a costurilor legate de utilități. În acest context lohnul a pierdut din interes în România.

Materiile prime, materialele etc. importate în vederea prelucrării în lohn beneficiază și în România de tratament vamal preferențial

De câțiva ani buni se înregistrează un fapt pozitiv, valoarea produselor în lohn exportate de industria de confecții, textile și încălțăminte este mai mică decât valoarea produselor în lohn eportate de industria constructoare de mașini, în această a doua industrie valoarae adăugată a produselor depășind semnificativ pe cea din prima industrie menționată.

Capitolul 3 TRANSFERUL INTERNAȚIONAL DE TEHNOLOGIE

Transferul de tehnologie, ca formă a tranzacțiilor internaționale, reprezintă consecința creșterii interdependențelor economice dintre statele lumii și a progresului tehnico-științific, remarcându-se în economia contemporană ca un factor esențial al creșterii economice. Trebuie subliniat că odată cu modificările sistemelor politice și economice ale Europei Centrale și de Est, rolul transferului de tehnologie s-a amplificat, devansând ca ritm mediu anual de creștere comerțul internațional cu mărfuri și servicii.

Formele consacrate pe care le îmbracă transferul de tehnologie sunt: licențierea, franchisingul, asistența tehnică nebrevetată (know-how) și activitatea de consulting-engineering.

3.1. Licențierea

Într-o accepțiune generală, licențierea (engl. licensing) este operațiunea comercială prin care titularul unui drept de proprietate industrială transferă unei firme, toate drepturile de utilizare a brevetului de invenție, documentația tehnică, procedurile tehnice, schemele operatorii de producție, metodele de exploatare a mașinilor și mărcile de fabrică și comerț, procedurile de control a calității, programele de pregătire tehnică și profesională, toate acestea în schimbul unei sume de bani (redevență) stabilită prin contract. Mărimea redevenței (engl. royality) depinde în primul rând de estimarea profiturilor viitoare. Transferul activelor intangibile, în speță a licențelor, este însoțit de alte servicii comerciale, printre care trebuie evidențiată asistența tehnică.

Contractul de licență exprimă acordul de voință al părților, referitor la transferul dreptului de utilizare a brevetului și, respectiv plata prețului, stabilind drepturile și obligațiile reciproce.

Părțile contractante sunt reprezentate de licențiar care este titularul dreptului de proprietate industrială și de licențiat, respectiv beneficiarul exploatării dreptului de proprietate industrială.

Controalele de licență pot viza fie tehnologia curentă, situație în care licențiatul are acces la tehnologia pe care o posedă licențiarul, în momentul semnării contractului, fie tehnologia curentă și cea viitoare când licențiatul are acces la tehnologia realizată de licențiar în domeniul specificat, pe toată durata valabilității contractului.

În funcție de conținutul drepturilor conferite de licența de brevet întâlnim:

Licența exclusivă, când licențiarul acordă licențiatului dreptul exclusiv de folosire a invenției, renunțând la posibilitatea de a transmite aceleași drepturi terților sau de a utiliza în interes propriu invenția;

Licența simplă presupune că licențiarul își rezervă dreptul de a acorda licența în cauză și altor beneficiari, existând și posibilitatea de a folosi invenția în scopuri proprii.

Licențele limitate (parțiale) se deosebesc de cele nelimitate (totale) prin întinderea diferită a teritoriului unde sunt valabile, a duratei sau a specificului activității pentru care se eliberează licența (producție, comercializare etc.).

Prin procesul de vânzare a licențelor firmele urmăresc o serie de avantaje, și anume:

încasarea unor venituri suplimentare rezultate din valorificarea unor drepturi de proprietate industrială;

intrarea facilă pe acele piețe externe care agreează prioritar licențierea;

internaționalizarea afacerilor agentului economic respectiv, licențierea putând constitui o etapă intermediară între export (bazat pe producție internă și comercializare la extern) și delocalizarea producției (proces de fabricație în străinătate);

oferă posibilitatea de exploatare a cercetării și dezvoltării deja existente;

stimulează exporturile cu mașini, utilaje, instalații complexe etc.;

permite licențiarului să ocolească barierele vamale;

creează premizele pentru reducerea eforturilor valutare în țara licențiatului prin substituirea produselor similare importate;

are loc o creștere a valorii exporturilor pe baza produselor fabricate sub licență.

Licențierea generează pe plan internațional și anumite dezavantaje:

imposibilitatea realizării controlului asupra operațiunilor derulate de licențiat;

dificultăți organizatorice;

sub mirajul venitului obținut din licență, licențiarul poate da naștere la noi concurenți pe care să îi întâlnească ulterior pe diferite piețe internaționale.

Nu au fost puține pozițiile critice, promovate de diferite guverne sau organizații internaționale, la adresa licențierii. A fost acreditată ideea că prin licențiere, corporațiile domiciliate în țările dezvoltate transferă tehnologii învechite către zonele mai puțin dezvoltate. A fost omis faptul că licențierea permite licențiarului să pătrundă imediat pe piață pe baza unui concept demonstrat, eliminându-se totodată riscul neconcretizării obiectului activității proprii de cercetare-dezvoltare. Sunt firme care ezită să încheie contracte de licențiere. Spre exemplu, firmele japoneze doresc să-și mărească vânzările pe piața din China, fiind însă destul de circumspecte în privința autorizării firmelor chineze de a fabrica singure respectivele produse. Teama survine din salariile mici pentru care muncesc lucrătorii chinezi, produsele fabricate de aceștia devenind competitive ca preț în raport cu produsele similare japoneze.

