Studiul Statistic Si Econometric al Miscarii Naturale a Populatiei

Economie

Studiul Statistic Si Econometric al Miscarii Naturale a Populatiei

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

Studiul statistic și econometric al mișcării naturale a populației

INTRODUCERE:

Realizez această lucrare în speranța obținerii unor statistici cât mai reale pentru a realiza studiul statistic și econometric al mișcării naturale a populației dintr-o anumită țară. Este importantă realizarea unei statistici de acest gen pentru a ști cu exactitate necesitățile populației, numărul exact al populației, natalitatea, mortalitatea și de aici se poate deduce emigrația si imigrația.

Statistica a apărut, ca domeniu de activitate, din nevoia socială de a cunoaște, într-o formă măsurabilă, o serie de fenomene caracteristice activității umane. Primele forme ale statisticii au apărut odată cu apariția primelor formațiuni statale, în Grecia Antică, Imperiul Roman, China și Egipt. În aceste state se făceau înregistrări periodice ale populației și se întocmeau registre vamale, fiscale și cadastrale.

Deci, din câte se poate observa, statistica este o știință care studiază fenomenele din punct de vedere cantitativ în scopul descoperirii legilor care guvernează manifestarea lor folosind calculul posibilităților. Practic, se pot obține informații relevante din datele pe care le avem, cu condiția să fie în număr suficient de mare. Aceste informații ajută la înțelegerea datelor disponibile sau pentru a descoperi informații noi despre relațiile între ele.

Deși statistica este considerată o ramură a matematicii, dar ofertă suport și pentru biologie, psihologie, fizică, economie, sociologie etc. Datorită rădăcinilor ei empirice și a accentului pe aplicații, statistica este considerată cel mai adesea o știință matematică distinctă mai degrabă decât o ramură a matematicii.

Statistica aplicată conține statistica descriptivă și statistica dedusă. Statistica deductivă utilizează modele în datele probă pentru a extrage deducții despre populația reprezentată. Aceste deducții pot lua forma de: răspunsuri da/nu la întrebari despre date, testarea ipotezei, estimarea caracteristicilor numerice ale datelor, descrierea între date și modelarea relațiilor între date.

Statistica descriptivă este acea ramură a statisticii care se ocupă cu prezentarea unui set de date. Prin prezentare se permite înțelegerea facilă a caracteristicilor evenimentelor studiate. ,,Descrierea" poate fi făcută grafic sau prin indicatori.

Principalii indicatori statistici folosiți sunt:

media

mediana

varianța (dispersie)

Principalele tipuri de grafice folosite sunt:

histogramele

grafice liniare

grafice de distribuție

CONCEPTE GENERALE

În acest capitol, o să prezint principalii indicatori a mișcării naturale a populației, fără a intra în sfera economică. Este importantă cunoașterea indicatorilor înainte de a-i utiliza pentru a diminua șansele erorilor.

Mișcarea naturală a populației reprezintă totalitatea modificărilor ce apar în numărul și structura populației, ca urmare a nașterilor și deceselor, căsătoriilor, divorțurilor și constituie factorul cel mai dinamic care influențează în mod direct modificarea numărului de locuitori. Mișcarea naturală influențează structura populației și are o acțiune importantă asupra stării social economice.

Numărul de locuitori

Acest indicator prezintă o estimare a numărului de locuitori într-o anumită zonă, fie că vorbim despre o localitate, județ, provincie, land, țară, continent sau totalul planetei. Este cel mai important indicator deoarece cu ajutorul lui se construiesc celelalte indicatoare și nu putem omite nici faptul că fără acest indicator nu am putea organiza referendumuri pentru a stabili care sunt părerile populației despre o anumită temă.

Având în vedere că populația nu este răspândită uniform pe planetă, nu se pot face estimări în legătură cu populația într-o anumită zonă, dacă nu se fac cercetări pentru a stabili cât mai exact numărul acestora. Această cercetare poartă numele de recesământ.

Recesământul se organizează în fiecare țară, deobicei la intervale de 10 ani, prilej pentru a aduna și alte informații. Cu toții ne amintim că în 2012, la ultimul recesământ, am fost întrebați despre naționalitate, cetățenii, religie, numărul de frați, studii, proprietăți deținute, numeral de camere, aria locuinței etc. A fost nevoie de întocmirea acestor statistici în același moment pentru a eficientiza munca statului, dar și de a economisi. De ce ar economisi? Imaginați-vă cum ar fi să facem recesământ pentru fiecare rublică, să întrebăm populația despre studii săptămâna aceasta iar peste două săptamâni despre naționalitatea lor. Cei care adun aceste informații sunt plătiți pentru câteva zile nu pentru o muncă de sisif.

Numărul de locuitori este unul din indicatorii după care se pot clasifica țările. Conform standardului ISO 3166-1, planeta are la activ în jur de 7.133.600.000 de oameni și e împărțită în 224 de state, unele sunt dependente de alte state. Bineînțeles că numărul de locuitori a platenetei se schimbă de la o secundă la alta, cum și numărul statelor se poate schimba.

Cel mai mare număr al populației putem întâlni, evident, în China cu 1,353 de miliarde, urmat de India 1,227 de miliarde și Statele Unite ale Americii cu 315 de milioane de locuitori. La polul opus se află Tokelau cu aproximativ 1100 de locuitori, Vatican cu aproximativ 500 iar lista este încheiată cu Insulele Pitcaim cu aproximativ 50 de locuitori.

În prezent, peste patru miliarde de persoane, adică peste 60% din populația lumii trăiește în Asia. Numai China și India împreună găzduiesc 40% din populația lumii. În topul celor mai populate continete urmează Africa, Europa, America de Nord și America de Sud. Australia găzduiește doar 1% din populația lumii.

