Tipologia Personajelor Feminine In Opera Lui Camil Petrescu
TIPOLOGIA PERSONAJELOR FEMININE ÎN OPERA LUI CAMIL PETRESCU
Argument
Capitolul I. Ipostaze feminine
Capitolul II. Ela
Capitolul III. Doamna T
Capitolul IV. Emilia
Capitolul V Concluzii
Aprecieri critice
Bibliografie
Argument
Începând cu anii ’30 apare romanul de analiză, al persoanei întâi, al personajului intelectual și nu în ultimul rând, al jurnalului intim ca model romanesc.
Camil Petrescu este un scriitor exponențial al acestei perioade, studiul său, Noua structură și opera lui Marcel Proust schițând datele noului tip de roman și ale unei noi viziuni asupra lumii. Omnisciența și omniprezența narativă sunt abolite prin utilizarea persoanei întâi, prin introducerea personajului – reflector și prin anularea unui program prestabilit.
Prin vasta sa activitate de romancier, dramaturg, nuvelist și poet, Camil Petrescu a rămas până astăzi unul din cei mai însemnați scriitori ai literaturii române interbelice, fiind totodată și inițiatorul romanului modern.
Prin estetica romanului și prin cele două opere aparținând acestei specii – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) și Patul lui Procust (1933), Camil Petrescu a reușit să înnoiască romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală.
De altfel, crezul său artistic era următorul : ,,Ca să evit arbitrarul de a pretinde că ghicesc ce se întâmplă în cugetele oamenilor, nu e decât o singură soluție. Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti…Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi…”[ 1: Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, București, 1984, p. 178].
Am ales să cercetez opera lui Camil Petrescu deoarece acesta este unul din scriitorii mei preferați din literatura română interbelică. Alegerea făcută poate fi argumentată și prin faptul că opera acestuia este situată sub semnul feminității, femeia fiind cea de la care pornește discursul romanului, fiind de asemenea și cea care îl conduce pe autor spre teme variate, dar specifice genului feminin, precum eleganța, gelozia, erotismul sau seducția.
Camil Petrescu a așteptat maturitatea pentru a pune bazele romanelor, așa cum el însuși îi declara profesorului P.P. Negulescu, când acesta l-a întrebat dacă nu are de gând să urmeze o cariera în filosofie : ,,Voi scrie până la 25 de ani versuri, pentru că este vremea iluziilor și a versurilor ; voi scrie între 25-35 de ani teatru, pentru că teatrul cere o oarecare experiență și o anumită vibrație nervoasă ; voi scrie între 35-45 de ani romane pentru că romanele cer o mai bogată experiență a vieții și o anume maturitate expresivă. Și abia la 40 de ani mă voi întoarce la filosofie, căci e mai cuminte să faci poezie la 20 și filosofie la [ 2: Camil Petrescu interpretat de : Ediție îngrijită de Liviu Călin,editura Eminescu,București,1972,p. 5]
Prin romanele sale, Camil Petrescu încearcă să deslușească misterele inspirate de femeie, fapt reliefat și în definiția dată de Nicolae Manolescu,care spune că romanul este ,,feminin, secret, interior, preferând explorării lumii explorarea sufletului iar cuceririi, analiza.” Analiza psihologică este caracterizată drept ,,o formă subtilă de bârfă, o cancanerie.”[3:Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Edituira Gramar, 2007, p. 16]
În primul capitol, intitulat ,,Ela…” am ales să urmăresc povestea de dragoste dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. De-a lungul romanului, Ela parcurge un proces permanent de devenire, se reinventează mereu pe sine, ajungând de la ideal feminin la femeie. Ea ne apare prin prisma conștiinței empatice a lui Ștefan, fiind o focalizare a existenței acestuia.
Cu toate acestea, Ela rămâne un mister pentru cititor, ea fiind prezentată prin intermediul impresiilor lui Ștefan.
În cel de-al doilea capitol, ,,Doamna T. ….” am încercat să surprind modalitatea prin care Doamna T. reușește să străbată vecia literară. Maria T. Mănescu este caracterizată drept unul din cele mai frumoase, mai înalte și mai personale portrete feminine, fiind prezentată sub apelativul enigmatic de ,,Doamna T.”.
Am analizat, de asemenea, și confesiunile sale, care deschid romanul și ne-o sugerează excesiv feminină și într-un permanent proces de autocenzurare.
În capitolul final, ,,Emilia….” , am urmărit modul de construcție al acestui personaj. Emilia se construiește în paginile romanului din viziunile subiective ale lui Ladima și Fred Vasilescu, fiind lipsită de virtuți raționale sau afective.
Ea este, poate, singurul personaj al romanelor camilpetresciene, căruia feminitatea îi lipsește, gesturile sale fiind și ele lipsite de eleganță. Deși se vrea a fi actriță, talentul a ocolit-o, fiecare rol al său fiind mediocru.
Așadar, literatura lui Camil Petrescu este opera unui intelectual dotat cu un puternic simț critic, care depune un efort conștient de a sublinia un sens într-un fapt , ,,acordând gir, în toate cărțile sale, decât acelor idei și sentimente pe care le-a controlat cu viața lui” [4: B. Elvin, Camil Petrescu, Editura pentru Literaturǎ, 1962, p.78]
Capitolul I: Ipostaze feminine
Ipostazele feminine dezvăluie diversele fețe ale feminității surprinse în cele două romane. Tematica abordată prezintă eternul feminin, frumusețea și spontaneitatea feminină, senzualitatea și notele picturale, implicarea afectivă și teatralitatea, misterul, pitorescul și paradoxul feminin, rolul feminității în metamorfoza afectivă, dezintegrarea și noile tendințe ale feminității. De asemenea, perioada interbelicăeste epoca de referință pentru modernitatea postbelică, determinată de experiențele războiului care impune o nouă perspectivă de abordare a poziției femeii în societate. Camil Petrescu prezintǎ câteva din atitudinile sale și ale epocii din care face parte, în urma unei minuțioase cercetări a feminității înseși, de unde rezultǎ faptul că femeia își câștigă un loc important în societatea modernă. Oricât de misogin ar fi considerat scriitorul, note romantice, nostalgii picturale răzbat din portretele feminine, iar eternul feminin a fost o temă centrală a creațiilor artistice. Femeia zeiță sau femeia demonică au dat viață în egală măsură lumii reale și imaginare ca parte a principiului antropologic. Vulcanic în creațiile sale, iubind sau detestând femeia, Camil Petrescu, cel acuzat de misoginism, aduce în scenă figuri feminine capabile să dea alt curs vieții sau să îi dezvăluie noi înțelesuri. Personajele masculine ale operei, „care prea văd toate”, pentru care ideea e însăși feminină și mistuie în vârtejul ielelor, sunt atrase de feminitate ca spre un rău necesar, fără de care viața afectivă și intelectuală nu ar fi posibilă. De aceea, în confruntarea dintre principiul masculin și feminin, li se solicită personajelor feminine trǎsatura lor fundamentală: feminitatea. Consecvența cu care personajele masculine solicită femeii detașare de limitele lumii materiale este notabilă. În special intriga primului roman, Ultima noapte…, se construiește pe această coordonată, iar implicarea femeii în rezolvarea cotidianului, izolat de precepte morale, este aspru amendată de scriitor. Feminitatea este caracterizatǎ prin sinceritate, spontaneitate, dependență și frumusețe, caracteristici suficiente pentru a crea acel automatism numit nevoie zilnică. În lipsa decizională a femeii, îi este hotărâtă acesteia poziția în societate: cu un pas în urma bărbatului și de aceea ea este prezentată de scriitor ca fragilă și având nevoie de protecție.” Ea însă dovedește independență și delimitare de posesiunea care este permisă doar personajelor masculine, ca punct declanșator în aria identității masculine.” [5: Irina Petraș, Camil Petrescu Schițe pentru un portret, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj Napoca, 2003, p. 58-59 ]
Având o viziune estetică modernǎ asupra feminității, Camil Petrescu este profund conservator în ceea ce privește statutul social, moral și intelectual al femeii. Scriitorul ne prezintǎ paradoxul feminin prin imaginea pitorească a fetei “cu obraz verde de la Vulcan”, dar și a altor personaje feminine în care întrezărim contradicții fundamentale și răsturnări valorice. Imaginea în oglindă, reprezentând tehnica literaturii romantice, întreține mecanismele paradoxului. Emilia este tipul femeii kitsch, dar este idealizată de Ladima ca o sfântă. D-na T. are calități pentru care este iubită și tocmai acestea sunt calitățile care îi atrag însingurarea. Ela este vazutǎ ca o madonă autentică, dar culoarea tabloului se diluează în timp și se transformă într-o femeie vulgarǎ.
Datoritǎ spiritul său impulsiv, scriitorul a surprins cu finețea omului de teatru, impactul dedublării. Descrierile detaliate ale femeilor relevă calitățile pe care le are autorul în arta picturală impresionistă și, totodată, saltul spre stilul contemplativ al romanului de conștiință. Ochii lacomi, luciditatea și drama cunoașterii nu rezolvă descifrarea misterului feminin, căci “scapă oricărei investigații”. [6: Camil PetrEscu, Patul lui Proust, Editura Minerva, Bucuresti, 1982] Condamnații voluptății trebuie sa fie neapărat și ultralucizi,deoarece acesta este singurul criteriu capabil să despartă conștiința de elementaritate.Fiind un pretext de natură socială la începutul secolului al XX-lea, ca semn de revoltă împotriva rigorilor etice, dezvelirea trupului în opera camiliană nu are legătură cu psihologismul, ci cu un mod superior de contemplare, de ordin renascentist, a trupului feminine, dar , femeile adevărat sunt numai cele care rămân învăluite în mister și, prin misterul lor, pot schimba destine. Ele sunt cele care induc iubire și suferință, agonie și voluptate .
Interasat de dedublarea feminină, Camil Petrescu lasă în seama personajelor masculine descoperirea exemplarului unic, într-o viață unică, pentru a le păstra importanța și a le descifra semnificația. Scriitorul considerǎ cǎ a miza totul pe o individualitate invariabilă, care nu se supune legilor relativității lumii, are drept consecință desființarea ca personalitate. Personajul masculine din cadrul operei lui Camil Petrescu caută autenticul în toate manifestările vieții, experiențele importante fiind iubirea și războiul, ce sunt mijloace de verificare și definire a propriei identități. Reactualizarea unor momente din trecut în prezent, trăirea intensă a unor experiențe decisive și legătura prin vase comunicante cu cei care conferă o alta viziune îl determină pe personaj să devină o altǎ persoanǎ. Transformǎrile eului sunt astfel dovedite, tot ce este timp trecut suferă dezagregare, timpul recompus dă semnificații noi, schimbarea este asumată ca o treaptă superioară, salt în conștiință, iar orgoliul devine un mijloc de detașare a personalității din lumea care nu e cea mai bună cu putință. În descrierile personajelor feminine Camil Petrescu folosește arta detaliului, a amănuntului care esențializează prin comparative, iar această corespondență a lucrurilor, exprimată stilistic de Camil Petrescu prin comparație, poate asigura acea fluență spirituală prin vase comunicante. Autorul a prezentat, mai ales în romanul Patul lui Procust, interacțiunile de conștiință ale personajelor. Cel mai puternic impact al conștiinței vine din partea unui personaj idealist: Ladima, iar apoi din partea unui personaj condamnat la iubirea departelui, d-na T. Însǎ ecoul în conștiința celorlalți se produce în special prin absență, pentru cǎ personajul care absoarbe cel mai mult din spiritul celorlalte personaje, în cel de-al doilea roman, este Fred. Conexiunea e posibilă însă numai la nivelul intelectual superior, căci comunicarea cu Emilia cunoaște un blocaj regretabil, „ca o clapă care nu sună”. [7: Ibidem, p. 306 ] Nu doar personajele sunt cele care transmit comunicare și eșec, ci și obiectele, iar capacitatea de alegere și judecată a acestora rămân acte esențiale de existent; obiectele din mediu înconjurătare transmit comunicare și eșec, ci și obiectele, iar capacitatea de alegere și judecată a acestora rămân acte esențiale de existent; obiectele din mediu înconjurător al personajelor dezvăluie caracterul și preocupările lor, epoca în care trăiesc. Trebuie sǎ ținem cont de faptul cǎ automobilul, telefonul, radioul și chiar avionul sunt elemente definitorii pentru începutul unei ere moderne. Aceste a sunt lucrurile de care se înconjoară eroii camilpetrescieni, dându-ne senzația, citind romanele, că ne mișcăm printre inițiatorii lumii noastre de azi.
Actualitatea lui Camil Petrescu rezultǎ nu numai în modernitatea stilistică detașată de stilul proustian, dar și în sugestiile tematice ale erei actuale. Întâlnim obiecte noi, ce sunt rezultate ale descoperirilor secolului al XXlea, acestea sunt înglobate în text, dar întâlnim și noul stil de viață, reflectat în comportamentul cotidian: femeile nu gătesc sau gătesc mai puțin, au preferințe precise și solicită un brand, simboluri ale unei lumi industrializate, supusă comerțului, dependentă de publicitate și capacitatea de alegere a consumatorului. Femeile nu se căsătoresc sau hotărăsc singure venirea pe lume a copiilor, prin urmare își iau libertatea de a-și hotărî singure destinul. Adâncit în filosofii abstracte, autorul, reprezentat în personajele sale, sau cusut în același sac cu personajele sale (Nicolae Manolescu), revine periodic în lumea reală cu plăcerea de a studia concretul feminin. Obsesia de a reface androginul originar răzbate imperceptibil romanele și le înscrie într-un timp mitic, într-un prezent etern, ca timp recuperat. Elemente romantice, bilete și scrisori legate cu panglici roz, la care se adaugă fotografii, întregesc rememorarea și captează în conștiință timpul liniar. Fixarea clipei în rândurile scrise și fotografiile sunt cele care înfrâng efemeritatea. Personajele lui Camil Petrescu își gǎsesc refugiul în arta decorativă, arta teatrală, dans, modă, cuvântul scris, scestea fiind metode de a păstra într-un fel unicitatea vieții și după moarte. În timp ce cuvântul spus reprezintǎ imperfecțiunea, nu exprimă nimic sau șochează, pentru cǎ nu se poate detașa de efectul superficial, cuvântul scris cu sinceritate reprezintǎ singura modalitate de a conserva autenticitatea vieții. Sugestia textului este că alienarea nu poate fi dizolvată decât prin păstrarea identității și dobândirea autenticității. [8: Camil Petrscu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rǎzboi, Editura Minerva, București, 1984, p.849]. Personajele masculine din cadrul operei lui Camil Petrescu nu iubesc femeia, ci iubesc iubirea. În acest sens femeia este un catalizator în continua verificare a personalității. Pânǎ și trăirea intensă, de către Ștefan Gheorghidiu, a clipelor de pe front este raportată la o iubire-etalon sau axă sufletească.
