Studiu de Caz Privind Obligatiile Fiscale ale S.c. Vrancart S.a. Pentru Perioada 2011 2014

1. Fiscalitatea și presiunea fiscală

Cele mai însemnate venituri ale statului au fost dintotdeauna și continuă să fie și astăzi impozitele și taxele. Deoarece bugetul de stat și în special veniturile bugetului de stat au o importanță deosebită pentru economia unei țări, în timp fiscalitatea s-a consacrat ca și o ramură distinctă a finanțelor publice, “ea fiind definită ca știința despre impozite” (Tulai, 2007:106).

1.1.  Fiscalitatea și sistemul fiscal

Apariția și evoluția noțiunii de fiscalitate este strâns legată de crearea și funcționarea statului, de la formele sale incipiente până la instituțiile statului modern, cu funcții și sarcini multiple și complexe. Termenul de fiscalitate își are rădăcinile în cuvântul de origine latină “fiscus”, care avea înțelesul de “paner” (cos) și care era folosit pentru colectarea veniturilor ce formau “cămara” Principelui și acopereau cheltuielile sale. În timp, odată cu organizarea societății omenești sub forma unor state, fiscalitatea a vizat procesele de prelevare obligatorie de resurse bănești la dispoziția statului (Mara, 2011:58).

Dicționarul LaRousse (1977) definește fiscalitatea ca fiind un sistem de percepere a impozitelor și ansamblul de legi care se referă la acesta și mijloacele care conduc la el. În literatura română, Bistriceanu (2001) apreciază că “Fiscalitatea definește sistemului de principii, reguli și norme legiferate privind: evidenta, gestiunea contribuabililor, stabilirea, evidențierea și stingerea obligațiilor fiscale, controlul și soluționarea plângerilor, acordarea de asistență fiscală contribuabililor pentru cunoașterea și aplicarea corectă a legislației fiscale” (Bistriceanu, 2001:38).

Fiscalitatea este instrumentul pe care statul îl are la dispoziție pentru a interveni pe piață, pentru a influența activitatea economică și nu numai. Evoluția statului a determinat și evoluția în timp a fiscalității astfel că, în prezent, s-a ajuns la un sistem fiscal sofisticat. Statul își exercită atribuțiile fiscale prin intermediul a două instituții:

Parlamentul – organul legislativ de decizie și control în stabilirea și aprobarea impozitelor ca venit al statului;

Guvernul – ca organ executiv privind activitățile aferente aplicării ansamblului de reglementări fiscale.

Sistemul fiscal cuprinde trei componente independente, dar cu atribuții complementare care asigură intercondiționarea acestora:

Legislația fiscală – reprezintă cadrul juridic care consfințește dreptul de creanță al statului asupra contribuabililor și reglementează și instituie impozite și taxe considerate componente de baza ale veniturilor statului;

Mecanismul fiscal – cuprinde totalitatea principiilor, ideologiilor și a procedeelor și metodelor tehnice prin care se realizează stabilirea, urmărirea și încasarea impozitelor ca venituri ale statului.

Aparatul fiscal – se referă la structurile administrative ca organe specializate care pun în mișcare mecanismul fiscal cu scopul realizării obiectivului fiscal (perceperea veniturilor la bugetul de stat) și care sunt împuternicite să aplice legislația fiscală.

Putem constata faptul că în definirea fiscalității există două abordări ale acestui concept și anume:

ca fiind ansamblul (totalitatea) impozitelor și taxelor dintr-un stat;

prin raportare la elementele sistemului fiscal, pe care îl definește prin intermediul relațiilor existente între elementele sale componente.

În strânsă legătură cu fiscalitatea apar impozitele care sunt și vor fi un subiect foarte controversat, deoarece ele sunt privite din două puncte total opuse: cel al contribuabilului care le vede “indezirabile și confiscatoare” și cel al statului “care le vede indispensabile” (Mara, 2011:58). O definiție acceptată pe scară largă de mai mulți economiști romani, definește impozitul ca fiind “o formă de prelevare obligatorie (silită) la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerestituibil, a unei părți din veniturile sau averile persoanelor fizice sau juridice, în vederea formării resurselor bănești destinate acoperirii unor necesități publice” (Talpos, 2001:25-26).

Pentru clasificarea impozitelor, există o varietate de criterii, iar un prim criteriu asupra este clasificarea în impozite directe și impozite indirecte. Asupra acestei clasificări voi insista în cele ce urmează.

