Studiu Privind Creditele de Finantare Si Analiza Bonitatii Pentru I.m.m. Romanesti

LUCRARE DE LICENȚĂ

STUDIU PRIVIND CREDITELE DE FINANȚARE ȘI ANALIZA BONITĂȚII PENTRU ÎMM ROMÂNEȘTI

CUPRINS

ÎNTRODUCERE

CAPITOLUL 1. ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII DIN ROMÂNIA

Componența sectorului ÎMM românesc

Formele și mărimea ÎMM din România

CAPITOLUL 2. FINANȚAREA ÎNTREPRINDERILOR MICI ȘI MIJLOCII ÎN ROMÂNIA

2.1. Surse interne de finanțare

2.2. Surse externe de finanțare

CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ: CREDITELE BANCARE PENTRU FINANȚAREA ÎMM ROMÂNEȘTI

3.1 Creditul bancar

3.2 Tipuri de credite bancare

CAPITOLUL 4. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A ÎMM ÎN RELAȚIA DE CREDIT

4.1. Metode specifice de analiza financiară utilizate în cadrul programelor de creditare a ÎMM din România

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Modul definirii întreprinderilor mici și mijlocii este adesea diferit pe grupuri de țări și pe țări. Diferențierea se face mai întâi între definirea juridică și cea statistică. Aceasta se referă la faptul că se rețin, pe de o parte, diferite criterii precum venitul minim, efectivul de personal, cifra de afaceri etc., iar pe de altă parte, se stabilesc mărimi diferite pe fiecare criteriu. Concret: dacă în două său mai multe țări se adoptă un criteriu anume său mai multe criterii care sunt aceleași, mărimea acelui criteriu său acelor criterii poate fi diferită de la o țară la alta său pe grupuri de tari. În plus, dacă toate țările ar adopta un număr de criterii comune (aceleași) dimensiunile lor ar putea fi diferite de la o țară la alta.

Dificultățile pe care le generează menținerea diferențierilor pentru analizele comparative între țări, pentru cunoașterea experientelor existente în lume cu scopul elaborării unor politici proprii de dezvoltare a I.M.M., precum și pentru studiul piețelor la care se adaugă avantajele utilizării unei rețele unice de măsurare și analiză, mai ales în ultimii ani, au impulsionat orientarea către un model unic fără ca acesta să fie obligatoriu pentru toate țările său să fi fost certificât în vreun fel de vreo autoritate ca având caracter unic. De altfel, este necesar să observăm că o asemenea evoluție există, dar despre un model unic în sens propriu se vorbește și se acționează în cadrul grupărilor integraționiste regional-internationale precum Uniunea Europeană, ALENA și probabil altele.

Definirea ÎMM deși are un model unic în U.E. nu este unitară și nici destul de apropiată între toate țările membre pentru a asigura o comparabilitate satisfăcătoare la toți parametrii. Însușirea modelului unic rămâne o problemă deci pentru țările membre ale U.E.

România la stadiul actual este amplu implicată și în problemele pe care le pune delimitarea conceptului juridico-statistic a întreprinderilor mici și mijlocii. Nu au fost încă adoptate în mod obligatoriu delimitările modelului european, dar nici nu suntem prea departe de ele. În modul de operare în ceea ce privește țara noastră, din criteriile juridice europene au fost reținute:

a) efectivul de salariați în formularea „clase de mărime după numărul mediu de salariați”, delimitate exact în aceleași intervale adică în indicatori statistici identici și

b) cifră de afaceri fără a se preciza indicatorii statistici ai acesteia (adică intervalele de mărime). În plus, se mai folosesc următoarele criterii:

investiții brute,

exporturi directe,

valoarea adăugată brută la costul factorilor,

rezultat al exercițiului (financiar).

Dată fiind importanța ÎMM în economiile țărilor lumii acestora li se acordă peste tot o atenție deosebită. De aici și preocuparea pentru delimitarea lor cât mai adecvată, în intenția de a le crea condiții pentru o participare mai amplă și mai eficientă la activitățile economice în care sau implicat. În acest sens, literatură și practica abordează ideea modernizării definiției ÎMM. Substanța acestei modernizări deși se situează într-o mare plajă de diferențieri de la țară la țară său pe grupări integraționiste are, totuși, câteva aspecte comune care sunt luate în coșiderare cu o intensitate diferită în funcție de împrejurări de moment.

În ceea ce privește lucrarea de licență, am abordat întreaga complexitate a subiectului, având în vedere că domeniul de studiu este centrat pe problemă finanțării în varianta externă iar această are o relativă autonomie și unele particularități importante. ÎMM beneficiză de o serie de credite din partea majorității băncilor din România cu condiția îndeplinirii unor criterii de bonitate, pe baza unei analize temeinice.

CAPITOLUL I. ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII DIN ROMÂNIA

Întreprinderile mici și mijlocii în economiile țărilor ca și în economia mondială reprezintă o realitate extrem de diferită în funcție de numeroasele criterii luate în considerare atunci când vorbim despre ele.

ÎMM, considerate în ansamblul lor, oriunde și oricând vom încerca să știm despre ele mai mult, vom constata că cea mai evidentă caracteristică a lor este diversitatea. Locul și rolul lor sunt diferite mai întâi pe țări apoi pe regiuni ale lumii. Aici avem în vedere numărul și ponderile categoriilor de ÎMM după criteriile deja cunoscute, la care ar trebui să adăugam aportul lor la PIB, la folosirea forței de muncă, la valorificarea resurselor, import, export etc.

Este foarte interesant să observăm însă că această diversitate există într-un context propriu tuturor țărilor care constă în faptul că ÎMM constituie peste tot o veritabilă coloană vertebrală a economiilor. Datele statistice deși nu sunt foarte unitare relevă din plin această stare de fapt sub multiple aspecte.

Reținem mai întâi că potrivit unui studiu realizat în spațiul european care cuprinde Europa celor 15 state membre ale UE plus Islanda, Norvegia, Liechtenstein și Elveția

, existau peste 19,5 milioane de firme din care puțin peste 99% erau ÎMM. Foarte important este că dintre acestea 92% sunt microintreprinderi, 6,5% întreprinderi mici și aproape 1% întreprinderi de talie mijlocie. Întreprinderile mari (peste 250 salariați) reprezentau 0,2%. Din totalul ÎMM circa 50% nu aveau angajați salariați, în domeniul comerțului en gros și en detail.

ÎMM asigură în acest grup de țări peste 2/3 (peste 66%) din numărul locurilor de muncă având o medie de 6 locuri de muncă pe o unitate economică. Numărul de întreprinderi mici și mijlocii este foarte diferit pe țări, la fel ponderile diferitelor categorii ale acestora în totalul firmelor și aportul lor în cadrul fiecărei economii. Mărimea medie a unei ÎMM este mai ridicată în țările cu un PIB pe locuitor mai mare. Este cazul Luxemburg, Germania și Olanda. La polul opus, acolo unde PIB/locuitor este mai scăzut și mărimea medie a unei unități economice de acest gen este mai scăzută. Aceasta este situația în Portugalia, Grecia și Spania.

În cadrul Uniunii Europene diversitatea ÎMM are și alte motive (cauze). Diferența de PIB pe locuitor dintre țările membre nu poate explica toate disparitățile ÎMM de pe teritoriile lor. În acest sens mai trebuie adăugate: diversitățile culturale și structurale, fragmentarea piețelor europene și naționale, diferențierile între țări în ceea ce privește facilitățile și piedicile existente în realizarea fuziunilor dintre întreprinderi și achiziționarea lor, mijloacele de protecție pe care le au firmele la îndemână pentru a se apăra împotriva ofertelor publice agresive de cumpărare etc.

Pentru a completa imaginea potențialului ÎMM în cadrul economiei U.E. menționăm că ele realizează peste 2/3 din PIB al acesteia. Desigur și contribuțiile de acest gen sunt de mărime și structura diferite de la o tară la alta. ÎMM reprezintă o realitate foarte importantă și în economiile tarilor central și est europene care au devenit membre ale UE relativ de curând dar și în țările care sunt în prezent candidate. După ruptura de comunism toate aceste țări au parcurs un proces de schimbări structurale profunde în cadrul căruia începând din 1990 pe un loc central s-a șituat dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. Fenomenul este firesc, dacă avem în vedere că lipsă său insuficientă capitalurilor autohtone alături de alte cauze nu puteau conduce direct la constituirea de mari întreprinderi capitaliste. În acest context mai este de semnalat ca această grijă pentru ÎMM a fost cumva preluată de mai toate guvernele care s-au succedat în țările respective.

În țara noastră, ÎMM deși au evoluat în mod oarecum asemănător cu cele din grupul tarilor central și est-europene candidate au înregistrat numeroase deosebiri, care luate împreună, ne permit să considerăm că din acest punct de vedere România formează o anumită entitate care completează diversitatea existenta în Europa.

În U.E., ÎMM considerate în totalitatea lor au un rol determinant în ocuparea forței de muncă. Activitatea ÎMM nu se rezumă în nici o țară la producție în sens strict; ele participă deopotrivă la exporturi și importuri pentru a-și putea atinge scopurile urmărite de proprietari. Statisticile de care dispunem nu ne oferă date cu privire la importuri deși acestea se pare că există în mai toate țările.

Componența sectorului ÎMM românesc

În economia României, ÎMM sunt o prezență curentă după 1990 în sensul caracterizării făcute în întroducere pentru această categorie de întreprinderi. Desigur, firmele de dimensiunile ÎMM pe care le avem în vedere în studiul nostru au existat și înainte de momentul basculării vechiului regim politic dar aveau alte semnificații decât cele de acum.

Tipurile actuale de ÎMM în țara noastră au apărut în esență pe două căi: prin privatizarea firmelor de stat și prin libera inițiativă a persoanelor său asociațiilor de persoane care pentru a-și sătisface interesele și-au asumat riscurile corespunzătoare.

În ceea ce privește conceptul de ÎMM, în țara noastră este foloșit în același sens și în esență cu aceleași caracteristici ca în U.E. În plus, este de menționat că au fost preluate criteriile juridice dar pentru cele statistice încă mai persista anumite inconsecvente care probabil vor dispare curând dacă nu cumva așa s-a și întâmplat în ultima perioadă. Cu toate acestea avem o specificitate pe care n-o mai întâlnim în alte țări: în România nu există (cel puțin oficial) microintreprinderi cu zero angajați întrucât, prin lege, ÎMM sunt obligate să aibă cel puțin un angajat. Și în România caracteristică esențială a lumii ÎMM este diversitatea, dar studierea acestor în unitatea interacțiunilor ce le sunt proprii ne relevă un segment de economie care este preponderent. Nu este vorba de preponderenta în economia românească a microîntreprinderilor ca în Uniunea Europeană, ci de preponderența ÎMM.

Ca o ciudățenie proprie economiei noastre, întreprinderile mici realizează vânzări din activitățile proprii care ating o pondere de 96% din cifra de afaceri a întreprinderilor foarte mari (cu peste 500 de salariați). Concluzia este evidentă – ÎMM sunt predominante de necontestat ca număr, dar aportul lor la activitatea economică deși predominant a numărului (total de întreprinderi) se situează la ponderi sub nivelul celor din multe economii europene.

ÎMM din România, ca și cele din alte țări, au importante contribuții în cadrul economiei și prin investițiile pe care le realizează. Sub acest aspect se observă că în ultimii ani investițiile ÎMM au crescut mai rapid decât totalul celor realizate de întreprinderile din România.

ÎMM în țara noastră se află în mod determinant sub incidența favorabilității mediului intern de afaceri. Acestea le condiționează direct și indirect prin modul în care se mișca două variabile de importanță capitală: cererea internă de produse autohtone și concurenta produselor provenite din alte țări. Dacă cererea internă de produse autohtone va fi în scădere și concurență celor de proveniență externă se va accentua, în mod inevitabil dificultățile cu care se confruntă ÎMM vor crește și invers.

Pentru a face față unei asemenea situații și a acționa concomitent pentru extinderea cererii interne de produse autohtone, ÎMM au mai multe oportunități care pot fi abordate în mod corelat: creșterea ponderii vânzărilor către clienții existenți și fidelizarea acestora, orientarea spre noi segmente de piață, utilizarea de noi tehnici și tehnologii de producție, atragerea de noi surse investionale în domeniile de acțiune, creșterea receptivității față de problemele clienților și de exigențele lor calitative său de punctualitate, creșterea responsabilității față de produsele promovate etc.

Formele și mărimea ÎMM din România

Întreprinderile mici și mijlocii deși sunt de o mare diversitate ca talie (mărime), iar noi le-am abordat pe mai multe clase și tipuri de mărime în diferite segmente ale analizei de până acum, insă în literatură și în practică sunt considerate de cele mai multe ori împreună din acest punct de vedere ele constituind o categorie de întreprinderi de talie mai mică decât cele mari și foarte mari. Talia firmelor conferă acestora anumite caracteristici care le diferențiază cel puțin pentru anumite momente și aspecte din perioada existenței lor. ÎMM, desigur, nu sunt de o singură talie, dar cea mai mare parte a lor, datorită tocmai unei talii mai mici decât ale celorlalte firme au anumite caracteristici care le sunt mai mult său mai puțin comune, iar unele dintre aceste caracteristici le sunt favorabile și altele nu sub aspect economic. În acest segment al demersului nostru ne vom concentra asupra diferențelor proprii ÎMM care decurg ca urmare a taliei lor. Acolo unde va fi cazul vom recurge insă și la anumite comparații cu întreprinderi de alte talii.

Cercetări empirice din mai toate țările au adus în literatura diferențe specifice ale acestei categorii de întreprinderi. Pe această bază este posibil să interpretăm mai realist comportamentele ÎMM, precum și revendicările lor.

Una dintre acestea se referă la faptul că întreprinderile mici și în general ÎMM remunerează forța de muncă utilizată mai slab decât mările firme. și bineînțeles se acordă o atenție deosebită explicației acestui fenomen pentru a domonstra că din punct de vedere economic este corect. Firmele mari angajează, de regulă, pe cei mai bine calificați și realizează o productivitate mai ridicată, fapt pentru care se cuvine să-și remunereze mai bine salariații. Corelația aceasta între talia firmei și mărimea remunerației este considerată strict pozitivă pentru toate categoriile de firme. Valoarea coeficientului corespunzător de corelație diferă însă de la firma la firmă și de la țară la țară.

Pentru firmele de talie mai mică productivitatea marginală a muncii, singura bază pertinentă pentru stabilirea remunerației, este adesea superioară firmelor mari, dar productivitatea globală a factorilor de producție este superioară la firmele mari – foarte mari față de cele mici pentru ca firmele mari sunt mai intens capitalizate decât cele mici.

Întreprinderile mici sunt mai afectate decât cele mari și foarte mari și în ceea ce privește inovarea. Aceasta dificultate însă nu este la fel de intens resimțita și de întreprinderile mijlocii. Studiul acestei probleme a demonstrat în mod cert că exista o relație destul de strânsă între talia întreprinderii, bugetul său de cercetare – dezvoltare și inovare.

Talia întreprinderilor influențează puternic și exportul lor, relațiile lor economice internaționale. Dacă produsul este de calitate, are originalitate său caracteristici speciale, întreprinderea mică îl poate exporta relativ ușor răspunzând cererii pentru el. În situațiile în care service-ul post vânzare este mai complicât întreprinderea are nevoie de ajutorul importatorului, iar pentru o rețea de service ajutorul importatorului este și mai important, fapt care determină uneori chiar firme mari exportatoare să solicite sprijinul importatorului său chiar să renunțe la export uneori.

Analiza pe care am dezvoltat-o asupra taliei și diferențelor dintre întreprinderi ne-a permis să conturăm mai extins dar și mai profund lumea ÎMM ca o categorie complexă în care peste tot în lume predominante sunt microîntreprinderile și cele mici de existenta și evoluția cărora depind foarte multe din cele ce se întâmpla în economia unei țări. În acest context am insistat asupra efectelor pe care le induce diferența de talie pentru toate clasele de mărime din cadrul ÎMM, dar și dintre acestea și întreprinderile mari și foarte mari. Explicând diferențele dintre întreprinderi și în mod deosebit pe cele dintre clasele de mărime ale ÎMM am ajuns de fapt să conturăm păienjenișul de interacțiuni de toate felurile care au loc între ele dar care în cele din urmă se pot reduce la caracterul lor monetar-financiar și își au epicentrul în problematica finanțării.

CAPITOLUL II. FINANȚAREA ÎNTREPRINDERILOR MICI ȘI MIJLOCII ÎN ROMÂNIA

Problema financiară a ÎMM decurge din specificitățile acestora, dar în țara noastră se amplifică și devin mai complexe ca urmare a nenumăratelor schimbări ce au loc în economie, a perspectivei iminente de aderare la Uniunea Europeană și a intensificării procesului de globalizare.Ținând seama de toate acestea, nu este totuși întâmplător ca problematica ÎMM și îndeosebi componenta financiară a acesteia dețin un loc deosebit de important în preocupările politicii Guvernului României.