În cazul în care gradul de risc politic pe piața licențiarului este accentuat, atunci licențiatul are tendința unei plăți inițiale mai mari, comprimând totodată timpul de valabilitate al contractului. Când riscul de piață este scăzut, nivelul și condițiile plății sunt mult mai convenabile.

De remarcat că, în cea mai mare parte, transferul de tehnologie se desfășoară în cadrul firmei, respectiv de la societatea-mamă către filialele din străinătate. Astfel, firmele multinaționale nu au nici o reținere în transferarea de tehnologie, deoarece acest proces nu se realizează în exteriorul lor.

Investițiile în cercetare-dezvoltare și inovare în industria mondială efectuateîn anul 2013 de cele mai bine plasate 1400 de companii din acest punct de vedere sunt structurate la nivel global astfel: SUA (35,1%), UE (29,0%), Japonia (21,7%), Elveția (4,5%), Coreea de Sud (3,0%) etc. În cadrul Uniunii Europene cele mai importante cheltuieli în domeniul cercetării sunt efectuate de Germania (10,1% din totalul mondial), Franța (5,3%) și Marea Britanie (4,0%).

De fapt investițiile în cercetare sunt concentarte în 15 țări care efectuează 90,6% din totalul investițiilor mondiale în domeniu.

În anul 2013 Japonia a alocat pentru cercetare 3,45 % din PIB, SUA 2,79% din PIB și UE 2,0% din PIB.

Potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statsitică, în anul 2013, cheltuielile de cercetare-dezvoltare în România au reprezentat 0,33% din PIB.

În activitatea de cercetare-dezvoltare din România erau angrenate, la finele anului 2013, aproximativ 39.000 de persoane, cei mai mulți dintre aceștia 44,3% activând în domeniul științelor inginerești și tehnologice.

În topul celor mai bine plasate 30 de companii la nivel mondial, sub aspectul cheltuielilor destinate activității de cercetare, 11 dintre acestea provin din SUA, 10 din UE, 6 din Japonia și 2 din Elveția.

Roche (Elveția) și Pfizer (SUA) fiecare cu investiții în cercetare de peste 7 miliarde dolari conduc în topul mondial alcătuit în acest domeniu. Sunt urmate de Microsoft (SUA), Toyota (Japonia), Merck (SUA), Volkswagen (Germania), Samsung (Corea de Sud) etc.

Parlamentul European a dezbătut probleme legate de armonizarea legislațiilor statelor comunitare cu privire la pedepsele penale ce vor fi aplicate în cazul încălcării drepturilor de proprietate. Aceste probleme au generat păreri diferite ale parlamentarilor europeni. Unii au pledat pentru sancțiuni mai drastice, alții au pus pe primul plan respectarea cu mai multă grijă a necesităților consumatorilor. În prezent, în privința încălcării drepturilor de proprietate intelectuală plaja sancțiunilor aplicate de statele comunitare este largă, mergându-se de la sancțiuni civile până la pedepse penale.

3.2. Franchisingul internațional

3.2.1. Franchisingul: concept și evoluție

Franchisingul a cunoscut de-a lungul timpului o serie de definiții în funcție de elementele care au fost considerate mai importante.

O definiție relativ completă este aceea care consideră că franchisingul este o tehnică de comercializare sau de distribuție a produselor și serviciilor prin care o firmă numită cedent (franchizor) cedează unei persoane fizice sau juridice numită cesionar (francizat) dreptul sau privilegiul (franciza) să facă afaceri într-un anumit mod, pe o anumită perioadă de timp și într-un loc determinat1.

Trebuie remarcată și definiția dată în România de legea nr. 79/1998, prin care a fost adoptată Ordonanța nr. 52/1997 privind regimul francizei. Conform acestei ordonanțe „franchiza este un sistem de comercializare a produselor, serviciilor și tehnologiilor, bazat pe o colaborare strânsă și continuă între persoane fizice și juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”.

Federația Europeană de Franchising – care grupează Belgia, Franța, Germania, Norvegia, Suedia și Țările de jos, – definește franchisingul în Codul deontologic ca fiind ”un sistem de comercializare a produselor și/sau serviciilor, bazat pe o colaborare strânsă și continuă între întreprinderi distincte și independente sub aspect juridic și financiar (francizor și francizat)“.

O definiție cu un grad de cuprindere ridicat, este cea formulată de Comisia Uniunii Europene în Regulamentul nr. 4087/1988, conform căreia franchisingul este un ”ansamblu de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală privind mărci, firme, desene și modele industriale, drepturi de autor, know-how, brevete de invenții sau inovații, destinate a fi exploatate pentru vânzarea de produse și prestarea de servicii către utilizatorii finali“.

Originile franchisingului se regăsesc în China asiatică unde, cu 200 de ani înainte de Hristos, un negustor a format primul lanț de magazine. Relații asemănătoare francizei au fost stabilite și între autoritățile locale chineze și conducătorii de ricșe. Autoritățile locale dădeau dreptul contra cost, conducătorilor de ricșe să utilizeze anumite drumuri în parcurgerea rutelor stabilite.

Franchisingul provine din cuvântul francez ”franchise“ care înseamnă libertate, permisiune. ”Franchisa“ a apărut în evul mediu, în secolele X-XII, prin acordarea de libertăți și privilegii de către regii și marii seniori, unor populații sau colectivități bine definite. Privilegiul se referea la colectarea taxelor locale, organizarea târgurilor, editarea de cărți și producerea de băuturi alcoolice, adică la monopolul statului într-un domeniu de activitate. Metamorfoza comercială a conceptului s-a produs mult mai târziu (secolul XVIII) în Franța și Marea Britanie”.

