Tipologia Investililor

Cuprins:

Introducere

Caracteristicile generale ale investițiilor

Conceptul de investiție

Tipologia investițiilor

Proiectul de investiție

Fundamentarea deciziei de investiții

Evaluarea componentelor unui proiect de investiții

Criterii de selectare a proiectelor de investiții

Incertitudinea și riscul investițional

Finanțarea investițiilor

Surse interne de finanțare

Surse externe de finanțare

Mecanismul și tehnica finanțarii investițiilor

Studiu de caz: Finanțarea investiției la S.C. UAMT S.A.

Conculzii

Anexe

Bibliografie

Introducere

Noțiunea de investiție ( investissement – franceză, investment – engleză; inversion – spaniolă; investion – germană) este sinonimă, din punt devedere lingvistic cu alocare, plasare,dotare și prin extinsie ajungem la eforturi făcute acum în speranța unor recompense viitoare.

În literatura de specialitate se întâlnește o diversitate de opinii privind conceptul investițiilor.

Definirea investițiilor se fac prin formulări mai mult sau mai puțin cuprinzătoare. Conceptul de investiție implică sensuri și abordări variate.

Dupa cum subliniază unii specialiști, prin investiție se ințelege: „o acțiune prin care se cheltuiesc bani sau alte resurse în speranța ca în viitor se vor încasa sume mai mari de bani sau se vor obține alte beneficii” sau „orice utilizare a unui activ în calitate de capital în scopul realizării de eficiența economică și deci de profit.”

Importanța informațiilor cu privire la investițiile financiare, au fost argumentele care m-au determinat să aleg drept subiect al lucrării mele de licență, Investițiile financiare la S.C. UAMT S.A.

1.Caracteristicile generale ale investițiilor

Conceptul de investiție

Conceptul de investiții are un conținut foarte complex și nu este abordat în mod unitar în literatura și practica economică și financiară internațională.

Anumiți teoreticieni au încercat să scoată în evidență caracteristicile cele mai importante ale investițiilor realizate la nivel micro sau macroeconomic, insistând mai mult sau mai puțin asupra unor caracteristici în dauna altora.

În viziunea lui J.M. Keynes, investițiile curente reprezintă „adaosul curent la valoarea echipamentului de producție care a rezultat din activitatea de producție a perioadei respective''. Keynes este și autorul celebrei ecuații „economii = investiții" considerând că, în general, investițiile dintr-o anumită perioadă sunt egale cu economiile, deoarece fiecare dintre cei doi termeni ai egalității reprezintă diferența dintre venituri și consum (economiile = venitul -consumul, iar investițiile = venitul – consumul).

În literatura economică, investițiile sunt definite ca reprezentând o sumă de bani alocată în economie în vederea creșterii producției, adică o cheltuială bănească ce prezintă patru particularități specifice față de celelalte cheltuieli bănești din economie, și anume :

– resursele investite în realizarea unui proiect pot fi delimitate ca natură și volum de alte cheltuieli bănești;

– cheltuielile efectuate au o durată de viață specifică, concretizată în faze și etape bine definite (cercetare, proiectare, execuție, exploatare);

– cheltuielile efectuate cu realizarea proiectului de investiții să fie eficiente, adică proiectul de investiții trebuie să asigure recuperarea fondurilor alocate și obținerea unui profit;

– proiectele de investiții presupun întotdeauna un risc, legat de eventualele modificări în evoluția parametrilor proiectați, datorită schimbărilor care pot apărea în viața economică și social-politică.

Spre deosebire de cheltuielile de consum, care conduc la o diminuare a bogăției și deci la o pierdere de valoare, cheltuielile de investiții presupun achiziționarea de active mobiliare sau imobiliare, corporale sau necorporale, care au ca scop obținerea ulterioară a unor fluxuri de lichidități ce conduc la creșterea bogăției celor care le angajează în acest scop.

În practica economică, investițiile sunt abordate pe trei dimensiuni: contabilă, economică și financiară:

– abordarea contabilă, potrivit căreia investițiile sunt considerate imobilizări concretizate în bunuri mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziționate sau create în întreprindere, care rămân constante o perioadă mai lungă de timp (au o durată de viață mai mare de un an).

Această abordare pune accentul pe conținutul material al efortului investițional și pe valoarea și durata de viață a investiției realizate;

– abordarea economică, potrivit căreia investițiile reprezintă consumuri de resurse ce se fac în prezent în speranța obținerii în viitor a unor efecte economice eșalonate în timp și care însumate depășesc cheltuiala inițială. In această viziune, accentul este pus pe eficiența efortului investițional;

– abordarea financiară, potrivit căreia investițiile reprezintă toate cheltuielile de resurse care generează venituri superioare sau economii în viitor, pe o perioadă mai mare de timp, iar amortizarea acestora se face de-a lungul mai multor ani. în această accepțiune, investițiile înglobează toate elementele de imobilizări sau de cheltuieli, precum și sporul de necesar de fond de rulment pentru activitatea de exploatare, spor generat de creșterea volumului de activitate.

Investițiile pot fi abordate și sub aspect juridic, ele semnificând în acest caz achiziții de bunuri sau elemente care constituie componente ale unui patrimoniu și obiect al dreptului de proprietate (echipamente de producție, bunuri, terenuri, valori mobiliare, bunuri imateriale etc.).

Aceste bunuri pot aduce sau nu venituri posesorului lor, deci creșterea bogăției este în acest caz rezultatul creșterii proprietății. Deși în sens juridic, achiziționarea acestor bunuri este o investiție pentru cel care o realizează, nici această abordare nu surprinde toate valențele acestui concept.

De exemplu, cumpărarea de obligațiuni nu este considerată o investiție în sens juridic: deși ele pot aduce deținătorului lor o creștere a bogăției, dreptul de proprietate al acestuia este recunoscut numai asupra încasărilor suplimentare (dobânzi și prime de emisiune) și nu asupra unei cote-părți echivalente din activele firmei emitente.

De asemenea, nici închirierea sau leasing-ul (credit-bail), deși din punct de vedere financiar apar ca modalități de finanțare a investițiilor, nu sunt investiții în sens contabil și nici juridic.

Conceptul de investiții poate fi înțeles ca reprezentând o cheltuială prezentă, realizată în vederea obținerii unor efecte viitoare în condiții de risc și incertitudine și este delimitat de patru elemente esențiale, și anume:

– subiectul, adică investitorul, ce poate fi o persoană fizică sau juridică;

– obiectul, respectiv construcția, echipamentul de producție, utilajul etc., în care se concretizează investiția;

– costul, adică efortul financiar actual necesar pentru realizarea obiectivului respectiv;

– efectele, respectiv rezultatele economice și financiare ce urmează a fi obținute în viitor, o speranță mai mult sau mai puțin certă.

Chiar dacă conceptul de investiții este identificat cu o cheltuială (înțeleasă ca o transformare a activelor bănești în active materiale), acesta comportă și alte accepțiuni: plasament, acțiune, lucrare, activitate, proces. Accepțiunea deplasament de fonduri bănești acoperă doar parțial sensul noțiunii de investiții și reflectă doar destinația acestor fonduri, în timp ce restul accepțiunilor sunt strâns legate de atributul de cheltuială și reflectă, pe lângă destinația acestor fonduri, și aspecte privind tehnica și mijloacele lor de efectuare. Cu toate acestea, nici accepțiunea de cheltuială dată investițiilor nu este atotcuprinzătoare. De exemplu, aportul în natură la capitalul social al unei firme este considerat o investiție, deși nu reprezintă o cheltuială bănească.

În literatura economică din țara noastră au fost formulate și alte definiții ale conceptului de investiții. Astfel, profesorul Ion Românu definește investițiile ca reprezentând factorul care face legătura dintre trecut, prezent și viitor, întotdeauna în această direcție, deoarece orice investiție este pusă în funcțiune pentru viitor, în opinia profesorului Ion Stancu, investiția reprezintă „o alocare permanentă (pe o durată adesea nedeterminată) de capitaluri, în achiziția de active fixe și/sau financiare, care să permită desfășurarea unor activități rentabile, superioare ratei normale de rentabilitate acoperitoare pentru riscurile asumate", în această viziune, investiția este privită sub un dublu aspect: cel al rentabilității generate de fluxurile viitoare de trezorerie și cel al riscului pe care este dispus să și-1 asume investitorul pentru aceasta. Lazăr Cistelecan consideră că, indiferent de sensul larg sau restrâns al conceptului de investiții și de diversitatea definirilor formulate, investițiile se caracterizează prin trei trăsături comune, și anume:

– investițiile presupun transpunerea în cheltuieli a unor disponibilități bănești, indiferent dacă efortul investițional se concretizează în obiecte, bunuri de echipament, ș. a. sau în plasamente în titluri și hârtii de valoare;

– investițiile presupun un efort, sub numeroase aspecte, în urma căruia se scontează însă pe efecte pozitive diverse, multiplicatoare, cel mai adesea sub forma sporului de profit, a căror realizare rămâne incertă;

– investițiile presupun „dezafectarea" temporară, dar certă, a unor resurse curente (materiale, financiare, de muncă) al căror cost urmează a fi acoperit de efectele nete viitoare.

In plan juridic, în țara noastră sunt definite în mod expres investițiile directe și cele de portofoliu.

– prin investiție directă se înțelege „participarea la constituirea sau extinderea unei întreprinderi în oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acțiuni sau de părți sociale ale unei societăți comerciale, cu excepția investițiilor de portofoliu, sau înființarea și extinderea în România a unei sucursale de către o societate comercială străină, prin:

• aport financiar, în monedă națională sau în valută convertibilă;

• aport în natură de bunuri imobile sau/și bunuri mobile, corporale și necorporale;

• participarea la creșterea activelor unei întreprinderi, prin orice mod legal de finanțare."

– investițiile de portofoliu semnifică „dobândirea de valori mobiliare pe piețele de capital organizate și reglementate și care nu permit participarea directă la administrarea societății comerciale".

1.2. Tipologia investițiilor

Ierarhizarea amănunțită a investițiilor după criterii raționale și acceptabile din punct de vedere metodologic este necesară deoarece aceasta trebuie să răspundă unor necesități de ordin practic, legate de fundamentarea și analiza economică a diverselor proiecte de investiții.

Diversele principii de clasificare a investițiilor scot în evidență complexitatea acestui concept și particularitățile cu privire la tehnica, mijloacele de efectuare și destinația fondurilor (bănești, materiale sau umane) antrenate în procesul investițional.

Investițiile pot fi clasificate după diverse criterii, și anume:

a. Din punctul de vedere al naturii lor, investițiile pot fi:

– investiții necorporale (nemateriale);

– investiții financiare.

Investițiile corporale reprezintă cheltuielile concretizate în instrumente de producție (clădiri, utilaje, instalații ș.a.) precum și cele aferente montării acestora și înlocuirii celor scoase din funcțiune.

Ele se împart, la rândul lor în investiții propriu-zise (de natura mijloacelor fixe) și investiții asimilate (cheltuieli cu explorări, prospecțiuni, lucrări geologice și cercetări științifice pentru realizarea obiectivelor cu caracter de investiții, cheltuieli de proiectare privind investițiile, lucrări de împădurire sau cu realizarea perdelelor de protecție, lucrări de îmbunătățiri funciare, cheltuieli cu organizarea de șantier, necesarul de fond de rulment suplimentar datorat punerii în funcțiune a investiției ș.a.).

Investițiile necorporale (nemateriale) includ cheltuielile de cercetare-dezvoltare nefajloacelor fixe) și investiții asimilate (cheltuieli cu explorări, prospecțiuni, lucrări geologice și cercetări științifice pentru realizarea obiectivelor cu caracter de investiții, cheltuieli de proiectare privind investițiile, lucrări de împădurire sau cu realizarea perdelelor de protecție, lucrări de îmbunătățiri funciare, cheltuieli cu organizarea de șantier, necesarul de fond de rulment suplimentar datorat punerii în funcțiune a investiției ș.a.).

Investițiile necorporale (nemateriale) includ cheltuielile de cercetare-dezvoltare nefacturate direct către clienți (deci cele ce urmează a fi facturate unor clienți potențiali), cheltuielile pentru cumpărarea sau conceperea de programe informatice, cheltuielile pentru finanțarea studiilor de perfecționare a proceselor de producție, cele aferente formării profesionale ș.a.

Investițiile financiare constau în efectuarea de plasamente bănești pe termen lung în creanțe sau titluri de valoare (acțiuni, obligațiuni, titluri de stat ș.a.) emise de alte firme, bănci comerciale sau de către stat în vederea obținerii de venituri suplimentare sub formă de dobânzi, dividende ș.a. Aceste investiții nu comportă uzură sau amortizare, iar creanțele și titlurile de valoare respective pot fi vândute într-un cadru organizat, pe piețe specifice.

b. Din punctul de vedere al modului de concretizare a lor, investițiile materiale pot fi clasificate structural în:

– lucrări de construcții-montaj;

– achiziții de utilaje care necesită sau nu necesită montaj;

– lucrări de explorări geologice;

– alte cheltuieli de investiții.

Lucrările de construcții-montaj cuprind lucrări de construcții, instalații, construcții speciale, pregătirea terenului, montajul utilajelor ș.a.

Aceste lucrări pot fi realizate de societăți comerciale specializate în astfel de lucrări, care dispun de experiență, capacități de producție și personal specializat sau în regie, în cazul în care sunt realizate cu forțe proprii.

Achizițiile de utilaje care necesită sau nu necesită montaj reprezintă, de regulă, componenta cea mai importantă în cadrul investițiilor materiale, deoarece utilajele și instalațiile contribuie în mod direct la creșterea productivității muncii și deci la sporul de profit.

In categoria alte cheltuieli de investiții sunt cuprinse cheltuielile de proiectare, cele cu achiziționarea terenului, valoarea pieselor de schimb și a obiectelor de inventar care reprezintă prima dotare, cheltuielile cu supravegherea executării lucrărilor și cu salarizarea personalului de conducere al noilor obiective de investiții etc.

c. Din punctul de vedere al scopului pentru care sunt efectuate, investițiile se pot grupa în:

– investiții de înlocuire, care presupun în prealabil dezafectarea mijloacelor fixe uzate din punct de vedere fizic și moral;

– investiții de expansiune, care se materializează în extinderea sau dezvoltarea unor secții sau în crearea unor obiective noi;

– investiții de inovare și modernizare, care presupun cheltuieli cu îmbunătățirea procesului tehnologic, automatizarea și informatizarea acestora;

– investiții strategice, care au ca obiectiv prevenirea unor riscuri de natură tehnologică, economică sau financiară.

d. După criteriul sursei de finanțare și al naturii investitorului (autohton sau străin), se pot distinge:

– investiții publice, care sunt finanțate de la bugetul de stat sau din bugetele locale și au drept scop promovarea unor servicii publice în domeniul infrastructurii și cel social-cultural;

– investiții autonome realizate de societățile comerciale și regiile autonome din resurse proprii sau credite bancare;

– investiții private realizate de agenții economici cu capital privat din resurse proprii sau atrase de pe piața de capital;

– investiții realizate de persoane fizice, cu deosebire în domeniul locuințelor sau al construcțiilor gospodărești și finanțate din resurse proprii sau împrumutate;

– investiții realizate cu capital străin în diverse domenii și care se pot concretiza în: participarea investitorilor străini (în bani sau în natură) la capitalul social al unor firme sau la finanțarea unor proiecte ale acestora, acordarea unor împrumuturi investitorilor români de către organismele financiar-bancare străine, investiții de portofoliu, investiții finanțate din fonduri externe nerambursabile ș.a.

e. După criteriul riscului aferent, investițiile sunt grupate în:

– investiții cu risc similar cu cel al activității generale a societății, care cuprind în principal investițiile legate de înlocuirea echipamentelor de producție uzate;

– investiții cu risc mediu, în care sunt incluse investițiile legate de extinderi, dezvoltări sau modernizări, și chiar construirea unor obiective noi, cunoscându-se capacitatea reală de absorbție a pieței;

– investiții cu risc ridicat, care se referă la activități de cercetare-dezvoltare în domenii noi, ale căror efecte sunt incerte;

– investiții cu risc „alb", destinate ameliorării condițiilor de muncă și ale căror efecte sunt greu de estimat;

– investiții cu risc „impus", care sunt cerute de către autorități investitorilor prin reglementări legale și care privesc normele de securitate și de protecție a muncii și a mediului înconjurător.

f. Din punctul de vedere al legăturii dintre investiție și obiectul principal construit, investițiile au următoarea structură:

– investiții directe (de bază), care includ obiectele și dotările care condiționează și asigură exploatarea normală a proiectului care se realizează;

– investiții colaterale (anexe), care favorizează funcționarea obiectivului (asigurarea rețelei de alimentare, drumuri interioare și căi de acces, împrejmuiri, racordări ș.a.);

– investiții conexe, care sunt impuse de investiția de bază și care se realizează în alte întreprinderi, având drept scop lărgirea bazei de materii prime, asigurarea desfacerii produselor ș.a.

