Traditii Si Obiceiuri In Calendarul Popular Romanesc

Economie

Traditii Si Obiceiuri In Calendarul Popular Romanesc

Byadmin ianuarie 1, 2024

Traditii si obiceiuri în calendarul popular românesc

Cuprins:

FACULTATEA DE LITERE

“FĂRĂ TRADIȚIE NU EXISTĂ CULTURĂ: NICI OMUL SIMPLU, NICI GENIUL NU POT CREA NIMIC FĂRĂ TRADIȚIE.” VASILE PÂRVAN

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. NOTIUNI GENERALE

1.1 Etnografie ,folclor,obicei

1.2 Evoluția etnografiei și folclorului în spațiul romănesc

1.3 Zone folclorice

CAPITOLUL 2. SĂRBĂTORI ȘI OBICEIURI LEGATE DE EVOLUȚIA ANULUI CALENDARISTIC

2.1 Obiceiuri calendaristice cu dată fixă

1.Dragobetele

2. Mărțișorul

3.Mucenicii

Sânzienele

4. Sfântul Andrei

5. Sfântul Nicolae

6.Crăciunul și anul Nou

2.2Obiceiuri calendaristice fără dată fixă

1.Floriile

2.Paștele

3. Paparudele și Coloianul

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

“Fără tradiție nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul nu pot crea nimic fără tradiție.” Vasile Pârvan

Introducere

În această lucrare mi-am propus să fac o prezentare a obiceiurilor românești reprezentative,în special a celor legate de evoluția anului calendaristic.

Am ales această temă datorită importanței deosebite pe care consider că o au tradițiile pentru orice român.Originile și semnificațiile fiecărui obicei sunt esențiale pentru a putea înțelege aceaste manifestări ce stau la baza culturii românești.Ele reflectă modul de viață al poporului de-a lungul timpului și exprimă sub forma imaginilor artistice teme specifice din viața individului ca parte a unei comunități.

Astfel, în aceste obiceiuri se regăsesc,sub o formă simbolică,teme de natură esențială precum:dragostea de țară, năzuința colectivă spre libertate și lumină, necazurile și bucuriile individului, respectul și venerația pentru pământ și fenomenele de natură meteorologică ce sunt capabile să îi influențeze existența și teme de natură religioasă,strâns legate de sărbătorile creștine.

Păstrarea obiceiurilor și tradițiilor precum și deosebita frumusețe a acestora îi fascinează pe toti cei care vin să viziteze meleagurile românești.Este o experiență minunată să asiști la un astfel de obicei tradițional mai ales datorită multitudinii de culori și implicării participanților,întreaga reprezentație fiind o împletire subtilă între dans,muzică,poezie și alte creații artistice remarcabile.

În timp,aceste obiceiuri s-au schimbat,s-au adaptat vremurilor actuale însă păstrează în ele esența înțelepciunii unor generații străvechi iar importanța lor este una deosebită,căci, generațiilor de azi,conectate la viteză și modernitate le este foarte ușor să piardă legătura cu originile.

Lucrarea este structurată pe două capitole:

Primul capitol este rezervat definirii termenilor, introducerii planului teoretic al temei,un scurt istoric asupra evoluției cercetărilor în domeniu și prezentării influenței diferitelor culturi asupra celei românești în contextul unei conviețuiri a acestor popoare alături de cel român.

Al doilea capitol este dedicat exclusiv prezentării obiceiurilor tradiționale românești pornind de la primele surse în care se pot identifica informații despre acestea, și urmărind, pe cât posibil, evoluția în timp a ritualului dar și a recuzitei ceremoniale, precum și câteva din semnificațiile obiceiurilor.

Capitolul 1. Notiuni generale

1.1 Etnografie ,folclor,obicei

Etnografia din punct de vedere etimologic are semnificația de știință a poporului(gr. ethnos “popor” + graphein, “a descrie” ) iar etnologia (gr. ethnos ”popor”+ logos, cuvânt, vorbire”), știința popoarelor . Conceptul de referință pentru ambele discipline este acela de popor, etnologia fiind știința fenomenelor etnice.

Folclorul (< folk = popor + lore = stiinta, înțelepciune) stă la baza etnografiei, fiind o parte inseparabilă din viața unui popor ce reflectă credințe, obiceiuri și literatura populară fiind un mijloc important de cunoaștere a omului, a vieții sociale, a cadrului național în care se desfășoară acesta sau cum Ovid Densusianu (Folclorul. Cum trebuie înțeles, 1909) vede folclorul ca “totalitate a creațiilor prin care se reliefează modul de a gândi, de a simți, de a se manifesta al oamenilor din popor”.

Folclorul este legat de momentele cele mai importante din viața colectivităților și individului: muncă, sărbători, naștere, căsătorie, moarte etc. Folclorul a îndeplinit și îndeplinește mereu multiple și importante funcții: magice, funcție utilitară, funcție de felicitare și urare, ceremonială, istorică, de alinare a durerii, distractive, estetice etc.

Limba română desemnează două cuvinte care denumesc aceeași noțiune:obicei și datină, termeni pe care Dicționarul limbii române contemporane le consideră sinonime.În limba română literară s-au adăugat și termenii de ceremonie și rit.

Obiceiul este definit de Mihai Pop drept „ansamblul manifestărilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumită dată” iar ceremonia reprezintă „o parte a obiceiului constituită dintr-o secvență organizată de acte solemne, îndătinate, cu conotații primordiale de bună-cuviință”

O clasificare a obiceiurilor tradiționale românești se poate face din punct de vedere al rolului acestora în viața individului și a comunității;se pot remarca astfel doua tipuri de obiceiuri:cele ce tin de moment specific din viața individului(naștere,nunta,moarte etc) și obiceiuri agro pastorale(cuprind obiceiuri populare,diurne sau nocturne,de o zi sau de mai multe zile,cu dată fixă sau mobilă dedicate divinităților calendaristice,dar și oamenilor,animalelor,păsărilor,plantelor,fenomene terestre și cosmice.

Studii privind obiceiurile tradiționale precum și cele ce țin de ritualurile populare românești,au fost mai puține din punct de vedere cantitativ în comparație cu studiul literaturii populare,iar din punct de vedere al clasei de obiceiuri mai intens studiate,ritualurile ce țin de viața familiei au fost mai intens documentate.

1.2 Evoluția etnografiei și folclorului în spațiul romănesc

Însemnari și comentarii ale unor obiceiuri si creații populare au existat încă din secolul al XI-lea în Legenda maior sancti Gerardi din Scriptorum Rerum Hungaricum,însă un început al cercetării folclorului românesc l-a reprezentat scrierea lui Dimitrie Cantemir care realizează în Descrierea Moldovei (1714-1716),o frescă a civilizației moldovenești.

Dimitrie Cantemir folosește această cercetare științifică pentru a descrie obiceiuri semnificative pentru populația acestor meleaguri,fiind prima atestare a multor obiceiuri cum sunt hora,jocul călușarilor,pentru acea zonă.

O altă creație semnificativă cu character etnografic o reprezintă Disertatio inauguralis historico-medica de funeribus plebejo Daco-Romanorum sive hodiernorum Valachorum (1817) a lui Vasile Pop.Aceasta este o opera de folclor comparat, în care sunt descrise secvențe din obiceiuri de înmormântare la poporul român si la greci, romani, slavi, germani.

Vasile Alecsandri are o contribuție semnificativă în punerea bazelor etnografiei românești,clasificările materialului folkloristic constituind un imbold pentru cercetări ulterioare.

Colecția Poezii populare – balade (cântece batrânesti)adunate si îndreptate, în 1852 si în ediție definitiva în 1866, a avut ecou si o puternica Influența în cultura română.

Bogdan Petriceicu Hasdeu,o personalitate ce a realizat lucrări interdisciplinare făcând din folcloristică o tiință și realizînd o conexiune cu alte discipline(filologie,istorie).

Simion Florea Marian s-a impus în folcloristica printr-un numar impresionant de studii monografice, „unele monumentale ca proportie, ramase de referință pâna în ziua de astazi.” Relevante sunt Nunta la români (1890), Nasterea la români (1892), Înmormântarea la români (1892), Sarbatorile la români (1898-1901, 3 vol.), Poeziipopulare din Bucovina (1869), Descântece poporane române (1886), Traditiunipoporale române (1878), Vraji, farmece si descântece (1893), Mitologie româneasca,Botanica populara.

În actiunea de culegere si cercetare a productiilor populare un rol deosebit l-aavut si Academia Română, care în primele trei decenii ale secolului al XX-lea, la inițiativa lui Ion Bianu, a sprijinit publicarea a peste 40 de volume despre cultura traditională, în colecția intitulată „Din vieata poporului român”, aceasta dovedind încă o data cât de bogat si de complex este materialul etnografic si folcloric românesc.

Dintre studiile tipărite în acea perioada menționam: Jocuri de copii (1909), Industria casnica la români (1910), Sarbatorile la români (1910), Boli si leacuri la oameni, vite si pasari (1913), Agricultura la români (1913) de Tudor Pamfile, Nunta în judetul Vâlcea (1928) de G. Fira, Strigoii (1929) de N. I. Dumitrascu, Descântecele românilor (1931) de Artur Gorovei.