Un exemplu clasic de distribuție în franciză, mai apropiat de zilele noastre, a fost cel utilizat în jurul anului 1850 de Isac Singer pentru a vinde mașinile de cusut pe care le inventase. Singer se confrunta, pe de o parte cu lipsa de experiență a cumpărătorilor în utilizarea mașinilor de cusut, iar pe de altă parte cu lipsa de capital pentru mărirea capacității de fabricație. Astfel, firma Singer Sewing Machine a decis să-și vândă mașinile de cusut prin distribuitori pe baza contractului de franciză. Distribuitorii aveau sarcina să îi instruiască pe consumatori în privința folosirii mașinilor de cusut. Inițiativa a avut succes, sistemul extinzându-se rapid în Europa.

La începutul secolului XX fabricanții de automobile au inițiat și dezvoltat un sistem, care urmărea, pe de o parte, să le asigure controlul permanent asupra vânzărilor, iar pe de altă parte să înlăture unele neajunsuri legate de: lipsa de capital, personal și timp pentru a crea noi centre de desfacere; greutăți în rezolvarea unor probleme de service post vânzare sau de reparații etc. General Motors a fost printre primii producători de autoturisme care a apelat la sistemul de vânzare pe bază de franciză.

Aplicarea noilor tehnologii, la începutul secolului trecut, în sectorul manufacturier din SUA a condus la creșterea substanțială a productivității muncii, cu implicații directe asupra obținerii unor producții în masă. Probleme complexe au apărut în legătură cu vânzarea și distribuția mărfurilor care erau din ce în ce mai abundente. Sistemele utilizate până atunci în vânzarea și distribuția produselor s-au dovedit a fi ineficiente. Soluția pentru producători a reprezentat-o la acea dată selectarea de francizați competenți cărora le-a fost acordată exclusivitate teritorială. Francizații trebuiau să aibă experiență în domeniu și nu erau pregătiți prin cursuri de formare profesională, prin acordarea de asistență etc., astfel că succesul afacerii nu era garantat într-un procent substanțial. Western auto, în anul 1909, a acordat prin finanțare din propriile fonduri pentru prima dată servicii francizaților referitoare la: alegerea și amenajarea locației, pregătirea personalului, asistență tehnică etc.

După cel de-al doilea război mondial afacerile în franciză s-au dezvoltat în progresie geometrică în SUA. Spre exemplu, în intervalul 1950-1960, McDonald's a deschis 1000 de restaurante. Cum era firesc într-un domeniu în plină expansiune au apărut și activități prin care s-a încercat excrocarea unor francizați prin concesionarea unor procedee inexistente. Din acest motiv, în anii '80 în SUA a fost adoptată o legislație riguroasă menită să prevină acțiunile de excrocare în acest domeniu.

Tranzacțiile tip franciză, odată cu trecerea timpului, au început să fie reglementate de asociațiile de profil din diferite țări. Această perioadă, debutează în anii 50 în SUA și în anii 60 în Europa Occidentală o dată cu extinderea francizei în sfera serviciilor, în special al celor de tipul restaurantelor fast-food sau a celor de întreținere a caselor și automobilelor etc. A fost instituționalizată necesitatea existenței unui contract de transmitere a dreptului de utilizare a numelui, mărcii comerciale, emblemei cedentului pe o perioadă de timp stabilită și pe un teritoriu delimitat. Așa-zisul Manual operațional trebuie să conțină toate prevederile ce trebuie respectate cu strictețe de cesionar. Acesta este oferit cesionarului după finalizarea negocierilor și încheierea contractului.

Practica a evidențiat existența a două mari categorii de francize. Prima este franciza de produse sau de marcă – brand, când francizorul vinde francizatului dreptul de utilizare a numelui sau mărcii. Cea de-a doua este afacerea în format franciză, care presupune stabilirea unor legături mai ample între cei doi parteneri, cu referire la: alegerea și amenajarea locației, pregătirea francizatului și a personalului desemnat de acesta, furnizarea produselor, întocmirea planurilor de marketing, acordarea de asistență francizatului pentru obținerea sumelor începerii afacerii.

3.2.2. Premisele de la care se pleacă în alegerea unei francize

Întreprinzătorul trebuie mai întâi să opteze pentru o afacere în franciză, din multitudinea de afaceri pe care le poate derula. Franciza asigură diminuarea considerabilă a riscurilor la care este supusă afacerea, dar presupune din partea francizatului unele eforturi materiale serioase și un anumit gen de atitudine.

Procesul de alegere a unei francize presupune parcugerea mai multor faze, de către aspirantul la acest gen de afacere:

Auto-evaluarea pe care viitorul francizat trebuie să o facă atât în ceea ce privește dorințele proprii, cât și în ceea ce privește resursele materiale de care dispune. El trebuie să fie dispus să riște economiile familiei și să dedice un număr de ani acestui gen de activitate. Viitorul francizat trebuie să dispună de abilități care să-i permită o bună comunicare cu francizorul, cu angajații proprii și cu publicul. Nu în ultimul rând francizatul trebuie să fie animat de dorința de a învăța;

Căutarea informațiilor necesare prin accesarea site-urilor agențiilor naționale de franciză sau a site-urilor consacrate diferitelor evenimente derulate în acest domeniu. Acestea conțin o bogată listă de oferte de franciză, putându-se opta după o documentare serioasă către una dintre ele. Pentru oferirea de informații suplimentare site-urile accesate cer mai întâi aspiranților să completeze anumite formulare, informațiile circulând în sens invers;

