Surse DE Venit Datorate Bugetelor Locale

Economie

Surse DE Venit Datorate Bugetelor Locale

Byadmin ianuarie 1, 2024

SURSE DE VENIT DATORATE

BUGETELOR LOCALE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I : Dispoziții generale

Noțiunea de impozit și taxă

Clasificarea impozitelor

Așezarea și perceperea impozitelor

CAPITOUL II :Venituri Publice

2.1 Prezentarea elementelor determinante ale veniturilor publice

2.2 Evoluția istorică a impozitelor în România

2.3 Împrumutul public și datoria publică

CAPITOUL III : Surse de venit datorate bugetelor locale

3.1. Identificarea surselor de venit la bugetul local

3.1.1. Impozitul și taxa pe clădiri

3.1.2. Impozitul și taxa pe terenuri

3.1.3. Impozitul pe mijloacele de transport

3.1.4. Alte surse de venit

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Tema lucrării mele de licență se intitulează “Surse de venit datorate bugetelor locale”.

Impozitele sunt considerate, de drept și de fapt, o instituție cu caracter permanent. O zicală devenită obicei în economia de piață a țărilor dezvoltate și democratice spune un lucru care pare absurd la prima vedere: “ Nimic nu este mai durabil decât impozitul ”,impozitele reprezintând cea mai importanta și cea mai veche resursă financiară aflată la dispoziția statului.

In această lucrare mi-am propus să prezint impozitele și taxele locale ca sursă semnificativă de formare a veniturilor bugetelor, pentru faptul că ele dețin o pondere destul de mare in cadru veniturilor fiscale ale României.

Impozitul are caracter universal ca o consecință a suveranității statului asupra contribuabilului, el fiind o instituție de drept publică fără de care nu se poate concepe existența statului.

În primul capitol am prezentat: noțiunea de impozit și taxă, clasificarea impozitelor și așezarea și perceperea impozitelor.

Încă de la apriția lor, impozitele au făcut obiectul unor preocupări diferite, în primul rând în funcție de dezvoltarea economico – socială a formațiunilor statale și de atitudinea acestora față de cheltuielile publice.

Impozitele ca principală sursă de venit la bugetul de stat, au apărut odată cu statul și au cunoscut importante modificări în timp, atât din punct de vedere al conținutului cât mai ales ca formă de prelevare. Astfel, impozitul reprezintă prelevarea obligatorie, fără contra prestație și nerambursabilă, efectuată de către administrația publică pentru satisfacerea necesităților de interes general.

Taxele reprezintă sumele bănești datorate bugetului general, de catre persoanele fizice și juridice, atunci când solicită, în favoarea acestora efectuarea sau prestarea unor servicii de către anumite instituții competente ale statului. Deci, taxele reprezintă plata serviciilor și a altor activități desfășurate de organe sau instituții de stat, fără însă să existe o echivalență între cuantumul bănesc achitat și serviciile păstrate în favoarea plătitorului.

Capitolul al doilea: “Venituri publice” cuprinde: Prezentarea elementelor determinante ale veniturilor publice, Evolutia istorică a impozitelor in România si Împrumutul si datoria publică.

Capitolul al-III-lea : ,,Surse de venit datorarte bugetelor locale” cuprinde: identificarea surselor de venit la bugetul local, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, impozitul pe mijloacele de transport și alte surse de venit.

Impozitele și taxele locale constituie surse indispensabile funcțiilor și serviciilor statului. Ele constituie baza economică a funcționării statului și instituțiilor sale, deși impozitele și taxele locale nu dețin o importanța considerabila în cadrul resurselor bugetare.

Impozitele si taxele pot fi abordate din mai multe impostaze, dar in principal se constituie ca surse de venit la bugetul general al statului.

Capitolul I : Dispoziții generale

Pentru îndeplinirea sarcinilor și funcțiilor sale și pentru acoperirea unor nevoi sociale generale, statul este îndreptățit să mobilizeze importante resurse financiare publice și să efectueze cheltuieli publice.

Așa cum vom vedea pe parcursul abordarii temei, resursele au un caracter limitat, în timp ce nevoile sociale ce trebuie satisfăcute au o accentuată tendință de creștere.

Reglementarea juridică de specialitate a impozitelor si taxelor locale a evoluat in ultimii ani in concordanță cu evoluția atât a posibilităților de percepere a acestor impozite și taxe, cât și a necesitaților de venituri proprii ale bugetelor unităților administrativ teritoriale, în contextul integrării României in Uniunea Europeană.

Așa cum impozitele și taxele și ori ce alte venituri ale bugetelor asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, așa și impozitele și taxele locale se stabilesc de către consiliile locale sau județene in limitele și in codițiile legii.

Alături de alte categorii de resurse ( resurse umane, resurse valutare resurse materiale), resursele financiare au un rol important în buna organizare și funcționare a unei societăți. Acestea cuprind totalitatea mijloacelor bănești existente în societate, la un moment dat, în vederea îndeplinirii unor sarcini economice și sociale.

Existența și dezvoltarea societății omenești, presupune ca majoritatea oamenilor apți de muncă să participe la procesul de producere a bunurilor materiale sau la realizarea unor activități social culturale, educative, administrative și ele necesare progresului social.

Nevoile sociale publice, care exced fiecărui individ în parte, se pot acoperi prin conjugarea efortului colectiv al tuturor membrilor societății, iar aceștia trebuie să contribuie la formarea resurselor financiare publice.

Dimensiunea resurselor financiare publice ale unei societăți depinde de mărimea produsului intern brut, precum și de posibilitatea utilizării unor resurse financiare externe ( donații, ajutoare, împrumuturi externe etc ).

Caracterul limitat al resurselor financiare ridică problema alocării resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri publice, private și mixte. Decizia privind repartizarea resurselor între sectorul public și cel privat determină producția de bunuri publice și raportul dintre acestea și bunurile private. Un rol important în adoptarea unei astfel de decizii îl are statul, prin intermediul guvernului, care fie intervine în viața publică pentru o reglementare normală a raportului dintre cerere și ofertă, fie acționează direct în calitate de producător sau utilizator de bunuri.

Astfel, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul public și sectorul privat determină o anumită proporție între acestea. Putem considera că alocarea resurselor este optimă, dacă cerințele consumatorilor sunt satisfăcute, prin intermediul sectorului privat și al celui public.

Producția de bunuri și servicii publice este finanțată din resursele bugetare, adică, în principal, din impozitele și taxele suportate de contribuabili.

Gradul de bunăstare socială, satisfacția sau utilitatea se diminuează dacă societatea consumă fie prea multe bunuri publice, fie prea multe bunuri private și atunci se impune renunțarea la o mare cantitate de bunuri dintr- un sector, pentru a se asigura o creștere minimă în celălalt sector.

În concluzie, cererea de resurse financiare publice poate fi rezolvată prin contribuția a numeroși factori, dintre care putem menționa:

factori economici, care pot determina sporirea sau diminuarea veniturilor impozabile;

factorii demografici, pot determina creșterea numărului contribuabililor prin sporirea numărului populației active;

factorii politici și militari, pot avea ca efect majorarea producției și a veniturilor, creșterea contribuțiilor pentru asigurări sociale;

factorii monetari, și aceștia, la rândul lor, pot genera sporirea resurselor din impozite și taxe, prin creșterea prețurilor și accentuarea fenomenelor inflaționiste;

factorii sociali, presupun redistribuirea resurselor în scopul satisfacerii nevoilor de învățământ, sănătate, cultură etc;

factorii de natură financiară, se sintetizează influența celorlalți factori prin volumul cheltuielilor publice.

În concluzie, veniturile publice reprezintă obligații bănești, stabilite în mod unilateral prin legistația financiar fiscală, în sarcina persoanelor fizice și juridice care realizează sau dețin bunuri supuse impozitării.

Instrumentele financiar- fiscale, prin care statul procedează la repartizarea sarcinilor publice între membrii societății (persoane fizice și juridice), se contituie sub forma impozitelor,taxelor și altor sarcini fiscale specifice fiecărei țări și fiecărei etape istorice în parte.

Putem constata, astfel, că impozitele și taxele pot fi abordate din mai multe cazuri cum ar fi:

principala sursă de venit la bugetul statului

instrument de influențare a inflației, prin orientarea comportamentelor agenților economici și a tuturor contribuabililor privind consumurile de resurse, bunuri, servicii

modalitatea principală de alocare optimă a resurselor între sectorul public și privat

instrument de înfăptuire a echității fiscale

instrument de orientare a economiei prin obiectivele stabilite de puterea publică.

Din analiza acestor impostaze rezultă și rolul important al impozitelor și taxelor pe plan economic, social și financiar.

Rolul impozitelor pe plan economic s-a simțit mai puternic în perioada anilor 1970-1980, când statul a încercat să folosească mai mult impozitele ca mijloc de intervenție în viața economică. În funcție de cadrul legislativ adoptat, impozitele se pot manifesta ca un instrument de creștere ori de reducere a producției și consumului unui produs, de amplificare sau de reducere a comerțului exterior, de încurajare sau frânare a unei anumite activități economice. Este evident că atunci când statul percepe impozite ridicate pentru reducerea unor bunuri și mai scăzute pentru altele, persoanele fizice și juridice sunt tentate să desfășoare activități de producție pentru care să plătească statul sume bănești mai reduse.

În plan social, rolul impozitelor și taxelor se referă la faptul că, prin colectarea lor, statul poate să redistribuie o parte importantă din produsul intern brut între persoane fizice și persoane juridice.

Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă în plan financiar, ca principal mijloc de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice. Ponderea acestora în totalul resurselor financiare publice diferă de la o țară la alta, mai mare în țările dezvoltate și puțin mai redusă în țările aflate în curs de dezvoltare și mai mare în țările foarte dezvoltate.

Volumul încasărilor din impozite se poate majora prin creșterea numărului contribuabililor, extinderea bazei de impunere, majorarea cotelor de impunere, înăsprirea măsurilor de colectare la bugetul statului.

În concluzie, prin impozit înțelegem o plată bănească, obligatorie și generală, cu titlul nerambursabil efectuată de contribuabili ( persoane fizice și juridice) în favoarea bugetului public național, în cuantumul și la termenul stabililt de lege, fără a se obține o contra prestație directă și imediat din partea statului.

Din analiza definiției reies și trăsăturile principale ale impozitului:

este o plată bănească generală și rezultă din obligația care se referă la categoria de contribuabili și nu la subiecții individuali determinati

caracterul obligatoriu, rezultă din faptul că, prin lege ( inclusiv prin Constituție) s-a impus acestă sarcină tuturor persoanelor fizice și juridice care realizează venituri dintr-una sau mai multe surse sau au în proprietate bunuri impozabile.

se exprimă sub formă bănească. Acestă caracteristică se referă la faptul că impozitele nu se pot determina și încasa decât sub forma banilor, element ce le diferențiază de alte obligații necalculate în bani

nu presupune o contraprestație directă și imediată din partea statului.

În schimbul plății , impozitelor, contribuabilii nu pot solicita statului o contraprestație sau un contraserviciu imediat, de o valoare egală, apropiată sau mai mică, dar nici în zadar nu supoi determinati

caracterul obligatoriu, rezultă din faptul că, prin lege ( inclusiv prin Constituție) s-a impus acestă sarcină tuturor persoanelor fizice și juridice care realizează venituri dintr-una sau mai multe surse sau au în proprietate bunuri impozabile.

se exprimă sub formă bănească. Acestă caracteristică se referă la faptul că impozitele nu se pot determina și încasa decât sub forma banilor, element ce le diferențiază de alte obligații necalculate în bani

nu presupune o contraprestație directă și imediată din partea statului.

În schimbul plății , impozitelor, contribuabilii nu pot solicita statului o contraprestație sau un contraserviciu imediat, de o valoare egală, apropiată sau mai mică, dar nici în zadar nu suportă aceste sarcini. Astfel că, sumele concentrate la bugetul general al statului, pe calea impozitelor, de la persoane fizice și juridice, se reîntorc sub forma unor servicii și acțiunii gratuite, de care beneficiază și cei care au contribuit la formarea fondurilor bănești publice.

La rândul lui, statul este obligat, în schimbul impozitelor încasate, să asigure un cadru general favorabil desfășurării activității economice, sociale și politice în societate pentru persoanele fizice si juridice contribuabile.

Noțiunea de impozit și taxă

Impozitele,ca principală sursă de venit la bugetul de stat, au apărut odată cu acesta din urma și au cunoscut importante modificări, în timp, atat din punct de vedere al conținutului cât și ca forme de prelevare.