Cum populația nu este răspândită uniform pe glob, nu este răspândită uniform nici in România. Dacă excludem capitala țării, cel mai populat județ este Iași cu 774000 de locuitori, urmat de Prahova cu 754000 și Constanța cu 681000. La polul opus se află Sălaj cu 225631, urmat de Tulcea cu 211622 și Covasna cu 211254.

Natalitatea

Ca și în cazul numărului pe populație, natalitatea diferă de la o zonă la alta. Acest indicator este dinamic, foarte activ și practic imposibil de influențat. Cel mai frecvent se folosește Rata generală a natalității numit și natalitatea brută și se obține din următoarea formulă:

Ng – natalitatea brută

N – numărul născuților vii

P – populația unui teritoriu

Deci practic obținem și o definiție a natalității din această formulă pe care profesoara Constanța Mihăescu de la Academia de Studii Economice din București o interpretează ca: „ masa născuților vii în cadrul colectivității umane, delimitată prin caracteristici de timp și spațiu”.

Pentru că natalitatea este influențată în mod evident de structura pe grupe de sexe și vârstă a populației, valoarea acestui indicator nu reflectă întotdeauna situația reală. Din acest motiv, se folosesc și alți indicatori să ofere o imagine cât mai reală de ce se întamplă la nivel global.

Un astfel de indicator este cel al fertilității, calculat ca un raport între numărul născuților vii și populația feminină care să aibă vârsta cuprinsă între 15 și 49 de ani.

Un alt indicator ar fi indicele de înlocuire a generațiilor calculat ca numărul mediu de copii de sex feminin născut de o femeie. Dacă acest indicator este supraunitară atunci se manifestă o tendință de creștere a populației, în caz de 1 se manifestă o stagnare, respectiv dacă e subunitară atunci putem observa o scădere a populației în perioada următoare.

Indicele sintetic al fecundității arată numărul mediu de copii născuți de o femeie în timpul vieții. Cea mai valoare, în jur de 7, o putem găsi în Africa Subsahariană iar cea mai mica valoare, în jur de 1,2 , în unele țări din Europa de Est. Valoarea de echilibru este considerate 2,1 adică valoarea când populația își asigură înlocuirea.

Valoarea natalității este influențată de o serie de factori cum ar fi:

Starea de sănătate

Structura pe grupe de vârste și sexe

Condițiile climatice

Nivelul de instruire

Naționalitate

Gradul general de cultură

Concepții și tradiții religioase

Gradul de ocupare în sfera serviciilor sociale a populației feminine

Mortalitatea

Mortalitatea ca fenomen demografic se referă la frecvența deceselor într-o anumită populație și pentru un interval delimitat de timp. Spre deosebire de natalitate și fertilitate, mortalitatea constituie componenta negativă a mișcării naturale a populației.

Studierea mortalității este importantă din perspectiva sănătății publice deoarece:

mortalitatea influențează creșterea numerică a populației și structura acesteia pe grupe de vârstă;

mortalitatea este utilizată ca indicator de bază în măsurarea stării de sănătate a populației;

pe baza situației deceselor se pot identifica și ierarhiza problemele de sănătate dintr-o populație și se pot formula astfel obiectivele în cadrul proiectelor și programelor de sănătate;

face posibilă evaluarea eficacității serviciilor de sănătate.

Decesul = dispariția definitivă a semnelor de viață în oricare moment după ce a avut loc nașterea soldată cu un născut viu.

Indicatori utilizați în măsurarea mortalității sunt:

Rata de mortalitate generală sau rata brută de mortalitate

Ratele specifice de mortalitate

Mortalitatea proporțională (letalitatea) și fatalitatea

Rata standardizată a mortalității și raportul standardizat de mortalitate

Speranța de viață și alți indicatori numiți funcții biometrice din tabelele de mortalitate

Rata de mortalitate generală sau rata brută de mortalitate măsoară proporția tuturor deceselor care au loc la 1000 locuitori într-un anumit interval de timp, de regulă, un an calendaristic:

Rata brută de mortalitate este un indicator frecvent utilizat datorită simplității calculului și disponibilității datelor.

Principalul său dezavantaj este acela că nu ține cont de faptul că riscul de deces variază major în funcție de vârstă dar și de sex, rasă, categoria socio-profesională, etc. Influența pe care o exercită structura pe vârste asupra ratei brute poate fi înlăturată prin tehnicile de standardizare.

Tendința de scădere în ultimele decenii a mortalității constatată peste tot în lume, dar mai ales în zonele industrializate a fost urmată aici de o ușoară creștere de dată recentă, fapt pus pe seama îmbătrânirii demografice a populației și a creșterii ponderii vârstnicilor, prin creșterea speranței de viață.

Regiunile unde se constată rate mari de mortalitate sunt: Africa de Vest (15 0/00), Africa de Est (16 0/00), Africa Centrală (16 0/00). Țările cu mortalitate mai mică de 5 0/00 sunt: Libia, Panama, Mexic, Costa Rica, Republica Dominicană, Jamaica, Chile, Paraguay, Kuwait, Emiratele Arabe, Qatar, Singapore, Malaiezia, Tadjikistan.

Mortalitatea generală pentru Europa este de 11 0/00. În nordul și vestul continentului nivelul este de 10 0/00, în timp ce Europa Centrală și de Est se caracterizează printr-un indice brut de 14 0/00 . România în 2010 a înregistrat 12,1 decese la 1000 locuitori.

Indicatorii specifici de mortalitate permit o analiză mai nuanțată a fenomenului pentru diferite subpopulații. Aceste rate se pot calcula în funcție de:

grupa de vârstă;

sex;

rasă;

mediu de rezidență (urban/rural);

cauza de deces.