Recurgerea la serviciile brokerilor dacă este cazul. Brokerii sunt intermediari ce lucrează pentru firmele francizoare, ocupându-se cu găsirea clienților cărora să le fie vândute francizele. Brokerii sunt plătiți de firmele francizoare numai după ce se încheie contractul de franciză între cei doi parteneri, fiind direct interesați în aceast sens. Ei concentrează atât ofertele de la firmele francizoare, cât și cererile de la potențialii francizați. Brokerii de succes prezintă, de regulă, firmelor francizoare pe acei solicitanți care au șansă de reușită, pregătindu-i pe aceștia din urmă pentru interviul pe care trebuie să-l susțină;

Opțiunea pentru o anumită franciză. Nu există francize care să asigure succesul în proporție de 100%. Cele mai sigure sunt francizele de notorietate și cele care se bazează pe ultimele descoperiri tehnologice. Hotărârea trebuie să se întemeieze pe o bună informare începând cu studiul calității mărfurilor și continuând cu discuțiile purtate cu francizorii respectivi. Nu trebuie neglijeat nici opiniile pe care le au alții în legătură cu franciza în cauză;

Evidențierea costurilor pe care trebuie să le suporte viitorul francizat. Sunt două mari categorii de cheltuieli cărora aspirantul la o asemenea afacere trebuie să le facă față. Este vorba de cheltuielile necesare demarării și dezvoltării afacerii și de cheltuielile generate de taxele ce trebuie plătite firmei francizoare.

Pentru demararea și dezvoltarea afacerii, cheltuielile sunt ocazionate de: construcția locației sau de închirierea spațiului, respectiv cumpărarea spațiului necesar; amenajarea locației în conformitate cu caracteristicile francizei respective; obținerea autorizațiilor de funcționare; procurarea echipamentelor și stocurilor necesare; angajarea și pregătirea personalului pentru începerea activității; necesitatea menținerii unui capital circulant.

Sumele de bani pe care francizatul trebuie să le plătească francizorului se rezumă în principal la:

Taxa de intrare sau de aderență, este plătită francizorului pentru acordarea dreptului de a utiliza marca și sistemul său de operare. Aceasta este utilizată de francizor pentru a-și acoperi cheltuielile ocazionate de selectarea francizatului și pe cele prilejuite de sprijinul acordat până în momentul începerii activității. Pentru francizele românești, taxa de intrare în sistem se cifrează de obicei între 5.000 și 10.000 euro, în unele cazuri fiind chiar nulă. Francizele internaționale impun taxe de intrare în jurul a 50.000 euro, uneori mergându-se până la 200.000-300.000 euro. Taxa de intrare se plătește, de obicei, cu ocazia semnării contractului de franchising;

Redevența (drepturile de royalty) reprezintă taxa plătită francizorului pentru serviciile pe care acesta din urmă le prestează continuu francizatului. Ea se cifrează, de obicei, în jurul procentului de 5% din valoarea vânzărilor lunare;

Taxa de publicitate este percepută de cei mai mulți francizori și este destinată constituirii fondurilor destinate promovării în întreaga rețea francizată. Această taxă reprezintă, de regulă, un procent de 2% din valoarea vânzărilor lunare;

Taxa de training. Cei mai mulți francizori nu percep astfel de taxe. O dată sau de două ori pe an aceștia suportă din fondurile proprii cheltuielile ocazionate de deplasare, masă, cazare și pregătirea efectivă a salariaților din sistem;

Taxa de leasing este folosită de firmele francizoare pentru achitarea echipamentelor, calculatoarelor, clădirilor etc.;

Taxa pe dreptul de marcă se stabilește ca un procent (în jur de 4%) din valoarea vânzărilor lunare.

Ritmul rapid de dezvoltare a sistemului de francising pe plan internațional s-a datorat cu precădere evoluției spectaculoase pe care aceasta a înregistrat-o în domeniul serviciilor. După 1980 valoarea contractelor de franciză încheiate în domeniul serviciilor a depășit-o pe cea din domeniul producției.

3.2.3. Operațiuni de franchising în plan internațional

Franchisingul, în ciuda apariției relativ târzie, ca tehnică de afaceri, a înregistrat o serie de succese pe piețele internaționale datorită avantajelor care îi sunt specifice.

Pentru cedent avantajele constau în:

cooptarea capitalurilor cesionarilor în sfera sa de influență;

punerea în valoare a mărcii, fidelizarea clientului, datorită unor acțiuni de publicitate la scară mare și datorită prezenței mărcii sale pe piață;

economisirea unor sume importante în publicitate, care fie sunt suportate de cesionari, fie presupun cheltuieli diminuate la locul de origine al cesionarilor;

obținerea unor încasări valutare superioare prin reducerea numărului de intermediari în procedeul de distribuție;

controlul distribuției.

Cesionarul beneficiază de următoarele avantaje:

debutează în afaceri folosind un nume sau un produs recunoscut și, beneficiind de imaginea favorabilă a cedentului, i se înlesnește accesul pe piață;

își păstrează independența rămânând proprietarul întreprinderii;

nu i se cere o experiență în muncă în acel domeniu, fiind instruit sub toate aspectele de către cedent;

reducerea riscurilor, deci și a posibilităților de eșec. În Belgia s-a estimat statistic că aproximativ 70% din agenții economici care au început o activitate comercială au eșuat după 5 ani, procentul fiind de numai 10% în cazul cesionarilor debutanți;

acces facil la sursele de finanțare, datorită riscului mai redus pe care îl presupune această activitate;

costuri inițiale mai mici;

accesul la tehnologia, know-how-ul și programele de cercetare și dezvoltare ale cedentului.