În economia naturală, impozitele au fost percepute mai mult în natură și, apoi, s-a extins plata în bani a acestora, în timpurile noastre, în România fiind forba de plata exclusiva in bani . Astazi, în foarte puține țări și destul de rar, se mai percep impozite în natură.

Odată cu trecerea timpului, impozitele au cunoscut o mare diversitate, atât în ceea ce privește forma, cât și conținutul, determinată de condițiile economice, sociale și politice existente. Ponderea impozitelor a fost influențată și de factorul timp și specificul condițiilor de dezvoltare ale fiecărei țări.

Efectele pe care le genereză impozitele pe plan economic, social și politic determină gruparea acestora după anumite criterii și trăsături comune.

În funcție de forma în care se percep de stat, distingem:

impozite în natură, care îmbracă forma dărilor și prestațiilor în natură.

Dările de cotitate, spre exemplu, au fost percepute în natură, în țara Românească și Moldova, până în secolul al XVI- lea, iar după această perioadă și în bani. Dintre acestea, putem exemplifica câteva, pentru a înțelege mai bine conținutul acestui impozit: dijmăritul sau darea de stupi; vinăritul sau darea de vin; tutunăritul, darea percepută pe terenurile cultivate cu tutun; goșdina sau darea de porci, zisă și vama porcilor; văcăritul, cel mai însemnat dintre impozite, era o dare în bani pe cai, vaci, boi și bivoli, pe care trebuiau să o plătescă toți cei ce posedau vite, indiferent de categoria socială din care făceau parte oieritul, numit în țara Românească și vama oilor, în Moldova, goștină de oi, era darea de oi plătită proporțional cu numărul lor;. La aceste dări, se adăugau cele de repartiție, precum și obligațiile de a presta diverse munci la cetăți, iazuri, mori, drumuri, poduri precum și cele legate de oaste și alte servicii.

Se poate lesne observa că aceste impozite au fost specifice orânduierilor sclavagistă și feudală.

impozite percepute sub formă bănească ( sau în bani)- au înlocuit, treptat, impozitele în natură, iar astăzi sunt utilizate în mod frecvent, ca urmare a extinderii relațiilor marfă- bani.

După obiectul impunerii, impozitele se clasifică în:

impozite pe venit, care se stabilesc și se percep asupra veniturilor realizate de persoanele fizice și juridice

impozite pe avere, care, la rândul lor, cuprind impozitele pe avere propriu- zisă, impozite pe circulația averii și impozite pe sporuri de avere

impozite pe consum ( care ar fi taxa pe valoarea adăugată, accize etc.)

După scopul urmărit, impozitele se clasifică în:

impozite financiare, instituite cu scopul realizării de venituri pentru stat;

impozite de ordine, percepute în vederea limitării unei acțiuni; scopul având, de această dată, un caracter nefiscal

După frecvența încasării lor distingem:

impozite permanente, care se încasează cu regularitate la bugetul statului;

impozite incidentale ( întâmplătoare), se instituie și se încasează o singură dată;

După criteriul administrării, impozitele se clasifică astfel:

impozite datorate statului federal ori statelor membre ale federației sau statului ( în cazul statelor cu structuri unitare);

impozite locale, cuvenite unitățiilor administrativ- teritoriale

După modul de percepere, impozitele pot fi grupate în:

impozite directe;

impozite indirecte

Această clasificare este întâlnită în mai toate lucrările de specialitate și uzitată de multe legislații fiscale.

Impozitele directe sunt percepute nemijlocit de la peroanele fizice și juridice pentru veniturile pe care le realizează și bunurile pe care le dețin.

La rândul lor, impozitele directe pot fi grupate în: impozite reale stabilite asupra obiectului impozabil ( bunuri imobile, produse etc) fără a se lua în considerare situația contribuabilului; impozite persoanele, se percep asupra veniturilor în strânsă legătură cu persoana impozabilă.

Impozitele indirecte, se percep în momentul vânzării unor bunuri, prestării unor servicii, executării unor lucrări, importuri sau exporturi etc.

La rândul lor, impozitele indirecte se pot grupa în: impozite sau taxe de consumație, stabilite asupra unor categorii de produse sau servicii, prin adăugarea la prețul de vânzare; monopolurile fiscale, se referă la dreptul exclusiv al statului de a produce sau vinde anumite produse; taxe vamale; alte taxe prevăzute de lege.

Taxele, alături de impozite, constituie importante surse de venit la bugetul statului.

Taxele reprezintă sumele bănești datorate bugetului general, de către persoanele fizice și juridice, atunci când solicită, în favoarea lor, efectuarea sau prestarea unor servicii de către anumite instituții competente ale statului.

Taxele reprezintă, deci, plata serviciilor și altor activități desfășurate de organe sau instituții de stat, fără, însă, să existe o echivalență între cuantumul bănesc achitat și serviciile prestate în favoarea plătitorului. Taxele nu se stabilesc în funcție de cheltuielile de întreținere a instituțiilor respective și nici nu se percep pentru toate activitățiile desfășurate de acestea.

Astfel, între taxe și impozite regăsim atat asemănări cât și deosebiri.

Asemănările dintre acestea se referă la:

instituirea în scop fiscal, în vederea colectării de resurse la bugetul statului. Din acest punct de vedere rămân cele mai importante surse de venit la bugetul statului, în vederea efectuării cheltuielilor necesare pentru funcționarea societății, în general.

vizează îndeplinirea unor nevoi publice;

sunt pârghii economico- financiare, care acționează imediat;

au, în general, o evoluție cu multe elemente comune în timp.

În același timp taxele cunosc și trăsături specifice, care le deosebesc de impozite:

subiectul plătitor este cunoscut de către autoritățile competente ale statului, din momentul solicitării prestării unui serviciu;

taxele se referă la plățile efectuate de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora în mod direct și imediat, de organe specializate ale statului;

plata efectuată are caracter de neechivalență, adică între serviciile prestate sau lucrările efectuate și cuantumul bănesc achitat nu putem vorbi de un raport de echivalență.

Clasificarea impozitelor

Impozitele directe fac parte din cea mai veche forma de impozitare.Existența și aplicarea lor o regasim mai ales începând cu primele decenii ale secolului al XX-lea, când, în locul impozitelor așezate pe obiecte materiale sau pe diferite activitați își fac apariția și impozitele stabilite pe diferite venituri ( salarii,profit,rentă) sau pe avere ( mobiliară sau imobiliară).

Introducerea impozitelor personale a determinat sporirea impunerii, prin extinderea subiecților platitori la nivelul clasei muncitoare și a funcționarilor publici.

În consecință, impozitele directe, alcătuite din impozite reale și impozite personale sunt cunoscute în timp de subiecții plătitori și au un cuantum și termene de plată bine stabilite.

Impozitele directe

Impozitele directe reprezintă forma cea mai veche de impunere. Ele s-au practicat și în timpurile precapitaliste, însă, o extindere și o diversificare mai mare au cunoscut abia în capitalism. Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal, în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute în legislația fiscală. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. Impozitele directe pot fi grupate în impozite reale și impozite personale.

Impozitele reale

De existența impozitelor reale avem informații încă din perioada Daciei.

Un principal impozit real al acestei perioade era impozitul funciar plătit pentru toate pământurile particulare. Cuantumul impozitului se stabilea pe baza declarației proprietarului, care trebuia să precizeze valoarea economică a fondului și fertilitatea sa. După cucerire Daciei de către romani,împăratul Traian a dispus efecuarea unui recensămant general al provinciei,în vedera stabilirii dărilor funciare. De la plata acestor dări erau exceptate societațile care se bucurau de ius Italicum ( Sarmisegetusa, Napoca, Apulum, Potaissa, Dierna), deoarece terenurile lor erau considerate printr-o funcție ca făcând parte din teritoriul roman.

Întemeierea statelor feudale românești, în secolul al-XIV-lea, aduce cu sine și o organizare fiscală propriu-zisă,bazată pe un sistem de obligații noi. Astfel, a fost introdus, birul în țara Românească și darea în Moldova, mai ales sub imperiul cerințelor de apărare a hotărârilor țării.

În secolele XII-XV, Apusul Europei cunoaște o dezvoltare rapidă a comerțului și meșteșugarilor, urmată, implicit, de apariția unei noi clase sociale, a negustorilor și meșteșugarilor, care prin eforturi susținute au reușit să impună adoptarea unor reguli juridice proprii, inclusiv în domeniu fiscal.

În ambele țări românești erau predominante impozitele directe, ca urmare a caracterului agrar al economiei. Repartiția dărilor se făcea, în special, ținând cont de clasa și categoria socială a contribuabililor, dar în cadrul aceleiași categorii sociale,devenită categorie fiscală, repartiția dărilor se făcea proporțional cu averea.

După crearea statului modern român, impozitele de tip real cunosc o largă răspândire și se încearcă chiar o reformare a acestora.

Astfel impozitul pe pământ era perceput pentru orice suprafață ce se putea întrebuința în mod economic, stabilit în sarcina proprietații și achitat de proprietar. Introducerea cadastrului în 1885 a constituit un pas înainte în stabilirea cât mai corectă a impozitului funciar, deoarece existau, de acum, registre în fiecare localitate în care erau trecuți contribuabilii cu bunurile lor funciare și veniturile pe care le aduceau.Masuratorile cadastrale nu au fost și nici nu sunt un scop in sine, ci de la început au servit primelor forme de impunere fiscala si au avut, înca din antichitate, drept sarcină importantă stabilirea limitelor propietatilor funciare.

Impozitul pe venitul proprietăților clădite era perceput asupra caselor de locuit, cărora, cu timpul, le-au fost asimilate toate clădirile cu caracter de stabilimente.

Impozitul mai sus menționat se percepe în două feluri:

impozit pe case, socotit dupa cuantumul chiriei.

impozitul după clase, perceput după numărul încăperilor efectiv închiriate. În cadrul acestui impozit, baza de impunere a constituit-o numărul încăperilor de locuit; în acest sens au fost stabilite zece clase și trei grade de impozit.

Astfel, în această perioadă, impozitul pe clădiri era stabilit în baza unor criterii exterioare, cum ar fi cuantumul chiriei brute, numărul încăperilor închiriate, numărul ușilor și ferestrelor, etc. Aceste criterii erau incomplete și nu puteau determina corect mărimea obiectului impozabil.

Din punct de vedere economic, epoca modernă s-a caracterizat prin dezvoltarea manufacturilor, fabricilor, comerțului, altor activitați libere și implicit, a fost urmată de creșterea numărului de contribuabili care își desfașurau activitatea în aceste domenii.

Pentru impunerea acestora, s-a introdus impozitul pe activitațile industriale, comerciale și profesiile libere.

Impozitul asupra câștigului era stabilit asupra câștigului sau veniturilor provenite din lucrul manual, din întreprinderile industriale și comerciale, din activitați ale profesiilor libere, alte ocupații ce nu erau supuse impoztului funciar, pe clădiri etc.

Acest impozit a fost organizat în patru clase:

clasa I, unde intrau următorii contribuabili: servitorii rurali, servitorii din fabrici și întreprinderi ( industriale și comerciale ) și cei aplicați în alte întreprinderi.

clasa a II-a, din care făceau parte proprietarii de pământ și case, cei care realizau venituri din capitaluri și rente.

clasa a III-a, unde erau impuși bancherii, arendași, comercianții, fabricanții și industriașii, comercianții, farmaciștii etc

clasa a IV-a, în cadrul căreia erau supuși impozitului funcționarii publici sau privați și văduvele lor, conducătorii permanenți ai întreprinderilor, cei care realizau un salariu fix..

Impozitul pe câștig era concentrat la bugetul statului în proporție de 70 % iar restul era folosit pentru acoperirea împrumuturilor de stat.

Tot în această categorie de impozit au făcut parte și impozitele asupra minelor și impozitele asupra întreprinderilor obligate la publicarea socotelilor.

Impozitul asupra minelor se percepea asupra veniturilor provenite din exploatarea minelor și din tranzacțiile industriale în legătura cu minele aflate în activitate.

Impozitul întreprinderilor obligate la publicarea socotelilor se referă la cooperative, societați de asigurare, societăți în comandită, întreprinderile pe acțiuni din țară; în general, toate întreprinderile care trebuiau să depună bilanțul (socotelile) la tribunalul comercial.