Sporul natural

Sporul natural exprimă diferența care există între nivelul natalității și cel al mortalității unei populații și se obține ca diferență dintre rata natalității și cea a mortalității, și este unul dintre principalii factori care definesc situația și perspectivele de dezvoltare ale unei populații.

Sn = n – m

unde:

Sn – sporul natural;

m – indicele de natalitate;

m – indicele de mortalitate.

Sporul natural poate fi:

pozitiv, atunci când numărul născuților este mai mare decât numărul decedaților;

egal cu zero, atunci când valorile ratei natalității și mortalității sunt egale;

negativ, atunci când nivelul natalității este mai redus decât cel al mortalității.

Mortalitatea infantilă

Acest indicator se referă la numărul de nou-născuți care au decedat înainte de a îndeplini vârsta de un an și face parte din categoria indicatorilor specifici ai mortalității după vârstă. Indicele mortalității infantile redă frecvența deceselor infantile față de nașterile vii din aceeași perioadă, la 1000 de locuitori și are următoarea formulă de calcul:

unde:

mo – indicele de mortalitate infantilă;

Mo – numărul de decese ala născuților care nu au împlinit vârsta de un an într-o perioadă dată;

Nvii – numărul de născuți vii din aceeași perioadă.

Nupțialitatea

Fenomenul de nupțialitate definește masa căsătoriilor sau a persoanelor care se căsătoresc într-un interval de timp, determinat de obicei pe un an calendaristic. Intensitatea nupțialității se determină cu ajutorul indicelui general de nupțialitate și se calculează ca și raport dintre numărul persoanelor care se căsătoresc întru-un anumit interval de timp și efectivul mediu al populației din aceea perioadă.

unde:

c – indicele general de nupțialitate;

C – numărul de persoane care se căsătoresc într-o anumită perioadă de timp;

P – efectivul mediu al populației din acea perioadă.

Pentru analiza nupțialității, vârsta joacă un rol esențial, deoarece legislația stabilește vârsta minimiă la care orice persoană poate încheia o căsătorie. În România contingentul nupțial este stabilit între limita de vârstă cuprinsă între 16 și 39 de ani, în cazul populației feminine, respectiv 18 și 44 de ani, în cazul populației masculine. Asupra limitei superioare există discuții, considerându-se că aceasta poate ajunge până în jurul vârstei de 60 de ani și peste.

În analiza situației matrimoniale a persoanelor trebuie avut în vedere și acele ‟uniuni libere„ sau consensuale, respectiv coabitarea a două persoane care nu este certificată printr-un act de căsătorie.

Divorțialitatea

Fenomenul de divorțialitate caracterizaeză masa divorțurilor într-o perioadă de timp delimitată, iar intensitatea fenimenului se stabilește ca și mărime relativă, comparând numărul persoanelor care au divorțat în anul calendaristic respectiv, cu efectuvul mediu anual al populației.

unde:

d – indicele de divorțialitate;

D – numărul de persoane care au divorțat într-o anumită perioadă de timp;

P – efectivul mediu al populației din acea perioadă.

Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în conformitate cu procedurile legale în vigoare în fiecare țară. Divorțul reprezintă un fenomen psihosocial complex, o formă finală a desfacerii vieții conjugale, modificând viața partenerilor și a descendenților acestora.

Migrația

Mișcarea migratorie a populației reprezintă o componentă a mișcării generale a populației și este definită prin deplasarea teritorială a populației indiferent de numărul persoanelor, durata și scopul pentru care se face. De asemenea are și un rol foarte important în evoluția numărului de locuitori ai unei comunități umane și care se materializează prin schimbarea domiciliului permanent.

Fenomenul migratoriu este generat de o serie de factori cum ar fi cei demografici, economici, sociali, istorici, georafici și politici.

Bilanțul migratoriu reprezintă diferența dintre numărul celor stabiliți cu domiciliul și a celor plecați cu domiciliul, raportat la populația totală a unui teritoriu, exprimat în promile.

unde:

Bm – indicele bilanțului migratoriu;

I – numărul persoanelor stabilite cu domiciliul;

E – numărul persoanelor plecate cu domiciliul;

P – efectivul mediul al populației.

În funcție de raportul dintre numărul celor sosiți și a celor plecați, bilanțul migratoriu poate fi:

pozitiv, atunci când numărul celor sosiți este mai mare decât al celor plecați;

egal cu zero, când numărul celor sosiți este egal cu numărul celor plecați;

negativ, atunci când numărul celor sosiți este mai mic decât numărul celor plecați.

Studiul econometric

În acest capitol o sa intrăm în sfera economică și vom încerca să vedem cum influențează economia mișcarea populației.

2.1. Despre econometrie

Modelele econometrice studiază cantitatea și calitatea proceselor economice și evoluția acestora. Econometria prin caracterul lui general creează modele abstracte ale fenomenelor economice. Econometria este materia care s-a conturat ca o sinteză între analiza matematică, statistica matematică și economie.
Termenul econometrie a fost folosit prima dată în anul 1926 de către economistul și statisticianul scandinavian, norvegian R. Frisch prin analogie cu termenul „biometrie" folosit de Galton și Pearson. Așa cum "biometrie" desemna cercetările biologice cu ajutorul matematicii și statisticii, econometria avea să însemne analiza economiei cu ajutorul unor științe fundamentale.

Econometria este o materia care s-a conturat ca o analiză între statistică, matematică și economie. Din economie se împrumută teoriile economice, din matematică modelele teoretice și formulele care exprimă teoriile economice, din statistică datele empirice și metodele de prelucrare a datelor. Pe baza datelor din economie, econometria definește modele (expresii cantitative) pentru realitățile economice analizate care au corespondent în teoriile economice. Prin procedeele statististice, econometria estimează, cât de cât, parametrii modelelor și realizează pronosticuri asupra realității studiate.

