Sursele de Finantare a Transnationalei

Definirea termenilor

În abordarea subiectului nostru vom începe prin a defini termenul de societatea transnațională și termenul de întreprindere natională.

De-a lungul timpului, în literatura de specialitatea, au existat o mulțime de controverse în ceea ce privește definirea societății transnaționale, existând un număr mare de definiiții, multe dintre acestea fiind contradictorii.

De foarte multe ori in lucrările de specialitate termenul de societate transnațională este asociat cu cel de companie multinațională.

Profesorul Eugeniu Cațaveică este de părere că există deosebiri între societatea transnațională și compania multinațională, o societate transnațională fiind întotdeauna și o companie multinațională, dar nu toate compnaiile multinaționale fiind și transnaționale.

În argumentarea punctului său de vedere profesorul explică faptul că este multinanțională o companie care are reprezentanțe în mai multe state, comercializând bunuri sau servicii în acele state, de regulă, adaptate conform tipului de cultură, societate și uzanțe ale țării în care sunt furnizate.

Spre deosebire de societățile transnaționale, companiile multinaționale au sediul principal bine stabilit și cunoscut.

Societățiile transnaționale, cu toate că similar celor naționale comercializează bunuri și prestează servicii în mai multe state, nu sunt supuse unei legislații unice, cum ar fi a statului unde este înregistrat sediul central.

Profesorul Vlad Mihai Dorel vine cu un punct de vedere diferit față de cel al profesorului Eugeniu Cațaveică, considerând că între termenul de companie multinațională și societate transnațională nu există decât o diferență de ordin ligvistic, temenul de companie multinațională fiind folosit cu precădere de către autorii anglo-saxoni.

Autori precum Bartlett și Goshal sunt de părere că între o comapnie multinațională și o societate transnațională există și alte diferențe în afară de cele de ordin lingvistic considerând faptul că o companie multinațională are o puternică bază locală, depinzând de diferitele legislații naționale, pe când o societate transnațională realizează activități dispersate în unități autonome și specializate cu competențe globale și know how propriu.

Cea mai cunoscută definiție dată societății transnaționale este cea dată de John Dunning, și anume “o firmă care se angajează în investiții străine directe și care deține și controleazâ activități creatoare de valoare în mai mult de o țară”

Cercetătorii britanici Neil Hood și Stephen Young consideră că , pentru a fi demnă de numele său, corporația transnațională trebuie să aibă subsidiare în 5-6 țări și să înregistreze o pondere minimă de 25% a activelor deținute în străinătate în total active.

Ultimul punct de vedere luat în considerare cu privire la difinirea societății transnationale aparține lui Alan C. Shapiro care definește corporația transnațională ca fiind „o companie angajată în producerea și vânzarea de bunuri și servicii în mai mult de o țară, fiind formată, în general, dintr-o firmă-mamă localizată în țara de origine și din 5 în 6 filiale în străinătate (în țările gazdă) având, de obicei, un grad ridicat de interacțiune strategică între componentele sale”.

În ceea ce privește întreprinderea națională, legea României o definește ca fiind veriga organizatorică a economiei naționale care realizează unirea factorilor de producție (capital și muncă) în scopul producerii și desfacerii de bunuri economice (produse, lucrări, servicii, informații) în funcție de cerințele pieței, pentru obținerea de profit.

Întreprinderea în sensul dat de noul Cod civil, desemnează o activitate organizată sistematic, având caracter permanent, autonom, care implică riscul asumat de către una sau mai multe personae care desfășoară astfel activitate și care are ca obiect producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii.

Trăsăturile și valorile societăților transnaționale

Expansiunea societăților transnationale este o realitate economică simțită tot mai profund la nivel mondial, ele reprezentând una dintre principalele forțe ale globalizării vieții economice.

În ultima vreme asistăm la supremația societăților transnaționale. Astfel de societăți controlează în fapt toate aspectele legate de finanțare, cercetare-dezvoltare, producție, marketing, management etc., toate acestea fiind coordonate global, peste puterile și, uneori, peste interesele statului național.

Principalele trăsături distinctive ale societăților transnaționale sunt de natură economică și juridică, identificând următoarele trăsături:

capitalul lor este național sau multinațional;

au o structură internațională distinctă, care le deosebește de vechile monopoluri;

își extind activitățile de producție și comercializare pe mai multe piețe, printr-o strategie globală, bazată pe studii aprofundate, aduse la zi în mod permanent;

nu se află sub incidența unor anumite legi naționale, datorită structurării și funcționării concomitente în mai multe țări;

litigiile ce pot să apară nu sunt în competența instanțelor naționale, ci, a unor instanțe speciale.