2. Proiectul de investiție

2.1. Fundamentarea deciziei de investiții.

Decizia de investiții reprezintă în viața unei firme prima mare decizie financiară și constă în stabilirea realizării unui obiectiv economic sau social. Decizia de investiții este o decizie importantă și complexă, deoarece presupune angajarea unor fonduri în prezent, în vederea obținerii în viitor a unor fluxuri financiare pozitive, deci asumarea unui risc major în ceea ce privește angajarea unor fonduri actuale, în perspectiva obținerii unor venituri viitoare acoperitoare. In fundamentarea deciziei de investiții se ține seama uneori și de alte criterii decât cel economic, cum ar fi cele de natură socială, politică, strategică etc. Complexitatea deciziei de investiții este dată atât de natura diversă a investițiilor, cât și de specificul proiectelor de investiții. Astfel, într-o clasificare generală, investițiile se pot structura pe trei categorii, și anume:

– investiții imobiliare, care presupun achiziționarea unor bunuri funciare de natura terenurilor sau imobilelor;

– investiții financiare, care presupun achiziționarea unor valori mobiliare de natura acțiunilor sau obligațiunilor;

– industriale și/sau comerciale, care presupun achiziționarea unor active imobilizate corporale sau necorporale necesare derulării activității de producție și/sau desfacere.

Proiectele de investiții aferente acestor tipuri de activități investiționale se pot grupa în:

-proiecte de inovație, care au ca obiect lansarea unor noi activități de producție sau de comercializare ;

-proiecte de extindere, care au ca obiect dezvoltarea extensivă a activităților de producție sau de comercializare existente;

-proiecte de productivitate, care au ca obiect menținerea activităților de producție sau de comercializare existente, în condiții de reducere a costurilor aferente.

Decizia de investiții prezintă, în mod evident, particularități de la un tip de proiect la altul, deoarece nu toate proiectele de investiții au datele de fundamentare identice. Ea trebuie pregătită și adoptată în faza de concepție a procesului investițional, pe baza unor analize complexe de natură comercială, economică, tehnică, fiscală, de personal, financiară etc.

De exemplu, analizele de natură comercială trebuie să se bazeze pe aspecte legate de volumul și valoarea producției ce urmează a se realiza pe baza noii investiții, condițiile pieței pe care acestea urmează a fi vândute, preferințele consumatorilor potențiali și evoluția acestora etc. Analizele de natură economică trebuie să permită determinarea costului total și pe componente al investiției, analizele de natură tehnică trebuie să soluționeze aspectele tehnico-constructive ale investiției, analizele de natură fiscală trebuie să permită cunoașterea incidenței fiscale asupra rezultatelor financiare viitoare (mărimea impozitului pe profit și a TVA, eventualele facilități de natură fiscală de care poate beneficia investitorul ș. a.), analizele de natură financiară trebuie să permită cunoașterea posibilităților de finanțare a investiției și de diversificare a acestora, a costului acestora etc. Aceste analize au la bază o serie de studii dintre care cele mai importante sunt studiul de oportunitate, studiul de prefezabilitate și studiul de fezabilitate:

Studiul de oportunitate permite identificarea posibilităților de investiții și evidențierea aspectelor favorabile ale investiției. El ia în considerare atât aspecte de ordin cantitativ (reducerea unor pierderi, a costurilor de producție, creșterea veniturilor etc.), cât și de ordin calitativ (îmbunătățirea raporturilor cu beneficiarii, ușurarea desfășurării unor lucrări etc.). întocmirea studiului de oportunitate a investiției înaintea studiilor de prefezabilitate și de fezabilitate poate genera efecte pozitive (economie de timp și de bani), deoarece permite eliminarea încă din start a unor investiții inoportune.

Studiul de prefezabilitate se întocmește în cazul în care oportunitatea unui proiect de investiții este neclară sau nesigură. El precede studiul de fezabilitate și conține în plus, față de studiul de oportunitate, unele informații detaliate privind investiția, în cazul în care oportunitatea investiției este evidentă, se poate adopta decizia de realizare a investiției chiar din această fază, fără a mai fi necesară întocmirea studiului de fezabilitate.

Studiul de fezabilitate este folosit în fundamentarea deciziilor de investiții și cuprinde mai multe studii: studii de marketing, studii prospective privind tehnologiile de fabricație și de marketing industrial, studii cu caracter financiar legate de asigurarea finanțării lucrărilor, studii privind forța de muncă etc. Studiile de fezabilitate se întocmesc în mod diferit, în funcție de sursa și modul de finanțare a investițiilor (publice, autonome, private, finanțate de organisme interne sau internaționale), dar ele conțin, în esență, aceleași informații. Reglementările legislative din România47 prevăd obligativitatea întocmirii a două machete în cazul investițiilor finanțate din resurse publice. Agenții economici folosesc în acest scop o metodologie care a fost elaborată de Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

Studiile de fezabilitate se întocmesc pentru mai multe variante ale unui proiect de investiții și servesc la determinarea variantei optime.

2.2. Evaluarea componentelor unui proiect de investiții

Determinarea variantei optime a unui proiect de investiții presupune cunoașterea componentelor fiecărei variante în parte. Principalele componente ale unui proiect de investiții sunt:

a) mărimea capitalului investit;

b) veniturile investiției;

c) durata vieții economice a investiției;

d) valoarea reziduală a investiției.

a) Mărimea capitalului investit reprezintă suma cheltuielilor destinate realizării unui proiect de investiții. Aceste cheltuieli sunt următoarele:

– valoarea imobilizărilor și a celorlalte cheltuieli anexe și accesorii folosite pentru punerea în exploatare a echipamentelor (cheltuieli de transport, cheltuielile de instalare și montaj a utilajelor, cheltuieli pentru obținerea unor documente etc.);

– cheltuieli cu activele necorporale (cheltuieli de cercetare, cheltuieli de studii, cheltuieli cu formarea personalului etc.) ;

– nevoile suplimentare de fond de rulment generate de punerea în funcțiune a investiției;

– în cazul în care apare creditul furnizor, acesta nu este inclus în capitalul investit;

– în cazul achiziționării unor imobilizări cu TVA, evaluarea acestora se face prin deducerea TVA, care va fi recuperată ulterior;

– în cazul unor bunuri primite gratuit (ex : terenurile pe care urmează să se realizeze investiția sau care aparțin întreprinderii), acestea sunt evaluate la un cost de oportunitate, care este egal cu suma pe care ar putea s-o obțină întreprinderea din vânzarea acestora.

b) Veniturile investiției reprezintă fluxul net de trezorerie rezultat din exploatarea investiției. Acest flux este compus din două componente:

– excedentul net de exploatare, care reprezintă diferența dintre încasările din vânzări și plățile aferente acestora, inclusiv impozitele;

– economia fiscală asupra amortizărilor legate de activele imobilizate cuprinse în proiectul de investiții.

Fluxul net de trezorerie nu cuprinde cheltuielile financiare legate de finanțarea proiectului.

c) Durata vieții economice a investiției este perioada de timp în care investiția va permite obținerea de venituri. Datorită faptului că este dificil de anticipat această perioadă (preferințele consumatorilor se pot modifica în timp, pe piață pot să apară în viitor alte produse ale unor firme concurente, superioare calitativ etc.) se apreciază că acest indicator trebuie să fie ales ca durata cea mai scurtă din următoarele trei perioade:

– durata normală de funcționare a mijlocului fix care constituie obiectul investiției, la expirarea căreia acesta trebuie înlocuit;

– durata de viață tehnologică a mijlocului fix care constituie obiectul investiției, cauzată de uzura morală a acestuia;

– durata de viață a produsului pe piață, care poate fi mai scurtă decât cele două durate prezentate anterior, dacă nu mai există cerere pentru produsul respectiv.

în practică, unele întreprinderi folosesc un orizont arbitrar de timp (de exemplu 10 ani), iar dacă există fluxuri posterioare acestei perioade, acestea sunt neglijate sau evaluate forfetar.

d) Valoarea reziduală a investiției constituie un venit suplimentar care se adaugă la fluxul de venituri din ultimul an de funcționare a investiției și care este compus din două elemente:

– valoarea rezultată din revânzarea imobilizărilor, diminuată cu eventualul impozit plătit pentru aceasta;

– recuperarea nevoii de fond de rulment investite (sume obținute din lichidarea stocurilor, a creanțelor și datoriilor față de furnizori ș.a.).

2.3. Criterii de selectare a proiectelor de investiții

Cunoașterea componentelor fiecărui proiect de investiții permite selectarea acestora după diverse criterii. Cele mai utilizate criterii de selectare a proiectelor de investiții sunt cele de natură financiară, și anume:

a) criteriul rentabilității;

b) criteriul lichidității;

c) criteriul riscului;

a) Criteriul rentabilității

Este unul dintre cele mai importante criterii folosite în vederea selectării proiectelor de investiții. Potrivit acestui criteriu, rata rentabilității investiției trebuie să fie mai mare decât costul surselor de finanțare, proprii sau împrumutate. Evaluarea rentabilității investițiilor se poate face folosind metoda contabilă sau metoda financiară.

b) Criteriul lichidității

Se aplică în cazul în care există mai multe proiecte concurente care au același grad de rentabilitate. Potrivit acestui criteriu, proiectele pot fi clasificate în funcție de durata de rambursare a capitalului investit, în acest caz este de preferat proiectul care permite recuperarea în termenul cel mai scurt a capitalului investit. Indicatorul termenul de recuperare a investiției (TR) se măsoară în ani și se determină ca raport între valoarea inițială a investiției și suma fluxurilor financiare anuale pozitive (sau de intrare) generate de exploatarea obiectivului de investiții. El exprimă deci perioada de timp la finele căreia suma cumulată a fluxurilor financiare pozitive generate de exploatarea obiectivului de investiții este egală cu investiția inițială. Acest criteriu prezintă totuși un inconvenient, și anume, faptul că nu ține seama de veniturile care se pot obține după recuperarea integrală a sumelor investite.

c) Criteriul riscului este un alt criteriu care poate servi la selectarea proiectelor de investiții. Orice investiție comportă un risc, deoarece presupune imobilizarea unor resurse pe o perioadă de timp, în condiții de incertitudine în ceea ce privește efectele viitoare ale acesteia. Riscul în domeniul investițiilor poate fi de natură internă (falimentul societății) sau externă (riscul valutar).

2.4. Incertitudinea și riscul investițional

Toate activitățile economice, dar mai ales procesele investiționale, sunt supuse incertitudinii și riscului, adică probabilității apariției în viitor a unor fenomene care să afecteze rezultatele finale ale acestora.

Diferența dintre incertitudine și risc constă în faptul că în cazul incertitudinii probabilitatea apariției acestor fenomene nu este cunoscută. În cazul investițiilor, incertitudinea cu privire la veniturile viitoare ce pot fi obținute în urma realizării lor semnifică faptul că aceste venituri pot fi estimate, dar probabilitatea obținerii lor nu este cunoscută.

Spre deosebire de certitudine, care desemnează siguranța obținerii unui rezultat cert, incertitudinea corespunde cazului în care rezultatele acoperă mai multe alternative posibile, a căror probabilitate de apariție nu poate fi estimată. Riscul investițional reprezintă orice situație în care se cunosc numărul de variante posibile, valorile posibile pentru fiecare variantă și probabilitatea apariției fiecărei valori. Atât prin conținut, cât și prin modul lor de înfăptuire, investițiile comportă un risc mai mult sau mai puțin ridicat.

Tipurile de risc asociate investițiilor pot fi:

– riscul de proiect;

– riscul de avarie;

– riscul politic;

– riscul economico-fmanciar.

Riscul de proiect constă în posibilitatea apariției unor erori privind necesitatea, oportunitatea sau soluțiile tehnico-constructive ale proiectelor de investiții. Acest tip de risc aparține proiectantului și poate fi identificat pe parcursul executării investiției, cu ocazia recepției și punerii în funcțiune a obiectivului de investiții sau în perioada de exploatare a acestuia. Pierderile cauzate de acest tip de risc pot fi recuperate prin atragerea răspunderii proiectantului.

Riscul de avarie este generat cel mai adesea de factori naturali (incendii, cutremure, inundații etc.), iar protejarea contra acestui tip de risc este posibilă prin asigurarea obiectivului de investiții la societățile de asigurare care sunt profilate pe acoperirea unor astfel de riscuri.

Riscul politic afectează cu prioritate investițiile străine. El poate avea diverse cauze, cum ar fi blocarea derulării lucrărilor de investiții de către un stat, interdicția decontării lucrărilor, blocarea transferului valutei, grevele, războaiele, embargoul impus asupra țării receptoare a investițiilor etc. Prevenirea unor astfel de riscuri este dificilă, iar protejarea investitorilor împotriva lor este posibilă, total sau parțial, prin intermediul operațiunilor de asigurare sau reasigurare la nivel internațional.

Riscul economico-financiar are cauze și forme de manifestare diverse, cum ar fi: erori în analiza oportunității investițiilor, estimarea eronată a parametrilor proiectului de investiții sau supradimensionarea acestuia, modificarea legislației fiscale, imprevizibilitatea evoluției unor parametri economici (rata dobânzii, cursul valutar, inflația ș.a.).

Riscurile în activitatea de investiții, înțelese ca un ansamblu de situații în care fluxurile de numerar atașate proiectelor de investiții nu sunt cunoscute cu certitudine, au o influență negativă asupra situației financiare a investitorilor, din care cauză este necesară prevederea, pe cât posibil, a acestora.

În literatura de specialitate s-au conturat două tipuri de metode de evaluare a acestora: metode subiective și metode obiective.

Metode subiective de evaluare a riscului investițional

a. Metodele subiective sunt aplicabile investițiilor de mică anvergură și se bazează pe intuiția investitorului asupra proporțiilor impactului unor evenimente viitoare asupra investiției presupunând ajustarea subiectivă a celor două tipuri de fluxuri asociate investiției – fluxurile de încasări (de venituri) și fluxurile de plăți (de cheltuieli). Dintre cele mai folosite metode de acest tip menționãm: metoda informată, metoda raportului dintre valoarea actuală netă și durata de recuperare actualizată, metoda criteriului duratei de recuperare și metoda ajustării ratei de actualizare cu o primă de risc.

– Metoda informală are un caracter empiric și este aplicabilă proiectelor de investiții de valori egale sau apropiate. Proiectele de investiții sunt grupate în în mod arbitrar după gradul lor de risc, fiecare având o anumită valoare actualizată netă (VAN).

Metoda constă în compararea valorii actualizate nete a fiecărui proiect și a gradului de risc aferent. Selectarea variantei optime presupune două alternative: fie alegerea acelui proiect care generează valoarea actualizată netă cea mai ridicată, dar cu un grad de risc foarte ridicat, fie a proiectului care asigură o valoare actualizată netă minimă, dar are gradul de risc cel mai mic. Deși această metodă este simplă și nu necesită calcule laborioase, ea prezintă un dezavantaj major, și anume faptul că aprecierea riscului este supusă arbitrariului;

– Metoda raportului dintre valoarea actuală netă și durata de recuperare actualizată constă în selectarea variantei de proiect care generează fluxul de venituri actualizate nete cel mai mare, iar durata de recuperare a investiției este cea mai mică.

Metoda este aplicabilă proiectelor de investiții a căror durată de viață este redusă, dar prezintă două dezavantaje majore: nu ține seama de posibila modificare în timp a fluxurilor de venituri aferente fiecărui proiect (chiar dacă acestea sunt actualizate) și nici de eventualele fluxuri de venituri care pot apărea după expirarea duratei de recuperare a investiției;

– Metoda criteriului duratei de recuperare este tot o metodă previzională empirică și constă în selectarea ca variantă optimă a proiectului de investiții care asigură durata cea mai redusă de recuperare a investiției, fără să țină seama de variația veniturilor;

– Metoda ajustării ratei de actualizare cu o primă de risc este folosită în evaluarea riscului asociat proiectelor de investiții de o valoare redusă și constă în ajustarea ratei de actualizare a fluxurilor cu o „primă de risc" proporțională cu riscul asociat fiecărui proiect. Mărimea primei de risc se determină ca diferență între costul capitalului și rata dobânzii aferentă titlurilor financiare fără risc.