Obiect: Aria de studiu a acestei discipline este realitatea economică, care este privită ca o totalitate de relații și intercondiționări. Econometria analizează legăturile dintre fenomenele economice, dintre diferitele părți ale economiei în ansamblul său.

Metodă: Econometria are ca obiect de studiu realitățile economice sub aspecte cantitative, folosind metoda statisticii. Econometria ajută la cunoașterea realității economice prin felul său specific de a surprinde cantitativ legăturile din viața economică reală folosind instrumente specifice: modele econometrice.

Scop: Principalul scop al econometriei este estimarea, identificarea și testarea modelelor prin care se surprind legăturile dintre fenomenele economice reale.
Metodele prin care sunt prelucrate datele urmăresc îndeosebi măsurarea, cuantificarea unor legături dintre procesele economice, ținând cont de relațiile de tip cauză-efect.

Rolul econometriei rezultă din soluționarea unor obiective precum:

Evidențierea, pe baze mai obiective, a relațiilor de cauzalitate din economie;

Exprimarea numerică a efectului datorat creșterii cu o unitate a factorului;

Stabilirea proporției în care unul sau mai mulți factori determină evoluția unei variabile-efect, precum și ordonarea factorilor după importanță;

Previziunea unui fenomen economic în raport cu factorii determinanți sau ținând cont de comportamentul fenomenului în perioadele anterioare;

Aprecierea prin expresii numerice a implicațiilor pe care o acțiune de politică economică o are asupra mai multor sectoare economice;

Stabilirea intensității și direcției fluctuațiilor din economie;

Aprecierea elementelor semnificative din economie de elementele nesemnificative (datorate hazardului).

Aspecte pe care econometria nu le poate rezolva sau încă nu le poate rezolva satisfăcător sunt următoarele:

Încorsetarea într-un model generalizator, de mare amploare, a tuturor relațiilor existente în economie;

Introducerea în calcule a variabilelor calitative cu o suficient de mare acuratețe, astfel încât rolul acestora sau amploarea modificării lor să poată fi măsurate cu suficient de mare precizie;

Departajarea suficient de precisă a rolului fiecărui factor asupra unui proces economic, în situațiile în care factorii evoluează foarte asemănător (prezintă un grad înalt de coliniaritate);

Prognoza suficient de precisă în situații conjuncturale diferite sau în situații în care interacțiunea factorilor reprezintă ea însăși un factor;

Econometria nu își propune stabilirea de valori numerice privind indicatorii economici (agregate de tip PIB, Venit național, etc.), unele stări de lucruri din economie (concentrarea, corelația, proporția unor realizări) și nici obținerea de soluții optime (stocul optim, ruta optimă în transporturi) sau soluții care nu aparțin domeniului relațiilor de cauzalitate, manifestate la un moment dat sau în decursul timpului.

Econometria este o disciplină științifică relativ nouă, dezvoltată începând cu mijlocul secolului trecut. Totuși, primele încercări de a cuantifica și exprima cantitativ relațiile dintre fenomenele reale sunt mult mai vechi și datează din secolul al XVII-lea.

Școala Aritmeticii politice engleze: Un studiu asupra genezei econometriei ne-ar conduce la începuturile secolului al XVII-lea când englezul William Petty pune rădăcinile "aritmeticii politice" prin care utilizau sistematic fapte și cifre în crearea unor studii legate populație, economie, finanțe, comerț exterior sau impozitare.

Laboratoarele biometrice engleze: La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în Anglia se desfășura o activitate științifică remarcabilă de cercetare a legilor naturii și a geneticii umane. Printre figurile ilustre ale acestei școli se numără F.Gallun, K. Pearson, R.A. Fisher, F.Y. Edgeworth, ale căror lucrări fundamentale au contribuit la dezvoltarea metodelor de analiză a legăturilor dintre variabile.

Societatea de econometrie: În iarna anului 1930, la 29 decembrie mai exact, la Cleveland (S.U.A.) a fost fondată "Societatea de Econometrie", instituție care a fondat și promovat termenul de "econometrie".Dintre membrii societății, menționăm câteva figuri: Irving Fisher și R. A. Fisher (matematician și biolog), Jan Timbergen (fizician olandez), T. Haavelmo, R. Frisch (primul președinte al societății) ș.a.

Mari gânditori ai secolului XX: Econometria se dezvoltă prin contribuția cercetării: unor cercetători importanți, din diferite direcții ale producție: Cobb C.W. și Douglas P.H.; cererea de consum: K. Schultz, P.A. Samuelson; teoriile economice și construirea modelelor: J. Timbergen, T. Haavelmo, R. Frisch, L.R. Klein, H.Theil; studiul riscului și incertitudinii în economie, modele macroeconomice: J.M. Keynes

În cercetarea econometrică se utilizează o serie de concepte, noțiuni și termeni specifici: model, variabile, parametri, estimator, estimații, ca și termeni statistici.

Modelul econometric: Acest modelul este o schemă simplificată a realității care are rolul de a explica realitatea studiată în dimensiunile ei fundamentale, esențiale. Modelul econometric este o prezentare formalizată a problemei sau a realității economice studiate. De regulă, acest model econometric este o ecuație construit pe baza variabilelor statistice utilizate.

Exemple:

Relație dintre vânzări și preț: Vânzări = a + b Preț + u

Evoluția producției în raport cu factorii determinanți: Producție = a * Capital * Munca

Variabile: În cercetarea econometrică se folosesc variabile statistice între care există relații de interdependență.

Variabilă = însușire, element caracteristic care poate înregistra diverse niveluri exprimate, de regulă, numeric.

