Teoria Clusterelor Industriale

Capitolul IV

TEORIA CLUSTERELOR INDUSTRIALE

4.1 Introducere

Înainte de anii '70 teoriile localizării au fost în atenția cercetătorilor fiind intens studiate și cunoscând o dezvoltare rapidă, în funcție de aspectele vizate la un moment dat de principalele școli de gândire și de reprezentanții acestora.

După această perioadă interesul atribuit localizării scade considerabil, chiar dacă nu de tot, însă focusul este îndreptat către dezvoltarea regională și către fenomenele specifice acesteia, punctul de pornire fiind apariția unor noi aspecte care au dus la apariția unor concepte noi: clusterele industriale, clusterele regionle, aglomerările spațiale etc. ( Chinitz B., 1961, Vernon R., 1962, Lichtenberg F.R., 1987).

În timp ce teoriile clasice și neoclasice ale dezvoltării regionale aveau în vizor ca factori de producție de bază capitalul uman și cel fizic, oferind drept explicații pentru optarea pentru anumite locații industriale: costurile de transport, structura pieței, posibilitățile de producție, competiția și informațiile etc., noua teorie a creșterii se concentrează pe capacitatea de acumulare de cunoștințe în procesul de creare a randamentelor de scară tot mai mari. Însă, se pare că cele mai multe activități industriale se orientează spre o grupare în spațiu, iar comportamentele de localizare conduc spre clustere industriale sau economii de aglomerare, definite ca economii de scară cu locații specifice.

4.2 Studierea clusterelor industriale

4.3 Teoria clusterelor după M Porter

M. Porter (1947) este cel care a studiat competitivitatea și avantajele competitive la nivel de firmă și de regiune, dar și competiția între firme și regiuni.

Definiția dată de Porter clusterelor susține că acestea sunt ” concentrări geografice de instituții și companii interconectate, dintr-un anumit domeniu. Clusterele înglobează un grup de industrii înrudite și alte entități importante din punct de vedere al concurenței. Acestea includ, spre exemplu, furnizori de input-uri specializate, precum componente, mașini și servicii, sau furnizori de infrastructură specializată. De asemenea, clusterele de multe ori se extind în aval către canale de distribuție și clienți și lateral către producători de bunuri complementare și către industrii asociate prin calificări, tehnologii sau input-uri comune. În sfârșit, multe clustere includ instituții guvernamentale și de alte tipuri – universități, agenții de standardizare, think tank-uri, furnizori de instruire profesională și patronate – care asigură o instruire specializată, educație, informație, cercetare și suport tehnic.” (Porter M. , 1998).

Limitele unui cluster sunt definite prin legăturile și complementaritatea dintre industrii și instituții care au cea mai mare importanță pentru competiție. Deși de cele mai multe ori clusterele se încadrează în granițele politice, acestea pot adeseori depăși frontiere între țări sau națiuni.

Clusterele promovează atât competiția, cât și cooperarea, deoarece fără o concurență puternică un cluster poate eșua, iar prin cooperare sunt incluse companiile din industriile înrudite și instituțiile locale, astfel aceste două acțiuni opuse și interconexe au loc în dimensiuni diferite între actori diferiți.

Se poate spune că, clusterele reprezintă noi forme de organizare spațială între piețele identice / asemănătoare ca valoare și ierarhii pe de o parte pe și o integrare vericală pe de alta. Astfel, un cluster este o variantă alternativă de organizare a lanțului valoric.

Acesta a emis următoarele ipoteze ale unui sistem strategic regional:

– prezența unor avantaje competitive;

– prezența a cinci forțe specifice: amenințarea noilor competitori, amenințarea produselor/serviciilor de substituție, puterea de negociere a furnizorilor, a clienților, rivalitatea competitorilor);

– existența unor grupuri fundamentale / strategice și a unor canale valorice;

– strategii de cost, de produse, acces la piață etc.

Variantele teoriei s-au concentrat pe clusterul determinat de prezența competențelor economice la nivel regional (diamantul lui Porter).

Principalele critici sunt determinate de schimbarea fundamentală a condițiilor economice față de perioada când modelul a fost realizat.

În prezent, se consideră că trebuie incluse și alte forțe care influențează localizarea afacerilor:

digitalizarea,

globalizarea

dereglementările.