Regula de bază care se aplică în cazul acestei metode este aceea că unui proiect cu un grad mai ridicat de risc trebuie să i se asocieze o rentabilitate mai ridicată. Pentru proiectele cu un risc similar celui al activității întreprinderii, prima de risc este nulă (deci coeficientul de actualizare este egal cu costul capitalului), iar pentru proiectele sigure (de genul unor plasamente în titluri de stat) coeficientul de actualizare este inferior costului capitalului, în urma actualizării fluxurilor cu un coeficient de actualizare modificat se poate determina varianta optimă. Această metodă este frecvent utilizată în practică și are un caracter oarecum obiectiv și adaptabil, deoarece modificarea în timp a riscului poate fi cuantificată prin modificarea primei de risc. Cu toate acestea, se poate aprecia faptul că prima de risc folosită ca instrument corectiv nu reprezintă propriu-zis o cuantificare a riscului, ci doar o aproximare a acestuia.

b. Metodele obiective de evaluare a riscului proiectelor de investiții se deosebesc de cele subiective prin faptul că permit cuantificarea obiectivă a randamentelor diverselor proiecte de investiții. Principalele metode obiective de analiză a riscului investițional sunt: metoda simulării probabilistice a riscului, metoda abaterii standard și a coeficientului de variație, metoda arborelui decizional și metoda analizei sensibilității proiectelor de investiții.

– Metoda simulării probabilistice a riscului se bazează pe estimarea efectelor posibile ale proiectelor și a probabilităților de apariție a acestor efecte. Riscul se referă în acest caz la probabilitatea ca efectele sperate ale investițiilor (randamentele acestora) să se realizeze în proporție mai redusă, să se realizeze la nivelul sperat sau să nu se realizeze. Această metodă presupune utilizarea a două șiruri de valori, și anume valorile posibile ale variabilelor – de exemplu încasările, cheltuielile și valoarea reziduală și probabilitățile de apariție asociate acestora. Pe baza acestor date, se pot construi diferite valori derivate pentru fiecare variabilă.

Pentru fiecare din variabile se pot construi „n" niveluri sperate, iar suma probabilităților este egală cu unitatea. Nivelul sperat al veniturilor nete actuale se poate determina direct, ca diferență între încasările sperate și cheltuielile sperate.

Clasarea VAN în funcție de distribuțiile de probabilități permite selectarea variantei optime, în funcție de predispoziția sau aversiunea față de risc a investitorului. Metoda simulării probabilistice este destul de complexă, deoarece presupune un volum mare de informații și calcule laborioase.

– Metoda abaterii standard și a coeficientului de variație implică o serie de ipoteze, și anume:

– valorile pe care le ia o variabilă aleatoare asociată unui proiect de investiții sunt independente unele de altele în orice moment de referință;

– valorile sunt distribuite în timp, conform legii normale;

valorile care caracterizează un proiect sunt evaluate la niveluri probabile;

– rata de actualizare este reprezentată de rata randamentelor activelor financiare fără risc.

Analiza constă în calcularea abaterii standard și a coeficientului de variație pentru principalii indicatori de rentabilitate a proiectelor de investiții.

După calcularea abaterii standard și a coeficientului de variație pentru principalii indicatori de rentabilitate a investiției, selectarea variantei optime se face astfel:

– în cazul în care un singur proiect este implicat în analiză, acesta poate fi acceptat dacă valoarea actuală netă medie este pozitivă, iar coeficientul de variație a VAN este inferior unei norme impuse subiectiv;

– în cazul analizei riscului mai multor proiecte de investiții, sunt acceptate ca fiind mai puțin riscante proiectele pentru care abaterea standard sau coeficientul de variație au valorile cele mai reduse.

– Metoda arborelui decizional este folosită în cazul în care decizia de investiții se prezintă ca o succesiune de etape, fiecărei etape fiindu-i asociate mai multe alternative posibile. Este folosită în analiza riscului proiectelor care admit mai multe alternative, fiecare alternativă având parametri specifici (efort și efecte) cărora le sunt asociate probabilitățile de realizare, înscrise într-un grafic de tip arborescent, aceste valori, asociate cu probabilitățile lor de realizare, permit fundamentarea în etape a deciziilor până la valoarea finală a criteriului.

Metoda arborelui decizional presupune parcurgerea următoarelor etape:

– identificarea etapelor succesive de derulare a fiecărui proiect;

– determinarea parametrilor specifici ai proiectelor pentru fiecare etapă și a probabilităților de realizare a acestora;

– calculul rezultatelor finale pe fiecare etapă posibilă de realizare a proiectului;

– alegerea variantei optime de proiect, care satisface criteriul decizional considerat.

– Metoda analizei sensibilității proiectelor de investiții presupune determinarea sensibilității proiectului de investiții la modificările unei anumite variabile. Această metodă arată care va fi modificarea VAN ca urmare a modificării fluxurilor de lichidități. Se aleg, de regulă, trei variante (optimistă, pesimistă și neutră) și pentru fiecare variantă se determină VAN, putându-se astfel identifica varianta care implică riscul cel mai redus. Limitele acestei metode constau în faptul că nu permite separarea variantelor în acceptabile sau inacceptabile, ci doar separarea acestora în funcție de sensibilitatea lor la variația parametrilor proiectului.

3. Finanțarea investițiilor

Procesul de restructurare a sectorului economic de stat din țara noastră a demarat în anul 1990, odată cu reorganizarea unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale și a creat cadrul favorabil privatizării agenților economici, al manifestării autonomiei financiare depline a acestora și al diversificării resurselor de finanțare a acestora.

Spre deosebire de finanțarea pe termen scurt, cum ar fi finanțarea activelor circulante, finanțarea pe termen lung a unei întreprinderi presupune un necesar de fonduri cu caracter permanent sau pe o perioadă mai mare de timp.

Această operațiune se poate realiza în diverse forme, în funcție de natura și costul resurselor proprii și al celor atrase în acest scop și de gradul de dezvoltare a pieței financiare. Majoritatea surselor de finanțare a investițiilor sunt aceleași, atât pentru regiile autonome și sectorul întreprinderilor de stat, cât și pentru cele din sectorul privat al economiei.

Finanțãrile pot fi clasificate dupa criteriul apartenenței fondurilor și al efortului depus pentru obținerea lor.

După primul criteriu, acestea pot fi:

-finanțări din fonduri proprii;

– finanțări prin angajamente la termen.

Din punct de vedere al efortului depus pentru obținerea lor, sursele de finanțare pe termen lung se pot grupa în:

-finanțări interne (autofinanțarea);

-finanțări externe (creșteri de capital și împrumuturi diverse).

3.1. Surse interne de finanțare

Finanțarea prin fonduri proprii se poate realiza prin autofinanțare sau prin realizarea unor creșteri de capital prin diverse metode, cum ar fi: noi aporturi în numerar sau în natură, încorporarea rezervelor la capitalul social și conversia datoriilor.

Autofinanțarea reprezintă principala cale de finanțare a agenților economici și presupune asigurarea cu forțe proprii a dezvoltării acestora. Pentru întreprinderile private mai mici, investițiile inițiale pot fi realizate din mijloacele bănești proprii ale întreprinzătorului și din aportul său în natură, iar apoi, pe măsura dezvoltării lor, din fondul de amortizare și profitul net obținut. Pentru o societate pe acțiuni, sursa inițială pentru finanțarea investițiilor o constituie capitalul social format în urma emisiunii de acțiuni. Dezvoltarea ulterioară cu forțe proprii a acesteia este asigurată în cea mai mare măsură folosindu-se ca surse principale de autofinanțare amortizarea fondurilor fixe și profitul net obținut în exercițiile financiare anterioare.

În comparație cu celelalte căi de finanțare a investițiilor, autofinanțarea asigură o serie de avantaje atat pentru acționari, cât și pentru societățile comerciale:

– acționarii sunt avantajați datorită faptului că valoarea bursieră a societății crește ca urmare a capitalizării unei părți din profitul acesteia și a sporirii posibilităților de reinvestire pe seama avantajelor fiscale de care poate beneficia (scutirea de la plata impozitului pe profit, a profitului reinvestit sau reducerea parțială a acestuia în anumite cazuri etc.);

– societatea comercială beneficiază de avantajul creșterii autonomiei sale financiare și nu mai este nevoită să apeleze la acționari sau la piața financiară în vederea obținerii de resurse necesare dezvoltării.

Sursele de autofinanțare a investițiilor provin din excedentul monetar al întreprinderii, calculat ca diferență între încasările și cheltuielile perioadei. Mărimea acestor resurse este o expresie a performanțelor întreprinderii, dar și a capacității sale de a-și remunera acționarii și de a-și rambursa datoriile contractate.

Rolul autofinanțării din surse proprii presupune un cost care poate fi mai mare decât costul capitalului de împrumut și este neutră pentru societatea de construcții rentabilitatea noilor proiecte de investiții este egală cu rentabilitatea așteptatã de acționari. Autofinanțarea are un efect pozitiv în cazul în care rentabilitatea noilor proiecte este mai mare dacât rentabilitatea așteptatã de acționari, întrucât asigură creșterea valorii financiare a societãții comerciale, datorita creșterii ulterioare a volumului încasărilor monetare.

a) Amortizarea fondurilor fixe este un element important al cheltuielilor materiale prin care se recuperează valoarea investițiilor în imobilizări supuse deprecierii fizice și morale. Din punct de vedere contabil, amortizarea are trei semnificații majore, și anume:

– amortizarea ca proces de corecție a valorii imobilizărilor; activele imobilizate sunt supuse unor pierderi de valoare ca urmare a deprecierii lor în timp (uzurii fizice și morale);

– amortizarea ca proces de transfer sau de repartizare a costurilor imobilizărilor asupra cheltuielilor exercițiului;

– amortizarea ca sursă de finanțare a reînnoirii imobilizărilor.

Potrivit cadrului juridic actual din România, constituie obiect al amortizării toate imobilizările corporale și necorporale, cu câteva excepții (lacurile, bălțile și iazurile care nu sunt rezultatul unor investiții, terenurile, inclusiv cele împădurite, cu excepția terenurilor cu destinație economică obținute prin acte de vânzare-cumpărare sau prin despăgubiri în cazul exproprierilor, plantațiile tinere până la trecerea lor pe rod, fondul comercial ș. a.). Capitalul imobilizat supus amortizării cuprinde două categorii de active, și anume:

– activele corporale (terenurile, inclusiv investițiile pentru amenajarea acestora și mijloacele fixe) ;

– activele necorporale (cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, cheltuielile cu descoperirea rezervelor de substanțe minerale utile, neconcretizate în mijloace fixe, la zăcămintele puse în exploatare, concesiunile, brevetele și alte drepturi și valori asimilate).

Din categoria activelor corporale, mijloacele fixe constituie componenta cea mai importantă, deoarece volumul amortizării acestora reprezintă o parte importantă a cheltuielilor de exploatare. Ca element de cost, amortizarea permite recuperarea valorii investiției realizate inițial, ea este o resursă a reproducției simple, deoarece asigură regenerarea capitalului. Amortizarea este în același timp și o resursă a reproducției lărgite, deoarece ea asigură nu numai recuperarea valorică a investiției inițiale, ci și creșterea în timp a volumului de investiții.

Efectul reproductiv lărgit al amortizării are mai multe explicații:

– mărimea fondului de amortizare ca resursă de autofinanțare crește în timp, pe măsura epuizării duratei normale de funcționare a mijloacelor fixe, în timp ce înlocuirea acestora se face, în principiu, numai după expirarea duratei normale de funcționare. Rezultă deci că în în perioada formării sale, până la utilizarea sa pentru înlocuirea mijloacelor fixe care i-au dat naștere, acest fond poate fi utilizat pentru achiziționarea altor mijloace fixe. Mărimea acestui fond poate să crească, de asemenea, și prin capitalizarea resurselor constituite în perioada dintre momentul formării și momentul utilizării lui pentru înlocuirea mijloacelor fixe scoase din uz. în acest caz, fondul de amortizare poate servi la achiziționarea unui volum mai mare de fonduri fixe;

– în cazul în care are loc o reducere a valorii mijloacelor fixe care le vor înlocui pe cele vechi, reducere datorată creșterii productivității muncii în ramurile care le produc, cu fondul de amortizare creat de la mijloacele fixe scoase din funcțiune vor putea fi achiziționate mai multe mijloace fixe noi, deci și în acest caz se va realiza o creștere a potențialului productiv, adică o reproducție lărgită a acestora;

– chiar și în cazul în care valoarea mijloacelor fixe noi este egală sau mai mare decât cea a mijloacelor fixe scoase din funcțiune, dar noile echipamente au randamente superioare, nivelul capitalului nu se regenerează din punct de vedere cantitativ, ci doar valoric, dar sporul de productivitate al noilor utilaje echivalează cu reproducție lărgită a acestora.

Și regimul practicat de amortizare a mijoacelor fixe are are o incidență directă asupra dimensiunii fondului de dezvoltare a unei întreprinderi, deoarece amortizarea este deductibilă din profitul impozabil. După cum este cunoscut, standardele contabilității reglementează existența a trei regimuri de amortizare a mijloacelor fixe, și anume:

– amortizarea liniară, care presupune includerea uniformă în cheltuielile de exploatare a unor sume fixe, stabilite proporțional cu numărul de ani și cu duratele normale de utilizare a mijloacelor fixe;

– amortizarea degresivă, care constă în multiplicarea cotei de amortizare liniară cu o serie de coeficienți. Amortizarea degresivă se aplică în două variante: fără influența uzurii morale sau cu influența uzurii morale, în cea de-a doua variantă mijlocul fix fiind amortizat într-o perioadă de timp mai mică decât durata normată de utilizare, diferența în ani reprezentând influența uzurii morale;

– amortizarea accelerată, care constă în includerea în primul an de funcționare în cheltuielile de exploatare a unei amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv.

În cazul în care întreprinderea optează pentru regimul de amortizare degresivă sau accelerată, are loc o creștere a cheltuielilor cu amortizarea și implicit a volumului de resurse destinate finanțării investițiilor. Practicarea uneia sau a alteia din aceste două regimuri de amortizare are ca efect diminuarea profitului impozabil (deoarece amortizarea este o cheltuială deductibilă din profitul impozabil) și creșterea profitului net după impozit ce rămâne la dispoziția întreprinderii și care poate fi distribuit, în funcție de hotărârea adunării generale a acționarilor, pentru plata dividendelor și pentru dezvoltarea întreprinderii.

Efectul negativ al practicării amortizării degresive sau accelerate 1-ar putea constitui totuși creșterea prețului de vânzare al produselor și al TVA-ului, ceea ce ar putea crea întreprinderii probleme de natură financiară.

Datorită subcapitalizării marii majorități a agenților economici cu capital de lucru (circulant), reglementările actuale prevăd că întreprinderile nu mai sunt obligate să-și constituie fondul de dezvoltare, acestea putând folosi amortismentele și la finanțarea activelor circulante.

Decizia de folosire a amortizării (dar și a celorlalte resurse ale fondului de dezvoltare, cum ar fi sumele obținute din vânzarea, închirierea sau casarea unor mijloace fixe) pentru finanțarea mijloacelor circulante poate reprezenta o soluție doar pe termen scurt.

Pe termen lung, acest lucru poate avea consecințe negative asupra activității unor agenți economici mai puțin performanți, deoarece aceștia ar putea fi lipsiți de resursele financiare necesare refacerii și lărgirii capacităților de producție.

Pentru finanțarea investițiilor mai pot fi folosite și alte genuri de venituri care sunt legate de mijloacele fixe ale unei întreprinderi: sume rezultate în urma casării mijloacelor fixe și valorificarea materialelor și pieselor rezultate în urma dezmembrării acestora, sume rezultate din vânzarea sau închirierea mijloacelor fixe ș. a.

b) Profitul net alocat pentru dezvoltare reprezintă cea de-a doua sursă de bază a autofinanțării. Profitul net rezultat după plata impozitului pe profit are, după cum se știe, două destinații importante: o parte este destinată remunerării acționarilor sub formă de dividende, iar cealaltă parte este destinată dezvoltării. întreprinderile sunt stimulate să reinvestească o parte din profitul net obținut, deoarece acestea beneficiază uneori de avantaje fiscale importante (scutirea de la plata impozitului pe profitul reinvestit). De asemenea, o serie de cheltuieli de natura investițiilor sunt deductibile din punct de vedere fiscal, ceea ce permite o sporire a volumului resurselor rămase la dispoziția unității și destinate dezvoltării.