Exemple: prețul produsului, rata dobânzii, cantitatea produsă, valoarea tranzacțiilor la bursă. Variabile de tip calitativ (nenumerice): culoarea, religia, anotimpul.

Variabila aleatoare prezintă drept element caracteristic faptul că poate înregistra orice valoare într-un ansamblu de valori specificat corespunzător unei repartiții de probabilitate.

Exemple: cursul de schimb, vânzările pe o piață liberă, abaterea (eroarea) dintre nivelul preconizat și cel realizat.

Tipuri de variabile:

variabilă endogenă, numită și variabilă dependentă, rezultativă sau efect, rezultat. Este variabila pentru care modelul, în urma estimării, poate genera valori. Variabila endogenă este poziționată în stânga semnului egalității în ecuația în care ea reprezintă obiectivul, dar poate să apară și în postura de factor în alte ecuații. Se notează de regulă cu y.

variabila exogenă, numită factorială, factor de influență sau regresor, care determină un anumit effect asupra variabilei rezultat. Este variabila aflată în postura de cauză a evoluției variabilei endogene, având valori preluate din statistici. Locul variabilei exogene este în dreapta semnului egalității și este, de regulă, notată cu x.

Alături de aceste două categorii de variabile, în econometrie se utilizează o categorie specială: variabilele reziduale sau eroare.

Aceste variabile apar în acest model ca suma influențelor necunoscute inclusiv care nu apar explicit în model. În acestă cercetare econometrică, variabila eroare devine o variabilă aleatoare care respectă proprietățile numite și ipoteze clasice.

Variabilele reziduale se obțin în urma calculului abaterilor dintre valorile empirice ale variabilei endogene (y) și valorile generate de model ale aceleiași variabile (yˆ). Locul variabilei rest este, de regulă, în partea finală a ecuației și este notată cu u, dar se mai folosește și v sau e. Este denumită perturbație sau eroare.

Medie = nivel central obținut în urma unui calcul privind un ansamblu de valori ale variabilei analizate. Se utilizează media aritmetică:

unde reprezintă valorile variabilei, iar frecvența de apariție.

Media variabilei aleatoare (speranța matematică, așteptarea) rezultă ca o sumă a valorilor variabilei aleatoare ponderate cu probabilitățile asociate posibilelor valori:

cu

Dispersie = indicator sintetic destinat măsurării împrăștierii valorilor variabilei de la medie. Dispersia este notată cu , dar și “var” sau s (numită și varianță).

Dispersia variabilei aleatoare x:

Abaterea medie pătratică:

Covarianța (cov) variabilelor x1, x2 reprezintă un indicator de măsurare a variabilității conjugate privind două variabile aflate într-o relație de dependență:

Coeficientul de corelație (r) reprezintă un indicator de măsurare pe o scară numerică cuprinsă între – 1 și + 1 a legăturii (dependenței, analogiei) dintre două variabile. În varianta Pearson, coeficientul de corelație este definit astfel:

Eșantion = subansamblu de elemente (unități, cazuri) extrase (la întâmplare) dintr-un ansamblu (populație). Deseori o secvență de valori ale unei variabile urmărite (înregistrate) în decursul timpului este asimilată cu eșantionul. Se notează cu n numărul de unități din eșantion.

Estimare = calcul sau suită de calcule (algoritm) destinate obținerii unei mărimi numerice (coeficient, parametru) pe baza datelor unui eșantion. Se notează estimațiile cu a, b, r.Estimarea parametrilor unei funcții se situează în centrul atenției econometricienilor.

Test = verificare a unei prezumții (ipoteza nulă H0, a negării existenței unei calități a estimației), în condițiile existenței unei repartiții proprii estimației analizate. În urma testării, ipoteza nulă poate fi acceptată sau poate fi infirmată (respinsă) în favoarea ipotezei alternative H1. frecvent utilizate în econometrie sunt testele: t –Student, F – Snedecor, (hi-pătrat).

Parametru: Parametrii modelului econometric sunt mărimi reale și necunoscute care se găsesc în model în diferite expresii alături de aceste variabile. Parametrii fac obiectul procesului de aproximare și testare statistică. Parametrul este o mărime considerată constantă, rezultată în urma unui calcul bazat pe datele presupuse de variabilele ecuației /ecuațiilor modelului. De regulă, se au în vedere estimații ale parametrilor, motiv pentru care se atașează literei un accent circumflex.

Locul parametrului în model este alături de variabila factorială la care se referă (excepție face parametrul liber). Se notează cu a, b, a0, a1,α , β. Este denumit și coeficient sau estimație.

Estimatori: Estimatorii sunt variabile aleatoare, convenabil construite în procesul de aproximare, cu distribuții de probabilitate cunoscute sau cu proprietăți specifice în baza cărora se crează procesul de aproximare a parametrilor modelului econometric.

Notăm parametrul cu simbolul θ și un estimator al acestuia cu θ.În procesul de estimare, cele mai importante proprietăți ale estimatorilor sunt:

• nedeplasarea – un estimator este nedeplasat numai dacă media sau speranța matematică este egală cu parametrul.

Un astfel de estimator nedeplasat verifică relația: M(θ) = θ . Dacă relația nu este respectată, atunci estimatorul este deplasat.

• convergența – un estimator este convergent dacă pentru un eșantion cu volum suficient de mare șirul estimatorilor converge către parametru. Pentru un estimator convergent are loc relația:

= 0

• eficiența – estimatorul  este eficient dacă are dispersia sau varianța cea mai mică dintre toți estimatorii posibili pentru parametrul θ.

Autocorelație, autoregresie = noțiuni care se referă la dependența dintre termenii poziționați la o anumită distanță de timp. Așadar, este presupusă dependența modificărilor variabilei în raport cu propriile modificări realizate într-un trecut mai mult sau mai puțin apropiat.

