Studiul Hidrologic al Fluviului Dunarea pe Sectorul Dintre Galati Si Tulcea

STUDIU HIDROLOGIC AL FLUVIULUI DUNĂREA

SECTORUL GALAȚI- TULCEA

CUPRINS

INTRODUCERE
Cap I. FLUVIUL DUNĂREA-CARACTERIZARE GENERALĂ
1.1 Dunărea în Europa.

1.2 Sectorul românesc al fluviului Dunărea
Cap II SECTORUL DUNĂREAN GALAȚI-TULCEA
2.1 Factorii fizico-geografici care influențează scurgerea
2.2 Dinamica apei.
2.3 Nivelul apei 
2.4 Debitul de apă
2.5 Scurgerea solidă
2.6 Regimul termic

2.7 Chimismul apei
2.8 Calitatea apei
Cap.III ASPECTE PRIVIND FENOMENELE HIDROLOGICE EXTREME ȘI IMPACTUL ASUPRA ACTIVITĂȚILOR UMANE
CONCLUZII- PROTEJAREA APELOR DUNĂRII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE

INTRODUCERE

O scurtă descriere a traseului dunărean dintre Galați și Tulcea, este, poate, cea mai bună explicație pentru care am ales ca temă analiza acestei porțiuni din cadrul cursului bătrânului fluviu. Între Galați și Tulcea sunt două drumuri, exceptând traseul pe calea aerului, cel pe apă și pe uscat la poalele dealurilor dobrogene. Maiestuozitatea Dunării umbrește gurile de vărsare ale Prutului și Siretului, iar la 3-4 km de la Dunăre se profilează culmile împădurite ale Munților Dobrogei. Prin planul de amenajare a Luncii Dunării s-a stabilit să se mențină zona de baltă între Galați- Tulcea, pentru a nu produce în perioada apelor mari o supraînălțare excesivă a nivelului apelor, în special la Galați unde sunt de apărat obiective importante portuare și industriale .La Mila 56 se află localitatea Isaccea, cu ruinele cetății Noviodunum, apoi turlele mănăstirilor Cocoș și Saon se zăresc un timp la poalele dealurilor împădurite. La Pătlăgeanca, Dunărea se împarte în Brațul Chilia și Brațul Tulcea. Punctul de despărțire se numește ceatal. Satul pescăresc Pătlăgeanca se întinde pe 3 km în lungul brațului Chilia dar primele case se află pe malul brațului Tulcea. Brațul Tulcea mă va interesa în mod deosebit în redactarea acestei lucrări pentru că pe el se află orașul Tulcea, în timp ce brațul Chilia merge spre nord. Înainte de apropierea de Tulcea, se disting la orizont cele cinci vârfuri îngemănate Beștepe, de la Mahmudia, vizibile din toate punctele deltei.

Frumusețea peisajului din această regiune și modul cum Dunărea a modelat și continuă să influențeze relieful zonei dar și viața oamenilor, m-a determinat să aleg această temă pentru lucrarea mea de licență, care are în vedere un studiu hidrologic al sectorului Galați- Tulcea, cu o analiză detaliată a caracteristicilor hidrologice.

Lucrarea este structurată în trei capitole și mai multe subcapitole. După prezenta introducere, primul capitol va face o caracterizare generală a Dunării, atât din punct de vedere european cât și la nivel național. Capitolul secund, abordează direct caracteristicile fluviului în porțiunea de curs Galați- Tulcea. Se vor analiza elemente legate de caracteristicile geografice fizice ale acestei porțiuni, viteza de scurgere, debitul solid și lichid, chimismul apei, regimul termic al apei. În fine ultimul capitol va face o analiză a fenomenelor hidrologice extreme care s-au produs sau se pot produce în sectorul Galați- Tulcea și modul cum acestea influențează activitățile umane.

În text am introdus și imagini pentru o scoate în evidență ideile esențiale, unele imagini sunt și din arhiva personală. Datele au fost culese din diferite surse, care au fost verificate și precizate în lucrare.

Capitolul I

FLUVIUL DUNĂREA- CARACTERIZARE GENERALĂ

1.1 DUNĂREA ÎN EUROPA

Dunărea izvorăște din Germania, din Munții Pădurea Neagră, munți vechi, nu foarte înalți, cu altitudinile cele mai mari, sub 1 500 m. A avut și are denumiri diferite în funcție de zona geografică străbătută dar și de perioada istorică astfel, în perioada antică era numit Istros, Danubius, Hister iar in perioada modernă a primit diferite denumiri în funcție de țara străbătută – Donau (Germania), Dunaj (Slovacia), Duna (Ungaria), Dunav (Croația, Bulgaria si Serbia), Dunai (Ucraina), dar și Danube (Marea Britanie) sau Tuna (Turcia);

Direcția generală de scurgere este V- E dar nu caracteristici specifice fiecărui sector, se varsă în Marea Neagră, printr-o superbă deltă, după un traseu de 2 860 km, care o plasează pe locul al II-lea între fluviile Europei după Volga Din această lungime, o treime (1 075 km) se desfășoară tangențial sau în totalitate și pe teritoriul României. Bazinul hidrografic are o suprafață de 805 300 kmp (8 % din suprafața Europei) dar inclusiv delta ajunge la 817 000 kmp.

Regimul de scurgere este unul complex, caracteristic zonei temperate, cu tipuri de clima si unități de relief variate, în consecință și debitul are anumite fluctuații în funcție de uni8tatea de relief și influența climatică pe care o străbate. Debitul lichid este de 1 920 mcubi/s la Viena și 6 515 mcubi/s la intrarea în Delta Dunării;

State europene străbătute sunt în număr de 10, în ordine de la izvor la vărsare acestea sunt: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova și Ucraina, străbate și patru capitale: Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad;

Fig.1.1 Cursul Dunării, sursa: atlase.ro

Dunărea este al doilea fluviu ca lungime și dimensiune a bazinului din Europa și izvorăște din partea central-vestică a continentului, din Germania, Munții Pădurea Neagră. Străbate mai întâi, de la vest-est, centrul continentului până la Budapesta apoi de la nord-sud Depresiunea Panoniei, traversează Carpații prin Defileul de Porțile de Fier, apoi curge de la vest-est până la Călărași delimitând, în partea sudică Câmpia Română față de Podișul Prebalcanic, apoi de la SV-NE până la Galați unde delimitează Câmpia Română de Podișul și Munții Dobrogei, de la vest-est până la vărsarea printr-o deltă în Marea Neagră.

Dunărea se formează din doi mici afluenți- Brege și Brigach care izvorăsc de sub vârful Kandel din Munții Pădurea Neagră, acestia se unesc la Donaueschingen în pitorescul parc al castelului Furstenberg.

Fig.1.2-1.3 Principalul izvor al Dunării prin Brege (stânga) și fântâna din curtea castelului Furstenberg de la Donaueschingen, considerat oficial locul de unde începe Dunărea, sursa: www.newspartblogs.ro

Artera principală a Dunării s-a finalizat la sfârșitul pliocenului și începutul cuaternarului, prin drenarea succesivă, în timp a unor lacuri imense din Bazinele Vienei, Panonic și Pontic , care au fost separate din întinsa mare Sarmatică prin ridicarea munților Alpi, Carpați, Dinarici și Balcani.

Locurile de străpungere prin epigeneză sau captate, se pun în evidență azi prin renumitele porți sau defileuri (Devin, Porțile de Fier).

Bazinul Dunării acoperă 8% din suprafața continentului European, străbate regiuni variate de la munți vechi- hercinici la munți tineri (alpini), podișuri și câmpii, regiuni cu influențe climatic diverse (oceanice, baltice, submediteraneene și continentale). Dunărea propriu-zisă trece prin sudul Germaniei, NE Austriei, sudul Cehiei și Slovaciei, prin mijlocul Ungariei, NE Serbiei, nordul Bulgariei, SV, S și SE României, SV Ucrainei. Cursul Dunării poate fi împărțit în trei sectoare: superior- alpin, mijlociu- panonic, inferior- pontic (valah sau românesc):

a) Cursul superior al Dunării (izvor- Poarta Devin)

Are o lungime de 1 060 km; după unirea lui Brege cu Brigach, Dunărea traversează calcarele jurasice ale Munților Jura Suabo-Franconiană, unde pierde o importantă cantitate de apă în cursurile subterane. În perioadele secetoase, Dunărea rămâne fără apă, urmare a acestor transferuri subterane. Este singura luptă care se dă între Dunăre și alte bazine hidrografice, mai ales cu cel al Rinului. În continuare, Dunărea curge între lanțul muntos hercinic Jura Suabo- Franconiană, pe stânga și înălțimile prealpine, pe dreapta. Astfel ajunge la Ulm de unde devine navigabilă.