4.4 Teoria geografiei economice

4.5 Modelul auto-organizator al clusterelor industriale

4.6

Cercetarea cluster-elor industriale deschide porțile unei largi arii de cerectare. Termenul cluster a fost folosit în termeni geografici pentru a denumi atât părți ale unei singure economii urbane, cât și grupuri de economii învecinate. Noua geografie economică, de exemplu, leagă apariția clusterelor de tendința activităților economice de a se concentra mai mult în zonele metropolitate

decît structuri difuze ale economiilor naționale (vezi Brakman ). Geografii economici de școală

veche preferă să utilizeze termenul când se referă la roiuri de activități economice de același

profil dintr-o localitate sau localități învecinate. Unii, mai extremi, pot chiar contura granițe

pentru a deosebi cluster-ele de ale forme de aglomerații industriale. Acest capitol v-a tata cluster-

ele din punctul de vedere clasic al geografiei economice. În timp ce noile teorii economice au

jucat un rol important în a convinge factorii de decizie că politica intreprinderilor trebuie sa

conțină și o dimensiune spațială, susținătorii de vază au recunoscut că metodele lro sunt încă prea

abstracte pentru a fi puse în practică. După cum a spus un celebru geograf econimic, aceasta

ramură a economiei este încă în ”faza de testare a zborului a fraților Wright ” (Fujita citat în

Stelder 2002). Pe de altă parte, conceptul de cluster a școlii vechi de geografie economică a fost

promovat pe larg și a avut po mare influență în politicile economice locale. Și, întradevăr,

încurajarea apariției cluster-elor business în sensul concentrării într-un singur loc a industriilor

specializate pe același domeniu a fost una dintre cele mai bune idei aparute înainte de anul 2000

în domeniul dezvoltării economice locale.(Martin si Sunley 2003). În acest sens, agențiile

publice au depus eforturi pentru a crește gradul de conștientizare a existenței cluster-elor de

afaceri și de a crea proiecte industriale bazate pe calitatea demembru a unui cluster.

Motivele popularității cluster-elor în rândul inițiatorilor de politici economice pot fi multiple,

unele dintre ele au fost identificate in Capitolul I. Trei ditre ele merită menționate deoarece sunt

tratate in acest capitol. În primul rând cluster-ele de intreprinderi se supun influiențelor locale

deoarece se suprapun peste comunități geografice concentrate. În al doilea rând, cluster-ele sunt

prezentate ca un mod de a apăra economiile locale împotriva efectelor globalizării. Ele sunt

prezentate ca niște entităși care ”încorporează” intreprinderile și reduc tendința de a recurge la

practici de competitive dăunătoare cum ar fi cele bazate pe reducerea costurilor, practici din care

rezultă relocarea afacerilor (Hudson 1999). În al treilea rând, apărătorii cluster-elor promit un

echilibru optim între presiunea competiției și oprtunitățile provenite din cooperare. Într-adevăr,

par condiții perfecte pentru creștere economică:

O concentare evidentă de concurenți încurajează căutarea noilor căi de a fi cometitivi. Pot

fi descoperite oportunități de nișă trecute cu vederea de alții. Accesul facil la furnizori și

parteneri oferă flexibilitatea de configura lanțul valoric într-o mulțime de moduri. Rezultă

o formă pozitivă de concurență atunci când clienților li se lărgesc opțiunile și sunt serviți în

cel mai eficient mod.

(Porter 2000 pg 265-266)

Opusă acestui optimism este dovada că ele nu au impactul necesar asupra performașelor ăn

domeniul afacerilor (Malmberg, Beaudry si Breschi, Braunerhjelm și Johansson, Cingano) sau că

au un rol semnificativ doar pentru firmele independente (Beardsell și Hendersn) sau încurajează

doar startul companiilor nu și supraviețuirea lor. De asemenea, multe dintre eforturile agențiilor

publice de a îmbunătptți creșterea economică locală prin intermediul cluster-elor au dat greș.

Economiile aglomerate oferă mecanisme care pot crea avantaje, dar este important să existe

metode de diferențiere a cluster-elor de afaceri și a informa asupra potențialului lor de a menține

avantajul cometitiv.

Tendințe în curentul de localizare industrială

Au existat dou situații în localizarea industrială și specializarea regionala care au avut urmări

vizibile pentru formarea cluster-elor.

În cazul Statelor Unite ale Americii s-a observat un declin intre 1860 și 1890 apoi o creștere

considerabilă și din nou o aplatizare în perioada interbelică din 1930 până în 1987 (limita datelor

analizate). Rezultatul a fost că regiunile erau mai puțin specializate la sfârșitul secolului decât în

1860. Pe lângă diversitatea structurilor economice regionale, industriile au devenit mai dispersate

decât la origini. Aceste tendințe au fost interpertate în favoarea teoriei conform căreia geografia

activităților economice este dirijată în funcție de utilizarea resurselor căutarea economiilor de

scară mare. Disponibilitatea resurselor a devenit mai puțin importantă pemtru localizarea

industriilor. Mărimea medie a unei fabrici (masurată în funcție de numărul de angajați) a ajuns la

apogeu țn anii 1930 sau 1940, iar scăderile ce au urmat au asistat la dispersia activității.