Autocorelația implică determinarea intensității corelației dintre termenul înregistrat în perioada t și termenul din perioada t – 1 (coeficientul r1), respectiv din perioada t – 2 (coeficientul r2), etc.

Autoregresia presupune analiza gradului de dependență dintre seria de date yt și aceeași serie decalată cu 1:

yt = a + byt-1+ ut, unde t = 2, 3, …,n

Pot fi considerate variabile explicative seriile decalate, în succesiune cu 1,2,…,k perioade de timp:

yt = a + b1yt-1+…+ bkyt-k + ut

2.2. Produsul intern brut pe cap de locuitor

Produsul intern brut (vom folosi PIB) este un indicator macroeconomic ce reflectă suma valorii de piață a mărfurilor și a serviciilor destinate consumului final, produse se găsesc în toate ramurile economiei care se află în interiorul unei țări în parcursul unui an. Acesta se poate determina și la nivel local sau regional.

PIB-ul este suma cheltuielilor destinate consumului gospodăriilor private și private non-profit, a cheltuielilor statului, a cheltuielilor brute pentru investiții, a investițiilor în scopul depozitării pentru câștigurile din export din care se reduc cheltuielile pentru importuri.

Produs Intern Brut = consumurile + investițiile + exporturile − importurile

Economiștii au clasificat termenul de consum general în următoarele două părți: cheltuielile sectorului public și consumul privat. Două avantaje ale clasificării consumului total în acest fel în teoria macroeconomică sunt următoarele:

Consumul privat îi o preocupare centrală a economiei de bunăstare. Investițiile private împreună cu subdiviziunile economiei sunt direcționate ultimativ către creșterea pe termen mediu și lung a consumului privat.

Deoarece e separat de consumul privat endogen, consumurile sectorului public pot fi considerate exogene, astfel încât nivelurile consumului sectorului public pot fi considerate o parte din domeniul macroeconomiei.

Astfel PIB poate fi exprimat:

Produs Intern Brut = consumul statului +consum privat + investiții + (exporturi − importuri)

Componentele PIB-ului:

Consumul privat – este considerat în mod normal cea mai importantă componentă a PIB, cuprinzând cheltuielile gospodăriilor din economie. Aceste cheltuieli pot fi împărțite în: bunuri perisabile, bunuri durabile și servicii. Exemple: hrană, bijuterii, chirie.

Cheltuielile statului – numit și consumul sectorului public, este suma tuturor cheltuielilor guvernamentale destinate bunurilor finite și servicii. Aceasta include salariile angajaților sectorului public, cumpărarea de armament etc

Investițiile – includ investiții în diferite fabrici, echipamentele, inventarul dar nu include schimburile de active existente. Cum ar fi: construcția unei mine, cumpărarea unui program informatic, cumpărarea unor mașini și echipamente. Cheltuielile din sectorul gospodăriilor pentru noi locuințe sunt considerate investiții.

Exporturile – sunt exporturi brute ale unei țări, plus bunuri și servicii, destinate consumului în alte țări

Importurile – sunt importurile brute.

În calculul PIB-ului sunt incluse doar bunurile sau serviciile destinate consumului final. Exemplu: un laptop = bun finit, o memorie este un bun intermediar.

Dacă din PIB scădem deprecierile obținem produsul intern net.

Produsul Intern Brut pe cap de locuitor reprezintă PIB-ul împărțit la numărul locuitorilor dintr-o țară. Acesta este considerat ca ajustat, însemnând că nivelurile diferitelor prețuri sunt mascate în diferite țări. Astfel poate fi comparată sau in eficiența diferitelor țări.

PIB-ul combină suma tuturor activităților ce se pot evalua în bani și nu utilitatea acestora și este un mijloc condiționat de măsurare de bunăstare și a calității vieții. Pentru asta se folosesc alte metode de calcul, de exemplu: Human Development Index (HDI).

2.3. Indicele dezvoltării umane

Indicele dezvoltării umane (IDU, Human Development Index în engleză) este o măsură comparativă a speranței de viață, alfabetizării, învățământului și nivelului de trai. În acest fel, este folosit pentru a compara mai bine nivelul de dezvoltare a unei țări decât PIB-ul pe cap de locuitor, care măsoară doar prosperitatea materială și nu alți indicatori socioeconomici. Indicele a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul Haq. Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat în fiecare an de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și publicat în Raportul de Dezvoltare Umană.

Ultimul indice al dezvoltării umane a fost realizat în 2006 utilizând date din 2004. În 2004, România a avut un IDU de 0,805, însemnând că țara are un nivel avansat de dezvoltare umană și este situată pe locul 60 din lume. Este pentru prima oară când România a atins acest nivel, dat fiind că în 2003, IDU-ul era de 0,796 (locul 64), adică dezvoltare umană medie.

2.4 Anunțarea ratelor dobânzilor

Ratele dobânzilor joacă rolul cel mai important în modificarea prețurilor monedelor de pe piața de schimb valutar. Ca instituții care stabilesc ratele dobânzilor, băncile centrale sunt, prin urmare, actorii cei mai influenți în acest proces. Ratele dobânzilor influențează și dictează fluxurile de investiții. Deoarece valutele sunt reprezentări ale economiei unei țări, diferențele dintre ratele dobânzilor afectează valoarea relativă a valutelor, a uneia în raportat cu alta. Atunci când băncile centrale schimbă ratele dobânzilor, acest fapt determină ca piața valutară să experimenteze fluctuații și volatilitate. În domeniul de tranzactionare Forex, speculațiile care se mulează cu exactitate pe acțiunile ulterioare ale băncilor centrale pot spori șansele traderilor de a tranzacționa cu succes.