De pe versanții nordici ai Alpilor, Dunărea primește cei mai mulți și mai importanți afluenți (Riss, Mindel, Isar, Inn cu Salzach, Enns). Innul are debitul cel mai mare, fapt foarte important pentru alimentarea cu apă a fluviului. De un pitoresc deosebit este Defileul de la Grein-Ybbs, în aval de confluența cu Enns, zonă cu ruinele unor castele feudale, păduri de fag și legendele Nibelungilor.

Dunărea ajunge la Viena, unde cunoaște trei ipostaze: Dunărea Veche (curs abandonat dar folosit în continuare pentru agrement), Canalul Dunărean (străjuit pe ambele părți de clădiri- monumente istorice) și Dunărea propriu-zisă. Între ultimele două se află Parcul de distracții Prater. Î aval de Viena, pe stânga cursului său, se află dealuri, nu mai înalte de 550 m, cu păduri ce au intrat în istoria scrisă și nescrisă sub numel de Wienerwald. Înainte de a trece prin Poarta Devin primește ca afluent Morava cehă, care formează pe aproximativ 100 km, granița dintre Austria și Slovacia.

Fig.1.4-1.5 Dunărea la Viena (stânga) și la Grein, sursa: http://www.tuktuk.ro/

b) Cursul mijlociu al Dunării (Poarta Devin- Baziaș)

Are o lungime de 725 km. După ce trece de Poarta Devin care face trecerea din Bazinul Vienei în cel al Panoniei, îngustare impusă de Carpații Mici (Male Karpatj) Dunărea ajunge la cea de-a doua capitală, Bratislava. Extinderea Dunării în sectorul capitalei Slovaciei, Bratislava, a impus construirea unor poduri, din care cel din dreptul Hradului este cel mai impunător prin suplețea sa arhitectonică. Ambele poduri reprezintă importante obiective turistce. Între Bratislava și Komarno, Dunărea se desparte în două brațe.

Fig.1.6 Dunărea la Bratislava, sursa: www.infodelta.ro

Între Poarta Devin și Munții Ungariei Mijlocii, Dunărea străbate o regiune de cîmpie Kiss Alfold (Câmpia Mică) în sud și Câmpia Slovaciei la nord, tot aici, primește ca afluenți pe Vah cu Nitra , Hron și Raba. După ieșirea din Defileul de la Vișegrad, Dunărea ajunge și la a treia capitală de pe traseul său European, Budapesta (cartierele Buda și Pesta, numeroase poduri, din care unele vechi, insula Margareta)

Fig.1.7 Dunărea la Budapesta, sursa. aprilbell.wordpress.com

Chiar din periferia sudică a Budapestei, Dunărea se desface în două brațe (Dunărea propriu-zisă și Duna) ce închid între ele insula Csepel. În sudul Câmpiei Panoniei, primește ca afluenți pe Tisa, Sava și Drava, după ce inițial a avut un curs foarte meandrat, lăsând numeroase cursuri părăsite. Meandrarea a fost cauzată de o pantă foarte mică de scugere, de numai 0,05%.

La confluența Savei cu Dunărea se află și ultima capitală de pe traseul Dunării, Belgrad (important port fluvial, un un centru istoric, concentrate în jurul cetății Kalemegdan)

Fig.1.8 Dunărea la Belgrad- Orașul Alb, sursa: www.cel-mai.ro

De la confluența cu Sava și până la Baziaș mai primește apele Timișului, Carașului (aproape de Belgrad) și pe Nera pe granița dintre România- Serbia. După ce străbate Defileul Dunării (144 km lungime).

1.2 SECTORUL ROMÂNESC AL FLUVIULUI DUNĂREA

Sectorul românesc al Dunării corespunde cu cursul inferior al acesteia (pontic sau valah).

Cursul inferior al Dunării (Baziaș- vărsarea în Marea Neagră)

Dunărea pătrunde în sectorul așa numit Pontic, unde primește ca afluenți Jiul , Oltul și Argeșul. Sectorul românesc este de-asemenea împărțit în patru sectoare cu caracteristici specific:

– Defileul Dunării (Baziaș- Gura Văii)

Având o lungime de 144 km, traversează Carpații (în România sunt Munții Locvei și Almăjului, la care se adaugă Podișul Mehedinți). Prezintă terase cu așezări separate de multe îngustări și lărgiri (bazinete); prima îngustarea este la Coronini (Stânca Babacaiului- calcare titonice), care, în timpul marilor inundații, cum a fost cea din anul 1897, a determinat formarea unui lac temporar, care se întindea până dincolo de Blegrad, numit sugestiv Mare Album. o altă îngustare este cea de la Greben și apoi Cazanele cu aproximativ 10 km lungime, sunt cele mai renumite îngustări, la Cazanele Mari Locvei și Almăjului, la care se adaugă Podișul Mehedinți). Prezintă terase cu așezări separate de multe îngustări și lărgiri (bazinete); prima îngustarea este la Coronini (Stânca Babacaiului- calcare titonice), care, în timpul marilor inundații, cum a fost cea din anul 1897, a determinat formarea unui lac temporar, care se întindea până dincolo de Blegrad, numit sugestiv Mare Album. o altă îngustare este cea de la Greben și apoi Cazanele cu aproximativ 10 km lungime, sunt cele mai renumite îngustări, la Cazanele Mari și Cazanele Mici, separate de bazinetul de la Dubova, apoi Vârciorova-Gura Văii pe 8 km lungime. În îngustarea de la Gura Văii s-a construit Sistemul Hidroenergetic și de Navigație de la Porțile de Fier care a rezolvat problema navigației în zonă dar a acoperit cu apă insula Adakkaleh și unele vestigii romane; Hidrocentrala Porțile de Fier I are o capacitate de 2 100 MW, a fost inaugurată în anul 1971, și este folosită în comun de România și Serbia. În spatele barajul este un lac de acumulare imens, cu o lungime de 130 km și un volum de 2,3 mld mc de apă , dar inițial, din cauza dificultăților mari pentru navigație, între anii 1890-1898, s-a amenajat pe un fost traseu de canal de pe vremea romanilor, un canal lat de 75 m, adânc de 2 m și cu o lungime de 2 km, prin care vasele erau tractate de către o locomotivă.

Defileul și o parte din spațiul montan limitrof formează un Parc Natural cu administrație sârbească și românească, este o însemnată regiune turistică străbătută de două șosele, desfășurate pe cele două maluri.

Fig.1.9-1.10 Cazanele Dunării și barajul de la Porțile de Fier I, sursa: energy.center.ro

– Lunca Dunării (Gura Văii- Călărași)

Aici panta scade foarte mult (0,045-0,06%), astfel se formează ostroave (Ostrovul Mare, Belene, Ostrovul Păsărilor) și lunci cu lățimi de 4-13 km, aici se află hidrocentrala Porțile de Fier II și Podul Prieteniei dintre Giurgiu-Ruse; în acest sector Dunărea primește nu numai marii afluenți de pe teritoriul României ci și cei de pe teritoriul Serbiei sau Bulgariei (Timok, Iskâr, Iantra, Lom).

În acest sector Dunărea formează brațe secundare care închid ostroave, plaje și bălți. Totuși, în mare măsură sistemul natural din acest sector a fost substanțial transformat prin îndiguiri, desecări, nivelări, eliminarea lacurilor, pentru extinderea suprafețelor agricole.