Finanțarea este cu atât mai importantă cu cât în mod oficial se recunoaște o anumită insuficiență în acest domeniu, iar statul român, instituțiile financiare și celelalte organisme și organizații din țara noastră nu pot asigura finanțarea sectorului ÎMM din surse interne, cea ce fac necesare importante contribuții din partea finanțatorilor externi, prin intermediul instituțiilor financiare internaționale și a altor organisme externe .

Pentru a satisface necesitățile de finanțare ale acestei categorii de întreprinderi în condiții cât mai avantajoase, întreprinzătorii trebuie să cunoască foarte bine care sunt sursele posibile, precum și condițiile în care resursele respective pot fi obținute, care sunt avantajele și dezavantajele fiecărui mecanism de finanțare. În funcție de stadiul de dezvoltare a întreprinderii, dimenșiunea activității existente său proiectate, dar și de domeniul de activitate, finanțarea ÎMM se poate realiza pe două căi :

• surse interne, ale întreprinderii -respectiv fondurile proprii;

• surse externe, care sunt, de fapt, datorii ale acesteia.

Surse interne de finanțare

ÎMM se finanțează în primul rând din resursele proprii fiecărei unități economice, respectiv fondurile proprii. În funcție de stadiul de dezvoltare al întreprinderii sursele sale de finanțare se pot grupa în două categorii

:

a) surse proprii ale întreprinzătorului (său întreprinzătorilor) necesare în etapele premergătoare debutului afacerii, pentru înființarea întreprinderii, constituirea capitalului social necesăr pentru inițierea activității și pentru capitalul inițial necesar până la atingerea pragului de rentabilitate. Date fiind riscurile inerente în aceste etape de demarare a oricărei activități economice, de regulă, resursele financiare necesare sunt așigurate de întreprinzător, fiind foarte dificil de obținut din surse externe. Sursele fondurilor personale pot fi economiile proprii și ale familiei, veniturile acumulate din plasamente financiare, donații, împrumuturi de la persoane apropriate, bazate pe prestigiul și credibilitatea ridicată a propriei persoane, împrumuturi bancare ale întreprinzătorului, etc. Accesibilitatea acestor fonduri depinde de poziția socială și credibilitatea întreprinzătorului, de potențialul economic și caracteristicile membrilor de familie și ale apropiaților lui. Un rol tot mai important în acest sens revine credibilității reușitei proiectului ceea ce nu ține numai de personalitatea întreprinzătorului. Aceste surse sunt, de regulă, strict limitate, iar întreprinzătorul trebuie să se asigure că sunt suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor de înființare a firmei și de demarare a afacerii, pentru acoperirea capitalului cu care operează, necesar până la realizarea de venituri la nivelul la care să-i permită continuitatea afacerii.Toate aceste surse se regăsesc în contabilitatea întreprinderii în capitalul social.

b) în cazul întreprinderilor în activitate de mai mult timp, sursele proprii mai includ, pe lângă cele enumerate (la care se face apel la demararea afacerii și în situații de criză său cu ocazia dezvoltării, modernizării său restructurării activității), profiturile reinvestite și fondurile de dezvoltare constituite la nivelul fiecărei întreprinderi. Deși sunt încă mici și nu acoperă nici pe departe necesărul de finanțare al ÎMM, aceste surse rezultate din însăși reușita întreprinderii, nu sunt lipsite de importanță

c) o altă categorie de surse proprii ale întreprinderii pot fi considerate sumele aduse ca aport la capital de către asociații existenți său de către noi asociați cooptați în afacere.

Se constată că, în ultimii ani, tot mai mulți antreprenori conștientizează faptul că într-un mediu economic concurențial și competitiv, întreprinderile cu surse proprii mai puțin numeroase și de mici dimensiuni nu pot rezista, astfel că și-a făcut loc din ce în ce mai puternic tendința de asociere, cea ce a avut ca rezultat trecerea tot mai multor ÎMM la constituirea de asocieri de persoane, asociatul unic rămânând caracteristic microîntreprinderilor. În ultimul timp, fenomenul s-a amplificat tot mai mult, ceea ce face ca să întâlnim tot mai des asocieri între persoane române și străine. Pe fondul dezvoltării schimburilor economice internaționale, aceste asocieri fructifică cel mai bine avantajele fiecărei părți. Pentru firmele românești se facilitează accesul pe diferite piețe externe și obținerea unor avantaje comerciale, financiare său de tranzacționare și pentru ca partea română cunoaște mai bine realitățile din economia românească, mecanismele de funcționare ale acesteia, resursele umane și materiale necesare dezvoltării afacerilor, dispunând totodată de relațiile necesăre funcționării întreprinderii în acest mediu economic de tranziție, oferă partii său părților străine posibilitatea exploatării cu mai bune rezultate, în asociere, a oportunităților existente la noi.

O variantă de majorare a capitalului social și cooptare de noi asociați o constituie asocierea cu societățile de investiții (Venture Capital). Acest tip de finanțarea cunoaște o dezvoltare semnificativă în ultima perioadă în România și este, după câte se pare, deosebit de agreata de întreprinderile mijlocii, pentru că permite întreprinderilor să se finanțeze fără a afecta gradul de îndatorare, fără suportarea costurilor ridicâte de creditare și reduce riscul de faliment. Societățile de investiții sunt constituite de obicei ca fonduri de investiții care participa direct la capitalul întreprinderii, prin aport suplimentar, ca acționar său asociat, devenind astfel coproprietar al întreprinderii. Pe lângă așigurarea finanțării întreprinderii, fondurile de investiții ajuta la dezvoltarea întreprinderii prin furnizarea de cunoștințe și experiența în domeniu în principalele activități ale întreprinderii. În calitate de coproprietar, după dezvoltarea afacerii și atingerea unui anumit nivel de rentabilitate, societățile de investiții se pot retrage din întreprindere prin vânzarea acțiunilor deținute, către asociații inițiali său către o terță parte, obținând un profit corespunzător față de investiția inițială, ca urmare a preluării riscurilor financiare pe perioada investiției. Bineînțeles că nu este exclusă nici poșibilitatea ca societatea de investiții să devină majoritară în întreprindere său să o preia temporar, în întregime.

d) sub aspect formal, anumiți cercetători și practicieni includ în categoria surselor proprii ÎMM și nu numai a acestora, sumele cu care asociații unei entități economice o împrumută pe aceasta cu credite din partea lor. Aceste sume provin din :

afaceri realizate de întreprinderile unde creditorii sunt asociați și reprezintă profit repartizat în dividende, potrivit drepturilor de participare care a fost plătit în exerciții financiare anterioare;

dividende repartizate dar neplătite, uneori, de mai mulți ani;

În contabilitatea întreprinderilor asemenea sume sunt urmărite și înregistrate că datorii, dar care se plătesc foarte rar. Asemenea situații se întâlnesc în mod frecvent în ÎMM. Explicația este puțin cam ciudată : asociații refuză să accepte înregistrarea de către unitatea economică a acestor sume în câtegoria fondurilor proprii întreprinderii; ei preferă că întreprinderea să le înregistreze că datorii către asociați. Motivația este bizară și, probabil, de natura juridică : în cazul unui faliment, unitatea economică poartă răspunderea în limita capitalului social, iar asociații pot să-și retragă cu prioritate și în mod legal sumele cu care au creditat-o. Aceste sume ar putea fi însă pierdute dacă asociații le-ar fi înregistrat drept contribuții la capital. Includerea acestor sume sume în câtegoria surselor proprii ale întreprinderii are la baza faptul că ele participa în mod real la finanțarea să pe termen nelimitat, fără scadențe și costuri pentru întreprindere, fiind retrase de întreprinzător numai când situația financiară a întreprinderii o permite și numai atunci când are nevoie să-și acopere cheltuielile proprii, ca persoană fizică.

O altă sursă de finanțare a întreprinderii de către asociați, care ia amploare în ultima perioadă, este reprezentat de împrumuturile bancare contractate de aceștia și utilizate pentru finanțarea întreprinderii. În ultimii ani, se constată o explozie a creditului bancar acordat persoanelor fizice, în special a creditului de consum fără destinație. Aceasta a ajuns să constituie o principală sursă de finanțare a întreprinderilor mici și mijlocii, în special în primele faze ale înființării și dezvoltării lor. Deși Banca Națională a luat o serie de măsuri pentru limitarea acestui tip de credit, invocând neceșitatea reducerii cererii de bunuri de consum din import, care afectează balanță de plăți externe, în realitate, o bună parte din creditele de consum au ca destinație reală finanțarea microintreprinderilor, întreprinderilor mici și mijlocii.

2.2. Surse externe de finanțare

ÎMM ne relevă o multitudine de caracteristici după care ar putea fi studiate sursele lor externe de finanțare : tip de finanțator, formula (mecanism) de finanțare, mărimea sumelor, valuta la care se recurge, termene, garanție, mod de rambursare, dacă sunt rambursabile său nu, etc. Vom aborda mai întâi principalele surse externe rambursabile de finanțare.

a) creditele comerciale sunt cele mai ample, mai des utilizate și mai diverse. Ele sunt de fapt resursele partenerilor de afaceri și reprezintă una dintre cele mai vechi și eficiente modalități de atragere de resurse financiare de către un întreprinzător. Pot fi practicate în relațiile cu furnizorii de materii prime, materiale, utilități, etc. pe de o parte, dar și cu distribuitorii și clienții firmei pe de altă parte. În activitatea curentă, atragerea de resurse financiare de la parteneri se realizează prin decalarea termenului de plată al tranzacției comerciale de preluare și respectiv expedierea produsului care formează obiectul relației comerciale dintre parteneri. Mai concret, în relațiile cu furnizorii se primesc materii prime, materiale, mărfuri, utilități, etc. și se trece la utilizarea lor în producție său vânzarea lor, plata acestor furnizori efectuându-se însă după o anumită perioadă de timp, prevăzută în contract. Utilizarea resurselor materiale livrate de furnizori fără a le plăti, echivalează cu atragerea de către firmă a unui capital corespunzător valorii acestora, fără dobânda. Recurgânduse la o astfel de abordare, se evita utilizarea resurselor proprii său apelarea la un credit curent pentru plata furnizorilor. În mod analog se derulează relația și cu clienții firmei. Aceștia virează în avans o sumă de bani firmei producătoare sau furnizoare pentru marfă ce urmează a le fi livrată ulterior. Această sumă primită în avans constituie o finanțare a firmei producătoare care, altminteri, ar fi trebuit să utilizeze propriile lichidități său să apeleze la credite, cu costurile de rigoare.

Acest mod de finanțare, care se mai numește și finanțare prin capital comercial, se practică de regulă, între firme care au relații comerciale îndelungate și încredere reciprocă. Furnizorii și clienții accepta un asemenea sistem, de regulă, când au interese deosebite în relația cu întreprinzătorul și firma să. În mod obișnuit, în asemenea situații, partenerii de afaceri primesc în contrapartidă anumite facilități la preț. Furnizorii solicită prețuri ceva mai mari decât cele practicate în mod curent pe piață, iar clienții care plătesc în avans, dimpotrivă, cumpără la prețuri mai reduse decât cele obișnuite. Pentru întreprinzător și firma să, obținerea de credit comercial de la furnizorii și clienții săi este deosebit de avantajoasă, întrucât obțin capitalul circulant necesar în mod rapid, fără garanții și dobândă, pe măsura necesitaților aprovizonării sau vânzării. Dezavantajele rezidă în oferirea în contrapartidă de avantaje de preț furnizorilor și clienților, și în crearea unei anumite dependente față de aceștia.

Analiza acestui tip de finanțare a întreprinderii scoate în evidență aspectele multiple prin care se motivează amânarea termenelor de plată.

În esență, acestea pot fi grupate în trei componente :

-componenta tradițională este aceea care decurge din interesele comune ale părților de a crește fluiditatea schimburilor comerciale și de a diminua costurile de organizare. Se reduc astfel cheltuielile de depozitare necesare, în cazul în care livrările ar fi condiționate de posibilitățile de plată reale, precum și costurile de procurare a mijloacelor de plată pentru cumpărători, dacă plata ar fi obligatorie la primirea mărfii. În acest fel, elasticitatea dovedită de furnizor, prin creditul comercial, servește intereselor ambelor părți și facilitează circulația mărfurilor.

-componenta comercială implică utilizarea creditului comercial ca un mijloc de natură comercială prin care se promovează vânzările. Este practicată de fiecare furnizor în funcție de condițiile care îi sunt proprii și acest fapt induce o mare varietate a termenelor de plată, a duratei, și prin aceasta a dimenssiunilor creditului comercial.

-componenta financiară propriu-zisă, implica punerea la dispoziția clientului, pentru o perioadă dată, a unei părți a capitalului ce aparține furnizorului, sub formă de marfă, a cărei plată este amânată.

În desfășurarea raporturilor de credit comercial trebuie subliniat că întreprinderile sunt polivalente : pe de o parte ele primesc credite, în calitate de cumpărători sau încasează în avans, fapt ce le asigură un flux de resurse, iar pe de altă parte acordă credite propriilor cumpărători sau sunt nevoiți să plătească în avans. Deci, pe ansamblu, se poate aprecia un transfer reciproc de resurse, care avantajează pe fiecare întreprinzător. În funcție de valoarea creditelor comerciale primite și acordate, întreprinderile pot avea o poziție neutră, în care există un echilibru între creditele comerciale primite și cele acordate, favorabilă său nefavorabilă.

Practica economică arată că obținerea de credit comercial de la partenerii de afaceri este una dintre cele mai profitabile modalități de finanțare a propriei afaceri, care se recomandă ori de câte ori este posibil.

Pentru a se ajunge la o asemenea înțelegere cu partenerii, relațiile de afaceri trebuie să se deruleze fără incidente o perioadă de timp, după care se poate decala termenul de plată, însoțit de o scrisoare de garanție bancară de plată, iar după ce relațiile se consolidează, creditul comercial se poate acorda chiar fără alte condiții suplimentare.

Pe ansamblu, dacă o mare parte a tranzacțiilor comerciale se echilibrează prin stingere reciprocă, este evident că un aport în constituirea resurselor necesare finanțării activelor circulante trebuie să revină creditului bancar. Astfel, unele întreprinderi, în calitatea lor de furnizori, devin intermediari ai creditului bancar : ele obțin credite bancare pe care, în parte, le redistribuie clienților prin intermediul creditului comercial. În plus, băncile pot încuraja această intermediere, plasând și delegând parțial sărcina identificării și selecției riscului către firmele furnizoare.

Pe de altă parte, întreprinderile care acordă credite comerciale pot obține finanțare imediată pentru continuarea activității curente, de la bănci său societăți specializate, prin cesiunea încasărilor sale din facturile emise, operațiune cunoscută sub numele de factoring

. Suma obținută de vânzător, este egală cu valoarea creanței din care se deduc comisioanele și dobânda percepută de societatea de factoring.

O altă practică utilizată în dezvoltarea creditului comercial este reprezentată de folosirea instrumentelor de plată ca instrument de credit, respectiv de garantare a creditului comercial. Astfel are loc achiziționarea de marfa în schimbul unor instrumente de plată (Bilete la Ordin și Cecuri) emise de întreprinderea cumpărătoare, cu scadență la termen ( 60, 90 sau 120 de zile), eventual avalizate de banca acesteia. În acest fel creditul comercial este acoperit de obligația cumpărătorului de a efectua plata la scadența convenită, înscrisă în instrumentul de plată. Prin utilizarea acestor instrumente de plată, la rândul său, vânzătorul poate obține finanțare în baza cesionării drepturilor ce decurg din aceste instrumente de plată, respectiv prin girarea acestora în favoarea băncii sau în favoarea furnizorilor săi. Astfel, instrumentele de plată contribuie la dezvoltarea creditului comercial și combinarea lui cu creditele bancare.

În cazul comerțului internațional se mai utilizează și alte instrumente de plată care permit și favorizează dezvoltarea creditului comercial, respectiv acreditivul documentar și incasso-ul, șistemul bancar având un important rol în derularea acestor tranzacții.

Creditul comercial mai poate fi favorizat prin utilizarea unui alt instrument bancar, respectiv scrisoarea de garanție bancară, utilizată de obicei de între întreprinderi care nu au relații tradiționale, ca o garanție a efectuării plății la termenul convenit. În acest caz, furnizorul poate vinde marfă cu plata la termen, având garanția că în cazul în care cumpărătorul nu își va onora obligația la scadentă, atunci va solicita băncii sale efectuarea plății, conform obligației asumate prin emiterea scrisorii de garanție bancară. Avantajul cumpărătorului este acela că poate obține un credit comercial cu costuri mai mici decât dacă ar fi efectuat plata, la momentul achiziționării, cu bani proveniți dintr-un credit bancar, costurile pentru emiterea scrisorii de garanție bancară fiind sensibil mai mici decât în cazul creditului bancar. Dezavantajul întreprinderii este acela că pentru obținerea unei scrisori de garanție bancară aceasta trebuie să parcurgă toate etapele și să îndeplinească toate condițiile ca și pentru obținerea creditului bancar.

O altă formă a creditului comercial o reprezintă cumpărarea de produse cu plata în rate, respectiv plata unei părti din preț se face la momentul cumpărării iar restul în rate, pe o perioadă de timp determinată.