Munteanu C. și Alexandra H. identifică în lucrarea lor două trasături majore ale corporației transnaționale și anume:

organizează, coordonează și controlează activități multiple creatoare de valoare și generatoare de venituri dincolo de granița națională;

internalizează piețele mondiale pentru produsele intermediare ce rezultă din aceste activități.

Aceștia sunt de părere că ceea ce individualizează în mod cert transnaționala de celelalte entități este faptul că ea se angajează atât în producție, cât și în tranzacțiile comerciale transrontaliere.

În literatura economică, s-a apreciat că, „societatea transnațională este o entitate economică compusă dintr-o firmă-mamă și filiale în mai multe țări care este caracterizată de internaționalizarea producției, se bazează pe un bazin internațional de resurse umane, materiale si financiare, și promovează la scară globală un anumit set de valori proprii.” Astfel, societatea se caracterizează prin internaționalizarea producției si prin existența de resurse umane, materiale si financiare la nivel internațional.

Valorile unei societăți transnaționale sunt:

• sistemul de management;

• grija fata de mediu;

• implicarea în viata comunității;

• marca sau brand-ul;

• sistemul de producție;

• inovarea;

• angajații;

• tradiția;

• adaptarea la cultura locala;

• sistemul de distribuție;

• campaniile publicitare.

Sursele de finantare a transnationalei

În practica internațională STN-urile apelează la două categorii de resurse principale, pentru finanțarea proiectelor lor de investiții:

resurse ce provin din mediul intern al firmei;

resurse ce provin din mediul extern al firmei.

Sursele interne de finanțare a societăților transnaționale

La constituirea capitalului noii entități vizate de proiectul de investiții cea mai mare pondere în totalul surselor interne de finanțare a STN-urilor o are participarea societății-mamă.

Transnaționala recurge la împrumuturi în numerar, ce apar sub forma fondurilor mobilizate pe termen scurt la nivelul firmei-mamă sau al filialelor, în cazul în care realizează economii de cost față de contractarea de credite bancare pe termen scurt.

Pentru o întelegere mai clară a clasificării surselor interne de finanțare a societății transnaționale, în figura1 vom prezenta o schematizare a acesteia.

Sursa: Finanțe transnaționale: Decizia financiară în corporația modernă p. 695.

Modul în care se derulează procesul de finanțare din surse interne a proiectelor de investiții străine directe ale SNT-urilor este strâns legat de modul în care evoluează organizazarea funcției financiare în cadrul acestui tip de agent economic.

Trebuie menționat faptul că de-a lungul ultimelor decenii piețele financiare internaționale( bancare si de capital), au suferit numeroase modificări.

Centralizarea operațiunilor de trezorerie reprezintă principala manifestare a creșterii complexității și gradului de sofisticare a funcției financiare. Alături de această modificare a funcției financiare amintim unele dintre cele mai importante modificări cum ar fi:

creșterea variabilității cursului de schimb și a ratelor de schimb;

modificarea costurilor de tranzacționare pe care pe care le-au cunoscut departamentele financiare ale transnaționalelor în anii 70 și 80

trecerea după 1973 la sistemul cursurilor de schimb fluctuante;

creșterea varietății produselor de management al riscului valutar;

creșterea semnificației informațiilor valutare, precum și a rolului de consultanta și de legătură jucat de departamentul financiar;

de reglementarea plăților financiare mondiale și crearea și dezvoltarea unor noi instrumente financiare;

modificările produse în costul tranzacțiilor financiare de-a lungul ultimelor decenii;

creșterea sferei de cuprindere a tranzacțiilor financiare interne ale corporației datorită sofisticării tranzacțiilor de trezorerie și ameliorării tehnologiei informatice din anii 80.

Modificările produse în cadrul piețele financiare internaționale s-au combinat cu creșterea gradului de internaționalizare a afacerilor, oferind astfel un cadru propice pentru dezvoltarea de noi competențe ale funcției financiare. Afirmarea funcțiilor financiare sofisticate în multe transnaționale a consolidat rolul trezoreriei ca și coordonator și în unele cazuri, furnizor al serviciilor financiare prestate în interiorul grupului transnațional. Atenția s-a focalizat prin urmare asupra nevoii unui management pro-activ al obținerii de fonduri și servicii financiare din exteriorul firmei.