Aspecte ale feminității aduce în discuție cele două principii Anima și Animus, care stau la baza cuplului camilpetrescian. Ea trăiește experiența, el o înțelege. Când femeia depășește limitele, are loc o dereglare a universului rațional. Pericolul apare și când bărbatul nu mai este capabil a resimți fluxul emoțional. Așadar, o relație ideală între cele două principii implică dragoste și intelect, deopotrivă. Dragostea are nevoie de intelect pentru a fi canalizată benefic, iar intelectul are nevoie de dragoste pentru a nu deveni steril, lipsit de emoție.
În cuplul ideal, cele două principii – Anima și Animus – se contopesc armonios. Romanele-capodoperă din 1930 și 1933, ale lui Camil Petrescu, se bazează pe studiul psihologic al perturbării vieții sentimentale, al relației de cuplu dintre bărbat și femeie. Această constantă narativă devine și în literatura interbelică principiul dinamizării unora dintre convențiile epice ale modernismului, conducând spre un deziderat al autenticității prozei, foarte apropiatăde memorialistică, de jurnal. Văzute prin ochii bărbatului, femeile din romanele lui Camil Petrescu trădează în dragoste, nu se ridică la înălțimea sentimentului masculin. Unele fuzionează o vreme, ca apoi să delireze stângaci în afara cuplului. Bărbatul nu vede întâlnirea ca pe acea întâlnire salvatoare și dezastrul vine din nerecunoașterea „semnelor”. Un cuplu care se apropie de perfecțiune este Doamna T. – Fred Vasilescu. El însă nu înțelege să păstreze această iubire, temându-se că iubirile sale ratate îl vor urmări veșnic. Fuge de cealaltă sferă ca și când s-ar teme de monstrul ce se poate constitui din împlinirea celor două. În pat are loc și scena dintre Emilia Răchitaru și Fred Vasilescu. Actriță ieftină, nu excelează în dialoguri remarcabile cu partenerii săi, pe de altăparte, nici personajul Fred nu s-ar afirma fără participarea Emiliei, cu tot corpul său abund de senzualitate. Femeia lui Camil Petrescu este un suport al bărbatului care se edifice astfel în fața cititorului și a celorlalte personaje. Cu toată gelozia, manifestată în diverse contexte, bărbatul din opera lui Camil Petrescu nu acuză infidelitatea corporală, chiar dacă el se răzbună în acest fel (aducând o femeie străină în patul conjugal!), el crede în relația androgină, în contopirea corpului masculin cu cel feminin. Dragostea se poate împlini doar într-un spațiu separat, într-un intermundiu și are nevoie de implicare extremă. A înșela, înseamnă bruiajul conectării ideale și risipirea sentimentului într-un spațiu viciat.
Căsătoria, ca relație psihologică, este o structură complicată, alcătuitădin informații predominant subiective. În această relație, unul dintre cei doi implicați privește conștient, lucid cum evoluează lucrurile. În cazul cuplului Ela – Ștefan Gheorghidiu, el este cel care face analiza faptelor, chiar dacă, din punct de vedere psihanalitic
Partenerii cuplului se vor „potrivi” mai mult sau mai puțin. Unii vor avea norocul să trăiască fuziunea „ei în el” și a „lui în ea” știind că această fuziune nu este definitivă, alții vor trece pe lângă „întâmplarea vieții” în căutarea idealului, iar alții vor trăi paralel această„întâmplare” fărăsă-și observe partenerul care le-ar putea împlini visul. Femeia lui Camil Petrescu este un suport al bărbatului care se edifice astfel în fața cititorului și a celorlalte personaje. Cu toată gelozia, manifestată în diverse contexte, bărbatul din opera lui Camil Petrescu nu acuză infidelitatea corporală, chiar dacă el se răzbună în acest fel (aducând o femeie străină în patul conjugal), el crede în relația androgină, în contopirea corpului masculin cu cel feminin. Acolo unde se rupe ceva, înseamnăcă dragostea a fost suspendată, iar zeii comuni întinați. Dragostea se poate împlini doar întrun spațiu separat, într-un intermundiu și are nevoie de implicare extremă. A înșela, înseamnă bruiajul conectării ideale și risipirea sentimentului într-un spațiu viciat.
Corpul femeii, în opera lui Camil Petrescu, nu mai rămân un subiect tabu, ele devin un subiect de dezbatere, alături de suflet. Bogăția propriului corp îi atrage ființei atenția pe întreaga duratăa vieții. Corpurile par să evolueze în permanență, însă ele înregistreazăși o involuție, unele sunt goale, altele pline, parafrazându-l pe Edmond Jabès, „în centrul evidenței, sălășluiește vidul”. Corpul este perceput ca un teritoriu pe care individul se desăvârșește sau se ruinează. Ideea de frumusețe depinde în mare măsură de percepția celui care iubește. Ideea de frumusețe depinde de convenții și de reprezentările frumosului pentru cel care îl admiră. Bărbatul vede în femei când fragilitatea materiei verzi, când ferocitatea vreunui animal de pradă. Asemănarea corpului cu vegetalul sau animalul este frecventă în scrierile lui Camil Petrescu. Descrierea femeii este plina de substantive sau adjective care denumesc caracteristicile unor plante asemănătoare cu ea. În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, întâlnim corpul Elei, un corp plin care se deteriorează odată cu pierderea încrederii bărbatului. Prin ochii lui Ștefan Gheorghidiu, corpul femeii suferă o transformare ciclică, se golește de feminitate, devine vulgar. La începutul căsniciei, era prezentat în termeni gingași și senzuali: „ Era vânjos și viu trupul, în toatăgoliciunea lui de femeie de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea netedă și alba avea luciri de sidef. Toate liniile începeau, fără să se vadă cum, așa ca ale lebedei, din ocoluri. Sânii robuști, din cauza mâinii mele petrecute pe sub talie, prelungeau grațios, ca niște fructe oferite, coșul pieptului, ca sub ei, spre pântec, căderea să fie bruscă. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înăuntru când erau alături, lung arcuite în afară, din șold la genunchi, ca și când feminitatea ei ar fi fost între douăparanteze fine, prelungi.”[9: www.scribd.com/doc/…Angoasaǎ- în-civilizație-Sigmund-Freud]
Camil Petrescu descrie femeia cu rafinamentul stilistic al unui poet utilizând nuanțe, între suavitatea plantei și agresivitatea animalului. Relația dintre corp și spirit este determinate de timp, de durată, corpul fiind un spațiu al libertății. Aspirând mereu la o iubire ideală, la o parteneră potrivită, femeia e, mereu, în centrul scrierilor camilpetresciene. Ea e, fie studiată adesea anatomic, de aproape, e observată, e spionată, e judecată subiectiv. E, cu ochi rece, dar și-n lacrimi, scrutată-n taină sau de-a dreptul; e pipăită, mângâiată, adulmecatăca o floare; e adorată, chiar când e detestată; este, într-un cuvânt, dorită; e o idee fixă, un monoideism al unuia sau altuia din juru-i și, așadar, însăși rațiunea de-a fi a existenței lor. Descrierea femeii abundă de substantive sau adjective care denumesc caracteristicile unor plante asemănătoare cu ea. Asemuirea femeii cu regnul vegetal înseamnă recunoașterea, din partea lui Camil Petrescu a unei inocențe cvasiparadisiace (literal, Edenul este „grădina dintre ape”), înseamnăapoi senzualitate și un anume hedonism căci fructele sunt ispititoare și prea ușor îți înfigi dinții în ele. De aceea, ele se mușcă, se taie cu cuțitul, se storc, ele au carne / pulpă. Vegetalul este un regn naiv, spontan, fără intelectualitate și fără indivizi, de unde accesele de misoginie ale lui Camil.
Bărbatul lui Camil Petrescu are nevoie permanentăde confirmarea că femeia este a lui și doar a lui. Dorința de a avea în posesie acest corp devine halucinantă. Sufletul femeii este amestecat cu trupul, de aceea devine atât de consitent în memorie, dar trupul este esențial. În fața morții, îi revine în minte trupul, din nou trupul, dezlipit de suflet: „Mai aproape acum decât sufletul femeii mele mi-e trupul ei, căci senzațiile încă le mai trăiesc.” [10: Idem, p. 233]
Eroul lui Camil Petrescu are adesea accese de misoginism. Bărbatul cucerește sau se lasă cucerit și posedă. „Totul sau nimic” [11:, Camil Petrescu, Jocul ielelor, Prefațăși note de Elena Zaharia-Filipaș, Editura Albatros, București, 1978, p.187] reclamă Ștefan Gheorghidiu sau Gelu Ruscanu în fața Mariei Sinești într-un moment de luciditate matematicăpregătindu-și moartea. Cuplul este într-o continua confruntare în care nu contează finalizarea cursei, ci forța cu care se desfășoară aceasta: „Căci nu izbutește neaparat acela a cărui pasiune se dovedește inegalabilă, ci, adesea, cel a cărui pasiune se dovedește mai puternică” [12:Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008, p. 389] Eroul este în căutarea absolutului, în spirit eminescian “hiperyonic”, și privește de sus, cu o superioritate înalt astrală, de-acolo de unde totul se vede inferior, meschin, mediocru. “Când e fățiș, misoginismul ia forma unui complex de superioritate masculină”[13: Idem, p.391] subliniază Nicolae Manolescu și se manifestăîn atitudini de atoateștiutori într-ale iubirii, considerând femeia „mai mult corp decât suflet” [14: Ibidem]
Gesturile bărbatului sunt gesturi adolescentine și se explică prin vârsta eroilor, toți fiind în faza inițierii erotice, când senzualitatea se combinăcu setea de cunoaștere și pretenția de a deține adevăruri indubitabile. Și Fred Vasilescu se aflăîn aceeași situație. Lecția de filozofie din pat este o paranteză între gândurile lui Ștefan, un monolog ca pentru sine, susținut, uneori, prin întrebări prea copilărești, de către Ela, chiar dacă în alte momente, ea pare să dispună totuși de o vie inteligență. Pe deasupra era absolventă de Universitate, iar mediocritatea ce o învăluie are o stridentă notă de artificialitate. Ștefan încearcă să-i educe spiritul de „ființă inferioară” tot dintr-un misoginism bine motivat. În alte momente, însă, el își vrea femeia simplă, casnică, dornică să scotocească în coșul de la băcănie și “privind cu sfială pachetul de cărți, pe care ea nu le citea”[15: Idem, p. 65]. El îi vorbește despre relativitatea simțurilor sau enunță postulate, noaptea, târziu. O imagine de o extremă superficialitate pentru ascultătorul unui discurs atât de elaborat. Aici Gheorghidiu apare într-o lumină naivă, neserioasă, încercând cu orice preț să-și acapareze auditoriul, dar mimând din când în când atenția îndreptată spre obiectul jucăuș din pat. Bărbatul camilian se detașează de femeie ca de un obiect, fie prin impresia creată de acceptare a aparențelor, fie prin examinarea cu ochi critic a celei care constituise “nevoia sufletească” invocată. Maturizarea femeii este aproape o jignire atunci când caută să priceapă fenomenele din jur și devine sigură pe logica ei și mai puțin neajutorată. Uneori, însuși autorul, printr-un acord tacit, are o reputație de misogin și își susține personajul masculin printr-o înzestrare a lui cu propriile-i calități sau defecte.
George Călinescu aduce o completare motivantă și salvatoare: “Creația în roman vine din plăcerea de a trăi prin fiecare erou” [16: George Cǎlinescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucuresti, 1982, p.660] Ștefan Gheorghidiu, așa cum s-a mai spus, îi seamănă autorului prin aplecarea spre filozofare și prin fixația sa pe viața psihologică, dar nu mai puțin, prin temperamentul năvalnic, extrem de irascibil și insinuant. Într-un moment de autoanaliză își recunoaște defectele, care expuse de el, seamănă mai degrabă a calități: „Am știut, mai târziu, că aveam o reputație de imensă răutate, dedusă din îndârjirea și sarcasmul cu care-mi apăram părerile, din intoleranța mea intelectuală, în sfârșit…” [17: Camil Petrescu, Ultima noapte.., p.60] Luciditatea și autenticitatea stărilor nu împiedică trăirea intense și voluptoasă a vieții, dar fără de care o iubire mare nu ar fi posibilă. Rațiunea de a iubi are aceleași trăsături cu rațiunea de a lupta. Amândouă trebuie împlinite cu rigurozitate, dar în niciuna nu excelează, nu-și îndeplinește misiunea fără cusur. Și în cazul Elei. „Femeia – miniatură” reușește în această formulă “să răscolească”, “să încâlcească” “firele” rațiunii. Dar, numai pentru căi se permite. În aceeași lumină fraged – vegetală este prezentată și frumusețea Elei, ornată cu comparații, favorabile unui roman de factură intelectualistă. ”pântecele neted și catifelat, ca o petalăde trandafir galben”, “garoafa însângeratăa buzelor”, “gura…, ca un miez bun de fruct”, ș.a. Erotismul personajelor feminine camiliene se remarcă prin ochiul bărbatului care prezintă femeia așa cum “știe”. Camil Petrescu nu manifestă o simpatie deosebită pentru „femeile” sale, dovadă și slăbiciunile care le copleșesc. Sufletul lor se descoperă prin sufletul celui care le analizează, prin introspecție. Nicolae Manolescu aduce precizări la analiza psihologicăa romanului camilpetrescian: „Sufletul altora ne devine cunoscut prin prisma propriului suflet: orice analiză este o autoanaliză, orice observație psihologicăse sprijinăpe introspecție” [18: Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Gramar, București, 2007. p. 381]
În ciuda accentelor misogine, opera lui Camil Petrescu este învăluită într-o aură senzuală de o inconfundabilă acuratețe. Scenele de intimitate sunt vii și proaspete în orice moment ar fi citite, iar autorul este autentic. Cuplurile constituite înadins pentru a demonstra incompatibilitatea într-o lume șubredă, trăiesc pasiuni mistuitoare, felii de iubiri și vanități. Atât bărbatul cât și femeia reprezintăun ideal de erotism spre care tinde celălalt. Replicile și jocurile erotice descriu edenic intimitatea fărăvulgaritate. Ea și el se întâlnesc așa ca păsările și funcționează pân ăce devin conștienți de realitate. Atunci începe vânătoarea reciprocă și curge sângele. Cuplul s-a decuplat și agonizează. Seducție și inocență. Istoria lumii este bogată în povești despre seducători și seduși. Lucrurile par să nu fie atât de simple dacă ne gândim la interrelaționarea elementelor implicate în această ecuație.