Transferul proprietății asupra bunului are loc la momentul achitării integrale a prețului, în caz contrar vânzătorul având dreptul să-și recupereze bunul vândut.

b) Creditele bancare reprezintă o altă importantă sursă de finanțare externă a întreprinderilor, prin intermediul instituțiilor de credit specializate, respectiv băncile. Acestea pun la dispoziția întreprinderilor resursele financiare necesare printr-o multitudine de produse de credit care pot fi grupate, în funcție de destinația lor, în credite pentru finanțarea activității curente, pe termen scurt, și credite pe termen mediu său lung pentru finanțarea proiectelor de investiții necesare modernizării său dezvoltării întreprinderilor. Creditele bancare se acordă în baza unui contract de credit bancar, în care se stabilesc toți termenii și condițiile de acordare și care, de regulă, se referă cel puțin la suma acordată, destinație, costuri, garanții și alte obligații ale parților.

În vederea obținerii de credite bancare, întreprinderile trebuie să îndeplinească o serie de condiții, care diferă de la o bancă la alta, dar care în general se referă la :

– constituirea și funcționarea legală, prezentând în acest sens toate documentele necesare, în funcție de activitatea desfățurată;

– îndeplinirea condițiilor de bonitate stabilite de bănci, care se referă la o serie de indicatori economico-financiari proprii întreprinderii care solicita creditul;

– analiza bugetului de venituri și cheltuieli precum și a fluxurilor de numerar întocmite pentru perioada de creditare, din care trebuie să rezulte că întreprinderea solicitantă are capacitatea de rambursare a creditului și de plată a dobânzii;

– prezentarea unor situații detaliate cu privire la relațiile cu clienții, furnizorii, bugetul de stat sau bugetele locale, precum și cu privire la angajamentele financiare contractate anterior;

– consultarea Centralei Riscurilor Bancare sau a Centralei Incidentelor de Plăți pentru a constata că întreprinderea solicitantă de credit nu figurează în evidențele acestora cu incidente de plată său credite restante;

– dovada deținerii de garanții reale sau personale acceptabile pentru bănci din punct de vedere al tipului și valorii acestora, care să acopere riscul de credit.

Acordarea de credite desfășurată de unitățile bancare este o activitate care se bazează în primul rând pe analiza viabilității și realismul afacerilor derulate de întreprindere, în vederea identificării și evaluării capacității de plată a acestora, respectiv de a genera încasări suficiente care să asigure rambursarea creditului și plata dobânzilor aferente acestuia. Determinarea capacității de plată se face, în principal, pe baza analizei aspectelor financiare și cu luarea în considerare a celor nefinanciare ale afacerilor. Analiza reflecta atât evoluția pe perioadă istorică, înainte de acordarea creditului, dar și pe perioada de creditare, având la bază informațiile rezultate din documentația solicitată odată cu depunerea cererii de credit, informațiile furnizate de Registrul Comerțului, Centrala Riscurilor Bancare, Centrala Incidentelor de Plăți, precum și alte informații obținute cu ocazia vizitelor la clienți. De asemenea se au în vedere și factori externi întreprinderii cum ar fi cadrul legislativ care reglementează activitatea curentă a solicitantului de credit, facilitățile fiscale, vamale, evoluția cursului de schimb, evoluția ratei inflației, etc.

Creditele bancare îmbracă o tipologie de o diversitate extremă, care după toate probabilitățile, n-ar putea fi redată în totalitatea să de nimeni.

De aceea noi vom realiza o oarecare selecție care să ofere totuși o imagine suficient de cuprinzătoare. Creditele bancare se pot clasifica în :

• credite pe termen scurt, care se acordă, de regulă, pentru finanțarea activității curente. Dintre acestea menționăm :

-liniile de credit revolving, care presupun stabilirea unei limite maxime de finanțare stabilită de bancă și întreprindere, în funcție de nivelul activității curente și de necesitățile de finanțare ale întreprinderii; aceste linii de finanțare permit întreprinderii să efectueze plățile necesare bunei desfășurări a activității până la încasarea creanțelor sale, acoperindu-se în acest fel decalajul existent între încasările și plățile firmei. În cadrul acestor linii de finanțare băncile efectuează direct plata furnizorilor de bunuri și servicii, plata obligațiilor bugetare, plata salariilor, etc., nefiind permise plăți pentru finanțarea investițiilor; rambursarea creditului se face din încasările curente ale întreprinderii, reîntregindu-se astfel plafonul de creditare aprobat, pentru a putea fi din nou utilizat la stingerea nevoilor curente. Practic acest tip de credit permite utilizări și rambursări multiple de fonduri, în limita maximă a sumei contractate. Acest tip de credite se acordă de regulă pe termen scurt, pe perioade de 3, 6, 9 său 12 luni;

-creditele de trezorerie pe bază de documente în curs de încasare, reprezintă o altă modalitate de procurare a fondurilor necesare, întreprinderile cesionând băncilor drepturile ce decurg din documentele în curs de încasare aferente livrărilor efectuate de firma creditată (cecuri, bilete la ordin, ordine de plată în lei și valută, facturi interne său externe, documente de export, etc.). În acest caz, banca pune la dispoziție sumele solicitate, urmând ca la momentul încasării respectivelor documente să efectueze rambursarea creditului. Acest tip de credit are o răspândire mai redusă datorită faptului că presupune asumarea de către banca a riscului de neîncasare a documentelor, preluând în acest fel riscul de credit asociat unor clienți despre care, de regulă, nu deține informații. Uzual, sunt acceptate documente emise de firme care au un nume pe piață sau documente care au ca plătitor statul (care este un plătitor sigur, deși termenul de plată nu este întotdeauna respectat). Termenul de creditare depinde de termenul de încasare a documentelor prezentate, acesta putând varia de la o zi, la câteva luni calendaristice.

Valoarea acestui credit se stabilește prin deducerea din valoarea nominală a creanțelor de încasat a dobânzilor calculate până la data estimată a încasării acestora. Datorită riscului de neîncasare ridicat și faptului că nu se constituie alte garanții suplimentare, acest tip de credit este utilizat de un număr restrâns de bănci și este destinat în special întreprinderilor care au un istoric de creditare cu banca respectivă. În ciuda acestor dezavantaje, un asemenea credit are și avantaje atât pentru bănci, care efectuează plasamente pe termen scurt cu dobânzi mult mai mari decât în cazul creditelor cu garanții materiale (datorită riscului asociat), cât și pentru întreprinderi, care pot obține rapid resursele necesare pentru plățile imediate (de obicei pentru achitarea instrumentelor de plată emise și ajunse la scadență, în condițiile în care întreprinderea nu dispune de sumele corespunzătoare în conturile bancare), evitând astfel apariția incidentelor de plată, care le diminuează considerabil accesul la creditele comerciale și creditele bancare în viitor.

-pentru întreprinderile care apelează în mod frecvent la astfel de credite, băncile acordă linii de credit pe bază de documente în curs de încasare, care reprezintă o combinație a celor două tipuri de credite descrise mai înainte, și care presupun stabilirea unei limite maxime de creditare, eventual constituirea unor garanții materiale care acoperă parțial suma creditată, utilizarea acestor linii urmând a fi efectuată numai pe măsura cesionării documentelor în curs de încasare acceptate de bancă, valoarea utilizărilor și termenele de acordare pentru fiecare tragere din credit fiind în concordanță cu acestea.

-facilitatile de descoperit de cont, său overdraft, reprezintă creditele acordate pe termen foarte scurt (câteva zile), pe baza unei depline cunoașteri a clientului. Sunt negarantate și sunt folosite în situațiile în care întreprinderile au încasări medii zilnice prin bancă la un anumit nivel și care, în mod accidental, pot ajunge în situația de a nu avea suficiente disponibilități bănești în contul curent deschis la bancă, pentru efectuarea plăților zilnice. În aceste situații băncile efectuează plățile clientului, urmând ca din încasările curente ale zilelor următoare să efectueze rambursarea creditului.

• credite bancare pe termen mediu și lung se acordă de obicei pentru finanțarea proiectelor de investiții care vizează modernizarea său dezvoltarea capacităților existente, extinderea obiectului de activitate, precum și pentru achiziția pachetelor de acțiuni ale altor societăți său finanțarea investițiilor necesare dezvoltării acestora.

Aceste credite se acordă din sursele proprii ale băncilor, dar și din surse de finanțare externă, caz în care solicitanții de credit trebuie să îndeplinească o serie de condiții suplimentare, impuse de instituțiile financiare internaționale, în concordață cu scopurile urmărite de acestea, cu domeniile de activitate sau zonele geografice în care își desfășoară activitatea. Rambursarea acestor credite se face în rate, egale sau inegale, a căror frecvență este stabilită la acordarea creditului (lunar trimestrial, semestrial, anual, etc), în funcție de destinația creditului și capacitatea de rambursare rezultată din analiza financiară a întreprinderii. În vederea accesării acestor fonduri pe termen mediu său lung, pe lângă condițiile prezentate, întreprinderile trebuie să mai prezinte băncii un plan de afaceri sau un studiu de fezabilitate al proiectului de investiții ce se solicită a fi finanțat, din care să rezulte eficiența acestuia precum și capacitatea de rambursare a creditului solicitat.

c) operațiunile de leasing sunt și ele din ce în ce mai des utilizate ca modalitate de finanțare a ÎMM din țara noastră, deși după volumul valoric al acordurilor încheiate ar trebui să le considerăm că sunt de abia la început. Acestea constau în închirierea unor bunuri (imobile, echipamente, autovehicule, etc) și prestarea unor servicii pentru anumiți beneficiari care sunt persoane juridice său fizice ce nu dispun de resursele financiare necesare achiziționării bunurilor respective, dar care pot, în schimb, să plătească, periodic (lunar, trimestrial, semestrial, anual), anumite sume în schimbul folosinței acelor bunuri. Acest gen de operațiune de finanțare se poate realiza direct de către furnizorul producător, fie indirect, prin societăți de leasing specializate. De regulă, la sfârșitul perioadei de leasing, beneficiarii pot opta pentru achiziționarea respectivului bun (au dreptul, nu obligația), în schimbul plății unei valori reziduale, care reprezintă între 5-15 % din valoarea bunului.

Obiectul operațiunilor de leasing și implicit al contractului de leasing îl formează:

-bunuri de investiții mobile sau imobile din sfera producției (utilaje și mașini agricole, mașini automatizate, mașini unelte, echipamente industriale, mijloace de transport etc), precum și bunuri de folosință îndelungată;

-bunuri din domeniul imobiliar care se adresează atât firmelor, în cazul închirierii unor spații comerciale sau sedii administrative, cât și persoanelor fizice, sub forma închirierii respectivelor imobile;

Pe toată perioada de leasing, bunurile ce fac obiectul acestui tip de finanțare sunt asigurate de către finanțator, cu recuperarea cheltuielilor pe care le face de la beneficiar.

Participanții la astfel de operațiuni de leasing sunt:

-furnizorul bunului, care rămâne proprietar pe perioada contractului de leasing, interesul acestuia fiind de a-și vinde produsul;

-finantatorul (locatorul) care este, de regulă, o societate financiară sau o bancă specializată în plasarea capitalului în investiții pe termen mediu său lung, în condiții de rentabilitate, prin cumpărarea bunului oferit de furnizor, în baza cererii beneficiarului (utilizatorului – locatar) și închirierea lui.

-utilizatorul (locatar – beneficiar) adică cel interesat în a folosi un bun, fără a imobiliza resursele necesare achiziționării lui, resurse financiare de care nu dispune, sau în cazul în care le deține, să le poată utiliza în alte scopuri.

În funcție de calitatea participanților la operațiunea de leasing se întâlnesc operațiuni de leasing direct, în care se încheie un contract direct între furnizor și beneficiar, furnizorul îndeplinind și calitatea de finanțator, său leasing indirect, în care intervin societățile specializate de leasing care preiau funcția de finanțator, cumpărând bunurile de la furnizor pe care apoi le închiriază beneficiarului, asumându-și drepturile de proprietar, dar și riscurile aferente operațiunii de leasing.

În funcție de termenii contractuali se disting două tipuri de operațiuni de leasing :

leasing financiar – este operațiunea de leasing care îndeplinește una sau mai multe din următoarele condiții:

riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

părțile au prevăzut expres că, la expirarea contractului de leasing, se transferă utilizatorului, dreptul de proprietate asupra bunului;

utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului iar prețul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piață) pe care acesta o are, la data la care opțiunea poate fi exprimată;

perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puțin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă în final, dreptul de proprietate nu este transferat.

leașing operațional – este operațiunea de leasing care nu îndeplinește nici una din condițiile enumerate mai sus.

În cazul leasingului financiar, societatea de leassing își recuperează prețul de achiziție a bunului, inclușiv costurile auxiliare încă de la prima închiriere a bunului și obține totodată un anumit profit. Prima perioadă de închiriere a bunului se numește perioada de bază și este mai scurtă decât perioada de viața a acestuia. În cazul leasingului operațional, se recuperează doar o parte din costuri în perioada de bază, ratele sunt mai mari, termenul este mai scurt decât în cazul leasingului financiar, iar riscul crește datorită uzurii morale a bunului. Acest tip de leasing mai este denumit și finanțare extrabilanțieră, deoarece obligația pentru plățile viitoare ale ratelor de leasing nu apare ca o datorie în bilanțul locatarului.

Avantajele leasingului pentru beneficiar sunt :

-ușurința și perioadă mai scurtă aferentă realizării leasingului, comparativ cu obținerea unui credit pentru investiții de la o bancă;

-aportul inițial în lichidități al beneficiarului este mai redus decât în cazul unui credit bancar;

-finanțarea masivă de către societatea de leasing a achiziționării activului, care poate să ajungă până la 100% din prețul de achiziție;

-eliminarea necesității de a aduce garanții pentru obținerea finanțării de la compania de leasing;

-chiria, în comparație cu prețul de cumpărare al produsului, nu necesită capitaluri proprii semnificative, iar în cazul în care întreprinderea dispune de aceste fonduri, le poate învești rentabil în alte sectoare;

-situatia lichidităților firmei nu este afectată semnificâtiv de efectuarea leasingului;

-potențialul firmei de a contracta credite bancare rămâne neschimbat;

-bunurile achiziționate în sistem leasing nu sunt evidențiate în bilanț ca fonduri fixe decât în momentul transferului proprietății și, ca urmare, chiria poate fi considerată ca o cheltuială deductibilă a societății;

-mărimea constantă a chiriei facilitează programarea mai riguroasă a cheltuielilor;

-durata de închiriere poate fi stabilită asfel încât firma să fie dotată permanent cu capacități de producție moderne și de mare randament;

-valorificarea de către întreprindere a facilităților fiscale asociate leasingului, existente în fiecare țară;

-tripla opțiune la încheierea perioadei de închiriere – să renunțe la contract, să prelungească termenul, său să cumpere bunul la valoarea reziduală;

-permite dezvoltarea întreprinderilor, care nu beneficiază de fondurile necesare achiziționării bunurilor din surse proprii și nici nu au posibilitatea de a garanta un credit bancar necesăr achiziționării acestora;

Dezavantajele leasingului pentru întreprinderile beneficiare se concentrează în zona costurilor. Constituind o zonă sensibilă în comparație cu alte surse de finanțare, ratele de leasing includ, pe lângă dobânzi, și alte costuri suplimentare aferente finanțării precum comisioane de gestionare a afacerii, prima de risc, etc.

Oricum, pentru întreprinderile mici și mijlocii din România, care nu dispun de fondurile necesare efectuării investițiilor și nici nu au poșibilitatea contractării unui credit bancar, leasingul, chiar dacă este mai costișitor, rămâne principala sursă de finanțare a întreprinderii pe termen mediu și lung.

d) alte surse de finanțare a ÎMM sunt considerate întârzierile la plata datoriilor pe care le au ÎMM, unele dintre acestea acumulând anual un volum important de datorii. Și această sursă, ca și altele la care ne-am referit mai înainte în paginile acestui capitol, nu reprezintă prin natura lor un mijloc de finanțare dar pot realiza temporar o asemenea funcție.