– Sectorul Bălților (Călărași- Brăila): Dunărea se desface în mai multe brațe ce include între ele lunca propriu-zisă, Balta Ialomiței (sau a Borcei, delimitată de brațele Dunărea Veche și Borcea) și Balta Brăilei (delimitată de Dunărea Nouă și brațul Măcin);cele două bălți au fost îndiguite și terenurile sunt folosite intens pentru agricultură, dar inundațiile din ultima perioadă au pus în discuție redarea acestui sector Dunării; Podul de la Cernavodă (1890-1895, Anghel Saligny, podul Giurgeni- Vadu Oii, inaugurat în anul 1970; primește ca afluent pe Ialomița;

Fig.1.11 Cele două poduri de la Cernavodă, sursa: www.forumtrenuri.com

– Dunărea Maritimă (Brăila- vărsarea în Marea Neagră): Dunărea primește ca afluenți Prutul și Siretul, apoi formează Delta Dunării înainte de vărsarea în Marea Neagră, încadrată de cele trei brațe principale: Chilia (117 km lungime, la nord, 60% din apa fluviului), Tulcea (19 km) care apoi se desparte în Sulina (63 km lungime, 18,8% din apa fluviului) și Sf.Gheorghe (109 km lungime, 21,2% din apa fluviului); Delta Dunării este Rezervație a Biosferei, tezaur faunistic și floristic unic în Europa; grindurile Letea și Caraorman (rezervații pentru fauna ornitologică și păduri de tip subtropical)

Fig.1.12 Locul de vărsare a Siretului în Dunare la sud de galați, sursa:panoramio.com

În România, ca și în restul continentului, debitul lichid al Dunării poate să aibă fluctuații mari, astfel, la Orșova, s-a înregistrat în anul 1940, un debit de 15 100 mc/s, iar la Oltenița de 15 900 mc/s în anul 1942, iar în anul 2006, la Ceatalul Chilia, 16 100 mc/c. Tot la fel de bine se pot produce și debite minime, astfel, în anul 1954, la Orșova au fost înregistrate doar 1 250 mc/s, apoi la Oltenița în anul 1964, doar 1 450 mc/s iar în anul 1921 la Ceatalul Chilia numai 1 350 mc/s.

După anul 1990, alternanța intervalelor cu viituri însemnate (au provocat inundații în cursul mijlociu și inferior al fluviului), cu cele în care s-a realizat minime, cresc tot mai mult în frecvență. Situațiile se explică, atât ca o consecință a modificărilor climatic dar și a activităților antropice tot mai intense

Debitul solid transportat este de 58 milioane tone de aluviuni/an., fapt care contribuie la avansarea deltei secundare din dreptul Brațului Chilia cu 80 m/an , formarea barei de la Sulina și Insulelor Sahalin în dreptul Brațului Sf.Gheorghe. Debitul mediu de material solid transportat de Dunăre la Baziaș este de 1 110 kg/s iar la Părlăgeanca este de 2 200 kg/s. Dacă înainte de anul 1960, o bună parte din acestea erau depuse la inundații și în luncă, în urma îndiguirilor, această posibilitate a fost în mare măsură eliminată, ceea ce a contribuit la acumulări în albie și la ridicare fundului acesteia în anumite sectoare.

Regimul de scurgere în cazul cursului inferior, se caracterizează prin ape mari de primăvară și ape mici de toamnă; iarna și vara, cantitatea de apă transportată este moderată. Datorită climatului temperat-continental, formațiunile de gheață pot persista în cursul inferior din decembrie și până în martie, iar în iernile grele, poate rezista și 45-50 zile cu formare zăpoarelor la Zimnicea, Călărași, Topalu, Cotu Pisicii. Acest lucru duce la blocarea navigației și necesită uneori dinamitarea blocurilor de gheață.

Gradul de mineralizare a apei este încă moderat, dar în dreptul marilor orașe se constată o creștere a substanțelor poluante. În sectorul inferior, mineralizarea este de 350-400 mg/l, îndeosebi pe seama clorului și a natriului.

Dunărea este important cale navigabilă, iar sectorul românesc este întreținut și coordonat de Administrația Fluvială a Dunării de Jos cu sediul la Galați.

Importanța fluviului a rezultat din cele mai vechi timpuri din fertilitatea luncii și a teraselor sale, numeroaselor specii de animale sălbatice din pădurile de sălcii și bogăția în pește a fluviului și a lacuriulor ce au făcut ca de-a lungul Dunării să se dezvolte așezări milenare.

Dunărea a avut de-a lungul timpului importanță militară- strategic, comercială și economică. În timpul expansiunii Imperiului Roman, în zona Defileului de la Porțile de Fier s-au construit drumuri strategice și poduri, cum au fost cele de la Drobeta Turnu-Severin, Podul lui Traian, construit de Apollodor din Damasc și cel de la Celei-Corabia. În pereții stâncoși ai Cazanelor au rămas inscripții în piatră, prin care se consemnează construirea drumului roman, Tabula Traiana și Tabula Domițiană. În egală măsură , trebuiesc amintite urmele cetăților grecești și romane, din care multe sunt pe malul dobrogean, dar și misterioasa cetate Pacuiul lui Soare.

Navigația s-a practicat din Antichitate și la gurile Dunării, așa cum menționează Herodot din Halicarnas în lucrările sale Istoriile. darius I, împărat al Imperiului Persan, a făcut o incursiune pe Dunăre, cel mai probabil până la Isaccea în urmărirea sciților (514 î.H), Mircea cel Mare a întărit cetățile sale de la Dunăre în sec.XIV (Silistra, Giurgiu, Turnu Măgurele, Brăila). Abia în anul 1829, navigația a fost liberalizată prin Tratatul de la Adrianopole.

Și în perioadele istorice apropiate, navigația a fost și mai constituie încă o mare prioritate, astfel s-a construit Canalul Dunăre- Marea Neagră (1976-1984, Cernavodă- Poarta Albă- Agigea, iar ramificația Poarta Albă- Năvodari a fost dată în folosință în anul 1988; are o lungime de 64,2 km, lățime de 70-80 m la suprafața apei și adâncime de 7-7,5 m)

Fig.1.13-1.14 Ruinele Cetății Tricule și chipul lui Decebal, sursa: ghiduri-turistice.info

Dunărea este traversată de patru șosele:

– peste barajul Porțile de Fier I

– Giurgiu- Ruse;

– Fetești- Cernavodă;

– Giurgeni- Vadu Oii.

De-asemenea, pe calea ferată, Dunărea este traversată la Giurgiu- Ruse și Fetești-Cernavodă. Între multe localități situate pe cele două maluri se asigură legături prin funcționarea bacurilor; cel mai nou pod construit este cel de la Vidin- Calafat.

În lungul fluviului Dunărea, pe teritoriul României sunt orașele: Orașova, Drobeta-Turnu Severin, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Giurgiu, Oltenița, Călărași, Fetești, Cernavodș, Hârșova, Măcin, Brăila, Galați, Isaccea, Tulcea și Sulina.

Sintetizând, importanța Dunării pentru România, rezidă din următoarele aspecte:

– Este cea mai însemnată arteră de comunicație pe apă din țara noastră;

– Are un potențial energetic mare (valorificat prin hidriocentralele de la Porțile de Fier I și II);

– Este un furnizor de apă, important pentru sisteme de irigație din Câmpia Română și dobrogea, pentru Canalul Dunăre- Marea Neagră;

– Piscicultură;

– Alimentarea populației cu apă potabilă;

– Alimentarea cu apă industrial;

– Potențial turistic deosebit de valoros.

Capitolul II

SECTORUL DUNĂREAN GALAȚI-TULCEA

2.1 FACTORII FIZICO-GEOGRAFICI CARE INFLUENȚEAZĂ SCURGEREA

În cadrul complexului de factori care influențează scurgerea apei Dunării, rolul determinant revine condițiilor climatic. Alături de acestea acționează, într-o măsură mai mică, celelelate component naturale ale mediului (geologie, relief, vegetație, soluri), precum și activitățile umane.

CONDIȚIILE CLIMATICE

a) Precipitațiile

Reprezintă principala sursă de alimentare a apelor Dunării. Din acest punct de vedere un rol extreme de important îl au precipitațiile mai ridicate din zona de izvor, aflată sub influența maselor de aer vestic, oceanic dar și aportul afluenților care vin din Munții Alpi, se alimentează din zăpezi și ghețari, au un debit mai mare odată cu topirea zăpezilor și a maselor de gheață care se asociază cu ploile bogate ce țin inclusiv până în luna iunie.Odată cu pătrunderea spre central continentului, sde instalează caracaterul climatic continental iar precipitațiile scad cantitativ, astfel și debitul Dunării este supus, chiar și în sectorul inferior, unor oscilații climatice legate de debit. În sectorul Galați- Tulcea, caracterizat prin precipitații scăzute, în jurul valorii de 450 mm/an, media, scurgerea Dunării poate fi influențată de acest factor dar nu într-o măsură foarte mare, ținând cont că este vorba despre sectorul final, cel mai lat și cel mai adânc al Dunării.

b) Evaporația

Reprezintă un element climatic cu rol restrictive asupra scurgerii, pentru că determină reducerea debitelor și scăderea nivelului de scurgere. De menționat că pe spațiul bazinului hidrografic al Dunării au loc mai multe categorii de evaporare: la suprafața apei, a zăpezii, a gheții, a vegetației. Tot acest ansamblu alcătuiește evapotranspirația totală.