Iubirea este fragmentată în opera lui Camil Petrescu, nu există iubire ideală, ea se petrece secvențial, ca într-un vis. Capitolul seducției este repede traversat, eroii masculini sar etape, nu fac eforturi mari pentru a-și cuceri iubita, doar cu mici excepții. Verbul „a seduce”, provenit din latinescul „seducere” înseamnă„a incita, a captiva, a subjuga, a cuceri prin farmecul vorbelor, prin purtare etc.” Așadar, seducția se poate produce spre binele celui sedus sau spre binele seducătorului, acesta împlinindu-și astfel nevoia de adulare a ego-ului propriu. Secretul seducției constă în disoluție, în descompunerea unuia în celălalt. Acest lucru nu se poate întâmpla atâta timp cât seducătorul își concentrază atenția doar pe trăirile sale și pentru care „O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie…” [19: C. Petrescu, Ultima noapte…, op. citatǎ, p. 46].
Ela își strigă iubirea, Ștefan o ascunde: „Pe când eu căutam să ascund oarecum dragostea noastră, ea ținea s-o afișeze cu ostentație, cu mândrie; încât, deși nu-mi plăcea, începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” [20: C. Petrescu, Ultima noapte…, op. citatǎ, p. 49]
În cuplul Ela – Ștefan Gheorghidiu, bărbatul încearcă„aducerea” ei pe tărâmul său, dar nu pentru a-i reda libertatea, ci pentru a se desăvârși pe sine. El o urmărește mereu ca pe o pradăși atunci când ea începe să-i iasă din tipare. Iubirea care se prefigureazăeste o povară pentru că ea presupune două vieți într-una singură, purtată pe umeri de cel care seduce. Seducția lui Gheorghidiu eșuează, fundamentul dragostei lui nu este solid pentru că își acordă prea mult timp sieși în detrimentul celuilalt. El se problematizeazăîn permanență, ea iubește în permanență. Când simte că nu o poate stăpâni pe deplin, el seduce și alte femei, are nevoie de confirmări, încearcă să scape de dominația uneia singure. În momentul întâlnirii la chioșcul de ziare, Ela are o singură curiozitate: „Ai mai sedus pe cineva?” [21: Idem, p. 129]. Uneori bărbații lui Camil Petrescu eșuează în seducție pentru că minimalizează sensul seducției sau pentru că nu stăpânesc bine această artă. Alții se tem de a nu deveni sclavii femeii adorate, chiar dacă a fi sclav înseamnă uneori să stăpânești.
Capitolul II. Ela
Perioada interbelică aduce o nouă abordare a poziției femeii în societate, aceasta ocupând un loc mult mai important în societatea modernă.
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a apărut în anul 1930, fiind un roman care surprinde intelectualitatea de un anumit nivel social și cultural în două situații aflate în antiteză, război și pace, rezervându-și cu această ocazie prilejul de a face totodată sinteza fenomenului social din deceniul al doilea al secolului 20.
,,Mulți vor fi observat disproporția care stă la baza romanului Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război. O bună parte din volumul întâi cuprinde romanul propriu-zis (după concepțiunea noastră clasică) și anume istoria geloziei lui Ștefan Gheorghidiu. Volumul II însă e un jurnal de campanie care ar fi putut să lipsească fără a știrbi nimic din substanța romanului.” [22: Camil Petrscu interpretat de: Ediție îngrijitǎ de Liviu Cǎlin, Editura Eminescu, București, 1972, p. 51]
Aventura de dragoste a acestei scrieri a fost definită ca fiind “un cadru” în suprafața căruia Camil Petrescu încrustează fapte și date de interes politic, statul și reprezentanții săi, chipuri de politicieni, oameni de afaceri, armata și războiul, intelectualul și artistul, familia și individul, cu sentimentele și morala lor.
Constant Ionescu afirma în Camil Petrescu .Amintiri si comentarii că romanul
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război cuprinde izbucniri polemice din partea eroului, Ștefan Gheorghidiu, atât cu soția sa Ela, cu care trăiește trei ani de zbucium și suferințe, cât și cu războiul în sine.
,, Romanul d-lui Camil Petrescu apare astfel ca o sinteză mărită a calităților sale de scriitor, care-i conferă și notele diferențiale între prozatorii tinerei generații. Eroul celor două volume, sublocotenentul Gheorghidiu, e o conștiință lucidă, un spirit atent întors în sine însuși, analizându-se în două mari ipostaze ale vieții : iubirea și războiul.
Personalitate complexă și contradictorie în același timp, Camil Petrescu este, în epoca dintre cele două războaie, poate, exemplul cel mai strălucit de scriitor care a știut să rezolve dificultățile gândirii în congruența lor artistică.” [23: Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, Editura didacticǎ și pedagogicǎ, București, 1972, p. 319]
Creația sa ca romancier nu este, într-adevăr, una vastă, din pricina spiritului de exactitate acesta lucra din greu și îndelung ca să adune, să verifice și să aștearnă artistic materialul revenind mai apoi asupra lui să lumineze neclarități. Acesta afirma la un moment dat : ,, Pentru mine orice roman este o ocupație care mă istovește, este prea acaparator. De aceea am scris puțin (..)” [24: B. Elvin, Camil Petrescu, Editura pentru Literaturǎ, 1962, p.20]
S-a spus de multe ori că a existat o legătură puternică între Camil Petrescu și personajele sale. Aceste personaje îi erau ca o familie, prin intermediul lor trăind bucurii și dezamăgiri : ,,Aflăm, astfel, în ce împrejurări eroul s-a căsătorit, pătrundem în viața noii familii și în problemele norocoasei moșteniri. Naratorul trece în revistă cu această ocazie nu numai evenimentele familiale, dar și o serie de personaje indirect legate de ele. Retrospectiva se întinde pe patru capitole și constituie un veritabil roman în roman.” [25: Nicolae Manolescu, Arca lui Noe- Despre romanul romanesc, vol.II, Editura Minerva, Bucuresti, 1981, p. 72]
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război constituie un sector important al creației sale epice, autorul reușind să aducă prin acesta o notă distinctă atât prin modul de a observa viața cât și prin concepția artistică demonstrată.
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a apărut inițial în două volume : primul intitulat Ultima noapte de dragoste și al doilea Întâia noapte de război.
Este de remarcat faptul că, în romanele sale, Camil Petrescu prezintă figurile unor intelectuali, personaje pasionate de lectură, care se regăsesc în autorii cărților citite.
În romanele lui Camil Petrescu, dragostea cunoaște prea puține puncte comune, fiind caracterizată de pasiune, dar distrusă de rațiune, de o anumită ordine creată de bărbat. Femeia este privită ca o trădătoare, indiferent dacă greșește sau nu.
Problema evidentă a cuplului Ela – Ștefan Gheorghidiu este prezentată prin faptul că Ela este cea care îl iubește în orice clipă pe Ștefan, în timp ce acesta caută mereu motive de trădare. Seducător din fire, Ștefan Gheorghidiu simte nevoia de a cuceri și alte femei în momentul în care simte că nu este stăpânul Elei. De altfel, în momentul întâlnirii în fața chioșcului de ziare, Ela este curioasă și i se adresează lui Ștefan cu întrebarea : ,,Ai mai sedus pe cineva?” [26: Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rǎzboi, Editura pentru literaturǎ, 1962, p. 139]
Acesta este momentul când cititorul realizează că ,,atmosfera se încheagă dintr-un du-te-vino subtil între ceea ce memoria naratorului a reținut și ceea ce e obligată să inventeze în completare, între real și impresie, adevărat și presupus, sigur și incert.” [27:Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Gramar, București, 2007, p.78]
,,Ura lui Gheorghidiu nu se îndreaptă asupra femeii în general, ci împotriva femeii corupte de societatea burgheză, a prozaismului și vulgarității. Mediul care o împinge pe Ela spre adulter este acela în care se învârtește un ins găunos și stupid, un fluture de salon, ca Grigoriade, mediul parazitar, compus din oameni ca Nae Gheorghidiu și Tănase Vasilescu Lumânăraru, speculanți și îmbogățiți de război.Zugrăvind asemenea tipuri, Camil Petrescu dădea un puternic fundament social dramei erotice trăite de eroul său, ca și neconformismului și inadaptabilității acestuia.” [28: Prefață Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război, Editura pentru Literatură, 1962,p. IX]
În romanele camilpetresciene, bărbatul este construit după un anumit tipar : acesta iubește, dar în momentul în care renunță la iubire, face tot posibilul ca acest lucru să apară precum un act de eroism, de victorie.
,,Gheorghidiu este expresia artistică a unui sentiment desfăcut în rotițele lui subtile, după cum Ela, soția lui, risipește parfumul ciudat al grației și senzualității feminine, surprinse cu ochi nuanțat.” [29: Camil Petrescu interpretat de : Ediție îngrijită de Liviu Călin, Editura Eminescu, București, 1972, p. 21]
Ceea ce intensifică drama în cele două părți ale romanului este scrierea la persoana întâi, Ștefan Gheorghidiu având rolul de personaj – narator, acesta dominând în întregime spațiul și timpul romanului.
,,Fișă clarificatoare a unei experiențe importante de viață, textul romanului Ultima noapte… a fost redactat la persoana întâi și fiindcă își propune să o poată părăsi fără dificultăți, ori de câte ori va avea nevoie să formuleze considerații generale, ,,obiective” . Tendința aceasta izvorăște din însăși natura narațiunii, care speră să obțină o elucidare a întâmplărilor povestite, conducându-le către anumite concluzii în ordinea cunoașterii.” [30: Ovid S. Crohmălniceanu,Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, București, 1984, p. 188]
Narațiunea la persoana întâi folosește timpul subiectiv care se subordonează memoriei involuntare. Naratorul ocupǎ rolul principal în roman, viziunea narativă fiind subiectivă și unică. Narațiunea la persoana întâi admite existența unui narator implicat .Subiectivitatea și punctul de vedere unic, al personajului-narator care mijlocește între cititor și eroi, face ca cititorul să știe despre ei tot atâta cât știe și protagonistul, dar plasarea eului narativ în mijlocul povestirii atribuie autenticitate, iar întâmplările și personajele sunt expuse ca evenimente interioare, analizate, interpretate. Redarea epică neutră a unor evenimente exterioare face loc redării unei reflecții subiective în planul conștiinței naratorului.
Pe parcursul romanului, povestirea are tendința de a se transforma în confesiune, Camil Petrescu arătând interes pentru latura interioară a personajelor.Un astfel de moment ne este prezentat la începutul capitolului ,,Diagonalele unui testament” , când Ștefan Gheorghidiu se confesează cititorilor : ,,Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă înșală. Din cauza asta, nici nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanța unei rochii și din informarea lăturalnică despre cine știe ce vizită la vreuna dintre mătușile ei.Era o suferință de neînchipuit care se hrănea din propria ei substanță. Ne luasem din dragoste, săraci amândoi, după rendez-vous-uri din ce în ce mai dese pe sălile universității și după lungi plimbări pe jos, prin toate cartierele pavate cu asfalt ale Capitalei, care erau și cele mai singuratice, pe atunci. După nunta noastră, care a fost într-un anumit fel tăinuită, mi-a murit un unchi considerabil bogat, a cărui avere împărțită în cinci părți de nepot a putut să însemne pentru fiecare o adevărată răsturnare socială.”[31: Camil Petrescu,Ultima noapte de dragsote,întâia noapte de război,Editura pentru literatură, București, 1962, p. 23]
În acest moment, după decesul unchiului Tache, viața cuplului cunoaște o schimbare radicală. Viața modernă devine importantă pentru Ela, intrând în contradicție cu idealul de feminitate al soțului său.