Din momentul în care un sistem de franchising devine internațional, va oferi și alte avantaje, cum sunt:

legislațiile din diferite țări agreează această tehnică deoarece asigură ocuparea forței de muncă naționale și creșterea gradului ei de calificare;

limitarea capacităților de reacție a concurenței, grație cuceririi rapide a unei cote părți de piață, semnificativă ca pondere, ceea ce determină obținerea unor încasări valutare mai mari pentru exportatori;

obținerea de informații asupra piețelor locale, informații oferite de cesionari;

investiții reduse dublate de un risc valutar diminuat în raport cu folosirea unor exporturi directe care presupun printre altele construirea de magazine în străinătate.

Franchisingului îi sunt proprii și o serie de limite.

Din perspectiva cedentului, acestea se rezumă la:

importanța mijloacelor financiare care trebuie alocate pentru inițierea operațiunii;

preluarea unor riscuri cum sunt lipsa de experiență ori incapacitatea managerială a cesionarilor;

controlul limitat asupra cesionarilor.

Limitele franchisingului, din punctul de vedere al cesionarului constau în:

independența de acțiune limitată, chiar dacă este proprietarul afacerii;

necesitatea de a aplica strategia comercială a cedentului;

dependența economică a cesionarului îl poate constrânge să accepte clauze contractuale care nu îi sunt favorabile;

taxele pe care trebuie să le plătească cedentului;

restrângerea inițiativei și creativității proprii;

afacerea fiind limitată în timp are un grad redus de siguranță, la expirarea contractului cesionarul riscând să piardă în cea mai mare parte sau chiar în totalitate clientela formată.

În situația extinderii pe plan internațional a franchisingului, apar o serie de dificultăți legate de distanța care îi desparte pe cei doi parteneri și de diferențele din legislațiile naționale ale celor doi. Ținând cont de primul aspect trebuie subliniat faptul că tradițiile locale impun modificări asupra ofertei, tehnicilor de comercializare și design-ului unităților în teritoriu. Cu toate că franciza se caracterizează printr-un grad mare de standardizare, în marea majoritate a cazurilor, uniformitatea nu este de 100%. Produsele sunt diferențiate pe criterii culturale. Spre exemplu, McDonald's a completat meniul cu garnitură de orez în Asia, cu sosuri picante în Mexic și cu bere în Europa. Deosebirile legislative pot conduce la unele neajunsuri legate, în principiu, de regimul juridic al mărcilor de comerț și de serviciu și de reglementările financiar-valutare cu privire la repatrierea redevențelor sau profiturilor.

Franciza reprezintă un segment de activitate relativ nou în România. Firmele producătoare Coca-Cola și Pepsi Cola au fost primele care au operat în sistem de franciză în România începând cu anul 1992, respectiv 1993. Prima afacere de acest gen, în accepțiunea răspândită larg în literatura de specialitate, (restaurantele McDonald’s), a fost întreprinsă în 1995.

Prima franciză concepută în România a fost Agenția Imobiliară Perfecta.

Referitor la reglementarea francizei în România, putem afirma că acest domeniu nu a fost vizat înainte de 1989. Renunțarea la economia planificată a determinat printre altele apariția, ce este drept târzie, a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 52/1997, modificată și aprobată de Legea nr. 79/1998. Aceste acte normative conțin principalele prevederi din Codul European de Etică al Francizei. Putem astfel afirma că, sub aspectul reglementării francizei, România nu a fost nepregătită în momentul în care a devenit parte integrantă a Uniunii Europene.

Începând cu anul 2005, a fost organizat în România, în luna februarie, „Salonul Internațional de Franciză RoFrancize”.

Asociația Română de Franciză (ARF) împreună cu Comitetul European de Franciză au creat condițiile înscrierii tuturor francizorilor români începând din acest an, în Registrul francizorilor.

România devine astfel, cea de-a doua țară din Uniunea Europeană, după Spania, în privința promovării inițiativei de a înregistra francizele. Astfel, pe de o parte sunt promovate francizele etice, iar pe de altă parte crește rigurozitatea înregistrărilor statistice cu privire la sistemul de franciză din România.

Atractivitatea României pentru firmele străine care operează în sistem de franciză se rezumă, în primul rând, la forța de muncă ieftină și la costurile de publicitate reduse.

Problemele cu care se confruntă acest gen de firme sunt în general aceleași cu care se confruntă orice agent economic din România. În urma sondajului efectuat în rândurile reprezentanților companiilor străine în țara noastră, greutățile cărora aceștia trebuie să le facă față sunt în ordinea gravității lor următoarele: capacitatea scăzută de plată a populației, impozitele mari, birocrația instituțiilor de stat, instabilitatea legislației etc.

Cu toate acestea, schimbările recente înregistrate de mediul de afaceri din țara noastră inspiră optimism în ceea ce privește dezvoltarea afacerilor în general și a francizei în special.

Aderarea României la U.E. impune alinierea afacerilor derulate de întreprinzători la standardele internaționale de calitate a produselor, de protecție a consumatorilor și a mediului înconjurător. Francizele internaționale oferă tocmai acele garanții care asigură respectarea standardelor amintite.

În anul 2014 conform unui studiu efectuat de Compania de Business information si credit management KeisFin în România activau 500 de francize, această piață generând afaceri de aproximativ 1,4 miliarde de euro.