Evaporația are o pondere importantă în perioadele secetoase ale anului, de regulă sfârșitul verii și începutul iernii, atunci când precipitațiile scad în intensitate și se instalează, mai ales, în sectorul mijlociu și inferior al Dunării, seceta, care poate duce la scăderi semnificative ale nivelului de scurgere, datorită bilanțului negativ între apa care se evaporă și cea care ajunge efectiv în cursul Dunării.

c) Temperatura aerului

Influențează scurgerea în mod direct, prin rolul său în procesul evapotranspirației și în producerea fenomenelor de îngheț la nivelul solului și apei. Importanța este diferența de temperatură între lunile extreme ale anului, amplitudine care crește pe măsură ce fluvial înaintează către est.

Temperaturile ridicate, generează intensificarea evaporației dar pot determina și topirea zăpezilor și a gheții, alimentând astfel, afluenții Dunării. În egală măsură, temperaturile foarte scăzute, determină îngreunarea circuitului apei în natură, apă care va fi cantonată sub formă de gheață și zăpadă și astfel va duce la o scădere a debitului fluviului.

CONDIȚIILE GEOLOGICE ȘI ÎNVELIȘUL EDAFIC

Prin compoziția lor petrografică, înclinarea stratelor, tectonică, grad de fisurare,, influențează scurgerea apelor din precipitații pe versanți, distribuția și circulația apelor subterane și prin aceasta, alimentarea fluviului Dunărea.

a) Relieful

Acționează asupra scurgerii Dunării direct dar și indirect. Direct, datorită morfologiei, gradului de fragmentare și pantelor, care în regiunile montane favorizează concentrarea și deplasarea rapidă a apelor. Această înclinare a pantelor este extreme de important mai ales pentru afluenții Dunării din Alpi, care au un debit important la care se adaugă înclinarea puternică a stratelor care determină concentrări importante de ape. Importantă este și expoziția versanților față de circulația maelor de aer cu umiditate bogată. Astfel, bazinele râurilor dezvoltate pe versanții vestici au o scurgere mai bogată.

Prin altitudinea sa, relieful determină zonalitatea vertical a condițiilor climatic, edifice și de vegetație, influențând astfel, indirect, scurgerea fluviului Dunărea

b) Rocile

Acționează prin caracteristicile lor (structură, textură, temperatură, grad de saturație în apă, etc.), acționează asupra proceselor de infiltrație, evapotranspirație, scurgere superficial. De exemplu impermeabilitatea care determină scurgeri bogate de suprafață și din contră, porozitatea care determină scăderi importante de debit. Din acest punct de vedere, așa cum am arătat anterior, Dunărea, pierde o cantitate așa de mare de apă în calcarele jurasice ale Munților Jura Suabo-Franconiană încât uneori seacă aproape complet în perioadele foarte secetoase. Solurile nisipoase, la rândul lor, favorizează infiltrația, în timp ce cele argiloase, saturate de apă, generează o scurgere activă.

VEGETAȚIA

Are o importanță hidrologică deosebită. prezența ei imprimă scurgerii o mai mare uniformitate în timp, evidențiată de atenuarea scurgerii maxime și de sporirea celei minime (prin influența pe care o exercită asupra surselor de alimentare). remarcabilă prin rolul său în circuitul hidric este pădurea. Experimentele au demonstrate că dintr-o cantitate de 100 mc de apă provenită din precipitații, scurgerea superficial este de numai 15% în pădure, față de 80-90% pe teren deschis.

FACTORUL UMAN

Prin acțiunile sale omul influențează direct sau indirect scurgere Dunării. Dintre acțiunile cu efecte directe se por menționa: realizarea de baraje și lacuri de acumulare (de exemplu, Porțile de Fier I și lacul de acumulare omonim), irigarea terenurilor (duc la o scădere a debitului fluviului), amenajările piscicole, desecări, derivații, dragarea șenalelor de navigație, exploatarea de material de construcție din albiile râurilor etc. Cea mai important acțiune cu consecințe indirect negative asupra scurgerii o reprezintă defrișarea terenurilor, care a condus la accelerarea scurgerii pe anumite sectoare ale Dunării, favorizarea viiturilor, asociate cu o eroziune intensă. Un efect invers îl au împăduririle și amenajrăile torenților. Tot dintre influențele negative pot fi menționate: lucrările agrotehnice necorespunzătoare (arături de-a lungul pantelor), pășunatul excesiv .

Activitățile antropice au determinat modificări ale regimului natural de scurgere al Dunării și apariția regimului amenajat, cu diferențe mai mici sau mari față de cel natural (este cazul Bălților Dunării, lacul Brateș sau unele sectoare din Delta Dunării).

2.2 DINAMICA APEI

Dinamica apei este rezultatul acțiunii unui ansamblu de forțe și factori, implică distribuția vitezelor pe plan vertical și orizontal, este reflectată și de evoluția curenților de suprafață și de adâncime, de variația debitelor lichide și solide, de distribuția regimului termic în masa de apă.

Principalele forțe care acționează asupra apei din râuri sunt forța gravitațională, forța lui Coriolis și forța centrifugă.

– Forța gravitațională: determină mișcarea apelor din râuri, dinspre altitudinile mai mari spre cele mai mici;

– Forța sau accelerația lui Coriolis: determină abaterea spre dreapta în Emisfera Nordică și spre stânga în Emisfera Sudică; un efect este prezența unui mal drept mai înalt și mai abrupt în Emidfera Nordică;

– Forța centrifugă: se manifestă în zona meandrelor; oglinda apei în partea concavă a malului se ridică la o anumită înălțime, în timp ce malul concav este mai afectat de eroziune și mai abrupt;

– Mișcarea laminară: în cazul râurilor, poate fi semnalată, numai când curentul de apă se scurge cu o viteză foarte mică;

– Mișcarea turbulentă: specifică îndeosebi râurilor și de caracterizează prin deplasarea dezordonată a particulelor de apă.

VITEZA APEI

Este foarte variabilă, influențată de numeroși factori precum: forța gravitațională, cantitatea de apă scursă, lățimea și adâncime albiei, panta și rugozitatea patului.

Viteza apei crește de la maluri spre mijlocul apei și de la fund către suprafață. pe verticală, este diferită, în funcție de adâncimile apei, de panta talvegului și de prezența sau absența unor obstacole pe patul albiei.

Viteza curentului de apă se determină cu dispozitive diferite, precum: flotorii, prăjina hidrometrică, tubul hidrometric, bastonul lui Jens și morișca hidrometrică.

În tabelul de mai jos sunt prezentate viteze ale apei Dunării în anumite puncte.

Tabel 2.1 Viteza apei Dunării în diferite puncte din România, sectorul inferior (m/s)

GEO-ECO-MARINA 14/2008 – SUPLIMENT NR. 1 Științele Pământului, Cunoaștere și Mediu – Sesiune anuală de comunicări științifice

Grafic 2.1 Viteza apei Dunării, România- sectorul inferior (m/s), sursa: GEO-ECO-MARINA 14/2008

Din analiza datelor, din tabelul de mai sus, și prelucrate în graficul afferent, rezultă o viteză a apei Dunării sub 1 m/s, o viteză redusă, tipică pentru cursurile apelor din zona de câmpie. Se observă o scădere a vitezei pe măsură ce fluviul se apropie de vărsare dar și o scădere semnificativă pe brațele secundare ale acestuia.

2.3 NIVELUL APEI DUNĂRII

Cunoașterea sistematică a caracteristicilor cantitative și calitative ale râurilor se realizează pe bază de măsurători și observații, efectuate conform unor programe standard, în amplasamente stabile, numite posturi sau stații hidrometrice. Totalitatea acestora alcătuiește rețeaua hidrometrică, component de bază a sistemului hidrologic național.

Nivelul apei râului este unul dintre cei mai importanți parametric hidrologici care se măsoară la posturile hidrometrice. el reprezintă poziția suprafeței libere a apei față de un plan orizontal fix de raportare. Se notează symbolic cu litera H și se exprimă în cm.

Cunoașterea regimului său de variație este necesară în mai multe domenii de activitate: navigație, proiectarea și exploatarea diferitelor construcții și amenajări hidrotehnice, apărarea împotriva inundațiilor, utilizarea apei pentru alimentarea cu apă potabilă și industrială

Tabel 2.2 Nivelul apei Dunării din România, sectorul inferior (cm)

GEO-ECO-MARINA 14/2008 – SUPLIMENT NR. 1 Științele Pământului, Cunoaștere și Mediu – Sesiune anuală de comunicări științifice

Se observă o scădere a cotei pe măsură ce ne apropiem de vărsarea în Marea Neagră, faptul este determinat de acumularea unei cantități mari de aluviuni în patul albiei care crește astfel nivelul apei Dunării spre locul de vărsare.