Acestea sunt doar câteva din contribuțiile din acest domeniu,fiind puncte de reper în dezvoltarea etnografiei. Colecțiile reflectă preocuparea activă a autorilor pentru realizarea unei monografii a tradițiilor românești cât mai fidelă.

1.3 Zone folclorice

Folclorul românesc reprezintă “totalitatea creațiilor culturii spirituale românești” ,aparținând tuturor etniilor vorbitoare de limba română.

Evoluția societăților este influențată,într-o anumită măsură de nivelul de dezvoltare,de cadrul geographic în care se află,această influență având o strânsă legătură cu un anumit comportament.

Principalele zone folclorice românești sunt: Crișana, Banat, Țara Moților, Țara Oașului, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Oltenia, Argeș,ținutul Mehedinți, zona Harghitei, .Acestea conțin, la rândul lor ,subdiviziuni caracterizate prin producții folclorice specifice.

“Folclorul țării noastre cuprinde alături de folclorul românesc și folclor maghiar,german,sârb,bulgar,ucrainian,rus chiar și slovac,turc,tătar,evreiesc,etcAcolo unde românii conviețuiesc cu minoritățile,între folclorul românesc și cel al minorităților au avut loc și întrepătrunderi.Cunoașterea acestor întrepătrunderi este importantă atât pentru folcloristica noastră cât și pentru folcloristica celeorlalte popoare.Cercetarea directă a întrepătrunderilor poate aduce numeroase beneficii studiilor de folclor comparat.

Cunoașterea folclorului minorităților ca parte integrantă din folclorul românesc este de o deosebită importanță în speicial pentru că duce la o apropiere între popoare .”

În aceste zone s-a manifestat influența unei alte comunități atât în obiceiuri cât și în port sau construcția satului tradițional.

Viețile românilor sunt în general ghidate de tradițiile religioase la care aderă. Astfel, etnicii români care urmează practicile Ortodoxiei estice iau parte la obiceiuri elaborate și ceremonii în timpul Săptămânii Marii de Paști.

Minoritățile maghiară și germană, care aparțin, în general,Bisericii Romano-Catolică și bisericile protestante, pun un accent mai mare pe celebrarea Crăciunului. Comunitățile maghiară și germană, au de asemenea, port popular tradițional pentru bărbați și femei, care îi distinge de etnicii români și care este purtat la ocazii speciale. Printre etnicii români, costumul popular a fost păstrat cu tenacitate în zonele rurale, și, practic, fiecare județ are propria variantă de culoare si stil..

Capitolul 2. Sărbători și obiceiuri legate de evoluția anului calendaristic

În tradiția românească,anul și submultiplii săi sunt oameni care se nasc, trăiesc, îmbătrânesc și mor ca s-o ia din nou de la capăt.Această personificare întruchipează zeul an a cărui moarte și renaștere,reprezintă reînnoirea anului calendaristic.

Pe parcursul anului,diferitele obiceiuri capătă o simbolistică specifică în funcție de plasarea zilelor față de Crăciun, astfel,are loc renașterea anului pe 1 ianuarie,acesta creste și devine tânăr perioadă asociată sărbătorii de Sânvăsâi(un tânăr care stă călare pe butoi, iubește și petrece),urmată de maturizarea acestuia întruchipată prin:Dragobete (24 februarie) -zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie) – tânăr războinic, călare pe cal; Sântilie (20 iulie) și Sâmedru (26 octombrie) care sunt maturi, în puterea vieții;acestea sunt urmate de sfinții-moși(Moș Andrei (30 noiembrie), Moș Nicolae (zeul an a cărui moarte și renaștere,reprezintă reînnoirea anului calendaristic.

Pe parcursul anului,diferitele obiceiuri capătă o simbolistică specifică în funcție de plasarea zilelor față de Crăciun, astfel,are loc renașterea anului pe 1 ianuarie,acesta creste și devine tânăr perioadă asociată sărbătorii de Sânvăsâi(un tânăr care stă călare pe butoi, iubește și petrece),urmată de maturizarea acestuia întruchipată prin:Dragobete (24 februarie) -zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie) – tânăr războinic, călare pe cal; Sântilie (20 iulie) și Sâmedru (26 octombrie) care sunt maturi, în puterea vieții;acestea sunt urmate de sfinții-moși(Moș Andrei (30 noiembrie), Moș Nicolae (6 decembrie), Moș Ajun (24 decembrie) și Moș Crăciun (25 decembrie) care încheie anul și conform simbolisticii anului,reprezintă moartea și renașterea anului calendaristic.

Tradiția românească este un nesecat izvor de datini și obiceiuri ce transcend din cele mai vechi timpuri spre epoca modern.Fiecare loc,fiecare sat,fiecare casă este păstrătoare a cel puțin un obicei,cântec,datină strămoșească.

De fiecare etapă a muncilor agricole se leagă o serie de obiceiuri și o multitudine de credințe fapt ce indică importanța deosebită ce se acordă. acestei ocupații.

O mare parte din tradițiile și obiceiurile populare românești provin, dintr-un substrat traco-getic. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor, tradițiilor și ritualurilor agrare legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. Astfel sunt riturile magice pentru invocarea ploii, a fecundității vitelor, a fertilității ogoarelor, persistând până de curând în unele regiuni ale țării: Sangeorzul, Plugarul, Paparudele, Drăgaica s.a.

Sintetizînd complexitatea obiceiurilor agrare, cu profunde implicații etnologice, Mircea Eliade consideră munca agricultorului un adevărat ritual. Pcrenitatea obiceiurilor agrare se verifică și prin faptul că din multitudinea de zeități ale lumii antice nu au rezistat vremii decît cele ale fertilității pămîntului: "Demeter a supraviețuit în folclor, in vreme ce Jupiter a dispărut de mult timp"

Fiecare moment semnificativ din desfășurarea muncilor agricole este însoțite de un ansamblu de acțiuni specifice

Străvechi rituri solare legate de solstițiu, dar și modificările aduse calendarului oficial – care au făcut ca Anul Nou să fie schimbat din martie la începutul lui ianuarie – explică de ce complexul obiceiurilor agrare debutează cu ciclul celor practicate în perioada dintre Crăciun și Bobotează. În această perioadă,obiceiurile se executată cu scopul de a provoca hogăția ogoarelor

Unele au preluat numele unor sfinți creștini care au înlocuit divinitățile precreștine – Sântoader, Sângiorz, Lăzărelul, Dochia, Sântilie, Foca, Sânmedru, Sântandrei, Sânnicoară. Altele însă nu au legătură cu creștinismul ci sunt supraviețuiri păgâne, ale căror rădăcini istorice se pierd în negura timpului – Călușul, Caloianul, Paparuda, Ropotinul Țestelor, Dragobetele, Drăgaica, Sânziana, Joimărița, Martinii, Berbecarii, Circovii, Ziua Lupului, Ziua Ursului. Timpul, anul tropic dintre echinocții și solstiții, sărbătorile și obiceiurile apar într-un „ciclu calendaristic” care a format obiectul calendarelor populare.

Nașterea timpului calendaristic era legată de sărbătorile solstițiului de iarna pentru ca apoi, în timpul echinocțiului de primăvara să se împlinească tinerețea timpului. Maturizarea timpului începea de Sânziene, cu solstițiul de vara si se continua cu Sânpetru de vara când se desfășura Târgul de fete, apoi se consumau Rusaliile și Călușarii. Echinocțiul de toamna semnifică îmbătrânirea timpului calendaristic Și aceasta deoarece „sărbătorile românești țin de un calendar solar lunar, structurat la început pe doua și apoi pe patru anotimpuri. Ele se aduna precum boabele pe ciorchinele de strugure în jurul echinocțiilor și solstițiilor“

Baba Dochia reprezintă un alt personaj mitic,ea moare și renaște la echinocțiul de primăvară. Luna martie se deschide cu Zilele Babei, timp ritual de nouă zile, egal cu durata urcușului Dochiei cu oile la munte, unde moare împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor, transformate în stană de piatră, apar astăzi ca nume topice în mai multe masive carpatice: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Semenic. Dar, moartea Babei Dochia la echinocțiul de primăvară este urmată de nașterea Pruncului Dochia. Începând din luna martie, divinitățile feminine ale Calendarului popular se grupează în trei generații zeițe-fecioare (Floriile, Sânzienele, Drăgaicele, Lăzărițele, Ielele), zeițe-mumă (Maica Precesta, Maica Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului) și zeițe-babă (Sf. Vineri, Sf. Varvara, Dochia).

2.1 Obiceiuri calendaristice cu dată fixă

Fig 2.1 Obiceiuri calendaristice cu dată fixă

Irina Nicolau,1998,Ghidul sărbătorilor românești-Editura Humanitas,București

Tradiții legate de perioade fixe din an cum sunt colindele ce se remarcă cu precădere de Crăciun, sorcova pentru Anul Nou,sau mărțișorul, obicei legat de venirea primăverii sărbătorită pe 1 martie. Alte obiceiuri presupuse a avea origini pre-creștine, ca Paparuda, ritualul de invocare a ploii vara, sau reprezentațiile folclorice cu măști cum sunt Ursul și Capra din iarnă.