Pe termen lung, orice avantaj dat de amplasarea în apropierea unei firme asemănătoare pare a

avea o influiență nesemnificativă asupra distribuirii activității. În cazul în care cunoștințele

tehnice se ”revarsă” de la o firmă la alta aflată în apropiere, ne-am putea aștepta ca industriile

dependente într-o masura mai mare de cunoștințe să aibă o predilecție mai mare spre aglomerare

decât cele care nu se bazează pe cunoțtințe la fel de mult. Kim (1995) nu identifică unastfel de

impact. De-a lungul timpului majoritatea industriilor au înregistrat o creștere a proporției

angajaților din afara activității de producție și o creștere a cheltuielilor cu cercetarea și

dezvoltarea. Acest lucru nu a fost asociat cu concentrarea sau specializarea regională. Analizând

industria contemporană, activitățile catalogate drept high tech tind sa fie mai dispersate decât

cele low tech.

Distribuția materialelor utilizate în industriile de prelucrare ilustreaza cum a evoluat modul de

amplasare. Imițial, lemnul a fost principala materie primă utilizată și se găsea pe tot teritoriul

Statelor Unite.Au început să crească piețele de desfacere, utilizarea fierului și a oțelului. Prețul

transportului șia operațiilor logistice au încurajat amplasarea industriilor în apropierea acestor

input-uri. Drept urmare activitățile industriale au tins să se concentreze și a început să crească

gradul de specializare regională. Recent lemnul și oțelul au fost substituite cu metale ușoare,

mase plastice, placaj, aliaje. Diversificarea surselor și costurile mici de transport au permis

industriilor să se disperseze, iar, drept rezultat, specializarea regională a intrat în declin.

Perspectivele pro cluster a localizării industriale tind să se bazeze p eteza specializării flexibile. Conform acestei teze, activitatea economică a intrat într-o era de instabilitate a piețelor și schimbărilor tehnologice galopante

Rețelele: privire de ansamblu asupra bibliografiei

Rețelele au o contribuție semnificativă în procesele de învățare, creează contexul pentru inovație, facilitează răspândirea cunoștințelor și schimbul de informații dintre firmele mici și cele mari, și, în același timp, asigură infrastructura socială pentru accelerarea inovației industriale. Studiile au dovedit rolul și importanța rețelelor în diverse contexte economice. (Murphy, 2003, p. 176)

Începând din anii '30, conceptul de rețele a ocupat un loc important în diverse domenii de cercetare, cum sunt antropologia, psihologia, sociologia și biologia moleculară. În domeniul comportamentului organizațional, Roethlisberger și Dickson (1939) au descris și au accentuat importanța rețelelor informale din organizații, iar analiza rețelelor a devenit disciplină academică în urma eforturilor susținute ale lui Harrison White din anii '70(). Rețelele sociale sunte definite ca „un ansamblu de noduri (de ex. persoane, organizații) conectate printr-un set de relații sociale (de ex. prietenie, transfer de fonduri, apartența la aceeași clasă)”.()

În ultimele două decade, rețelele au fost studiate tot mai intens în economie și în domeniile înrudite (de ex. studii regionale etc), așa cum au evidențiat și Smith­Doerr și Powell (2003). La sfârșitul anilor '80, ca urmare a teoriei flexible specialisation, Piore și Sabel (1984), rețelele au fost cuprinse în diferite definiții ale comasării industriale. De exemplu, în 1988, Scott a definit zona industrială ca:

Un conglomerat (de producători) care se coalizează din rețelele de tranzacții reciproce ce se formează pe măsură ce diviziunea socială a muncii se adâncește și anumite grupuri de producători ajung să aibă interacțiuni reciproce multilaterale.

În același ton, Camagni (1991) a definit mediul inovator (innovative milieu) ca „set sau rețea complexă de relații sociale, în special informale, dintr­o zonă geografică, (…), care cresc capacitatea locală de inovare printr-un proces de învățare colectiv și sinergetic”.Integrarea firmelor în rețelele locale a fost deseori considerată un mod bun de a reduce cheltuielile, pentru că rețelele construiesc între firme relații bazate pe încredere (Granovetter, 1985). Datorită apropierii geografice, firmele din clustere și zone industriale fac deseori parte din rețele locale de business, definite ca “set integrat relații economice și noneconomice care au loc în interiorul, între și în afara firmelor”(). Rețelele business(business networks) sunt importante și pentru că facilitează răspândirea informației. Motivul pentru care răspândirea informației este des întâlnită este faptul că o mare parte a informațiilor schimbate de firme are o componentă tacită, care se transmite informal, prin interacțiuni față în față.