Împrumuturile intra-grup pot fi utilizate atât ca sursă de finanțare pentru compania transnațională, cât și ca instrument de transfer internațional al fondurilor financiare.

Cele mai des utilizate tipuri de împrumuturi intra-grup sunt:

împrumuturile directe: reprezintă extensii directe ale creditului de la compania – mamă la filială sau de la o filială la alta. Acest tip de credit este unicul din cele intra – grup care nu implică un intermediar;

împrumuturile ”back-to-back”: sunt folosite pentru a finanța filiale localizate în țări cu rate mari de dobândă sau cu piețe de capital care impun restricții, în special atunci când există pericolul controlului valutar sau când sunt aplicate cote de impozit pe remiteri diferite la împrumuturile de la o instituție financiară față de remiterile către compania – mamă;

împrumuturile paralele: reprezintă o metodă de a repatria eficient fonduri blocate, de a ocoli restricțiile privind circulația fondurilor, de a evita schimbul valutar la rate cu primă pentru investițiile în străinătate, de a finanța filialele din străinătate fără a implica un risc valutar suplimentar sau de a obține o finanțare într-o monedă străină la rate atractive;

ajustările privind dividendele: dividendele reprezintă cel mai important mijloc de transfer al fondurilor de la filialele din străinătate la compania – mamă. În cadrul deciziilor cu privire la remiterile de dividende către filiale, corporațiile transnaționale iau în considerare următorii factori: necesitățile de finanțare, disponibilitatea fondurilor, costul fondurilor, controlul remiterilor, riscul valutar, impozitele, efectele asupra situațiilor financiare și rata de plata a dividendelor la societate – mamă.

Decizia de finanțare prin intermediul împrumutului sau prin intermediul capitalului propriu este luată la nivelul societății-mamă în conformitate cu interesul grupului de societăți relaționate în ansamblu.

Sursele externe de finanțare

Chiar dacă finanțarea proiectelor investiționale din sursele interne ale corporației transnaționale, a căpătat o importanță deosebită după anii 90, acest lucru nu înseamnă decât diminuarea relativă a importanței finanțării prin surse externe ale transnaționalei. Finanțarea proiectelor de investiții străine directe prin fonduri atrase de la surse externe corporației a rămas principala modalitate de finanțare la care apelează operatorii globali.

Filialele companiilor transnaționale se pot finanța prin fonduri obținute fie de pe piața internă de capital a statului-gazdă, fie prin apel direct la finanțarea externă (credite bancare și/sau împrumuturi obligatare).

Analizând sursele de finanțare externe ale companiei transnaționale din puctul de vedere al specialiștilor (Costea Munteanu, Alexandra Horobeț ) vom identifica mai multe clasificări ale acestora.

Pentru o înțelegere mai clară a clasificării surselor externe de finanțare a STN-urilor, în Figura 2, am realizat o schematizare a acesteia.

Astfel în funcție de termenul de scadență, sursele externe de finanțare a companiilor transnaționale se împart în:

surse externe de finanțare pe termen scurt;

surse externe de finanțare pe termen mediu și lung

În funcție de proveniența surselor de finanțare externe distingem:

piețe bancare;

piețe de titluri de valoare

În funcție de ansamblul reglementărilor ce guvernează derularea operațiunilor pe o anumită piață și relațiile ce se stabilesc între participanții la aceste operațiuni se poate vorbi de:

piețe naționale;

piețe internaționale

Sursele externe de finanțare pe termen scurt accesate de compania transnațională (de regulă, pentru finanțarea nevoilor curente) sunt variate, dar cea mai întâlnită metodă este contractarea de împrumuturi pe termen scurt de pe europiața bancară. Piețele bancare naționale sunt solicitate într-o măsură mai mică în vederea finanțării necesităților curente, deoarece capitalul pus la dispoziție de băncile naționale este limitat la utilizări locale.

În ultimii ani, companiile transnaționale folosesc ca sursă de finanțare pe termen scurt piața eurotitlurilor de credit (Euronote Market), lansând emisiuni pe termen scurt și euroefecte de comerț. Eurotitlurile de credit pe termen scurt au o dobândă bazată pe LIBOR și scadențe de 1, 3 sau 6 luni.