Dezvoltarea industriei și comerțului a fost urmată de dezvoltarea relațiilor de credit, a băncilor și a comerțului cu hârtii de valoare. În acest context, a apărut o categorie de persoane care se ocupa de plasarea capitalurilor bănești. Pentru impunerea acestora, au fost introduse impozitele pe capitaluri bănești. Spre exemplu, în Transilvania, acestea s-au concretizat în impozite asupra dobânzilor și rentelor, care aveau ca obiect fie dobânzile pe care debitorul le plătea pentru împrumutul luat, fie dobânzile pe care creditorul le încasa pentru capitalul dat cu împrumut, la care se adăugau rentele și dividendele.

Aceste impozite au avut un randament fiscal scăzut, deoarece nici creditorul și nici debitorul nu erau interesați în înștiințarea organelor fiscale. Impozitul asupra dobânzilor și rentelor era perceput în cote determinate și plătit de cel care dobândea venitul.

Impozitele reale mai sunt aplicate și în zilele noastre, dar prezintă dezavantajul de a nu putea cuprinde decât o parte din masa (lucruri și obiecte)impozabilă.

Impozitele personale

Trecerea de la impozitele reale la cele personale a avut loc în a doua jumătate a secolului XIX – primele decenii ale secolului XX. Întrucât impozitele indirecte erau destul de greu de suportat de cei care aveau venituri mai mici, iar cele reale nu se bazau pe criterii obiective de stabilit a naturii impozabile, s-a simțit nevoia unui sistem de impunere care să asigure impozitarea progresivă a veniturilor sau a averii, introducea minimului neimpozabil și acordarea unor înlesniri contribuabililor cu familii mai numeroase.

Sistemul impunerii personale presupune diferențierea sarcinilor fiscale, în funcție de dimensiunea veniturilor sau a averii și de situația personală a fiecărui plătitor. La rândul lor, impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit și a impozitelor pe avere.

Impozitele pe venit au fost introduse atunci când s-au diferențiat venituri realizate de categorii sociale diferite.

Subiecții impunerii pe venit sunt persoanele fizice și persoanele juridice, cu domiciliul sau rezidența într-un stat, precum și cele nerezidente, care obțin venituri din diferite surse.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se aplică cu ajutorul a doua sisteme de așezare: sistemul impunerii separate a fiecarui venit provenit dintr-o anumită sursă și sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de sursa de proveniență. Pentru stabilirea impozitului pe profit realizat de persoanele juridice , în unele țări se folosește același sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar în altele se practică un sistem distinct. Impunerea profitului realizat persoanelor juridice este determinat de organizarea acestora, ca societați de persoane de capital.

Impozitele pe avere au fost instituite în strânsă legătură cu dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile de către persoanele fizice și juridice.

În practica fiscală din mai multe țări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele forme: impozite asupra averii propriu-zise, impozite pe circulația averii și impozite pe sporul de avere.

Dată fiind diveritatea formelor pe care le-au îmbrăcat și le îmbracă impozitele în diferite state,acestea se pot grupa după diferite criterii:

1.După forma în care se percep, se disting impozite în natură și impozite în bani. Impozitele în natură, caracteristice orânduirilor trecute, îmbrăcau forma prestațiilor sau dărilor în natură. Impozitele în bani se întâlnesc în mod frecvent.

2. După obiectul impunerii, impozitele se pot grupa în impozite pe avere, impozite pe venit și impozite pe cheltuieli.

3. O deosebită importanță teoretică și practică o prezintă gruparea impozitelor în directe și indirecte.

Impozitele directe se percep direct de la persoanele fizice și juridice care, potrivit intenției legiuitorului, trebuie să suporte, la anumite termene sarcina fiscală pe baza actelor de care dispun organele fiscale privind persoanele, averea, posesiunea sau venitul fiecărui contribuabil. Impozitele indirecte nu se stabilesc direct și nominativ asupra contribuabililor, ci se așează asupra vânzării bunurilor sau prestării unor servicii. Impozitele directe existența venitului sau averii, în timp ce impozitele indirecte vizează utilizarea acestora.

4. După scopul urmărit, impozitele se grupează în impozite financiare și impozite de ordine. Primele se instituie în scopul realizării de venituri pentru stat, cele din urmă vizează limitarea unei acțiuni, atingerea unui țel având caracter nefiscal.

5. După frecvența cu care se ralizează, impozitele pot fi permanente, adică atribuirea și perceperea lor prezintă o anumită regularitate și incidentale, adică se instituie și se încasează o singură dată.

Impozitele indirecte

Impozitele indirecte se percep de la toți cei care consumă bunuri din categoria celor impuse sau beneficiază de anumite servicii, indiferent de veniturile, averea sau situația personală a acestora. Fiind perceput în cote proporționale asupra valorii mărfurilor vândute și a serviciilor prestate ( ex. TVA 24 % ) ori în sume fixe pe unitatea de măsură ( ex. Accize 200$/tona ), impozitele indirecte creează impresia falsă că ar fi suportate în aceeași măsură de toate paturile sociale, că ar asigura o repartiție echitabilă a sarcinilor fiscale. Chiar dacă cota impozitului indirect perceput la vânzarea unei anumite mărfi este mică, indiferent dacă cumpărătorul acesteia este muncitor, țăran, industriaș sau comerciant, raportat însă la întregul venit, impozitul indirect capătă un caracter regresiv. Așadar, cu cât o persoană realizează venituri mai mari, cu atât suportă pe calea impozitului pe consum, o sarcină fiscală mai mică ( și inves).

Toate impozitele directe și indirecte contribuie la scăderea nivelului de trai al populației, dar în mod diferit. Astfel, în timp ce impozitele directe duc la scăderea veniturilor nominale ale diferitelor categorii sociale, impozitele indirecte alterează puterea de cumpărare. În țările dezvoltate, de regulă, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului este mai mic decât al impozitelor directe. În țările în curs de dezvoltare, însă, ponderea impozitelor indirecte o devansează pe cea a impozitelor directe, în totalul veniturilor fiscale ale statului, din următoarele cazuri:

– slaba dezvoltare economică;

– randamentul scăzut al impozitelor pe venit și a celor pe avere;

– comoditatea și costul relativ redus al perceperii acestora ( cheltuieli modice de așezare, percepere și urmărire);

– caracterului lor mai voalat – fiind cuprinse în prețul de vânzare a bunurilor și serviciilor, nemulțumirea cumpărătorului se îndreptă asupra agentului economic și nu asupra statului, care l-a instituit.

Așezarea și perceperea impozitelor

Așezarea și perceperea impozitelor reprezintă un proces complex, care presupune efectuarea unui șir de operații succesive care presupune stabilirea obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului și perceperea impozitului.

Metode de evaluare a materiei impozabile. Stabilirea obiectului impozabil are drept scop constatarea și evaluarea materiei impozabile. Pentru ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să constate existența acestora, iar mai apoi să procedeze la evaluarea lor. Evaluarea materiei impozabile constă în determinarea dimensiunii acesteia. Ea poate fi efectuată prin două metode:

A) metoda evaluării indirecte, bazată pe prezumție;

B) metoda evaluării directe, bazată pe probe.

Metoda evaluării indirecte poate fi realizată prin trei variante:

– evaluarea pe baza unor indici exteriori ai obiectului impozabil;

– evaluarea administrativă:

– evaluarea forfetată.

Evaluarea pe baza unor indici exteriori ai obiectului impozabil poate fi efectuată numai în cazul impozitelor reale și permite determinarea mărimii obiectului impozabil ci o anumită aproximație. De exemplu, în cazul impozitului funciar, pentru stabilirea obiectului impozabil erau folosite drept criterii următoarele semne: suprafața de teren (fără a lua în considerație bonitatea sau destinația acestuia); numărul total de animale sau numărul animalelor de tracțiune din gospodărie; cantitatea de sămânță utilizată la sămănat; prețul pământului; mărimea arendei etc.

În cazul impozitului pe clădiri, semnele potrivit cărora se stabilea mărimea impozitului erau și mai diverse: numărul coșurilor de fum (Rusia); lungimea fasadei (Amsterdam); locul amplasării; mărimea chiriei etc. Această evaluare este simplă și puțin costisitoare, în schimb – arbitrară și inexactă.

Evaluarea administrativă constă în faptul că organele fiscale stabilesc mărimea materiei impozabile pe baza datelor pe care le au la dispoziție. În măsura în care contribuabilul nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o contesteze, prezentând argumentele de rigoare.

Determinarea obiectului impozabil prin evaluarea indirectă nu prezintă dificultăți, este simplă și puțin costisitoare. Însă această metodă nu permite stabilirea exactă a mărimii obiectului impozabil, ceea ce se reflectă negativ asupra echității fiscale.

Metoda evaluării directe cunoaște două variante de realizare: evaluarea pe baza declarației a unei terțe persoane și evaluarea pe baza declarației plătitorului.

Evaluarea forfetată constă în faptul că organele fiscale, cu acordul contribuabilului, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Cu toate că această metodă este mai "democratică", evident că nici în acest caz nu se poate stabili cu exactitate mărimea obiectului impozabil.

Metoda evaluării directe, poate fi realizata prin:

– evaluarea pe baza declarației a unei terțe persoane

– Evaluarea pe baza declarației plătitorului

Evaluarea pe baza declarației a unei terțe persoane constă în faptul că mărimea obiectului impozabil se stabilește pe baza declarației scrise pe care o terță persoană, care cunoaște această mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale. Astfel, de exemplu, agentul economic declară salariile pe care le-a plătit muncitorilor și funcționarilor săi, chiriașii declară chiria achitată proprietarului etc. Această modalitate elimină într-o anumită măsură tentația de a sustrage materia impozabilă de la impunere, deoarece se consideră că declarantul nu este interesat în ascunderea adevărului. Utilizarea acestei evaluări este posibilă numai in cazul impozitării anumitor venituri.

Evaluarea pe baza declarației plătitorului constă în faptul că subiectul impozitului este determinat prin lege să declare mărimea materiei impozabile. Contribuabilul este obligat să țină evidența veniturilor și cheltuielilor realizate în procesul de activitate, să întocmească raportul privind rezultatele financiare, să înainteze organelor fiscale declarația privind veniturile obținute sau averea posedată. Această modalitate de evaluare are aplicabilitate mai largă, însă se consideră că ea admite posibilități mai mari de evaziune fiscală prin prezentarea unor declarații nesincere și prin imposibilitatea organelor fiscale de a controla veridicitatea datelor prezentate.

Modalități de determinare a cuantumului impozitelor. Determinarea cuantumului impozitului se efectuează prin două metode: metoda de repartiție și metoda de cotitare .

Metoda de repartiție, care s-a practicat până în primele stadii de dezvoltare a capitalismului, constă în faptul că autoritatea fiscală, în funcție de necesitățile de resurse publice, stabilea suma globală a impozitelor ce urmau să fie încasate pe întreg teritoriul țării. Această sumă era repartizată ulterior pe unități administrative-teritoriale, care se împărțea mai departe pe contribuabili. Acest mod de stabilire a cuantumului impozitului nu are la baza sa careva justificare economică și urmare nu este potrivit principiului echității fiscale.

Metoda de cotitare, folosită pe larg în practica contemporană, constă în calcularea mărimii impozitului prin aplicarea cotelor asupra obiectului impozitului, determinat pentru fiecare plătitor în parte

Cuantumul impozitului, în acest caz, depinde de mărimea obiectului impozabil și ține cont de situația personală a plătitorului impozitului.

Vom menționa că, conform metodelor de determinare a cuantumului, impozitele se împart în impozite de repartiție și impozite de cotitare.

Procedee de percepere a impozitelor. După stabilirea mărimii impozitului, organele fiscale sunt obligate să aducă la cunoștință contribuabililor cuantumul impozitului datorat și termenele de plată ale acestuia. Următorul act este perceperea impozitelor, care este una din principalele acțiuni ale procesului de impozitare.

Metodele de percepere a impozitelor au evoluat de asemenea de-a lungul timpului reprezentând: colectarea impozitelor datorate de către unul din contribuabilii fiecărei localități; încasarea impozitelor prin intermediul concesionarilor (arendașilor); perceperea impozitelor de către aparatul specializat-fiscal- al statului.

Colectarea impozitelor datorate de către unul din contribuabilii fiecărei localități este proprie perioadei timpurii de existență a statului și se reduce la colectarea impozitelor de unul din diriguitorii comunității, care ulterior transmitea bunurile și valorile colectate unei subdiviziuni a autorității fiscale. Această metodă s-a menținut și mai târziu, însă aplicarea ei era mai îngustă, cu precădere în regiunile îndepărtate, izolate, greu accesibile, unde detașamentele fiscului ajungeau foarte rar.