Ștefan Gheorghidiu recunoaște drama prin care trace,zbuciumul la care este supus sufletul său,declarând : ,,Viața mi-a devenit curând o tortură continuă. Știam ca nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care și-a pregătit ofensiva pe o direcție, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopții în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos,să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem universitatea.”[32: Camil Petrescu interpretat de : Ediție îngrijită de Liviu Călin, Editura Eminescu, București, 1972, p. 100]
Plimbarea la Odobești este momentul declanșator al geloziei lui Gheorghidiu, atunci când constată că soția sa, Ela, dorește să fie aproape de un dansator abia cunoscut, G. ,,Cea mai mare surpriză a fost pentru mine că nevastă-mea însăși, foarte ascultată din cauza frumuseții ei, și a cărei participare constituia un fel de motive de succes pentru excursie, era acea care a deranjat de două ori pe toată lumea, ca să izbutească să-l aibă în mașina noastră pe G. , dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte. Eram obișnuiți, de doi ani de zile de când ne iubeam, să considerăm cu indiferență tot restul lumii, să ne simțim bine oriunde suntem împreună și mai ales singuri, în multprelungite convorbiri, sfârșite adeseori în voluptate.Un drum, o expoziție de tablouri ne plăcea mult mai mult, dacă ne puteam comunica și verifica reciproc impresiile. Când eram în lume și nu puteam vorbi unul cu altul, simple surâsuri, sau priviri lungi explicau pentru noi situația, caracterizau momente, ca în baza unei înțelegeri atât de statornicite despre lume și a unei obișnuințe de a comunica atât de perfecte, încât vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam că și această excursie va fi o voluptoasă incursie în viața celorlalți, în folosul nostru, al amândurora, și iată că, de la început, stăruia să aibă în intimitatea noastră un dezagreabil intrus. Așa credeam numai, în prima clipă, dar am înțeles mai târziu, mai mult mort, că intrusul, în patima apropierii lor, eram eu.”[33: Camil Petrescu,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război,Editura pentru literatură,București,1962,p. 102]
Această confesiune este menită să arate cititorului faptul că în relația cuplului Ela – Ștefan Gheorghidiu, acesta din urmă este cel care face analiza tuturor faptelor și a întâmplărilor petrecute.
,,Bărbatul iubește femeia și este robit ei, dar e în stare în același timp s-o observe, se umple de cea mai animalică gelozie, putând să se scruteze însă pe sine. Eroul e operator și pacient, impulsiv și lucid.”[34: Camil Petrescu,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război,Editura pentru Literatură,1962,p. 39]
Camil Petrescu subliniazǎ figuri feminine capabile să dea alt curs vieții sau să îi dezvăluie noi înțelesuri. Personajele masculine prezente în romane sunt atrase de cele feminine, fiind conștiente că fără acestea viața afectivă și intelectuală nu ar fi posibilă.
În Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război , feminitatea reprezintǎ spontaneitate, sinceritate, dependență și frumusețe. Femeia este plasată în societate ca fiind cu un pas în urma bărbatului, motiv pentru care ne este prezentată ca o persoană fragilă, căreia protecția îi este necesară, dar aceasta reușește să dea dovadă de independență. De altfel, în roman, Ștefan Gheorghidiu își arată această dorință : ,,Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată.” [35: Camil Petrescu,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război,Editura pentru Literatură,1962,p. 39]
De altfel, Ștefan Gheorghidiu este unul dintre personajele ce simt nevoia de a poseda femeia iubită, acesta fiind dezamăgit când observă că Ela este o ființă puternică și, oarecum, independentă.El este genul de personaj categoric, care consideră că : ,,Trebuie să se știe că și iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt.” [36:Ibidem, p.142]
Camil Petrescu este un scriitor conservator în percepția socială, morală și intelectuală a femeii, dar este un scriitor modern în ceea ce privește viziunea estetică asupra feminității.
În opera sa, trupul femeii este puternic dezbătut, iar bogăția acestuia atrage atenția. Femeia este frumoasă prin percepția bărbatului care o iubește.
După cum însuși Nicolae Manolescu afirmă , Gheorghidiu ,,se arată la început foarte entuziasmat de frumusețea și inteligența Elei, fericit de admirația pe care ea o stârnește tuturor, pentru ca, după căsătorie, să descopere că soția lui e o prostuță cochetă, interesată mai mult de escapade automobilistice cu prietenii decât de filosofie în patul conjugal. Nu Ela se schimbă ( poate doar superficial, dându-și arama pe față, cum se spune, abia după căsătorie ) , ci felul în care o vede Ștefan.” [37: Nicolae Manolescu ,Arca lui Noe, Editura Gramar, București, 2007 ,p. 77]
În Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război, corpul Elei este descris într-o abundență de adjective și substantive, prezentând o imagine plină, o imagine a frumuseții, o frumusețe care pălește în clipa în care Ștefan Gheorghidiu are suspiciuni legate de relația lor și își pierde încrederea în ea.
În prima fază a căsniciei lor, trupul Elei este descris cu ajutorul unor termeni senzuali : ,,Era vânjos și viu, trupul, în toată goliciunea lui de femeie de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea netedă și albă avea luciri de sidef. Toate liniile începeau, fără să se vadă cum, așa ca ale lebedei, din ocoluri. Sânii robuști, din cauza mâinii mele petrecute pe sub talie, prelungeau grațios, ca niște fructe oferite, coșul pieptului, ca sub ei, spre pântec, căderea să fie bruscă. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înăuntru când erau alături, lung arcuite în afară, din șold la genunchi, ca și când feminitatea ei ar fi fost între două paranteze fine, prelungi.” [38: Ibidem,p. 94]
Dacă la început Ela ne este prezentată precum o madonă, timpul o transformă într-un personaj vulgar. Odată cu dispariția încrederii, corpul Elei se modifică, devine livid, lipsit de feminitate. În relatarea scenei petrecute la Odobești, Gheorghidiu conchide : ,,Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul : un peisaj și un cap străin și vulgar.” [39: Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război, p. 107]
Ștefan îi conferă anumite atribute ale idealității, spunând despre ea că ,,Era atâta tinerețe, atâta frângere, atâta nesocotință în trupul bălai și atâta generozitate în ochii înlăcrimați albaștri…” , și ,,…era această fată un continuu prilej de uimire. Mai întâi prin neistovita bunătate pe care o risipea în jurul ei. Făcea toate lucrările mătușii ei, care era institutoare, prăpădea puținii bani în cadouri pentru prietene, iar pe colega ei bolnavă a îngrijit-o luni de zile ca o soră de caritate, cu o abnegație fără margini, de adolescentă.”[40: Ibidem, p.25]
Autorul ne prezintă termenul de ,,femei adevărate” , acestea fiind doar cele care știu să mențină un aer misterios în jurul lor, care pot schimba destine, femei care induc voluptatea și suferința, precum și agonia sau iubirea. Părerea autorului despre acest subiect este că ,,oricum,femeile care înseamnă destinul unui om, cele adevărate sunt foarte puține”. [41: Camil Petrescu,Patul lui Procust,Editura Minerva,București,1982,p. 306]
Tot ceea ce înseamnă prezentare feminină în opera lui Camil Petrescu este situată sub arta detaliului, a amănuntului evocat sub forma comparației, fizice sau morale.
Un exemplu elocvent în această privință poate fi chiar unul dintre pasajele în care Ștefan Gheorghidiu își descrie soția, pe Ela : ,,Cu ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă și fragedă, cu o inteligență care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era de altfel un spectacol minunat.” [42: Camil Petrescu,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război,Editura pentru Literatură,1962,p. 26]
Ela este prezentată în primă instanță precum un personaj care ,,făcea totul cu pasiune” [43; Ibidem,p.26], ,,care nu urma decât franceza și româna, care avea oroare de matematici – fusese de două ori corigentă din cauza lor – numai ca să fim împreună, mă însoțea și asculta acum, o oră pe săptămână, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile generale ale calculului diferențial.” [ 44: Ibidem,p. 26]
După aprecierile autorului, femeia reprezintă pentru eroul masculin ,,tovarășa lui și moștenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă” [45: Camil Petrescu,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război,Editura Minerva, Bucuresti, 1984,p.84] , motiv pentru care acesta notează faptul că ,,…Soțul și soția sunt predestinați de la facerea lumii ,…peste catastrofele vieții, uniți și egali unul cu altul, față-n față unul cu altul, ca în această viață, vor fi și în veșnicia viitoare…” [46: Ibidem,p. 84]
De-a lungul romanului, întâlnim o serie de gesturi care pot fi catalogate drept adolescentine, Ștefan Gheorghidiu fiind cel care interpretează orice întâmplare, atribuindu-i de fiecare dată o altă semnificație : ,,De atâtea ori în trecut avusesem bănuiala că eram înșelat, interpretând o serie de gesturi și momente într-un anumit sens. Dar privind astfel punctul de plecare, seria avea alt sens.” [ 47: Ibidem,p. 200]
Autorul ne arată faptul că Ștefan nu a iubit-o de la început pe Ela, ci pe prietena acesteia : ,,Ea locuia încă la mătușa ei, unde mai locuia de asemeni, în pensiune, o colegă de universitate, prin care o cunoscusem și care-mi plăcuse mult mai mult, căci era oacheșă, iar mie nu-mi plăceau de loc blondele.” [48: Ibidem, p.24]
De altfel,acesta nu nutrește o dragoste necondiționată pentru Ela,dar consideră că așa poate ajunge la propria împlinire. El este măgulit de toată atenția primită din partea Elei, spunând că este ,,atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente” [ 49: Ibidem, p.49] , un adevărat motiv de mândrie.
Însușirile Elei, zugrăvite în prima parte a romanului, o ființă bună, capabilă de sacrificiu, se transformă pentru erou într-o ,,nevoie sufletească” [ 50: Ibidem,p. 49] , acesta fiind copleșit de dragostea Elei.
Acesta este momentul când se declară îndrăgostit de Ela, spunând că ,,așa am gândit în vremea când, după ce atâta suferință din partea femeii mă înduioșase, i-am cerut să-mi devie nevastă.” [51: Ibidem, p.111]
Lecția de filosofie din pat îi atribuie Elei un puternic aer de artificialitate, deoarece aceasta adresează întrebări mult prea copilărești, deși este absolventă de Universitate.
În această scenă, la întrebarea : ,,Dar ce? Crezi că asta nu-i filozofie? Să știu dacă mă iubești sau nu?” Ștefan Gheorghidiu deschide o paranteză și scrie : ,,Când îmi dau seama acum cât de puțin bănuiam ce sens profund avea să aibă într-o zi această afirmație pentru mine, ce înnebunitoare problemă fără soluție avea să-mi puie, cât aveam să-mi repet întrebarea la nesfârșit, îmi vine să surâd melancolic de seninătatea cu care glumeam atunci, cum ar glumi fără să știe nimic cei al căror tren a pornit pe o linie, pe care alt tren vine dimpotrivă.” [ 52: Ovid S. Crohmălniceanu,Cinci prozatori în cinci feluri de lectură,Editura Cartea Românească,București,1984,p. 186]
Ștefan Gheorghidiu are momente în care își dorește să o aducă pe Ela la un alt nivel educațional, dar și momente în care o vrea o femeie casnică, de o simplitate pregnantă, cu dorința de a privi ,,cu sfială pachetul de cărți, pe care ea nu le citea.” [53: Camil Petrescu,Patul lui Procust,editura Minerva,București,1982,p. 65]
De altfel,acesta are vădite înclinații spre lectură și spre scris, fiind atras de filosofie și de viața psihologică. El își face cunoscute defectele într-un moment de autoanaliză : ,,Am știut, mai târziu, că aveam o reputație de imensă răutate, dedusă din îndârjirea și sarcasmul cu care-mi apăram părerile, din intoleranța mea intelectuală, în sfârșit.” [54: Camil Petrescu,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război,Editura pentru Literatură,București,1962,p. 39]
,,Eroul lui Camil Petrescu este deci un intelectualist,o natură reflexivă și pătrunzătoare,care suferă pentru că gândește și analizează”. [55: Camil Petrescu interpretat de : Edițe îngrijită de Liviu Călin,editura Eminescu,București,1972,p. 88]
Fiind student la filosofie, personajul masculin al romanului consideră că relativismul lui Kant are aplicabilitate și în dragoste, declarând : ,,Kant a arătat cândva că se poate demonstra deopotrivă și că spațiul și timpul sunt infinite, și că sunt finite.Tot o astfel de antinomie e și faptul de a ști dacă o femeie te iubește sau nu, căci îți poți demonstra cu ușurință, pornind de la aceleași fapte și că te iubește cu istovitoare pasiune, și că te înșeală, batjocoritoare.” [56: Ibidem,p. 95]
De altfel, Ștefan Gheorghidiu recurge adesea la Kant pentru a oferi explicații și justificări pentru ceilalți.
Personajul feminin se remarcă de cele mai multe ori prin prisma bărbatului, iar sufletul lui este analizat prin sufletul celui care îl prezintă, după cum precizează și Nicolae Manolescu :,,Sufletul altora ne devine cunoscut prin prisma propriului suflet : orice analiză este o autoanaliză, orice observație psihologică se sprijină pe introspecție.” [57: Nicolae Manolescu,Arca lui Noe,editura Gramar,București,2007,p. 381]
Ela, văzută prin prisma soțului său, este un personaj care nu se ridică la înălțimea sentimentului masculin, este privită ca o trădătoare în dragoste. De altfel, la banchetele organizate de unchiul său, Ștefan Gheorghidiu își expune vehement părerea legată de spectacolul oferit de amfitrion : ,,Bineînțeles că nevastă-mea era momeala cea mai prețioasă. Eu credeam că înnebunesc privind spectacolul. La a treia masă n-am mai putut răbda. Trecuserăm din salon în sufragerie și chiar în această trecere el o adusese pe nevastă-mea ținându-i umerii părintește cu amândouă mâinile, atingându-i, fără să vrea parcă, sânii, iar totul avea aerul să spună bătrânului secretar general, lângă care trebuia să stea ea, că și el și-ar putea permite aceeași familiaritate. Nevastă-mea, pasionată mereu după afaceri, platonic măcar, ca un chibriț fără parale la bacara, nu avea aerul să observe aceste manejuri, sau nu le da importanță, jucând cu o bunăvoință care ma plictisea, jocul lui unchiu-meu.” [ 58: Camil Petrescu,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,Editura pentru Literatură,București,1962,p. 53]
Cu toate că Ștefan Gheorghidiu este un personaj realmente gelos, manifestându-și des acest sentiment, el nu a acuzat niciodata infidelitatea trupească a Elei, deși aceasta este modalitatea sa de răzbunare, atunci când soția sa refuză să plece de la o petrecere :
,,Am mai privit-o încă o dată, ca în clipa semnării unei sentințe și am plecat. Am așteptat în stradă zece minute și n-a venit. Cunoșteam la unul dintre hotelurile mici o cocotă destul de frumușică, voinică și nespus de vulgară. I-am spus să se îmbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasă, am pus-o să scoată tot de pe ea și am culcat-o în patul tuturor durerilor, nebuniilor și lacrimilor iubirii mele.