De asemenea, impozitele pot fi clasificate și dupa alte criterii care dau dimensiunea rolului lor în evoluția societății (Inceu, 2008):

după obiect sau materia supusă impozitării:

impozite pe venit – acestea se percep asupra sumelor realizate ca urmare a desfășurării unor activități;

impozite pe avere – acestea se percep asupra averii deținute de către contribuabili;

impozite pe cheltuieli – această categorie de impozite vizează faptele de consum, adică sumele pentru achiziționarea de bunuri, servicii;

după scopul urmărit:

impozite financiare – sunt acelea care vizează exclusiv obținerea unor resurse financiare publice;

impozite de ordine – această categorie de impozite sunt instituite din dorința de a se restrânge, sau de a stimula anumite activități economice pentru procurarea de venituri la bugetul de stat;

după frecvența impunerii:

impozite permanente (ordinare);

impozite incidentale (extraordinare);

Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcție de venit sau averea acestora, pe baza cotelor de impunere prevăzute de lege. Aceste impozite se încasează direct de la contribuabili la anumite termene, sunt mai echitabile și deci mai de preferat decît impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii deferitelor mărfuri și servicii, de regulă, nu știu cu anticipație cînd și mai ales cît vor plăti statului, sub forma taxelor de consumație și a altor impozite indirecte. Pentru aceste impozite este caracteristic faptul că subiectul și suportatorul impozitului este una și aceeaș persoană, cu toate că aceste elemente uneori nu coincid. În funcție de criteriile care stau la baza așezării lor, impozitele directe se pot grupa în impozite reale și impozite personale. (Inceu, 2008).

Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, in funcție de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite.

Tabel nr.1 Avantajele și dezavantajele fiscalității directe:

Sursa: Inceu 2008:246

O sursă importantă de venituri la bugetul statului este constituită de impozitele indirecte. Fiscalitatea indirectă înglobează totalitatea prelevărilor fiscale stabilite nenormativ în sarcina persoabelor fizice sau juridice în funcție de cheltuielile pe care acestea le efectuează, percepându-se indirect printr-o terță persoană, de regulă comerciantul sau producătorul bunurilor consumate (Mara, 2011: 157).

Impozitele indirecte sunt percepute cu ocazia vânzării mărfurilor, prestărilor de servicii sau cu ocazia transferului de avere, ceea ce înseamnă că ele vizează consumul, respectiv cheltuirea unor venituri. Persoana care le plătește le include în prețuri și tarife, mărind nivelul acestora. Fiind percepute în cote proporționale asupra valorii mărfii vândute și a serviciilor prestate ori în sume fixe pe unitate de măsură, impozitele indirecte creează impresia falsă că ar fi suportate în aceeași măsură de toate păturile sociale, că ar asigura o repartiție echitabilă a sarcinii fiscale.

Impozitarea indirectă prezintă avantajul randamentului, deoarece spre deosebire de impozitele directe sunt mai puțin vizibile, și astfel mai puțin iritabile, iar posibilitățile de evaziune fiscală sunt mai reduse, alte avantaje sunt rapiditatea încasării impozitului și costurile reduse de colectare. Inconvenientul impunerii indirecte îl reprezintă inechitatea fiscală, pe de o parte, din cauza faptului că nu se ține seama de situația personală a plătitorului, iar pe de altă parte, ca urmare a proporționalității cotei de impunere, acestea devin regresive în raport cu creșterea veniturilor (Duma și Păun, 2010: 90).

Tabel nr.2 Avantajele și dezavantajele fiscalității indirecte

Sursa: Inceu, 2008:246-247

Taxele sunt o doua componentă importantă a sistemului fiscal, “iar deosebirea principală a acestora față de impozite o reprezintă contraprestația imediata primită în schimbul taxelor, pe când în schimbul impozitului nu se primește nimic din partea statului, dar se va beneficia de servicii publice”(Mara, 2011). Taxele au o serie de trăsături caracteristice și anume caracterul aleatoriu, sunt anticipative și au un caracter unic, deoarece un plătitor de taxe datorează o singură taxa pentru un serviciu solicitat.

În privința taxelor acestea pot fi clasificate după mai multe criterii. După caracterul lor taxele por fi judiciare (cele aferente cererilor în justiție) sau extrajudiciare, în funcție de scopul pentru care se plătesc taxele pot fi pentru eliberarea unor acte, pentru desfășurarea unor activități, pentru admiterea intrării pe teritoriul unui stat sau pentru utilizarea unor drumuri, iar în funcție de finalitatea urmărită de către stat sunt taxe fiscale și taxe parafiscale. Taxele fiscale ajung întotdeauna în sistemul bugetar în timp ce taxele parafiscale se constituie ca resurse proprii, extrabugetare ale beneficiarilor acestor sume (Mara, 2011).