Politica de repartizare a profitului pe cele două destinații (remunerarea acționarilor și dezvoltare) are deci o importanță deosebită, deoarece influențează în mod direct, atât volumul lichidaților societății, cât și posibilitatea dezvoltării viitoare a acesteia.

Distribuirea către acționari a unui volum mai mare de dividende poate conduce în timp la diminuarea capacității de autofinanțare a firmei, la limitarea posibilităților de dezvoltare a acesteia.

Invers, acordarea unor dividende mai reduse acționarilor, deși sporește pe moment volumul resurselor de finanțare a societății, poate să conducă la scăderea cursului bursier al acțiunilor acesteia și la imposibilitatea procurării în viitor de pe piața financiară a resurselor destinate dezvoltării sau la procurarea acestora la un cost mai ridicat.

Menținerea unui nivel constant de remunerare a acționarilor, care să asigure în același timp și păstrarea la nivelul firmei a unui volum ridicat de lichidități, se poate realiza prin plata totală sau parțială a dividendelor sub -formă de acțiuni.

În ultima vreme, în multe țări dezvoltate, societățile pe acțiuni recurg din ce în ce mai mult, în scopul menținerii unui volum ridicat de lichidități, la practica remunerării acționarilor (și chiar a \ salariaților) sub formă de acțiuni.

Aplicarea acestor măsuri este considerată o '"formulă mult mai bună de asigurare a convergenței intereselor acționarilor cu cele ale firmei.

În această situație, societățile comerciale emit noi acțiuni, care sunt distribuite acționarilor în funcție de mărimea dividendelor cuvenite, iar aceștia le pot păstra sau vinde pe piața de capital, în vederea procurării de lichidități.

Plata dividendelor în acțiuni permite societăților să-și reducă fluxurile negative și să-și conserve astfel lichiditățile, în vederea finanțării unor proiecte de investiții.

Creșterea din surse proprii a capitalului social se poate realiza pe seama unor noi aporturi în natură sau în numerar, prin încorporarea rezervelor sau prin conversia datoriilor.

Constituirea unei societăți comerciale pe acțiuni se realizează printr-un aport inițial de capital și în natură care permite efectuarea unor cheltuieli de investiții și de exploatare și constituie, în același timp, premisa unor creșteri ulterioare de capital.

a) Aporturile în natură au loc, în principal, în cazul operațiunilor de fuziuni sau absorbții ale unor societăți sau ale operațiunilor de restructurare care pot avea loc între filialele care aparțin aceleiași societăți. Aceste operațiuni, care au un caracter excepțional, nu conduc la creșterea volumului lichidităților societății, ci la creșterea imobilizărilor, și implicit a capitalului social al acesteia. Aporturile în natură conduc însă la creșterea viitoare a nevoii de fond de rulment, corespunzător creșterii activelor imobilizate;

b) Aporturile în numerar se realizează prin emisiunea de noi acțiuni și au ca efect creșterea capitalului social al întreprinderii. Ele conduc la sporirea volumului lichidităților societății, care sunt investite ulterior în imobilizări. Spre deosebire de autofinanțare, care se realizează prin efortul propriu al întreprinderii, creșterea capitalului social prin emisiunea de noi acțiuni este tot o finanțare prin eforturi proprii, dar o finanțare externă, deoarece ea presupune constituirea unor fonduri proprii care sunt aduse de către acționari din afara întreprinderii. Din acest punct de vedere, creșterile de capital prin emisiunea de noi acțiuni se aseamănă cu o finanțare prin îndatorare, care este tot de natură externă. Motivul atragerii de resurse suplimentare pe calea majorării capitalului social, prin emisiunea de noi acțiuni, îl constituie nevoia întreprinderii de a finanța noi investiții. Pe lângă avantajul procurării rapide și la un cost redus a unor resurse financiare, întreprinderea mai beneficiază și de alte efecte pozitive: îmbunătățirea structurii financiare prin reducerea ratei îndatorării, facilitarea obținerii ulterioare a unor noi împrumuturi și protejarea fluxurilor sale financiare viitoare (spre deosebire de împrumuturi, fluxurile de numerar sunt afectate doar în măsura în care întreprinderea va realiza o creștere simultană a plăților destinate remunerării acționarilor).

Interesul acționarilor de a subscrie la noile emisiuni este motivat de posibilitatea obținerii în viitor a unor venituri suplimentare în urma investiției efectuate (dividende suplimentare, creșterea cursului acțiunilor pe piață) sau de modificarea structurii puterii în societatea respectivă.

Potrivit legislației actuale din România, acțiunile pe care le pot emite agenții economici sunt de două tipuri: acțiuni ordinare și acțiuni preferențiale. Acțiunile ordinare conferă drepturi egale de vot și de remunerare pentru toți acționarii, în timp ce acțiunile preferențiale sunt acțiuni emise cu dividend prioritar fără drept de vot, convertibile în acțiuni ordinare prin hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor.

Creșterea capitalului social se poate realiza, fie prin creșterea numărului de acțiuni și păstrarea valorii nominale a acestora, fie prin menținerea neschimbată a numărului de acțiuni și creșterea valorii lor nominale (splitare). In vederea creșterii interesului investitorilor potențiali pentru noua emisiune de titluri, vânzarea noilor acțiuni se face întotdeauna la un preț de emisiune mai mare decât valoarea lor nominală și mai mic decât cursul lor bursier. Această operațiune va conduce la creșterea numărului de acțiuni de pe piață, care va avea ca efect diluția capitalului, a profitului și a dreptului de vot (va scădea dreptul acționarilor vechi asupra activelor emitentului, rentabilitatea plasamentului și puterea de influență asupra societății). Scăderea pe piață a cursului acțiunilor nu îi va afecta însă pe vechii acționari, deoarece aceștia beneficiază de dreptul preferențial de subscriere, adică de dreptul de a cumpăra cu prioritate un număr de acțiuni noi, proporțional cu numărul de acțiuni vechi deținute și care are menirea de a compensa pierderea respectivă.

Un alt instrument financiar folosit de firmele private din unele țări pentru realizarea unor operațiuni de creștere a capitalului social îl reprezintă acțiunile cu bonuri de subscriere în acțiuni.

Acestea sunt acțiuni ordinare la care sunt atașate unul sau mai multe bonuri care dau dreptul deținătorului acțiunii de a subscrie la o emisiune ulterioară de acțiuni pe o anumită perioadă, într-o anumită proporție și la un preț prestabilit.

Bonurile de subscriere sunt cotate la bursă și au un curs a cărui evoluție depinde de evoluția cursului acțiunii de origine.

Emisiunea de acțiuni cu bonuri de subscriere în acțiuni prezintă avantaje pentru ambele părți: societatea emitentă își poate procura resurse financiare mult mai rapid și cu un randament mai ridicat (acțiunile sunt vândute la un preț de emisiune mai mare decât cel practicat la o emisiune obișnuită de acțiuni), iar investitorii pot beneficia de câștiguri mai ridicate în cazul în care cursul acțiunii de origine crește până la expirarea perioadei de exercitare a dreptului de subscriere (prin exercitarea dreptului de subscriere, investitorii vor putea cumpăra acțiuni la un preț prestabilit, care este mai mic decât cursul de pe piață al acțiunii).

c) încorporarea rezervelor în capitalul social al unei firme reprezintă operațiunea de majorare a capitalului social pe calea emisiunii de acțiuni, în contul rezervelor constituite din rezultatele financiare ale exercițiilor anterioare.

Creșterea capitalului social în acest caz nu este similară cu aportul în numerar, este o operațiune fără flux financiar, deoarece și până în acel moment întreprinderea dispunea de sumele respective, care erau înregistrate în contul de rezerve.

Transferul acestor resurse din contul de rezerve în capitalul social al firmei produce doar o restructurare a capitalului propriu și nu o creștere propriu-zisă a acestuia. Sub aspect tehnic, această operațiune se poate realiza, fie prin creșterea valorii nominale a noilor acțiuni, fie prin emisiunea de noi acțiuni la aceeași valoare nominală.

Chiar dacă este doar o operațiune cu caracter tehnic care nu conduce la o atragere de resurse suplimentare, încorporarea rezervelor are implicații directe asupra societății și a acționarilor acesteia.

Implicațiile directe ale creșterii capitalului social prin încorporarea de rezerve asupra societății sunt: creșterea încrederii partenerilor de afaceri și a băncilor comerciale în societate, modificarea structurii financiare a acesteia, garantarea mai bună a creditelor contractate anterior și crearea posibilității de creștere a gradului său de îndatorare, în acest context, această operațiune constituie premisa necesară obținerii ulterioare de resurse necesare finanțării investițiilor.

Efectul încorporării rezervelor în capitalul social nu semnifică apariția unor fluxuri de ieșire, de distribuire a acestora către acționari (cărora le aparțin), care ar echivala cu o micșorare a capitalului firmei și o diminuare a capacității acesteia de a-și rambursa creditele primite.

Noile acțiuni emise sunt distribuite cu titlu gratuit acționarilor, proporțional cu numărul de acțiuni deținute anterior. Apelativul de „gratuit" este totuși impropriu, deoarece aceste rezerve aparțineau de drept tot acționarilor, iar operațiunea de distribuire de noi acțiuni nu urmărește decât să activeze un drept latent al acestora.

Datorită faptului că această operațiune are aceleași implicații ca și în cazul aporturilor în numerar (diminuarea cursului bursier al acțiunilor și a randamentului acestora), vechii acționari beneficiază de un drept de atribuire, menit să le acopere aceste pierderi.

d) Conversia datoriilor reprezintă o altă resursă de finanțare a investițiilor. Datoriile unei societăți comerciale, contractate în vederea realizării de investiții (față de furnizorii de echipamente, față de bănci sau cele contractate prin emisiunea de obligațiuni), pot fi convertite în acțiuni ale societății prin majorarea capitalului social al acesteia.

Astfel de operațiuni poartă denumirea de „consolidarea datoriei" și realizarea lor presupune renunțarea la acordarea dreptului preferențial de subscriere vechilor acționari, în țările dezvoltate, astfel de operațiuni sunt realizate cu precădere de întreprinderile mici și mijlocii care se confruntă cu dificultăți de trezorerie sau cu o povară financiară determinată de un împrumut prea mare.

Cele mai importante instrumente financiare folosite pentru realizarea unor astfel de operațiuni sunt: obligațiunile convertibile în acțiuni, obligațiunile rambursabile în acțiuni, obligațiunile cu bonuri de subscriere în acțiuni, titlurile participative ș.a.

Aceste valori mobiliare satisfac atât interesele emitenților, cât și pe cele ale investitorilor și prezintă o serie de caracteristici specifice:

– emisiunea de obligațiuni convertibile în acțiuni este realizată de marile întreprinderi, care atrag astfel de pe piața de capital resursele financiare pe termen lung de care au nevoie.

Pentru emitent, avantajul folosirii acestor titluri îl constituie posibilitatea procurării de resurse la un preț (cost) mai redus decât cel al pieței (aceste titluri sunt emise la o rată a dobânzii mai mică decât la împrumuturile obligatare clasice), iar în cazul în care aceste titluri sunt convertite de deținătorii lor în acțiuni (în cadrul perioadei în care se poate face conversia și la raportul de conversie prestabilit) va rezulta o creștere a capitalului social fără fluxuri financiare negative.

Pentru subscriitori, aceste titluri pot aduce câștiguri mai mari în situația în care cursul acțiunii crește, deoarece preschimbarea lor în acțiuni la raportul de conversie prestabilit le asigură un câștig egal cu diferența dintre prețul de piață al acțiunii din momentul conversiei și prețul la care a fost cumpărată inițial obligațiunea.

In plus, aceștia pot obține în viitor câștiguri mai ridicate din dividendele plătite de societatea emitentă, ca urmare a creșterii rentabilității acesteia;

– emisiunea de obligațiunile rambursabile în acțiuni prezintă pentru societate avantajul păstrării lichidităților obținute în urma acestei operațiuni și la un cost mai redus față de emisiunea de obligațiuni clasice, deoarece, la scadența acestora, ele vor fi preschimbate în acțiuni, deci nu vor mai fi răscumpărate.

Pentru investitorii în aceste titluri, avantajul este același cu cel obținut în cazul achiziționării de obligațiuni convertibile în acțiuni, în situația în care, la scadența împrumutului, cursul acțiunii a scăzut, conversia obligațiunilor în acțiuni va însemna totuși o pierdere pentru aceștia, ceea ce echivalează cu rambursarea parțială a împrumutului de către emitent;

– obligațiunile cu bonuri de subscriere în acțiuni sunt obligațiuni cu dobândă fixă la care sunt atașate unul sau mai multe bonuri de subscriere, care conferă deținătorului dreptul de a subscrie la noua emisiune de acțiuni de același tip ale emitentului.

Aceste operațiuni asigură pentru emitent un dublu aport de fonduri: primul, în momentul lansării împrumutului obligatar, și al doilea în momentul majorării ulterioare a capitalului social, când deținătorii de obligațiuni vor subscrie la noua emisiune de acțiuni, îndatorarea este în acest caz mai puțin costisitoare pentru emitent, iar investitorii beneficiază de avantajul gestionării mai suple a instrumentelor financiare de care dispun (obligațiunile inițiale și bonurile aferente);

– titlurile participative sunt valori mobiliare emise cu precădere de societățile pe acțiuni din domeniul public, în vederea atragerii de resurse din sectorul privat al economiei, fără ca acest lucru să conducă la modificarea capitalului social și a structurii proprietății (aceste titluri nu conferă deținătorilor drept de vot).

Trăsăturile principale ale acestor titluri sunt: au o durată de viață nelimitată, la fel ca și acțiunile, sunt rambursate în condițiile fixate în momentul emisiunii, în cazul lichidării societății sau la expirarea unei perioade ce nu poate fi mai mică de 7 ani, iar veniturile periodice pe care le asigură deținătorilor sunt compuse din două părți: o parte fixă, a cărei mărime este stabilită în funcție de nivelul dobânzii de pe piața financiară și o parte variabilă, care este indexată în funcție de rentabilitatea financiară a emitentului (evoluția cifrei de afaceri, a profitului net ș.a.). Folosirea titlurilor participative în vederea atragerii de resurse financiare destinate finanțării investițiilor nu conduce la modificarea capitalului social al firmelor.

3.2. Surse externe de finanțare

Finanțarea prin angajamente la termen este o componentă a finanțării externe, care apare ca o completare și nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinanțare.

Împrumuturile obligatare reprezintă o formă particulară a împrumuturilor pe .termen lung care constă în emisiunea și vânzarea către public a obligațiunilor. Împrumutul obligatar este accesibil marilor întreprinderi cotate la bursă, Y statului și autorităților locale.

Societățile pe acțiuni care lansează un împrumut obligatar trebuie să îndeplinească o serie de condiții impuse de autoritatea de supraveghere a pieței de capital: să aibă cel puțin doi ani de existență și două bilanțuri legal aprobate de organele fiscale, să ofere garanții obligatarilor fie direct, prin patrimoniul propriu, fie indirect, prin mijocirea unor terți, ș.a.

Recurgerea la împrumutul obligatar este avantajoasă uneori pentru întreprinderi, mai ales atunci când capitalul propriu este insuficient iar recurgerea la emisiunea de acțiuni generează reticență din partea investitorilor.

Un împrumut obligatar este de preferat și creditului bancar, care uneori fi greu de procurat datorită costului mai ridicat și a condițiilor impuse de bănci în vederea acordării lui. Recurgerea la împrumutul obligatar este avantajoasă și datorită faptului că dobânzile sunt cheltuieli financiare și nu fac parte din profitul impozabil.

Pentru creșterea șanselor de reușită a împrumutului obligatar, a atractivității lui, unele emisiuni sunt realizate cu primă de emisiune, cu primă de rambursare sau cu primă de emisiune și cu primă de rambursare, în primul caz, obligațiunile sunt vândute sub valoarea nominală, diferența de preț reprezentând prima de emisiune, care reprezintă o remunerare suplimentară pentru investitori. în cel de-al doilea caz, obligațiunile sunt emise la valoarea lor nominală, dar sunt răscumpărate la un preț mai ridicat, diferența reprezentând prima de rambursare, care este tot un venit suplimentar pentru investitor, în cea de-a treia situație sunt acordate ambele prime, deci obligațiunile sunt emise cu primă dublă.