Specialiștii în geografie economică și clustere tind să considere relevantă densitatea rețelelor(), deși deocamdată au fost efectuate doar analize sumare aspura modului în care tipuri diferite de rețele – în ceea ce privește conținutul și mai ales structura lor – influențează apariția clusterelor de succes. Aceasta se datorează în mare parte faptului că înțelegerea efectelor pe care diferite rețele le au asupra performanței este un exercițiu dificil, aspect care ar putea necesita o schimbare a metodei de analiză. ()

În ultimii ani, cercetările în domeniu au avansat. Analiza rețelelor sociale (social network analysis) () a fost folosită pentru a studia dacă poziția structurală a fimelor în diverse tipuri de rețele intra­cluster le afectează performanța (). Cercetătorii au încercat să afle dacă firmele cu poziții centrale în rețelele intra­cluster ating performanțe mai ridicate.

… Rețelele business, rețele de cunoștințe și dezvoltare economică

… Obiectivul nostru nu este să aflăm dacă o firmă are performanțe mai bune decât o alta luând în considerare poziția sa în structură, ci dacă prezența unei legături între oricare două firme din cluster afectează probabilitatea ca aceste firme să aibă performanțe mai bune. Nu facem asta pentru a identifica factorii ce duc la creșterea performanței celor două firme, ci pentru a compara impactul pe care cele două rețele îl au în acest proces.

Studiem (1) astfel care dintre cele două rețele influențează cel mai mult performanța firmelor și, mai important,

(2) dacă alimentează procese de dezvoltare regulată (sau neregulată) în cadrul clusterului.

… Giuliani a studiat trei clustere de vinicultori (wine clusters) .. am comparat caracteristicile structurale ale celor două tipuri de rețele: rețeaua business și rețeaua de cunoștințe. Prima este definită ca un set de relații stablite de firmele dintr­un cluster când interacționează în probleme legate de business. În opinia lui Giuliani, “crearea rețelelor business se bazează pe coexistența relațiilor sociale, instituționale și de piață, care apar aproape mecanic în contexul unui cluster”(). Astfel de interacțiuni care duc la formarea rețelelor business sunt schimbul de informații și servicii, apartenența la același consorțiu, întâlnirile la evenimentele locale din industrie; toate implică interacțiuni personale și directe pe teme ca, de exemplu, activitățile de producție ale firmelor, piața locală a forței de muncă, piețe internaționale șamd. Interacțiuni de business apar și atunci când două firme își împrumută reciproc mașini sau unelte pentru producție, ori când tehnologii angajați se întâlnesc și discută despre acestea, când firmele cumpără unele de la altele struguri sau vin în cantități mari, și chiar când antreprenorii pun împreună bazele unei rețele enoturistice, adică turism oenologic, în zonă.

Rețeaua de cunoștințe este definită ca o rețea care leagă fimele prin transferul informației și al inovației, cu scopul de a rezolva probleme tehnice complexe. Rețeaua de cunoștințe se bazează pe transferul de informații dintre firme, transfer ce apare informal în cazul rezolvării de probleme și este încurajat de comunitatea locală de tehnicieni și antreprenori.

Giuliani relevă faptul că rețeaua business și cea de cunoștințe sunt diferite din punct de vedere structural.

Diferența rezidă în faptul că rețelele business sunt generalizate și conectează în mod egal aproape toate firmele unui cluster, iar rețelele de cunoștințe sunt mai selective, nu doar pentru că sunt mai puțin compacte, ci și pentru că legăturile sunt inegal distribuie în rețea. …

Giuliani interpretează diferețele observate. Forma rețelei business depinde de serendipitatea prin care aceste tipuri de legături se formează în clustere. Acestea sunt locuri în care firmele activează în același domeniu și sunt apropiate geografic, prin urmare antreprenorii și angajații fac parte dintr­un spațiu social compact () care favorizează legăturile bazate pe încredere. Astfel, relațiile business sunt favorizate de apropierea socială, geografică și structurală a firmelor din cluster (). Acest lucru sugerează ideea că interacțiunile locale neplanificate și generalizate configurează rețeaua business – așa cum spun și …(). Malmberg afirmă că „interacțiunile locale nu sunt doar nestructurate și neplanificate, dar și relativ extinse și dispersate, uneori nedorite, iar deseori par să fie lipsite de beneficii imediate”. Saxenian descrie conversațiile informale dintre inginerii din Silicon Valley ca fiind comune, generale.()

Considerarea interacțiunilor business ca fiind generalizate și nu directe înseamnă să acceptăm natura selectivă a rețelelor de cunoștințe. Economia progresivă reprezintă un mediu natural în care să interpretăm aceste rezultate.