Contribuțiile sunt cea de-a treia componentă a sistemului fiscal și reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la dispoziția statului, fără echivalent și cu destinație strict precizata. Destinația precisă este aspectul care diferențiază cel mai clar contribuțiile de impozite. Contribuțiile pot fi clasificare în două categorii majore: “conținuții speciale sau nonasigurative și contribuțiile generale sau sociale, acestea din urmă având rolul de a acoperi cheltuielile publice de natură socială (pensii, ajutoare, indemnizații, servicii sanitare etc) (Muțașcu, 2006:38).

În concluzie, sistemul fiscal poate fi văzut că fiind totalitatea prelevărilor fiscale (impozite, taxe și contribuții) cât și a aparatului specializat prin care se face colectarea lor și toate legăturile create în procesul de impunere și percepere a acestora.

1.2 Rolul fiscalității și funcțiile sistemului fiscal

Rolul fiscalității se concretizeaza in rezultatele obtinute ca urmare a indeplinirii functiilor. Un sistem fiscal optim trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să genereze resurse bugetare suficiente și stabile în condiții de eficiență și eficacitate verticală și orizontală, să minimizeze costurile de administrare a aparatului bugetar și de conformare a contribuabililor, să fie flexibil, simplu și transparent și adaptabil în context internațional. În vederea comparării sistemelor fiscale trebuie analizată o perioadă mai mare de timp și trebuie selectat un grup de țări comparabile din mai multe puncte de vedere.

Funcțiile sistemului fiscal sunt următoarele:

“funcția de mobilizare a resurselor bugetare, impozitele și taxele reprezentând, de fapt, prelevarea obligatorie și nerambursabila a unei părți din venitul/averea fiecărui contribuabil- pers. fizică sau juridica- , prelevare impusă de actul normativ instituror al impozitului respectiv.

funcția economică stimulativa: se referă la faptul că, prin acordarea unor facilitați fiscale se urmărește dezvoltarea unor anumite activități economice.

funcția socială se referă la aceea că sistemul fiscal trebuie să asigure atât protecția socială a unor categorii de contribuabili cât și stimularea altora.

funcția de control asupra economiei, știut fiind faptul că într-o economie de piața statul nu poate intervenii asupra activității economice prin măsuri administrative ciprin instrumente și pârghii economice, financiare dar mai ales fiscale. Controlul trebuie să fie ferm, sistematic, operativ, inopinat, principial,exigent și intransigent” (Bucur, 2011:14).

Din funcțiile prezentate rezultă rolul fiscalității în plan economic, financiar și social. Fiscalitatea reprezintă un instrument la îndemână Guvernului pentru intervenție în viața economică a statului. Prin intervenția statului, prin fiscalitate se creează obiective economice noi în proprietate publică sau are loc finanțarea de către stat a unor domenii cu rentabilitate marginală.

În plan social-fiscal urmărește pe de o parte protejarea celor mai defavorizate categorii sociale și pe de altă parte influențarea comportamentelor insului și a colectivității umane.

Rolul fiscalității este și de stimulare a investițiilor și de folosire a întregului potențial al țării. Pentru realizarea obiectivelor fiscalității în practică se au în vedere următoarele proceduri (Morar, 2000)

diminuarea și exonerarea de impozit a unor venituri sau creșterea impozitelor pe alte categorii de venituri și contribuabili;

restrângerea/extinderea câmpului de acțiune a fiscalității;

practicarea de înlesniri fiscale sau restrângerea lor;

reducerea/creșterea unor taxe de consumație.

1.3.  Presiunea și evaziunea fiscală

“Contribuabilii remimt fiscalitatea ca pe un inconvenient si ca pe o adevarata povara care le diminueaza veniturile si le erodeaza averile. Caracterul confiscator al fiscalitatii il determina pe contribuabili sa evite plata impozitelor pe care adesea ilegale. Modul in care sunt afectati contribuabilii este relevant prin nivelul presiunii fiscale masurate prin rata fiscalitatii” (Mara, 2011:189).

Asadar, presiunea fiscala este intensitatea cu care sunt prelevate veniturile de la persoanele fizice si juridice la nivelul intregii societati prin intermediul impozitarii. Presiunea fiscala are un rol foarte important, deoarece indica in ce masura veniturile sunt ajustate prin intermediul impozitarii pe de-o parte (din punctul de vedere al contribuabilului), iar pe de alta parte arata gradul in care la nivelul bugetului public sunt procurate veniturile prin intermediul prelevarilor fiscale.