Întreprinderile beneficiare mizează pe clementa creditorilor, amânând pe cât posibil plata acestora, obținând uneori chiar și avantaje din partea acestora (de exemplu reducerea datoriilor sau scutirea la plata a unei părți din acestea în cazul datoriilor către buget, sau în cazul unor credite bancare). Aceste sume restante la plată, denumite arierate oferă întreprinzătorilor avantajul finanțării pe termen scurt a activității curente a întreprinderii, de cele mai multe ori fără costuri suplimentare, însă prezintă dezavantajul inaccesabilității la credite bancare sau programe de finanțre externă derulate de statul roman sau cu garanția statului român, precum și în continuarea relațiilor comerciale, care pot conduce chiar la falimentul întreprinderii.

e) creditele guvernamentale reprezintă o altă categorie de surse de finanțare a ÎMM care este pusă la dispoziție de guvernul român pentru cofinanțarea, alături de instituții financiare și organisme internaționale, a programelor de restructurare a economiei, de dezvoltare a anumitor regiuni defavorizate, pentru crearea de noi locuri de muncă pentru personalul disponibilizat în urma procesului de restructurare, pentru dezvoltarea economică și a infrastructurii în zonele rurale sau programe care vizează în mod special sprijinirea înființării și dezvoltării de întreprinderi mici și mijlocii. În acest context se înscriu și programele de finanțare a ÎMM prin împrumuturi care au în vedere satisfacerea separată sau cumulativă a două categorii de cerințe :

-așigurarea accesului ÎMM la credite, având în vedere dificultățile obținerii lor de la bănci comerciale datorită neîncrederii în această categorie de clienți și a lipsei know-how-ului necesar;

-subvenționarea parțială a dobânzilor la credite, ținând cont de nivelul foarte ridicat al dobânzilor bancare și nivelul lor fluctuant.

f) finanțările nerambursabile sau granturile sunt surse de finanțare destinate sprijinirii desfășurării unor activități importante pentru anumite segmente ale societății sau pentru dezvoltarea de ansamblu a mediului economic și social, din domenii pentru care, din cauza situației conjuncturale, nu există resurse financiare suficiente, accesibile în mod curent sau din domenii în care există în mod tradițional o nevoie de resurse financiare mai mare decât disponibilitățile. Este foarte clar că în funcție de domeniile în care acționează foarte multe ÎMM pot candida și accesă granturile de acest gen, fapt care de altfel s-a și întâmplat.

Cele mai multe finanțări de acest tip, care se adresează ÎMM, provin din finanțări nerambursabile acordate României de alte state sau instituții internaționale.

CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ: CREDITELE BANCARE PENTRU FINANȚAREA ÎMM ROMÂNEȘTI

Creditul comercial nu este o formă de finanțare organizată, cu reglementări speciale și reprezintă rezultatul negocierilor bilaterale între întreprinderi care doresc să vândă, respectiv să cumpere, anumite produse și servicii, acestea nefiind specializate în activități de finanțare, fiind ghidate în primul de rațiuni comerciale.

Spre deosebire de acesta, creditul bancar reprezintă o formă specializată de finanțare întrucât se derulează pe o piață reglementată, în care funcționează anumite reguli stricte impuse de autoritățile de supraveghere ale statului, general valabile tuturor băncilor, la care se adaugă reglementările proprii ale fiecărei bănci, reglementări care s-au conturat în timp ca expresie a convergenței de interese dintre cele două părti : interesul băncilor de a face plasamente cât mai eficiente și interesul întreprinderilor de a primi finanțare în condiții cât mai avantajoase pentru ele.

Vorbim despre credit bancar doar în mod generic, pentru că în realitate există o multitudine de credite bancare, practicate de bănci în diverse variante care sunt diferite unele de altele. Toate aceste variante de creditare reprezintă produse ale băncilor care au fiecare specificul lor.

Întrucât se prezintă într-o mulțime de variante și băncile se întrec în a lansa noi și noi asemenea produse, pentru a se plasa cât mai bine pe piața concurențială în care își desfășoară activitatea, avem în vedere o succintă analiză a creditelor bancare cu scopul realizării comparabilității lor și de a releva ce au ele în comun și ce au diferit.

În afara contextului care este comun pentru toate creditele bancare și care rezultă în mod deosebit din aspectele formale determinate de piață și concurență, acestea mai au comun faptul că toate respecta anumite principii economice și juridice și se consemnează în scris în documente, fără de care nu ar putea exista. Totodată este cazul să subliniem că toate creditele bancare, respectând reglementările care le sunt comune, se pot grupa pe tipuri de credit, fiecare dintre acestea având specificități său particularități în ceea ce privește durată, garanția, modul de rambursare, etc.. Se impune să mai precizăm că ceea ce este general valabil în creditul bancar este deopotrivă aplicabil întreprinderilor mici și mijlocii. Ceea ce este insă particular în relațiile de creditare pentru ÎMM vom releva în fiecare șsituatie în parte. În relațiile lor cu băncile, ÎMM pot beneficia atât de credite bancare care se acordă ca oricărei alte întreprinderi, cât și de credite bancare specifice, adresate lor pe diverse filiere create prin hotărâri de guvern sau create special pentru ele de anumite instituții bancare și diverse organisme, organizații și instituții financiare.

Creditul bancar

Creditele bancare reprezintă cea importantă sursă de finanțare externă, specializată, a întreprinderilor de toate felurile, prin intermediul instituțiilor de credit, respectiv sistemul bancar. Băncile pun la dispoziția întreprinderilor resursele financiare necesare printr-o multitudine de produse de credit care pot fi grupate, în funcție de destinația lor, în credite pentru finanțarea activității curente, pe termen scurt, și credite pe termen mediu său lung pentru finanțarea proiectelor de investiții necesare modernizării sau dezvoltării întreprinderilor.

În întreaga activitate de creditare desfășurată în România, băncile trebuie să respecte întocmai legislația în vigoare și, în special, Legea Bancară nr. 58/1998, toate actele normative (norme, circulare, regulamente și instrucțiuni) emise de Banca Națională a României, potrivit Legii nr. 101/1998, precum și propriile norme și instrucțiuni de lucru, specifice fiecărei bănci comerciale.

Principiul care stă la baza activității de creditare este acela al prudenței, principiu fundamental care caracterizează întreaga activitate a unei bănci comerciale. Conform prevederilor Legii Bancare nr. 58/1998, la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții de credit să prezinte credibilitate, iar toate operațiunile de credit și de garanție trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și condițiile acestor operațiuni.

Având la bază principiul prudenței bancare, pe lângă reglementările impuse de autorități, băncile își elaborează propriile norme de creditare în scopul diminuării riscului de credit, prin care se stabilesc categoriile de clienți care pot beneficia de credite, condițiile pe care aceștia trebuie să le îndeplinească, tipurile de credit acordate și condițiile specifice fiecărui produs, costurile aferente acestora, modul de utilizare și rambursare a fondurilor disponibilizate, tipurile de garanții și valorile acceptate la acordarea creditelor, modalitățile specifice de analiză și aprobare a creditelor, precum și celelalte aspecte determinate de acordarea, utilizarea, monitorizarea și rambursarea creditelor.

Această preocupare a băncilor de a limita, pe cât posibil, riscul de creditare potențial, se află în contradicție cu interesele clienîilor lor, care doresc condiîii de creditare cât mai permisive, în măsura să le asigure accesul cât mai facil la creditele bancare, respectiv mai puține documente solicitate, costuri reduse, operativitate în analiza cererilor de credit și un grad cât mai redus de garantare a acestor credite cu garanții materiale, mergând până la solicitări de acordare a unor credite absolut negarantate, având la bază doar reputația clientului. Dat fiind ca cea mai mare parte a băncilor care își desfășoară activitatea în România sunt bănci comerciale cu capital privat care, ca orice comerciant, urmăresc obținerea unui profit cât mai mare, precum și faptul că activitatea de creditare oferă băncilor un grad mai mare de rentabilitate, față de celelalte plasamente bancare, băncile sunt nevoite să-și limiteze propriile măsuri prudențiale pe care le pot impune în activitatea de creditare, astfel încât să așigure un echilibru între riscurile asumate și profiturile estimate din activitatea de creditare, care să satisfacă într-o măsură mai mare atât interesele băncilor cât și interesele clienților săi.

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, deoarece prin extinderea și diversificarea portofoliului de credite poate obține un profit suplimentar, cât și pentru clienți săi, care, pe seama creditelor, pot să-și dezvolte afacerile și să obțină, la rândul lor, profituri mai mari. Practic, băncile nu pot exista fără clienți, iar clienții nu se pot dezvolta într-un ritm accelerat decât cu ajutorul creditelor, astfel că politicile de creditare ale băncilor trebuie să aibă în vedere prudenta bancară dar, în același timp, trebuie să impună condiții acceptabile de creditare care să le asigure menținerea și dezvoltarea bazei de clienți și, implicit a unui portofoliu “sănătos” de credite.

În țara noastră, evoluția sectorului bancar din ultimii ani s-a caracterizat prin diminuarea cotei de piață deținută de băncile de stat și mai ales prin creșterea cotei deținute de băncile cu capital străin. Această evoluție a condus, pe de o parte, la reducerea ponderii creditelor acordate în condiții de favoare iar, pe de altă parte, la creșterea considerabilă a capacității sistemului bancar de creditare a economiei și la intensificarea concurentei bancare pe piața creditelor. În aceste condiții, în ultimii ani, se poate observa o schimbare în abordarea activității de creditare, în sensul reducerii de ansamblu a costurilor creditului, relaxării cerințelor prudențiale prevăzute de propriile norme de creditare și reducerii timpului de analiză a cererilor de credit, toate aceste măsuri vizând menținerea sau câștigarea unei cote de piață cât mai mari cu asumarea unui risc de credit mai mare.

În linii mari, se pot contura anumite principii și reguli generale privind activitatea de creditare, comune tuturor băncilor, care se regăsesc într-o măsură mai mare sau mai mică în normele interne de creditare ale tuturor băncilor comerciale, norme ce sunt obligatorii pentru toate băncile ce desfășoară această activitate.

Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilității și realismul afacerilor desfășurate de clienții săi, în vederea identificării și evaluării capacității de plată a tuturor obligațiilor prezente și viitoare ale acestora, și îndeosebi a capacității de rambursare a creditelor contractate și de plată a costurilor aferente.

Analiza și acordarea creditelor au în vedere atât factorii interni (calitatea acționariatului și a managementului, modul de organizare al activității, situația economico-financiară prezentă și cea estimată, situația contractelor în derulare, istoricul relațiilor de creditare, etc) ce pot determina evoluția întreprinderii pe perioada de creditare, cât și factorii externi acesteia (evoluția de ansamblu a sectorului de activitate, a pieței anumitor produse, a cursului de schimb valutar, a inflației, schimbările legislative,etc) ce pot avea efecte neprevăzute asupra desfășurării afacerilor și rambursării creditelor. Determinarea capacității de plată a clienților se face prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor lor în perioadele anterioare și pe perioada de creditare solicitată, în baza previziunilor estimate de client și, eventual, ajustate de bancă. Banca are obligația să analizeze și să verifice, iar împrumutatul să pună la dispoziție toate documentele și actele din care să rezulte natura activităților desfășurate, credibilitatea, situația patrimonială, rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială și orice date care să permită evaluarea potențialului economic, organizatoric și financiar al clientului.

Informațiile necesare pentru evaluarea solicitării de credit au ca surse documentele și informațiile furnizate de client, observațiile analistului de credit consemnate în raportul de vizitare a clientului, evidențele băncii, surse de informații externe (bănci, Registrul Comerțului, Camerele de Comerț, Centrala Riscurilor Bancare, Centrala Incidentelor de Plăți, Administrația Finanțelor Publice, etc,) său alți clienți ai băncii.

Creditele și orice alte facilități bancare asimilate, indiferent de sumă sau durata de rambursare, respectiv de valabilitate, se acordă pentru destinația stabilită prin contracte, aceasta fiind obligatorie pentru împrumutați. Dacă banca constată utilizarea creditului aprobat pentru altă destinație decât cea stabilită, aceasta are dreptul la întreruperea finanțării și rambursarea anticipată a împrumutului acordat.

De regulă, în vederea respectării destinației aprobate, utilizarea creditelor se face prin virament bancar, pe baza documentelor justificative (contracte, facturi) care trebuie să fie în concordanță cu destinația aprobată. Este posibilă însă și acordarea în numerar, la ghișeele băncii, pentru plata drepturilor salariale sau pentru finanțarea achizițiilor de la persoane fizice.

În funcție de destinație și perioada de creditare, dar și de capacitatea de rambursare a întreprinderii, creditele pot fi cu o singură utilizare, într-una sau mai multe tranșe, sau cu utilizări multiple (revolving), iar rambursarea se poate face integral la scadență său în rate, egale sau inegale, a căror scadență poate fi stabilită lunar, trimestrial, semestrial său anual, eventual cu o perioadă de grație (după caz).

În funcție de perioada de creditare și destinația lor, creditele bancare pot fi grupate în următoarele categorii :

credite pe termen scurt pentru finanțarea activității curente (tip revolving) sau credite pe obiect, punctuale, pentru finanțarea anumitor tranzacții sau obligații de plată ale întreprinderii ;

credite pe termen mediu și lung acordate, de regulă, pentru investiții, a căror rambursare nu poate fi acoperită pe termen scurt .

Monedă în care se acordă creditele depinde de structura surselor de finanțare atrase, în limita surselor disponibile ale fiecărei bănci, dar există și anumite restricții în acordarea creditelor în valută clienților care nu desfășoară activități de import și export, practicate de băncile ale căror resurse în valută sunt limitate.

La toate creditele acordate, băncile percep costuri, de regulă comisioane și dobânzi ale căror niveluri depind de politica fiecărei bănci, iar în cazul neonorării la scadență a sumelor datorate se percep costuri penalizatoare. În funcție de bancă, dar și de importanța clientului pentru ea, aceste costuri sunt standard său negociabile. Dobânda standard este stabilită de fiecare bancă pornind de la costurile surselor atrase (inclusiv rezerva minimă obligatorie), la care se adaugă marja de profit dorită (formându-se o dobândă minimă, de bază, său “prime rate”) și o marjă de risc fixă, stabilită în funcție de riscul produsului, său variabilă, în funcție de riscul clientului (determinată în funcțe de clasificarea din punct de vedere al performanței financiare a împrumutatului și calitatea garanîiilor oferite băncii). În cazul în care disponibilitățile bănești ale clientului existente în conturile bancare la data scadențelor obligațiilor de plată față de bancă nu sunt suficiente, băncile încasează, cu prioritate, dobânzile penalizatoare, comisioanele, dobânzile restante, dobânzile curente și mai apoi partea din credit.

De regulă, pentru creditele acordate, băncile pot solicita garanții a căror valoare trebuie să asigure recuperarea integrală a creanțelor băncii, reprezentând creditele acordate precum și dobânzile și comisioanele aferente. Trebuie menționat faptul că deși legea bancară nu obligă, cea mai mare parte a creditelor acordate sunt garantate, structura, tipul și valoarea garanțiilor constituite find stabilite de fiecare bancă. În conformitate cu clauzele contractelor de credit, băncile au dreptul să verifice la clienții lor, pe toată perioada de creditare, existența și integritatea garanțiilor constituite, iar în situația în care consideră că valoarea reală a acestora s-a depreciat, din motive imputabile proprietarului său nu, iar acestea nu mai acoperă cerința de garantare stabilită, pot cere împrumutatului constituirea de garanții suplimentare. În caz contrar, băncile au dreptul de a sista utilizarea creditului lor și de a declara scadența anticipată a acestuia.

Principalele tipuri de garanții solicitate de bănci la acordarea creditelor sunt :

-depozite colaterale constituite la bancă ;

-garanțiile guvernamentale și garanțiile bancare;

-ipoteci său privilegii asupra bunurilor imobile;

-gajuri asupra bunurilor mobile;

-fidejusiunea (cauțiunea);

-cesiunea de creanță;

-contract de asigurare a riscului de credit (asigurare de risc financiar);

-garanții ale fondurilor de garantare (FNGCIMM, FGCR, FRGC);

-garanîia corporatistă (companii de prim rang) ;

-dreptul de gaj general.

Referitor la garanțiile materiale constituite în favoarea băncii, împrumutații au obligația asigurării bunurilor materiale care fac obiectul garanției, la o societate de asigurare agreată de bancă, pentru o valoare de asigurare care să fie cel puțin la valoarea de garantare acceptată de bancă, împotriva tuturor riscurilor ce ar putea afecta această valoare, iar drepturile de despăgubire ce decurg din aceste asigurări se cesionează în favoarea băncii. În cazurile în care clienții nu mai plătesc primele de asigurare, băncile au dreptul, nu și obligația, de a plăti aceste prime de așigurare, pe cheltuiala clientului. În cazul în care se produc riscurile asigurate, băncile, în virtutea cesionării drepturilor de despăgubire în favoarea lor, încasează sumele asigurate și pot trece la rambursarea creditului acordat, dacă împrumutatul nu constituie alte garanții materiale.

Pe piața bancară românească, în activitatea de creditare, există o serie de reguli comune tuturor băncilor, ce decurg din legislația în vigoare și din uzanțele în domeniu, având la bază cerințele prudențiale minime stabilite de autorități, la care se adaugă condițiile specifice fiecărei bănci, determinate de politicile de creditare adoptate de fiecare dintre acestea (băncile optând pentru un raport risc/profit corespunzător obiectivelor strategice impuse de consiliile de administrație, care aprobă politica de risc de credit practicată de fiecare bancă), dar și condițiile impuse de finanțatorii externi ai băncii, în funcție de interesele lor.