Nevastă-mea a venit peste vreo două ore. Nu știu dacă servitoarea i-a spus totul, dar când a înțeles, s-a îngrozit, și nu-i venea să creadă. A căzut moale într-un fotoliu. S-a înfuriat apoi și a vrut să se repeadă asupra femeii, care nu prea avea de ce să se teamă.” [59: Camil Petrescu,Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război,Editura pentru Literatură,1962,p. 135]
De menționat este un veritabil moment de cumpănă al relației celor doi, și anume momentul în care Ela, fiind însărcinată, îi refuză maternitatea, nedorind să trăiască această emoție : ,,Îmi amintesc și de începutul toamnei, când era însărcinată și nu vroia să aibă copil, iar eu eram nebun de bucurie, îi sărutam, cu ochii în lacrimi, mâinile, o rugam să nu facă nelegiuirea de a înlătura, realizată, îmbrățișarea noastră. Pe patul alb înflorit, al sanatoriului, unde o dusese voința ei îndârjită, sărutam pe umeri, pe brațele albe, pe sâni, trupul care avea să-mi dea un suflet din sufletul meu, smuls din femeia cea mai dragă.Ea nu vrea și eu țineam, făcând un exces de zel ridicul, să aibă un copil are probabil nu era al meu…Aș vrea să fiu biciuit până la sânge, să fiu călcat în picioare.Când ea vrea să mă cruțe… căci al lui era desigur copilul… (de ce nu l-a avut din primul an cu mine? Pentru că o legătura cu un amant presupune imprudențe, acum înțeleg). Probabil că au început de când s-au cunoscut. Cu strângeri de mână prelungite, cu pipăiri pe sub masă, cu potriviri de vizite la prieteni comuni.” [60: Ibidem,p. 243]
Toate întâmplările prezentate, inclusiv scrisoarea anonimă pe care o primește Gheorghidiu la întoarcerea din război, în care i se dezvăluie că soția îl înșela , au condus la zbuciumul interior al eroului și la deznodământul romanului, și anume spre clipa despărțirii. ,,I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca acea cerută de ea la Câmpulung și m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanța. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț, la cărți…de la lucruri personale, la amintiri.Adică tot trecutul.” [61: Ibidem,p. 439]
Capitolul III. Doamna T.
Romanul Patul lui Procust , apărut în anul 1933, este una dintre cele mai de seamă creații ale literaturii românești moderne , datorită tipologiei personajelor și a formulei compoziționale, fiind considerat capodopera scriitorului.
Titlul romanului este reprezentat de o metaforă, făcând referire directă la o poveste mitologică din Antichitate. Această poveste relatează existența unui tâlhar, pe nume Procust din Atica, care invita oaspeți la han, punându-i să încapă perfect în singurul pat existent. Dacă se remarca existența unei nepotriviri, oaspetele era ciuntit dacă era prea lung sau întins dacă era prea scurt, până se potrivea măsurii considerate ideală.
Însuși autorul declară despre opera sa că : ,,Patul lui Procust e într-un anume sens și mai fidel (ca fapte) întâmplărilor cunoscute mie. Dar aceste fapte sunt atribuite diverselor personaje după criterii pe care le cred subordonate ideii de artă…De altfel, nu faptele au importanță, ci semnificația lor, altfel rămân ca cea mai odioasă formă literară : realismul naturalist. Tot prin analiza semnificațiilor cred că trebuie să se deosebească substanțialismul de altă formă vulgară : psihologismul (gen Bourget). În sensul în care vorbim, analiza e neapărat creatoare. Pentru că actul de cunoaștere e un act de creație prin însuși modelul în care se pun datele inițiale.” [62: Camil Petrescu,Patul lui Procust,p. XIII,Interviu din Facla, 17 iulie 1933]
,,Din multe puncte de vedere Patul lui Procust înfățișează o scriere mai matură. Materialul este mai bogat, ochiul mai liniștit, fraza a pierdut o parte din lunecarea aceea puțin cam iritantă și se apropie de data aceasta mai mult de ariditatea exactă a Codului Civil pe care o râvnea Stendhal. Ceea ce slăbește atenția creatoare, este poate prea marea pasiune de teoretician estetic a autorului. Romanul e o demonstrație, un program.Ca să insinueze că ,,arta” n-are nimic de-a face cu romanul, autorul afectează a nu-și fi scris el însuși cartea. Scrierea începe cu trei pretinse scrisori ale doamnei T.” [63: Camil Petrescu interpretat de : Edișie îngrijită de Liviu Călin,editura Eminescu,București,1972, p. 62]
Romanul lui Camil Petrescu aduce drept noutate o altă formulă epică, deoarece nu are un subiect propriu-zis, acesta pornind de la o pasiune.
În acest roman, discursul narativ aparține personajelor care își scriu confesiunea (Ladima,doamna T. , Fred Vasilescu) , Camil Petrescu fiind cel care întregește mărturiile personajelor cu amintirile și observațiile sale.
,,Cu Patul lui Procust, romancierul a căutat (faptul sare în ochi) să găsească o soluție narativă care să-i ofere posibilitatea de a expune nu numai interioritatea povestitorului ci și cea a altor personaje, respectând, totuși, principiul autenticității.
Nevoia a resimțit-o fără îndoială, dintr-un instinct scriitoricesc puternic. Narațiunea la persoana întâi e amenințată de monotonie, riscă să-l plictisească pe cititor care, întâlnind într-o carte diverse figuri, are curiozitatea să cunoască și ce gândesc ele. Probabil și-a pus aici un cuvânt și dramaturgul din Camil Petrescu, înclinat să acorde dreptul la autoexpunere oricui intră pe scenă.
Respectarea principiului autenticității reclama în acest caz două lucruri :
Fiecare erou care obține dreptul să nareze în roman, trebuie să păstreze unicitatea perspectivei, adică să comunice doar conținutul strict al conștiinței sale, să producă un discurs.
E absolut necesar să existe o cale firească de ansamblare a tuturor acestor relatări la persoana întâi cu povestitori diferiți. Mai mult, se impune ca ele să devină accesibile cititorului, iarăși într-un chip explicabil, natural, fără nici o convenție literară.
Ambelor probleme, ,,romanul în scrisori” le găsise o soluție cu două secole înainte. Dezavantajele lui erau însă că obliga narațiunea să intre mereu într-o formă prea rigidă, cea epistolară (o scrisoare nu poate depăși normal o anumită lungime rezonabilă, fără a-și pierde caracterul, presupune apoi un protocol inevitabil). Pe de altă parte, povestirea acțiunilor săvârșite de personaje nu are cum reieși în chip firesc dintr-o strictă corespondență și trebuie realizată prin niște artificii narative, adesea perceptibile și supărătoare.” [64: Ovid S. Crohmălniceanu,Cinci prozatori în cinci feluri de lectură,editura Cartea Românească,București,1984,p. 190]
Patul lui Procust ne exemplifică sentimentele trăite de personaje : prietenia și singurătatea,iubirea și moartea.
Romanul este scris pe trei planuri : în primul plan apar cele trei scrisori ale doamnei T., fiind urmat de cel de-al doilea plan, în care este sursprins Jurnalul lui Fred Vasilescu, ce poartă titlul ,,Într-o după-amiază de august”. În acest jurnal autorul a cuprins scrisorile lui G. D. Ladima către Emilia Răchitaru și Epilog I, care îi aparține lui Fred. În cel de-al treilea plan observăm notele de subsol ale autorului și Epilog II, care îi aparține tot autorului.
Pe tot parcursul romanului, autorul apelează la principiul memoriei involuntare, dat fiind faptul că fiecare experiență este relatată subiectiv, fără a avea o ordine cronologică.
Doamna T. , Maria T. Mănescu este un personaj complet enigmatic al literaturii române, ea însăși declarând că : ,,Acum cincisprezece ani eram, mi se spune și astăzi, cea mai frumoasă fată din orășelul nostru.” [65: Camil Petrescu,Patul lui Procust,editura Gramar,București,2009,p. 9]
Declarația acestui personaj misterios este urmată de o concluzie, rostită tot de aceasta : ,,Eram deci, în strâmtul și proaspătul nostru orășel de munte, cea mai frumoasă fată, iubită de elevii liceului, curtată de tinerii magistrați și obiectul cavalerismului ofițerilor din garnizoană.” [ 66: Ibidem,p. 10]
În primele trei capitole putem desluși scrisorile doamnei T. adresate autorului, pentru ca pe parcursul celorlalte capitole să fim introduși în jurnalul lui Fred Vasilescu, fiul afaceristului Tănase Vasilescu (Lumânăraru din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), un aviator sportiv.
,,Confesiunile pe care le însumează Patul lui Procust sunt datorite unor oameni care nu fac profesie literară și pe care autorul, convins că în literatură, ca și în teatru, diletanții, prin prospețimea manifestării lor,neconstrânsă de disciplinele tradiționale, sunt mai interesanți, îi provoacă să noteze ceva din viața lor. Materialul acesta va fi pus la dispoziția autorului care va face din el un roman.” [ 67: Camil Petrescu interpretat de : Ediție îngrijită de Liviu Călin,editura Eminescu,București,1972,p. 93]
Din aceste scrisori descoperim că doamna T. trăiește cu teama de a nu mai reprezenta obiectul pasiunii lui D. , un bărbat care o iubește încă din copilărie, și căruia aceasta i se va dărui din compasiune : ,,Simțeam o mulțumire potolită că am făcut o faptă bună. Mi-a fost milă de el și i-am luat obrajii în palme : ,,O să rămânem împreună toată noaptea” . S-a lipit de mine, înlănțuitor, recunoscător.” [ 68: Camil Petrescu,Patul lui Procust,editura Gramar,București,2009,p. 16]
Într-un moment de confesiune al lui D. , aflăm părerea acestuia despre această misterioasă doamnă a literaturii române : ,,Știam cât ești de bună. Întotdeauna am gândit că ești bună și cred că este ceea ce am iubit în tine…nesfârșita ta bunătate.” [ 69: Ibidem,p. 17]
Scena de intimitate dintre cei doi este zugrăvită astfel încât să pară vie în orice moment ar fi citită , chiar dacă doamna T. a fost străbătută de gândul de a-și retrage făgăduința : ,,Dar toată noaptea n-am avut decât un singur gând. Să-mi feresc gura de a lui. La început n-a observat, pentru că făceam aceasta cu oarecare abilitate.Dar mai târziu n-am mai putut ascunde nimic. Îi simțeam buzele și calde, și cleioase, ca un corp de melc târându-se de-a lungul corpului meu…pe gât în sus. Nu știu dacă mă lăsasem cu totul dezbrăcată, dintr-o inconștientă cochetărie – cei doi bărbați îmi spuseseră că am un corp ,,neasemănat” , de ,,fausse maigre” , ca și prietenele mele care mă vedeau uneori goală – sau pentru că el mă rugase asta, lipindu-și obrajii de pulpele mele : ,,Ah, dacă ai ști cum mi-am ars timp de cincisprezece ani închipuirea, ca să mi te văd în minte, în toată intimitatea ta de femeie! Cum nimic, nimic, pe lume nu mi se părea mai neajuns!” Dar poate că era și nădejdea că se va mulțumi cu atât. Într-un târziu, săruturile lui au devenit mai stăruitoare și gura lui lipicioasă și moale îmi căuta buzele. Am avut o crispare a întregului corp. I-am respins toată fața, punându-i mâinile parapet în dreptul gâtului. Din nou am crezut că se rupe ceva în el, o arteră, un organ vital.” [70: Ibidem,p. 17]
De-a lungul romanului, descoperim că doamna T. alcătuiește un cuplu cu Fred Vasilescu, poate singurul cuplu al romanelor camilpetresciene apropiat de perfecțiune. Din păcate, el trăiește cu teama că iubirile trecute și ratate îl vor bântui pentru totdeauna și nu reușește să păstreze această iubire.
Doamna T. este descrisă în toată splendoarea sa pe tot parcursul romanului, Fred fiind cel ce o caracterizează drept o femeie rafinată, inteligentă, fermecătoare, dar modestă. Corpul său este obsesiv descris de Fred, intrând în intimitatea ei cu o aprigă dorință de expunere, ca și când aceasta ar fi o operă de artă.
Fiecare gest și obiect de vestimentație al doamnei T. este descris într-o multitudine de termeni, așa cum se întâmplă și la vernisajul unei expoziții colective a unui grup de pictori și sculptori de avangardă, unde Fred o analizează : ,,Am găsit-o pe doamna T. acolo, înconjurată cu grabă și oarecare emoție de grupul de expozanți care făceau și oficiul de gazde, deși ei o socoteau oarecum de-a lor. Numai faptul că era ea acolo și pentru mine sala cartonată devenise nucleul Bucureștilor în ziua aceea. Împiedicat să vorbesc cu ea de atâta timp, simplul fapt de a o vedea și de a fi în aceeași sală îmi dădea un soi de febră interioară. Pentru că era toamnă târzie, deși vremea era mereu frumoasă, avea un mantou de stofă de culoarea piersicei palide, cu mânecile terminate prin mici manșoane atașate, de lutru castaniu, aproape negru. Din același lutru, gulerul înalt, croit ca de tunică, desfăcut la gât, îi încadra obrajii ca într-o catifea neagră, caldă, iar jos, la poale, din aceeași, o bandă lată ca de două palme, de jur împrejur. Înrudirea de culoare dintre opalinul stofei și căldura garniturii de lutru era un farmec în plus…O înconjurau toți, poate și pentru că știa să se facă ea singură înconjurată, avea un aer de doamnă ca o stăpână neoficială, și erau bucuroși de un musafir care sporea interesul sălii…Surâdea mult, dar cu un soi de rezervă de om care nu ținea prea mult să se amestece cu ceilalți…Cu un aer binevoitor și absent, ca întotdeauna când era în lume…De obicei nu poza, dimpotrivă, acasă, între prieteni buni, sta pe scaun strâmb, dar aici parcă ținea cu orice preț să evite familiaritatea.” [71: Camil Petrescu,Patul lui Procust,editura Gramar,București,2009,p. 137]
Din această scenă este ușor să deducem că doamna T. este o artistă desăvârșită, reușind să întrețină atmosfera în orice situație și în orice moment.