Indicele preturilor de consum

Indicele prețurilor de consum (IPC) este probabil cel mai important indicator al inflației. Acesta conține schimbările în nivelul prețurilor cu amănuntul pentru coșul de consum de bază. Inflația este legată direct de puterea de cumpărare a unei monede în cadrul propriilor granițe statale și îi afectează poziția de pe piețele internaționale. Daca economia se dezvoltă în condiții normale, creșterea IPC poate conduce la o creștere de bază a ratei dobânzii. Aceasta, la rândul său, duce la o creștere a atractivității unei monede.

. Indicatorii ocupării forței de muncă

Indicatorii ocupării forței de muncă reflectă sănătatea generală a unei economii sau a unui ciclu de afaceri. Pentru a înțelege cum funcționează o economie, este important să știm cât de multe locuri de muncă sunt create sau distruse, ce procent al forței de muncă muncește în mod activ, și cât de mulți noi oameni se declară șomeri. Pentru măsurarea inflației, este de asemenea important să se monitorizeze viteza cu care salariile cresc.

Vânzarea cu amănuntul

Indicatorul vânzărilor cu amănuntul este publicat în fiecare lună și este important pentru traderii de pe piața de schimb valutar, deoarece acesta indică puterea globală de cumpărare a consumatorilor și succesul magazinelor de vânzare cu amănuntul. Raportul este deosebit de folositor, deoarece este un indicator în timp real al modelelor generale de cheltuieli de consum, care este ajustat în funcție de variațiile sezoniere. Acesta poate fi utilizat pentru a prezice evoluția unor indicatori interni de mai mare importanță, și pentru a evalua direcția imediat-următoare a unei economii.

Balanța de plăți

Balanța de plăți reprezintă raportul dintre suma plăților primite din străinătate și suma plăților care merg în străinătate. Cu alte cuvinte, indică cantitatea totală de operațiuni de comerț exterior, balanța tranzacțională, și balanța dintre export și import, plățile de transfer. Dacă plățile care vin din strainătate depășec plățile către alte țări și organizații internaționale, balanța de plăți este pozitivă. Excedentul este un factor favorabil pentru creșterea economică a monedei naționale.

Politica guvernamentală fiscală și monetară

Stabilizarea economiei (ca de exemplu, ocuparea în totalitate a forței de muncă, controlul inflației, și un echilibru echitabil al plăților) este unul dintre obiectivele pe care guvernele încearcă să le obțină prin manipularea politicilor fiscale și monetare. Politica fiscală se referă la taxe și cheltuieli, iar politica monetară la piețele financiare și la rezerva de credite, de bani, și de alte active financiare.

Influența economiei asupra mișcării naturale a populației

3.1. Influența economiei asupra fertilității

Pe măsura ce populația lumii crește, ratele de fertilitate la nivel global au o creștere mai lentă decât era de așteptat si un studio recent de la Universitatea din Missouri arată că schimbările economice au cel mai mare impact asupra reducerii mărimii familiei (încetinirea creșterii populației), în comparație cu alti factori. Înțelegerea cauzelor scăderii natalității poate contribui la politici mai bune care să influențeze fertilitatea și să ducă la o competiție redusă pentru hrană, apă, pământ și bani.

Îmbunătățirile în dezvoltarea economică, cum ar fi atingerea unui nivel de educație superior, creșterea ocupării forței de muncă pe piața formală a muncii, trecerea de la agricultură nu duc doar la creșterea standardelor de viața individuale, ci par să fie corelate cu scăderea ratelor de fertilitate, conform rezultatelor studiului.

În cadrul cercetării s-au utilizat datele colectate din 1966 de la aproximativ 250.000 de persoane din mediul rural din Bangladesh, împreuna cu interviuri detaliate de la aproape 800 de femei din regiune. Au fost luati in considerare 64 de factori legați de dimensiunea familiei și organizați in funcție de cele trei explicații posibile pentru declinul ratelor de fertilitate:

Risc și mortalitatea – Parintii au mai puțini copii atunci când au mai multa speranță că copiii vor supraviețui până la maturitate.

Economie și de investiție – Aceasta explicație sugerează că creșterea costurilor de a avea copii și câștigurile mai mari rezultate din investițiile făcute pentru sine și pentru copii reduc fertilitatea odată cu trecerea la o economie de piață.

Transmiterea culturală – Această explicație susține că percepțiile sociale ale valorii pe care o au copiii, dimensiunea ideală a familiei si contracepția influențeaza ratele de fertilitate.

S-au utilizat metode statistice de colectare a datelor special concepute pentru a discerne ca factorii ”economici si cei legați de investiții” sunt cel mai clar corelați cu o fertilitate mai mică. Cu toate acestea, trebuie remarcat că cele trei explicații posibile au fost legate între ele. Deși factorii economici au fost semnificativ mai influenți, alte fenomene cum ar fi ratele de mortalitate și intervențiile medicale afectează, de asemenea, scăderea fertilității.

Puține studii au comparat cele trei explicații posibile pentru scăderea fertilității pentru a determina care a avut cel mai puternic efect. Ratele de creștere a populației au scăzut la nivel mondial, incepând din secolul al 18-lea în Europa de Vest, dar cauza exactă a fost intens dezbatută, deoarece există atât de multe explicații diferite in literatura de specialitate. Studiul nostru a creat un cadru prin care diferite explicații ar putea fi comparate în mod explicit. Date legate de populația din orice regiune ar putea fi analizate folosind aceste metode pentru a ajuta cercetătorii, guvernul și pe cei care lucreaza in sistemul de sanatate să înțeleagă factorii-cheie ai schimbărilor demografice.