1.Dragobetele

Pe 24 februarie, conform tradiției românii sărbătoresc Dragobetele

Etimologia cuvântului Dragobete

Nu fost încă stabilită proveniența acestei denumiri,se presupune ca ar avea la bază o divinitate existentă în tradiția dacică.Dragobetele(fiul Dochiei) și se diferențiază de Sfăntul Valentin din tradiția catolică,el fiind un neastâmpărat și un năvalnic,el era la daci zeul care oficia în cer la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. În decursul anilor această tradiție s-a extins și la oameni. Astfel, în ziua de Dragobete, fetele și băieții se întâlnesc pentru că iubirea lor să țină tot anul, precum a păsărilor ce se „logodesc” de această sărbătoare.

Această zi este sărbătorită diferit în regiunile românești.De exemplu, în munții Transilvaniei, tinerii obișnuiesc să formeze cete având steaguri speciale și semne distinctive.Aceste grupuri se formează la începutul iernii și sunt respectate de întreagă comunitate.Este chiar o competiție între ele. În multe sate aceste cete se despart la sfârșitul lunii februarie în ziua de Dragobete. Flăcăii și fetele purtând cele mai bune costume populare și plecând în grabă spre pădure să culeagă primii ghiocei. Mai târziu, la întoarcerea acasă ei glumesc împreună,cântă, dansează și chiar se sărută în public. În acest mod ei arată întregului sat că sunt logodiți pentru un an cu aleasa sau alesul lor.

Se spune în popor că "cei care rămân singuri,vor rămâne așa până la următoarea sărbătoare a dragostei : Ziua Dragobetelui."

2. Mărțișorul

În legătură cu mitul Babei Dochia tradiția românească s-a îmbogățit cu un obicei și anume Mărțișorul, un calendar simbolic confecționat din două fire colorate în alb și roșu (iarna și vara), care se leagă unui obiect artizanal.

La începutul secolului al XX-lea mărțișorul se făcea cadou copiilor, fete și băieți, în dimineața zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui.

Șnurul era din bumbac sau lână și se purta la mâna stângă.

„S-au descoperit pe teritoriul României mărțișoare cu o vechime de 8000 de ani.Sub forma unor mici pietre de râu vopsite în alb și roșu,ele erau înșirate pe ață și ppurtate la gât.”

Purtat la mână până la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paște, Arminden) sau până la înflorirea unor pomi fructiferi când se agăța de ramurile acestora,mărțișorul apără pe cel ce il poartă de boli.se spune despre cei care primeau mărțișorul că nu vor fi arși de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoși și frumoși ca florile, plăcuți și drăgăstoși, bogați și norocoși, feriți de boli și de deochi. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români. Pe arii extinse din Transilvania, Banat, Maramureș, centrul Munteniei, vestul Olteniei și sudul Dobrogei luna echinocțiului de primăvară și a Anului Nou agrar se numea, în Calendarul popular, Mărțișor.

Fig 2.1 Mărțișor

http://www.calarasi.djc.ro/DocumenteHtml.aspx?ID=6139

Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români.În Transilvania, Banat, Maramureș, centrul Munteniei, vestul Olteniei și sudul Dobrogei luna echinocțiului de primăvară,corespunzătoare și cu începutul Anului Nou agrar se numea, în Calendarul popular, Mărțișor.

Obiceiuri asemănatoare se pot întalni in zona Balcanilor, in Bulgaria unde se cheamă Martenita, Macedonia, Albania.

3.Mucenicii

În ziua de 9 martie, biserica creștină serbează pe cei 40 de mucenici/Sfinti din Sevastia.Conform tradiției acestia s-au jertfit pentru dreapta lor credință.

În toate satele locuite de români se practică mai multe tipuri de obiceiuri, creștine si precreștine, intrucât sărbătoarea a suprapus momentul echinocțiului de primăvara, aducând in atenție riturile de purificare (Focurile), de comemorare a morților (Moșii de flori cu matisori si Sfintii) si de obținere a belșugului (se scoate plugul și se arunca un ou înaintea lui, pentru sporul recoltelor.

Protectori ai agricultorilor si ai vegetației, cei 40 de Mucenici (Sfinții) sunt cinstiți prin ofrande preparate din aluaturi rituale, colăcei din făină de grâu, numiti "Bradosi" in Oltenia.Aceasta este o fiertură din apă,zahăr,nuci și covrigei mic(mucenici)

Fig 2.2 Sfinții Mucenici

http://specialarad.ro/ortodocsii-sarbatoresc-astazi-sfintii-40-de-mucenici/

Modul de preparare constă,în majoritatea localităților – sate si orase – în frământarea din aluat dospit, coacere la cuptor si apoi se ung cu miere si se presară cu nucă.

Se fac 40-44 de Sfinti (Măcinici) – asemeni celor 40 de martiri din Sevastia – si să se dea de pomană, la copii si la sărmani, în credința că asfel va "rodi grâul" si oamenilor "le va merge bine în anul ce vine. Tot cu rosturi simbolice există credința că în această zi – 9 Martie, .a Macinici – este bine ca să se dea de pomană si să se bea 40-44 de pahare de vin sau tuică, ca "să fii sanatos si să nu se lipească bolile".

4.Sânzienele (Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureș, Bucovina) un obicei atestat încă de la începutul secolului XVII (1710), numite și Drăgaice (Muntenia, Dobrogea, sudul și centrul Moldovei). Sânziana se naște la moartea Babei Dochia, crește miraculos până la 24 iunie când înflorește planta ce-i poartă numele (sânziana sau drăgaica).

Reprezentanta fitomorfă a Drăgăicii este o plantă din familia Rubiaceae-lor,cu flori albe sau galbene puternic parfumate, ce înfloresc în perioada solstițiului de vară (odată cu pârguirea lanurilor de grîu și orz), cu virtuți terapeutice, cosmetice și magice . Din ea se împletesc cununile purtate de fecioarele Sânziene , în timpul dansului ritual.

Fig 2.3 Sânzienele

http://www.antena3.ro/life/familie/dragaica-obiceiuri-si-traditii-de-sanziene-218891.html

Conform tradiției,drăgaica organizată in sudul Munteniei până la mijlocul secolului al XX-lea, avea ca personaj central o fată care juca rolul zeiței agrare,era îmbrăcată mireasă, cu rochie albă și cu cunună împletită din flori de sânziene (drăgaică) pe cap, însemn al cununiei.

Aceasta era înconjurată de un grup de fete a căror semnificație era aceea de alai de nuntă.iar întregul obicei are scopul de aasigura sanatatea colectivității precum și o recoltă bogată.

Iată cum descrie Dimitrie Cantemir acest obicei dansant : „ La solstițiul de vară, când grânele încep să se coacă (24 iunie), fetele dintr-un sat o aleg pe una din ele drept mireasă sau conducătoarea lor, (o mai numesc soră și regină ), o duc cu alai mare în lanurile bogate, o împodobesc cu o coroană din spice de grâu și cu o mulțime de batiste multicolore. Ea devine astfel întruchiparea Drăgăicii – zeița agrară- și străbate lanurile cu mâinile întinse și cu batistele fluturate în vânt, de parcă ar zbura, întorcându-se de la câmp spre casă și trecând prin satele pe unde venise, înconjurată de celelalte surate care cântă și joacă în jurul ei. Acestui alai i se alătură și oamenii întâlniți pe drum. Toate fetele moldovence aspiră la cinstea de a deveni Drăgaica-mireasă, deși știu, conform unui obicei ferm, că nu vor avea voie să se mărite timp de trei ani.”

Această sărbătoare are rolul de a înbuna timpul solstițiului de vară zeița fecundității, Sânziana sau Drăgaica, care,conform tradiției bagă bob spicului de grâu, dă miros plantelor de leac, vindecă bolile și suferințele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni și vijelie, ursește fetele de măritat etc. Când i se nesocotește ziua, aceasta stârnește vârtejuri și vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus și îi îmbolnăvește, lasă florile fără leac și miros.

Coroana împletită astăzi din floarea de sânziană (drăgaică) și din spice de grâu în dimineața zilei de 24 iunie este o efigie divină cu puteri miraculoase: purtată pe cap de o fecioară în ceremonialul numit Dansul Drăgaicei simbolizează zeița agrară; agățată la fereastră, în stâlpii porților, în crucile din hotar și din cimitir apără oamenii, animalele și holdele de stihiile naturii (grindină, furtună, vijelie, inundație); aruncată pe acoperișul casei sau al șurii indică, prin anume semne dacă cel căruia i-a fost menită, a confecționat-o sau a azvârlit-o va trăi sau va muri, dacă fata se va căsători în cursul anului și cum îi va fi ursitul (tânăr sau bătrân, frumos sau urât), dacă va fi sănătos sau bolnav, dacă va avea noroc sau pagubă în casă. Împletirea Cununii de Sânziene și obiceiurile legate de acestea sunt atestate la românii de pretutindeni.

Pusă sub pernă,în noaptea de Sânziene, planta va face ca fata respectivă să-și viseze ursitul (viitorul soț). Înfășurată în jurul mijlocului fetelor și femeilor, le va feri de dureri de șale la secerat. Purtată în sân sau în păr, va face ca fetele să fie mai atrăgătoare și mai iubite de bărbați .