În condițiile în care suma medie necesară deschiderii unei afaceri în franciză este de aproximativ 10.000 de euro capitalurile avansate de investitorii români sunt structurate pe domenii astfel: Beauty, Service Auto, Real Estate, mobilier, servicii (28,8%); Retail (26,4%) și Fastfood (23,3%).

Firmele care în ultimul timp au promovat sistemul în franciză în România au fost Metro cu La doi pași, Romstal, Subwai, Crowne Plaza etc.

3.3. Comerțul internațional cu asistență tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know-how, savoir faire)

Conceptul de know-how a început să fie folosit în SUA la începutul secolului trecut, căpătând semnificația prezentă în anii ’50 în SUA și în Marea Britanie.

Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoștințe tehnice, experiență, abilitate tehnică etc., care ulterior pot fi brevetate. Acesta se referă la producerea, funcționarea ori comercializarea unor produse sau la elaborarea unor tehnologii ori procedee tehnice.

Orientarea către know-how, în detrimentul brevetelor de invenție este determinată, în multe cazuri, de procedura complexă și costisitoare pe care o presupune înregistrarea invențiilor și emiterea brevetelor.

Elementele know-how-ului se pot grupa în patru categorii: abilitate tehnică, experiență tehnică, cunoștințe tehnice și procedee.

Abilitatea tehnică înglobează în egală măsură atât abilitatea generală a unui tehnician datorată aptitudinilor sale naturale, ingeniozității sale, cât și dexteritatea dobândită de tehnician în privința operațiilor în îndeplinirea cărora s-a specializat la întreprinderea la care lucrează. Această dexteritate se adaugă celei generale, potențând-o. O astfel de abilitate se fundamentează pe calitățile inerente persoanei respective (cum sunt talentul sau arta), și se transmite de la o întreprindere la alta, odată cu persoana căreia îi aparține.

Experiență tehnică este dobândită de o persoană printr-o practică îndelungată, implicând soluționarea problemelor ivite în legătură cu îndeplinirea sarcinilor. Acest termen presupune un grad mai înalt de activitate intelectuală (cum este bunăoară cel specific informaticii). Experiența tehnică se transmite prin asistența tehnică acordată, care, la rândul ei, presupune detașarea unor tehnicieni de la întreprinderea furnizoare de know-how la întreprinderea beneficiară sau invers.

Cunoștințele tehnice sunt de o mare diversitate și cu un grad variabil de aport intelectual. Know-how-ul poate avea ca obiect nu numai cunoștințe tehnice specifice domeniului industrial, ci și cunoștințe din alte domenii, cum sunt: cele privind administrarea întreprinderilor (amenajarea magazinelor poate fi făcută într-o infinitate de combinații, publicitatea poate îmbrăca diverse forme etc.), cele de natură să optimizeze punerea în valoare a procedeelor la care se referă sau a calităților produsului a cărui fabricație se urmărește, cele rezultând din cercetarea științifică întreprinsă în scopul de a pune la punct procedee noi, prototipuri, cele negative, adică erorile ce trebuie evitate, pe baza experienței acumulate (a nu pierde timp și bani pentru continuarea unor cercetări inutile prezintă importanță deosebită pentru acela care ar fi tentat să le întreprindă).

Procedeele, metodele și tehnicile presupun o grupare de operații dispuse într-o anumită ordine și reunite prin scopul comun, care este obținerea unui rezultat. Acestea pot fi brevetabile sau nebrevetabile. De regulă, asemenea cunoștințe (procedee) nu sunt brevetate, din considerente diferite: nu prezintă un grad suficient de noutate, lipsa anumitor elemente ce țin de esența brevetului, lipsa interesului; existența unui interes contrar (cum este, bunăoară, cel legat de păstrarea secretului).

Cunoștințele ce formează know-how-ul sunt transmisibile, putând forma obiectul contractului comercial internațional de know-how.

Negocierile demarate în scopul încheierii contractelor de know-how se particularizează prin complexitate și prin riscurile la care se expun cei doi parteneri. Exportatorul, deci cel care posedă know-how-ul, în timpul negocierii pentru a obține prețul scontat poate să dezvăluie unele cunoștințe care nu sunt în nici un fel protejate. La un moment dat negocierea poate eșua din motive obiective sau din motive subiective, ultimele fiind determinate de faptul că importatorul a intrat în posesia unor cunoștințe valoroase, pe care poate acum să le valorifice fără să plătească pentru acestea. Este indicat ca exportatorul să prezinte în negociere un volum redus de informații cu privire la know-how-ul pe care vrea să-l transmită. Cunoștințele ce trebuie transmise și prețul aferent trebuie stipulate cu multă acuratețe în contract. Totodată, trebuie înscrise modalitățile în care vor fi transferate cunoștințele de la exportator la importator, respectiv prin furnizarea de planuri, instrucțiuni, desene, echipamente ce încorporează know-how, trimiterea de specialiști ai exportatorului la sediul importatorului pentru pregătirea personalului de acolo, și invers, primirea de către exportator a inginerilor și tehnicienilor etc., trimiși de importator să se specializeze. Beneficiarul într-un asemenea contract nu le poate însă transmite nici în totalitate, nici în parte, în absența unei stipulări exprese. Un asemenea beneficiar este însă îndreptățit să utilizeze know-how-ul transmis de furnizor cu referire la orice aplicație a cunoștințelor respective. Posesorul de know-how nu are drept de proprietate industrială. În măsura în care cunoștințele ce formează obiectul know-how-ului sunt dobândite și de către terți prin experiență proprie, ele pot fi utilizate de către aceștia.