Sursele externe de finanțare pe termen mediu și lung includ eurocreditele acordate pe termen lung, emisiunile de obligațiuni străine, emisiunile de acțiuni străine, emisiunile de euroobligațiuni, emisiunile de euroacțiuni ș.a.

Corporațiile transnaționale mai pot utiliza pentru procurarea fondurilor necesare și modalități speciale de finanțare: swap-ul de dobânzi și valute, swap-ul pe datoria externă și leasing-ul internațional.

Opțiunea companiei transnaționale pentru sursele interne sau externe de finanțare este influențată de numeroasele caracteristici ale mediului economic internațional:

– aspectele de natură fiscală din țările pe teritoriul cărora operează companiile transnaționale. Astfel, facilitățile fiscale pentru profitul reinvestit poate determina compania transnațională să opteze pentru utilizarea resursele interne pentru finanțarea investițiilor;

– acordarea de subvenții guvernamentale în țările de implantare. Astfel, subvenționarea dobânzilor pentru creditele contractate în scopul realizării unor investiții în anumite sectoare de activitate determină compania transnațională să opteze pentru utilizarea resursele externe pentru finanțarea investițiilor;

– exercitarea influenței guvernamentale sau chiar inferența guvernamentală directă cu piețele de capital și piețele bancare;

– intervenția guvernamentală asupra cursului de schimb și asupra transferului fondurilor financiare pe piețele financiare off-shore ș.a.

Sursa: Finanțe transnaționale: Decizia financiară în corporația modernă p. 699

Managementul STN-urilor

Dezvoltându-și “capabilitățile transnaționale”, corporația modernă s-a implicat întru-un mediu de operare financiar, politic și economic tot mai complex. La rândul saău acest lucru a condus la apariția unor problematizări de management financiar complet nou, specifice numai operatorului transnațional, pe de-o parte, dar și la creșterea gradului de complexitate in mai multe zone convenționale ale managementului financiar tradițional (intern) pe de altă parte.

De ce este diferit managementul transnaționalelor?

Gestionarea unei societăți transnaționale este o provocare foarte diferită de gestionare a unei firme cu operațiuni exclusiv interne. În timp ce o firmă internă se angajează să producă pe piața ei de origine, în mare măsură familiară (ce poate implica, de asemenea, exportul către alte țări), STN funcționează în multe medii geografice și culturale diferite.

De exemplu, fiecare mediu național în care își desfășoară activitatea o STN va avea propria identitate culturală (și, în multe cazuri, lingvistică), propriile gusturi si alte caracteristici intrinseci referitoare în principal la structura juridică și sistemul politic. Pentru a avea succes pe o scară globală, STN va trebui să se adapteze cu atenție la fiecare , fiind în același timp conștient de strategiei sale globale. În general, deciziile privind direcție strategică TNC se face în sediul coroporație (de obicei sediul din țara sa de origine). Astfel de decizii se vor pune în aplicare în cadrul STN de către managerii (numiți) ai filialelor din străinătate.

Cu toate acestea, deciziile operaționale afectează gestionarea activităților individulae de zi cu zi ale filialelor – cum ar fi cele referitoare la gestionarea resurselor umane și de producție locale, sau chiar natura strategiilor de competitivitate pe termne scurt, pe piețele externe specific, care sunt în general luate la nivelul filialelor.

Confruntarea cu diferite medii competitive pot solicita strategii manageriale foarte diferite. De exemplu, lanțul de cafea Costa confruntă nu numai concurența cafenelelor locale dar și a altor reitaileri globali, cum ar fi Starbucks și Nero pe diferite piețe externe pe care operează.

Organizarea managementului financiar în cadrul STN-urilor

Principalele probleme legate de managementul financiar internațional al corporației transnaționale în contextul piețelor reale (de bunuri și servicii) și al piețelor financiare, le vom prezenta în Figura 3.

Putem observa faptul că, decizia investițională este sursa fundamentală de valoare și în cadrul STN, ea fiind în centrul atenției Consiliului de Administrație al societății-mamă, a echipei manageriale și a personalului operațional. Investiția directă în stăinătate are drep scop cerearea de valoare prin cuplarea realizată între avantajele unice ale entității transnaționale în ceea ce privește, să zicem, proiectarea produsului, tehnologia de producție sau strategia de marketing, pe de-o parte, și avantajele specifice ale spațiilor de implantare, pe de altă parte.