5. Sfântul Mucenic Gheorghe, este unul dintre cei mai venerați sfinți din calendarul ortodox, sărbătorit la dată fixă în fiecare an pe 23 aprilie. În tradiția populară sărbătoarea este cunoscută sub numele de San-George.

În calendarul popular, San-George este considerat a fi un zeu al vegetației, protector al naturii înverzite, al vitelor și al oilor, el fiind identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul Trac.

Împreună cu Sfântul Dumitru – Sâmedru împarte anul calendaristic,între cele două divinități există o înțelegere cosmică, facilitată și de divinitatea supremă.

Conform tradiției populare, San-George ia cheile de la Sâmedru pentru a deschide drumul naturii spre viață, el fiind considerat deschizătorul primăverii, înverzitorul întregii naturi, semănătorul tuturor culturilor și închizătorul anotimpului friguros. Toamna, Sâmedru, închide timpul frumos al lui San-George pentru a porni timpul rece.

În calendarul popular, că și în tradiția creștină, San-George este văzut că o divinitate tânăra, hipomorfa, purtată în spate de un cal. În egală măsură, el este și o divinitate pastorală, de origine indo-europeană, ziua să de celebrare fiind considerată a fi momentul de început a anului pastoral. În timp,sărbătoarea și-a pierdut din splendoare.

În continuare voi prezenta practica obiceiului în vechime.

În ajunul zilei de 23 aprilie oamenii pregăteau cu grijă brazde verzi, tăiate sub formă pătrată, în care înfigeau ramuri înmugurite de salcie și flori galbene de primăvară cunoscute, în Bucovina, sub numele de calce.

În noaptea sau dimineața zilei de San-George capul familiei, întotdeauna un bărbat, așeza brazdele "de straja "la stâlpii porților și ai caselor, la ferestrele și ușile caselor și grajdurilor, în grădini și pe mormintele din cimitire. Se credea că, astfel, oamenii, vitele și semănăturile erau protejate de forțele malefice, ce deveneau extrem de active în acest moment de început a anului pastoral.

În Bucovina, brazdele și ramurile verzi erau păstrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri împotriva frigurilor sau pentru a fi amestecate în hrana animalelor (credința era că acestea vor fi protejate de puterea malefică a strigoilor) și pentru a fi puse în cuibarele cloștilor (pentru a avea pui cât mai mulți și pentru a le feri de boli și ulii).

O altă practică ce se realiza era împodobirea donițelor de muls vacile cu multă verdeață și flori de primăvară. Donițele erau umplute cu apă și cu ornamente.Acestea se puneau în tinda casei, după ușa de la intrare.În dimineață zilei de San-George, apa și verdeața tocată erau turnate în hrana animalelor, crezându-se că, astfel, va spori laptele vitelor și că vor fi protejate de toate relele.

Sărbătoarea Sfântului-Gheorghe era un moment important în evoluția timpului calendaristic – în ajunul sărbătorii dar și pe parcursul celor trei zile în care era celebrat, erau îndeplinite numeroase ritualuri de aflare a ursitei și a norocului.

În ajunul zilei de San-George, fetele de măritat credeau că își pot vedea ursitul dacă priveau, în această noapte, într-o cofă plină cu apă. iar în dimineață zilei de 23 aprilie acestea puneau în mijlocul drumului brazde verzi, împodobite cu coronițe, pentru a observa, care fecior va calca peste elesemn că acestea se vor căsători. Brazdele și coronițele erau păstrate peste an, pentru a fi folosite ca remediu în atenuarea diferitelor boli sau pentru a se face cu ele farmece de dragoste.

Un alt obicei specific acestei sărbători practicat de fetele tinere era semănarea de usturoi și păstrarea acestuia până anul viitor. Mâncând usturoiul semănat cu un an înainte, ele credeau că vor fi înzestrate cu toate virtuțile și că se vor căsători în cel mai scurt timp.

Dimineața, fetele mergeau în pădure în locuri speciale și ferite pentru a culege mătrăgună și năvalnic, pe care le aduceau acasă și le puneau în pod sau sub streașina, în credințate că aceste plante miraculoase le vor aduce pețitori bogați.

Mătrăguna se păstra peste an cu credință că putea fi folosită la vindecarea unor boli sau la practicarea vrăjilor de măritiș pentru fetele urâte sau bătrâne, a vrăjilor pentru îmbogățire și câștigare a faimei sau a celor de înmulțire a laptelui la vaci. Mătrăgună putea să provoace și nenorocire, sărăcie, urâțenie, nebunie sau moarte, în funcție de modul cum era folosită, de riturile sau vrăjile în care era uzitată sau în funcție de actul care-i declanșa puterea.

Flăcăii, mergeau și ei în dimineață zilei de 23 aprilie să caute iarbă fiarelor, considerată plantă cu puteri speciale ce ar putea să le dea flăcăilor proprietăți miraculoase.Tinerii se întâlneau într-o dumbravă din pădurea localității în care trăiau, ducând cu ei câte o cofă cu apă neîncepută. Fiecare tânăr își ascundea vasul într-un loc doar de el știut rostind numele fetei ce-i era dragă. Apoi, până la ivirea zorilor se prindeau cu toții în hora, spuneau ghicitori sau cântau din fluiere. La răsăritul soarelui fiecare privea în cofă cu apă. Dacă în vas se află un fir de iarbă, credeau că se vor căsători cu fata iubită și că vor trăi împreună până la adânci bătrânețe. Dacă în apă se află o floare uscată sau veștedă, era semn că tânărul nu se va însura în acel an, iar dacă găseau pământ, se credea că feciorul va muri în curând.

De Sfântul Gheorghe și femeile căsătorite aveau obiceiuri pe care le săvârșeau în special pentru bunul mers în gospodărie. De exemplu, în dimineața zilei, înainte de răsăritul soarelui, mergeau în pădure și culegeau plante precum mulgătoarea, untul vacii, pe care le adăugau în hrană animalelor, în credință că vacile vor da lapte mult și de bună calitate.

Tot în această zi se prepară și "unsoarea oilor", un medicament obținut din plante și grăsimi animale, unguent ce se aplică pe ugerul oilor pentru a le apară, astfel, de boli pe tot parcursul verii.

Anul pastoral începea cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe și,astfel , obiceiuri specifice erau practicate în această zi, în ajun sau de dimineață:se aprindeau focuri vii în dimineața acestei zile, fie în vatra casei fie în ograda, prin învârtirea energică a unui fuscel de lemn introdus într-o gaură practicată în blană ușii de la grajd, fie într-un loc dinainte stabilit situat în vatra satului.

În cazul focurilor aprinse în ograda sau în vatra satului, tinerii obișnuiau a sări peste foc sau prin fum crezând că, în felul acesta, se purifică și se apară de orice posibile influențe nefaste.

Dintre toate obiceiurile de San-George mai sus enumerate,foarte puține se mai practică și azi,astfel, se mai păstrează obiceiul împodobirii stâlpilor de la poartă cu ramuri verzi de salcie înmugurită și flori galbene de calce, înfipte în brazde înverzite. Semnificația acestor obiceiuri este foarte rar cunoscută.

6. Sfântul Andrei

Pe data de 30 noiembrie românii sărbătoresc ziua Sfântului Andrei,care este considerat patronul spiritual al acestui popor,sărbatoare ce deschide o perioadă ce abundă în tradiții și obiceiuri, cw durează până pe 7 ianuarie când se încheie cu Boboteaza.

Noaptea din ajunul Sf.Andrei este destinată unor obiceiuri, poate antecreștine, care să asigure protecție oamenilor, animalelor si gospodăriilor. Țăranii români le-au pus sub obladuirea acestui sfânt, tocmai pentru că ele trebuie garantate de autoritatea si puterea sa. Ajunul Sf.Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut si nevăzut se ridică. Clipa cea mai prielnică pentru a obține informații cu caracter de prospectare pentru anul care vine. De asemenea, "Andreiu' cap de iarnă" cum îi spun bucovinenii, permite interferența planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existența oamenilor putând fi intoarse de la matca lor firească. Tradiția spune că în această noapte "umblă strigoii" să fure "mâna vacilor", "mințile oamenilor" "rodul livezilor",iar animalele pot vorbi iar cel ce le ascultă moare.

În noaptea de Sfântul Andrei oamenii se protejează de toate aceste forțe malefice cu ajutorul usturoiului. Casa, grajdul, cotețele, ușile si ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, menit să protejeze oamenii și animalele de duhurile rele.

Fig 2.4 Usturoiul protector împotriva duhurilor rele

http://www.newsup.ro/sfantul-andrei-traditii-obiceiuri-superstitii/

Tot in această noapte, pentru a testa rodnicia livezilor si câmpurilor se aduc crenguțe de măr în casă (care vor înflori până la Anul Nou) sau se seamăna boabe de grâu in diverse recipiente.Aceste crenguțe înflorite,erau folosite drept sorcove de către copiii ce plecau să vestească venirea Anului Nou.

7. Sfântul Nicolae

Despre Sfantul Nicolae se poate spune că este patronul spiritual in Olanda, Rusia, Grecia, Sicilia, Lorraine (Franța) si in multe orase din Germania, Austria, Elvetia, Italia si Belgia,fiind cunoscut ca prietenul si protectorul comerciantilor, saracilor, marinarilor, calatorilor, fetelor nemaritate, mireselor si, in special, al copiilor mici si al scolarilor.