Durata împrumutului obligatar este cuprinsă între momentul vânzării obligațiunilor, moment din care ele devin purtătoare de dobândă, și momentul retragerii lor din circulație în urma răscumpărării acestora de către emitent.

Obligațiunile sunt cotate la bursă, iar cursul acestora se exprimă în procente și se calculează ca raport între prețul plătit pentru cumpărarea lor și valoarea nominală a acestora. El poate fi mai mare, egal sau mai mic de 100%.

Un împrumut obligatar poate fi rambursat în următoarele modalități:

a) la finele perioadei (rambursarea capitalului se face o singură dată, la finele duratei de viață a împrumutului. Singura cheltuială pentru emitent o constituie plata periodică a dobânzilor). Această modalitate de rambursare presupune cel mai ridicat cost al procurării împrumutului și este însoțită adeseori de constituirea unui fond de rambursare;

b) prin amortizări constante (în fiecare an se rambursează tranșe egale din împrumut, la care se adaugă dobânda aferentă. Amortizarea anuală se determină prin împărțirea mărimii împrumutului la durata sa de viață, iar dobânda se determină în fiecare an prin aplicarea ratei dobânzii la valoarea rămasă de rambursat);

c) prin anuități constante (întreprinderea plătește anual același volum de anuități). Pentru ca anuitățile să fie constante, este necesar ca amortizările anuale ale împrumutului să varieze crescător, în paralel cu variația descrescătoare a dobânzilor.

d) răscumpărarea prin bursă prezintă interes atunci când cursul bursier al obligațiunilor este inferior valorii de rambursat. Reglementările bursiere fixează însă anumite limite legale în ceea ce privește numărul obligațiunilor ce pot fi răscumpărate.

În practica financiară internațională, formele împrumutului obligatar sunt foarte diversificate și conduc la fluxuri financiare de mărimi diferite pe perioada de viață a acestuia.

În România, emisiunea de obligațiuni de către societățile comerciale ca formă de procurare a capitalurilor de împrumut este încă incipientă. Nivelul ridicat al inflației înregistrat în anii anteriori și slaba lichiditate a pieței bursiere românești au generat costuri foarte mari pentru emitenți, ceea ce a făcut ca un număr foarte mic de societăți comerciale să recurgă la astfel de împrumuturi. Chiar dacă inflația a coborât simțitor în ultimii ani și numărul emitenților de obligațiuni corporatiste a crescut, piața românească a acestor valori mobiliare rămâne o oportunitate insuficient fructificată.

Instituțiile financiare specializate sunt principalii ofertanți de capitaluri pe termen lung.

Operațiunile de creditare pe termen lung nu sunt specifice băncilor comerciale care au reticențe în ceea ce privește imobilizarea resurselor de creditare pe perioade foarte mari de timp. Din această cauză, operațiunile de creditare pe termen lung sunt sprijinite de intervenții ale statului, care dorește să susțină activități de investiții de mare anvergură și de interes național, având ca obiectiv creșterea productivității muncii în anumite sectoare de activitate, reducerea șomajului sau implementarea unor activități economice în zonele defavorizate. Sprijinul statului se poate concretiza, fie prin acordarea unor împrumuturi din fonduri publice, fie prin acordarea unor facilități investitorilor, sub formă de subvenții, dobânzi bonificate, deduceri fiscale, indemnizații, garantarea de către acesta a împrumuturilor contractate de investitori etc.

Prin contractul de împrumut se fixează un grafic de rambursare a acestuia, care poate prevedea și acordarea unei perioade de grație. Rambursarea ratelor se face de regulă anual sau semestrial, în rate constante. Instituțiile financiare specializate sunt intermediari financiari importanți ai pieței capitalurilor, a căror activitate constă în mobilizarea de resurse de pe piața financiară și redistribuirea acestora către întreprinzătorii care nu au acces direct pe această piață, cum este cazul întreprinderilor mici și mijlocii. Ele își imobilizează astfel resursele atrase pe perioade mult mai mari de timp și își asumă riscuri importante.

Cu toate acestea, intervenția statului în sprijinirea activității acestor instituții conduce la diminuarea riscului acestor credite, care sunt avantajoase pentru beneficiarii lor și contribuie la realizarea obiectivelor economice urmărite de către stat.

Băncile comerciale acordă în mod obișnuit credite pe termen mediu pentru finanțarea investițiilor și, mai rar, credite pe termen lung, acestea din urmă fiind acordate cu precădere de instituțiile și organismele fianciare specializate.

Nivelul dobânzii la aceste credite, acordate pe o perioadă de 2-7 ani, este de regulă mai ridicat decât cel practicat de instituțiile fianciare specializate.

Creditul bancar pe termen mijlociu este acordat firmelor pentru acoperirea unor cheltuieli de investiții de natura echipamentelor de producție cu durate de funcționare relativ scurte, amenajări, reutilări, modernizări, construcții, cercetare științifică, operațiuni de export etc. Mărimea costului creditului bancar respectiv (dobânzile) depinde de volumul creditului, de rata dobânzii și de perioada de acordare a împrumutului.

Operațiunile de leasing (sau credit-bail, cum sunt denumite în Franța) au apărut pentru prima oară în Statele-Unite în anii '60 ai secolului trecut și au cunoscut ulterior o evoluție spectaculoasă și în Europa.

Operațiunile de leasing sunt preferate în principal de întreprinderile mici și mijlocii, ale căror afaceri prezintă riscuri mari și garanții reduse, din care cauză își pot procura mult mai greu resurse financiare necesare dezvoltării.

Apelul la leasing ca modalitate de procurare a mașinilor și utilajelor de către IMM-uri este în prezent foarte ridicat în unele țări din Europa, cum ar fi Germania (70%), Austria (65%) și Suedia (63%), în timp ce în România principala sursă de finanțare a afacerilor acestora o reprezintă fondurile proprii.

Leasing-ul nu reprezintă pentru firme o sursă de finanțare propriu-zisă, ci o metodă de finanțare a investițiilor, deoarece asigură o serie de avantaje importante pentru acestea, inclusiv de natură financiară. Leasing-ul reprezintă achiziționarea de către o societate specializată (financiară), de la furnizori, a unor bunuri și închirierea acestora unor beneficiari (care nu dispun de resursele bănești necesare achiziționării lor direct de la furnizori).

Operațiunile de leasing presupun, de regulă, participarea a trei persoane, și anume:

– producătorul mijlocului fix;

– întreprinderea care are nevoie de activul fix respectiv;

– o instituție financiară care acoperă din punct de vedere financiar aceste operațiuni față de producător.

Instituția financiară (locatarul) achiziționeză mijlocul fix de la producător și îl împrumută întreprinderii care are nevoie de acesta (locatorul). Contractul de leasing se încheie între locatar (proprietarul bunului) și locator (chiriașul) și stipulează durata închirierii, condițiile de plată, cuantumul ratelor, obligațiile părților și condițiile de transfer al bunului în proprietatea utilizatorului, la opțiunea acestuia. Utilizatorul bunului nu are calitatea de proprietar, din care cauză bunul nu apare în activul său bilanțier, iar plățile periodice efectuate de acesta către proprietarul bunului (contravaloarea amortizării bunului, dobânda aferentă, prima de risc etc.) sunt înregistrate în contabilitate ca datorii extrabilanțiere.

Avantajele principale pe care operațiunile de leasing le oferă utilizatorilor sunt următoarele:

– economisirea resurselor de investiții: utilizatorul poate beneficia de efectele folosirii bunului fără a angaja pentru acest lucru capitaluri proprii sau împrumutate, așa cum ar fi trebuit să facă în cazul cumpărării lui. Achitarea unui avans inițial și a ratelor periodice (chiriei) reprezintă pentru acesta un efort financiar mult mai redus;

– utilizatorul își poate rezerva capitalul propriu drept garanție pentru contractarea unor eventuale credite bancare destinate finanțării dezvoltării;

– utilizatorul își poate accelera dezvoltarea în condițiile menținerii autonomiei financiare și a gradului de îndatorare existent anterior începerii operațiunii;

– valoarea totală a plăților locației este deductibilă în scopuri fiscale, cu condiția ca între cele două părți să existe un contract de leasing veritabil și nu o simplă plată în rate (o vânzare deghizată);

– utilizatorul are posibilitatea de a cumpăra bunul respectiv, la prețul și la termenul prevăzut în contract;

– în anumite situații, utilizatorul poate să rezilieze în mod unilateral contractul și să restituie bunul proprietarului (de exemplu, în cazul în care echipamentul se uzează moral ca urmare a evoluției tehnologiei sau utilizatorul nu mai are nevoie de el datorită declinului afacerilor).

Operațiunile de leasing prezintă totuși și inconveniente pentru utilizator: redevențele plătite proprietarului sunt relativ ridicate și afectează fluxurile sale financiare, ceea ce impune obținerea unei anumite rentabilități viitoare cel puțin acoperitoare.

Ajutorul de stat este un stimulent oferit de statul român sub forma rambursării a până la 50% din cheltuielile efectuate în cadrul unui proiect de investiții. în funcție de reglementarile legale, ajutorul de stat acordat poate ajunge până la valoarea de 37,5 milioane euro.

Pentru a beneficia de ajutor de stat, solicitantul trebuie sa realizeze o investiție inițială și să îndeplinescă toate condițiile de eligibilitate specifice, conform prevederilor legale.

Procesul de obținere a Acordului pentru finanțare dureaza între 4 – 6 luni, in funcție de complexitatea proiectului. Investiția nu trebuie demarată înaintea obținerii Acordului, altfel proiectul nu mai este eligibil.

Rambursarea cheltuielilor eligibile se realizează pe durata realizarii proiectului de investiții sau a creării locurilor de munca, in cazul schemelor care rambursează costurile salariale.

Până în prezent, Ministerul Finanțelor Publice a emis Acorduri de finanțare în valoare totală de 691,85 milioane euro. 

Investițiile finanțate prin ajutor de stat au generat, în total, peste 19.000 locuri de muncă.

Printre beneficiarii de ajutor de stat se numară: Renault, Lufkin Industries, DRM Draxlmaier, NTN-SNR Rulmenti, Valeo, Delphi, IBM, Microsoft, Pentalog etc.

3.3. Mecanismul și tehnica finanțării investițiilor

Conceptul de finanțare semnifică acțiunea de asigurare a mijloacelor bănești necesare acoperirii cheltuielilor cerute de realizarea unui proiect economic sau a unei activități economice sau sociale.

Decizia de finanțare a activității de investiții este o etapă importantă a procesului investițional care survine în urma adoptării deciziei de investiții și constă în identificarea resurselor financiare (proprii sau împrumutate) necesare finanțării investiției.

Mecanismul finanțării investițiilor implică trei tipuri de acțiuni, corelate între ele, cu privire la determinarea necesarului de resurse pentru finanțarea investițiilor, stabilirea structurii de finanțare a acestora și evaluarea costului resurselor de finanțare pe termen mediu și lung.

Determinarea necesarului de resurse pentru finanțarea investițiilor.

Spre deosebire de bugetul trezoreriei, care are ca scop evidențierea, pe termen scurt, a nevoilor previzionale ale trezoreriei, generate de activitatea curentă a întreprinderii. Planul de finanțare a investițiilor are ca obiectiv dimensionarea, pe o perioadã mai mare de timp, nevoilor de finanțare pe termen lung și a resurselor aferente de care dispune pentru aceste nevoi, reprezentând un document de previziune financiară plurianuală ce reflectă diferitele fluxuri anuale generate de nevoile și resursele societãții de construcții. La întocmirea planului de finanțare a investițiilor se va ține seama de corelația dintre valoarea investițiilor de realizat și capacitatea de autofinanțare a firmei, de necesitatea fundamentării nevoilor de finanțare în funcție de politica de dividende și de îndatorare a firmei, de evoluția pieței financiare, de gradul de risc pe care îl presupune alternativa de finanțare aleasă, precum și de costul capitalului propriu sau împrumutat.

Întocmirea planului de finanțare a investițiilor presupune parcurgerea a două etape, și anume:

– determinarea nevoilor de finanțare (finanțarea investițiilor rămase de executat din perioadele anterioare, achiziționarea unor noi imobilizări, creșterea nevoii de fond de rulment, rambursarea unor datorii financiare etc.);

– determinarea și integrarea surselor de finanțare, în scopul realizării echilibrului dintre nevoi și resurse. In cadrul acestei etape se are în vedere, în primul rând, acoperirea nevoilor de finanțare din sursele proprii interne (capacitatea de autofinanțare, excedentul de fond de rulment și sumele obținute din casarea, închirierea sau cesionarea unor active fixe) și apoi din surse externe (creșteri de capital, credite bancare pe termen mediu sau lung, împrumuturi obligatare etc.)

Sursele de finanțare incluse în bugetul de finanțare a investițiilor pot fi diferite, în funcție de natura investitorilor și a investițiilor:

– investitorii din sectorul public pot folosi ca surse de finanțare: sumele rezultate din casarea sau valorificarea unor active fixe, alocații bugetare și emisiunea de obligațiuni. Regiile publice folosesc ca surse de finanțare amortismentele, cotele-părți din profit destinate finanțării investițiilor, împrumuturile bancare și subvențiile de la buget;

– investitorii autonomi (societățile comerciale cu capital parțial sau integral de stat și companiile naționale) pot folosi ca surse de finanțare: sumele rezultate din casarea sau valorificarea unor active fixe, amortismentele, cotele părți din profit alocate dezvoltării, aportul acționarilor la sporirea capitalului social, împrumuturile bancare sau obligatare și operațiunile de leasing;

Investitorii privați (societățile comerciale cu capital integral privat) pot folosi ca surse de finanțare: aportul acționarilor în bani sau în natură la formarea capitalului social sau aportul lor ulterior la sporirea acestuia, veniturile proprii, amortismentele, cotele-părți din profit alocate dezvoltării, împrumuturile bancare sau obligatare și operațiunile de leasing;

Investitorii privați (persoane fizice) pot folosi ca surse de finanțare veniturile proprii și împrumuturile bancare.

Decizia de finanțare a investițiilor reprezintă opțiunea întreprinderii de a-și acoperi nevoile de finanțare a proiectelor de investiții din resurse proprii sau din resurse atrase. Ea este proprie fiecărei întreprinderi și fiecărui proiect de investiții în parte. Decizia de finanțare a investițiilor din surse proprii sau împrumutate este o decizie complexă, care trebuie să țină seama de costul capitalurilor utilizate în acest scop, dar și de restricțiile privind accesul pe piața capitalurilor. De exemplu, finanțarea numai din resurse proprii poate fi acceptată doar în condițiile în care rata rentabilității proiectului este mai ridicată decât costul acestor resurse (remunerarea acționarilor). Dacă întreprinderea are un grad redus de îndatorare, iar costul capitalului de împrumut este mai redus, atunci va fi de preferat apelarea la îndatorare, care devine o alternativă mai ieftină de procurare a resurselor. Recurgerea la îndatorare poate fi însă restricționată de condițiile de acces la creditul bancar sau cel obligatar. Indiferent de mărimea costului capitalului propriu sau a celui împrumutat, se poate aprecia faptul că criteriul rentabilității proiectului de investiții este hotărâtor pentru întreprindere, deoarece efectul de îndatorare va acționa pozitiv asupra rentabilității generale a întreprinderii. Structura de finanțare a investițiilor se bazează pe finanțarea internă și pe finanțarea externă.

Finanțarea internă presupune acoperirea necesarului de finanțat din resursele generate în economia agentului economic investitor, și anume: sumele obținute în urma valorificării bunurilor obținute în urma casării mijloacelor fixe, sumele obținute din vânzarea sau închirierea unor mijloace fixe, partea din profitul net destinată reinvestirii și amortizarea mijloacelor fixe. Finanțarea internă este similară cu autofinanțarea și presupune acoperirea necesarului de finanțat din surplusul monetar degajat din operațiunile de producție și comerciale ale acesteia.

Autofinanțarea reprezintă forma originală și fundamentală a finanțării, deoarece ea corespunde primelor forme istorice ale avansării de capital și creează, în același timp, premisele recurgerii la finanțarea externă.

De exemplu, recurgerea la un credit bancar nu poate fi concepută în lipsa unor rezultate financiare pozitive, deci a unor fluxuri financiare suplimentare degajate în cadrul întreprinderii care să permită rambursarea acestuia.

Autofinanțarea este specifică întreprinderilor care nu pot să acceadă pe piața creditului bancar sau pe piața financiară.