Tot de aici ne putem da seama că bărbatul este fascinat de feminitate, încercând să surprindă și să păstreze în memorie fiecare ipostază în care apare trupul iubit.
Totuși, pentru a se asigura că mesajul transmis este perfect înțeles, de-a lungul romanului Patul lui Procust, semnificația este sugerată de autor prin intermediul notelor de subsol.
Doamna T. este un personaj pe care îl cunoaștem din cele trei scrisori ale sale și prin cea a lui Fred Vasilescu și Ladima, incluzând aici și notele autorului.
Romanul este prezentat precum un încurcat triunghi amoros. D. este îndrăgostit de doamna T. și suferă pentru că simte că singurul sentiment pe care aceasta îl nutrește pentru el este compasiune, iar doamna T. suferă din cauza unui anume personaj X, absent.
După cum am arătat mai sus, doamna T. i se dăruiește lui D. într-un moment de slăbiciune, în timp ce Fred se implică în numeroase aventuri de o banalitate sporită.
Aceste trei personaje aleg cu bună știință să sufere în numele dragostei, ceea ce ne duce cu gândul la concluzia că sentimentul sublim al iubirii este reprezentat chiar de patul lui Procust.
După retrăirea și rememorarea iubirii chinuite, Fred îi va oferi jurnalul său naratorului, părăsind scena.
Jurnalul va ajunge în mâinile doamnei T. , prin intermediul autorului, aflând în acest fel că Fred o iubise cu adevărat.Citind jurnalul, doamna T. va simți o puternică legătură cu cel pe care l-a iubit, cerând să fie singură : ,,Te rog, fii bun…lasă-mă cu caietele astea. Și-i tremura mâna pe ele. De trei ani n-am vorbit cu el…” [ 72: Camil Petrescu, Patul lui Procust ,Editura Gramar, București, 2009, p. 260]
Recitind a treia scrisoare a doamnei T. , adresată autorului, descoperim durerea resimțită de aceasta, dar și sentimentele purtate lui X, despre care vom afla mai târziu că este chiar Fred Vasilescu.
Analizând relația dintre cei doi, realizăm faptul că Fred Vasilescu și doamna T. sunt modelul cuplului ideal, iubirea lor este una perfectă, dar personajul masculin este cel care ia decizia de a se izola de cel feminin, temându-se că iubirea nu va rezista în timp.
Această temere îi este indusă lui Fred Vasilescu tocmai de doamna T. , personaj care nu dorește să aibă o familie, din simplul motiv că nu crede că aceasta s-ar putea baza pe durată sau stabilitate.
,,Inferioritatea inhibitorie, resimțită de Fred în fața D-nei T. , constituie reversul superiorității fatale și derizorii a lui Ladima asupra Emiliei.Ambii eroi trebuie să sufere o mutilare ca să corespundă partenerei lor. Așa se explică și titlul romanului : dragostea e Patul lui Procust și, pe el, protagoniștii sunt dispuși miticei torturi, întinși sau scurtați, după măsura fatalului teren al iubirii.” [ 73: Ovid S. Crohmălniceanu,Cinci prozatori ăn cinci feluri de lectură,editura Cartea Românească,București,1984,p. 209]
Fred este curios și la un moment dat o întreabă dacă o atrage iubirea, iar răspunsul vine simplu, nonșalant, fără ezitări : ,,Ba da, mă atrage…Poate că e singurul rost al unei vieți mărginite, comune, cum e viața noastră. Și-mi place…dar știu că nu durează…că nu corespunde unei realități…” [ 74: Camil Petrescu, Patul lui Procust, editura Gramar ,București, 2009, p. 182]
De-a lungul timpului, doamnei T. i s-a recunoscut statutul de a fi una dintre cele mai reușite femei din literatura română, fiind întotdeauna caracterizată precum o femeie frumoasă, naturală, cu bun gust, modestă, independentă și nu în ultimul rând, inteligentă.
Parcurgând romanul, realizăm că doamna T. este stăpănită de o sinceritate rară.Chiar și în clipa în care i se dăruiește lui D. , ea este sinceră cu acesta, spunându-i că nu îl iubește, dar face acest gest pentru că, afirmă ea : ,,Când eu am suferit atât, când eu am fost îndurerată că *** n-a putut face un gest de prietenie și loialitate, cum pot eu lăsa lângă mine atâta deznădăjduită durere din cauza mea?” [75: Ibidem,p. 16]
Gestul acesta nu o face vulgară, cum se întâmplă în cazul Emiliei, din simplul motiv că doamna T. face totul din generozitate, asumându-și întreaga responsabilitate asupra faptului.
Despre doamna T. aflăm din cele trei scrisori, adresate autorului, descoperind aici cele două mari pasiuni ale acesteia : prima îl vizează pe D. , un bărbat pe care îl cunoaște din copilărie, îndrăgostit de ea, iar a doua este reprezentată de iubirea ei pentru Fred Vasilescu.
Datorită inteligenței evidente, doamna T. este capabilă de o analiză a iubirii, reușind să o exprime într-o singură frază : ,,Îmi place mult să privesc o noapte cu lună…și uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar știu bine că luna e altceva decât pare…Nu întind mâna s-o prind…E mult și ceea ce dă, fără intenție și sforțare.” [76: Ibidem, p. 182]
Timpul o va transforma pe doamna T. într-o femeie frumoasă în ochii lui Fred, la început acesta privind-o rece.
Frumusețea doamnei T. nu este numai exterioară, ci și interioară, venind din suflet, fiind o femeie cu o reală sensibilitate.
Romanul ne prezintă numeroase aspecte ale lumii din perioada interbelică, fiind expuse aici detalii ale vieții politice, spectacole de teatru și premiere, expoziții de pictură, restaurante, cafenele și nu în ultimul rând, ultimele tendințe în modă.
Doamna T. și Fred Vasilescu reprezintă modelul cuplului superior, deoarece aceștia se află la același nivel existențial și intelectual, având amândoi o viață intensă, de o complexitate sporită, reuțind să facă din viața lor o artă : arta de a trăi.
Portretul doamnei T. este realizat din perspectiva lui Fred Vasilescu și din cea a naratorului.De asemenea, în roman întâlnim și autoportretul acesteia.
Naratorul o caracterizează drept însăși feminitatea, pentru D. este o femeie iubită de toți bărbații, Ladima o vede drept opusul Emiliei, iar Fred vede în ea toată dragostea de care încearcă zadarnic să fugă.
Portretul făcut de autor în subsolul romanului este unul presărat cu detalii fizice și afective : ,,Nu înaltă și înșelător slabă, palidă și cu un păr bogat de culoarea castanei ( când cădea lumina pe el părea ruginiu) și mai ales extrem de emotivă, alternând o sprinteneală nervoasă cu lungi tăceri melancolice (având, pe deasupra, un comerț, la propriu și la figurat, intens cu arta și cetitul) , doamna T. ar fi dat o viață neobicinuită rolurilor de femeie adevărată. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului.Avea orbitele puțin neregulate, uțor apropiate, pronunțate, cu ochii albaștri ca platina, lucind, fremătând de viață, care, când se fixau asupra unui obiect, îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare, plină. Gâtul lung, robust cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E știut, de altfel, că marile actrițe au fost totdeauna de un soi de frumusețe incertă, am spune ,,pe muchie de cuțit” (cum sunt, de altfel,și astăzi vreo câteva dintre cele mai reputate interprete ale ecranului, ca Elisabeta Bergner sau Joan Crawford, de pildă). De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mângâieri de violoncel, care veneau nu – sonor – din cutia de rezonanță a maxilarelor, ca la primadone, ci din piept, și mai de jos încă, din tot corpul, din adâncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui bărbat amețeli calde și reci.” [77: Camil Petrescu,Patul lui Procust,editura Gramar,București,2009,p. 7]
În autoportret, doamna T. ne înfățișează atât trăsăturile fizice, cât și cele sufletești, ne face cunoscută suferința sa : ,,Am auzit de multe ori spunându-mi-se că sunt iubită în taină de bărbați și am fost invidiată de asta, ca și când ar fi fost o realitate pentru mine această iubire de a cărei existență nu știu, cum nu știu să deslușesc realitatea unui singur personaj, în toată populația Guatemalei, unde n-am fost niciodată, însă știu că există.Dar știu un lucru, că *** nu mă iubește, că am suferit din cauza lui aproape mortal.Dacă sunt într-adevăr excepțională, cum de îmi poate prefera pe alta? E numai joc al întâmplării toată iubirea? Și dacă într-adevăr el mă prețuiește ca pe singura femeie al cărui suflet a stat față-n față cu al lui, atunci pentru ce acum e în brațele alteia, pentru ce mie mi se întâmplă ceea mi se întâmplă, pentru ce el și eu trăim în medii străine,jucând acolo o viață definitivă, când avem intens și nevăzut același suflet, ca doi frați siamezi același pântec? El are metresă, trăiește o viață completă fără mine, apare cu femei care joacă rolul de soție, de la masa luată în restaurant până la camera de dormit ; asta poate până la moarte, în orice caz acum când tinerețea trece. Ochii mi s-au îngreuiat din nou de tristețe, dinții au prins buza de jos și pe urmă am unit sprâncenele în unghi ridicat ca să nu-mi dea lacrimile. O, imposibilă dragoste, suflet fermentat de îndoială, descurajare de ,,femeie iubită de toti bărbații”. [78: Camil Petrescu,Patul lui Procust,editura Gramar,București,2009,p. 21]
Capitolul IV. Emilia
Emilia Răchitaru este cea de-a doua protagonistă a romanului Patul lui Procust, fiind prezentată drept un personaj mai puțin feminin decât restul personajelor camilpetresciene.
Aceasta apare într-o lumină nefavorabilă, fiind disprețuită de bărbați, în favoarea lui Ladima.
Emilia este o actriță ieftină, ce formează un cuplu cu Ladima, însă cei doi sunt incompatibili, având în vedere faptul că nu sunt uniți de aceleași pasiuni.
Ladima este cel care își construiește o pasiune, viața lui desfășurându-se în jurul acesteia, iar când aceasta depășește nivelul critic, viața lui devine neînsemnată și se sinucide, într-un gest de demnitate, de a se retrage din scenă la timp.
În romanele lui Camil Petrescu ne sunt prezentate scene care se desfășoară în pat, iar Emilia Răchitaru și Fred Vasilescu nu fac excepție de la această regulă. Deși este o actriță de duzină, fără prea mare succes, reușește să se afirme în preajma lui Fred, poate și din simplul motiv că nici acesta nu excelează la nivel intelectual.
Parcurgând romanul descoperim că ,,Emilia nu știe să glumească sau, ceea ce e și mai deplorabil, trebuie să aibă gluma atât de vulgară, încât, intimidată de așa-zisa mea situație mondenă, nici nu îndrăznește să fie ea însăși…De surâs Emilia nu surâde, căci e prea gravă. Frumusețea ei caligrafică e, hotărât, injectată să rămână tare. Într-un anumit sens, e dezarmată, căci nu are nici una din acele arme ale feminității menite să mascheze intenții materiale și să coloreze situații delicate. Sau, nu, desigur că le are, însă brutalitatea cu care eu îi îngreuiez situația, cruzimea cu care m-am agățat în gând de masca ei gravă și de sentimentul ei de adineaori mă fac să rămân amorf, silind-o pe ea să fie ea, adevărata ea, aceea care se dă fără nicio justificare sufletească…din mobile cu totul străine iubirii.” [ 79: Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Gramar, București, 2009, p. 45]
Ea este descrisă ca fiind o femeie fără grație, neatrăgătoare : ,,Nu numai capul, ci toată e alcătuită din rotunjimi ca o pisică mare, plină și bălană, dar fără grația pisicii, căci e prea gravă. Umerii îi sunt și ei frumos arcuiți în jos. Poartă o rochie cafenie, decoltată la gât în formă de elipsă, mare, croială chimono. Însă pe spinarea umerilor și a brațelor lipsește din mâneci o fâșie longitudinală, iar marginile sunt prinse numai prin câteva șuvițe transversale. Așa că rotunjimi și piele albă, umăr și braț încadrate lung sunt oferite ca mostre din trupul ei îmbelșugat.” [80: Camil Petrescu,Patul lui Procust,editura Gramar,București,2009,p. 45]
Lipsa de umor de care o acuză Fred Vasilescu nu face altceva decât să contureze lipsa de inteligență a Emiliei.
De-a lungul romanului, aspectul Emiliei este puternic dezbătut : ,,cred că multă lume socoate că Emilia are talent. Ba mulți o cred și frumoasă. Are capul rotund de tot, ceea ce e încă mai subliniat fiindcă poartă părul pieptănat lipit și despărțit în două printr-o cărare din creștet până în mijlocul frunții. La spate e răsucit puternic într-un coc mare, ceea ce înseamnă că e deci o coafură grecească. Fruntea ei, fragment de sferă, e așa de limpede, de parcă nici unul dintre milioanele ei de strămoși n-a încrețit-o vreodată din cauza vreunui gând.
Jos e mărginită de arcade inginerești de geometrie, mai ales că sprâncenele smulse cu trudă sunt trase ca de un penel sigur. Orbitele nete, desăvârșite și ele, ca niște scheme de peștișori cărora li s-au retezat capetele și sunt puse frumos față-n față, nu s-au adâncit niciodată de suferintă. Ochiul verzui, mare, le umple perfect. Pleoapa de jos, cu genele făcute cu rimel, se pierde aproape imediat în obrazul plin, iar cea de sus e foarte apropiată de sprâncene, ceea ce dă impresia că Emilia e mereu încruntată (fără nicio dungă totuși). Nasul e oarecare, dar buza de sus subțire, cu tot șănțulețul ei, pare că e într-o piele prea scurtă ; din pricina asta, se vede, Emilia nu poate surâde. De altfel, toată fața îi e parcă îmbrăcată într-o piele albă, frumoasă, dar mult prea scurtă și numai de aceea stă întinsă. Îmi aduc aminte că se spunea despre o fostă ,, demimondenă” că și-a injectat în obraji parafină ca să-i dispară cutele. Așa parcă a făcut și Emilia.În orice caz, seamănă mult în privința aceasta cu acele capete cu pielea întinsă, cu roșu în obraji, din cărțile poștale ilustrate pe care scrie într-un colț ,,Souvenir.” [ 81: Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Gramar ,București, 2009, p. 39]
Emilia nu este un personaj intelectual, motiv pentru care ea nu are nimic de spus, cuvintele sale fiind fără ecou.