Sfântul Nicolae,conform tradiției s-a nascut in Orientul Mijlociu , in apropierea orasului Bethlehem. Se cunoaste cu certitudine ca a trait in secolul am IV-lea, a fost cardinal de Myra (acum aflata pe teritoriul Turciei) si a fost recunoscut și onorat ca sfânt începând cu secolul VI.

Nicolae provenea dintr-o familie înstarită, iar la moartea ambilor parinti (era înca copil) a moștenit întreaga avere, pe care s-a hotarât sa o folosească in scopuri umanitare și să-i ajute pe cât mai mulți oameni nevoiasi.
De-a lungul secolelor au apărut povești si legende despre viata si binefacerile Sfântului Nicolae.
Una dintre cele mai cunoscute legende este a celor trei surori, fetele unui nobil sărac, care datorita situației financiare precare nu se putea mărita. Se spune că atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritișului, cel ajuns deja cardinal, Nicolae, a lăsat noaptea, la ușa casei nobilului, un săculeț cu aur.

Cind a venit vremea de măritiș pentru cea de a doua fată,același lucru s-a întâmplat Când cea de a treia fătă a ajuns în pragul nunții , nobilul a stat de pază să afle cine-i cel care le-a facut atita bine fetelor lui.

În noaptea cu pricina, nobilul a stat de pază si l-a vazut pe cardinal cum a lasat saculetul cu aur. Se spune ca Sfantul Nicolae s-a urcat pe acoperis și a dat drumul săculetului prin hornul casei, într-o soseta pusă la uscat si de aceea a apărut obiceiul agățării șosetelor de șemineu. Când tatăl fetelor a vazut una ca asta, Nicolae l-a rugat sa pastreze secretul, dar bineînteles că acesta nu a putut fi ținut.

De atunci, oricine primea un cadou neașteptat îi mulțumea lui Nicolae pentru el. Cei trei săculeti de aur făcuți cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur.
În secolul X, Țarul Vladimir al Rusiei a vizitat Constantinopole (astăzi Istanbul) și auzind de povestirile minunate despre Sfantul Nicolae a decis să-l faca patronul spiritual al Rusiei.

Sărbătoarea de Sfântul Nicolae este așteptată cu nerăbdare în special de copii,care găsesc,în dimineața de 6 decembrie,cadouri în ghetuțele pregătite de seara.

În Europa in secolul al XII; lea ziua Sfantului Nicolae a devenit ziua darurilor și a activitatilor caritabile. Germania, Franta si Olanda celebrează ziua de 6 decembrie ca o sărbătoare religioasă si oferă cadouri copiilor si sărăcilor.

8.Crăciunul și anul Nou

„Obiceiurile de iarnă, ce se desfășoară în zilele ce marcau trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou,fixau o etapă,o secvență de timp și răspundeau preocupărilor majore ale vieții satului din care individul făcea prte integrantă.”

Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zi de 31 decembrie care în gândirea populară reprezintă data morții dar și a renașterii ordinii cosmice.

“Perioada sărbătorilor de iarnă este împărțită în două,între Ignat(20 decembrie)și Crăciun(25 decembrie) era perioada nefastă,când se deschid mormintele iar sufletele morților circulau printre cei vii.De ignat se sacrifica porcul substitutul unei divinități preistorice.

Crăciunul deschide ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor Anului Nou.”

La Crăciun și Anul Nou cele mai importante tradiții sunt cele legate de

roadele cîmpului. Proba tăciunilor aprinși ori a calendarului de ceapă sunt două din obiceiurile cu caracter de premoniție asupra anului ce va veni.

Obiceiul constă punerea în colțurile unui ștergar grîu, porumb, fasole, cartofi,iar cineva legat la ochi atinge unul din colțurile ștergarului. Planta pe care se pune mâna mai întîi va da rodul cel mai bogat în unul ce vine (Pleșani, Botoșani). Tot în zona Botoșanilor (satul Păltiniș),

Când se apropie miezul noptii către noul an, țăranii obișnuiesc să prevadă cum va fi vremea in anul ce vine. Se folosesc de foile unei cepe mari pe care le desprind si le asează în ordine, numindu-le după lunile anului.

Fig 2.5 Calendar de ceapă

http://www.radiofxnet.ro/acesta-este-cel-mai-vechi-obice-romanesc-calendarul-de-ceapa-care-citeste-vremea/

În fiecare din ele pun puțină sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, cel ce dezleagă vrăjile si făcăturile, ei vor verifica cât lichid a lăsat sarea topită in fiecare foaie. Așa vor ști (pentru că in mod misterios cantitățile sunt diferite) dacă vor avea secetă sau ploaie și în ce lună anume.

Colindatul

Nasterea Mântuitorului sau Crăciunul, aduce cu ea și o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Echinoctiul de Iarna, momentul în care natura dă sperante ca va renaște.Ua obicei practicat pe toată suprafața țării este colindatul.Acesta a înglobat în el nu numai cântec și gest ritual, ci și numeroase mesaje și simboluri ale unei stravechi spiritualități românești.

În ajunul Crăciunului, pe înserat, in toate satele din țară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Nașterea Domnului și sunt primiți cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci si colaci.

Postul Craciunului ia sfârsit și fiecare se poate bucura de mâncarurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii si cozonacii, prăjiturile si vinul. Cele trei zile de sărbatoare ale Crăciunului aduc liniște și pace în case.

Fig 2.6 Steaua

http://www.pensiuneamagic.ro/obiceiuri-folclorice-de-craciun-in-satele-hunedorene.php

Steaua este un obicei folcloric tradițional de Crăciun, vechi de 2000 de ani, ce vestește Nașterea Mântuitorului. Ceata de stelari este formată din 7-10 copii (în funcție de tradiția fiecărui sat) cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani. Au ca semn particular steaua împodobită, în unele sate copii fiind îmbracați în costum popular tradițional.

Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit nașterea lui Iisus și i-a călăuzit pe cei trei magi.

Versurile colindului provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanță Calvină și multe din ele, chiar din tradițiile locale.

Trecerea în Anul Nou este marcată prin tradiții specifice.Colindătorii sunt așteptați să apară in ajunul anului cu "Ursul", "Capra", "Bunghierii", "Caiutii", "Malanca", "Jienii", "Mascatii" etc..

Întreaga manifestare ceremonială a obiceiului este in acelasi timp plină de forta si vitalitate. Muzica si dansul remarcabile prin virtuozitate si dinamism, măștile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic.

Pot exista variații ale aceluiași obicei-în diferite zone ale țării, costumația, interpretarea pot fi diferite, dar obiceiul este in esență același. Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la arhaice practici magice de alungare a maleficului, "Plugusorul", alt obicei, este strâns legat de mitul fertilitatii. Vorbe frumoase, de prosperitate si belsug sunt adresate de cetele care vin cu "Plugusorul", fiecărei gospodării

Începutul lunii ianuarie este marcat de două importante sărbători creștinești: Botezul Domnului (Boboteaza) pe 6 ianuarie, si Sfântul Ion pe 7 ianuarie. Toti românii se duc la biserica de Bobotează, pentru a lua apă sfințită. În satele si orașele așezate pe maluri de ape, tinerii se întrec să scoată la mal crucea aruncată de preot in apa inghetată. Cel ce va reusi, va avea parte numai de bine.

Plugușorul

Plugușorul, variantă a plugului, era organizat de copii de 10-16 ani. Pregătirile pentru acest obicei începeau cu zece zile înainte de Anul Nou,când se organizau cetele, se confecționa plugușorul, se împodobea cu brad, panglici colorate si se împleteau bicele. Textul era același ca si la plugul cel mare. Obiceiul se mai practică si azi dar fără strălucirea de altădată.

Fig 2.7 Plugușorul

http://www.rgnpress.ro/rgn_12/categorii/eveniment/7917-plugusorul-romanesc-aho-aho-copii-i-frai.html

Numele acestui obicei forme diferit de la o zonă etnografică la alta – Plugusor, Urat, Urătura de Sfântul Vasile, Buhai, Plug, Plugul Mare, Plugul flăcăilor etc. – dar structura si persoanele implicate în practicarea acestuia, aduc în atentie același mesaj: rodnicia câmpurilor, belsugul semănăturilor si sănătatea gazdelor.

Copii pornesc încă de dimineața(după ora 10),îmbrăcați în haine groase,cu căciuli împodobite cu panglici colorate si cu bice și clopotei, legați cu busuioc de câte o lopațică de lemn, ei pornesc pe la rude si vecini.

Cel mai important obiect al Plugușorului practicat de copii este buhaiul. Acest arhaic instrument de acompaniament se confundă aproape cu datina Plugușorului. Astfel, grupurile de copii intră prin curțile gospodarilor, se așează în fața ferestrelor de la casă, iar unul dintre ei începe a rosti un text versificat.

Mugetul buhaiului acompaniază în surdină urările copilului care, din când în când, se oprește pentru a-i mai îndemna pe ceilalti să pocnească din bice și să sune din clopoței". După ce termină de urat, gospodinele îi răsplătesc cu mere, nuci, covrigi, colacei si mai rar, câte un ban.