Know-how-ul se distinge prin două trăsături esențiale, și anume: noutatea și secretul, conținutul acestora fiind diferit de acela specific unei invenții. Noutatea este subiectivă, în cazul know-how-ului, apreciindu-se în raport cu stadiul de dezvoltare a tehnicii în cadrul întreprinderii care dorește să achiziționeze cunoștințele respective. Nu este necesar ca noutatea să fie absolută, fiind suficient ca deținătorul unor cunoștințe să execute anumite operațiuni mai bine decât persoana interesată să-i achiziționeze acele cunoștințe. Aceasta nu exclude însă ipoteza ca un know-how să conțină o noutate absolută (este vorba de un know-how pe care deținătorul lui nu dorește să-l breveteze, fie datorită formalităților multiple, fie datorită temerii de a nu fi divulgate cunoștințele respective, în perioada înscrierii, pe calea spionajului economic). De regulă însă, noutatea va este diferită în raport cu nivelul cunoștințelor beneficiarului, iar în cazul unui schimb de know-how-uri între contractanți (cross licensing), aceasta este dependentă de nivelul cunoștințelor fiecărui beneficiar considerat în mod distinct. În ceea ce privește secretul, divulgările de know-how determină, în general, numai o diminuare a valorii acestuia. Atunci când asemenea divulgări sunt de proporții, pot conduce la transmiterea cunoștințelor respective în domeniul public. De asemenea, în cazul în care același know-how se află în posesia mai multor titulari, valoarea lui se diminuează. Ori de câte ori unei persoane i se comunică un know-how secret, cu titlu confidențial, se prezumă că acea persoană s-a angajat să păstreze acest caracter.

Capitolul 4 LICITAȚII INTERNAȚIONALE

4.1. Licitații: definire, clasificare

Licitațiile nu reprezintă o procedură de tranzacționare cu caracter de noutate. Sunt cunoscute târgurile de sclavi din Roma antică, târguri ce se identifică foarte bine cu licitațiile. În Grecia licitațiile au fost utilizate pentru concesionarea minelor, iar în perioada babiloniană au fost folosite pentru vânzarea vinurilor. Perioada contemporană a fost marcată de creșterea vertiginoasă a vânzărilor sau cumpărărilor prin licitații.

Atât în țările în tranziție la economia de piață, cât și în cele cu economie liberală, numeroase piețe internaționale folosesc sistemul licitațiilor. Această procedură de încheiere a afacerilor se referă la marile proiecte industriale, de comunicație, la lucrările publice și de amenajare a teritoriului, dar și la achiziționarea de produse de bază (materii prime), de bunuri de consum curent (produse alimentare, furnituri școlare). Pe lângă cele enumerate, care reprezintă obiectul tradițional al licitațiilor, această tehnică de comercializare mai poate fi utilizată pentru: produsele care datorită avarierii și deteriorării pe timpul transportului nu mai sunt acceptate de importator; produsele greu vandabile care sunt stocate în antredepozite portuare; produsele care în urma unei hotărâri judecătorești se vând prin executare silită de către creditor. Organizațiile publice și firmele private recurg la licitații pentru a încheia afacerea cu furnizorul care a prezentat cea mai avantajoasă ofertă. Întreprinderile interesate trebuie mai întâi să selecteze licitațiile care li se par interesante, înainte de a depune oferta. Sursele de informare sunt multiple. Sfera de cuprindere a licitațiilor a crescut o dată cu dezvoltarea Internetului, cu ajutorul căruia s-a ajuns în ultimul deceniu la performanța de a crea noi piețe în domenii cum ar fi energia și transporturile.

Organizațiile internaționale finanțatoare (Banca Mondială, BERD) și consultanții constituie sursele cele mai prețioase pentru obținerea de informații utile înaintea publicării, ceea ce permite întreprinderilor să remită la timp o propunere corespunzătoare. Mai mult, firmele importante, experimentate, și-au constituit o rețea eficientă de contacte cu serviciile oficiale, marile întreprinderi publice, colectivitățile descentralizate, cabinetele de inginerie, ele oferind informații prin care organizatorul licitației le utilizează la redactarea caietului de sarcini.

Se poate afirma că licitațiile reprezintă piețe de mărfuri cu trăsături proprii, care funcționează periodic sau ocazional pe baza unui ansamblu de reguli, concentrând în același timp și în același loc, oferta și cererea de mărfuri1.

Licitațiile prezintă o serie de caracteristici care le individualizează în raport cu celelalte tehnici de comercializare. Acestea se referă la următoarele aspecte: se derulează pe baza unor regulamente proprii, diminuează rolul negocierilor, sunt tranzacții bazate pe concurență, câștigătorul este desemnat prin acțiunea de adjudecare și sunt tranzacții prompte, permițând încheierea operativă a contractelor.

Există două metode utilizate cu predilecție în derularea licitațiilor, și anume: metoda crescătoare, când prețul crește progresiv până când rămâne un singur ofertant în cursă care este de fapt și câștigătorul și metoda în plic închis în cadrul căreia fiecare participant depune oferta în plic închis, câștigătorul fiind bineînțeles cel care a oferit un preț mai bun.

Licitațiile pot fi clasificate după mai multe criterii:

În funcție de natura obiectului tranzacției: licitații de mărfuri, licitații de investiții și licitații de servicii;

În funcție de frecvența organizării licitației: licitații periodice care au loc cu regularitate, la anumite date, fiind organizate de firme specializate în acest gen de tranzacții și licitații ocazionale, care au loc atunci când este necesar, fiind de regulă organizate de vânzător sau cumpărător;

În funcție de posibilitatea de participare: licitații deschise, la care pot depune oferte toți cei interesați în urma publicării anunțului și licitații închise, la care firmele participante sunt invitate de organizatori;

În funcție de aria geografică: licitații locale, la care participă firmele indigene și licitații internaționale, la care participă firme din cel puțin două țări. Acestea din urmă pot fi: licitații de export, când sunt organizate de exportator și licitații de import, când sunt organizate de importator.