Brezeanu propune abordarea presiunii fiscale printr-o tripla perspectiva:

din perspectiva contribuabilului: presiunea fiscală exprimă gradul de supunere a contribuabilului la suportarea sarcinii fiscale stabilite de lege. De aceea, mărimea presiunii fiscale arată ce parte procentuală din venitul care constituie materia impozabilă va fi sustrasă pentru nevoile generale ale societății. Creșterea coeficientului presiunii fiscale indică o creștere a prelevării relative la bugetul statului, adică o reducere relativă a venitului disponibil, în timp ce o reducere a sa semnifică păstrarea unei mai mari părți din venitul câștigat de către individ la dispoziția acestuia. Modificarea ratei marginale a impozitării sau a presiunii fiscale semnifică, în cazul creșterii, o penalizare (descurajare) a efortului de mărire a venitului, iar, în cazul scăderii, o premiere (încurajare) a acestui efort de mărire a venitului;

din perspectiva statului: mărimea presiunii fiscale indică ce parte din venitul național creat urmează să se constituie ca resurse bugetare pe calea impozitării. Pentru stat, creșterea presiunii fiscale indică o relaxare a mecanismului de finanțare a cheltuielilor bugetare (a deficitului bugetar), in timp ce o scădere a lui atenționează asupra tensionării acoperirii deficitului bugetar. Din perspectiva statului, este importantă și semnificația legată de politica economică, in speță de politica fiscală. Astfel, în perioadele de inflație, când este necesari reducerea masei monetare aflate în circulație, statul procedează la o creștere a presiunii fiscale, in timp ce in perioada de recesiune, când trebuie stimulată cererea, statul reduce presiunea fiscală, lăsând mai multe venituri la dispoziția consumatorilor. In ceea ce privește valorea ratei marginale a presiunii, o creștere a ei va fi rezultatul unei politici restrictive (de descurajare a cererii), iar o diminuare a ei va fi semnalul unei politici expansive a cererii.

din perspectiva teoriei economice și a teoriei finanțelor publice: deși mărimea absolută a coeficientului presiunii fiscale este destul de sugestivă, indicând raportul în care venitul național se împarte între consumul de bunuri private si consumul de bunuri publice, mult mai relevant este să se analizeze dinamica acestui coeficient. Mai mult decât atât, este interesant de analizat modul în care cei doi factori implicati în definirea conceptului de presiune fiscală mărimea impozitului, legată de mărimea și structura ratelor individuale de impozitare, pe de o parte și mărimea materiei impozabile, pe de altă parte contribuie ia variația coeficientului de presiune fiscală. Astfel, dacă se constată o creștere a coeficientului de presiune fiscală in timp ce materia impozabilă s-a menținut la nivelul anterior, înseamnă ca s-a produs o modificare de structură a ratelor individuale de impozitare (de exemplu, pe tranșe de venituri sau pe categorii venituri), care descurajează activitatea (economică. Dacă, dimpotrivă va, se constata o scădere sau menținere a coeficientului de presiune fiscală în timp ce volumul materiei impozabile a crescut, atunci înseamnă că structura ratelor de impozitare este stimulativa pentru agenții economici. (Brezeanu, 2007:167).

Constituind un fenomen social cu implicații financiare, evaziunea fiscală constă în „sustragerea contribuabililor de la plata obligațiilor fiscale ce le revin, în mod parțial sau total utilizând lacunele legislative și recurgând la manevre ingenioase în scopul ascunderii materiei impozabile” (Gliga 2007:30) în întregime sau în parte. După cum se poate observa, încă de la început este acreditată ideea existenței a două tipuri de evaziune fiscală : una bazată pe specularea lacunelor legislative, cealaltă vizând ascunderea materiei impozabile.

În practică, probleme majore ridică încadrarea unui anumit comportament al contribuabilului în așa-numita evaziune fiscală legală sau în sfera ilicitului penal (frauda fiscală). În general, prin evaziune fiscală „legală“ se înțelege acea conduită a contribuabilului de a ocoli prevederile legale, recurgând la o combinație neprevăzută a acestora, si prin urmare „tolerată“, în considerarea principiului conform căruia „dacă legea nu interzice, atunci permite“. Această formă a evaziunii fiscale este posibilă doar când legea este lacunară și/sau prezintă inadvertențe. Speculând aceste vicii legislative, contribuabilul se plasează într-o poziție cât mai favorabilă în raport de legislația fiscală pentru a beneficia într-o măsură cât mai mare de avantajele prevăzute de aceasta astfel încât reușește să „sustragă“ de la impunere o parte, mai mare sau mai mică, în raport de propria abilitate, din veniturile sau bunurile sale. Acest lucru e posibil datorită modului în care reglementările fiscale dispun stabilirea obiectului impozabil.

La polul opus se situează „frauda fiscală (termen folosit pentru a evita utilizarea noțiunii de evaziune fiscală frauduloasă sau ilicită, ce are nuanțe pleonastice) care constă în conduita contribuabilului de încălcare flagrantă a legii cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor si oricăror altor sume datorate bugetului de stat.