Urarea este un lung poem în versuri care prezintă succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului pâna la coptul pâinii rezultate din recolta grâului. Această creație în versuri,reprezentând o formă ceremonială este un adevărat "imn de slavă" închinat agricultorilor, în versuri de o inegalabilă frumusețe.

Jocul Caprei

Jocul Caprei este un obicei practicat de Anul Nou,având semnificații mitice, fiind considerată întruchiparea fantastică a unor arhaice zeități ale vegetatiei."Capra" simbol al fertilitatii si fecunditatii, leagă teritoriul românesc de antichitatea greaca si civilizatiile orientale. În Tibet, Capra era considerata mesagerul divin care revarsa asupra pamântului si a vitelor, rodnicia si belsugul.

Jocul Caprei este un dans executat de purtătorul acestei măști,care se remarcă printr-o pantomima virtuoasa în vitalitatea mișcărilor sale. Jocul Caprei se executa de multe ori în fiecare casa colindată.

Capul Caprei, cioplit din lemn, cu maxilarul inferior mobil, pentru a "clampăni" este acoperit cu blană (de ied sau iepure), iar coarnele ce îl împodobesc, pot fi ale unui animal adevarat (capra, berbec, cerb) sau din lemn.

Între coarne Capra poartă diferite podoabe realizate în special din margelele fetelor si basmalele acestora, panglici si ciucuri policromi, oglinzi, beteală, iederă, busuioc, flori artificiale si naturale etc.

Trupul Caprei este realizat dintr-o țesătura (covoare, pânza rosie) peste care se cos alte elemente de podoaba: ștergare si batiste brodate (Suceava), bete femeiesti cu margele (Bacău), spic de stuf (Botosani, Iași), blăni de capră (Vrancea, Mehedinți), cordele din pânză sau hârtie colorata (Neamt, Giurgiu) etc.

Masca este însoțită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiții lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă și se smucește, se rotește si se apleacă, clampănind ritmic din falcile de lemn, realizând un spectacol autentic.

Totul este extrem de minuțios realizat,remarcabile fiind mai ales multitudinea de culori și coregrafia foarte expresivă întreaga reprezentație împletindu-se într-un fascinant obicei.

Fig 2.8 Jocul Caprei

.

http://www.cimec.ro/Etnografie/craciun/jocul.htm

În zilele noastre, jocul se păstrează mai ales în zonele rurale, unde printre traditionalele manifestari artistice, este prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, ștergare etc., pentru înveselirea gospodarilor si pentru urări bune cu prilejul Anului Nou. Ca și celelalte jocuri cu masti practicate în timpul sarbatorilor de iarnă, și în jocul caprei și-au facut loc, pe lângă măștile clasice (capra, ciobanul, tiganul), mastile de draci si mosi care prin strigate, chiote, miscari caraghioase, măresc nota de umor si veselie.

Jocul Ursului

Un alt obicei ce presupune utilizarea măștilor este Jocul Ursului.Jocul cu măști de Urs simbolizează moartea si reinvierea naturii.

Ursul,este un animal care,în spațiul carpatic,a fost venerat din cele mai vechi timpuri,atribuindu-se semnificație sacră.Geto-dacii aveau un cult specific pentru acest animal,numele zeității Zalmoxis are la bază cuvintele zalmo=piele si olxis=urs.

Se consideră că ursul, este investit cu multiple virtuti apotropaice (protectoare), terapeutice si meteorologice,iar Jocul Ursului practicat în special în Bucovina este una din cele mai spectaculoase tradiții.

Măștile costum sunt realizate fie din însasi blana animalului, jupuită împreuna cu capul ursului, fie din blana de oaie sau din paie fiind forma cea mai arhaică (funii răsucite si cusute pe un costum de haine mai vechi).

Cetele de Urși pot fi independente dar, de regulă, ele alcătuiesc un nucleu ceremonial în cadrul grupurilor complexe de mascați (Malanca, Benzile, Partiile etc.) Jocul propriu-zis al Urșilor (2-4-8) este condus de un "ursar" (personaj fără mască, îmbrăcat cât mai bizar și cu un coif pe cap) care ii îndeamnă sa se miște în ritmul tobelor, bătute în ritmuri tot mai alerte.

Ceata ursilor este condusă de un capitan fiind compusă din: urși, ursari, irozi, mascați si toboșari. Urșii sunt jucați de oameni îmbrăcați în blană de urs împodobită cu ținte,curele și alte ornamente specifice.

Fig.2.9 Jocul Ursului

http://romaniaoriginal.info/wp-content/uploads/2013/12/?MD

Sorcova

Obicei practicat pe 1 ianuarie în care copiii pleacă să ureze familiei și apropiaților să fie sănătoși și prosperi în anul ce va urma.

Acest obicei este foarte vechi si este raspandit pe tot cuprinsul tarii, fiind practicat indeosebi de copii de la 3-4 ani pina la 12-13 ani.

Fig 2.10 Sorcova

http://blog-despre-noi.blogspot.ro/2011/01/traditii-si-sarbatori-romanesti-sorcova.html

În timpurile vechi, bățul sorcovei era, de fapt, o ramură tânără de măr sau cireș, care a fost pusă într-o vază cu apa în noaptea Sfântului Andrei. Ramura înflorită până de Anul Nou este folosită ca o Sorcovă. Astazi,însa este confecționată cel mai adesea dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.

Cât despre numele obiceiului pare să vină de la bulgară "Surov" însemnând verde pal, o trimitere către ramura înflorită. Colindătorii primesc covrigi sau nuci, mere sau bani. Există zone în care fetele nu au voie să meargă cu Sorcova, căci se spune fetelor aduc ghinion.

2.2 Obiceiuri calendaristice fără dată fixă

1.Floriile

Ultima duminică din Postul Paștelui este cunoscuta in popor sub numele de Florii sau Duminica Vlăstarilor.Această sărbătoare are la bază o semnificație crestină și anume Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, dupa ce săvarsise ultima sa mare minune: Învierea lui Lazar din Vitania, fratele mort al Martei si al Mariei. Pentru această faptă locuitorii Ierusalimului îl întampină a doua zi, duminica, cu mare bucurie si cu ramuri verzi de finic (simbolul nemuririi).

În spiritualitatea traditională românească Floriile reprezintă o pioasă cinstire a acelui eveniment crestin dar se referă și la o a reînviere a naturii. Toti cei ce poarta nume de flori sunt sărbatoriți în aceasta zi.

“În unele părți din Muntenia nici un om nu se spală pe cap în ziua de Florii,nici nu se rade de teamă că va înflori(albi) precum pomii”

La români ramurile verzi de salcie sunt simbolul Floriilor și al reînvierii naturii . Ramurile sunt aduse cu o zi înainte în biserica pentru a fi sfințite de preot, în timpul oficierii Liturghiei. Fiecare om care intră in biserică si săruta icoana, poate lua din snopul ramurilor de salcie câte una – doua mlădițe pe care le ține apoi în mană, până la terminarea slujbei.

2.Paștele

Învierea lui Isus este una dintre cele mai importante și frumoase sărbători din tradiția creștină românească de Paști. Ea are darul de a aduce familia împreuna si are o multime de obiceiuri care îi implică pe toți membrii

Data Pastelui depinde de doua fenomene naturale: unul cu data fixă – echinocțiul de primavară, iar altul cu dată schimbatoare – luna plină. Aceasta din urma face ca data Paștilor sa varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare in unii ani mai aproape de echinocțiu, in alții mai departe de el.Asfel Paștele se sărbătorește în prima duminică după prima lună plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară

Obiceiul se petrece diferit de la o zona la alta, bucovinenii si moldovenii având cea mai complexa și fastuoasa formulă.

Sărbătorile pascale sunt precedate de o perioadă de post,iar în ultima săptămână dinaintea acestora se fac pregătiri speciale atât în ceea ce privește curățenia gospodăriilor,cât și în pregătirea bucatelor.

Dacă pâna în Joia Mare gospodina n-a avut răgaz sa pregatească pască, traditia îi îngaduie sa termine pregatirile în Sâmbăta învierii. Dupa ce termină de pregatit bucatele, ea umple cosul pascal, pe care capul familiei îl va duce la biserica.

Sâmbata seara, când s-au terminat curățenia si pregătirile în casă, friptura, placintele si cozonacii se aseaza pe masa, în camera curata. Dupa ce se spala si îmbraca hainele noi, oamenii iau cosul pascal si pornesc spre biserică, unde bucatele vor fi sfințite. Tot acum sunt sfințite pachetele care vor fi împartite celor săraci.

În timpul slujbei, se țin lumânarile aprinse. Oamenii se întorc cu ele acasa. Dupa ce intra cu acestea si se închina, le sting de grinda, fâcând semnul crucii. Aceste lumânari se pastreaza, aprinzându-se în vremuri de primejdie.

Fig 2.11 Slujba pascală

http://www.rolandia.eu/romanian-easter-customs-traditions/

Pentru pomenirea morților, pe morminte se așeaza vase cu oua rosii, colaci si se aprind lumânari. În unele locuri, se face pomană în curtea bisericii.