Este lipsită de pudoare și nu de puține ori ajunge să fie tratată și utilizată ca un obiect sexual : ,,Emilia are conștiința, deci, că reprezintă un ospăț de carne? Are conștiința valorii animalității ei…exploatează totul rece, cu rânduială și socoteală ; gândește vulgar și grijuliu despre sexul ei, ca un țăran despre marfă și hambar.” [ 82: Camil Petrescu ,Patul lui Procust, Editura Gramar, București, 2009, p. 67]
Ceea ce îi face feminitatea să piară este lipsa vocabularului, ea nefiind capabilă de o comunicare profundă.
Portretul fizic al Emiliei este vast, poate din dorința de a arăta cititorului cât de vulgară este, fiind de cele mai multe ori înțesat de remarci ironice.
Singurul personaj care îi atribuie calități inexistente este Ladima, reușind, în toată suferința sa, să-i construiască un portret format din imagini false.
,,Eroii lui Camil Petrescu au toți repeziciunea discursului și tonul acela tipic de iritație care sunt ale autorului însuși în scris, încât toți sub felurite veșminte par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana întâi. Stilul lui Camil Petrescu zugrăvește prin ritmica lui pe un singur erou, pe acela care observă și se analizează. De aceea poate, conștient sau nu, autorul aduce pe rând pe mai toate personajele din Patul lui Procust la vorbirea subiectivă, folosind pretextul corespondenței.” [ 83: Camil Petrescu interpretat de : Ediție îngrijită de Liviu Călin,editura Eminescu,București,1972,p. 53]
În camera Emiliei, Fred descoperă un teanc de scrisori adresate acesteia de către poaetul George Demetru Ladima, poet care se sinucisese cu câteva luni în urmă. Fred îl cunoscuse pe Ladima, dar atunci când își reamintește momentul întâlnirii cu acesta, rememorează imagini ce țin de doamna T.
,,Scrisorile lui Ladima sunt citite în pat de către Fred, Emilia le parcurge simultan, privind peste umărul partenerului ei paginile și dând diverse lămuriri asupra lor.” [84: Ovidiu S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori ăn cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, București ,1984, p. 201]
,,Prima conotație, cea mai izbitoare și neașteptată, a scrisorilor lui Ladima, este de a servi Emiliei să-și sporească atracția asupra eventualilor ei parteneri erotici. Când Fred dă semne de dezinteres sexual, dânsa îl invită să le citească, pentru a se convinge că a fost unul ,,săracul” care a iubit-o ,,îngrozitor”. Din instinct feminin, scontează pe facultatea scrisorilor de a trezi o gelozie masculină elementară, prin caracterul lor ,,pasionant” – și nu greșește. De aceea le ține la îndemână, în sertarul noptierei, lângă pat. Pachetul gros e legat în cruce cu o panglică roz.,, Deasupra avea pusă sistematic o fotografie, ca un indiciu despre conținut, cum se pune la pachetele de pesmeți pe deasupra, imprimatul reclamă.” [ 85: Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori ăn cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, București, 1984, p. 203]
Cu privire la corespondența dintre Emilia și Ladima, constatăm că ,,scrisorile lui se referă mereu la întâlniri sperate și nerealizate, contacte personaje ratate, suferințe cauzate de absențe : ,,Scumpa mea. De o săptămână nu putem sta ca lumea de vorbă…În fiecare zi te-am așteptat…Noroc că sora ta e atât de bună…Îi sunt nesfârșit recunoscător…”
,,Dragă Emy. Speram să te mai găsesc acasă…Vin direct de la teatru.Am stat până la 2 ½.
Valeria îmi spune că ești invitată la masă la Enescu de către un unchiu al tău…”
,,Emy. Te-am așteptat până la 12 ½. Îmi tot ziceam că vii și așa a trecut de miezul nopții…Valeria spune că ai fost să repeți la o camaradă acasă, și bănuiește că întârziind și prinsă de ploaie, ai rămas să dormi acolo…”
,,Scumpă Emy. Trebuie să-ți scriu căci am impresia că e singurul mijloc în care mai pot comunica de o săptămână încoace cu tine. Nu mai pricep nimic. M-am întâlnit prin fața teatrului cu Gina și n-a fost chip să scot o vorbă de la ea…Ce sunt ascunzișurile astea?…Până și Valeria a început să aibă de câte ori o văd un aer încurcat…Repetiții și iar repetiții, deși am impresia că nu joci decât prea rar pentru atâtea repetiții…Emilia, mai fii puțin și-a mea…”
,,Emy. Ce-a mai fost ieri? Știam că nu ai decât în actul trei și am venit să te iau…M-am jenat să intru în cabina voastră…îmi închipuiam că se îmbracă fetele și ți-am trimis vorbă…
Mi-ai spus să te aștept și pe urmă n-ai venit…”
,,E peste puterile mele…Trebuie să-ți scriu…Trebuie să-ți vorbesc…Până mâine seară trebuie să se întâmple ceva pentru că mi se rup zăvoarele minții. De trei luni îndur o suferință care întrece puterea de rezistență a nervilor mei, depășește tot ce e capacitate și îndurare și răbdare…
Cel puțin înainte te puteam aștepta…Sufeream atâta. Azi până și așteptarea aceea, când de trei luni nu mai am dreptul acesta, mi se pare un paradis pierdut. Redă-mi-l.”
,,După teatru te-am așteptat în berărie la Elveția, să te văd ieșind așa cum ne fusese vorba…Un ceas am stat – până la 1 ½ – aproape lipit de geam.
Viscolul încetase și se vedea foarte bine…Ți-aș fi recunoscut imediat mantoul…Aș fi fost atât de fericit, Emy, să bem împreună un pahar de vin ca să sărbătorim seara asta atât de așteptată…Atât de greu pregâtită…Surâdeam singur în gând, la nădejdea asta…” [ 86: Ovidiu S. Crohmalnicenu, Cinci prozatori în cinci feluri de lecturǎ, Editura Cartea Românescǎ, București, 1984]
Cuplul George Demetru Ladima – Emilia este unul greu de înțeles. Fred nu reușește să priceapă ce se află în spatele acestei relații, deoarece acesta o consideră pe Emilia o femeie vulgară și lipsită de profunzime.
Atunci când Fred o caracterizează pe Emilia, ea ne apare precum o femeie lipsită de sentimente, o actriță frivolă, pe când din caracterizarea făcută de Ladima reiese faptul că acesta o vede precum o femeie talentată și frumoasă, cu suflet ales.
,,La un moment dat, Fred Vasilescu ( așa rezultă din memoriul lui) se află neînveșmântat în patul Emiliei, care e o actriță mediocră, cu o activitate de semi-prostituată. Însă Emilia a fost amanta poetului Ladima care s-a sinucis.Ladima a iubit-o pe doamna T. cu care avusese legături însuși Fred Vasilescu. Emilia oferă spre distracția lui Fred pachetul cu scrisori al lui Ladima, adică documentul trăit al altei tragedii umane. Fred citește, își memorează unele întâmplări din propria experiență. Emilia intervine și ea cu comentarii. Este aici un joc subtil, aproape genial, de aparte teatral, fiecare comentând, cu ochiul către cititor, faptul și dovedind disparitatea punctelor de vedere. Iar din toate aceste glasuri ( glasul din scrisoare, comentariul lui Fred, comentariul Emiliei) se desprinde încetul cu încetul o turburătoare dramă, aceea a lui Ladima, gazetar onest și fără noroc în dragoste, iubind o femeie fină și fiind răsplătit cu milă, iubind o femeie plată și rămânând neînțeles. Iată un specimen. Fred citește tare o scrisoare a poetului sinucis :
,,…Am încremenit câteva clipe înaintea ușei încuiate. M-am purtat atât de trivial cu tine Emilia, singura femeie din orașul acesta, care găsește din când în când câteva clipe și pentru un nefericit ca mine, – fără nici un interes…Cu ce nerozii îți răspund? Buna mea, draga mea Emilia, iartă-l pe George.” [ 87: Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Gramar, București, 2009]
Din aceste scrisori realizăm faptul că Ladima se dăruiește trup și suflet Emiliei, ajunge chiar să-și pună întreaga existență la picioarele ei, în speranța că aceasta îi va acorda atenție.
Dar, ,,pentru ca Emilia să atragă pe un poet ca Ladima, pe un monden ca Fred, trebuie să-i admitem nu numai însușiri fizicce, dar și oarecare putere de atracție morală. Romancierul face din ea o bestie incultă și e vădit că-i încarcă vorbirea. Emilia dă să strângă scrisorile și fiindcă Fred vrea s-o împiedice, îl întreabă mirată dacă ,,îi plac chestiile astea”. Dar nu e de închipuit că o femeie care păstrează scrisorile unui mort să n-aibă măcar un scurt cutremur afectiv. Cuvintele sunt trădătoare și spun adesea prea puțin. În fața Emiliei, Camil Petrescu premiază pe doamna T. , femeie cu probleme de conștiință, lucidă, fără prejudecăți, care se oferă liniștită cu motivări înalte, și e o estetă. Ea este atât de lucidă încât observă cu de-amănuntul trupul celui invitat în alcovul ei. De aici îi vine firește o anume repulsie pentru viața erotică. Emilia este prea bestie, doamna T. e prea cerebrală și de aceea amândouă apar într-un ton de falsitate. În general eroii lui Camil Petrescu nu se țin minte, nu reprezintă odioasele, pentru scriitor, caractere, nu se însumează unui tip. Romanul durează numai sub regimul lecturii.” [88: Camil Petrescu interpretat de :Ediție îngrijitǎ de Liviu Calin, Editura Eminescu, București, 1972, p. 67]
Epilogul I, ce îi aparține lui Fred Vasilescu, cercetează amănunțit împrejurările morții lui Ladima, acesta fiind profund impresionat de condiția omului neînțeles, dar superior. Descoperă că Ladima căzuse într-o depresie pricinuită de dragostea pe care i-o purta Emiliei. Dorind să salveze aparențele în ultimul moment, îi lasă o scrisoare doamnei T. , cea pe care a considerat-o întotdeauna ca fiind întruchiparea idealului feminin. Din această scrisoare reiese faptul că principala cauză a sinuciderii sale este dragostea neîmpărtășită pe care i-o purta acesteia.
Pentru a se crea un aer de mister în jurul acțiunii, aflăm din cel de-al doilea epilog, scris de autor, că Fred a murit într-un accident de avion, a doua zi după ce îi înmânase manuscrisul autorului și după ce își lăsase prin testament toată averea doamnei T.
După cum relatează însuși Nicolae Manolescu, ,,două concluzii se impun numaidecât pentru concepția erotică a romancierului.Prima ar fi, desigur, aceea că , în centrul acestei concepții, nu se află dragostea-pasiune, ci dragostea-vanitate. Iar a doua, că dragostea e totdeauna sortită nefericirii : a pasionatului Ladima se vede finalmente dezamăgită de însăși orbirea ei : a vanitosului Fred este finalmente sacrificată pe altarul vanității. În romanele lui Camil Petrescu, pe cerul iubirii – mai mult orgoliu decât pasiune – steaua fericirii nu arde.” [89: Nicolae Manolescu, Arca lui Noe – Despre romanul românesc, Vol. II, Editura Minerva, București, 1981, p. 122]
Dovadă a faptului că Fred Vasilescu nu înțelege de ce Ladima s-a sinucis din cauza Emiliei stă faptul că, la un moment dat, acesta o descrie astfel : ,,Emilia aceasta, pe care am avut-o din noaptea când m-a dus un prieten cu ea la ,,Luzana” , pe care am chemat-o la mine când am vrut și pe care totuși, în trei ani, am venit cel mult de trei ori s-o am, care de câte ori a fost singură cu mine n-a întârziat, ca să rămâie în cămașă cu coapsele goale, un sfert de oră, fata asta blondă sau mai mult spălăcită, grăsuță și vulgară, pe care au avut-o toți prietenii mei, ca și mine…
Căci e într-adevăr gravă, impozantă în atitudine, nu știu cum să spun, are ceva de profesoară, un fel de aer sărac cu duhul și sigur de el. Privește serios, aprobator sau dezaprobator, se plictisește, are veleități să conducă discuția, crede în sfârșit că discută. De aci e poate toată drama ei, căci de la înălțimea asta trebuie să treacă la atitudinea femeii pe care o așezi pe pat, dar, fără resurse sufletești, ea nu poate găsi tranziția necesară…Poate că acei din jurul ei nu pot s-o aibă numai din cauza asta ( dar nici nu e obligată față de ei ) , când însă e nevoită de interes, sau din dorință pur și simplu, să se dea, atunci între femeia îmbrăcată și cea goală e o succesiune de momente neangrenate, precipitate, indiscrete pentru deficiența raportului sufletesc dintre cei care vor fi împreună în pat. Totul apare ca un șir de concesii și abandonări al căror mobil adevărat se ivește indiscret, jignitor și urât. De aci și disprețul cu care vorbesc cele ca ea de act.” [90: Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Gramar, București, 2009]
Descrierea făcută de Fred Emiliei nu se oprește aici. Acesta arată în fiecare pasaj faptul că aceasta nu este deloc un personaj frumos și feminin, fiind caracterizată drept o femeie cu ,, șoldurile doldora, care se prelungesc cu coapsele, voinicește, într-un spate rotund ca o pâine dublă, care tremură în întregime, când calcă apăsat, pătrunzător…” [91: Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Gramar, București, 2009
,, Încă înainte de intrarea în scenă a unor personaje, ele ne sunt prezentate de Autor ( în subsoluri) , în portrete pe cât de sumare, pe atât de decise : doamna T. , Fred Vasilescu, Emilia. Despre Emilia, de exemplu, Autorul ne spune că este ,,o fostă actriță, o stagiară angajată aproape în fiecare an, căci exaspera pe directori prin tot soiul de intervenții, și tot în fiecare an, sistematic, eliminată, căci într-adevăr n-avea aproape nimic cu arta, și nu îndeplinea măcar nici acel minimum social, care îngăduie menținerea în cadrele acestei instituții, chiar fără un talent.” [ 92:
Nicolae Manolescu,Arca lui Noe – Despre romanul românesc,Vol. II,Editura Minerva,București,1981,p. 99]
,,Patul lui Procust este compus din două confesiuni ale unor personagii deosebite, relative la aceleași evenimente și completate cu unele din scrisorile pe care ele le primesc și cu adaosurile finale ale autorului, un procedeu care permite identificarea situațiilor și ale caracterelor prin încrucișarea unor mărturii deosebite.” [93: Camil Petrescu interpretat de : Ediție îngrijită de Liviu Călin,editura Eminescu,București,1972,p. 92]
,,În Patul lui Procust, perspectiva unitară apare iarăși asigurată prin faptul că tot ce se spune constituie o relatare a autorului în raporturi de amiciție cu personajele romanului și deci în măsură să spună strict numai ce știe el despre acestea în notele din subsolul paginilor. Ladima se exprimă direct doar prin scrisorile sale și prin câteva articole și poezii citate ca documente. Acestea sunt reproduse de Fred Vasilescu, o dată cu comentariul Emiliei, așa cum l-a reținut el. De asemenea, conversațiile sale personale cu Ladima.” [ 94: Ibidem, p. 155]
Capitolul V. Concluzii
În urma acestui studiu am ajuns la concluzia că opera vasta a lui Camil Petrescu reușește să surprindă o oarecare lipsă de moralitate a societății.