Din aceste motive, există o mare diversitate de produse de creditare, termenii și condițiile fiecărui produs având o serie de elemente comune, dar și elemente specifice care le individualizează față de alte bănci, său chiar în cadrul aceleiași bănci, oferind fiecărui produs de credit anumite avantaje dar și dezavantaje, atât pentru bănci cât și pentru împrumutați. Concurența puternică de pe piața bancară tinde să relaxeze cerințele prudențiale urmărite la acordarea creditelor, dar și să reducă costurile percepute împrumutaților, cu asumarea, în mod corespunzător, a unor riscuri mai ridicate și cu diminuarea marjei de profit, în scopul menținerii său câștigării unei cote de piață care să le asigure dezvoltarea pe termen mediu și lung, în condițiile unei piețe a creditului în creștere constantă în ultimii ani.

Tipuri de credite bancare

În afară de principiile și regulile generale impuse și practicate care sunt comune tuturor câtegoriilor de credite bancare, există tipuri de credite bancare care se deosebesc între ele prin faptul că fiecare tip are anumite caracteristici pe care celelalte nu le au. Începând de la acest nivel, adică de la tipurile de credit, putem realiza comparabilitatea și putem continua pe categorii în interiorul tipurilor. Deșigur, s-ar putea merge și mai departe, dar noi ne vom limita la studiul comparativ al tipurilor de credit potrivit capacității de care dispunem.

Creditarea reprezintă operațiunea prin care banca pune său se obligă să pună la dispoziția clienților fondurile solicitate, său își ia un angajament sub semnătură, de natura avalului, cauțiunii său garanției, în favoarea acestora. Sunt asimilate operațiunilor de creditare și operațiunile de leasing precum și toate operațiunile de locație care sunt însoțite de obligația de cumpărare.

Pe piața bancară există o multitudine de produse de credit bancar, fiecare având caracteristici specifice, ce diferă de la o bancă la alta, său chiar în cadrul aceleiași bănci. În funcție de perioada de acordare (care este strâns legată de destinația și capacitatea de rambursare a împrumutaților), creditele bancare pot fi acordate pe termen scurt (de la 1 zi până la 1 an), mediu (între 1 și 5 ani), său lung (peste 5 ani). În cadrul perioadei de creditare exista o perioadă de utilizare a creditului, o perioadă de grație (în general în cazul creditelor pe termen mediu și lung) și o perioadă de rambursare a creditului.

a) credite bancare pe termen scurt. Principalele tipuri de asemenea credite pe termen scurt acordate de băncile comerciale pot fi grupate astfel :

credite globale de exploatare sau utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credite), în lei și valută;

credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare sau sezoniere, în lei și valută;

credite pentru prefinanțarea exporturilor, în lei și valută;

credite pentru facilități de cont saau credite pe descoperit de cont (overdraft), în lei și valută;

credite acordate pe bază de documente în curs de încasare, respectiv pe bază de documente de export, bilete la ordin, cecuri, ordine de plată, facturi, în lei și valută;

credite pe obiect, punctuale, pentru finanțarea anumitor tranzacții pe termen scurt, în lei și valută.

În general aceste credite acoperă necesitățile de finanțare pe termen scurt a activității curente a întreprinderilor, fiecare având anumite particularități privind destinația, valoarea creditului, perioada de acordare, modul de utilizare și rambursare, costurile aferente, garanțiile necesare, modalitatea de analiză și condițiile în care pot fi acordate, prezentate succint în cele ce urmează.

Creditele globale de exploatare și utilizările din deschideri de credite permanente (liniile de credit)

Se acordă în limita unui nivel global de credit care acoperă ansamblul nevoilor de exploatare (activitate curentă) ale clienților, sau anumite subactivități, proiecte, etc. care prin natura lor se desfășoară și se evidențiază în mod distinct. Aceste credite sunt folosite pentru aprovizionări cu materii prime și materiale, mărfuri, subansamble, piese de schimb, energie, combustibili, cheltuieli cu salariile și asimilate acestora, etc.

Nivelul creditelor globale de exploatare se determină pe baza fluxului de lichidități (cash flow) și capacității de rambursare a creditelor, pe baza analizei documentației depusă la bancă de către solicitanții de credit. Volumul utilizărilor din deschiderile de credite permanente (liniile de credit), în cazul creditării de ansamblu a activității curente, se determină în funcție de cifră de afaceri și durata medie de încasare a creanțelor (clienților), după formulă :

(1)

Cifră de afaceri x Durata medie de încasare

pe perioada creditării a clienților (în zile)

Utilizări din deschideri = ____________________________________________

de credit permanente Perioada de creditare (în zile)

În cazul clienților care desfășoară activitate comercială, la determinarea volumului utilizărilor de credite din linia de credit se utilizează în formula: durata medie de rotație a stocurilor, exprimată în zile, în loc de durata medie de încasare a clienților.

Cifră de afaceri pe perioada creditării se determină pornind de la cea realizată în perioada precedentă, egală cu perioada de creditare, care, în urma analizei, va fi corectată ținându-se seama de portofoliul de contracte și comenzi de aprovizionare și desfacere, în limita cash flowului agentului economic, precum și pe baza oricăror date care pot conduce la stabilirea unei aprecieri cât mai reale asupra cifrei de afaceri ce poate fi realizată pe perioada de creditare.

Durata medie de încasare a clienților reprezintă numărul mediu de zile în care se încasează livrările efectuate și facturate (clienți de încasat) și se calculează după formula :

(2)

Soldul mediu lunar al clientului

clienți, pe o perioadă precendentă x Perioada de creditare (în zile)

egală cu perioada de creditare

Nz = ____________________________________________________________

Cifră de afaceri realizată în perioada precedentă, egală cu perioada de creditare

Durata medie de încasare a clienților rezultată din calcul poate fi corectată cu influența unor factori previzibili cum ar fi contractele și comenzile ferme de desfacere ce pot acționa în perioada de creditare prognozată.

În scopul evitării dublei creditări se urmărește ca împrumutații să nu beneficieze în același timp de creditarea de ansămblu a activității curente prin credite globale de exploatare și prin utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credit), decât în cazuri bine justificate, urmărindu-se ca suma totală a finanțării acordate să se încadreze în necesarul (deficitul) rezultat din analiza fluxului de numerar al activității generale.

Aceste două tipuri de credit funcționează în sistem revolving, cu mențiunea că se permit utilizări numai pentru destinația aprobată, în baza documentelor de plată justificative, în limita sumei maxime acordate, creditele reîntregindu-se din încasările curente ale societății.

Perioada pe care se acordă aceste credite este, de regulă, de 6 său 12 luni, funcție de politica fiecărei bănci. Având o pondere însemnată în totalul portofoliilor de credit, volumul total al acestor credite poate influența nivelul indicatorului de lichiditate al băncilor.

Pot beneficia de aceste tipuri de credit numai clienții care au un standing financiar acceptabil (primele trei clase de risc din cele cinci) și au derulat operațiuni de încasări și plăti cel puțin la nivelul sumei solicitate pe o perioadă anterioară egală cu perioada creditării.

Costurile uzuale pentru aceste tipuri de credite cuprind un comision de analiză, un comision de acordare (flat), dobânda curentă, calculată la șoldul mediu al creditului în cursul lunii calendaristice, dar și un comision de neutilizare (de regulă mult mai mic decât dobânda curentă), pentru soldul mediu al sumei creditului aprobat și neutilizat (fiind credite de tip revolving, banca se obligă să pună la dispoziția împrumutatului suma contractată pe toată perioada de creditare, păstrând aceste sume „la vedere”, fără a le putea fructifica în alte plasamente, iar în cazul neutilizarii lor de către împrumutați ar înregistra pierderi).

Dobânda curentă este dobânda de bază a băncii (calculată pe baza costurilor medii ale resurselor atrase) la care se adaugă o marjă de risc, fixă la unele bănci și variabila la altele, determinata în funcție de performanța financiară a împrumutatului și calitatea garanțiilor oferite.

Garanțiile solicitate pentru aceste tipuri de credite sunt cele uzuale, stabilite de fiecare bancă, de obicei ipoteci asupra imobilelor proprietatea întreprinderii său unei terțe persoane, gajuri fără deposedare asupra mijloacelor fixe ale întreprinderii sau chiar gajul asupra stocurilor de materii prime materiale sau mărfuri și, suplimentar, cesiunea încasărilor din activitatea viitoare, derulate prin bancă.

Pentru aceste tipuri de credite băncile efectuează periodic o analiză a situației financiare a împrumutaților și a operațiunilor derulate prin bancă, în scopul actualizării capacității de rambursare a creditelor și, dacă împrumutatul respectă condițiile avute în vedere la acordarea lor, pe baza solicitării scrise a împrumutatului poate prelungi valabilitatea acestor facilități de credit pe perioade similare, eventual cu revizuirea sumei acordate.

Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare sau sezoniere, în lei și valută

Acestea se acordă pentru finanțarea operațiunilor cu caracter temporar, pe baza analizei documentației din care să rezulte situația stocurilor și cheltuielilor care fac obiectul creditării și cauzele economice care au determinat formarea stocurilor respective (primirea de la furnizori a unor materii prime și materiale în avans față de termenele contractuale, aprovizionări în loturi optime, întreruperea producției din motive justificate, lipsă mijloacelor de transport sau alte greutăți în expedierea produselor la intern sau la export, etc).

Fac obiectul acestor categorii de credite stocurile care au fost deja aprovizionate în perioada precedentă fără a fi achitate, stocurile care urmează a fi aprovizionate pe bază de contracte ferme, cu desfacere asigurată, cât și cheltuielile temporare aferente acestor stocuri.

Aceste credite se pot acorda și agenților economici din sfera comerțului care, conform specificului activității, nu încheie contracte ferme de desfacere a mărfurilor, pe termen de cel mult 180 de zile.

Analiza capacității de rambursare rezultate din fluxul de numerar se face luând în calcul nivelul vânzărilor anterioare, extrapolate pe perioada de creditare, urmărindu-se ca încasările din vânzarea mărfurilor pe perioada de creditare să fie cel puțin egale sau mai mari decât cheltuielile și stocurile creditate pe aceeași perioadă de timp, plus dobânda aferentă creditului.

În general, creditele pentru finanțarea stocurilor se pot acorda numai după verificarea prealabilă a existenței scriptice și faptice, prin deplasare la fața locului a unui reprezentant al băncii, precum și a condițiilor de păstrare, conservare și gestionare a acestora, în cazul în care cheltuielile s-au efectuat său sunt îndeplinite condițiile pentru a se efectua, situația contractelor ferme de desfacere, precum și dacă stocurile și cheltuielile respective au mai făcut obiectul altor credite.

Pentru finanțarea constituirii stocurilor de produse agricole, se poate accepta ca valoare a creditului maxim 80% din valoarea veniturilor din exploatare estimate a se realiza din valorificarea produselor respective.

Rambursarea acestor credite se realizează pe baza contractelor de desfacere încheiate, pe măsura valorificării stocurilor temporare sau sezoniere.

În general băncile manifestă reținere în privința acordării acestor tipuri de credite, datorită riscurilor asociate conservării, gestionării și controlului stocurilor, dar și a valorificării lor la prețurile și termenele estimate.

Costurile și garanțiile solicitate sunt cele uzuale, aplicabile creditelor pe termen scurt.

Credite pentru prefinanțarea exporturilor, în lei și valută

Destinația acestui gen de credite este de a satisface necesitățile curente său excepționale ale clienților ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului și se acordă numai cu condiția existenței contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii externi său prin intermediul unor comisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte cantitatea și felul mărfii, condițiile și graficul de livrare, modalitatea și termenele de plată și prețul mărfii în valută, la valoarea CIF său FOB, după caz.

Creditele se pot acorda numai după ce întreprinderea interesată prezintă o comunicare din partea unei societăți bancare din România sau din altă țară, agreată de bancă, prin care se confirmă deschiderea acreditivului de export irevocabil, în favoarea beneficiarului de credit, sau alte forme de plată garantate bancar (scrisoare de garanție bancară, efecte de comerț avalizate de alte societăți bancare agreate de bancă, etc).

Incasso-ul documentar se acceptă ca modalitate de plată dacă din analiza efectuată rezultă că între parteneri sunt relații de colaborare tradiționale și nu au existat situații de întârziere sau neefectuare a plății.

Ordinele de plată pot fi acceptate ca modalitate de decontare numai dacă sunt însoțite de asigurarea de risc comercial și de țară, emisă de EXIMBANK sau o societate internațională de factoring, agreată de bancă.

Aceste credite se acordă pentru aprovizionări de pe piața internă (în lei) său de pe piața externă (în valută) cu materii prime și materiale, semifabricate, subansamble, combustibili, energie și alte cheltuieli ocazionate de realizarea producției destinate exportului cu desfacere asigurată, fără a depăși 12 luni de la acordare, cu excepția produselor cu ciclu lung de fabricație.

Atunci când banca consideră necesar, acordarea acestui tip de credit poate fi condiționată de așigurarea împotriva riscului comercial de neplată, pe toată perioada de creditare, de către EXIMBANK sau altă instituție specializată. Această asigurare este obligatorie pentru toate contractele de export încheiate cu parteneri din alte țări decât cele nominalizate de Banca Națională a României în câtegoria A.

Pe lângă asigurare, aceste credite sunt garantate cu garanțiile uzuale percepute de bănci și, în mod obligatoriu, cu cesiunea încasărilor din exporturile respective.

Costurile acestor credite sunt cele uzuale practicate de bănci pentru creditele pe termen scurt, însă există și anumite fonduri bugetare, destinate încurajării dezvoltării exporturilor, la care se acordă anumite de facilități de dobândă.

Credite pentru facilități de cont său credite pe descoperit de cont (overdraft), în lei și valută

Creditele care se acordă pentru facilități de cont reprezintă credite pe perioade scurte și foarte scurte de timp, până la 30 de zile calendaristice, acordate agenților economici care, din motive bine justificâte, nu pot face temporar față plăților. Aceste credite se acordă clienților care au un standing financiar ridicat, situați în prima clasă de risc și înregistrează un serviciu al datoriei bun .

Aceste credite vizează acoperirea decalajului intervenit în fluxul de numerar ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate.

Sunt puține bănci care acordă asemenea credite, iar atunci când o fac îl limitează la o sumă maximă pe client. Valoarea creditului se determină pe baza analizei încasărilor medii zilnice din ultimele trei luni, posibilității eliminării cauzelor care au determinat neîncasarea la termen a creanțelor și pe baza previziunilor privind încasarea creanțelor până la scadență creditului, în termenul maxim de 30 de zile de la data punerii la dispoziție.

Valoarea maximă a unui credit va ține seama, pe lângă încasările medii zilnice prin bancă și de valoarea totală a creanțelor de încasat până la scadența creditului, din care se scad obligațiile de plată față de salariați, bugete, alte obligații față de bancă său alte bțnci, către furnizorii de materii prime, utilități, energie, gaze etc., scadente pe perioada de creditare. În cazul în care un client înregistrează restante la un astfel de credit, nu va mai putea beneficia de acest tip de credit pentru o perioadă de timp, stabilită de fiecare bancă.

Întrucât aceste credite se acordă operativ, beneficiarii trebuie să fie agenți economici care înregistrează o situație economico-financiară foarte bună, cunoscută de bancă cu ocazia analizei efectuate la acordarea altor credite. În cazul în care se înregistrează cereri repetate de acordare a unor astfel de credite, banca poate încheia, la solicitarea clienților săi, contracte de credit pe perioade de până la 12 luni de la data semnării și în limita unei sume stabilite, în cadrul cărora se vor permite utilizări multiple, în sistem revolving, cu condiția ca fiecare utilizare să fie urmărită și rambursată în termenul maxim de 30 de zile. În situația înregistrării de restante în încasarea creanțelor, banca poate suspenda oricânnd facilitățile acordate.

Garantarea acestor credite se realizează prin cesionarea în favoarea băncii a fluxului de lichidități derulat prin bancă și prin gaj general, iar costurile sunt cele uzuale creditelor pe termen scurt .

Creditele pe descoperit de cont (overdraft) se acordă de către bănci agenților economici pe perioade foarte scurte de timp, care nu pot depăși 7 zile calendaristice, pentru achitarea unor obligații stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili, energie, manoperă, impozite, taxe și alte obligații urgente. De asemenea, aceste credite pot fi acordate agenților economici în situații neprevăzute, în scopul prevenirii înregistrării de incidente de plată la instumentele de plată, de debit, emise de acestea (cecuri, cambii, bilete la ordin), care pot conduce la interdicții bancare de a mai utiliza cecuri său incidente majore de plată, ca urmare a lipsei temporare de disponibilități în cont (totale sau parțiale) la data decontării.

Pentru ca acest tip de credit este acordat în condiții deosebite, clienții care pot beneficia de el trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții :

-derulează cea mai mare parte din operațiuni cu banca de la care solicită creditul, iar nivelul mediu zilnic al încasărilor prin această bancă este cu mult mai mare decât valoarea creditului;

-au un standing financiar ridicât și un serviciu al datoriei bun față de bancă;

-se încadrează în prima clasă de risc de credit(cel mai scăzut);

-nu înregistrează datorii restante către buget și partenerii de afaceri;

-nu au figurat niciodată în evidența Centralei Incidentelor de Plăți cu incidente de plată majore;

Dobânda percepută la aceste credite este de regulă cu mult mai mare decât dobânda percepută la alte credite pe termen scurt ( cu cel puțin 50%) și pot fi garantate cum se practică în mod uzual de banca respectivă.