După înviere, în Bucovina, Oltenia, Muntenia si mai putin în Transilvania, ca să poata primi Pastele, cei care n-au fost la biserică trebuie sa se purifice, spalându-se ritualic cu apa în care s-au pus un ou rosu, un ou alb si o moneda de argint. Astfel, ei împrumuta roșeata oului – vitalitatea.

Muntenii si oltenii pun ouale în apa dintr-un castron mai mare si se spala pe fata, iar bucovinenii obisnuiesc sa se frece cu oul pe obraji în același scop.Abia dupa acest moment ritualic, familia se poate așeza la masa.

Ouăle roșii sunt una dintre tradițiile cele mai răspândite de Paște.

Se spune că oamenii care ciocnesc ouă roșii in prima zi de Paste se vor revedea după moarte.

Ouăle de Paști sunt vopsite în roșu pentru a reprezenta sângele lui Hristos vărsat la răstignirea lui.

Ornamentele de pe ouă sunt foarte variate. Există câteva semnificații ale simbolurilor:

– Linia verticală înseamnă viață

– Linia orizontală înseamnă moarte

– Dubla linia înseamnă eternitate

– Linia cu simboluri dreptunghiulare înseamnă cunoaștere

– Linia ondulată înseamnă apă

– Spirala înseamnă timp, eternitate

– Dubla spirala înseamnă hotarul dintre viață și moarte.

Fig 2.12 Ouă încondeiate

http://www.rolandia.eu/romanian-easter-customs-traditions/

Conform tradiției cei ce dorm în ziua de Paste vor fi somnoroși tot anul. De asemenea, se spune ca nu e bine sa pui mâna pe sare, pentru ca îti vor asuda mâinile la vară. Se spune ca în cele trei zile de Paste ard în cer, nevazute, trei candele mari.

Tradiția religioasă spune că, timp de 40 de zile după Paște, credincioșii trebuie să se salute cu mesajele "Hristos a înviat", respectiv "Adevărat a înviat"

Paștile Blajinilor este denumirea sub care este cunoscută o sărbătoare ale cărei origini sunt controversate datorită faptului că este considerată de unii ca fiind creștină, iar de alții ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne cu influențe creștine consider

Paștele Blajinilor se sărbătorește după 7 sau 8 zile de la Paștele propriu-zis. În așezările rurale mai mari, cu mai multe cimitire într-un sat, sărbătoarea are loc mai multe zile, începând de sămbătă.

Fig 2.13 Paștile Blajinilor

http://csf.md/ce-este-pastile-blajinilor-originea-si-semnificatia-sarbatorii/

Întreaga sărbătoare are la bază pomenirea celor decedați, și anume a rudelor și prietenilor apropiați.

De Paștile Blajinilor credincioșii merg la mormintele celor apropiați iar după slujbă preoții săvârșesc sfințirea lor.

3.Înnălțarea

În ziua de Înălțarea Domnului, mesajele sunt "Hristos S-a înălțat!", respectiv "Adevărat S-a înălțat!".

Din 1999 data Înălțarii Domnului a căpătat o dublă semnificație românii sărbătorind în această zi eroii căzuți de-a lungul veacurilor.

Această sărbătoare este prilej de pomenire a morților, de aceasta fiind legate mai multe superstiții și obiceiuri populare cum sunt:

ce se seamana dupa Ispas nu rodeste

cine moare de la Paști până la Înnviere (Ispas) ajunge în Rai.

ritualurile magice de apărare:se culeg și sfințesc plante despre care se crede că au putere împotriva duhurilor rele (leuștean, alun, paltin), oamenii și animalele se ating cu ramuri de leuștean, femeile și fetele se încing peste brâu cu ramuri de leuștean, se fac pomeni pentru morți.etc

4.Rusaliile

Rusaliile se sărbătoresc la zece zile dupa Înălțarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Înviere,sau cum mai este cunoscută în tradiția creștină Pogorârea Sfantului Duh, ori sub denumirea de Cincizecime.

Sărbătoarea este dedicată spiritelor morților. Data acestei sărbători se calculează în mod diferit în zonele țării prin însumarea la Duminica Paștelui a unui număr de 50 de zile (Muntenia, Oltenia, Transilvania și Banat) sau 51 de zile (Moldova) și dura 3 zile (Moldova, Transilvania), 7 zile (Muntenia și Oltenia) și 8 zile (Banat).

De această sărbătoare se leagă o mulțime de obiceiuri și ceremonii populare: Jocul Călușarilor, împodobirea locuințelor, porților și anexelor gospodărești cu ramuri de tei, plop, stejar (Moldova, Muntenia, Oltenia); sfințirea ramurilor de soc, tei, rug de mure, jaleș pentru medicina populară (Oltenia); purtarea Pelinului sau a altor plante de care se temeau Ielele (Usturoi, Leuștean, Odolean), la brâu, în sân sau punerea lor în paturi, pe mese, sub perne (Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova); împletirea cununițelor din spice de grâu și flori de câmp pentru a fi purtate de tineri la celebrarea căsătoriilor (Transilvania centrală); culegerea plantelor de leac (pretutindeni în România); pocnitul din frunzele de tei sau salcâm pentru alungarea spiritelor rele (Moldova, Muntenia); prepararea unsorii pentru ungerea ugerului vacilor (Banat); descântece împotriva Ielelor, a relelor produse de acestea; ungerea ușilor cu usturoi.

Practicile de pomenire a morților erau dublate de obiceiuri și ceremonii dedicate celor vii, cum ar fi Prinsul Verilor și Verișoarelor (Muscel, Dâmbovița).

4.Paparudele și Coloianul

În tradiția românească s-a practicat la o zi fixă, în a patra joi după Paști, la Rusalii, obiceiul cunoscut sub numele de Paparudă. Acest obicei mai este practicat și în zilele de vară cu secetă excesivă.

Paparuda este numită și „Papaluga” „Paparugă” sau „Babarugă” fiind o datină cu scopu de invocare a protecției cerului asupra recoltelor,paparuda este denumirea cea mai raspandită a retualui magic de provocare a ploii practicat în timp de secetă.

În mentalitatea rurală arhaică, alungarea ploilor și. îndeosebi, a grindinelor sau venirea ploii pe timp de secetă putea fi asigurată prin diferite ritualuri de exemplu copiii si tinerii împletesc cununi pe care le împodobesc cu panglici. Apoi danseazã si trec din casã în casã.
Stãpânii caselor aruncã dupã ei cu apã sau lapte. Copiii si tinerii trebuie sã primeascã un ban sau grâu, mãlai, fãinã sau fasole.
Jocul "paparudelor" este însotit de un cântec ale cãrui versuri sunt:

Paparudã, rudã,
Vino de ne udã,
Paparudã, rudã,
Vino de ne udã,
Ca sã-nceapã ploaie,
Sã curgã siroaie
Cu gãleata, leata,
Peste toatã zloata:
Unde dã cu maiul
Sã creascã mãlaiul,
Unde dã cu sapa
Sã curgã ca apa.
Hai, Catrino, sã sãrim,
Paparudele,
Sã stii iarna ce pãtim,
Paparudele.
Ca pasãrea prin copaci,
Paparudele,
Ploaie multã ca sã faci,
Paparudele,
Paparudã, rudã,
Vino de te udã,
Ca sã cazã ploile,
Cu gãletile,
Paparudele,
Sã dea porumburile
Cât gardurile,
Paparudele,
Si sã creascã spicele
Cât vrabiele,
Paparudele,
Sã sporeascã grânele,
Sã umple pãtulele,
Paparudele,
Sã deschize cerurile,
Paparudele,
Sã porneascã ploile,
Paparudele,
Si sã feresti holdele,
Paparudele.
De toate tãciunele,
Paparudele,
Din toate ogoarele,
Paparudele!

Alaiul format din copii sub 14 ani e alcătuit dintr-un număr variabil de personaje, dintre care cel puțin una-două trebuie să fie mascate.

Acestea sunt dezbrăcate și apoi înfășurate în frunze si ghirlande de boz (brusture, fag, stejar, alun). Gluga de boz era legată deasupra capului cu cotoarele în sus și acoperea tot corpul ca un con de verdeață. Rămurelele erau împestrițate cu panglici roșii, cu salbe de firfirici. Cortegiul umbla prin sat de la o casă la alta, și în curte, însoțitoarele cântă un cântec ritual, bătând din palme, iar paparuda joacă un dans săltăreț invocând astfel ploaia.

Fig 2.14 Paparudele

http://poeziipopulare.blogspot.ro/2013/12/invocarea-ploii.html

Confuzia cu Coloianul,o altă sărbătoare ce are semnificații asemănătoare și chiar faptul că se celebrau deodată.

Coloianul este o sărbătoare ce ține de aducere de fertilitate ogoarelor în genere și numai în al doilea rînd se urmărește provocarea ploilor.

Realizarea de păpusi ce înfățișează Caloianul ce nu sunt numai reprezentări feminine. ci și masculine.

Fig 2.15 Păpusă de lut

14-16 mai 2019 – Caloianul / Scaloianul

Desfăsurarea obiceiului se concentrează în jurul unui obiect precis, o păpusă de lut Cînd este secetă se adună un grup de copii, băieți si fete, care se duc la gîrlă pentru a lua humă ca să facă păpusa.