Încasarea impozitelor prin intermediul concesionarilor (arendașilor) consta în faptul că autoritatea fiscală, contra unei părți din suma colectată, ceda dreptul de colectare a impozitelor unor cetățeni, deoarece profiturile acestora depindeau de încasările fiscale, este evidentă dorința lor de a exagera povara fiscală, și așa injustă din cauza metodei oi arbitrare de impozitare. Desigur, în condițiile lipsei unei evidențe certe și exacte, erau frecvente falsificările și delapidările, fapt ce conducea la o eficiență joasă a impozitelor.

Perceperea impozitelor de către aparatul specializat –fiscal- al statului înseamnă în esență că funcția de colectare a impozitelor este exercitată de un organ legal cu funcții în finanțe al administrației publice.

Încasarea impozitelor printr-un organ specializat al statului a început să fie aplicată pe larg în perioada capitalismului premonopolist, iar în prezent a devenit metoda dominantă de percepere a impozitelor și taxelor.

Perceperea impozitelor prin aparatul fiscal se realizează prin mai multe forme: direct de la plătitori; prin stopaj la sursă; prin aplicarea de timbre fiscale.

În cazul încasării impozitelor direct de la plătitori, sunt posibile două variante:

a) plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale
pentru a achita impozitul datorat statului;

b) organul fiscal are obligațiunea de a se deplasa la domiciliul
plătitorului pentru a-i solicita să achite impozitul cuvenit.

Vom menționa că, potrivit modului de încasare de la plătitor impozitele se împart în impozite portabile și impozite cherabile.

În cazul încasării impozitelor prin stopaj la sursă, impozitul se reține și se varsă la buget de către o terță persoană. De exemplu, patronii sunt obligați să rețină impozitul pe salariu datorat de angajați și să-1 verse la buget. La fel procedează băncile la plata dobânzilor titularilor de depozite de bani în cont și societățile comerciale la plata dividendelor deținătorilor de hârtii de valoare etc.

Perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale, folosită cel mai frecvent în cazul taxei de stat, constă în procurarea timbrului respectiv și prezentarea lui organului care documentează sau întreprinde acțiunea solicitată. în prezent, aria aplicării acestui mod de colectare a impozitelor se extinde, cuprinzând și alte impozite, cum ar fi accizele etc.

Procedeele moderne de așezare și percepere a impozitelor trebuie sa fie bine organizate,computerizate, automatizate pentru a crea comoditate contribuabililor și a asigura oportunitatea și plenitudinea vărsămintelor la buget.

CAPITOUL II :Venituri Publice

2.1 Prezentarea elementelor determinante ale veniturilor publice

Veniturile statului sunt ordinare și extraordinare. Cele ordinare sunt reprezentate de impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate la bugetul general consolidat. Tot din categoria veniturilor ordinare fac parte și veniturile statului din dividende, dobânzi, vânzarea de acțiuni sau active din patrimoniul privat al statului sau unităților administrativ- teritoriale, redevențe provenite din concesionarea unor bunuri aparținând domeniului public, alte venituri provenite din închirieri, asocieri cu parteneri privați, etc. Veniturile extraordinare ale statului sunt: emisiunea monetară suplimentară, împrumuturile interne și externe, inclusiv emisiunea de obligațiuni de stat și bunuri de tezaur, precum și vânzarea unei cantități din rezerva de aur a țării.

Veniturile ordinare

A.Impozitele

Definirea noțiunii de impozit

În lucrarea "Drept Financiar", Anișoara Băbălău descrie impozitele ca fiind cea mai importantă resursă financiară a statului și cea mai veche, în ordinea apariției veniturilor publice. Impozitele sunt implementate printr-un cadru legislativ care trebuie să fie cunoscut și respectat atât de organele fiscale, cât și de contribuabili.

În accepțiunea generală, impozitele reprezintă o prelevare la dispoziția statului a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil și fară contraprestație din partea statului.

Impozitele sunt instituite de către stat, dreptul acestuia de a introduce impozite exercitându-se de cele mai multe ori, prin intermediul organelor centrale ( Parlamentul), iar uneori și prin organele administrației locale de stat.

Parlamentul se pronunță în legătură cu introducerea impozitelor de importanță generală, iar organele de stat locale pot introduce anumite impozite în favoarea unităților administrativ-teritoriale. Oricare ar fi instituția care percepe impozitul, aceasta se face în virtutea autorizării legii.

În perioada modernă, impozitele sunt folosite ca instrumente de intervenție al statului în viața economică, au devenit o metodă de conducere prin care se reglează mecanismele pieței. În funcție de intenția legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca instrument de stimulare sau frânare a unor activități, de creștere ori reducere a producției sau consumului unui anumit produs. Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul redistribuie o parte importantă din produsul intern brut între clase și grupuri sociale, între persoanele fizice și cele juridice. În acest mod are loc o anumită rectificare a discrepanțelor dintre nivelurile veniturilor. Modalitățile de intervenție sunt numeroase:

practicarea unui nivel minim de venit neimpozabil;

reducerea impozitelor pe anumite bunuri de primă necesitate;

acordarea de înlesniri fiscale categoriilor defavorizate;

majorarea impozitelor pentru acele bunuri ale căror consum trebuie ținut sub control ( alcool, tutun, bunuri de lux).

Elementele impozitelor

Individualizarea fiecărui impozit în parte are deosebită importanță, atât pentru organele fiscale, cât și pentru contribuabilii în sarcina cărora se instituie. În acest scop, se folosesc următoarele elemente tehnice:

subiectul impozitului sau contribuabilul;

obiectul impozitultu;

suportatorul impozitului;

sursa impozitului;

unitatea de impunere;

asieta fiscală;

cota de impunere;

termenul de plată;

Subiectul impozitului sau contribuabilul, este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata impozitului. Totodată, în afara obligației de plată a impozitelor datorate, contribuabililor le mai revin și alte obligații ce se referă la: întocmirea anumitor evidențe specifice scrise, depunerea periodică la fisc a unor documente , declararea obiectelor impozabile și a mărimii acestora. De asemenea contribuabili au dreptul de a beneficia de facilități fiscale și de a contesta operațiile pe care le cosideră ilegale.

Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică din ale cărei venituri se suportă concret impozitul. Acest element este important în legătură cu distincția fundamentală dintre impozitele directe și indirecte. Astfel, în cazul impozitelor directe suportatorul coincide cu subiectul impozitului, pe când în cazul impozitelor indirecte subiectul impozitului îi revine doar o îndatorire formală de a plăti impozitul, căci suportarea efectivă se realizează de către persoana care cumpără produsele sau serviciile ( ex. TVA ).

Obiectul impozitului este bunul, venitul sau activitatea pentru care se datorează impozitele. În mod tradițional, acest element poartă denumirea de masă impozabilă.

Sursa impozitului, indică activitatea din care provine masa impozabilă. Astfel, vorbim despre impozit pe venit (profit, pe salariu, rentă, etc ), și impozit pe avere ( pe acțiuni, bunuri mobile și imobile, etc. ).

Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea în care se exprimă dimensiunea obiectului impozabil, adică leul în cazul veniturilor. Aceasta are fie o expresie monetară în cazul impozitelor pe venit, fie diverse expresii fizice- naturale ( metru pătrat, hectar, kg,etc.).

Asieta dă expresie modului de așezare a impozitelor și cuprinde totalitatea operațiunilor pentru identificarea subiecților impozabili, stabilirea mărimii materiei impozabile și a cuantumului impozitelor datorate statului.

Termenul de plată precizează data până la care impozitul trebuie plătit catre stat; acest termen are caracter imperativ, astfel că în cazul nerespectării sale, atrage după sine sancțiuni :sunt percepute majorări de întârziere sau se aplică unele sancțiuni sub formă de popriri de salarii, punerea sechestrului pe unele bunuri, vânzarea la licitație a bunurilor sechestrate și altele.

B. Taxele

Taxele, alături de impozite, constituie importante surse de venit la bugetul statului.

Taxele (pentru eliberarea unor documente sau autorizații, de timbru, notariale, etc.) reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora de către stat.

Cu alte cuvinte, taxele sunt încasate de la persoanele care solicită o anumită activitate din partea unor instituții ale statului sau beneficiază de servicii publice altele decât cele cu carecter productiv.

Taxele nu se stabilesc în funcție de cheltuielile de întreținere a instituțiilor respective si nici nu se percep pentru toate activitățile desfăsurate de acestea.

Taxele întrunesc majoriatea trăsăturilor specifice impozitelor, și anume: caracter obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărire în caz de neplată. Principalele deosebiri între taxă și celelalte impozite constau în faptul că taxa se percepe numai de la cetățenii care solicită organelor publice respective îndeplinirea unor prestații sau servicii. Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei activități din partea unui organ sau instituții de stat.

Spre deosebire de impozite, taxele se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, și anume:

taxele reprezintă contribuții pentru acoperirea cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane, pe când impozitele se întrebuințează pentru acoperirea cheltuielilor generale ale societății;

mărimea taxei depinde de felul și costul serviciului prestat, în timp ce cuantumul impozitului se determină în funcție de natura și volumul venitului impozabil sau a averii;

termenele de plată ale taxelor se fixează de regulă în momentul solicitării prestării serviciului, în timp ce la impozite termenele de plată se stabilesc în prealabil;

taxele reprezintă plăți făcute de persoanlele fizice sau juridice pentru servicii sau lucrări efectuate în mod direct și imediat de către stat acestora, pe când în cazul impozitului statul nu este obligat să presteze un echivalent direct sau imediat plătitorului.

La stabilirea și aplicarea taxelor se au în vedere câteva principii, și anume:

unicitatea taxării, în sensul că pe unul din același serviciu prestat unei persoane, acesta nu datorează taxă decât o singură dată; răspunderea pentru neîndeplinirea obligației de plată revine funcționarului sau persoanei încadrate de la instituția sau organul de stat respectiv și nu debitorului;

nulitatea actelor nelegal taxate;

taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează și se achită în momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate de organele sau instituțiile de stat.

Veniturile extraordinare

Veniturile publice extraordinare sunt considerate venituri la care statul apelează numai în cazuri excepționale și anume atunci când mijloacele bănești provenite din resursele curente, ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare. Veniturile extraordinare sunt reprezentate de împrumuturile interne și externe, inclusiv bunurile de tezaur și obligațiunile de stat, suplimentarea masei monetare aflate în circulație printr-o nouă emisiune monetară și vânzarea unei părți din rezervele de aur al statului.

De asemenea, în cadrul procesului de echilibrare a sistemului bugetar în ansamblul său, în cadrul operațiuni de consolidare bugetară, apar transferurile și virările de credite bugetare. Pentru bugetul care beneficiază de veniturile provenite din tansferuri și virări, acestea reprezintă veniturile extaordinare.

2.2 Evoluția istorică a impozitelor în România

În funcție de modul cum au fost percepute de către autoritățile tipurilor de stat, impozitele de-a lungul timpurilor au fost definite diferit. La definirea impozitelor un loc de seamă l-a deținut și doctrina de specialitate, în mod deosebit, începând cu secolul al XVII- lea.

În literatura de specialitate, cu privire la fiscalitate, s-au conturat diverse opinii, în care conceptual și natura juridică a impozitelor și taxelor dețin un loc central.

Alain Euzéby susține că impozitele sunt " prelevări pecuniare pretinse persoanelor fizice și morale, pe cale de autoritate, cu titlu definitive și fără contraprestație directă în vederea acoperirii cheltuielilor publice și intervenției economice și sociale a puterilor publice ".

Gaston Jéze definește impozitul " drept o prestație pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație în vederea acoperirii cheltuielilor publice ".

Ioan Condor consideră că impozitul reprezintă " plata bănească obligatorie, generală și definitivă, efectuată de persoane fizice și juridice în favoarea bugetului statului, în cuantumul și la termene precis stabilite de lege, fără obligația din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct și imediat ".

Ioan Talpoș afirmă că " impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerambursabil, a unei plăți din veniturile sau averea unei persoane fizice și/sau juridice, în vederea acoperirii unor necesități publice ".

Dan Drosu Șaguna definește impozitul ca fiind " o contribuție bănească obligatorie și cu titlu nerambursabil, datorat, conform legii, bugetului de stat de către pesoanele fizice și persoanele juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă ".