2.4 DEBITUL DE APĂ

Debitul de apă, sau debitul lichid, este parametrul hidrologic cel mai utilizat pentru a exprima scurgerea sistemelor fluviatile. El reprezintă cantitatea de apă care se scurge prin secțiunea activă a unui râu în unitatea de timp. se notează symbolic cu litera Q și are ca unități de măsură mc/s sau l/s.

În determinarea debitelor caracteristice, o etapă important o reprezintă cea a calculării, debitelor zilnice. Pe baza debitelor zilnice și a celor măsurate se stabilesc și analizează debitele caracteristice din timpul unui an sau pentru o perioadă multi anuală. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt:

a) Debitele caracteristice lunare: debitul mediu lunar, debitul maxim lunar, debitul minim lunar;

b) Debitele caracteristice anuale: debitul mediu anual, debitul maxim annual, debitul minim annual;

c) Debitele caracteristice multianuale: debitul maxim absolute; debitul minim absolute, debitul maxim extraordinar, debitul mediu multiannual, debitul de etiaj.

Tabel 2.3 Debitul Dunării în diferite puncte din România- sectorul inferior (mc/s)

GEO-ECO-MARINA 14/2008 – SUPLIMENT NR. 1 Științele Pământului, Cunoaștere și Mediu – Sesiune anuală de comunicări științifice

Cel mai mare debit înregistrat a fost la Giugeni-Vadu Oii, mai mare decât în zonele inferioare ale fluviului, dar acest lucru este relativ și poate fi rezultatul unei conjuncture de factori. Ideea de bază este că în zona Galați- Tulcea, debitul măsurat variază între 6 400- 6 600 mc/s. Un debit înregistrat în cadrul cărților de specialitate. Se observă scăderea debitului în cazul sectoarelor rezultate prin despletirea fluviului. De exmplu Brațul Măcin (Dunărea Veche) are numai aproximativ 700 mc/s iar la Ceatalul Sf.Gheorghe este practice jumătate din debitul Dunării de peste 3 000 mc/s.

Se observă totuși creșterea debitului pe măsura ce fluviul se aproprie dinspre Brăila spre Galați.

Grafic 2.2 Debitul apei Dunării, România-sectorul inferior (mc/s)

Comparativ, voi prezenta și debitele medii multianuale ale Dunării în anumite puncte din cursul său, inclusiv din afara granițelor României.

Tabel 2.4 Debitul mediu multianual al Dunării în diferite puncte de-a lungul traseului European (mc/s)

Sursa: Gâștescu P.,(2010), Fluviile Terrei, Editura Cd Press, București

Debitele maxime, se înregistrează în perioada apelor mari de primăvară, dar, uneori, se produc și vara. Astfel, la Orșova, s-au înregistrat 15 100 mc/s în data de 13.04.1940. La Oltenița, în mai 1942, au fost înregistrat un debit de 15 900 mc/s. La Ceatalul Chilia, în luna aprilie 2006, s-a înregistrat un debit de 16 100 mc/s.

Debitele minime, se produc în timpul toamnei și uneori, iarna. Astfel se pot atinge debite de numai 1 250 mc/s la Orșova în data de 12.01.1954, 1 450 mc/s la Oltenița în ianuarie 1964 și 1 350 mc/s la Ceatalul Chilia în octombrie 1921.

Grafic 2.3 Debitul mediu multianual al Dunării în diferite puncte de-a lungul traseului European (mc/s)

Tabel 2.5 Cicluri de variație a debitului lichid în sectorul Brăila- Pătlăgeanca

Ciclurile de variație, pe anumite perioade de timp, sunt direct corelate cu schimbările climatic. Per ansamblu, se observă scăderea debitului mediu la toate cele patru posture hidrometrice, scăderi importante, cuprinse între 800- 1 000 mc/s.

2.5 SCURGEREA SOLIDĂ

Râurile transport o dată cu masa de apă, cantități importante de material solide de diferite forme și dimensiuni. în funcție de modalitatea de deplasare, care, la rândul ei, depinde, în principal de greutatea specific a particulelor solide și de viteza apei, se diferențiază:

– aluviuni în suspensie (R): greutatea specific, mai mică decât cea a apei;

– aluviuni de fund (G): deplasate prin târâre sau prin rostogolire;

– substanțe dizolvate (D): transportate în disoluție.

Pe baza datelor furnizate de lucrarea Dunărea între Baziaș și Ceatal Izmail (1967) s-a putut stabili, pentru perioada 1921-1962, o creștere a debitului de aluviuni în suspensie pe sectorul cuprins între Orșova și Ceatal Izmail de 90,05 % (Orșova – 1 110 kg/s, Oltenița – 17 65 kg/s, Brăila 1 800 kg/s și Ceatal Izmail 2 110 kg/s), în timp ce valoarea debitului lichid s-a mărit doar cu 15,37 %. Creșterea a fost influențată considerabil de aportul afluenților, dintre care cei mai importanți din acest punct de vedere sunt Siretul, Oltul și Argeșul, dar fără a desconsidera importanța albiei fluviului în desfășurarea fluxul de aluviuni transportate de acesta. Anii ’60 au debutat cu regularizarea complexă a Dunării și cu construcția primelor acumulări. Se poate spune că pe teritoriul României Dunărea își încheie regimul natural de scurgere, ocazie cu care debutează tendința de scădere pronunțată a debitului solid. 

Pe seama acestei scăderi, Batuca (2005) individualizează trei tipuri de regim disticte în dinamica debitului solid al Dunării pe cursul inferior. Astfel, regimul natural cuprins între anii 1931–1965,  regimul tranzitoriu între 1966–1985 și regimul actual care a debutat la începutul anului 1986.

Tabel 2.6 Scurgerea solidă în punctele Brăila și Ceatal Izmail (kg/s)

Se constată că valoarea cantității de aluviuni a scăzut relativ puțin în intervalul 1965–1982,  pe fondul unei creșteri a debitului lichid cu peste 1 000 mc/s, în condițiile unei modificări de anvergură a întregului bazin dunărean  ce au constat în construirea sistemul hidrotehnic de la Porțile de Fier I (1972) și a numeroaselor lacuri de baraj pe afluenți (14 lacuri din cele 31 de pe Olt, 14 din cele mai importante acumulări din bazinul Argeșului sau 21 din cele 46 de lacuri prezente în bazinul Siretului).

În intervalul cuprins intre 1983–2004 s-au continuat lucrările hidrotehnice, atât pe Dunare (Lacul Porțile de Fier II – 1984), cât și pe afluenții săi. Reducerea debitului lichid și prezența celor 246 lacuri de baraj în bazinul Dunării, pe teritoriul României, au constituit principalii factori care au condus la diminuarea debitului solid, ajungând până la 25,15% din valoarea înregistrată în intervalul 1942–1964. Pe seama celor constatate, se poate schița fluxul aluvionar al albiei Dunării dintre Brăila și Patlăgeanca:

 1. Sectorul Brăila– Grindu cu deficit aluvionar, totalizând aproximativ 2,4 milioane tone/anual (1977–2006), în condițiile în care Siretul contribuie cu o cantitate considerabilă (8,2 milioane tone/anual, la Lungoci, din care doar o parte ajunge in Dunare); față de  acest  interval  de  timp,  țn  anul  2006  s-a  accentuat  pierderea  până  la 12 milioane tone, iar în 2003 datorită nivelului redus de aluviuni în suspensie din apă, a avut loc o crestere de 2,2 milioane tone, fluviul având competența de a transporta o cantitate mai mare de sedimente; la acestea, s-a adaugat aportul primit atât de la Siret, cât și de la albie.

2. Sectorul Grindu– Isaccea, suprapus peste sectorul meandrat al albiei care se identifica printr-un aport aluvionar de 7,7 milioane tone/anual (1977–2006), la care Prutul contribuie cu doar 631 mii tone/anual; acest aport s-a manifestat în 2006 (13,8 milioane tone), cât și în 2003 (peste 3 milioane tone);

3. Sectorul Isaccea–Patlageanca se caracterizează prin aport aluvionar moderat, cu aproximativ 1,7 milioane tone/anual (1977–2006) sau 1,5 milioane tone în 2003; în anul 2006 s-au înregistrat pierderi de aluviuni de aproximativ 3,7 milioane tone. 