Deși prezintă avantajul asigurării unei autonomii economice și financiare depline, un regim de autofinanțare pură prezintă și inconveniente care afectează fiecare întreprindere luată separat, cât și economia națională în ansamblul ei: datorită faptului că nevoia de finanțare a întreprinderilor nu este aceeași, unele întreprinderi cu nevoi de dezvoltare limitate s-ar confrunta cu un excedent de resurse pe care nu le-ar putea fructifica, în timp ce alte întreprinderi cu nevoi de dezvoltare mai ridicate s-ar confrunta cu o penurie de resurse, ceea ce le-ar obliga la o limitare a dezvoltării și la stagnare tehnologică. Aceste dezechilibre la nivel microeconomic ar putea avea drept consecință limitarea posibilităților de dezvoltare de ansamblu a economiei naționale.

Mărimea autofinanțării poate fi exprimată cu ajutorul indicatorului capacitatea de autofinanțare (CAP), care se poate determina prin două metode, și anume: metoda soldurilor intermediare de gestiune și metoda contului de rezultate.

Metoda soldurilor intermediare de gestiune are ca punct de plecare valoarea adăugată. Dacă scădem din această mărime impozitele, taxele și vărsămintele asimilate și cheltuielile salariale se obține excedentul brut din exploatare.

Excedentul brut de exploatare este influențat cu diferența dintre veniturile și cheltuielile financiare și excepționale și se obține cash-flow-ul brut.

Din cash-flow-ul brut se scade impozitul pe profit și se obține cash-flow-ul net sau marja brută de autofinanțare:

Din cash-flow-ul net se scade partea din profit repartizată salariaților și se obține capacitatea de autofinanțare.

Metoda contului de rezultate are ca punct de plecare valoarea cifrei de afaceri, din care se scad cheltuielile variabile, cheltuielile generale și amortizarea, obținându-se profitul brut:

Din profitul brut se scade impozitul pe profit și se obține profitul net.

La profitul net se adaugă amortizarea și se obține capacitatea de autofinanțare.

Capacitatea de autofinanțare nu constituie integral suportul financiar pentru finanțarea activității investiționale a întreprinderii, în cazul în care întreprinderea plătește dividende acționarilor săi. în acest caz, mărimea autofinanțării va fi egală cu diferența dintre capacitatea de autofinanțare și mărimea dividendelor plătite.

Politica dividendelor influențează în mod direct mărimea autofinanțării și implicit a modului de acoperire a necesarului de fonduri destinate finanțării investițiilor.

În practica societăților comerciale sunt întâlnite trei tipuri de politică a dividendelor.

politica reziduală a dividendelor, potrivit căreia volumul dividendelor ce urmează a fi distribuite acționarilor se determină după acoperirea altor nevoi (constituirea de rezerve, finanțarea investițiilor);

politica ratei constante, potrivit căreia dividendele de repartizat se determină prin aplicarea unui anumit procent fix la volumul beneficiilor totale obținute, în acest caz, chiar dacă procentul rămâne nemodificat, masa profitului ce urmează a fi repartizat (și implicit dividendul pe acțiune) variază de la o perioadă la alta, în funcție de profitul net total obținut;

politica sumei constante a dividendelor, potrivit căreia volumul dividendelor de repartizat este aceleași an de an, indiferent de masa beneficiului net obținut.

Mărimea capacității de autofinanțare este un indicator important de apreciere a capacității de rambursare a datoriilor unei întreprinderi. Indicatorul care exprimă această capacitate de rambursare a datoriilor se determină ca raport între datoriile pe termen mediu și lung și mărimea autofinanțării.

Dacă acest raport prezintă valori mici, acest lucru înseamnă că întreprinderea are un grad redus de îndatorare în raport cu capacitatea sa de autofinanțare și poate să solicite noi împrumuturi fără să-și pericliteze solvabilitatea la termen, în schimb, o valoare mare a acestui indicator (peste 3) indică o capacitate scăzută de rambursare a datoriilor și un risc mai ridicat pentru eventualii împrumutători.

Finanțarea externă constituie o alternativă de finanțare a investițiilor în cazul în care autofinanțarea este insuficientă. Planul de finanțare a investițiilor este astfel echilibrat cu resurse provenite din afara întreprinderii, obținute prin îndatorare la termen.

Resursele de finanțare externă a investițiilor sunt numeroase și sunt constituite în principal din:

– aportul în numerar al acționarilor în urma unei emisiuni suplimentare de acțiuni;

– aportul în natură al acționarilor;

– încorporarea rezervelor în capitalul social;

– conversia datoriilor în acțiuni;

– împrumuturi bancare pe termen mediu sau lung;

– lansarea unor împrumuturi obligatare;

– contractarea unor împrumuturi externe, în mod direct sau cu garanții guvernamentale;

– subvenții primite de la buget;

– operațiuni de leasing ș.a.

Resursele de finanțare a investițiilor reprezintă capitalul permanent al investitorului, format din capitalul propriu și împrumuturile pe termen lung.

In luarea deciziilor de finanțare, firmele trebuie să selecteze și să combine aceste două tipuri de resurse (interne și externe) ținând seama de costurile pe care le presupune procurarea lor.

Ele trebuie să cunoască deci costul capitalului propriu și al celui împrumutat, care este un factor hotărâtor în stabilirea structurii optime a capitalurilor permanente.

Costul oricărei resurse de finanțare, fie că este capital propriu, fie că este capital împrumutat, trebuie să fie întotdeauna mai mic sau cel mult egal cu rata rentabilității scontată de întreprinzător.

Costul capitalului propriu, din punct de vedere juridic și contabil, nu are nicio semnificație concretă, deoarece el corespunde unor prestații pe care o întreprindere se obligă să le facă terților pentru aportul lor de resurse.

Capitalurile proprii nu apar ca generatoare de costuri din acest punct de vedere, deoarece nu dau naștere nici unei obligații juridice de remunerare a acționarilor firmei.

Din punct de vedere economic însă, utilizarea acestor capitaluri dă naștere unor obligații pe care trebuie să și le asume întreprinderea față de acționarii săi.

Ea trebuie să le asigure acestora o remunerare care să îi atragă să investească și în viitor în societate.

Menținerea interesului acționarilor firmei reprezintă un obiectiv important pentru aceasta și se realizează prin remunerarea lor sub formă de dividende.

Investitorii pot obține câștiguri suplimentare și ca urmare a creșterii cursului bursier al acțiunilor, deci a valorii financiare a firmei, precum și în cazul în care primesc acțiuni cu titlu gratuit, în urma încorporării periodice a rezervelor în capitalul social.

Capitalurile proprii ale firmei presupun deci un cost de oportunitate, situat la limita ratei de rentabilitate cerute de acționari, care să asigure acestora un câștig comparabil cu cel pe care 1-ar putea obține de pe piață în condițiile asumării unui risc identic.

Conform teoriei financiare moderne, remunerarea fondurilor proprii trebuie să fie egală cu rata dobânzii fără risc plus o primă de risc.

Rata dobânzii fără risc este dobânda minimă pe care ar putea s-o primească acționarii dacă și-ar investi capitalurile în plasamente fără risc, care aduc un venit cert (de exemplu obligațiuni de stat), în loc să le pună la dispoziția unor investitori care comportă un anumit risc.

Prima de risc reprezintă un spor de rentablitate cerut de acționari pentru compensarea riscului pe care aceștia și l-au asumat.

Costul oricărei surse de finanțare, deci și a capitalului propriu, este dat de rata actuarială (r) care permite egalizarea valorilor actualizate ale fluxurilor de intrare (dividende) cu fluxurile de ieșire nete.

Costul capitalului propriu:

Reprezintă pentru societatea emitentă o constrângere, deoarece aceasta trebuie să asigure acționarilor săi un nivel de remunerare care să permită menținerea încrederii lor în societate, creșterea valorii sale bursiere și menținerea posibilităților sale de finanțare în viitor. Din această cauză, costul capitalurilor proprii poate fi uneori mai ridicat decât cel al capitalurilor împrumutate.

Costul capitalului împrumutat:

Ne arată faptul ca finanțarea investițiilor se poate realiza și prin împrumuturi pe termen lung realizate de întreprindere în acest scop și care presupun o serie de cheltuieli pe care aceasta va trebui să le suporte (dobânzi, comisioane, asigurări ș.a.).

Costul capitalului împrumutat va genera astfel un flux de cheltuieli financiare efectuate de întreprindere din rezultatele obținute din activitatea de exploatare, împrumutătorul va încerca să obțină o rată de randament care să egaleze plata inițială ocazionată de acordarea împrumutului cu încasările viitoare reprezentând rambursări de capital și dobânzile aferente.

Pentru debitor, această rată reprezintă rata de revenire pentru împrumutul primit sau costul actuarial al datoriei sale.

De exemplu, costul actuarial al unui credit obligatar se determină pe baza ratei rentabilității interne a investirii în obligațiuni, ținând cont atât de rata dobânzii nominale cât și de primele de emisiune, primele de rambursare, comisioane și alte cheltuieli pentru realizarea împrumutului. Pentru emitentul obligațiunilor, rata actuarială reprezintă rata efectivă plătită de debitor creditorului.

În finanțarea proiectelor de investiții prin utilizarea capitalurilor proprii sau a celor împrumutate, trebuie să se țină seama nu numai de costul acestora, ci și de posibilitățile de acces la fiecare sursă în parte, în cazul în care accesul la cele două surse este nelimitat, cea mai bună structură de finanțare a proiectelor de investiții este aceea prin care întreprinderea poate realiza un nivel minim al costului mediu ponderat al capitalului.

Considerarea ca fiind optimă acea structură financiară în cadrul căreia resursele de finanțare sunt combinate astfel încât costul capitalului devine minim, merită totuși câteva nuanțări, în practică, în cadrul deciziilor de natură financiară sunt luate în calcul și alte criterii în afară de cel al costului capitalului, cum ar fi autonomia întreprinderii, corelarea gradului de îndatorare a acesteia cu riscurile financiare pe care și le asumă conducătorii săi, asigurarea unui nivel de îndatorare care să permită oricând o îndatorare suplimentară, timpul necesar obținerii resurselor de finanțare ș.a.

Din această cauză se poate aprecia că o structură financiară poate fi considerată optimă doar în condițiile concrete în care se află la un moment dat firma respectivă.

De asemenea, se poate aprecia și faptul că este necesară corelarea în permanență a structurii de finanțare a investițiilor cu structura financiară generală a întreprinderii, în vederea asigurării echilibrului financiar general al acesteia.

Tehnica finanțării investițiilor are un conținut complex și presupune utilizarea resurselor în corelație cu tehnica de constituire și de mobilizare a acestora. Resursele destinate finanțării investițiilor se regăsesc sau sunt mobilizate în contul investitorului pe măsura formării lor. Resursele externe de finanțare a investițiilor comportă o tehnică specifică de integrare a lor în totalul resurselor constituite în acest scop.

Tehnica creditării investițiilor:

Creditul bancar este o resursă complementară de finanțare a activelor investiționale. în vederea acordării unui credit bancar pe termen mijlociu, destinat finanțării investițiilor, întreprinderea trebuie să-și exprime solicitarea de acordare a creditului, să-l justifice cu o serie de documente și să-l garanteze material și financiar.

Principalele documente pe care trebuie să le prezinte băncii sunt:

– cererea de credit;

– actele de constituire a societății (contractul de societate și statutul);

– certificatul de înmatriculare la Oficiul Registrului Comerțului;

– bilanțul contabil încheiat pe ultimii 3 ani și balanța de verificare a ultimei luni;

– contractele încheiate cu furnizorii și beneficiarii;

– rapoartele de evaluare sau expertize tehnice și economice;

– hotărârea A.G.A. cu privire la contractarea și garantarea creditului;

– fișa sintetică de prezentare a clientului, care conține și studiul de fezabilitate ;

– devizul general al proiectului de investiții;

3. Analiza economică și analiza financiară a proiectelor de investiții.

Un proiect de investiții este o componentă a unui program de investiții și cuprinde totalitatea informațiilor și a documentațiilor care configurează sub diverse aspecte (economic, comercial, tehnico-constructiv, funcțional și financiar) opțiunile de investiții ale întreprinzătorilor. Principalele componente ale unui proiect de investiții sunt ingineria tehnologică, construcțiile și instalațiile și partea tehnico-economică. Proiectele de investiții pot fi clasificate după mai multe criterii, și anume:

a) în funcție de relațiile de condiționare care pot apărea între acestea, proiectele pot fi:

– compatibile (independente) – sunt proiectele care se pot realiza simultan, fără a fi afectate performanțele individuale ale acestora;

– incompatibile- sunt acele proiecte care din punct de vedere tehnico-constructiv se exclud reciproc, deoarece îndeplinesc aceleași funcțiuni.

b) în funcție de natura relațiilor care pot să apară între ele, acestea pot fi:

– complementare – sunt acele proiecte la care decizia de adoptare'a unui proiect influențează automat decizia de adoptare a altui proiect;

– contingente (interdependente) – sunt acelea în care eficiența unui proiect depinde de decizia de adoptare a unui alt proiect. Contingentarea poate fi pozitivă sau negativă, în funcție de natura efectelor pe care le poate induce decizia adoptării unui proiect asupra altuia.

c) în funcție de natura efectelor acestora, proiectele pot fi:

– proiecte care pot genera încasări, care se analizează pe baza criteriului profit;

– proiecte care nu generează încasări, care se analizează pe baza criteriului cost;

d) în funcție de interesele și limitele de competență ale investitorului, distingem:

– proiecte „la cheie" în manieră clasică – sunt proiectele care presupun stabilirea unei relații simple între parteneri (de exemplu achiziționarea unui echipament);

– proiecte „la cheie" în manieră încărcată41 – sunt proiectele care presupun implicarea mai profundă a furnizorului în viața proiectului. Termenul de engineering desemnează în acest sens activitatea depusă de mai multe echipe de specialiști în vederea stabilirii măsurilor necesare.

Evaluarea proiectelor de investiții se exprimă sub formă bănească și are în vedere analiza conținutului acestora, a mijloacelor, scopului și eficienței lor.

În evaluarea proiectelor de investiții trebuie să se țină seama de natura investițiilor (materiale, nemateriale sau financiare) precum și de sursele de finanțare a acestora.

Astfel, în cazul finanțării din surse proprii a proiectelor de investiții, evaluarea acestora este la latitudinea investitorului, care trebuie să respecte totuși condițiile legale de gestionare corectă a patrimoniului.

În cazul finanțării din credite bancare a proiectelor de investiții, evaluarea revine tot investitorului, dar și băncile finanțatoare au un rol important în evaluarea bonității investiției.

În cazul finanțării din resurse bugetare a proiectelor de investiții este necesară respectarea unei metodologii specifice cu privire la conținutul, structura și documentația economico-fmanciară a investitei, precum și cu evaluarea de ansamblu și de detaliu a acesteia.

În cazul finanțării din resurse obținute de la instituțiile financiare internaționale (Banca Mondială, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare sau Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare), este necesară respectarea metodologiei elaborată de B.I.R.D.

Evaluarea proiectelor de investiții are ca scop alegerea, dintre mai multe variante posibile, a variantei optime. Această selecție, care are drept criteriu eficiența economică a investiției, se realizează prin folosirea sistemului de indicatori cuprinși în documentație. Principalele obiective urmărite sunt maximizarea, minimizarea sau realizarea la un nivel optim a unor indicatori specifici (investiția specifică să fie minimă, costurile de producție să fie cât mai reduse, profitul și rentabilitatea să fie maxime, numărul de personal să fie optim, productivitatea muncii să fie maximă etc.). Confruntarea variantelor în vederea alegerii soluției optime se poate face și prin compararea acestor indicatori cu o serie de indicatori care pot servi ca bază de comparație, cum ar fi:

– indicatorii realizați la investiții similare în funcțiune, în țară sau în străinătate;

– indicatorii medii pe feluri de lucrări;

– indicatorii diferitelor variante în care se prezintă documentația;

– indicatorii realizați de întreprindere înainte de execuția investiției, în cazul modernizărilor;

– indicatorii normați de ministere sau în plan departamental, pe ramuri și domenii, care reprezintă limite maxime sau minime în care trebuie să se încadreze în mod obligatoriu o serie de indicatori.

Analiza prin comparație a proiectelor de investiții trebuie începută cu urmărirea indicatorilor generali care caracterizează investiția și finalizată cu urmărirea indicatorilor specifici.