Din definițiile date se desprinde concluzia că impozitul este un venit bugetar căruia îi corespunde o serie de trăsături, potrivit cărora reprezintă o contribuție bănească obligatorie, este perceput în baza unui act de autoritate, ceea ce presupune că poate fi prelevat și prin constrângere, se datorează de către toți contribuabilii care realizează venituri și dețin bunuri supuse impozitării, că obligativității plății sale nu-i corespunde vreo contraprestație și în consecință, este nerambursabilă și că o asemenea prelevare obligatorie se exercită în interesul general al întregii societăți.

Având în vedere elementele care stau la baza definițiilor date impozitului de către autorii amintiți " impozitul reprezintă contribuții obligatorii prevăzute prin legi imperative în sarcina tuturor contribuabililor care realizează venituri și dețin bunuri supuse obligațiilor fiscale; datorate bugetului public și prelevate inclusiv prin constrângere de către autoritățile publice competente".

Încă de la apariția lor, impozitele și fiscalitatea au făcut obiectul unor preocupări diferite, în primul rând în funcție de dezvoltarea economico-socială a formațiunilor statale și de atitudinea acestora față de cheltuielile publice.

Astfel, cheltuielile publice au caracterizat republicile antice grecești și statul antic roman, având drept principale destinații organele de conducere statală, întreținerea și înzestrarea formațiunilor armate și de ordine publică, construcția și înzestrarea corăbiilor de război, construirea unor drumuri și lucrări de utilitate comunală, temple și serbări religioase, cât și serbările publice, deosebit de apreciate la acea vreme.

Întrucât, încă din perioada antică, impunerea era o prerogativă de conducere statală, acest drept revenea în exclusivitate, fie unor foruri legislative, fie unor conducători mai proeminenți.

După cucerirea Daciei de către romani, administrarea finanțelor provinciei era coordonată de către procuratorul financiar al Daciei Superioare, apoi al Daciei Apulensis, cu sediul la Sarmisegetuza. Procuratorul financiar era numit din rândurile ordinului ecvestru și se afla în subordinea legatului imperial.

În perioada Evului Mediu, prerogativa instituirii impozitelor și taxelor revenea fiecărui feudal local, cu posibilitatea acestuia de a o ceda unor nobili aflați în subordinea lor. Această cesiune avea fie caracterul unei recompense aduse nobilului suveran, fie purta forma compensării cheltuielilor unor formațiuni armate amplasate la granițe sau în alte locuri strategice. Totodată, cedarea dreptului de a încasa impozite și taxe mai avea loc și în folosul unor așezări mânăstirești.

Instituirea impozitelor a fost revoluționată prin ,,Magna Charta Libertatum” din 1915, potrivit căreia era prohibită instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. În această perioadă, se percepea un impozit pe venit, diferențiat pentru nobili, clerici și țărani. În perioada secolelor următoare s-au perceput impozite pe clădiri, pe veniturile meșteșugarilor, precum și impozite indirecte, incluse în prețurile de vânzare ale sării, cărbunilor, pieilor și altor bunuri.

Numeroase surse bibliografice atestă o bogată activitate în organizarea fiscală din statele și principatele române. Astfel, în perioada sec. XIV – XVI, în Țara Românească și Moldova, până la instaurarea regimului turco-fanariot, în calitatea sa de titular al lui dominium eminens, domnul era investit și cu atributul de a percepe dări de la locuitorii țării.

Având în vedere caracterul natural al economiei, până la prima jumătate a sec. XVI au predominat dările în natură și în muncă, ulterior fiind înlocuite, în mare parte, cu dările în bani. Dările în natură sau dijmele domnești, numite zeciuială în Țara Românească și deseatină în Moldova, se percepeau în cereale, vite, produse alimentare, pește, miere etc. Dările în bani (impozitul personal), denumite inițial dare sau dajdie, apoi bir, erau fixate și percepute în funcție de situația socială a persoanelor. Până în sec. XVI, erau scutite de aceste dări persoanele privilegiate, respectiv boierii, ulterior însă,aceste dari au fost impușe și la ei.

Impunerea fiscală avea loc prin sistemul cislei, potrivit căruia se stabilea o sumă ce se plătea de fiecare grup fiscal. Grupurile fiscale erau alcătuite după criterii economice, sociale, administrative, teritoriale sau de origine etnică.

Birul era perceput potrivit principiului răspunderii colective sau solidare. În măsura în care un membru al grupului fiscal nu putea plăti dările, răspunderea revenea întregii colectivități, începând cu rudele și vecinii. Datorită acestei fiscalități excesive, mulți țărani fugeau, luând calea bejeniei, întreaga povară rămânând, potrivit sistemului cislei, în sarcina colectivității. Dacă întregul sat ajungea să nu poată plăti suma fixată, era aservit în contul datoriei. Odată cu inaugurarea regimului otoman, povara fiscală s-a accentuat.

Sistemul fiscal cunoaște o adevărată modernizare prin repartizarea sarcinilor fiscale în funcție de factorii economici și geografici, instituirea unor grupuri fiscale identice ,generalizarea remunerării dregătoriilor.

Contribuabilii erau împărțiți în două mari categorii, bresle și birnici. În timp ce breslele se bucurau de un regim fiscal mai avantajos, țăranii liberi și clăcașii, care formau clasa birnicilor, erau supuși la plata tuturor dărilor, care constau în sume de bani, dijmărit pe stupi și porci, oierit,etc..

Prima reformă cu adevărat revoluționară a impozitării a avut loc după Revoluția Franceză din 1789, „nici un cetățean nu este dispensat de onorabila obligație de a contribui la acoperirea sarcinilor publice” însă, „condiționat de consimțământul la aceste contribuții.”

Această concepție modernă a instituirii impozitelor cu „consimțământul contribuabililor” a fost preluată, treptat, atât de doctrina finanțelor publice moderne, cât și de legislațiile celor mai multe state contemporane. În practică, această concepție liberală s-a aplicat doar în ceea ce privește competența exclusivă a parlamentelor de a institui impozite, taxe și alte venituri bugetare.

România postrevoluționară (Constituția României, Legea privind finanțele publice etc.) a statuat rolul Parlamentului, ca unică putere legiuitoare și organ de decizie în domeniul finanțelor publice, de a stabili și de a aproba, prin lege, impozitele, taxele și alte venituri ale statului. În mod excepțional, în împrejurări deosebite, competența legislativă în materie fiscală a fost delegată autorității executive, Guvernul fiind autorizat să stabilească și să modifice impozite și taxe într-un termen limitat, până la expirarea căruia reglementările respective trebuie supuse spre aprobare Parlamentului.

În perioada comunistă, au fost utilizate mai multe metode administrative, de comandă, în vederea prelevării forțate la bugetul de stat a tuturor veniturilor ce depășeau nevoile minime ale unei înteprinderi.

Potrivit dispozițiilor. art. 53 din Constituția României, „cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice.”

O limită se regăsește în aceea că sistemul legal de impunere trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale, adică să fie subordonat unui principiu de echitate care să conducă la egalitatea de șanse, fapt ce exclude orice privilegiu ori discriminare, precum și un principiu de justiție socială, care corespunde caracterului social al statului (art. 3 alin. 1 din Constituție), având în vedere necesitatea protecției categoriilor defavorizate.

Fundamental în actuala politică fiscală a României este utilizarea structurii impozitelor în scopul creșterii și stabilității economice.

Aceste concepte utilitariste, care orientează legiferarea impozitelor în sensul stimulării inițiativei particulare și a creșterii economice, sunt preluate din politica fiscală comunitară, conform interesului și necesităților practice ale formării și dezvoltării pieței comune în spațiul geografic european. Această politică urmărește, pe plan fiscal, crearea și consolidarea unei „piețe comune fiscale”, prin aplicarea unor reglementări juridice fiscale comune, prin care se pot evita orice conflicte și orice discriminări între sistemele fiscale naționale legiferate în statele membre ale Comunității Europene. În acest context, au fost parcurși o serie de pași importanți și în politica fiscală românească, cum ar fi adoptarea tarifului vamal al României la noile condiții din economia de piață, o legislație liberală în ce privește regimul vamal, impozitul pe venitul global etc., adoptarea Codului fiscal și a celui de procedură fiscală, ca acte unificatoare a întregii legislații în domeniu, cu reale tendințe de armonizare a legislației fiscale române cu cea comunitară.

Definiția și trăsăturile impozitelor.

Definiția legală a impozitului, potrivit dispozițiilor. art. 2 pct. 29 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, este aceea de „prelevare obligatorie, fără contraprestație și nerambursabilă, efectuată de către administrația publică pentru satisfacerea necesităților de interes general”.

Caracteristici esențiale ale impozitului:

a) Forma pecuniară a impozitului.

Spre deosebire de statele sclavagiste și feudale, unde impozitarea avea loc preponderent în natură (având în vedere și caracterul natural al economiei acestor state), în statele moderne și contemporane, impozitul a devenit o contribuție bănească (pecuniară).Excepțiile de la această regulă sunt rare.

Caracterul pecuniar al impozitului se justifică prin aceea că, la rândul său, statul efectuează toate cheltuielile în domeniile economice, social-culturale, militare etc., prin acordarea și întrebuințarea unor sume de bani.

b) Impozitul este o contribuție obligatorie.

Caracterul obligatoriu al impozitului rezidă din lege. În primul rând, chiar legea fundamentală, Constituția României, instituie, prin art. 53 alin. 1, obligația pentru toți cetățenii să contribuie, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice.

c) Impozitele au caracter nerambursabil

Caracterul nerambursabil sau definitiv al impozitului, rezidă din lipsa obligației din partea statului de a restitui contribuabililor sumele percepute cu acest titlu.

d) Sarcina plății impozitelor revine persoanelor fizice și juridice.

Atât persoanele fizice cât și cele juridice, au obligația de a participa prin plata impozitelor, la constituirea fondurilor generale, de care statul are nevoie în scopul realizării sarcinilor și funcțiilor sale.

e) Caracterul legal al impozitelor.

In caracterul legal al impozitului, în sensul că nici o contribuție bănească cu acest titlu nu poate fi impusă decât prin aplicarea unei dispoziții legale. În acest mod, sunt eliminate vechile practici, cunoscute în special în Evul Mediu. Astfel, impunerea nu se mai face în mod discreționar de către anumiți agenți publici, ci în baza unor norme legale, care își au izvorul în Constituție și în celelalte acte normative elaborate de Parlament, ca unică putere legiuitoare.

f) Obiectul impozitului îl constituie, în mod exclusiv, veniturile contribuabililor și bunurile deținute de aceștia.

Această trăsătură este strâns legată de caracterul legal al impozitului, în sensul că sunt impozitate întotdeauna numai acele venituri și bunuri ale contribuabililor care, în conformitate cu dispozițiile legale, sunt impozabile. Per a contrario, este ilegală impozitarea unor bunuri sau venituri ale contribuabililor ce nu sunt prevăzute în actele normative care instituie astfel de obligații.

În cadrul procesului de reformare a sistemului fiscal în România, după anii 1989, au fost adoptate reglementări legislative și în materia impozitului pe profit. Prin Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit au fost conturate cele trei elemente vizate de reforma în materie de fiscalitate și anume: a) creșterea randamentului în procesul de mobilizare a resurselor financiare necesare bugetului de stat; b) eficientizarea pârghiilor financiar-fiscale de procurare a resurselor financiare necesare bugetului statului; c) promovarea echității ca principiu de fundamentare a politicilor fiscale.

Legea nr.12/1991 privind impozitul pe profit introduce un sistem unitar de impozitare a tuturor persoanelor juridice române sau străine care realizează profit din activitățile desfășurate pe teritoriul României, bazat pe cote progesive, diferențiate în funcție de mărimea profiturilor obținute.

2.3 Împrumutul public și datoria publică

Uneori nu este suficient ca nevoile generale ale societații sa fie acoperite în cea mai mare parte din impozite, taxe, contributii sau alte prelevări pe care statul le percepe de la contribuabili, iar atunci statul si colectivitățile locale sunt silite să apeleze la resurse extraordinare adică la împrumuturi publice.

Împrumutul public

Din punct de vedere terminologic, expresia “ împrumut public” este sinonimă cu “credit public”, iar în sfera acesteia se cuprind atât împrumuturile de stat, cât și cele ale unităților administrativ- teritoriale. Împrumuturile de stat sunt contracte de la persoanele fizice și de la instituții de credit interne, de la alte state sau organizații financiare și bancare internaționale pentru realizarea echilibrului bugetar la nivel guvernamental sau local.