În sectorul Brăila– Pătlăgeanca (intervalul 1977–2006),  producția de aluviuni a fost  de  7 200 615 milioane tone/anual, cu o creștere de 39,26 % între cele două posturi hidrometrice.

Fig.2.1 Fluxul aluvionar al albiei Dunării între Brăila și Pătlăgeanca, sursa: Butura, 2005

2.6 REGIMUL TERMIC

Temperatura apei

Caracteristicile termice sunt determinate de acțiunea mai multor factori: condițiile climatice, orografice, litologice, dinamica apei, evoluția debitelor lichide, caracteristicile hidraulice ale secțiunilor, sursele de alimentare, unele activități antropice.

Sub acțiunea factorilor menționați, temperatura apei prezintă o mare variabilitate temporal și spațială.

Variabilitatea temporală:

-evoluția diurnă a temperaturii apei: urmărește, în general, mersul temperaturii aerului, față de care este, de regulă, mai atenuată, datorită capacității calorice superioare;

-evoluția temperaturii apei în timpul anului: în intervalul iunie-august, apele înregistrează temperaturile maxime, ce pot atinge valori cuprinse între 25-35 grade Celsius; iarna, temperaturile apei pot să scadă chiar sub 0 grade Celsius, se produce înghețul iar scurgerea este întreruptă și se produce un tip de etiaj de iarnă sau secarea de iarnă.

-temperatura medie anuală a apei: în cazul Dunării, în sectorul analizat este cuprinsă între 11-12 grade Celsius.

Variabilitatea spațială

-în profil vertical: se poate observa o ușoară stratificație termică cu caracter instabil;

-în secțiune transversală: vara, în vecinătatea malurilor, apa este cu 1-3 grade Celsius, mai caldă decât în partea central, ca urmare a vitezei de scurgere mai mici și a influenței termice a uscatului; toamna, situația se inversează.

Regimul de îngheț

Când temperatura aerului scade sub 0 grade Celsius, și temperatura apei ajunge la 0 grade Celsius, astfel, în apa râurilor încep să apară formațiunile de gheață. Primele formațiuni de gheață sunt acele de gheață, la maluri poate să se formeaza gheața de mal cu caracater permanent sau temporar.

Dacă masa de apă continuă să se răcească, în jurul aluviunilor în suspensie încep să se formeza cristale de gheață. Prin acumularea cristalelor de gheață, se formează sloiurile, care plutesc pe suprafața apei. prin scăderea continuă a temperaturii apei și prin creșterea densității sloiurilor de gheață care încep șă se sudeze între ele ia naștere podul de gheață.

Formațiunile de îngheț au o durată variabilă în funcție de condițiile climatic, orografice, de dinamica apei. Podul de gheață se poate menține între 70-100 zile.

Primăvara, sub influența factorilor termici și dinamici, grosimea gheții începe să se micșoreze și are loc ruperea podului de gheață și transformarea lui în sloiuri plutitoare. Prin încălzirea treptată a aerului și a apei, formațiunile de gheață dispar treptat. Prin aglomerarea sloiurilor în dreptul pragurilor sau în sectoarele de strâmtoare, se formează zăpoare sau baraje de gheață, iar în spatele lor se pot produce inundații.

Asupra fenomenelor de îngheț produse pe Dunăre, la posturile hidrometrice se efectuează observații vizuale, zilnice, asupra tipurilor de formațiuni de gheață și gradului de acoperire a suprafeței apei. În cazul podului de gheață se determină grosimea gheții. în acest sens, se realizează mai multe copci, executate astfel încât să nu afecteze stabilitatea posului. Grosimea gheții se stabilește cu ajutorul unei mjire speciale, numite clupă.

2.7 CHIMISMUL APEI

Caracteristicile hidrochimice ale r\urilor sunt generate, în primul rând, de particularitățile elementelor cadrului natural cu care apa, în circulația ei, intră în contact. între aceste elemente se impugn cele de ordin geologic și edafic (prin compoziția chimică a rocilor și a solurilor), climatic (prin rolul precipitațiilor în spălarea solurilor conținute în substrat) și fitologic (prezența vegetației determină o durată mai mare de contact a apelor ce se scurg pe versanți cu solurile sau rocile din substrat).

Relieful intervine în mod indirect, prin impunerea zonalității vertical a condițiilor climatic, edifice și fitologice. Un rol determinant revine caracteristicilor scurgerii și ponderii surselor de alimentare.

Activitățile umane, contribuie într-o măsură considerabilă la modificarea conținutului chimic al apelor, iar în cazul depășirii limitelor maxime admise ale anumito indicatori, la polșuarea unităților acvatice.

Principalele proprietăți chimice ale râurilor sunt: reziduu fix, duritatea, pH-ul, concentrația de oxygen dizolvat și de dioxid de carbon, consumul biochimic de oxigen, compoziția ionică.

În caracterizarea apei Dunării, și nu numai, din punct de vedere chimic, se folosește frecvent ca parametru mineralizarea (M), Aceasta reprezintă cantitatea substanțelor anorganice dizolvate în apă, exprimată în g/l sau în g/mc.

Sectorul Galați- Tulcea, fiind situat în zona de câmpie, prezintă o mineralizare mare, de peste 200 mg/l din cauza prezenței rocilor solubile. Sectorul Galați- Tulcea, se încadrează în categoria apelor bicarbonatate.

2.8 CALITATEA APEI

Pentru determinarea calității apei din apropierea zonei analizate, au fost luate periodic mostre de apă din două puncte situate în amonte și aval de Brăila, pentru a se identifica, în primul rând, impactul avut de activitatea termocentralei de la Chișcani.

În urma analizelor au rezultat următoarele aspecte:

– valorile medii ale ionului azotat nu depășesc jumătate din valoarea maximă admisă, iar în anii 2004 și 2005 valoarea medie a concentrației azotatului în aval de Brăila scade nesemnificativ față de cea din amonte.

– valoarea medie a concentrației ionului amoniu în amonte de Brăila depășește CMA, dar în fiecare an valorile medii ale amoniului în aval de Brăila sunt mai mici față de cele din amonte, ceea ce indică un proces de autoepurare a apelor pe parcursul zonei analizate.

– valorile medii ale concentrației ionului azotit în apele Dunării , pe perioada studiului, sunt în jur de jumătate din CMA, doar în anul 2004 valoarea medie a azotitului în aval depășește același indicator determinat în amonte, ceea ce indică o foarte ușoară poluare a Dunării datorată compușilor cu azot proveniți din apele uzate ale Brăilei deversate în fluviu.

– se observă o scădere a valorii medii a cromului în aval de Brăila în comparație cu valoarea medie a aceluiași indicator obținută în amonte, cu excepția anului 2003, când Brăila a contribuit destul de puțin la poluarea Dunării cu compuși care conțin crom.

– cea mai mare poluare cu fenoli înregistrându-se în anul 2003. În fiecare an se observă că, pe parcursul distanței dintre cele două puncte de colectare a probelor, s-a manifestat fenomenul de autoepurare a apei Dunării, poluarea cu fenoli provenind încă de la intrarea în zona de explorare.

Grafic 2.4

Grafic 2.5

Sursa:Balaban T. Rezumat teză de doctorat (2005)

Grafic 2.6

Grafic 2.7

Capitolul III

ASPECTE PRIVIND FENOMENELE HIDROLOGICE EXTREME ȘI IMPACTUL ASUPRA ACTIVITĂȚILOR UMANE

Scurgerea apei unui râu fluctuează între două moment extreme: viiturile și secările.

Viiturile

Reprezintă momentele de vârf în evoluția scurgerii apei unui râu.

Se caracterizează prin creșteri spectaculoase extraordinare, deosebit de rapide (de ordinul orelor) ale nivelului apei și implicit a debitului, până la atingerea unui maxim, după care urmează scăderea, de asemenea rapidă, a apelor.

Geneza viiturilor este legată în primul rând de condițiile climatice. Ele se produc ca urmare a unor ploi torențiale cu intensități și strate de ape mari (viituri pluvial), a topirii rapide a zăpezii (viituri nivale) sau din cauze mixte (viituri pluvio-nivale).

În funcție de distribuția în timp a precipitațiilor, viiturile sunt simple (cu un singur vârf) sau complexe (cu mai multe vârfuri). în perioadele de îngheț, scurgerile de sloiuri pot provoca baraje naturale (zăpoare) care blochează scurgerea.