Sunt situații când asemenea credite se pot acorda chiar fără garanții, în cazul unor clienți foarte importanți pentru banca în cauză.

Acest tip de facilitate de credit poate fi acordat și pe termen de 12 luni sub forma unui acord “stând – by”, fiind utilizat numai în cazuri accidentale.

Credite acordate pe bază de documente în curs de încasare, respectiv pe bază de documente de export, bilete la ordin, cecuri, ordine de plată, tichete de masă, facturi, în lei și valută (credite de trezorerie)

Asemenea credite acoperă necesitățile de finanțare pe termen scurt, de la o zi la 90 de zile, în funcție de tipul documentelor care stau la baza acordării. Valoarea acestor credite nu poate depăși valoarea creanțelor de încasat, din care se scade dobânda creditului, calculată până la scadență.

În fapt aceste credite reprezintă operațiuni de scontare a unor efecte de comerț, în baza cesionării creanțelor aferente, prin gir său cesiune de creanță.

Girul este actul prin care posesorul unui instrument de plată (cec, bilet la ordin, cambie), numit girant, transfera unei alte persoane, numită giratar, printr-o declarație scrisă (ex.:în contractul bancar) și subscrisă pe instrument, odată cu predarea acestuia, toate drepturile ce decurg din instrumentul respectiv. Girul se dă pe verso-ul instrumentului avut în vedere.

Documentele pe bază cărora băncile acordă în mod uzual credite sunt : ordine de plată în lei, ordine de plată în valută, cecuri barate în lei, bilete la ordin în lei, tichete de masă, facturi interne, documente de export (se includ și facturile interne în valută în cazul exporturilor realizate prin comisionari), documente care stau la baza acreditivelor de export.

Creditele de trezorerie pot fi acordate clienților care își desfășoară activitatea prin conturi curente deschise la banca respectivă de cel puțin 3-6 luni, au încasări din operațiuni comerciale derulate prin aceste conturi la un nivel minim stabilit de fiecare bancă pentru fiecare din lunile precedente, nu figurează la CIP în interdicție bancară cu cecuri, nu figurează la CIP cu incidente de plată majore cu bilete la ordin înregistrate în ultima perioadă, încasează în mod curent documente de natura celor care stau la baza solicitării creditului respectiv de trezorerie, nu au înregistrat restante față de bancă, nu figurează la CRB cu restanțe față de alte instituții de credit, iar în cazul în care figurează, fac dovada achitării restanțelor respective pe baza unor documente justificative emise de aceste instituții de credit și se încadrează în prima său cel mult a doua clasă de risc de credit (cele mai bune).

La rândul lor, emitenții cecurilor barate în lei și ai biletelor la ordin în lei, ca și plătitorii facturilor interne, trebuie să nu figureze la CIP în interdicție bancară cu cecuri și să nu figureze la CIP cu incidente de plată majore cu bilete la ordin înregistrate în ultimele 6-12 luni. În cazul creditelor de trezorerie pe bază de tichete de masă, clientul trebuie să aibă și calitatea de societate afiliată unei societăți emitente (conform prevederilor Legii nr. 142/09.07.1998-MO 260/13.07.1998).

În plus, în cazul creditelor de trezorerie pe bază de facturi interne, plătitorul facturii trebuie să fie clientul băncii care acordă creditul, cu excepția acelor societăți care au un nume în piață, instituțiilor publice, său în cazul în care solicitantul de credit are relații tradiționale cu plătitorul facturilor respective și a mai încasat sume de la acesta în conturile sale deschise la bancă.

Nivelul maxim al creditului de trezorerie îl reprezintă valoarea documentelor remise la încasare, diminuata cu valoarea dobânzii calculată pe perioada creditării, însă valoarea totală a creditelor pe bazț de documente în curs de încasare acordate unui client este limitată la un anumit procent din valoarea medie a încasărilor în ultimele luni, prin conturile deschise la banca respectivă (50-60%).

Creditele de trezorerie se acordă, de regulă, în monedă în care este exprimat documentul pe baza căruia se face creditarea, dar se poate acorda și în altă monedă, în funcție de obiectivele de trezorerie ale băncii.

Pentru creditele de trezorerie se percep, de regulă, dobânzi curente care sunt mai mari decât la creditele cu garanții materiale (dat fiind riscul de neîncasare a creanțelor ceșionate sau girate), precum și un comision de acordare, perceput înainte de utilizarea efectivă a creditului.

Perioada de creditare, funcție de documentul care stă la baza creditării, este următoarea:

– ordine de plată în lei: maxim 7 zile calendaristice;

– ordine de plată în valută: maxim 4 zile calendaristice;

– cecuri barate în lei: 15-60 zile calendaristice;

– bilete la ordin: maxim 30-60 zile calendaristice;

– tichete de masă: maxim 20 zile calendaristice (data borderoului de rambursare și a bonului care confirmă primirea tichetelor de masă de către societatea emitentă);

– facturi interne: 60 zile calendaristice;

– documente de export: 60-90 zile calendaristice;

Rambursarea creditelor de trezorerie se face prin încasarea documentelor cesionate sau girate, insă se poate face și în avans, din alte încasări, la solicitarea scrisă a clientului, fără perceperea de costuri suplimentare.

Garantarea creditelor de trezorerie este reprezentată de încasarea documentelor care stau la baza acordării și de un bilet la ordin în alb, fără protest, emis de întreprindere în favoarea băncii și avalizat de acționarul/administratorul societății, în calitate de persoană fizică.

Excepție fac creditele acordate pe bază de ordine de plată, caz în care nu mai este necesară solicitarea biletului la ordin.

Girarea instrumentului de debit în favoarea giratarului (banca) de către girant (clientul căruia i s-a aprobat creditul de trezorerie) presupune transmiterea tuturor drepturilor ce decurg din instrumentul de debit către bancă. Giratarul (banca) prezintă instrumentul de debit spre încasare trasului (băncii plătitoare) în ședința de compensare, iar în caz de neplată se va putea îndrepta pe cale de regres împotriva obligaților prin instrumentul respectiv. Suplimentar, în cazul creditelor de trezorerie pe bază de facturi interne și al celor pe bază de documente de export, se va întocmi și contract de cesiune a încasărilor din facturi.

Pentru întreprinderile care solicită în mod frecvent credite de trezorerie și care nu au întâmpinat dificultăți în rambursărea acestora, băncile pot analiza oportunitatea stabilirii de linii de credit pe bază de documente, pe o perioadă cuprinsă între 3 și 6 luni, fiecare utilizare din linie având o scadență certă în cadrul valabilității liniei de credit, în funcție de termenele maximale prevăzute pentru fiecare tip de document ; fiecare utilizare se poate acorda numai în momentul prezentării documentelor care stau la baza tragerilor respective. Banca își rezervă dreptul de a decide asupra acceptării documentelor prezentate de întreprindere în vederea efectuării tragerilor, funcție de respectarea criteriilor stabilite în cazul creditelor de trezorerie. În garantarea acestei facilități se pot solicita întreprinderii și alte tipuri de garanții, cum ar fi ipoteci și gajuri asupra unor bunuri materiale. În acest caz, dobânda poate fi diminuată, proporțional cu tipul și ponderea garanțiilor materiale.

Avantajul acestor tipuri de credite pentru bancă este acela că permite fructificarea resurselor disponibile la un preț mai mare decât celelalte tipuri de credite pe termen scurt, fără a afecta lichiditatea băncii, însă cu asumarea unor riscuri mai mari, precum și încurajarea clienților de a avea încasări constante prin bancă. Pentru întreprinderi, clienții băncii, avantajul este acela că își pot transforma creanțele în lichidități într-un timp foarte scurt, analiza bonității acestora realizându-se periodic, nu la fiecare solicitare, și pot face față în acest fel la obligații de plată urgente, fără a avea disponibilitățile necesăre în conturile bancare, dezavantajul fiind acela al dobânzilor mari practicate de bănci la aceste credite.

Pentru economie, dezvoltarea acestui tip de credite oferă avantajul disciplinării agenților economici de a-și onora la scadență angajamentele de plată asumate, băncile făcând o selecție atât a solicitanților de credit, cât și a plătitorilor instrumentelor respective (prin verificarea comportamentului acestora la plata, respectiv consultarea Centralei Incidentelor de Plăți), dar și de a utiliza instrumentele de plată cu decontare pe circuit bancar, în defavoarea plăților cu numerar.

Credite pe obiect, punctuale, pentru finanțarea anumitor tranzacții pe termen scurt, în lei și valută

Pe lângă creditele pe termen scurt menționate mai sus, băncile pot acorda credite cu scadența sub un an pentru orice alte destinații solicitate de clienții lor, cu condiția ca tranzacțiile respective să fie legale, cu respectarea condițiilor generale de creditare stabilite de fiecare bancă la care se adauga condiția existenței capacității de rambursare a creditului în termenul solicitat (spre exemplu se pot finanța și cheltuieli privind achiziții de imobile, acțiuni, obiective de investiții, etc. dacă se oferă garanții corespunzătoare, iar întreprinderea poate rambursa creditul la termenul propus), termenul pe care se acordă creditul nefiind în mod obligatoriu legat direct de destinația lui, ci mai ales de capacitatea de rambursare a solicitantului de credit.

b) Creditele bancare pe termen mediu și lung. Reprezintă un tip de credite care sunt întotdeauna legate de realizarea unor obiective economice pentru care orice întreprindere și cu atât mai mult ÎMM are nevoie de perioade de timp mai mari care, de regulă, depășesc un an și pot atinge 3-5 ani uneori, în condiții speciale, poate chiar mai mulți ani.

Dintre acestea fac parte :

creditele pentru investiții (echipament) care se acordă în completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat și/său bugetele locale, necesăre acoperirii cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiții aprobate, pentru :

-realizarea de noi capacități de producție, precum și dezvoltarea celor existente, inclusiv pentru finanțarea cheltuielilor privind efectuarea probelor tehnologice;

-modernizarea și retehnologizarea capacităților de producție, a utilajelor, mașinilor, instalațiilor, clădirilor și construcțiilor existente, etc;

-realizarea de investiții prin :

-procurarea de mașini, utilaje și mijloace de transport;

-asigurarea utilităților necesare funcționării obiectivelor și capacităților noi sau existente;

-cumpararea de clădiri construcții, unități de producție, etc;

-cumpararea de materiale și piese de schimb, animale de productție și reproducție;

-plantații pomicole, viticole și de alte specii;

-alte investiții;

În vederea obținerii de credite pentru investiții, în completarea surselor proprii, întreprinderile mici și mijlocii trebuie să prezinte băncii, pe lângă documentația comună oricărui credit și următoarele documente specifice :

-studiu de fezabilitate pentru proiectul de investiții propus;

-documentația tehnico-economică aferenta obiectivului de investiții sau memoriul justificativ privind necesitatea efectuării acestor investiții, cu devize estimative și lista de utilaje și alte dotări, inclușiv proiecția surselor de finanțare și a utilizării acestora pe toată perioada de creditare;

-autorizația de construcție cu toate avizele și acordurile necesare obținerii acesteia, inclusiv proiectul de execuție;

-lista cheltuielilor de capital pentru investiția aprobată;

-documente privind situația juridică a terenului;

-alte documente prevăzute de legislația în vigoare;

Creditele pentru investiții se acordă în completarea resurselor proprii ale întreprinderii dar, de regulă, nu depășesc 85% din valoarea totală a proiectului, diferența de 15 % reprezentând aportul propriu al întreprinderii. Volumul maxim al creditelor pentru investiții se stabilește la nivelul deficitului net de resurse ce rezultă din proiecția surselor pentru investiții și a utilizării acestora, calculat pe baza fluxurilor de numerar determinate pentru întreaga activitate de exploatare a întreprinderii.

Proiecția surselor pentru investiții se folosește atât pentru determinarea mărimii deficitului de resurse dar și pentru stabilirea modului și perioadei de utilizare a creditului, precum și a perioadelor de grație și de rambursăre a creditului.

La acordarea creditelor pentru investiții, pe lângă analiza financiară obișnuită pentru creditele pe termen scurt, se mai calculează o serie de indicatori specifici privind investiția cum ar fi : pragul de rentabilitate, rata internă de rentabilitate, durata de recuperare a investiției, cursul de revenire net actualizat, etc, utilizându-se formule de calcul și criterii de apreciere conform normelor băncii;

creditele pentru cumpărarea de acțiuni și active scoase la vânzare de AVAS prin ofertă publică, negociere, licitație său metode specifice pieței de capital. Aceste credite se acordă pe perioade de cel mult 5 ani, iar valoarea creditului nu poate fi mai mare de 70% din prețul de ofertă ce trebuie achitat, împrumutatul fiind obligat să achite cel puțin 30% din acest preț înainte de efectuarea plății din credit. La analiza capacității de rambursare a creditului solicitat pentru cumpărarea de acțiuni nu se vor lua în considerare veniturile din dividendele estimate pentru acțiunile cumpărate din credit. Acordarea acestor credite poate fi garantată în proporție de cel mult 50% cu gajul asupra activelor achiziționate, diferența de garanții necesare fiind acoperită cu alte garanții uzuale solicitate de bancă;

creditele pentru promotori imobiliari care se acordă întreprinderilor ce construiesc și vând locuințe direct către persoane fizice. Pentru a beneficia de astfel de credite, întreprinderea trebuie să posede dreptul de proprietate său de folosința asupra terenului pe care urmează a se edifica locuințele și să prezinte băncii un portofoliu de comenzi/contracte încheiate cu persoanele fizice care doresc să cumpere locuințe cu plata integrală sau în rate. În cazul în care locuințele se vând cu plata integrală, rambursarea creditului se face la data vânzării locuințelor, dar banca poate să acorde credite și persoanelor fizice în vederea dobândirii acestor locuințe;

creditele ipotecare sunt acordate pentru construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativă, industriala sau comercială, în conformitate cu Legea nr. 190 / 1999 privind creditul ipotecar, pe o perioadă de cel puțin 5 ani. La acordarea acestor credite , pe lângă documentația de credit obișnuită, întreprinderile trebuie să prezinte un raport de evaluare întocmit de un evaluator atestat ANEVAR a devizului estimativ întocmit de o antrepriză de construcții, precum și planul de finanțare a construcției convenit cu constructorul și în care să se prevadă eșalonarea în timp a sumelor avansate. Creditul ipotecar se garantează cu ipotecă de rang I asupra imobilului a cărui construcție se finanțează, iar valoarea imobilului trebuie să acopere în proporție de cel puțin 120% valoarea creditului ipotecar;

creditele pentru activitatea de leasing de care beneficiază întreprinderile ce au ca obiect de activitate operațiunile de leasing. Sunt utilizate pentru achiziționarea bunurilor ce vor face obiectul contractelor de leasing. Aceste bunuri se achită din avansul încasat de la beneficiarul contractului de leasing, iar restul din credit bancar, rambursarea creditului urmând a se efectua din cesiunea încasării ratelor de leasing, creditul fiind garantat cu însăși bunul achiziționat de întreprindere în vederea închirierii în sistem leasing .

CAPITOLUL IV. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A ÎMM ÎN RELAȚIA DE CREDIT

Orice finanțator al unei ÎMM și nu numai a acestora, pentru a decide asupra acordării resurselor ce i se solicita sau pe care el, din proprie inițiativă, dorește să le acorde unor beneficiari din motive foarte diferite, este interesat să cunoască starea potențialului său potențialilor beneficiari pentru a-i selecționa pe cei mai potriviți, cei care au potențialul cel mai mare de a duce la îndeplinire obiectivele urmărite prin finanțarea respectivă.

În fruntea listei finanțatorilor se află în toate țările băncile, și de aceea ele folosesc cu mare dibăcie analiza economico-financiară pentru a cunoaște ÎMM și în general, orice întreprindere interesată de obținerea unui credit. S-au dezvoltat adevărate metodologii și proceduri pentru realizarea acesteia, astfel încât să aibă relevanță maximă pentru promovarea unei decizii corecte. Pe baza analizei economico-financiare se fundamentează condițiile de eligibilitate a beneficiarilor de credite și alte forme de finanțare. Dată fiind relevanța acestui instrument, utilizarea sa este astăzi mult mai largă, servind cu succes și în multe alte feluri de acțiuni.

În general, toate băncile din România acordă credite întreprinderilor, dacă îndeplinesc o serie de condiții generale de eligibilitate și condiții specifice, pentru fiecare tip de credit solicitat, în conformitate cu politica de creditare a fiecărei bănci – în cazul creditelor acordate de bănci din surse proprii, său dacă îndeplinesc condițiile specifice inpuse de finanțatori – în cazul creditelor acordate de bănci din surse externe, atrase de aceste bănci în vederea derulării unor programe de finanțare ce urmăresc realizarea unui anumit obiectiv.

În consecință, pe piața bancară din România, cea mai mare parte a băncilor acordă credite întreprinderilor mici și mijlocii, oferind o mare varietate de produse de creditare. O analiză comparativă a surselor de creditare arată că, pentru produse similare oferite de diferite bănci, din surse proprii, exista foarte multe elemente comune, diferența fiind dată de politica de creditare specifica fiecărei bănci, capacitatea fiecărei bănci de a desfășura acest tip de activitate, modul de abordarea riscului de credit, politica de costuri practicată precum și cultura organizațională privind activitatea de creditare.