În primul rând creează backgroundul teoretic care explică de ce firmele sunt diferite (). În al doilea rând raportează rolul consecvenței și al diversității firmelor la procesul de acceptare a inovației și la cel al distribuirii informației.() Capacitățile interne ale firmelor sunt diferite și procesele de învățare sunt specifice, așa cum „realizările tehnologice din trecut le influențează pe cele viitoare prin caracterul specific al cunoștințelor pe care aduc” () . Aceste diferențe influențează felul în care inovațiile se dispersează într­o economie. Așa cum afirma Dosi:

O abordare completă a studiilor asupra inovației și răspândirii ei ar duce la concluzia că deseori firmele care adoptă informația au capacitatăți tehnice diferite, dar și că unele firme care ar putea adopta noua informație nu o fac pentru că nu dispun de potențial tehnic și organizațional. Pe scurt, le lipsesc abilitățile necesare, cunoștințele interne sau abilitățile manageriale.

Se sugerează astfel că modul de transmitere a inovației este influențat de „natura și distribuția asimetriilor tehnologice dintre firme” () și, prin urmare, capacitățile lor de a absorbi și de a pune în practică anumite tehnologii () sunt diferite. Giuliani descoperă că procesul de formare a rețelelor de cunoștințe în cele trei clustere analizate se bazează pe intensitatea relativă a bazei de cunoștințe a firmelor din clustere.

Anume, studiul relevă că firmele cu bază solidă de cunoștințe sunt percepute de celelalte firme din cluster ca lideri tehnologici în zonă, fapt ce le pune în poziția de surse de recomandări și informații mai des decât pe firmele cu o bază slabă de cunoștințe. () Mai mult, firmele cu o bază solidă de cunoștințe au o capacitate de absorbție mai mare și sunt predispuse să caute informații în exterior, pentru că știu că vor avea beneficii de pe urma lor. Aceste firme sunt alese cu predilecție de firmele din cluster de care nu le desparte o prea mare „distanță cognitivă” care să inhibe comunicarea. () O consecință a acestui fapt este că firmele cu baze de cunoștințe asemănătoare schimbă informații mai intens decât cele cu baze slabe. Din punct de vedere economic, firmele cu baze solide de cunoștințe sunt mai stimulate să transfere informații către alte organizații cu baze de cunoștințe la fel de avansate pentru că pot primi înapoi informații la fel de valoroase. Reciprocitatea este răsplata pentru informațiile schimbate.

Prin urmare, caracteristicile structurale ale rețelelor business și de cunoștințe variază tocmai pentru că sunt bazate pe argumente fundamentale diferite. Având în vedere aceste diferențe, ne întrebăm care dintre cele două rețele afectează probabilitatea ca firmele din cluster să aibă performanțe asemănătoare. Întrebarea este relevantă (vezi tabelul 12.1). La prima vedere, putem afirma că dacă rețeaua business ar fi un canal puternic pentru distribuția beneficiilor la nivel local (de ex. răspândirea de informații), acestea s­ar răspândi în mod general în cluster, oferind firmelor din el șanse egale în a­și îmbunătăți performanța. Un astfel de mecanism ar putea micșora diferențele dintre performanțele fimelor unui cluster, accelerând procesele unei dezvoltări economice uniforme la nivel local, crescând în același timp diferențele dintre ele și firmele din alte zone geografice (în concordanță cu afirmația conform căreia firmele care fac parte din clustere se dezvoltă mai mult și au performanțe mai bune decât firmele izolate). Prin contrast, am putea spune că dacă rețeaua de cunoștințe ar fi un canal care să îmbunătățească inovația, de exemplu, beneficiile transferului de informație s­ar propaga în mod selectiv în cluster, perpetuând diferențele care apar în performanța firmelor. În acest caz, succesul clusterului ar fi mai degrabă dat de un număr mic de firme și nu de întreaga comunitate. Acestea fiind spuse, apariția clusterelor de succes ar depinde de comportamentul individual al firmelor – în concordanță cu gândirea progresivă.