Fig.3.1 Viitură puternică aproape de Galați, sursa. rnews.ro

Producerea viiturilor și caracteristicile lor mai sunt influențate de un ansamblu de factori precum: permeabilitatea, gradul de umiditate, temperatura solului, vegetația, pantele albiilor și ale versanților, forma și suprafața bazinelor de recepție.

Elementele caracteristice ale undelor de viitură sunt următoarele: debitul de apă, debitul maxim sau de vârf, durata de creștere, durata sau timpul de descreștere, volumul, stratul de apă scurs

Pe Dunăre, cel mai mare debit înregistrat a fost de 16 285 mc/s în luna mai a anului 1975.

Fig.3.2 Inundații la Tulcea, sursa: www.ziare.com

Inundații pot provoca pierderi de vieți omenești și numeroase pagube material, distrugerea locuințelor, compromiterea culturilor agricole și distrugerea infrastructurii.

Etiajul

Desemnează faza de regim hidrologic cu scurgerea cea mai redusă din timpul anului, caracterizată prin cele mai reduse debite și niveluri. Fenomenul de etiaj este exprimat, de regulă, sub forma debitelor de etiaj, ce corespunde celui mai mic debit zilnic, observant în cursul unui an.

Fig.3.3 Fenomen de etiaj la Galați, sursa: www.oneblog.ro

Etiajul împiedică circulația normală a vapoarelor; scăderea resurselor de apă, implică grija pentru asigurarea apei potabile și pentru activitățile industriale

Formarea zăpoarelor

Datorită climatului temperat-continental, formațiunile de gheață pot persista în cursul inferior din decembrie, până la începutul lui martie, iar în iernile grele, podul de gheață poate dura 45-50 zile, cu formarea zăpoarelor la Cotu Pisicii.

Aceste situații determină întreruperea navigației pentru anumite perioade și procedarea la degajarea râului de blocajele de gheață prin diferite mijloace.

Fig.3.4 Zăpoare pe Dunăre la Tulcea, sursa: www.ziare.com

CONCLUZII

Strategia Uniunii Europene pentru Dunăre (SUERD) este un instrument comunitar de cooperare macroteritorială la care participă 14 state ale UE și state riverane Dunării.

În privința domeniilor prioritare, rolul României este extrem de important, țara noastră gestionează împreună cu alte state riverane Dunării, nu mai puțin de 3 din cele 11 domenii prioritare existente, mai exact:

1. Transporturile pe apele interne (împreună cu Austria)

2. Cultură și turism (împreună cu Bulgaria)

3. Gestionarea riscurilor de mediu (împreună cu Ungaria)

Dezvoltarea teritorială este una dintre direcțiile pe care această strategie o adoptă, astfel în cazul României se are în vedere (Strategia Dunării):

a) Amenajarea râului Argeș privind protecția contra inundațiilor;

b) Construirea și punerea în funcțiune a Canalului Dunăre- București;

c) Înființarea unui centru pentru studii avansate pentru Delta Dunării- Marea Neagră

d) Construirea unor poduri noi peste Dunăre (ex: Bechet- Oreahovo)

e) Implementarea unui proiect de management al riscurilor cu țintă la Delta Dunării

Strategia UE pentru regiunea Dunării va reprezenta un cadru de cooperare coerent, ce va contribui, pe de oparte, la atingerea țintelor de dezvoltare ale UE și pe de altă parte la promovarea valorilor și principiilorcomunitare în statele terțe din regiune (Mazilu Mirela, 2011).

Strategia Dunării își propune ”dezvoltarea turismului și valorificarea patrimoniului natural și a moștenirii cultural-istorice prin dezvoltarea infrastructurii specifice și intense acțiuni de promovare. Dunărea constituie un important catalizator al creativității și al dialogului intercultural, o sursă de inspirație și o punte de legătură și comunicare între culturi și civilizații dezvoltate prin relații comerciale, sociale și culturale prilejuite de proximitatea sa “ (Mazilu Mirela, 2011).

Dna prof.Mazilu Mirela, menționează printre cele mai importante direcții pe care Strategia de Dezvoltare a Dunării trebuie să le urmeze, următoarele:

1. Proiectele pentru infrastructură trebuiesc susținute de cele pentru turism și divertisment, astfel încât dezvoltarea să fie completă.

2. Valorificarea turistică în mod ecologic și durabil a unicității geografice a Clisurii Dunării și a Deltei Dunării.

3. Construirea porturilor turistice sau transformarea celor deja existente în porturi cu profil turistic în condițiile diminuării substanțiale a activităților industriale;

4. Implementarea unei strategii de relaxare fiscală în privința agrementului turistic;

5. Dezvoltarea transportului de persoane și implicit cel turistic prin implementarea unor programe de îmbunătățire a infrastructurii de transport, cu accent pus pe rețeaua feroviară- introducerea unei infrastructuri specifice trenurilor de mare viteză;

6. Dezvoltarea unor terminale multimodale eficiente în porturile de pe Dunăre, pentru a conecta căile navigabile interioare cu cele de transport rutier și feroviar, până în 2020, lucru foarte important mai ales pentru România;

Dacă România are în grijă aspectele legate de transportul intern, elementele de cultură și mediu dar și riscurile de mediu, în tocmai cu cele menționate și propuse de către Dna Prof.Mazilu Mirela, Strategia UE, are câteva direcții prioritare la nivel generale:

CONECTIVITATEA ȘI ACCESIBILITATEA

a) Crearea unor sisteme de transport integrate de transport, crearea nodurilor intermodale;

b) Consolidarea și extinderea rețelelor transfrontaliere și intermodale;

c) Dezvoltarea transportului pe căile navigație interioare și promovarea acestui tip de transport;

PROTECȚIA MEDIULUI ȘI PREVENIREA RISCURILOR

a) Reabilitatea, protecția și conservarea resurselor naturale;

b) Dezvoltarea infrastructurii de mediu;

c) Reducerea riscurilor naturale prin dezvoltarea capacității de prognoză și intervenție;

DEZVOLTARE SOCIO-ECONOMICĂ

a) Diversificarea activităților economice;

b) Dezvoltarea și diversificarea ofertei turistice

c) Dezvoltarea policentrică a rețelei de așezări umane

d) Favorizării cooperării verticale și orizontale în zona Dunării

e) Intensificarea cooperării în domeniul educației și cercetării

În concluzie, accentul se va pune pe conectivitate (transport intermodal, cultură și turism, rețele de energie), protecția mediului (managementul resurselor de apă, protecția biodiversității și managementul riscurilor), creșterea prosperității regiunii Dunării (educație, cercetare, competitivitate) și îmbunătățirea sistemului de navigare (capacitate instituțională și securitate internă)- extras din Strategia Dunării. Cele patru domenii, au devenit domenii prioritare ale Strategiei UE pentru dezvoltarea Regiunii Dunării și vor însuma practic toate eforturile pe care participanții le vor depune în atingerea obiectivelor.

Dezvoltarea Regiunii Dunării se poate face numai abordând cele patru direcții (transporturi, protecția mediului, creșterea prosperității nu numai economice dar și creșterea calității vieții în sine, îmbunătățirea infrastructurii), cele patru direcții de dezvoltare nu se pot exclude una pe cealaltă ci se completează având practic un singur obiectiv major reprezentat de crearea unei Regiuni de Dezvoltarea aptă din toate punctele de vedere să asigure locuitorilor săi dar și vizitatorilor condiții optime de agrement și turism. Nu trebuie omis faptul că creșterea calității vieții pentru localnici crează un cadru optim pentru primirea turistică.

La nivel continental, la Strategia Dunării participă un număr de 14 state, din care nouă sunt state membre ale Uniunii Europene (Austria, România, Bulgaria, Cehia, Croația, Germania – ca stat federal și prin landurile Baden-Württemberg și Bavaria, Slovacia, Slovenia, Ungaria) și cinci state ne-membre UE (Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Serbia, Republica Moldova și Ucraina).

La nivel local, național, conform prof.Mazilu Mirela, turismul durabil interesează pe toată lumea, fiecare contribuie într-o anumită măsură la crearea și dezvoltarea acestui concept, astfel:

-Autoritățile centrale, guvernamentale: prin legislație, reglementări și protecția peisajelor;

-Asociațiile și ONG-urile din domeniul turismului: susținerea turismului ecologic prin exemple de bune practici și diferite campanii;

-Obiectivele industriale: prin reducerea și chiar eliminarea poluării, adoptarea unei politici de protecție a mediului;

-Turiștii: prin responsabilitate față de mediu, punerea în valoare a obiectivelor turistice;

-Comunitatea locală: prin ospitalitate, salvarea și punerea la adăpost a valorilor locale naturale sau antropice;

-Componentele industriei turistice: de la unitățile de cazare, servire a mesei, la cele de transport și agrement.