În general, pentru evaluarea cererilor de credit, analiza economico-financiară are în vedere următoarele :

-îndeplinirea condițiilor generale de eligibilitate, care au în vedere domeniul de activitate și tipul de client, efectuându-se în acest sens o preselecție a solicitanților de credit în urma unei analize sumare, pe baza discuțiilor cu clienții;

-analiza tranzacției solicitate (suma creditului, destinație, perioada de creditare, costuri, garanții, rambursare, etc);

-analiza solicitantului de credit, respectiv analiza economico-financiară și a managementului societății, analiza sectorului de activitate și a pieței de desfacere, iar în cazul creditelor pentru investiții, analiza studiului de fezabilitate.

Pentru a percepe mai bine importanța analizei economico-financiare ocazionate de cererile de credite bancare ale ÎMM, vom prezenta fundamentele unui model clasic, oarecum standardizat (în sensul că se aplică tuturor întreprinderilor, atât întreprinderilor mici și mijlocii cât și întreprinderilor mari sau foarte mari, fără a ține cont de diferențele dintre aceste categorii), precum și modalități specifice de analiza economico financiară adaptate întreprinderilor mici și mijlocii, practicate de unele bănci, pentru credite acordate din surse proprii sau în cadrul unor programe de finanțare externă.

Analiza economico-financiară are ca obiectiv stabilirea unui diagnostic al situației întreprinderii, pe baza documentelor de sinteză contabilă (bilanțul contabil și raportul de gestiune, contul de profit și pierdere, raportări contabile periodice), ultimei balante de verificare, bugetului de venituri și cheltuieli și fluxului de numerar, pe perioadele anterioare, precum și pe perioada de creditare solicitată. Aceasta presupune :

• analiza bilanțului contabil, la trei perioade anterioare (respectiv ultimii doi ani încheiați și data ultimei balante de verificare), urmărindu-se :

– principalele elemente de activ și de pasiv, ca structură, și evoluția lor în perioadă anterioară;

– onorarea obligațiilor de plată și a datoriilor față de terți și în special față personal, față de buget și instituțiile financiare;

– corelațiile de bilanț și necesitățile de finanțare

• analiza veniturilor, cheltuielilor, și a contului de profit și pierdere, urmărindu-se :

– veniturile și cheltuielile aferente activității de baza precum și rezultatul din exploatare obținut;

– costurile și veniturile, în vederea dimensionării corecte a necesităților de finanțare ;

– veniturile și cheltuielile financiare și excepționale precum și impactul acestora asupra rezultatului de ansamblu al întreprinderii;

– evoluția rezultatelor obținute și a repartizării profitului realizat, iar în cazul înregistrării de pierderi, care sunt cauzele care le-au determinat, modul de remediere a situațiilor respective și de recuperare a pierderilor;

• analiza fluxurilor de numerar, pe perioadele precedente, precum și cele previzionate pentru perioada de creditare, prin care se urmăresc încasările, plățile și disponibilitățile întreprinderii pentru fiecare perioadă de timp analizată (luna calendaristică, trimestru, an), respectiv :

– intrările de numerar în întreprindere, evidențiate distinct, pe tipuri de surse;

– ieșirile de numerar din întreprindere, în vederea onorarii obligațiilor de plată față de terți;

– surplusul/deficitul de numerar la sfârșitul fiecărei perioade, înainte de onorarea obligațiilor de plată față de bancă și după plată acestor obligații;

Analiza financiară are ca punct de plecare bilanțul contabil, care este documentul oficial de gestiune al întreprinderii și oferă o imagine contabilă de ansamblu asupra situației patrimoniale, a situației financiare și a rezultatelor obținute, pe baza unor acte administrative emise la un moment dat. Dacă bilanțul reprezintă situația patrimoniului existent al întreprinderii la un moment dat, contul de profit și pierderi arată modul în care s-a ajuns la situația respectivă (veniturile și cheltuielile efectuate), pornind de la situația existentă la începutul perioadei, iar situația fluxurilor de numerar arată momentul în care s-au realizat efectiv mișcările de fonduri aferente respectivelor venituri și cheltuieli ale societății pe perioada analizată.

Scopul analizei financiare este acela de a diagnostica starea întreprinderii la un moment dat, dar și de apreciere a evoluțiilor prognozate pe perioada de creditare. În acest sens, pe lângă aprecierea evoluției indicatorilor din aceste situatții financiare, în vederea sintetizării, corelării și comparabilității informațiilor financiare, se utilizează o serie de indicatori care permit o observare mai ușoară a tendințelor în evoluția solicitantului de credit și o cuantificare a principalelor aspecte urmărite de analistul de credit. Acești indicatori de analiză a bonității întreprinderilor utilizați de bănci, diferă de la o bancă la alta atât din punct de vedere al numărului, tipului, modului de calcul și de interpretare a rezultatelor, funcție de politica fiecărei bănci de a fi mai permisivă sau restrictivă la acordarea creditelor.

Principalii indicatori de analiză a bonității întreprinderilor utilizați de bănci sunt:

• Cifra de afaceri reprezintă veniturile realizate de întreprindere din vânzarea produselor și prestarea servicilor către terți, chiar dacă nu au fost încasate efectiv. Se urmărește dacă aceasta este constantă sau ascendentă, orice evoluție descendentă fiind un semnal negativ serios pentru bancă. În aprecierea acestui indicator se are în vedere evoluția producției fizice la principalele produse, influența creșterii prețurilor, consolidarea acestora în echivalent valută, urmărindu-se evoluția în termeni reali.

• Capitalurile proprii arată gradul de capitalizare al societății, respectiv contribuția proprietarilor la dezvoltarea afacerii, valoarea rezultatelor obținute precum și politica de repartizare a profiturilor realizate în perioadele anterioare. Un nivel redus al capitalurilor față de volumul de activitate arată neîncrederea proprietarilor în viitorul firmei și rezultate nesemnificative obținute în perioadele anterioare și limitări ale posibilităților de susținere financiară a afacerii de către proprietari. De regulă, băncile stabilesc o corelație între nivelul capitalurilor proprii și valoarea totală a creditelor de care poate beneficia o întreprindere, în funcție de specificul activității desfășurate;

• Gradul de îndatorare reprezintă ponderea datoriilor întreprinderii față de terți în total pașive și arată dependența întreprinderii față de diverși creditori, fiind de apreciat întreprinderile care înregistrează un raport echilibrat între fondurile proprii și fondurile atrase (datorii) .

• Rezultatul exercițiului (profit său pierdere), în cifre absolute, reprezintă indicatorul șintetic ce caracterizează eficiența activității desfășurate, influențând direct nivelul fondurilor proprii, în sensul majorării lor cu profitul său diminuării lor cu pierderea. De regulă, băncile nu acordă credite întreprinderilor care nu reușesc să-și acopere cheltuielile cu venituri și deci înregistrează pierderi, iar în cazul în care profiturile sunt mici, creditarea se face cu mare prudență. În anumite cazuri se pot credita și întreprinderile care înregistrează pierderi, dacă aceste pierderi sunt justificate de sezonalitatea activității sau se datorează unor cauze temporare și există certitudinea recuperării lor pe perioada de creditare.

• Fondul de rulment reprezintă diferența între pasivele pe termen lung ale societății și activele imobilizate. În cazul unei bune gestionari financiare, activele imobilizate trebuie să fie acoperite integral din pasivele pe termen lung, deci fondul de rulment trebuie să fie pozitiv, iar în cazul în care acest indicator înregistrează valori negative, se va urmări preocuparea managementului pentru echilibrarea lor prin majorarea fondurilor proprii, constituirea rezervelor și a altor fonduri din profitul realizat, vânzarea unor active fixe, etc., evitându-se finanțarea cu surse pe termen scurt a activelor imobilizate.

• Necesarul de fond de rulment reprezintă diferența între activele realizabile pe termen scurt și datoriile pe termen scurt (sub 1 an) și arată, în mărime absolută, modul de acoperire cu active valorificabile pe termen scurt a datoriilor pe termen scurt, acest indicator fiind apreciat dacă înregistrează valori pozitive .

• Lichiditatea reprezintă capacitatea unei societăți de a face față datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea activelor sale circulante în disponibilități. În funcție de lichiditatea activelor luate în conșiderare, exista doi indicatori de lichiditate utilizați, respectiv lichiditatea curentă și imediată :

– lichiditate curentă = active circulante / datorii curente

– lichiditate imediată = (active circulante – stocuri) / datorii curente

Când valorile acestora sunt supraunitare, întreprinderea este apreciată pozitiv, dar când valorile sunt foarte mari este posibil că întreprinderea să acumuleze active circulante nevalorificabile (creanțe nerecuperabile său stocuri nevandabile).

• Viteza de rotație a activelor circulante arată numărul de cicluri efectuate de activele circulante în decursul unei perioade și se determină ca raport între cifra de afaceri și activele circulante medii (la începutul și sfârșitul perioadei analizate).

• Viteza de rotație a stocurilor se calculează în două moduri și arată de câte ori se înlocuiește stocul sau câte zile staționează în medie stocurile într-o întreprindere pe durata unei perioade de timp :

– viteza de rotație = costul aprovizionărilor / stocul mediu = nr. rotații

– viteza de rotație = (stocul mediu x 360 ) / costul aprovizionărilor = nr. zile

Stocul mediu reprezintă media aritmetică a stocurilor existente la începutul și sfârșitul perioadei analizate.

• Durata medie de încasare a creanțelor, exprimată în zile, arată amânarea medie a plății acordată clienților și se calculează astfel : durata medie de încasare a creanțelor = (soldul mediu al creanțelor x 360) / cifra de afaceri

• Durata medie de plată a furnizorilor, exprimată în zile, reprezintă amânarea medie a plății furnizorilor și se calculează șimilar cu durata de încasare a creanțelor.

Analiza duratelor medii de încasare a creanțelor și de plată a furnizorilor arată durata creditelor comerciale acordate și primite de întreprindere. O bună gestiune a întreprinderii urmărește reducerea perioadei de încasare a clienților fără a prejudicia piața de desfacere, respectiv cifra de afaceri, iar în cazul termenelor de plată cțtre furnizori trebuie urmărit comparativ, costul creditului comercial acordat de furnizori și costul unui credit bancar pe termen scurt.

• Indicatorii referitori la rentabilitate arată eficiența activității desfășurate de întreprindere și cunosc o mare varietate de formule de calcul care utilizează raportul între rezultatul brut sau net al exercițiului și cifra de afaceri, valoarea totală a activelor său a capitalurilor.

Rentabilitatea economică arată capacitatea unei întreprinderi de a obține profit din întreaga să activitate economico-financiară, iar rentabilitatea financiară exprimă capacitatea capitalului investit de a produce profit.

Cele mai uzuale formule de calcul sunt :

– rentabilitatea economică = profit brut / cifra de afaceri

– rentabilitatea economică = profit brut / total activ

– rentabilitatea financiară = profit net / capitaluri proprii

În general, se urmărește ca rentabilitatea economică să fie mai mare ca rata dobânzii; în caz contrar dobânzile plătite diminuează rentabilitatea financiară a întreprinderii.

În principiu, evaluarea și interpretarea tuturor acestor indicatori se face prin corelare cu evoluția de ansamblu a sectorului de activitate în care acționează întreprinderea și prin urmărirea evoluției la diferite perioade de timp anterioare, eliminându-se efectele inflaționiste (analiză în termeni reali, comparabili).

În vederea reducerii perioadei de timp necesare analizei și evaluării riscului de credit, cea mai mare parte a băncilor utilizează un sistem scoring de stabilire a performanței financiare a întreprinderii, respectiv își stabilesc un număr de indicatori calculați pe baza datelor din bilanț și din contul de profit și pierderi, cărora le atribuie un anumit punctaj. În funcție de punctajul total, obținut prin însumarea punctelor acordate fiecărui indicâtor, clientul este clasificat într-o anumită clasă de bonitate, sau performanță financiară, respectiv i se atribuie un anumit rating de credit. De regulă se stabilesc 5 clase de bonitate, notate de la A la E sau de la 1 la 5, în ordinea descrescătoare a performanței financiare. Pot beneficia de credite numai clienții care se încadrează în primele 3 dintre aceste clase, însă pentru anumite produse de credit este obligatorie încadrarea în prima câtegorie de bonitate. Dacă după stabilirea ratingului de credit, solicitantul se încadrează în primele categorii, se continuă analiza fluxurilor de numerar pe perioada istorică și pe perioada de creditare, precum și celelalte aspecte care țin de evaluarea cererii de credit. În situația în care solicitantul de credit nu se încadrează în clasele de bonitate eligibile pentru creditare, procesul de analiză nu mai este continuat, cererea de credit fiind respinsă. Se pot face derogări de la acest principiu numai în cazuri bine justificate, prevăzute expres în normele de creditare ale băncilor.

În vederea extinderii bazei de clienți eligibili, unele bănci au întrodus în acest sistem scoring, pe lângă indicatorii cantitativi, calculați pe baza datelor din bilanț, și indicatori calitativi, care reflectă aprecierea subiectivă a analistului de credit cu privire la anumite aspecte necuantificabile, dar care pot influența capacitatea de rambursare a creditului (de exemplu calitatea acționarilor și a managamentului societății, evoluția pieței de desfacere, calitatea garanțiilor oferite, istoricul relațiilor de creditare, etc)

Spre exemplificare, prezentăm în continuare un sistem scoring de stabilire a performanței financiare a unei întreprinderi, pe baza unui număr restrâns de indicâtori cantitativi, de bilanț .

Indicatorii utilizați, modul de calcul și punctajul acordat fiecăruia dintre ei în funcție de valorile obținute sunt prezentate sintetic în tabelul următor :

Tabelul nr. 1. Credit Scoring

SursSsSursa: Berea, A. O. , Stoica E. C. , – Creditul bancar – coordonate actuale și perspective, Ed. Expert, 2007, pg.102

În funcție de performanța financiară, obținută prin totalizarea punctajelor aferente fiecărui indicator, întreprinderile solicitante de credit se clasifică după cum urmează :

Această abordare a evaluării performanței financiare a unei întreprinderi prezintă avantajul unei analize și a unui răspuns primit într-un termen foarte scurt, dar și foarte multe dezavantaje pentru întreprinderile mici și mijlocii din România, cunoscut fiind că, dintr-o multitudine de motive, cea mai mare parte a situațiilor financiare nu reflectă realitatea. Astfel, prin aplicarea acestui procedeu de evaluare nici rezultatul obținut nu reflectă cu adevărat performanța financiară și potențialul de rambursare a creditelor solicitate.

Din aceste motive, o serie de bănci, fonduri de investiții și instituții de credit au adoptat metode de analiză și evaluare a cererilor de credit specifice întreprinderilor private mici și mijlocii, care permit o serie de ajustări ale situațiilor financiare oficiale (bilanțurile depuse la Administrațiile Financiare) ale întreprinderilor, ale fluxurilor de numerar (pe baza intrărilor și ieșirilor reale de fonduri), iar decizia de creditare se bazează mai puțin pe situația financiară oficială, său valoarea și structura garanțiilor, punându-se accentul pe determinarea reală a capacității de rambursare a creditului solicitat.

4.1. Metode specifice de analiză financiară utilizate în cadrul programelor de creditare a ÎMM din România

Exista o serie de metodologii specifice dezvoltate de fiecare bancă interesată în valorificarea potențialului acestui sector al ÎMM, care au căutat să-și adapteze modelul intern de analiza economico-financiara la realitatea mediului economic în care întreprinderile mici și mijlocii își desfășoară activitatea, unele dintre ele beneficiind de consultanța unor bănci străine, instituții financiare său firme de consultanță specializate în finanțarea întreprinderilor mici și mijlocii, cu care au colaborat în dezvoltarea unor programe de finanțare specifice acestei categorii de întreprinderi.

În vederea exemplificării acestei abordări specializate, vom prezenta în continuare două modele utilizate de finanțatorii americani și cei europeni. Între cele două metode de analiză există numeroase elemente comune (ambele au la baza analiza fluxurilor de numerar) însă există și importante specificități care le diferențiază. Modelul american se potrivește mai bine întreprinderilor mici și mijlocii, în timp ce modelul european este utilizat pe scară mai largă pentru finanțarea microîntreprinderilor și întreprinderilor mici.

a) Modelul american de analiza financiară bazat pe cash flow-ul prognozat

Acesta presupune analiza capacității de rambursare a împrumutatului pe baza informațiilor cuprinse în planul de afaceri, analiza financiară fiind realizată pe baza datelor din documentele financiare oficiale, ajustate în funcție de situația reală, precum și pe baza proiecțiilor privind fluxurile reale de numerar pe perioada de creditare. Pentru a lua decizia de creditare, analiza financiară presupune parcurgerea mai multor etape.