Indiferent că se realizează sub forma disimulării obiectului impozabil, a subevaluării materiei impozabile sau prin orice alte căi de sustragere de la plata impozitelor, numitorul comun în cazul acestor fapte îl constituie încălcarea, cu intenție, a reglementărilor fiscale în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor legale.   

Deși această diferențiere între evaziunea fiscală legală și frauda fiscală este unanim acceptată, în doctrină s-a arătat că trasarea unei frontiere între cele două forme ale evaziunii fiscale reprezintă un demers relativ si arbitrar deoarece între ele există continuitate, iar linia de demarcație este extrem de fragilă, de foarte multe ori fiind trasată în mod artificial și conjunctural și, aș adăuga eu, în raport cu nevoia din ce în ce mai acută de a aduce bani la bugetul de stat.

În condițiile economiei de piață, organele fiscale se confruntă cu un fenomen evazionist ce ia proporții de masă, din cauza tendinței de a fi sustrase de sub incidența legii venituri cât mai substanțiale.Proliferarea faptelor ilegale, îndeosebi a celor din domeniul economico-financiar, este o consecință a unor imperfecțiuni ale legislației sau a lipsei unor reglementări. În perioada tranziției la economia de piață, lacunele legislative sunt mai evidente.

Cauzele evaziunii fiscale sunt următoarele (Tulai, 2007:180):

cauzele morale: dorința de a înșela statul, lipsa conștiinței fiscale.

cauzele politice: sunt legate atât de folosirea impozitelor ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice, cât și de utilizarea lor că instrumente ale politicii financiare, economice și sociale, că pârghii de stimulare a unor activități și sectoare sau de inhibare și de descurajare a altora. Aceasta a făcut să apară și să se dezvolte evaziunea fiscală și mai ales fraudele fiscale ca forme de rezistență la impunere.

Cauze economice: situația economică a contribuabilului influențează atitudinea acestuia fata de impozite

Cauzele sunt legate de complexitatea sistemului fiscal, iar sustragerea de la plata impozitelor este prima formă de rezistența față de impozite.

După părerea mea, între presiunea fiscală și evaziunea fiscală există o legătură foarte strânsă, deoarece orice creștere în nivelul presiunii fiscale poate genera noi “tentații” pentru evazioniști. Cauzele evaziunii sunt mult mai diverse și mai complexe decât nivelul presiunii fiscale; pe de altă parte, nivelul presiunii poate fi reglat de către stat, iar o posibilă cale de acțiune împotriva evaziunii fiscale o reprezintă chiar reducerea presiunii fiscale și crearea unui sistem fiscal care să încurajeze la declararea veniturilor.

1.4. Indicatori de măsurare a presiunii fiscale

Presiunea fiscală poate fi măsurată prin rata fiscalității, care se poate calcula la mai multe nivele (Mara, 2011 :195)

La nivel național ca și raport între sume prelevărilor obligatorii către stat (impozite, taxe și alte contribuții obligatorii) și produsul intern brut.

În graficul următor am redat valorile presiunii fiscale în România pentru perioada 2000-2013. Pentru calculul acesteia am utilizat datele Eurostat prin însumarea ponderilor în PIB ale veniturilor fiscale și ale contribuțiilor sociale.

Grafic nr.1 Presiunea fiscală în România

Sursa: Eurostat

După cum se observă nivelul maxim al presiunii fiscale în România, s-a înregistrat în anul 2000, singurul an din perioada 2000-2013 când nivelul presiunii fiscale a depășit pragul de 30%. Ulterior s-a înregistrat un ritm descendent al presiunii fiscale, iar în anii 2011-2013 presiunea fiscală pare a se fi stabilizat la nivelul de 28%.

Presiunea fiscală mai poate fi calculată și la nivel individual, pentru fiecare persoană fizică prin raportarea totalului prelevărilor obligatorii la totalul veniturilor realizare înainte de impozitare. În cazul persoanelor juridice se poate calcula un raport între impozitele, taxele și contribuțiile suportate de agentul economic în raport cu cifra de afaceri.

La nivel global presiunea fiscală se poate aprecia și pe tipuri de impozite. Se pot calcula astfel rata presiunii impozitelor directe (raport între impozitele directe și PIB, determinându-se astfel rata fiscalității directe), Rata fiscalității indirecte (impozite indirecte/PIB) sau pe același principiu rata contribuțiilor sociale.

Știința modernă nu a reușit să identifice instrumente și posibilități sensibile și eficiente de măsurare a fenomenului evaziunii fiscale, lăsând astfel cale liberă estimărilor ce au la bază diferite contatări desprinse din realitatea fenomenului.

Dificultatea acestui demers rezidă în primul rând din greutatea efectivă în depistarea și probarea unei evaziuni fiscale, aceasta datorându-se la rându-i intervenției unei multitudini de factori, cum ar fi inconsistența legislativă, inventivitatea contribuabililor, caracterul limitat al mijloacelor destinate combaterii fenomenului.