În romanele sale, am observat că dragostea este de cele mai multe ori diferită, cunoascând mult prea puține puncte comune.
Pe parcursul acestui studiu, am încercat să deslușesc enigma creată în jurul personajelor feminine, prezentate drept personaje care trăiesc viața cu pasiune, cu intensitate.
În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război suntem martori la drama trăită de Ștefan Gheorghidiu, un intelectual inadaptat, care trăiește într-o permanentă stare de incertitudine.
Ela, soția lui Ștefan Gheorghidiu, este prezentată inițial precum cea mai frumoasă dintre colegele sale, idealul feminin.
Pe măsură ce parcurgem romanul camilpetrescian, aflăm că Ela se schimbă în clipa primirii moștenirii din partea unchiului soțului său,Tache.
Acesta este un moment dificil pentru protagonistul masculin, deoarece viața mondenă începe să prindă contur, devenind pentru tânăra sa soție de o importanță deosebită, lucru ce intră în contradicție cu idealul de feminitate al eroului.
Pentru că eroul romanului aspiră la dragostea absolută, începe să adune semne ale îndoielilor sale și le analizează atent.
Am aflat, de asemenea, că plimbarea la Odobești a fost cea care a declanșat întreaga gelozie a protagonistului, pentru că acesta este momentul când pune sub semnul întrebării fidelitatea soției sale.
Planul războiului însă îl transformă pe Gheorghidiu, lăsând gelozia undeva, departe.
Deși Camil Petrescu a avut o binecunoscută reputație de misogin, el a reușit să dea viață și unui personaj nemuritor, care posedă o inteligență rară, în persoana doamnei T.
Doamna T. ( Maria T. Mănescu) ni se dezvăluie din propriile-i scrisori ce sunt adresate autorului și sunt incluse în jurnalul lui Fred Vasilescu, și din epilogul al doilea, ce aparține autorului.
Dramatismul trăirii lucide și finețea cu care doamna T. observă lucrurile, îi conferă acesteia o aură de idealitate.
Aflăm că este o femeie fină, intelectuală, proprietară a unui mic magazin de mobilă, cu un bun-gust deschis către artă.
Parcurgând romanul Patul lui Procust am descoperit că acesta este compus din două confesiuni diferite, scrise de personaje diferite, dar care au legătură cu același eveniment : trei scrisori ale doamnei T. către autor, jurnalul lui Fred Vasilescu, ce cuprinde și scrisorile lui George Demetru Ladima către Emilia, un epilog ce aparține lui Fred și un altul ce aparține autorului.
Notele date de autor în subsolul textului vin pentru a lămuri fiecare situație în parte, autorul cunoscându-i pe Fred și pe doamna T.
Astfel am aflat faptul că acest roman al lui Camil Petrescu este un roman citadin, cu momente de erotism și cu eroi intelectuali, dar care suferă din cauză că nu se pot realiza prin comunicare.
Un alt personaj asupra căruia m-am documentat este reprezentat de Emilia, o actriță fără talent. Aceasta este exact opusul doamnei T.
Emilia ne este prezentată ca fiind culmea vulgarității, lucru observat de toate persoanele din jurul său, mai puțin de Ladima, care o divinizează. Acesta o consideră drept sufletul lui ales, o vede precum o femeie frumoasă și talentată, care i-ar putea deveni soție într-o bună zi.
Am dovedit astfel că femeia este întotdeauna în centrul operelor lui Camil Petrescu, ea fiind singurul personaj analizat din toate punctele de vedere, de la vestimentație până la anatomie, de la iubire la ură.
Aprecieri critice
CAMIL PETRESCU:
,,Patul lui Procust e într-un anume sens și mai fidel ( ca fapte ) întâmplărilor cunoscute mie. Dar aceste fapte sunt atribuite diverselor personaje după criterii pe care le cred subordonate ideii de artă…De altfel, nu faptele au importanță, ci semnificația lor, altfel rămân ca cea mai odioasă formă literară : realismul naturalist. Tot prin analiza semnificațiilor cred că trebuie să se deosebească substanțialismul de altă formă vulgară : psihologismul ( gen Bourget ). În sensul în care vorbim, analiza e neapărat creatoare. Pentru că actul de cunoaștere e un act de creație prin însuși modul în care se pun datele inițiale.” ( Interviu din Facla, 17 iulie 1933 ).
AL. SĂNDULESCU:
,,Înfățișând un complex de probleme – și nu numai pe aceea a geloziei – prezentând un erou neconformist, care acuză capitalismul și morala sa inumană, aplicând în mod magistral metoda analizei psihologice realiste, Camil Petrescu ne-a dat în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război o operă de mare valoare, ce stă cu cinste în tezaurul clasic al prozei românești.”
MATEI CĂLINESCU:
,,Misoginismul lui Camil Petrescu, de care vorbește și G. Călinescu, are o evidentă colorație socială.
Importanța, în economia romanului, a părții a doua este că ea ne dă soluția dilemei erotice a lui Gheorghidiu – constituind totodată relatarea unei experiențe umane decisive pentru erou. Tragicul individual, limitativ, este depășit prin covârșitoarea tragedie colectivă a războiului. Pe front, Gheorghidiu are un sentiment de imensă detașare față de propriul său trecut : De soția și de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci își aduce aminte cu adevărat, ca de o întâmplare din copilărie. Citate cu implicații similare s-ar mai putea da numeroase. Mai mult ne interesează însă faptul că frontul îi revelă lui Gheorghidiu o dimensiune necunoscută a personalității sale – acel sentiment de o patetică noblețe al camaraderiei, al comunității cu simplii soldați anonimi care fuseseră târâți în război.” (Însemnări despre Camil Petrescu, în Aspecte Literare, E.P.L., 1965, pp. 124-136).
POMPILIU CONSTANTINESCU:
,,Criticii care s-au ocupat de Patul lui Procust au subliniat mai toți ceea ce am denumit autenticitatea de psiholog a d-lui Camil Petrescu. Spectacol de experiență umană, în lotul iubirii, Patul lui Procust este ilustrarea vechilor sale teorii artistice de aversiune ăn contra literaturizării sentimentelor, văzând în poezie, în roman, ca și în teatru, un mod de cunoaștere, formulat cu o cunoaștere plastică.” ( Camil Petrescu, Patul lui Procust, în Scrieri, vol. 4, Editura Minerva, 1970, p. 259-263).
B. ELVIN:
,,Cele mai bune pagini ale operei lui Camil Petrescu pleacă de la realitățile concrete, imediate, a căror imagine el se silește s-o prindă și s-o însumeze într-o semnificație mai largă. Trecerea dezordonată a clipelor, învălmășeala faptelor și a sentimentelor, Camil Petrescu le descrie pentru a reține relațiile lor interioare și pentru a surprinde unitatea lor.” (Camil Petrescu, Studiu critic, E.P.L. , 1962, p. 262 ).
N. TERTULIAN:
,,Critica sistemelor filozofice clasice și a oricărui apriorism filozofic era exercitată de Camil Petrescu în numele unei intuiții uimitor de juste a structurii realului. Analizele sale porneau de la ideea că orice adevăr cu privire la legile fenomenelor și raporturilor necesare dintre acestea își are deplina valabilitate în limitele experienței la care se referă. Orice ipostaziere sau extrapolare a acestui adevăr în planul absolutului îi apărea ca o contrazicere a exigențelor cunoașterii veritabile. Ideea favorită a lui Camil Petrescu era că esența diverselor fenomene ne este perfect accesibilă prin actul unei intuiții adecvate ( aici acordul cu fenomenologia era desăvârșit ). Promotorul substanțialismului sublinia însă cu insistență că postulatul interacțiunii fenomenelor, al condiționării lor ierarhice, face ca orie intuiție de esență să nu-și capete adevărata ei semnificație decât prin raportare la totalitatea concretă din care face parte fenomenul. Întregul sau totalitatea concretă sunt supuse la rândul lor unui sistem complex de condiționări ierarhice și se află în permanentă devenire, astfel că esența aceluiași fenomen poate căpăta cele mai diferite semnificații în funcție de ansamblul în care este integrat. Distincția între esență și semnificație revine mereu în scrisul lui Camil Petrescu”. ( Substanțialismul lui Camil Petrescu, în Eseuri, E.P.L. , 1968, p. 283-284 ).
AL. SĂNDULESCU:
,,Alături de marii scriitori realiști care au creat în epoca dintre cele două războaie – Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu – o contribuție deosebită a adus Camil Petrescu. Așa cum se știe, în centrul operei sale se găsește figura intelectualului neconformist și inadaptabil, al cărui destin tragic în societatea burgheză l-a preocupat în permanență pe autor. Eroi ca G. Dem. Ladima, din romanul Patul lui Procust, sau ca Ștefan Gheorghidiu, din cartea de față, exprimă cu o mare forță condamnarea acelei lumi inumane și monstruoase pentru care toate noțiunile și sentimentele, cum spunea Marx, au ajuns a fi calculate în ,,bani peșin”.
Dotat cu o excepțională capacitate de analiză, Camil Petrescu a dăruit literaturii noastre cele mai izbutite chipuri de intelectuali din trecut, care, prin demnitatea și aspirațiile lor, prin refuzul de a fi complici ai claselor dominante, continuă tradiția nobilă a Luceafărului eminescian și a ,,oamenilor de prisos” , eroi ai literaturii clasice ruse”.
Bibliografie
Bibliografie principală
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura pentru Literatură, București, 1962.
Patul lui Procust, Editura Gramar, București, 2009.
Bibliografie secundară
Crohmălniceanu, Ovidiu S (1984) Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, București.
Petrescu, Camil (1972) interpretat de : Ediție îngrijită de Liviu Călin, Editura Eminescu, București.
Manolescu, Nicolae (1972) Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Vol. II, Editura Minerva, București.
Ionescu, Constant (1968) Camil Petrescu. Amintiri și comentarii, Editura pentru Literatură, București.
Petrescu, Aurel (1972) Opera lui Camil Petrescu, Editura Didactică și Pedagogică, București.
B. Elvin, (1962) Camil Petrescu, Editura pentru Literatură, București, 1962.
Pârvulescu, Ioana (2012) Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Editura Humanitas, Bucursti.
Petraș, Irina (1981) Proza lui Camil Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Zaciu Mircea, Papahagi Marian, Sasu Aurel (2000) Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros, București.
Petraș , Irina (2003) Camil Petrescu Schițe pentru un portret, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj Napoca
Manolescu, Nicolae (2008) Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești.
Călinescu, George (1982) Istoria literaturii române, Editura Minerva, București.
Manolescu, Nicolae (2007) Arca lui Noe, Editura Gramar, București, 2007.
Bibliografie
Bibliografie principală
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura pentru Literatură, București, 1962.
Patul lui Procust, Editura Gramar, București, 2009.
Bibliografie secundară
Crohmălniceanu, Ovidiu S (1984) Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea Românească, București.
Petrescu, Camil (1972) interpretat de : Ediție îngrijită de Liviu Călin, Editura Eminescu, București.
Manolescu, Nicolae (1972) Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Vol. II, Editura Minerva, București.
Ionescu, Constant (1968) Camil Petrescu. Amintiri și comentarii, Editura pentru Literatură, București.
Petrescu, Aurel (1972) Opera lui Camil Petrescu, Editura Didactică și Pedagogică, București.
B. Elvin, (1962) Camil Petrescu, Editura pentru Literatură, București, 1962.
Pârvulescu, Ioana (2012) Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Editura Humanitas, Bucursti.
Petraș, Irina (1981) Proza lui Camil Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Zaciu Mircea, Papahagi Marian, Sasu Aurel (2000) Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros, București.
Petraș , Irina (2003) Camil Petrescu Schițe pentru un portret, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj Napoca
Manolescu, Nicolae (2008) Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești.
Călinescu, George (1982) Istoria literaturii române, Editura Minerva, București.
Manolescu, Nicolae (2007) Arca lui Noe, Editura Gramar, București, 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tipologia Personajelor Feminine In Opera Lui Camil Petrescu (ID: 148135)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.