Huma se pune pe o scîndură și i se dă formă, i se face cap rotund, trup, mîini, picioare.

Păpușa are ochi nas și gură, mîinile i se asază pe piept, ca la mort. I se fac si degete. Păpușa este mai apoi înconjurată cu flori .Pe pieptul acesteia se pune si o lumînare iar alături alte două luminări. La cap i se pune o cruce.

Cînd papușa este gata, fetele încep să plîngă si să-1 bocească. De obicei, se face de cu Seară, de sîmbătă seara, de pildă, si duminica este dus cu alai de înmormîntare si aruncat în apă.

Ca si la înmormîntările tradiționale reale, după îngroparea Scaloianului se făcea pomană. Desi ritualul era practicat efectiv numai de copii, la desfăsurarea lui lua parte întreaga colectivitate. În Moldova, comuna Feresti, Iasi, Scaloianul se cheamă „chelosag", iar în Vrancea, „momîie".

4. Jocul călușarilor

La mijlocul secolului al XIX-lea Ion Eliade Rădulescu notă: „Nu este popor, unde se vorbește limba românească, între care să nu fie cunoscut jocul Călușarilor ce se săvârșește în săptămâna dinaintea Rusaliilor”

Denumirea lui este oarecum diferită, în funcție de regiune – astfel în Oltenia se numește Căluș și Călușar, în Transilvania – Călușer, în Moldova și Banat – Călucean.

O remarcă timpurie asupra Jocului Călușului vine de la Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, text care vorbește despre frumusețea și puterea simbolică atribuită acestui joc: „Mulțimea superstițioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a așezat la pământ, ei încep săriturile lor și, la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare, pe cel culcat; în sfârșit, îi suflă la ureche câteva cuvinte anume ticluite și poruncesc bolii să iasă.”.

Scopul dansului este acela de a apăra de iele și de influențele lor negative pentru oameni, vite și recolte, dar și de a vindeca. Timp de două-trei săptămâni, călușarii merg din sat în sat și joacă dansul călușului pentru a-i tămădui pe cei bolnavi cu puterea pe care au dobândit-o la învestitură și cu forță unității și determinării lor.

Rusaliile,conform tradiției, pot lua mințile oamenilor, îi pot îmbolnăvi, iar dansul lor frenetic nu poate fi contracarat decât de o suma de precauții magice, una dintre ele fiind chiar dansul "Călușarilor". Vătaful atinge cu steagul (care are la capăt o legătură de usturoi, una de pelin și un șnur roșu) pe unul dintre călușari. Căzut la pământ, există credință că acesta preia suferință bolnavului, că și când răul iese din cel suferind și intră în călușar.

“Acest dans a fost consemnat pentru prima dată în vremea lui Dimitrie Cantemir,are o vechime seculară și poate fi legată de sărbătoarea italică Rosalia ,a florilor,vegetației și fertilității solului,sau reprezintă o reminescenta a Sabinelor.”

Formația de călușari este compusă din mai mulți dansatori(număr fără soț) unul fiind considerat căpitan, iar altul purtând o masca și deținând rolul important. Ceață se adună la vătaf cu o zi înainte, pentru a pregăti steagul-o prăjină împodobită cu panglici colorate precum și o batista colorată legată în care se află usturoi,pelin,spice de grâu,un săculeț cu sare etc.

Urmează etapă depunerii jurământului în care membrii grupului jură cu mâna pe steag că vor respectă legile caluseresti.

În ziua următoare la Moșii Rusaliilor,colindă de la ulițele satului până la ogoare,stane cântând,jucând și strigând. Fig 2.16 Formația de călușari

http://www.transilpedia.ro/obiceiuri-si-traditii/jocul-calu%C5%9Farilor-in-transilvania

În timpul desfășurării obiceiului,călușarii poartă o costumație specifică.Cei din Argeș poartă cămăși înflorate după specificul locului,brâu lat,ciucuri ce atârnă în jos,iar peste umăr o panglică tricoloră.Călușarii poartă în mână ciomege frumos ornamentate,iar la brâu căpățâni de usturoi.

Dansul include câteva dansuri rituale: dansul razboiului, fertilitatii, dansul de vindecare, etc.

Ritualul Călușului a fost proclamat de către UNESCO ”Capodoperă a patrimoniului cultural imaterial al umanității” în 2005. Desigur, prilej de mîndrie națională la nivel oficial! Considerându-l pars pro totum acest titlu devine emblematic pentru valoarea culturii tradiționale românești. Iar așa cum cere UNESCO el trebuie să fie: protejat, păstrat, promovat și transmis.

Focul lui Sumedru

În zilele de 25 – 26 octombrie a fiecarui an, se sărbătorește în special în zona Bran și zonea Muscelului, Focul lui Sumedru ,o sărbătoare cu un dublu caracter,atât sacru cât și profan,întipărit adânc în tradiția zonelor de obârsie a românismului autentic.

Fig 2.17 Focul lui Sumedru

http://adevarul.ro/locale/brasov/hai-focul-sumedru-1_50ae96c77c42d5a6639e37e7/index.html

Focul lui Sumedru este un ceremonial nocturn de înnoire a timpului calendaristic care se desfășoară în ajunul Sumedrului 25-26 octombrie,și la care participă,în jurul unui imens rug funerar,aprins pe înălțimi de flăcăi,întrega suflare a satului.

Sumedru sau Sâmedru, zeu al Panteonului românesc, incinerat simbolic în cadrul spectaculosului ceremonial nocturn, a preluat numele si data de celebrare ale Sf. Dumitru din Calendarul Ortodox.

Aprinderea focului din noaptea de Sumedru este asteptată cu mare interes și de bătrânii satelor,femei și bărbați indiferent de vârstă,care chiuie și joacă.Focul este aprins de tineri într-un loc înalt al satului si intretinut cu lemne uscate, se adună întreaga suflare a satului și se strigă, în cor, formula consacrată „Hai la Focu lui Sumedru!. Femeile împart covrigi, nuci, mere si bautură.

Sărbătoarea are de fapt o sorginte precrestină,focurile care se aprindeau erau pentru încalzirea spiritelor care apar pe pămant in aceasta perioadă. Focul are rol protector, prin foc trecand tinerii și copii care aruncă cu tăciuni aprinsi.

La plecarea spre casă participanții iau tăciuni aprinși pentru a-i arunca pe pășuni,prin grădini și livezi pentru spor si rod bogat în noul an.

Concluzii

Obiceiurile sunt de o importanță deosebită în viața oamenilor în special a celor din comunitățile rurale, fiindcă,în munca din timpul anului și diferitele lui ocupații sau relații cu semenii și cu întruchipările mitologice românul și-a cultivat aceste ritualuri specifice. În cultura folcloristică românească s-au păstrat unele obiceiuri cu forme ample de desfasurare, în care vechile rituri se îmbină cu acte ceremoniale rezultând manifestări spectaculoase.

Etnologi, poeții, scriitorii și istorici au încercat realizarea unor antologii pentru conservarea de basmele, poemele, baladele și o descriere cât mai fidelă a obiceiurilor și tradițiilor legate de diferite evenimente din an.Acestea sunt acum lucrări de referință în domeniu și au o importanță majoră în contextul în care aceste obiceiuri își pierd în timp încărcătura inițială.

Tradițiile au apărut ca urmare a unei realități pe care oameni din diferite timpuri au vrut să o imortalizeze prin diferite creații artistice. Cum aceste realități nu mai corespund vieții actuale sau cel puțin nu în totalitate selecția în timp va duce la pierderea unora dintre acestea.

Bogăția și varietatea obiceiurilor din cultura românească sunt inegalabile.Astfel,ca imagine de ansamblu tradițiile și obiceiurile autentice precum și oamenii săi deosebiți sunt principalele bogății ale României.

Bibliografie

1. Istoria literaturii române, vol.I, Partea I – Folclor, Ed.Academiei Române, Bucuresti, 1964, p.1-229

2. Ion Ghinoiu, Vîrstele timpului, Ed. Meridiane, București, 1988, p. 10.

3.Ion GHINOIU, 2002 ,Sărbători si obiceiuri romanești- Editura Elion, Bucuresti, p. 382

4. Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, Ed. Univers, București, 1999, p. 33.

5.Mihai Pop,. 1976. Obiceiuri tradiționale românești, Institutul de Cercetări Etnologice si Dialectologice

6.Irina Nicolau,1998,Ghidul sărbătorilor românești-Editura Humanitas,București

7 Ion Ghinoiu, Vîrstele timpului, Ed. Meridiane, București, 1988, p. 10.

8.Din bătrâni se povestește,Simpozion național de promovare a tradițiilor și obiceiurilor populare românești,București 2007

9.Revista de etnografie și folclor Tomul 42, Academiei Române, Bucuresti,1997

10, Revista de etnografie și folclor Tomul 41, Academiei Române, Bucuresti,1996

11.Mihai Pop,Folclor românesc,Editura Grai și suflet-Cultura Națională,București 1998

12.http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/obiceiuri-sfantul-gheorghe-68801.html

13.http://www.traditieialomita.ro/obiceiuri/cu-data-mobila/rusaliile-nasterea-calusului-in-ajun/

14.http://www.muzeultaranuluiroman.ro/conferinte/?p=37