4.2. Mecanismul derulării licitațiilor

Licitația determină intervenția mai multor operatori:

organizatorul (beneficiarul): organism public sau privat, care definește proiectul, caută finanțarea, redactează caietul de sarcini (ansamblul condițiilor impuse), alege furnizorul;

participanții: firme interesate, doritoare să răspundă total sau parțial condițiilor cerute, înaintându-și ofertele în acest scop;

câștigătorul licitației: exportatorul care oferă cele mai bune condiții și cel mai redus preț sau importatorul care oferă cele mai bune condiții și cel mai ridicat preț.

Schema după care se desfășoară licitațiile este în general aceeași.

Nu

Șfârșit

Da

Figura nr. 19 Derularea licitațiilor

Trebuie remarcat că documentul esențial în desfășurarea unei licitații este caietul de sarcini, care conține o serie de elemente legate de: denumirea și caracteristicile tehnico-economice ale produselor ce fac obiectul licitației, clauzele ce urmează să fie înserate în contract și informațiile care să permită potențialilor participanți, întocmirea unei oferte concrete.

Responsabilitatea întocmirii caietului de sarcini cade în sarcina organizatorului, care în cele mai multe cazuri apelează la serviciile unei firme de consultanță.

Anunțul de presă trebuie făcut de organizatori, astfel încât timpul rămas până la ținerea licitației să fie rezonabil, dând posibilitatea firmelor interesate să depună ofertele. În general, anunțul conține informații referitoare la: obiectul licitației, locul, ziua și ora începerii licitației, adresa instituției de unde va putea fi procurat caietul de sarcini, costul acestuia și modul de depunere a garanției bancare.

Caietul de sarcini este achiziționat contra cost de la anumite instituții indicate de organizator și situate în diferite localități accesibile potențialilor ofertanți.

Pornind de la condițiile și termenele prevăzute în caietul de sarcini, firmele elaborează și depun ofertele. Acestea trebuie să cuprindă: elemente tehnice și comerciale, documentele care să dovedească achiziționarea caietului de sarcini, depunerea garanțiilor și plata taxei de participare etc.

Uzual ofertele se întocmesc pe formulare speciale obținute de la organizatori. Prin utilizarea acestor formulare, ofertele pot fi comparate cu ușurință. Oferta este considerată validă în situația în care cuprinde toate informațiile solicitate și nu prezintă „modificări majore ale acestora”, respectiv modificări referitoare la cantitate, termen de livrare, condiții de plată etc.

Deschiderea ofertelor se face de către comisia de adjudecare, de regulă în prezența ofertanților sau a reprezentanților lor. În primul rând sunt studiate ofertele tehnice, rămânând în cursă numai acei participanți care se încadrează în normele tehnice impuse de caietul de sarcini. Criteriul esențial rezultat din oferta comercială este nivelul prețului, pe marginea lui purtându-se tratative intense.

Oferta care, în urma procesului de evaluare și comparare, se dovedește a fi cea mai avantajoasă prin prisma aspectelor tehnico-comerciale avute în vedere, este declarată câștigătoare. Este întocmit în acest sens un proces verbal de adjudecare, unde sunt inserate concluziile activității de analiză și evaluare comparativă.

Firma câștigătoare va fi înștiințată direct cu privire la hotărârea luată, ceilalți participanți fiind informați prin intermediul presei în cazul licitațiilor deschise sau în mod expres când este vorba de licitații închise.

Comisiile de adjudecare, în principiu nu trebuie să ofere participanților la licitații explicații cu privire la criteriile pe care a fost fundamentată decizia de declarare a câștigătorului. Exisită în schimb regulamente după care se organizează licitațiile care prevăd printre altele și modul în care vor fi rezolvate contestațiile.

În faza următoare, firmele care au pierdut, retrag garanțiile bancare.

Organizatorul și firma câștigătoare finalizează tratativele prin încheierea contractului.

În forma în care au fost prezentate, etapele pe care le presupune mecanismul derulării unei licitații sunt proprii cu precădere operațiunilor de adjudecare a importurilor de mărfuri sau de realizare a proiectelor de investiții. Cu unele excepții legate de condițiile de participare, de înlocuirea caietului de sarcini cu cataloage sau schițe etc, licitațiile de export se desfășoară într-un mod asemănător.

La o licitație nu se răspunde ca la o simplă comandă. Este un lucru cert pentru un jurist. Oferta este adeseori realizată de agenți specializați sau de comercianți, care nu evaluează întotdeauna exact implicațiile propunerii lor. Oferta pentru licitație reprezintă mai mult o propunere de negociere decât o ofertă ,,fermă și definitivă”.

Prezența juristului negociator este indispensabilă pentru că acesta va examina importanța reală a obligațiilor tehnice, comerciale, financiare și juridice. Juristul avizat va citi și apoi va discuta împreună cu clientul potențial termenii ofertei ce pot crea probleme. El poate clarifica obligațiile contractuale și poate scutii ofertantul de la anumite obligații costisitoare, chiar imposibil de realizat, poate evalua importanța reală a angajamentelor, poate determina responsabilitatea și riscurile atașate fiecărei clauze. Marile societăți folosesc propria lor structură juridică, altele trebuie să solicite serviciile cabinetelor de avocați internaționali.