Pentru exprimarea proporției cantitative a acestor împrumuturi este utilizată și s-a răspândit expresia datorie publică, devenind indicele sintetic de apreciere a situației financiare a statelor.

Avantajele împrumuturilor de stat sunt următoarele:

consolidează patrimoniul statului prin valorile reale create ca urmare a întrebuințării în folos public a sumelor de bani împrumutate;

sunt mijloace de încurajare a economiilor bănești și de activitate a unor capitaluri particulare, ușurând plasarea de capital autohton în economia națională.

Dezavantajele împrumuturilor de stat în statele contemporane sunt următoarele:

angajează generațiile viitoare obligându-le să suporte cheltuielile de rambursare contractate mai ales pe termen îndelungate;

reduc capitalul particular din economia națională cu consecințe de împiedicare a procesului normal de dezvoltare a producției, influențează capacitatea contributivă a cetățenilor.

Guvernul, prin intermediul Ministerului de Finanțe, este cel care are inițiativa contractării împrumuturilor care se dezbat și se aprobă de către Parlament, fie odată cu legea bugetară anuală, fie în cursul exercițiului bugetar, atunci când apar cheltuieli neprevăzute. Aprobarea de către Parlement este o condiție esențială a împrumutului, întrucât guvernele nu pot contracta împrumuturi de la sine putere. Acordul Parlamentului este o garanție politică a creditării statului. Guvernul, prin Ministerul de Finanțe, va realiza toate operațiunile de contractare, încasare, repatizare și constituire a împrumutului.

Împrumutul de stat ( public) poate fi:

pe termen scurt ( până la un an)

pe termen mediu (între 1 și 5 ani)

pe termen lung ( pentru o perioadă mai mare de 5 ani)

guvernamental

local

intern

extern

contractat de către stat

garantat de către stat; în acest caz împrumutul este rambursat din surse proprii, nu de către stat; beneficiarul garanției poate fi orice agent economic sau autoritate publică locală, desemnate prin hotărâre de guvern.

Împrumuturile pe termen scurt sunt destinate acoperirii unor cheltuieli intervenite pe parcursul exercițiului bugetar. Pot fi utilizate următoarele procedee:

emisiunea de titluri de stat :bonuri de tezaur, certificate de trezorerie și obligațiuni puse în vânzare pentru persoane fizice și juridice. Aceste titluri de credit sunt emise de către stat, prin Ministerul de Finanțe, și pot fi în formă materializată sau dematerializată. Dacă sunt emise în formă materializată trebuie să cuprindă următoarele elemente:

denumirea, data emisiunii și valoarea

rata dobânzii și scadența pentru dobândă

scadența titlului, data la care se încasează valoarea acestuia plus ultima tranșă a dobânzii.

împrumuturi la BNR

împrumuturi din contul curent al Trezoreriei

împrumuturi de la bănci, alte instituții de credit, persoane jurudice române sau străine

împrumuturi de la instituții financiare internaționale.

Aceste procedee sunt valabile și pentru împrumuturile pe termen mediu și lung. Legea datorie publice nr. 313/2004 prevede că obligațiunile pot fi numai pe termen mediu și lung. În cazul în care sunt emise pe termn lung, mai poartă denumirea de anuități. În fiecare an se achită dobânda, iar la scadență se achită valoarea titlului plus dobânda( ultima tranșă), plus eventuale comisioane, etc.

Datoria publică

Reprezintă totalitatea obligațiilor bănești pe care le are statul la un moment dat față de creditorii săi interni și externi. Cu alte cuvinte, împrumutul public constituie datoria publică.

Instituția datoriei publice a fost creată în perioada interbelică, ca urmare a creșterii nevoii de noi resurse financiare publice, și a cunoscut o amplă și variată dezvoltare, mai ales dupa înfințarea instituțiilor financiare internaționale.

Corespunzător formelor împumutului public, datoria publică poate fi:

pe termen scurt( flotantă), mediu sau lung( consolidată);

– guvernamentală( împrumuturi contractate sau garantate de Guvern, prin Ministerul de Finanțe, în numele României)

locală ( împrumuturi contractate sau garantate de către autoritățile administrației publice locale);

internă sau externă.

Ministerul de Finanțe este singurul contactant și administrator al datoriei publice guvernamentale și are următoarele atribuții privind gestiunea datoriei publice:

estimează necesarul de lichidități pentru cheltuieli bugetare

contractează împrumuturi

subîmprumută sume

emite scrisori de garanții

restituie împrumuturile, dobânzile și comisioanele aferente

ține conturile specifice (contabilitatea datoriei publice)

elaborează proiectul legii anuale privind plafonul de îndatorare

elaborază contul general anual al datoriei publice ca anexă la contul general anual de execuție a bugetului de stat

ține Registrul datoriei publice în care se ține evindența datoriei publice, registru care cuprinde 4 compartimente:

Subregistrul datoriei publice guvernamentale interne

Subregistrul datoriei publice guvernamentale externe

Subregistrul datoriei publice locale interne

Subregistrul datoriei publice locale externe

Fiecare subregistru are 2 poziții:

– datorie publică directă

– datorie publică garantată

Împrumuturile de stat interne sunt împrumuturile contractate de Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, direct sau prin agenți specializați, de pe piața financiară internă, din disponibilitățile existente în contul general al Trezoreriei statului, de la bănci sau alte instituții de credit.

Împrumuturile contractate de stat de pe piața externă fac parte din datoria publică externă și reprezintă o obligație necondiționată și irevocabilă a statului de rambursare a lor, de plată a dobanzilor și a altor costuri aferente. Astefel de împrumuturi se efectuează cu scopul de a finanța deficitul bugetar, pentru susținerea balanței de plați, considerarea rezervei valutare a statului, finanțarea investițiilor pentru sectoarele prioritare.

Capitolul III. Surse de venit datorate bugetelor locale

3.1 Identificarea surselor de venit la bugetele locale

Impozitele și taxele pot fi abordate de mai multe ipostaze, dar, în principal, se constituie ca surse de venit la bugetul general al statului.

Impozitele și taxele locale reglementate de Codul fiscal sunt:

impozitul și taxa pe clădiri;

impozitul și taxa pe teren;

taxa asupra mijloacelor de transport;

taxe pentru elaborarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor;

taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate;

impozitul pe spectacole;

taxa hotelieră;

taxe speciale;

alte taxe locale.

3.1.1 Impozitul și taxa pe clădiri

A. Noțiuni generale

Impozitul pe clădiri este un impozit anual, datorat de persoanele fizice și juridice care au în proprietate o clădire. Acest impozit ajunge la bugetul local al unităților administrativ- teritoriale în care este amplastă clădirea.

Prin clădire se înțelege orice constucție situată deasupra solului sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, de animale, de obiecte, de produse, de materiale, instalații și altele asemenea. Încăperea reprezintă spațiul în interiorul unei clădiri.

B. Subiecții impunerii

În cazul impozitului pe clădiri, subiecții impunerii sunt proprietarii clădirilor, persoane fizice și juridice, indiferent de clădire și de locul unde sunt situate în România. Tot proprietarii datorează acest impozit și în situația în care imobilul este adminstrat sau folosit de altă persoană decât titularul dreptului de proprietate și pentru care locatarul sau concesionarul datorează chirii sau redevențe în baza unui contract de închiriere, locațiune sau concesiune, după caz.

Excepție de la această regulă o constituie clădirile proprietate publică și privată a statului ori a unei unități administrativ teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrarea ori în folosința unor persoane juridice. În acest caz, se stabilește taxa pe clădiri, iar obligația achitării revine concesionarilor, locatarilor ori titularilor dreptului de administrare sau de folosință.

Dacă o clădire se află în proprietate comună a două sau mai multe persoane, cu cote părți bine determinate, impozitul se datorează proporțional cu partea din clădire aflată în propritatea fiecărei persoane. În cazul în care nu se pot delimita părțile individuale ale proprietarilor în comun, aceștia datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă. În cazul unei clădiri care face obiectul unui contract de leasing financiar, impozitul se datorează de locatar.

C. Obiectul impunerii

Așa cum am mai arătat, acest impozit se datorează pentru clădirile aflate pe teritoriul României, în mediul urban sau rural, în intravilanul sau extravilanul unei localități.

Clădirile supuse acestui impozit datorat de persoanele fizice se referă la:

construcțiile utilizate ca locuință, formate din una sau mai multe camere de locuit, situate la același nivel sau la niveluri diferite, inclusiv la subsol sau la mezanin, cu dependințe sau alte spații de desfacere;

construcțiile anexe situate în afara corpului principal de clădire, cum ar fi cămările, bucătăriile, pivnițele, grajdurile, magaziile, garajurile și altele asemenea;

construcțiile menționate mai sus, dezafectate și utilizate pentru desfășurarea de profesii libere;

construcțiile gospodărești, cum sunt: pătulele, hambarele pentru cereale, șurele, fânarele, remizele, șoproanele și altele asemenea;

alte construcții, care au elemente constitutive ale unei clădiri.

Potrivit Codului fiscal, impozitul pe clădiri nu se datorează pentru:

clădirile proprietate a statului, a unităților adminstrativ- teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;

clădirile care, prin destinație, constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor religioase recunoscute de lege și părțile lor componente, cu excepția suprafețelor utilizate pentru activități economice;

clădirile care, potrivit legislației în vigoare, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee ori case memoriale, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice;

clădirile instituțiilor de învățământ de stat, confesional sau particular, acreditate sau autorizate provizoriu, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice;

clădiri aflate în domeniul public și privat al statului și în adminstrarea Regiei Autonome ,,Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat” ;

clădirile unităților sanitare publice, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice;

clădirile funerare din cimitire și crematorii;

clădirile trecute în proprietatea statului sau unităților administrativ- teritoriale în lipsă de moștenitori legali sau testamentari;

clădiri din parcurile industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii;

clădirile din patrimoniul Academiei Române, cu excepția celor folosite în scop patrimonial;

construcțiile speciale situate în subteran, indiferent de folosința acestora;

unele clădiri restituite sau retrocedate.

D. Determinarea impozitului

Impozitul pe clădiri se determină diferit pentru persoanele fizice și persoanele juridice.

Astfel, în cazul persoanelor fizice, impozitul se determină prin aplicarea cotei de impozitare de 0,1 % la valoarea impozabilă a clădirii. Aceasta se majorează în funcție de rangul localității, zona în care este amplasată clădirea, suprafața construită și se micșorează în funcție de anul terminării acesteia:

cu 20 %, dacă clădirea are o vechime mai mare de 50 de ani, la data de 1 ianuarie în anul fiscal de referință;

cu 10 % pentru clădirile cu o vechime cuprinsă între 30- 50 ani inclusiv, la aceeași dată menționată mai sus.

Pentru clădirea cu destinația de locuință, a cărei suprafață construită depășeste 150 mp, valoarea impozabilă se majorează cu 5 % pentru fiecare 50 mp sau fracțiune din aceștia.

În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote, cuprinsă între 0,25% și 1,5%, asupra valorii de inventar a clădirii, de către consiliul local sau Consiliul General al Municipiului București, după caz.

Prin valoarea de inventar înțelegem, potrivit Codului fiscal, valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitate și, după caz, poate fi:

costul de producție, pentru clădirile construite de persoanele juridice;

costul de achiziție, în cazul cumpărării clădirii;

valoarea de acord pentru clădirile intrate în patrimoniu în cazul asocierii cu furnizorii, determinată prin expertiză;

valoarea actuală exprimată în înscrierea lor la activ, în cazul clădirilor obținute cu titlu gratuit;

valoarea contabilă realizată în urma reevaluării, în cazul unei clădiri reevaluate.

Pentru clădirile a căror valoare de inventar a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă a acestora se reduce cu 15 %.

Persoanele fizice sau juridice care dobândesc, construiesc sau înstrăinează imobilele în timpul anului au obligația să depună declarații la organul fiscal competent în termen de 30 de zile de la data dobândirii, construirii sau înstrăinării.

În cazul clădirilor la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, din punct de vedere fiscal, anul terminării se actualizează, fiind considerat anul în care se efectuează astfel de lucrări.

E. Plata impozitului

Pentru persoanele fizice care dețin două sau mai multe clădiri și nu sunt obținute prin succesiune legală impozitul pe clădiri se majorează cu:

65% pentru prima clădire, în afara celei de domiciliu;

150% pentru a doua clădire celei de domiciliu;

300% pentru a treia și următoarele în afara celei de domiciliu

Impozitul pe clădiri se plătește anual, în două rate egale, până pe 31 martie și 30 septembrie inclusiv.