3.2. Influența economică asupra emigrării

Actuala emigrare a forței de muncă are și un suport intervenționist alături de cel economic, în sensul că statul român favorizează acest proces prin încurajarea competiției dintre agențiile de plasare a forței de muncă în străinătate cât și prin susținerea sa juridică. Această atitudine intervenționistă este explicabilă dacă avem în vedere avantajele emigrării forței de muncă în actualul context economic național. Migrarea spre centrele economice dezvoltate ale Europei are efecte economice directe, la fel de favorabile pe termen scurt ca cele generate de investițiile directe în economie, generatoare de noi locuri de muncă. Iată câteva din avantajele economice și sociale pe care, apreciem noi, le poate genera migrarea liberă a forței de muncă spre Uniunea Europeană sau în altă parte a lumii unde ea este necesară și acceptată.

Migrația forței de muncă spre țările Uniunii creează produs national prin transfer international, aduc valută în țară, vin cu un model nou de viață și civilizație, vin cu un sentimentde respingere a unei vieți bazată pe promiscuitatea materială, și nu de puține ori se întorc în țară cu un capital de început necesar inițierii unei mici afaceri. Asemenea acțiuni sunt susținute uneori și de anumite cunoștințe legate de mersul afacerilor pe care le-au dobândit ca urmare a migrării și a desfășurării diferitelor activități în Uniunea Europeană sau în alte țări dezvoltate ale lumii.

Sub aspectul efectelor macroeconomice ale emigrării se constată că acest segment din populația active este creator de locuri de muncă, fără aport investișional privat sau public din economia națională. Veniturile pe care le creează acest sector se alătură fondului de consum intern, fondurilor destinate dezvoltării și, într-o anumită măsură, resurselor bugetare ale economiei.

Aceste venituri, pe care le-au dobândit prin activitățile prestate în alte țări, sunt transferate în economia monetară prin intermediul pieței valutare. Se apreciază că suma acestei categorii de venituri, înregistrate și neînregistrate, care intră în economia noastră se ridică annual la aproximativ 5 miliarde de euro. La aceasta mai adăugăm partea din venitul acestor agenți economici destinată consumului individual în țara de locație. Transferul de valută realizat de lucrătorii români din străinătate poate fi considerat unul din marile avantaje ale emigrării care se răsfrânge asupra monedei naționale sub aspectul evoluției ei pe piața valutară. În mod obișnuit, dobândirea capacității internaționale de plată se realizează prin export care și el la rândul său necesită investiții pentru crearea unor capacități de producție, dependente de fondurile publice și private destinate dezvoltării. Migrația forței de muncă devine, din acest punct de vedere, un important înlocuitor al exportului. În felul acesta asistăm la formarea unei veritabile piețe valutare, influențată în mare măsură și de veniturile lucrătorulor români din economia Vestului. Analizele care s-au făcut au dus la concluzia că aportul valutar generat prin migrația forței de muncă a fost de natură să influențeze favorabil evoluția leului pe piața valutară. Pe de altă parte, am constatat că dintre toate categoriile de agenți economici care au fost implicați în aprecierea leului, lucrătorii români din străinătate au înțeles cel mai bine că evoluțiile libere ale cursului de schimb sunt fenomene firești pentru orice economie de piață. Considerăm că reacția lor se datorează în primul rând unui autodidacticism spontan, oferit de economia monetară a Uniunii Europene, unde aceștia prestează diferite activități generatoare de venituri valutare. Pentru marea majoritate a lucrătorilor români din străinătate informarea furnizată de viața economică reală în legătură cu mecanismul valutar a fost extreme de favorabilă. În anumite situații mecanismele monetare sunt mai bine înțelese prin confruntarea individului cu viața reală. Așa se întâmplă și în cazul de față în care se realizează o instrucție reală prin viața de zi cu zi care oferă acestor lucrători români din străinătate situațiile reale, legate de modul de funcționare a economiei monetare adică a economiei în care banii se vând și se cumpără pe piața valutară ca orice altă marfă.

În rezumat, putem spune că situația noastră actuală justifică fenomenul migrării unei părți din populația activă spre Uniunea Europeană cât și spre alte direcții ale lumii. Pe termen scurt ea face surmontbile anumite obstacole economice. Este posibil însă ca după ca după câțiva ani să observăm faptul că cel mai mare avantaj al migrării forței de muncă de la noi spre țările dezvoltate să fie contactul acestei populații cu lumea care știe cum se fac banii. Toate țările din fosta lume comunistă, care au facilitate migrația populației spre Vest, sunt acum membre în Uniunea Europeană și au un produs național brut pe locuitor mult mai ridicat decât noi. Rezultatul se datorează mai ales contactelor pe care populația acestor țări le-a avut cu lumea banului. Aici s-a dezvoltat spiritul de inițiativă privată atât de necesar și nouă în prezent.

Bibliografie:

Dariusz Stola, Migrations in Central and Eastern Europe, În International Migration Review, nr 4, 1998, p. 1069

Guy Burgel, Du Tiers-Monde aux Tiers-Mondes, Dunod, Paris 2000

Daniela Giurescu, ,,Uniunea Economică și Monetară” articol publicat în ,,Economistul” nr. 1796 din 2005

Philip Martin, The Economics of Labor Migration Studies of New York Inc., în International Migration Review, nr 1, 1998, p. 231

Steliana Perț ș.a., ,,Circulația forței de muncă” în Biblioteca Economică, seria Probleme economice, Centrul de Informare și Documentare Economică, București,2004.

http://www.markets.com/ro/education/fundamental-analysis/main-economic-indicators.html

http://medlive.hotnews.ro/economia-influenteaza-ratele-de-fertilitate-mai-mult-decat-alti-factori.html

http://biblioteca.regielive.ro/licente/statistica/modelarea-econometrica-a-comportamentului-consumatorului-merceologie-228569.html