Mai întâi se realizează analiza bilanțului contabil și a contului de profit și pierdere, ceea ce presupune transpunerea tuturor pozițiilor bilanțiere existente în documentele contabile oficiale ale societății, pentru trei perioade anterioare de raportare, într-un format specific, activele și pasivele societății fiind ordonate după natura lor și gradul de lichiditate, respectiv exigibilitate, iar veniturile și cheltuielile aferente produselor vândute, activităților administrative și cu caracter general ale întreprinderii, excepționale și fiscale.

După transpunere, pentru o evaluare cât mai exactă a datelor fiananciare, analistul băncii trebuie să ajusteze datele din documentele financiare ale firmei. Aceste ajustări trebuie bine documentate și explicate în raportul de prezentare a creditului pe care îl întocmește. Ajustări obligatorii:

creanțe nerecuperabile : creanțele firmei trebuie clasificate în funcție de vechimea lor, precum și de calitatea debitorului. Creanțele mai vechi de un an, precum și cele care sunt în litigiu sunt considerate nerecuperabile și de aceea ele vor fi tratate drept cheltuieli excepționale pe perioada analizată. Ca urmare:

-se reduce soldul debitor al contului clienți cu suma respectivă;

-se măresc cheltuielile excepționale cu suma corespunzătoare.

stocuri ce nu pot fi valorificate : în această categorie intră stocurile care sunt deteriorate său care nu mai pot fi vândute din diverse motive (de ex. făină mucegăită, metraje prost croite, etc). Valoarea acestor stocuri va fi considerată cheltuială excepțională și se vor ajusta și completă în mod corespunzător . Ca urmare:

-se reduce soldul debitor al contului stocuri cu suma respectivă;

-se măresc cheltuielile excepționale cu suma corespunzătoare.

Ajustările legate de creanțe și de stocuri vor fi efectuate chiar dacă nu sunt prezentate documente care să ateste acest lucru. Valoarea ajustărilor se determină din analizarea balanțelor de verificare, din discuții cu clientul și din observațiile făcute în timpul vizitei.

avansuri de trezorerie : avansurile luate de către acționari / asociați în contul dividendelor vor fi considerate cheltuieli pentru firmă.

Ca urmare :

-se reduce soldul debitor al contului avansuri de trezorerie cu suma respectivă;

-se măresc cheltuielile excepționale cu suma corespunzătoare.

venituri din producția neîncasată : exista societăți comerciale care înregistrează anumite venituri și costurile aferente, în momentul în care materia primă este introdusă în procesul de producție.

Indicatorii financiari nu sunt singurul element care se ia în considerare la analizarea unei solicitări de creditare. Dacă o firmă are indicatori slabi, administratorul de credit stă de vorbă cu clientul și încearcă să afle și să înțeleagă ce anume a determinat o astfel de situație. În funcție de rezulatul investigațiilor, administratorul de credit decide dacă se continuă sau se întrerupe analiza cererii de creditare.

Indicatorii utilizați în analiza de bilanț și a contului de profit și pierderi sunt următorii :

total active circulante

(3) lichiditatea curentă = –––––––––––-

total datorii curente

total actice circulante-total stocuri

(4) lichiditatea imediată = ––––––––––––

total datoriii curente

media soldurilor contului Clienți la începutul

și sfârșitul perioadei analizate

(5) durata medie de încasare = –––––––––––––––––––-

a creanțelor (zile) cifră de afaceri/365

media stocurilor la începutul și sfârșitul

perioadei analizate

(6) rotația stocurilor = ––––––––––––––––––––

costul mărfii vândute/365

media soldului contului Furnizori de

(7) perioada medie de = la începutul și sfârșitul perioadei analizate

costul mărfii vândute/365

La calculul perioadei medii de plată a furnizorilor se include numai contul Furnizori și se ignoră Furnizorii de imobilizări. Pentru indicatorii de la punctele 5,6,7, dacă perioada analizată este mai mică de un an, se va raporta la numărul de zile al perioadei respective și nu la 365 .

Programele de creditare derulate în România care au la bază acest tip de analiză financiară pun accentul în mod deosebit pe calitatea activității desfățurate de întreprindere și pe analiza aspectelor nefinanciare ale afacerilor pentru care se solicită finanțarea (prezentate în planul de afaceri) și mai puțin pe informațiile din documentele contabile oficiale sau pe gradul de acoperire cu garanții a creditului solicitat, existând posibilitatea creditării unei întreprinderi chiar și în condițiile în care valoarea garanțiilor este mai mică decât creditul solicitat, întrucât nu este prevăzută o cerință minimă de garantare a creditului.

b) Modelul european de analiza financiară, spre deosebire de cel american, se bazează pe cash flow-ul din perioadă anterioară solicitării creditului. Acest model ține seama de faptul că ÎMM nu reprezintă o categorie de întreprinderi omogene și de aceea în aplicarea să se are în vedere că analiza întreprinderilor micro și mici, presupune o abordare diferită, raportat la cazul firmelor mijlocii și mari.

Analiza solicitărilor de credit este prezentată sintetic în cadrul referatului de credit întocmit de analistul de credit, care cuprinde următoarele aspecte:

1. Date despre întreprindere : denumire, întreprinderi legate, obiect de activitate, sediu/ puncte de lucru, conturi la bănci. Sursă de informații : documente depuse la bancă ( acte constitutive, etc.) și discuții cu clientul, verificarea informațiilor la punctele de lucru – contractele de închiriere, etc.).

2. Date despre credit: destinația acestuia, suma solicitată / propusă, perioada de creditare ( cu/fără grație), rata lunară – indicată de client/propusă de analistul băncii, suma necesară întregii investiții pe surse de finanțare (sursă din credit, proprii, alte împrumuturi , etc).

Sursă de informații : cererea de credit, discuții cu solicitantul.

3. Istoric al împrumuturilor : împrumuturi de la bancă la care face solicitarea (suma/ perioada/dobânda/comentarii asupra plății), împrumuturi de la alte bănci (suma/perioada/ dobânda/comentarii asupra plății).

Sursă de informații : discuții cu solicitantul, consultare CRB,etc.

4. Analiza abilităților manageriale ale proprietarului/managerului: pregătirea profesională, experiența în afaceri, statut social, funcții deținute.

Sursă de informații : discuții cu solicitantul creditului – administratorul firmei.

5. Comentarii privind firma/entitatea economică: scurt istoric al întreprinderii, activitatea companiei, structura acționariatului, companii legate, managementul, organizarea și capitalul uman, produse, servicii, piața, amplasament, marketing, clienți/furnizori, modalități de plată/ încasare, concurența, planuri de dezvoltare, strategie de piață.

Sursă de informații : documentația de credit, discuții și vizitarea clientului în vederea verificării informațiilor.

Referatul întocmit de analistul de credit al băncii cuprinde 3 anexe:

Anexa1- Indicatori financiari și situația patrimonială ,

Anexa 2 – Cashflow-ul firmei,

Anexa 3 – Proiecția de cash-flow a firmei.

situația patrimonială

Tabelul nr. 2. Situația patrimonială

situația onala S.C …… la data SSursa: Berea, A. O. , Stoica E. C. , – Creditul bancar – coordonate actuale și perspective, Ed. Expert, 2007, pg.143

de zi/lună/an

În vederea obținerii unei situații cât mai apropiate de realitate, referitor la patrimoniul firmei sunt necesăre o serie de ajustări a situațiilor financiar – contabile. Acestea constau în adăugiri său reduceri atât pe activ cât și pe pasiv, pentru stabilirea unor valori cât mai apropiate de realitate a activelor luate în calcul.

7. Analiza cash flow-ului întreprinderii ( corespondent al contului de profit și pierderi conform normelor uzuale ale băncii).

Baza analizei economico-financiare a ÎMM în vederea creditării îl constituie, desigur, cash flow-ul său altfel spus fluxul net al intrărilor de numerar din încasarea veniturilor sale. Mărimea, regularitatea, viteza etc., formează punctele de sprijin pentru orice decizie. Fără venituri, său cu venituri precare, instabile și fără regularitate, întreprinderea, chiar dacă este privită cu bunăvoință, n-are nici o șansă pentru obținerea unui credit. Pentru bănci, cel mai important aspect în realizarea cash-flow-ului unei entități economice este viabilitatea informațiilor de care dispune analistul lor de credit. Sub acest aspect, sursele de informare sunt reprezentate pe de o parte de documentele financiar – contabile puse la dipozitie de către entitatea economică (bilanț și balante contabile), iar pe de altă parte de informațiile obținute în cursul analizei – prin vizita la punctele de lucru, prin declarațiile întreprinzătorului ( precum și evidențele paralele ținute de acesta la punctele de lucru – unde în general se înregistrează încasările zilnice). După colectarea informațiilor din cele două surse, acestea sunt confruntate și au loc ajustările ce se impun.

La finalul analizei, dacă în datele utilizate nu sunt erori, trebuie ca soldul final de lichidități să fie egal cu disponibilul pe care îl deține la data analizei întreprinzătorul (economii + disponibil la bănci). Acesta s-a obținut scăzând din profiturile nete lunare investițiile efectuate de întreprinzător atât în firma cât și în folos personal. Acestea sunt cerificate cu facturi de achiziție, contracte de vânzare – cumpărare, sau în cazul lipsei acestora prin vizionarea și evaluarea acestora de către analistul de credit al băncii.

Perioada pe care se realizează analiza de cash-flow depinde de suma pentru care se face cererea de credit. Analiza pe o perioadă mai îndelungată (ultimele 12 luni ) reduce riscul unor erori în determinarea NNAO mediu care este cel mai important criteriu pentru luarea deciziei.

8. Analiza proiecției de cash-flow a firmei.

Potrivit modelului european de analiză financiară specializată pentru creditarea ÎMM, a face proiecția de cash flow înseamnă a extrapola datele obținute pentru perioadă anterioară (reprezentând cashflow-ul pe perioada dinaintea datei solicitării creditului), fără a fi luate în conșiderare poșibilele venituri viitoare, rezultate ca urmare a efectuării unor investiții viitoare – chiar din creditul solicitat. De fapt, proiecția de cash flow este un fel de a vedea viitorul pornind de la trecut, dar viitorul numai pe durata de restituire a creditului.

De aceea, în cadrul proiecției de cash-flow sunt luate în conșiderare variațiile înregistrate de încasările firmei pe perioadă anterioară, ajustând graficul de rambursare, funcție de capacitatea de plată a fiecărei luni.

Rata și dobânda nu trebuie să depășească 70% din NNAO-ul fiecărei luni. De asemenea sunt luate în considerare în cadrul cheltuielilor administrative, acele modificări majore ale structurii existente. (ex : angajarea de personal suplimentar), precum și plățile impuse de investițiile viitoare, achiziții mai mari,etc. Acestea pot duce la diminuarea disponibilului (și economiilor ) existent la data analizei, neputând fi luate în calculul legat de capacitatea de plată.

Totodată, se calculează indicatorii financiari utilizați în vederea adoptării unei decizii cu privire la oportunitatea acordării creditului solicitat. Modul de calcul al indicatorilor de acest fel a fost deja prezentat cu câteva pagini în urmă, chiar în acest capitol. Aici vom preciza că principalele corelații, pe baza cărora se ia decizia de creditare, sunt :

-coeficientul lichidității curente (raportul intre active circulante și datorii pe termen scurt) trebuie să fie supraunitar pentru ca decizia de credit să fie favorabilă;

-raportul dintre rata lunară a creditului și numerărul net din activitatea operațională (NNAO) lunar din cash flow-ul ajustat trebuie să se situeze la maxim 70% din NNAO pentru a se aproba creditul solicitat.

-rata de îndatorare (total datorii / total activ) în % după credit – nu poate depăși 70%

Concluzionând, se poate spune că această metodă de analiză a cererilor de credit urmărește identificarea elementelor situației patrimoniale exacte a entității solicitante de credit, fie că acestea sunt înregistrate în contabilitate său nu, la valoarea de piață pe care ele o au, precum și a fluxurilor reale de numerar, ajustate cu indicele de inflație, astfel încât să se determine NNAO cât mai aproape de realitate pe perioada istorică.

CONCLUZII

Finanțarea ÎMM a parcurs un drum lung în ultimii douăzeci de ani în România. Totuși, ca în multe alte țări din regiune, încă mai este un drum lung de parcurs până se va ajunge la un suport corespunzător potențialului de dezvoltare a ÎMM. Nu este vorba doar de numărul mai scăzut al ÎMM din România, care produc ceva mai mult de 50% din PIB, în timp ce în UE acestea produc peste 70%, ci și de rezistență și viabilitatea pe termen lung a lor, care sunt în joc. Stimulentele, cum ar fi scăderea taxelor, asistența tehnică, subvențiile speciale pe obiect, etc. sunt necesăre, dar trebuie implementate și monitorizate cu grijă, pentru a modifica susținerea dezvoltării sectorului ÎMM.

Sunt patru stadii diferite în dezvoltarea ÎMM până la transformarea într-o întreprindere consacrată :

1. stadiul de început,

2. stadiul micro,

3. întreprinderi „mici”,

4. întreprinderi „mijlocii” în dezvoltare.

Prin urmare, în finanțarea ÎMM trebuie să se aibă în vedere că aceste stadii diferite necesita diferite tipuri de finanțare cu termene și condiții diferite.

Creditele bancare sunt relevante pentru stadiile 3 și 4 și mai puțin pentru primele două, care pot beneficia în cea mai mare parte de împrumuturi de bani și finanțarea capitalului de risc.

Dacă mai puțin de 25% din toate ÎMM apelează la credite pentru finanțare atunci o mare parte din piață poate fi acoperită. Cu toate acestea, atât pe partea de ofertă cât și pe cea de cerere, există numeroase motive subliniate în acest studiu pentru care volumele nu sunt mai mari. Datorită cerințelor de garanții impuse indirect de Banca Națională ( de exemplu un minim de 120% plus dobânda din valoarea creditului), este dificil pentru ÎMM să se întâlnească cu un program de finanțare, chiar și în țări mai dezvoltate. Apoi urmează un proces lung de înregistrare a garanțiilor în conformitate cu prevederile legale. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că în România nu există o mai mare dezvoltare în acest sens.

Fondurile de garantare care sunt disponibile pentru a completa cerințele de garanții nu furnizează soluții clare. Datorită birocrației și procedurilor anevoioase, duratei și cheltuielilor incluse în obținerea garanțiilor de la fonduri de către ÎMM, cele mai multe dintre aceste întreprinderi se împotrivesc unor asemenea acțiuni. Deși există o multitudine de convenții încheiate cu majoritatea băncilor active din România pentru sectorul ÎMM, această soluție nu este încă viabilă.

Diversele scheme de finanțare a ÎMM pot fi conșiderate utile doar dacă acestea ating piața țintă și sunt corect implementate. Fiecare dintre aceste scheme are atât părți bune cât și părti slabe (proaste). Nici una dintre ele nu ar putea servi drept model complet pentru scheme viitoare, având în vedere numărul mare de solicitări de finanțare a ÎMM aflate în diferite stadii ale dezvoltării lor. Combinate cu diferențele regionale și modificările legislative nu exista un numitor comun pentru acestea.

BIBLIOGRAFIE

1. Abrudan I., Lobontiu G., Lobontiu M. Întreprinderile mici și mijlocii și managementul lor specific, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2007

2. Aglietta M. Economie financiară, Editura Coreși, București, 2004

3. Anghelache C. România 2002. Starea economică la început de mileniu, Editura Economică, București, 2002

4. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007

5. Berea, A. O. , Stoica E. C. , Creditul bancar – coordonate actuale și perspective, Ed. Expert, 2007

6. Basic statistics on SMEș and credit institutions, Briefing STAT 506 EN, Luxembourg, july 2003

7. Bran P. Relațiile financiar bancare ale societății comerciale, Editura Tribuna Economică, București, 1994

8. Bran P. Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București, 1999

9. Brendea C., Daeanu V., Zamfirescu M., Ghiță M. Riscul și performanța creditului bancar în România, Editura Coreși, București, 2008

10. C.N.I.P.M.M.R. Carta albă IMM-urilor din România, Editura Arvin Press, București, 2003

11. Constantinescu D. Economia Întreprinderii, Editura Univerșitaria, Craiova, 1998

12. Dinu M. Economia României – Întreprinderile mici și mijlocii, Editura Economică, București, 2006

13. Marin A. Leasing : cale de finanțare a investițiilor pentru întreprinderile mici și mijlocii, Editura Economică, București, 1997

14. Mihuleac E. Întreprinderile mici și mijlocii, o soluție optimă pentru economia românească, Ediția Librex, București, 1996

15. Nicolescu O. Managementul întreprinderilor mici și mijlocii, Editura Economică, București, 2005

16. Popescu D. Competitivitatea întreprinderilor mici și mijlocii, Editura Economică, București, 2004

17. Russu C. Managementul întreprinderilor mici și mijlocii, Editura Expert, București, 2005

18. Serafinceanu A., Melczer M., Buse F. Managementul strategic al întreprinderilor mici și mijlocii, Editura Printnet, 2002

19. www.worldbank.ro

20. www.sme.ro

21. www.ricop.ro

22. www.mimmc.ro

23. www.mie.ro

24. www.infoeuropa.ro