Dacă plata se face integral până la 31 martie, se acordă o bonificație de până la 10 % stabilită prin hotărâre a consiliului local.

3.1.2 Impozitul și taxa pe teren

Acest impozit face parte din categoria impozitelor datorate unităților administrativ- teritoriale în raza căreia este amplasat terenul.

Subiecții impunerii

În cazul impozitului pe teren, contribuabilii sunt proprietarii terenurilor situate pe teritoriul României, cu următoarele excepții:

în situația terenurilor proprietate publică și privată a statului ori a unităților administrativ- teritoriale, concesionate, închiriate, date în administratea ori în folosință persoanelor fizice sau juridice, obligația de plată revine concesionarilor, locatarilor, ori titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz;

pentru terenurile obținute în comun de două sau mai multe persoane, fiecare proprietar datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa. Dacă nu se pot stabilii părți individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprieter datorează statului o parte egală din impozitul pentru terenul respectiv;

în cazul unui teren care face obiectul unui contract de leasing financiar, impozitul se datorează de locatar. Dacă acest contract încetează fără să ajungă la scadență, impozitul se datorează de locator.

Obiectul impunerii

După cum ne arată și denumirea sa, impozitul pe teren se datorează pentru toate terenurile situate pe teritoriul României, cu anumite excepții:

terenul aferent unei clădiri, pentru suprafața de teren care este acoperită de o clădire; în cazul terenurilor pe care s-au ridicat clădiri, impozitul pe teren se stabilește prin stabilirea suprafeței construită la sol (amprenta la sol) a clădirilor respective din totalul suprafeței înregistrată în registrul agricol, la categoria de folosință terenuri cu construcții.

orice teren al unui cult religios recunoscut de lege și al unei unități componente a acestuia;

orice teren al unui cimitir și crematoriu;

terenurile aparținând instituțiilor de învățământ preuniversitar și universitar autorizate provizoriu sau acreditate;

orice teren al unei unități sanitare de interes național, care nu a trecut în patrimoniul autorităților locale;

terenuri degradate sau poluate, incluse în perimetrul de ameliorare, pentru perioada cât durează ameliorarea acestora;

orice teren deținut, administrat sau folosit de către instituțiile publice, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice;

orice teren proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a altor instituții publice, aferent unei clădiri al cărui titular este oricare din aceste categorii de proprietari, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice;

terenuri ocupate de iazuri, bălți, lacuri de acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activitățile de apărare împotriva inundațiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologice, cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecție, definite de lege, precum și terenurile utilizate pentru exploatările din subsol;

terenurile trecute în proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale, în lipsă de moștenitori legali sau testamentari;

terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naționale, drumuri principal administrate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., zonele de siguranță a acestora, precum și terenurile din jurul pistelor reprezentând zone de siguranță;

terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice;

terenuri legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigație, terenurile aferente infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele și stațiile de pompare aferente acestora, precum și terenurile aferente lucrărilor de îmbunătățiri financiare, pe baza avizului privind categoria de folosință a terenului, emis de oficiul județean de cadastru și publicitate imobiliară;

terenurile aferente clădirilor aflate în domeniul public și privat al statului și în administrarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice.

Determinarea și plata impzitelor

Impozitul pe teren se termină prin luarea în calcul a numărului de metri pătrați de teren, rangul localității în care este amplasat terenul, zona sau categoria de folosință a acestuia, potrivit încadrării facute de consiliul local.

Impozitul se stabilește diferențiat, după cum terenul este stabilit în intravilanul sau extravilanul localității.

În intravilan, impozitul pe clădiri se stabilește:

pe ranguri de localități, identificate prin cifre romane 0, I, II, III, IV, V.

pe zone, identificate prin literele A,B,C,D.

pe categorii de folosință

prin aplicarea nivelurilor și a coeficienților de corecție, menționați în Codul fiscal.

În cazul unui teren situat în extravilan, impozitul se calculează în funcție de suprafață, exprimată în ha, înmulțită cu un coeficient de corecție și o sumă corespunzătoare art. 258 alin. 6 Cod fiscal.

Persoanele fizice și juridice care cumpără terenuri au obligația să depună o declarație fiscală la compartimentele de specialitate ale autorităților administației publice locale în raza cărora se află terenurile, în termen de 30 de zile de la data achiziționării acestora. Aceeași obligație revine și contribuabililor care vând terenuri. În cazul înstrăinării, este obligatorie achitarea tuturor creanțelor scadente către bugetul local. Dovada achitării se face cu certificatul fiscal emis de autoritățile locale competente.

Potrivit normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, declarații fiscale se mai depun în termen de 30 de zile, dacă intervin următoarele situații:

contribuabilul își schimbă domiciliul fiscal

apar modificări care determină recalcularea impozitului pe teren datorat

se schimbă situația juridică a contribuabilului, iar acesta determină modificări ale impozitului pe teren.

Impozitul pe teren se plătește anual, în două rate egale. Plata cu anticipație a impozitului, pentru tot anul, până la data de 31 martie a anului respectiv, presupune acordarea unei bonificații de până la 10 %, stabilită prin horărâre a consiliului local.

3.1.3 Impozitul pe mijloacele de transport

Taxa asupra mijloacelor de transport se plătește de persoanele care au în proprietate un mijloc de transport și trebuie înmatriculat în România, cu excepția celor care fac obiectul unui contract de leasing financiar. În acest caz, impozitul se datorează de locatar.

Se cuvine bugetului local al unitații administrativ-teritoriale unde persoana își are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz. Taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru:

autoturismele care aparțin persoanelor cu handicap locomotor și sunt adaptate handicapului acestora, navele fluviale de pasageri, bărcile și luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei și Insula Ialomiței;

mijloacele de transport ale instituțiilor publice;

mijloacele de transport de persoane juridice care sunt utilizate pentru servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localități, dacă tariful de transport este stabilit în condiții de transport public;

vehiculele istorice definite conform prevederilor legale în vigoare.

Taxa asupra mijloacelor de transport se calculează în funcție de tipul mijlocului de transport. Astfel, la mijloacele de transport cu tracțiune mecanică se stabilește în funcție de capacitatea cilindrică a acestuia. Pentru remorci, semiremorci și rulote, taxa anuală se stabilește în sumă fixă, diferențiată în funcție de masa totală autorizată a acestora.

În cazul unui mijloc de transport dobândit de o persoană în cursul unui an, este prevăzută obligația declarării acestuia la autoritățile locale în termen de 30 de zile de la dobândire. În cazul înstrăinării, vânzatorul este obligat să prezinte un certificat emis de autoritățile locale competente, care să ateste achitarea tuturor datoriilor scadente către bugetul local.

Taxa asupa mijlocului de transport se plătește anual, în două rate egale. În cazul unui mijloc de transport deținut de un nerezident, taxa se plătește integral în momentul înregistrării mijlocului de transport la compartimentul de specialitate al autorității de administrație publică locală.

3. 1.4 Alte surse de venit

Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și a autorizațiilor

Subiecții impunerii

Această taxă se datorează de persoanele fizice si juridice care solicită eliberarea unor certificate, avize sau autorizații. Taxa se achită anticipat eliberării acestora.

Obiectul impunerii

Această taxă se plătește pentru:

eliberarea unei autorizații de construire a unei clădiri care urmează a fi folosită ca locuință sau anexă la locuință;

eliberarea cerificatelor de urbanism, în anumite sume stabilite de Cosiliul local cu respectarea limitelor prevăzute de Codul fiscal;

eliberarea autorizatiilor de construire pentru chioșcuri, tonete, spații de expunere-situate pe căile și în spațiile publice, precum și pentru amplasarea corpurilor și a panourilor de afișaj, a firmelor și reclamelor;

eliberarea unei autorizați de foraje sau excavări necesare studiilor geotehnice, exploatărilor de carietă, sondelor de gaze și petrol;

eliberarea autorizației de amenajare de teren de corturi, căsuțe sau rulote ori campinguri;

eliberarea autorizațiilor de desființare totală sau parțială a unei clădiri;

eliberarea autorizației pentru desfășurarea unei activități economice. Aceasta se vizează anual și reprezintă 50% din cuantumul achitat la începerea activității economice;

eliberarea certificatului de producător;

eliberarea autorizației sanitare de funcționare;

eliberarea unei autorizații privind lucrările de racorduri și branșamente la utilitățile publice de apă, canalizare, gaze, termoficare, energie electrică, telefonie și televiziune prin cablu;

eliberarea sau vizarea anuală a autorizației privind desfășurarea unei activități de alimentație publică.

Această taxă nu se datorează pentru:

certificatul de urbanism sau autorizația de construire pentru un lăcaș de cult sau construcții anexe;

certificatul de urbanism sau autorizația de construire pentru dezvoltarea, modernizare sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi, care aparțin domeniului public al statului;

certificatul de urbanism sau autorizația de construcție pentru lucrările de interes public județean sau local;

autorizația de construire pentru autostrăzile și căile ferate atribuite prin concesiune;

certificatul de urbanism sau autorizația de construcție, dacă beneficiarul este o instituție publică;

Taxa hoteliera

Taxa hotelieră se datorează bugetului local al unitații administrativ-teritoriale în raza căreia se afla situată unitatea de cazare și se încasează de persoanele juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea, o dată cu luarea în evidentă a persoanelor cazate.

Această taxă se percepe pentru șederea într-o unitate de cazare, și se poate implementa opțional de consiliile locale ale comunelor, ale orașelor sau ale municipiilor după caz.

Taxa hotelieră se determină prin aplicarea unei cote stabilită de consiliul local, cuprinsă între 0,5 și 5%, asupra tarifelor practicate de unitățile de cazare, și, după caz de numarul de zile stabilite de autoritățile deliberative.

Această taxă se virează la bugetul local de către unitățile de cazare până la data de 10 a lunii următoare celei în care s-a colectat. Unitățile de cazare au obligația să depună la compartimentele de specialitate ale unităților administrației publice locale și o declarație decont care sa cuprindă sumele încasate pentru luna de referință.

Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate

Taxa pentru serviciile de reclamă și publicitate

A1. Subiecții impunerii

Orice persoană, care beneficiază de servicii de reclamă și publicitate în România în baza unui contract sau a unui alt fel de înțelegere încheiată cu o altă persoană, datorează plata taxei mai sus menționată, cu excepția serviciilor de reclamă și publicitate realizate prin mijloace de informare în masă și audiovizuale.

Această taxă se cuvine bugetului local al unității administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează servicii de reclamă și publicitate.

A2. Determinarea taxei

Această taxă se calculează prin aplicarea unei cote la valoarea serviciilor de reclamă și publicitate. Cota taxei este cuprinsă 1- 3 % și este stabilită de consiliul local. Taxa pe servicii de reclamă și publicitate se varsă lunar la bugetul local, până la data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de reclamă și publicitate.

Taxa pentru afișarea în scop de reclamă și publicitate

De asemenea, orice persoană care utilizează un panou, afișaj sau structură de afișaj pentru reclamă și publicitate într-un loc public datorează plata taxei mai sus menționată către bugetul local al autorității administrative în raza căreia este amplasat panoul, afișajul sau structură de afișaj respectivă.

Valoarea taxei, în acest caz, se calculează anual, prin înmulțirea numărului de metri pătrați sau a fracțiunii de metru pătrat asupra feței afișajului pentru reclamă sau publicitate cu suma stabilită de consiliul local astfel:

în cazul unui afișaj situat în locul în care persoana derulează o activitate economică, suma este de până la 20 lei;

în cazul oricărui alt panou, afișaj sau structura de afișaj pentru reclamă și publicitate, suma este de până la 15 lei.

Taxa se plătește anual, anticipat sau tremestrial în patru rate egale. Taxa asupra serviciilor de reclamă și publicitate și taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate:

nu se datorează pentru afișele sau panourile amplasate în interiorul clădirii;

nu se datorează pentru panourile de indentificare a instalațiilor energetice, marcaje de avertizare sau marcaje de circulație;

nu se aplică persoanei care închiriază panoul, afișajul sau structura de afișaj unei alte persoane;

nu se aplică instituțiilor publice, cu excepția cazului în care fac reclamă pentru activități economice;

nu se datorează pentru afișajul efectuat pe mijloace de transport care nu sunt destinate, prin construcția lor, realizării de reclamă și publicitate.