Analiza economică a proiectelor de investiții este necesară pentru selectarea variantei de proiect care să fie cea mai favorabilă pentru beneficiarul investiției, iar analiza financiară a proiectelor de investiții este necesară prin prisma intereselor investitorilor. Ca tehnici de calcul, nu există deosebiri mari în modul de abordare a celor două tipuri de analiză, diferența constă doar în natura valorilor calculate.

În analiza economică a proiectelor de investiții se au în vedere următoarele:

– utilizarea prețurilor umbră, care sunt definite ca reprezentând acele prețuri ce ar domina în economie, dacă ar fi un echilibru perfect în condiții de concurență perfectă;

– în dimensionarea cheltuielilor și veniturilor unității nu se iau în considerare subvențiile, impozitele și taxele, și, în general, orice transfer de monedă;

– în calculație nu se ține seama de sursele de formare a fondurilor de investiții și de destinația veniturilor realizate;

– în calculație sunt luate în considerare o serie de costuri și beneficii secundare, care pot influența rezultatele de ansamblu ale invesiției.

În calculele de analiză financiară se ține seama de prețurile în vigoare (efectiv plătite sau încasate), de costul resurselor pe durata de realizare a investiției și de exploatarea obiectivului, precum și de destinația veniturilor obținute. Principalele documente utilizate în analiza financiară a proiectelor de investiții realizate de regiile autonome, societățile comerciale și întreprinzătorii particulari sunt Bugetul activității generale, Bugetul de investiții și Bilanțul contabil proiectat.

a) Bugetul activității generale este o componentă importantă a bugetului de venituri și cheltuieli. Acest buget permite stabilirea rezultatelor totale ale activității, a profitului net al exercițiului, după deducerea din încasările totale a cheltuielilor de exploatare, a amortizării, a dobânzilor și a impozitului pe profit.

Bugetul activității generale arată dacă proiectul de investiții are asigurate fondurile necesare realizării lui. Pe baza lui se pot determina doi indicatori importanți, și anume:

– rata de acoperire a dobânzii, calculată ca raport între profitul net și cheltuielile financiare suportate cu plata dobânzilor la împrumuturile scadente;

– proporția profitului net față de totalul veniturilor.

b) Bugetul activității de investiții permite stabilirea surselor de acoperire a cheltuielilor pentru investiții și arată în ce măsură sursele proprii și împrumutate vor acoperi cheltuielile pe întreaga perioadă. Pe baza lui se poate determina un indicator foarte folosit în analiza financiară, și anume, rata de acoperire a datoriilor, care se stabilește ca raport între beneficiu plus amortizare și rata capitalului de rambursat plus dobânda.

c) Bilanțul contabil proiectat este o balanță care pune în echilibru totalul mijloacelor evidențiate în activ cu totalul resurselor evidențiate în pasiv.

Elementele de activ sunt grupate în active fixe și active curente, iar elementele de pasiv în fonduri proprii, pasive curente și pasive pe termen lung. Această grupare permite analizarea, an de an, a capacității proiectului de investiții de a face față obligațiilor de plată imediate, precum și cunoașterea în permanență a structurii fondurilor de care dispune proiectul. Din datele oferite de bilanțul proiectat pot fi determinați o serie de indicatori foarte utili în aprecierea viabilității proiectelor de investiții. Dintre aceștia, cei mai importanți sunt:

1) Rata curentă, care se calculează ca raport între activele curente și pasivele curente și exprimă capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor de plată curente (plăți către furnizori, rate dobânzi ș.a.) din veniturile curente obținute. Mărimea Optimă a coeficientului este 2. O valoare mai mică a acestuia poate arăta faptul că neîncasarea veniturilor curente obținute din exploatarea proiectului poate conduce la dereglări în ceea ce privește efectuarea la timp a plăților curente;

2) Raportul datorii pe termen lung / fonduri proprii, trebuie să fie subunitar și cu o tendință de scădere;

3) Raportul soldul disponibilităților bănești / active curente trebuie să fie în jur de 10%, deoarece orice abatere a indicatorului poate semnifica, fie o solvabilitate prea ridicată, în detrimentul rentabilității ulterioare a proiectului, fie o solvabilitate redusă;

4) Raportul venituri din vânzări / disponibilități bănești trebuie să fie analizat cu atenție, deoarece exprimă solvabilitatea proiectului. Cu cât acest raport este mai mic, cu atât el poate indica o solvabilitate mai mare, adică o transferare mai rapidă a produselor în disponibilități bănești, dar și o solvabilitate mai mică a proiectului, generată de reducerea volumului vânzărilor și de creșterea soldului disponibilităților bănești, care poate însemna o imobilizare prea ridicată a acestor resurse;

5) Raportul venituri din vânzări / stocul de materiale si produse la sfârșitul anului sau calculat ca medie anuală exprimă viteza de rotație a mijloacelor respective. Un coeficient de rotație prea mic semnifică folosirea ineficientă a mijloacelor respective, în timp ce un coeficient prea ridicat poate fi rezultatul deținerii unor stocuri insuficiente de mijloace circulante, cu repercusiuni asupra evoluției activității viitoare;

6) Pragul de rentabilitate (Pr) este un indicator folosit în analiza proiectelor de investiții, care măsoară capacitatea de producție minimă la care poate să funcționeze un obiectiv fără să înregistreze pierderi. Se determină ca raport între costurile fixe de producție (Cf) și diferența dintre volumul încasărilor din vânzarea producției (Iv) și costurile variabile (Cv).

Proiect economic pentru:

– Societatea comercială –

S.C. UAMT S.A.

1. DATE DE IDENTIFICARE A AGENTULUI ECONOMIC

1.1. Denumirea firmei S.C. UAMT S.A.

1.2. Cod fiscal / Cod unic de înregistrare: RO 54620

1.3. Forma juridică de constituire: S.A. (Societate pe acțiuni)

1.4. Adresă, telefon, fax de la:

Punct de lucru : Bihor, Oradea, Str. Uzinelor, nr. 8

Birouri: Bihor, Oradea, Str. Uzinelor, nr. 8

Secția de producție

1.5. Tipul activității principale actuale si codul CAEN:

Principal : Fabricarea altor piese și accesorii pentru autovehicule și pentru motoare de autovehicule (2932)

1.6. Tipul activității noi (aferente investiției, dacă este cazul) : Lărgirea activității de producție

1.7. Natura capitalului (stat, particular, străin, mixt): Particular

1.8. Capitalul social la data solicitării creditului: 17.766.860

1.9. Acționari principali la data solicitării ajutorului de stat.

1.10. Date financiare

2. CONDUCEREA ȘI PERSONALUL FIRMEI

2.1. CONDUCEREA

*) Tabelul se va completa pentru fiecare membru al conducerii executive actuale.

2.2. PERSONALUL

Numărul și structura personalului la data solicitării creditului:

*) Personalul TESA va fi defalcat pe funcții (producție, economic, marketing, comercial, etc.)

Echipa de conducere

Structura personalului tehnic

Structura personalului muncitor

3. DESCRIEREA ACTIVITĂȚII CURENTE

3.1. Scurt istoric al societății „UAMT” S.A.

Activitatea societății comerciale „UAMT” S.A. ORADEA datează din anul 1951 când s-a înființat în baza H.C.M. nr. 263/1951, I.M.S. „BERNATH ANDREI”, cu scopul de a degreva întreprinderea „Înfrățirea” de fabricarea unor produse metalice si de-a produce articole de larg consum pentru populație.

Întreprinderea avea o suprafață totală de 12313 mp, amplasată în trei zone diferite ale orașului:

– sectorul central de pe strada Tineretului cu suprafața de 7623 mp;

– sectorul de pe str. Porțile de Fier cu suprafața de 2535 mp;

– sectorul de pe str. Dr. Petru Groza cu suprafața de 1355 mp.

Fabrica producea în această perioadă o mare diversitate de articole de uz casnic pentru populație cum ar fi: nasturi metalici, zăvoare, încuietori, lacăte, balamale, mașini de gătit, roabe, cărucioare etc.

Prin Ordinul M.I.C.M. 203/1963, întreprinderea își restructurează activitatea și primește denumirea de „Întreprinderea de Echipament Metalic pentru Binale”(I.E.M.B). Se renunță la spațiile situate pe Dr. Petru Groza și Porțile de Fier care nu corespundeau pentru noua orientare a societății fiind spații provenite din locuințe particulare. Se renunță de asemenea la o parte din produsele de mică tehnicitate și se asimilează în perioada 1963 – 1968 o serie de produse noi din domeniul construcțiilor de mașini, componente ale principalelor mijloace de transport produse în țară la momentul respectiv:

– autocamioane SR 131;

– autoutilitare TV 47, TV 12;

– autobuze TV 20 si derivate;

– autoturisme de teren M 461;

– locomotive Diesel hidraulice;

– autoturismul Dacia 1100.

În anul 1968 începe asimilarea pieselor pentru autoturismul Dacia 1300, în vederea integrării totale a fabricației în țară. Ponderea componentelor pentru mijloacele de transport reprezinta 70% din total producție. M.I.C.M. aprobă schimbarea denumirii unității în „Întreprinderea de accesorii pentru mijloace de transport” (I.A.M.T.), unitate inclusă în Centrala Industrială de Autoturisme Pitești.

Odată cu integrarea în fabricație a autoturismelor Dacia, a autocamioanelor Roman – Diesel, a autoturismelor de teren ARO, capacitățile de producție au devenit insuficiente, motiv pentru care în 1968 a început construcția unor noi hale de producție pe platforma industrială de vest a orașului. Până în 1971, au fost construite și date în folosință:

– hala monobloc;

– stația de compresare;

– punctul termic;

– postul de transformator;

– castelul de apă industrială și potabilă;

– instalația de epurare a apelor reziduale industriale.

În etapa a 2-a, până în 1973, s-a extins hala monobloc, s-a construit turnătoria de neferoase, depozitele de oxigen și chimicale, s-a supraetajat și extins grupul social. Până la sfârșitul anului 1975, s-a dublat capacitatea atelierului de acoperiri galvanice, suprafața construită a întreprinderii fiind în continuă creștere.

Perioada 1976 – 1980 a însemnat pentru întreprindere noi mutații calitative, marcate de diversificarea și creșterea producției precum și extinderea investițiilor în domeniul construcțiilor prin extinderea părții etajate a halei monobloc.

Investițiile au continuat la societate prin dezvoltarea capacităților productive, spațiilor de depozitare a materialelor și produselor finite, prin amenajarea unei platforme de încărcare – descărcare, a tablelor și laminatelor.

În evoluția societății U.A.M.T. se pot distinge trei perioada caracteristici:

– Perioada 1951 – 1960, în care întreprinderea a fost profilată pe articole de larg consum, cu tehnicitate redusă.

– Perioada 1960 – 1968 când s-au scos din fabricație articolele de larg consum, s-a continuat fabricația echipamentelor metalice pentru binale și s-a început asimilarea și fabricarea componentelor pentru mijloace de transport. Realizarea acestor produse a atras după sine, ridicarea tehnicității întreprinderii.

– În anul 1968, până în prezent, marchează debutul unui salt calitativ superior, caracterizat prin scoaterea din fabricație a produselor cu tehnicitate redusă, asimilarea unor tehnologii noi pentru fabricarea unor piese și subansamble pentru toate tipurile de Dacii 1300, Oltic, ARO, autoutilitare TV 12, autocamioane și autobuze ROMAN, vagoane de călători, locomotive Diesel.

Profilul societății este precis conturat, 3/4 din producție fiind reprezentată prin componente și lanțuri cinemtice pentru mijloace de transport și 1/4 prin piese turnate sub presiune din aliaje neferoase pentru industria constructoare de mijloace de transport.

În perspectivă se întrevede o extindere a colaborării cu OLTCIT Craiova, o dată cu finalizarea tratativelor dintre aceasta și firma sud coreană DAEWOO.

Pornind la data înființării sale de la o activitate meșteșugărească, U.A.M.T. a ajuns astăzi la o unitate modernă, cu profil de mecanică fină care utilizează o gamă largă de tehnologii, specifice ramurii construcțiilor de mașini.

După apariția Legii 15/1990, se întregistrează la Oficiul Registrului Comerțului Bihor, ca și persoană juridică sub numărul J05/173/1991, iar la Ministerul Economiei și Finanțelor are codul de înregistrare fiscală 54620.

Este persoană juridică română, având forma juridică de societate pe acțiuni, cu posibilitatea de-a încheia în nume propriu contracte, convenții sau tranzacții referitoate la bunurile din patrimoniu.

Sediul societații este în România, localitatea ORADEA, str. Uzinelor, nr.8.

3.2. Prezentarea produselor / serviciilor pe categorii

Obiectul de activitate de bază al societății constă în producerea și comercializarea pieselor și subansamblelor pentru mijloace de transport, pieseleor turnate sub presiune din aliaje neferoase, piese injectate din material plastic și cauciuc.

Societatea mai are trecute în statut și alte activități în domeniul producției, serviciilor sau comerțului dintre care amintim: producția de utilaje, S.D.V.-uri, bunuri de larg consum, produse agroalimentare și industriale, construirea și gospodărirea de spații de locuit și cu caracter hotelier, spații de producție, spații cu caracter comercial, sport – turism, activitate publicitară, executarea de lucrări prin acord de licență pentru instalații și procedee tehnologice, proiectarea de servicii în domeniul proiectării și execuției de echipamente tehnologice și acoperiri electrochimice a pieselor metalice, servicii auto și de transport mărfuri și persoane, activități de comerț exterior.

4. PIAȚA

4.1. Prezentarea evoluției cifrei de afaceri pe ultimii 2 ani, pe grupe de produse / servicii: total, din care vânzări de mărfuri și producție vândută.

4.2. Descrierea segmentelor de piața cărora li se adresează produsele / serviciile (localizare regională și în economie – pentru persoanele juridice – și alte criterii, cum ar fi: clasa socială, categoria de vârstă, sex etc.- pentru persoanele fizice).

S.C. UAMT S.A. se adresează grupului de autoturisme DACIA – RENAULT. Societatea comerciala colaborează cu mai multe firme, cu activitate de comerț:

– S.C. STRUERS GMBH WILLICH, Sucursala Sibiu, Romania

– S.C. KNIPL KFT, Ungaria

– S.C. OF SYSTEMS S.R.L, Romania

– Ana Imep Pitesti

– Alro Slatina

4.3 Comentați schimbările ce vor avea loc pe piață și cum anume se va adapta firma dvs. la aceste schimbări.

În conjunctura actuală globală sunt tendințe de creștere în domeniul fabricării de produse și piese pentru grupul de autoturisme DACIA – RENAULT. Vânzările pentru aceste autoturisme crescând considerabil in ultima perioadă.

4.4. Principalii clienți actuali interni și / sau externi, pe grupe de produse / servicii.

4.5. Principalii concurenți actuali interni și / sau externi, pe grupe de produse / servicii.

S.C. UAMT S.A. primează pe piața fabricării produselor finite pentru autoturisme atât din punct de vedere al calității serviciilor oferite comparativ cu cele ale concurentei, cât și al prețurilor practicate.

Concurența influențează firma în mod direct(prestează un serviciu similar cu cel al firmei noastre) și indirect(prestează un serviciu complementar,diferit fațã cel al firmei noastre) activitatea firmei.

Firme concurente :

ROMCARBON – Buzău – influențează direct activitatea firmei oferind același tip de produse, fiind o firmă producătoare de filtre de ulei.

TEHNOMET – Timișoara – influențează direct activitatea firme, având ca si obiect principal de activitate producția macaralelor de geam.

METALURGICA – Reghin – influențează direct fiind specializată in producția de cricuri și pompe.

Avantajele S.C. UAMT S.A., față de concurenți:

Practicarea unor prețuri mai convenabile și mai atractive decât cele ale concurenței.

Societatea cormercială UAMT S.A., are un plus față de concurenți deoarece este principalul furnizor pentru fabricanții autohtoni, de automobile pentru o serie de produse din gama de fabricație.

Odată cu intrarea pe piața românească a grupului Renault și cu definirea strategiei de viitor, a acestuia, compania s-a angajat în tratative cu acești noi concurenți pentru a nu pierde piața internă.

Este cea mai longevivă companie din România, care a produs și care produce în continuare produse și piese pentru autoturisme.

Cel mai mare avantaj al companiei este faptul că aceasta produce o gamă largă de produse și piese față de concurență, având mai multă experiență pe piață.

4.6. Principalii furnizori (pe tipuri de materii prime cu specificarea ponderii în totalul cheltuielilor cu materialul aprovizionat).

5. CAPACITATEA TEHNICĂ ACTUALĂ

5.1. Descrierea sumară a procesului/ fluxului tehnologic actual, a activităților necesare realizării produselor/ serviciilor.