În același sens, trebuie remarcat faptul că în timp ce interesul imediat pentrru limitarea acestui fenomen îl poartă în principal un singur organ, respectiv Ministerul Finanțelor ca reprezentant al statului în procurarea și administrarea bunuli public, sprijinit de celelalte organisme statale ce ilustrează în mod generic ideaa de „forță de constrângere a statului.”, interesul în realizarea eveziunii fiscale îl are parctic orice contribuabil, mai ales în condițiile în care este confruntat cu o presiune fiscală crescută.

Cap. 2. Conținutul fiscalității agentului economic

2.1. Obligațiiile fiscale prinvind impozitele directe

Impozitele directe reprezintă prelevări obligatorii de la persoanele fizice sau juridice, care realizează venituri (salarii, profit) sau posedă avere și care se particularizează prin impactul imediat și direct asupra plătitorului. Ca regulă generală, impozitele directe nu pot fi repercutate asupra altei persoane (Duma, Păun, 2010:71).

Indiferent că impozitul este perceput pe venit sau pe avere, acest tip de impozit are o incidență directă, adică plătitorul este aceeași persoană cu suportatorul. O caracteristică importantă a impozitelor directe este aceea că, de regulă, acestea au un cuantum și termene de plată ce pot fi precizate în prealabil și, ca atare, pot fi cunoscute din timp de către contribuabil (Duma, Păun, 2010 : 71).

2.1.1 Impozitul pe venit și pe profit

Venitul este definit ca o sumă de bani provenită dintr-o sursă permanentă, însușita în mod constant, definiție ce este preluată din dreptul civil. Prin urmare, caracteristicile de bază ale venitului sunt: “forma monetară (venitul este o sumă de bani sau orice formă de bogăție susceptibila de a fi transformată în bani), formă a bogăției care provine dintr-o sursă fixa (venitul este întotdeauna legat de o formă a capitalului din care el se obține iar permanenta sursei venitului nu implica imposibilitatea dispariției sau distrugerii capitalului) și periodicitate (venitul este o formă o bogăției care revine dar care nu implică obligatoriu regularitatea lui)” (Inceu, 2005:116).

Impozitele pe venit reprezintă prelevări fiscale directe aplicate asupra tuturor categoriilor de venituri obținute de persoanele fizice și de cele juridice. Acest tip de impozite a apărut odată cu diferențierea veniturilor între categoriile sociale în special atunci când persoanele fizice au apărut să obțină venituri sub forma salariala iar persoanele juridice să obțină venituri sub formă de profit.

Sunt obligate la plata impozitului pe profit, următoarele persoane:

persoanele juridice române;

persoanele juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România;

persoanele juridice străine și persoanele fizice nerezidente care desfășoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică;

persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăți imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deținute la o persoană juridică română;

persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate atât în România cât și în străinătate din asocieri fără personalitate juridică; în acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reține și se varsă de către persoana juridică română

Impozitele pe veniturile persoanelor juridice diferă în funcție de statutul lor juridic și îmbrăcă următoarele forme:

Impozitul pe profit;

Impozitul pe dividende;

Impozitul pe veniturile microintreprinderilor.

Impozitul pe profit.

Veniturile persoanelor juridice sunt ceea ce acestea se obțin ca fruct al capitalului și pot fi din exploatare și financiare. Din punct de vedere fiscal,veniturile întreprinderii din exploatare sunt beneficiile obținute,adică profiturile, iar veniturile financiare sunt cele obținute din plasarea valorilor mobiliare și din participații. “Societățile de capital se pot constitui ca societăți anonime, în comandită pe acțiuni, societăți pe acțiuni și societăți cu răspundere limitată.Se impune forma societății, nu caracterul activității” (Cătineanu, 2010:100)

Obiectul impunerii îl constituie profitul societății. În sistemul fiscal, prin această formă de impozitare sunt îndeplinite două funcții și anume: sursă certă de alimentare cu venituri a bugetelor publice în vederea asigurării mijloacelor financiare necesare pentru îndeplinirea funcțiilor statului și stimularea activitățîi economice prin nivelul ponderat al cotei de impunere și prin unele cote reduse pentru anumite domenii sau sectoare de activitate.

Contribuabilii obligați la plata impozitului pe profit sunt de trei categorii, conform legii: contribuabili care sunt obligați la plata impozitului pe profit, contribuabili care sunt exceptați de la plata impozitului pe profit și contribuabili care beneficiază de facilități la plata impozitului pe profit.

Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%. Profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.

Pierderea anuală, stabilită prin declarația de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obținute în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora.

Pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care își încetează existența prin divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfințați sau de către cei care preiau patrimoniul societății absorbite, după caz.

Impozitul pe dividende

Dividendul reprezintă cota-parte din profitul unei societăți pe acțiuni, revenind unui acționar, în raport cu valoarea acțiunilor pe care le posedă.

Impozitul pe dividende este un venit mobiliar al persoanelor juridice. În această categorie sunt cuprinse veniturile ce provin din: participații, creanțe imobilizate, obligațiuni, bonuri de casă, plasamente cedate, diferențe de curs valutar și bursier, sconturi, diferențe între valoarea contabila și valoarea de piață a titlurilor de plasament imediat negociabile și altele. Nu sunt considerate dividende și nu se va plăti impozit pe dividende în cazul distribuirii de titluri suplimentare, efectuate în legatură cu o operațiune de majorare a capitalului social al unei persoane juridice, care nu modifică, pentru participanții la persoana juridică respectivă, procentul de deținere a titlurilor de participare.

Regimul fiscal al veniturilor de acest fel este asemănător și anume: cotele sunt proporționale dar de niveluri diferite după felul venitului și se practică diferite tehnici de atenuare a efectelor impunerii la societate, plata se face prin reținere la sursa iar eventualele diferențe sunt reportate.

Impozitul pe dividende se calculează în raport cu suma totală pe care o reprezintă dividendele cuvenite fiecărui subiect al impunerii. Mărimea dividendelor este dependentă de volumul profitului net total și de cota de participație la capitalul social al subiectului impunerii. În cazul dividendelor în natură, evaluarea produselor acordate ca plata în natura se face la prețul de vânzare practicat de unitate pentru produsele din producție proprie sau la prețul de achiziție pentru alte produse iar în cazul serviciilor, pe baza tarifelor pentru aceste servicii. Prețurile și tarifele sunt cele practicate la data plății în natură.

Obligația calculării, reținerii și vărsării impozitului pe dividende revine persoanelor juridice o dată cu plata dividendelor către acționari sau asociați. În cazul dividendelor distribuite dar acționarilor sau asociaților până la sfârșitul anului în care s-a aprobat bilanțul contabil, termenul de plată a impozitului pe dividende este până la 31 decembrie a anului respectiv. (Vintilă, 2013:103)

Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor

Microîntreprindere este o persoană juridică română care îndeplinește cumulativ următoarele condiții, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent:

realizează venituri, altele decât cele din consultanță și management, în proporție de peste 50% din veniturile totale;

are de la 1 până la 9 salariați inclusiv;

a realizat venituri care nu au depășit echivalentul în lei a 100.000 euro;

capitalul social al persoanei juridice este deținut de persoane, altele decât statul, autoritățile locale și instituțiile publice.

Conform Codului Fiscal în vigoare, acele societăți comerciale care sunt încadrate în categoria microintreprinderilor plătesc un impozit pe venit de 3%. Însă, conform noului proiect al Codului Fiscal, regimul de impozitare al microintreprinderilor s-ar putea schimba. Astfel, cota de impozitare va fi diferențiata în funcție de numărul de angajați.

Conform Proiectului de Lege privind modificarea Codului Fiscal  cotele de impozitare pe veniturile microintreprinderilor ar putea fi următoarele:

1% pentru microintreprinderile care au peste doi salariați, inclusiv;

3% pentru microintreprinderile care au un salariat;

3% + 1.530 lei pentru fiecare trimestru pentru care se datorează impozit, pentru microintreprinderile care nu au salariați. Această sumă urmează să se actualizeze în funcție de evoluția salariului de bază minim brut pe țara garantat în plata, prin ordin al ministrului finanțelor publice;

3% pentru microintreprinderile care nu se încadrează la primele două puncte și care se afla într-una din următoarele situații înscrise în registrul comerțului sau în registrul ținut de instanțele judecătorești competente, după caz:

dizolvare urmată de lichidare, potrivit legii;

inactivitate temporară, potrivit legii;

declarare pe proprie raspundere a nedesfasurarii de activitati la sediul social/sediile secundare, potrivit legii.

2.1.2 Impozitul pe avere

Averea persoanelor juridice este reprezentată de activul societății care cuprinde totalitatea bunurilor și creanțelor aparținând subiectului economic.

Impozitul este considerat pe capital sau pe activul întreprinderii, respectiv pe proprietate. În calitate de contribuabili apar persoanele juridice. Baza de impunere o constituie valoarea capitalului în posesie mai puțin datoriile ce îl grevează, adică activul net.

Astfel, cel mai des întâlnite impozite sunt cele legate de averea propriu zisă: impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, impozitul pe mijloace de transport și impozitul pe mijloace de reclamă și publicitate (Tulan, 2007).