Un alt lucru ce reiese din Figura 3, este faptul că, decizia investițională se susține printr-o serie de alte decizii de MFI. Acesta face ca decizia de a investi să fie optimă și reprezintă in același timp mijloacele de protecție și consolidare a valorii create. Astfel se poate explica de ce personalul cu calificare financiară din cadrul grupului transnațional, mai excat top managerul de finanțe, managerii financiari, precum și personalul departamentelor financiare, este implicat imlicat în toate acele zone ce țin de deciziile de MFI. Managerul financiar (numit și trezorier) și vicepreședintele de finanțe (denumit uneori director financiar) pot fi priviți ca fiind “personalul de mijloc”, care face legătura între piețele reale de bunuri, servicii, forță de muncă, etc., pe de o parte și piețele financiare, pe de altă parte.

Srusa: Finanțe transnaționale: Decizia financiară în corporația modernă p. 198.

Departamentul financiar

Într-o transnațională, personalul cu atribuții financiare îndeplinește două tipuri de roluri aflate în interdependență, respectiv un rol pur financiar și un rol de furnizor de informații și de legătură

Rolul pur financiar, are în vedere faptul că personalul financiar este cel care se ocupă de satisfacerea nevoilor anticipate dar și a celor neașteptate ale firmei pentru serviciile de natură financiară, precum și de riscul financiar la care este expusă firma- toate cirsumscrise obiectivelor strategice ale transnaționalei.

Rolul de furnizor de informație și de legătură se referă șa atribuțiile și funcțiile personalului financiar în ceea ce privește furnizarea de informații și asigurarea legăturii cu membrii Consiliului de Administrație, precum și activitatea de mediere între managerii de divizii și filiale și ceilalți manageri operaționali.

Într-o firmă transnațională, personalul financiar trebuie să fie capabil să vorbească atât limbajul piețelor financiare, cât și pe cel al afacerilor “reale” ale firmei, dacă se dorește ca acest personal să-și joace cu success rolurile de furnizare de informații și de legătură.

Organizarea funcției financiare

În practică, într-o transnațională, funcția financiară și managementul financiar constau în activități prestate de diverse grupuri de personal cu atribuții legate de finanțele corporației, activități ce acoperă o plajă largă de decizii financiare, de contabilitate și de politică fiscală. În mod uzual, managerul financiar conduce și este încadrat într-o echipă de angajați care este subordpnată și care raportează, alături de echipa condusă de contabilul șef, în fața top-managerului de finanțe,

În figura 1.4 este ilustrat modul de organizare a funcției financiare într-o mare corporație transnațională tipică.

Sursa: Mihaela Herciu, Management financiar internațional p. 42.

Expansiunea STN-urilor în practică

Prin trăsăturile sale, o STN are drept cuvânt de ordine-expansiunea. Ea tinde să se dezvolte atât în lungime cât și în adâncime. Corporațile transnaționale au demonstrat că au capacitatea să “transgreseze” frontierele naționale, având drept scop final să devină firme globale, care să producă bunuri globale.

Principalele motivații expansioniste ale STN-urilor identificate de profesorul Paul Bogdan-Zamfir sunt următoarele:

asigurarea accesului la o piață de peste 100 de milioane;

servirea aceastei piețe cu produse la preț accesibil, la o calitate care nu afectează marca și reputația companiei mamă;

achiziționarea de active cu profit sigur;

relocarea activităților de consum intensiv de forță de muncă și a altor resurse care sunt mai ieftine decât în țara de origine;

mai multe standarde laxe pentru o perioadă de timp în domeniul protecției mediului;

stimulentele oferite de guvernele țării gazdă;

combaterea concurenței

În abordarea lui Duning pot fi identificate patru mari tipuri de activități ale corporaților transnaționale, în funcție de motivația de investire care le determină, la care se adaugă un al cincelea tip, mai eterogen, în care sunt incluse motivații de investire ce nu se încadrează în primele patru:

ISD aflate în căutare de resurse;

ISD aflate în căutare de piețe;

ISD aflate în căutare de eficiență

ISD aflate în căutare de active strategice;

Alte tipuri de investiții străine directe.