Activitatea societății este axată pe producerea și comercializarea pieselor și subansamblelor pentru mijloace de transport, pieselor turnate din aliaje neferoase, pieselor injectate din mase plastice, pieselor vulcanizate din cauciuc.

Dotarea tehnică a societății o situează in domeniul unităților cu profil de mecanica fină. In societate se utilizează in special următoarele categorii de procedee tehnologice:

– prelucrări mecanice prin așchiere (strunjire, frezare, găurire, rectificare plană și rotundă) pe magini

clasice si CNC ;

– prelucrări prin presaj la rece;

– injectare piese din mase plastice (polietilene, poliacetali, poliamide, inclusiv armate cu fibre de sticlă

etc.) cu greutate de până la I,2kg;

– vopsire prin procesul de cataforeză;

– acoperiri electrochimice (zincare, nichelare, cromare, cromare neagră, etc.).

– sudarea metalelor (electrică, autogenă, sudarea tablelor in puncte, sudarea in atmosfera protectiva

CO2,cu sau fara roboți manipulatori);

– tratamente termice;

– prelucrări prin electroeroziune (cu electrod masiv și cu fir);

– asamblare produse;

Principalele produse ale societății sunt :

– repere stantate;

– repere protejate anticoroziv prin acoperire electrochimica ;

– componente auto;

– SDV-uri;

– piese de schimb auto.

5.2. Regimul de lucru actual (nr. zile/an, nr. schimburi/zi, nr. ore/schimb).

Personalul aflat in conducere și TESA lucrează 8 ore din 24, iar muncitorii și coordonatorii lor pot să lucreze 8 ore din 24 în trei schimburi.

5.3. Date tehnice cu privire la principalele mijloacele fixe care sunt utilizate nemijlocit la realizarea produselor/serviciilor, aflate în proprietatea agentului economic:

6. DESCRIEREA PROIECTULUI DE INVESTIȚII .

6.1. Proiectul de investiție

Scopul proiectului de investiții:

Modernizarea SC UAMT SA Oradea prin dotarea cu echipamente și instalațlii înalt tehnologizate și extinderea atât pe piața internă cât și pe cea externă.

Creerea unor noi locuri de muncă.

Obiectul Contractului îl reprezintă acordarea finanțării nerambursabile de către AM POS CCE pentru implementarea Proiectului nr. 11.03.002 având codul SMIS 38504, intitulat: ,,Modernizarea SC UAMT SA Oradea prin dotarea cu echipamente gi instalații înalt tehnologizate".

Finanțarea nerambursabilă acordată constituie ajutor de stat.

Beneficiarului i se va acorda finanțarea nerambursabilă in termenii și condițiile stabilite in prezentul contract și anexele acestuia, pe care beneficiarul declară că le cunoaște și le acceptă.

Perioada de implementare a proiectului este de 12 luni și reprezintă intervalul de timp în care beneficiarul trebuie să finalizeze toate activitățile proiectului.

Contractul rămâne in vigoare timp de 5 ani de la data inchiderii oficiale. Pe lânga investiția in aparatură S.C. UAMT S.A. a achiziționat si un spațiu in comuna Holod pentru a-și putea dezvolta sfera de producție.

Monitorizarea și controlul privind implementarea proiectului sunt realizate de către AM POS CCE.

Valoarea totală a proiectului care face obiectul finanțării nerambursabile este 25.906.390 lei, din care:

a) valoare totală eligibilă in sumă de: 19.847.250 lei;

b) valoare neeligibilă in sumă de: 6.059.140 lei;

Graficul de realizare a proiectului de investiție.

6.2. Planul de finanțare

– mii lei –

Sursele proprii ( 15.982.765 ) provin din veniturile realizate pâna la data aprobării contractului de finanțare, iar restul de ( 9.923.625 ) provin din fonduri nerambursabile.

6.3. Produsele/ serviciile noi (aferente investiției)

Denumirea produsului :

6.4. Piața

Noile utilaje au rolul de a facilita si a lărgi sfera de producție. De asemenea se vor creea noi locuri de munca, iar profitul va crește considerabil.

Aceste noi servicii se adresează societăților comerciale cu care colaborează S.C. UAMT S.A. în scopul vânzărilor pieselor pentru autoturisme.

Clienți potențiali interni și / sau externi, pe grupe de produse / servicii.

Clienții cu care S.C. UAMT S.A. colaboreaza și cu care va colabora in continuare pentru vânzarea produselor finite sunt următorii :

– SC Automobile Pitești

– Valeo Franța

– Daewoo Automobile

– Aro Câmpulung

Principalii concurenți interni și / sau externi, pe grupe de produse / servicii noi.

Principalii concurenți care ofera aproximativ aceeași gama de produse sunt :

ROMCARBON – Buzău – influențează direct activitatea firmei oferind același tip de produse, fiind o firmă producătoare de filtre de ulei.

TEHNOMET – Timișoara – influențează direct activitatea firme, având ca si obiect principal de activitate producția macaralelor de geam.

METALURGICA – Reghin – influențează direct fiind specializată in producția de cricuri și pompe.

Punctele forte de care dispune S.C. UAMT S.A. față de concurenți sunt urmatoarele:

Vechime de peste 50 de ani pe piața vânzarilor de piese pentru autoturisme.

S.C. UAMT S.A. cuprinde toate produsele pe care concurenții le oferă fiecare in parte, clienții preferând sa achiziționeze toate produsele dint-un loc decât sa ia fiecare produs de la alt furnizor.

Prețurile sunt mai accesabile pentru clienții externi, aceștia preferând sa iși achiziționeze produsele finite din România.

Tehnologia în care s-a investit este de ultimă generație și permite un flux de producție mai ridicat.

Punctele slabe pe care le are S.C. UAMT S.A. fața de concurenți sunt:

-Unii concurenți au prețurile mai scăzute din cauza faptului ca nu dețin o gamă atât de largă de produse.

7. STRATEGIA DE MARKETING

7.1. Strategia de preț.

Practicarea unor prețuri atractive la produsele comercilaizate.

Acordarea unor reduceri de preț periodice în funcție de mai multe criterii :

clienți fideli – cu o vechime de peste 10 ani

comenzi mari cu valori ce depășesc 100.000 RON

companiile care au încheiat contract de exculisivitate cu S.C. UAMT S.A. pentru achiziția de piese auto pe o perioadă de minim 5 ani, primesc periodic reduceri sub forma bonurilor de reducere care se pot utiliza la comenzile următoare.

7.2. Strategia de promovare pentru noile produse / servicii.

Promovarea serviciilor oferite publicului se realizează prin campanii publicitare, agenții de publicitate și în special prin practicarea unor politici eficiente care susțin cumpărarea repetată și atrage clienți conștienți de preț și menținerea echilibrului dintre cerere și ofertă.

8. GRAFICUL CERERILOR DE RAMBURSARE:

Plata finală pe baza ultimei cereri de rambursare va fi de minimum 20% din valoarea finanțată din fonduri publice, conform contractului de finanțare și se va efectua numai dacăvor fi indepliniteurmătoarele condiții:

a. se dovedește obținerea performanțelor tehnice și economice prevăzute în studiul de fezabilitate și acceptate în urma selecției proiectului, demonstrate prin realizarea punerii în funcțiune a acestuia, efectuarea testului de performanțe, realizarea recepției finale sau, după caz, realizarea recepției la finalizarea lucrărilor și preluarea de către personalul de exploatare, fiecare dintre acestea dovedite prin mijloacele de probă necesare;

b. obținerea unui raport de audit final independent favorabil;

c. se dovedește indeplinirea indicatorilor de realizare asumați prin Contract;

d. ultima cerere de rambursare este depusă inainte de expirarea perioadei de implementare conform graficului de rambursare, cu excepția cazurilor în care contractul de achiziție prevede un termen de plată de maximum 90 zile de la data facturării, situație în care ultima cerere de rambursare poate să fie depusă cel târziu în termen de 30 zile după expirarea perioadei de implementare;

e. prefinanțarea acordată a fost integral recuperată, dacă e cazul.

8.1. Descrierea sumară a procesului / fluxului tehnologic nou, a ansamblului activităților necesare realizării produselor / serviciilor.

Procesul de producție a rămas același.

8.2. Regimul de lucru al noilor capacități.

Noii muncitori și supraveghetorii acestora vor munci în 3 schimburi 8 ore din 24, iar personalul de la resurse umane și conducerea vor lucra 8 ore din 24 intr-un singur schimb .

9. PERSONALUL

9.1.Numărul și proveniența personalului suplimentar.

Datorită investiției se vor creea aproximativ 65 de locuri noi de muncă.

9.2. Calificarea forței de muncă, program de pregătire a forței de muncă aferente proiectului .

S.C. UAMT S.A. organizează cursuri de pregătire și instruire a noilor angajați la sediul firmei pe str. Uzinelor, nr. 8 aproximativ 6 luni, fiindu-le asigurat transportul, angajații fiind din comuna Holod, urmând sa fie detașați ulterior în comuna Holod.

Firma are introdus în sistemul de politici proprii egalitatea de șanse și dreptul la munca atât femeilor cât și bărbaților, atât persoanelor vârstnice, apte de munca, cât și persoanelor tinere, oferindu-le șansa de a capata noi cunoștințe și de a dobândi experiență.

Mai mult, SC UAMT SA, s-a angajat să respecte toate prevederile legale în domeniu prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate și înregistrat la Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Sociala Bihor sub nr. 58/06.06.2003, valabil 10 ani.

9.3. Numărul și structura personalului după implementarea proiectului:

Personalul TESA va fi defalcat pe funcții (producție, economic, marketing, comercial etc.)

Echipa de conducere

Structura personalului tehnic

Structura personalului muncitor

10. UTILAJE ACHIZIȚIONATE ȘI UTILITĂȚI :

10.1. Furnizorii de materii prime necesare derulării proiectului de investiție (pe tipuri de materii prime) și specificarea condițiilor de aprovizionare.

10.2. Modul de asigurare cu utilități (energie, apa, abur etc.). Estimarea cantităților necesare și a costurilor aferente.

Cheltuielile cu utilitățile nu suferă modificări semnificative, deoarece deoarece va crește si producția, în cocluzie va crește si profitul.

10.3. Descrierea stadiului de implementare a proiectului în conformitate cu calendarul activităților prevazut în Contractul de finanțare:

10.4. Specificați stadiul achizițiilor conform calendarului stabilit în Contractul de finantare / Notificari ulterioare semnarii CF:

10.5. Indicatori:

Indicatori de proiect conform Contractului de finantare:

11. INFLUENȚE ASUPRA MEDIULUI:

La nivelul activităților curente ale companiei noastre, orice achiziție de echipament de producție are în vedere pe langă caracteristicile tehnice si următoarele elemente ce țin de dezvoltarea durabilă:

– orice echipament achiziționat trebuie să aibă un consum energetic mai mic decat unul similar deja existent în cadrul firmei;

– orice echipament achiziționat trebuie să aibă consumuri de materii prime mai reduse decât cel înlocuit sau dacă este un echipament dintr-o categorie inexistentă în cadrul firmei până acum, să fie însoțit de soluții tehnice sau de softuri programare ce includ optimizarea consumurilor;

– achizițiile actuale si viitoare sunt fundamentate astfel încât să nu implice modificarea condițiilor existente de autorizare din punct de vedere al legislatiei de mediu;

Aceste principii si preocupari sunt respectate și in cadrul proiectului „MODERNIZAREA SC „UAMT” SA ORADEA PRIN DOTAREA CU ECHIPAMENTE ȘI INSTALAȚII ÎNALT TEHNOLOGIZATE„ după cum urmează:

-prin achiziționarea mașinilor de încercare a meteriilor prime. Folosirea mașinilor conduce la îndepartarea materiei prime neconforme ceea ce elimină în totalitate rebuturile determinate de calitatea acestei, cu influențe pozitive inclusiv asupra consumurilor energetice – nu se consumă energie pentru prelucrarea unei materii prime neconforme;

-verificarea produselor finite are de asemnea și scopul de a reduce consmurile de energie a clienților noștrii, îndepartând riscul furnizarii unor produse neconforme;

12. CALCULUL ȘI ANALIZA PRINCIPALILOR INDICATORI.

Concluzii

Din punct de vedere al producției, o investiție are un impact asupra derulării proceselor productive, asupra capacității de producție, asupra productivității muncii etc.

Cu privire la gestiunea resurselor umane, proiectul care s-a făcut este de o anumita importanță astfel încât s-au produs efecte asupra gestiunii efectivului de salariați, asupra calificării acestora, asupra condițiilor de muncă și asupra organizarii muncii.

În sfarsit, gestiunea administrativă și logistică a intreprinderii este afectata în mod pozitiv de noile investiții care au modificat circuitul fluxurilor fizice și al fluxurilor informaționale.

Noul proiect de investiții a întărit poziția întreprinderii între producătorii aceluiași produs.

Proiectul a trebuit să fie convergent cu relațiile stabilite de întreprindere cu partenerii exteriori (furnizori, clienți, concurenți, puterea publică). Așadar, el a trebuit sa fie compatibil cu structura internă a întreprinderii.

Politica de investiții s-a sprijinit pe criterii si metode complexe de evaluare a proiectelor.

Concluziile evaluării financiare nu decid singure cu privire la investițiile întreprinderii în viitor, dar furnizează indicații de referință care vor putea fi confruntate cu alte indicații calitative sau cantitative, emise de alți specialiști din întreprindere.

În final aș dori să precizez ca investițiile care s-au produs in cadrul S.C. UAMT S.A. au fost foarte benefice atât pentru personalul existent, acesta beneficiind de un mediu de lucru mult mai calitativ, cat și din prisma faptului ca s-au creat noi locuri de munca. Din punct de vedere al producției se vor vedea rezultate benefice asupra societății pentru ca aceasta beneficiază datorită investiției de noi utilaje înalt tehologizate.

Bibliografie:

Cistelecan, Lazăr, Economia, eficiența și finanțarea investițiilor, Editura Economică, București, 2002

Filip, Gheorghe (coord), Finanțe, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001

Lupu, Nicolae, Investiții, Editura Moldova, Bacãu, 2003

Prisacariu, Măria, Stoica, Ovidiu, Dornescu, Valeriu, Piețe de capital și tranzacții bursiere, Editura Sedcom Libris, Iași, 2005

Stancu, Ion, Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București, 1997

Vasilescu, Ion, Românu, Ion (coord), Dicționar de investiții, Editura Lumina Lex, București, 2003

Zaiț, Dumitru, Evaluarea și gestiunea investițiilor directe, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003

I. Stancu, Finanțe, Editura economică, București 1996.

M. Toma, F. Alexandru, Finanțe și gestiune financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București 1998.

I.Purcaru, Matematici financiare, Ed. Economică, București 1992.

http://www.uamt.ro/raport/politici%20si%20note%20aferente%20situatiilor%20financiare%20anuale%20individuale%20la%2031_dec_2013.pdf data 16.06.2014

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_37585/Ajutoare-de-stat-pentru-subventionarea-investitiilor-realizate-de-intreprinderi-mari-si-IMM-uri-Ce-variante-de-finantari-ai-la-dispozitie.html , data 26.06.2014

Bibliografie:

Cistelecan, Lazăr, Economia, eficiența și finanțarea investițiilor, Editura Economică, București, 2002

Filip, Gheorghe (coord), Finanțe, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001

Lupu, Nicolae, Investiții, Editura Moldova, Bacãu, 2003

Prisacariu, Măria, Stoica, Ovidiu, Dornescu, Valeriu, Piețe de capital și tranzacții bursiere, Editura Sedcom Libris, Iași, 2005

Stancu, Ion, Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București, 1997

Vasilescu, Ion, Românu, Ion (coord), Dicționar de investiții, Editura Lumina Lex, București, 2003

Zaiț, Dumitru, Evaluarea și gestiunea investițiilor directe, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003

I. Stancu, Finanțe, Editura economică, București 1996.

M. Toma, F. Alexandru, Finanțe și gestiune financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București 1998.

I.Purcaru, Matematici financiare, Ed. Economică, București 1992.

http://www.uamt.ro/raport/politici%20si%20note%20aferente%20situatiilor%20financiare%20anuale%20individuale%20la%2031_dec_2013.pdf data 16.06.2014

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_37585/Ajutoare-de-stat-pentru-subventionarea-investitiilor-realizate-de-intreprinderi-mari-si-IMM-uri-Ce-variante-de-finantari-ai-la-dispozitie.html , data 26.06.2014