Impozitul pe spectacole

Impozitul pe spectacole este un impozit datorat bugetului local de persoanele care organizează o manifestare artistică, o competiție sportivă sau o altă activitate distractivă în România. Se cuvine unităților administrativ- teritoriale în al căror teritoriu au loc spectacolele.

Obiectul impunerii

Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea unor cote asupra sumelor încasate din vânzarea biletelor de intrare și a abonamentelor.

În Codul fiscal, sunt reglementate două cote de impozitare:

2 % pentru spectacolele de teatru, balet, operă, prezentare de film la cinematograf, un spectacol de circ, un concert filarmonic;

5% pentru orice alte manifestări, altele decât cele arătate mai sus.

În cazul manifestărilor artistice care au loc în videoteci sau discoteci, impozitul se calculează pentru fiecare zi de manifestare, prin înmulțirea numărului de metri pătrați ai suprafeței incintei cu următoarele sume stabilite de consiliul local:

de până la 1 leu în cazul videotecilor;

de până la 2 lei în cazul discotecilor, la care se adaugă un coeficient de corecție stabilit de Codul fiscal.

Persoanele organizatoare de astfel de manifestări sunt obligate, prin lege, să depună o declarație la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale privind spectacolele programate pe durata unei luni calendaristice. Declarația se depune până la data de 15 inclusiv a lunii precedente celei în care sunt programate spectacolele respective.

Subiecții impunerii și obligațiile acestora

Subiecții impunerii sunt persoanele fizice și jurudice organizatoare de spectacole, la care intrarea se face contra cost. Astfel, organizatorii de spectacole pot fi instituțiile culturale, cum ar fi teatrele, filarmoniciile, cinematografele, circurile, cluburile sau asociațiile sportive, precum și persoanele fizice autorizate în acest scop.

Organizatorii de spectacole au următoarele obligații, prevăzute în Codul fiscal :

să anunțe tarifele pentru spectacol în locul unde acesta urmează să aibă loc și să le precizeze pe biletele de intreare;

să emită bilete de intrare sau abonamente și să le înregistreze la compartimentul de specialitate al administației publice locale, care își exercită autoritatea asupra locului unde se desfășoară spectacolul;

să respecte cerințele privind tipărirea, înregistrarea, avizarea, evindența și inventarul biletelor de intrare.

Plata impozitului și scutiri de la plată

Impozitul pe spectacole se plătește lunar până la data de 15, inclusiv,a lunii următoare celei în care a avut loc spectacolul. Tot până la această dată organizatorii de spectacole trebuie să depună o declarație la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale. Pentru spectacolele organizate în scopuri umanitare nu se aplică acest impozit.

CONCLUZII

Lucrarea de față pune accent pe impozitele și taxele din România, cuprinde capitolul I unde am definit noțiunea de impozit și taxă, am clasificat impozitele, cât și așezarea și perceperea lor .

În capitolul al-II-lea am evidențiat ,,Veniturile publice”, venituri ce reprezintă obligații bănești stabilite în mod unilateral prin legislația financiar – fiscală în sarcina persoanelor fizice și juridice care realizează sau dețin bunuri supuse impozitării. Acest capitol cuprinde- ,,Prezentarea elementelor determinante ale veniturilor, Evolutia istorica a impozitelor în România și îmrumutul și datoria publică”.

Impozitele sunt cea mai importantă resursă financiară a statului și cea mai veche în ordinea apariției veniturilor publice. Acestea sunt folosite ca instrument de intervenție al statului în viața economică, au devenit o metodă de conducere prin care se reglementează mecanismele pieței. Pe plan social, rolul impozitelor se caracterizează prin faptul că, statul redistribuie o parte importantă din produsul intern brut între clase și grupuri sociale, între persoanele fizice și cele juridice.

În acest mod are loc o anumită rectificare a discrepanțelor dintre nivelurile veniturilor. În sens larg, impozitele reprezintă o prelevare la dispoziția statului a unei părți din veniturile sau averea unei persoane fizice sau juridice în vederea cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambrursabil și fără contra prestații din partea statului.

Taxele sunt încasate de la persoanele care solicită o anumită activitate din partea unor instituții ale statului sau beneficiază de servicii publice, altele decât cele cu caracter productive. Taxele constituie, alături de impozite, cea de – a două categorie principală de venituri la bugetul de stat. Există o deosebire principală între taxe și celelalte impozite care constă în faptul că taxa se percepe numai de la cetățenii care solicită organelor publice respective îndeplinirea unor prestații sau servicii.

Cheltuielile bugetare reprezintă sumele aprobate prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanța și efectua plăți în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exercițiului bugetar ori în exerciții anterioare pentru acțiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanța și efectua plăți din buget.

Cheltuielile pot fi pentru scopuri sociale, cercetare – dezvolatare, cheltuieli militare, pentru funcționarea aparatului de stat, cheltuieli publice cu caracter economic.

În capitolul III – ,,Surse de venit datorate bugetelor locale” , am identificat sursele de venit la bugetul local, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, impozitul pe mijloacele de transport cât și alte surse de venit.

Impozitele și taxele pot fi abordate din mai multe ipostaze, dar, în principal, se constituie ca sursă de venit la bugetul general al statului.

Impozitul pe clădiri este un impozit anual, datorat de persoanele fizice și juridice care au în proprietate o clădire. Acest impozit ajunge la bugetul local al unităților administrativ – teritoriale în care este amplasată clădirea. Impozitul pe clădiri se determină diferit pentru persoane fizice și persoane juridice. Se plătește anual, în două rate egale, până la 31 martie și 30 septembrie inclusiv. Dacă plata se face integral până la 31 martie, se acordă o bonificație de până la 10 % stabilită prin hotărâre a consiliului local.

Impozitul și taxa pe teren : acest impozit face parte din categoria impozitelor datorate unităților administrativ – teritoriale în raza căreia este amplasat terenul. Impozitul pe teren se determină prin luarea în calcul a numărului de metri pătrați de teren, rangul localității în care este amplsat terenul, zona sau categoria de folosință a acestuia, potrivit încadrării facute de consiliul local. Impozitul se stabilește diferențiat, după cum terenul este stabilit, în intravilanul sau extravilanul localității.

Taxa asupra mijloacelor de transport se plătește de persoanele care au în proprietate un mijloc de transport și trebuie înmatriculat în România, cu excepția celor care fac obiectul unui contract de leasing financiar. În acest caz, impozitul se datorează de locatar. Se plătește anual, în două rate egale. În cazul unui mijloc de transport deținut de un nerezindent, taxa se plătește integral în momentul înregistrării mijlocului de transport la compartimentul de specialitate al autorității de administrație publică locală.

Impozitul pe spectacole este un impozit datorat bugetului local de persoanele care organizează o manifestare artistică, o competiție sportivă sau altă activitate distractivă în România. Se cuvine unităților administrativ – teritoriale în al cărui teritoriu au loc spectacolele. Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea unei cote care asupra sumelor încasate din vânzarea biletelor de intrare și abonamentelor.

Persoanele organizatoare de astfel de manifestări sunt obligate, prin lege, să depună o declarație la compartimentul de specialitate al autorității administratiei publice locale privind spectacolele programate pe durata unei luni calendaristice.

Declarația se depune până la data de 15 inclusiv a lunii precedente celei în care sunt programate spectacolele respective. Organizatorii de spectacole pot fi instituții culturale, cum ar fi: teatrele, filarmoniciile, cinematografele, circurile, cluburile sau asociațiile sportive precum și persoane fizice autorizate în acest scop. Pentru spectacolele organizate în scopuri umanitare nu se aplică acest impozit.

BIBLIOGRAFIE

Anișoara Băbălău, 2012 – ,, Drept Financiar” , Editura SITECH, Craiova.

Anișoara Băbălău, Vasile Ciuvăț, – ,,Drept Financiar”, .

Gh. Bistriceanu , M.N. Adochitei , E. Negrea : "Finantele agentilor economici" , Editura Economica , Bucuresti , 2001 .

Anișoara Băbălău, 2004 – ,,Drept Financiar”, Editura Universitaria, Craiova.

Alexandru Mihnea Găină, 2009 – ,,Drept Fiscal si Procedură Fiscală” , Editura Universul Juridic, București.

Ramona Ciobanu – ,,Drepr Financiar” – suport curs.

Codul Fiscal, 2010 – Editura Hamangic, Craiova.

Musgrave R., Musgrave P., Public in theory and practice, Fith Edition, McGraw-Hill Book

Company,New-York, 1989, p. 23-26

Văcărel Iulian și colaboratorii, Op. cit., p.342

Condor Ioan, Drept fiscal și financiar, Tribuna Economică, București, 1996, p.142

Condor Ioan, Drept fiscal și financiar, Editura Tribuna economică, București, 1996

Dan Drosu Șaguna, Op cit, p.129

Bogdan Adrian, Elemente de drept internațional și privat, Editura Universitaria, Craiova, 2001, p.21.

Firoiu Dumitru și colaboratorii, Istoria dreptului românesc, vol.II, p. 107

Firoiu Dumitru și colaboratorii, Op cit., p.108.

Văcărel Iulian și colaboratorii, Finanțe publice, E.D.P., Bucurețti, 1992, p.230

Lucien Mehl & Pierre Beltrame, Le système fiscal français, PUF, Paris, 1992, p.2, în Nicolae Hoanță, Op.cit.pag.153.

Ioan Talpoș, Finanțele României, Ed. Sedona, Timișoara.

Dan Drosu Șaguna, Op. cit. pag. 663

http://www.mfinante.ro/detalii.html?method=searchAnaf&pagina=taxe&den=IMPOZITE%20SI%20TAXE%20LOCALE , accesat la data de 22.02.2014.

BIBLIOGRAFIE

Anișoara Băbălău, 2012 – ,, Drept Financiar” , Editura SITECH, Craiova.

Anișoara Băbălău, Vasile Ciuvăț, – ,,Drept Financiar”, .

Gh. Bistriceanu , M.N. Adochitei , E. Negrea : "Finantele agentilor economici" , Editura Economica , Bucuresti , 2001 .

Anișoara Băbălău, 2004 – ,,Drept Financiar”, Editura Universitaria, Craiova.

Alexandru Mihnea Găină, 2009 – ,,Drept Fiscal si Procedură Fiscală” , Editura Universul Juridic, București.

Ramona Ciobanu – ,,Drepr Financiar” – suport curs.

Codul Fiscal, 2010 – Editura Hamangic, Craiova.

Musgrave R., Musgrave P., Public in theory and practice, Fith Edition, McGraw-Hill Book

Company,New-York, 1989, p. 23-26

Văcărel Iulian și colaboratorii, Op. cit., p.342

Condor Ioan, Drept fiscal și financiar, Tribuna Economică, București, 1996, p.142

Condor Ioan, Drept fiscal și financiar, Editura Tribuna economică, București, 1996

Dan Drosu Șaguna, Op cit, p.129

Bogdan Adrian, Elemente de drept internațional și privat, Editura Universitaria, Craiova, 2001, p.21.

Firoiu Dumitru și colaboratorii, Istoria dreptului românesc, vol.II, p. 107

Firoiu Dumitru și colaboratorii, Op cit., p.108.

Văcărel Iulian și colaboratorii, Finanțe publice, E.D.P., Bucurețti, 1992, p.230

Lucien Mehl & Pierre Beltrame, Le système fiscal français, PUF, Paris, 1992, p.2, în Nicolae Hoanță, Op.cit.pag.153.

Ioan Talpoș, Finanțele României, Ed. Sedona, Timișoara.

Dan Drosu Șaguna, Op. cit. pag. 663

http://www.mfinante.ro/detalii.html?method=searchAnaf&pagina=taxe&den=IMPOZITE%20SI%20TAXE%20LOCALE , accesat la data de 22.02.2014.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Surse DE Venit Datorate Bugetelor Locale (ID: 147916)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Surse DE Venit Datorate Bugetelor Locale

Copyright Notice

Migratia Efect Negativ al Dezindustrializarii

Cadrul Conceptual Privind Structura Organizatorica, Structura de Rezistenta a Firmei

Impactul Transportului DE Mărfuri ÎN Cadrul Întreprinderii

Crearea Si Dezvоltarea Destinatilоr Turistice In Reрublica Mоldоva

Managementul Controlului Financiar Functie DE Baza A Conducerii Unei Entitati Publice

Modele ale Managementului Calitatii

Copyright Notice

Similar Posts