O înteprindere ajunsă la stadiul de a-și extinde activităile în afara țării de origine, realizează o serie de funcții specifice și anume:

cercetare, dezvoltare tehnologică, marketing;

logistică internă (manipulări de materiale, stocuri, antrepozite, transport de materii prime, relații cu furnizorii);

producția (părți componente ale produsului, ansamblare, întreținere);

logistică externă (preluarea comenzilor, expediție);

comercializare și vânzare (publicitate, prezentare, organizarea vânzării);

Tipuri de strategii de expansiune

În paralel cu schimbarea diferitelor motivații de expansiune, se constată evoluția strategiilor de integrare corporativă. Accentuarea procesului de formare a pieței globale și a sistemului de producție global a condus la redefinirea regulilor jocului și la implementarea unor noi strategii de integrare corporativă. În funcție de prevalența tendințelor de autonomie sau de integrare, s-au materializat și diferitele tipuri sau forme de strategii expansioniste ale corporațiilor.

Tipologia strategiilor de expansiune ale STN-urilor este diversificată în raport cu diferite criterii sau combinații ale lor. Michale Porter menționează două astfel de criterii și anume: localizarea activităților (concentrată sau dispersată) și gradul lor de coordonare (redus sau puternic). Prin combinarea acestor două criterii, Porter construiește o matrice ce descrie patru strategii: strategia internațională, strategia multinațională, strategia globală simplă și strategia globală complexă.

O a treia dimensiune, absentă în modelul lui Porter, o aduc în discuție Krifa și Heran: dimensiunea competitivă. Ei introduc și alți parametrii majori pentru definirea unei strategii și anume: tipul produselor fabricate, al cerințelor pieței, al tehnologiilor și serviciilor aferente produselor, piețele geografice și sursele principale de avantaj competitiv și tipul concurenței. Astfel, numărul strategiilor definite de Porter se poate reduce la trei: strategia internațională, strategia multinațională și strategia globală.

Pe de altă parte, utilizând criteriile presiunii de adaptare la condițiile locale și presiunii economice, Hill identifică patru tipuri de strategii de bază pe care companiile le utilizează pentru a opera în mediul internațional: strategia internațională, strategia multinațională, strategia globală și strategia transnațională.

În cele ce urmează vom prezenta pe scurt cele patru tipuri de strategii: intrenațională, multinațională, globală și transnațională.

Strategia internațională

Companiile care urmăresc acest tip de strategie se bazează pe exporturi și/sau încheierea de contracte de licență cu companii situate pe piețele externe. Aceste companii comercializează în străinătate aceleași produse ca cele pe care le vând pe piața internă, fapt ce le permite să prelungească durata de viață a unui produs.

Abordarea unei astfel de strategii este eficientă în condițiile în care o companie dispune de un avantaj competitiv care lipsește concurenților locali.

În cazul în care firma se confruntă cu presiuni ridicate de scădere a costurilor și de adaptare locală, atunci p astfel de strategie este total ineficientă.

Strategia multinațională

Companiile care urmăresc acest tip de strategie se orientează către o adaptare majoră la condițiile mediului de afaceri local și la preferințele de consum din țara-gazdă. Spre deosebire de firmele ce adoptă strategia internațională, ele realizează o ajustare considerabilă atât a ofertei de produse, cât și a strategiei de marketing în funcție de condițiile existente pe principalele piețe unde acestea operează.

Companiile ce urmăresc strategia multinațională nu se află în poziția de a obține valoare din efectele curbei de experiență și ale economiilor de localizare, confruntându-se cu costuri operaționale foarte ridicate.

Strategia globală

În adoptarea acestei strategii, firmele urmăresc creșterea profitabilității folosindu-se de reducerile de cost, rezultate din efectele curbei de experiență și din economiile de localizare. Orice manager trebuie să ia în calcul două aspecte fundamentale pentru succesul dezvoltării unei strategii globale:

Primul aspect se referă la situația industriei în care activează firma;

Al doilea aspect este legat de structura internă a firmei.

Strategia transnațională

Christopher Bartlett și Sumantra Ghoshal argumentează că pentru a supraviețui în condițiile competitive ale mediului global de afaceri, firmele sunt nevoite să exploateze economiile de cost bazate pe curba de experiență și economiile de localizare, să realizeze transferul competențelor distinctive intra-firmă și trebuie să facă aceste lucruri acordând atenție, în același timp presiunilor de adaptare locală.

O astfel de strategie este eficientă atunci când firmle întâmpină presiuni ridicate de reducere a costurilor și presiuni ridicate de adaptare locală.

Denumiri figuri

1 Sursele interne de finanțare a transnaționalei

2 Sursele de finanțare a transnaționalei din mediul său extern

3 Decizia de MFI în cadrul STN

4 Organizarea managementului financiar în corporația transnațională