Obiectivele și prioritățile stabilite pentru Strategia Dunării sunt următoarele (după prof.Mazilu Mirela):

Astfel, Strategia generală este structurată pe patru mari obiective:

Interconectarea regiunii Dunării;

Protejarea mediului în regiunea Dunării;

Creșterea prosperității în regiunea Dunării;

Consolidarea regiunii Dunării.

De precizat că pentru fiecare obiectiv al Strategiei există domenii specifice de acțiune, grupate pe 11 arii prioritare, fiecare arie prioritară fiind coordonată de câte 2 state/landuri din regiune, după cum urmează (vezi și tabelul 2.1):

A. Interconectarea Regiunii Dunării

-Îmbunătățirea mobilității și a multimodalității:

a. căi navigabile interioare, responsabili: Austria și România,

b. legături rutiere, feroviare și aeriene, responsabili Slovenia și Serbia,    

-Încurajarea energiilor durabile, responsabili: Ungaria și Cehia,

-Promovarea culturii și a turismului, a contactelor directe între oameni, responsabili: România și Bulgaria.

B. Protejarea mediului în Regiunea Dunării

-Restaurarea și întreținerea calității apelor, responsabili: Ungaria și Slovacia,

-Gestionarea riscurilor de mediu, responsabili: Ungaria și România,

-Conservarea biodiversității, a peisajelor și a calității aerului și solurilor, responsabili: Bavaria și Croația.

C. Creșterea prosperității în Regiunea Dunării

-Dezvoltarea societății bazate pe cunoaștere prin cercetare, educație și tehnologii ale informației, responsabili: Serbia și Slovacia,

-Sprijinirea competitivității întreprinderilor, inclusiv dezvoltarea clusterelor, responsabili: Croația și Baden Württemberg.

-Investiția în oameni și capacități, responsabili: Austria și Republica Moldova.

D. Consolidarea Regiunii Dunării

-Ameliorarea capacității instituționale și a cooperării, responsabili: Austria și Slovenia.

-Conlucrarea în vederea promovării securității și pentru soluționarea problemelor legate de criminalitatea organizată și de infracțiunile grave, responsabili: Bavaria și Bulgaria.

De menționat că Strategia Dunării este complementară Sinergiei UE la Marea Neagră, astfel pot fi interconectate și statele riverane Mării Negre care nu sunt state dunărene. În egală măsură alte obiective ale Strategiei sunt: creșterea economică, valorificarea durabilă a potențialului turistic, sporirea coeziunii sociale, crearea de noi locuri de muncă.

Guvernanța Strategiei Dunării, este asigurată la nivel continental- european dar și la nivel național astfel:

a)Guvernanța la nivel european, este asigurată prin următoarele instituții:

-Consiliul Uniunii Europene și Grupul de funcționari la nivel înalt al Consiliului UE, (asigură orientarea politică generală);

-Comisia Europeană (Direcția Generală Politică Regională și Urbană – DG Regio), (coordonează a politicile de monitorizare, raportare și evaluare);

-Coordonatorii naționali, (asigură coordonarea națională și propun aspecte practice ale activității);

-Coordonatorii domeniilor prioritare și Grupurile directoare, (asigură identificarea proiectelor care pun în aplicare Planul de Acțiuni al Strategiei).

Strategia UE pentru Regiunea Dunării

Coordonarea tuturor domeniilor prioritare

Sursa: Ghid Strategia Dunării-transportul pe Dunăre, RIA

b)Guvernanța la nivel național- structura națională de implementare, elaborată de Ministerul Afacerilor Externe în calitate de coordonator național, este Forumul Național și include următoarele paliere:

-Comitetul director la nivel ministerial (prezidat de către Ministrul Afacerilor Externe- președintele executiv al Forumului Național, miniștrii care coordonează domeniile prioritare ale Strategiei, cu funcție de vice-președinți: Ministrul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Ministrul Fondurilor Europene);

-Coordonatorul Național SUERD și Biroul Strategia Dunării din MAE, (rol de coordonare orizontală);

-Grupul de lucru interministerial , (prezidat de către Coordonatorul Național SUERD; format din reprezentanți ai ministerelor la nivel director general sau director; se reunește periodic);

-Consiliul Consultativ, (fac parte reprezentanți ai actorilor implicați: administrația centrală și locală, mediul de afaceri, mediul academic și universitar, societatea civilă);

Coordonarea Strategiei Dunării în România,

Implică numeroase instituții, începând cu Ministerul Afacerilor Externe care asigură coordonarea inter-instituțională și colaborarea între mai multe ministere:

– Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice;

– Ministerul Fondurilor Europene, Ministerul Transporturilor;

– Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice;

– Ministerul Economiei, Ministerul Finanțelor Publice;

– Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale;

– Ministerul Afacerilor Interne;

– Ministerul Educației Naționale și Cercetării;

Ministerul Afacerilor de Externe, prin intermediul Coordonatorului Național asigură și reprezentarea României la nivel european. Coordonatorul Național are următoarele sarcini:

– Generarea sprijinului politic pentru funcționarea Strategiei;

– Formularea și comunicarea pozițiilor naționale SUERD;

– Coordonarea și identificarea contactelor utile pe plan intern și extern;

– Monitorizarea efectivă a implementării programului Strategiei;

– Raportarea către Guvern pe plan intern și către Comisia Europeană pe plan extern;

– Promovarea permanentă a obiectivelor SUERD.

Strategia Dunării va fi implementată de fiecare stat membru riveran în parte, se adresează în mod deosebit autorităților locale și răspunde cerințelor nevoilor acestora.

Beneficiile lajore aduse pentru România de Strategia Dunării sunt multiple:

Creșterea calității vieții în localitățile riverane Dunării;

Sporirea atracției turistice a localităților de la Dunăre;

Încheierea de parteneriate tip business între unitățile private și cele de stat;

Organizarea de forumuri economice anuale;

Atragerea investitorilor strategii străini sau interni în domenii prioritare (transport, mediu și energie).

Finanțarea Strategiei Dunării se face din următoarele surse:

1. Fondurile structurale și de coeziune

2. Fondul de solidaritate al UE

3. Programul FP7

4. instrumentul LIFE+,

5. Fondul european de Garantare în Agricultură și cel pentru Dezvoltare Rurală

6. Fondurilor puse la dispoziție de către instituțiile financiare internaționale (Banca Europeană pentru Investiții, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare)

7. Parteneriatelor public-private

8. Contribuțiilor de la bugetul național sau al bugetelor locale.

BIBLIOGRAFIE

Burghele C.(1966) Dunărea de la Baziaș la Marea Neagră, Editura Uniunii de cultură fizică și sport, București

Gâștescu P.(2010) Fluviile Terrei, Editura CD Press, București

Ielenicz M.(2007), România- geografia fizică, Editura Universitară, București

Pișota I., Zaharia Liliana, Diaconu D.,(2005) Hidrologie, Editura Universitară, București

GEO-ECO-MARINA 14/2008 – SUPLIMENT NR. 1 Științele Pământului, Cunoaștere și Mediu – Sesiune anuală de comunicări științifice

www.atlase.ro

www.cel-mai.ro

www.energy.center.ro

www.ghiduri-turistice.info

www.newspartblogs.ro

www.infodelta.ro

www.panoramio.com

www.tuktuk.ro

www.ziare.com

BIBLIOGRAFIE

Burghele C.(1966) Dunărea de la Baziaș la Marea Neagră, Editura Uniunii de cultură fizică și sport, București

Gâștescu P.(2010) Fluviile Terrei, Editura CD Press, București

Ielenicz M.(2007), România- geografia fizică, Editura Universitară, București

Pișota I., Zaharia Liliana, Diaconu D.,(2005) Hidrologie, Editura Universitară, București

GEO-ECO-MARINA 14/2008 – SUPLIMENT NR. 1 Științele Pământului, Cunoaștere și Mediu – Sesiune anuală de comunicări științifice

www.atlase.ro

www.cel-mai.ro

www.energy.center.ro

www.ghiduri-turistice.info

www.newspartblogs.ro

www.infodelta.ro

www.panoramio.com

www.tuktuk.ro

www.ziare.com