Impozitul pe clădiri este un impozit anual, de tip proporțional, așezat asupra clădirilor de orice fel situate în municipii, orașe, comune si sate indiferent de modul cum sunt folosite și de destinația dată acestora.

În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii iar cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv asupra valorii de inventar a clădirii care este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.

Există situații în care valoarea clădirii poate să difere și astfel valoarea impozabilă capătă alte conotații: în cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are obligația să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declarații fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective, în cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15% , În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, în cazul unei clădiri care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga durată a acestuia se aplică următoarele reguli: impozitul pe clădiri se datorează de locatar, valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este valoarea din contract a clădirii, în cazul în care contractul de leasing încetează altfel decât prin ajungerea la scadență, impozitul pe clădiri este datorat de locator.

Impozitul pe teren se stabilește anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, diferențiat pe categorii de localități sau categoria de folosință a terenului după cum a fost încadrat de Consiliul local. Impozitul pe teren se stabilește luând în calcul numărul de metri pătrați de teren, rangul localității în care este amplasat terenul și zona și/sau categoria de folosință a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local.

Impozitul pe teren se stabilește în mod diferențiat, în intravilanul și extravilanul localităților, după cum urmează:

în intravilan: pe ranguri de localități, identificate prin cifrele romane: 0, I, II, III, IV și V; pe zone, identificate prin literele: A, B, C și D; pe categorii de folosință, prin aplicarea nivelurilor și a coeficienților de corecție

în extravilan, în funcție de categoria de folosință, de zone, identificate prin literele: A, B, C și D, prin aplicarea nivelurilor prevăzute la art. 258 alin. (6) din Codul fiscal, înmulțite cu coeficienții de corecție corespunzători prevăzuți la art. 251 alin. (5).

Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România datorează o taxă anuală pentru mijlocul de transport, cu excepția cazurilor în care se prevede altfel.

Taxa asupra mijloacelor de transport, se plătește la bugetul local al unității administrativ-teritoriale unde persoana își are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz. Pentru un mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga durată a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport se datorează de locatar iar atunci când contractul de leasing încetează altfel decât prin ajungerea la scadență, impozitul pe mijlocul de transport este datorat de locator.

2.2. Obligațiile fiscale privind impozitele indirecte

O sursă importantă de venituri la bugetul statului este constituită de impozitele indirecte. Fiscalitatea indirectă înglobează totalitatea prelevărilor fiscale stabilite nenormativ în sarcina persoanelor fizice sau juridice în funcție de cheltuielile pe care acestea le efectuează, percepându-se indirect printr-o terță persoană, de regulă comerciantul sau producătorul bunurilor consumate (Mara, 2011 : 157). Impozitele indirecte sunt formate din taxele de consumație (TVA și Accize), taxele vamale și monopolurile fiscale.

2.2.1 Taxa pe valoare adaugată

Taxa pe valoare adaugata este cel mai reprezentativ si cel mai raspandit impozit indirect, atat in Romania, cat si in lume. Taxa pe valoare adaugata ca si impozit indirect a aparut in anul 1954, fiind aplicat pentru prima data in Franta si a inlocuit alte tipuri de impozite indirecte prezente in peisajul sistemelor fiscale din lume, precum impozitul cumulativ sau impozitul unic pe cifra de afaceri. Diferenta, precum si avantajul major al taxei pe valoare adaugata este faptul ca este impozitata doar valoarea adaugata.

Mara (2011) apreciază că „taxa pe valoare adăugată, că impozit unic încasat, fracționar, reprezintă o sinteză unică asupra impozitului unic asupra producției și impozitului multifazic asupra tranzacțiilor, față de care prezintă câteva avantaje semnificative” (Mara, 2011:163). Printre avantajele taxei pe valoare adăugată trebuie amintit faptul că oferă posibilități puține de evaziune fiscală, prezintă un înalt grad de transparentă deoarece cuantumul sau este cunoscut direct în prețul mărfii în orice fază a ciclului economic și se încasează relativ ușor, deci asigurau un flux bun de venituri la bugetul de stat.

În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operațiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu o plată;

locul de livrare al bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;

livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte dintr-o activitate economică.

Principalele operațiuni cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată conform Codului fiscal actualizat sunt:

livrarea de bunuri;

prestarea de servicii;

schimbul de bunuri și servicii;

achiziții intracomunitare de bunuri;

importul de bunuri.

Prin livrarea de bunuri se înțelege „transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și proprietar” (Codul fiscal, cap.3. art128, al.1). Se asimilează livrării de bunuri următoarele operațiuni:

predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, ca urmare a unui contract care prevede că plata se efectuează în rate sau a oricărui alt tip de contract care prevede că proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plății ultimei sume scadente;

transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării silite;

trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile în schimbul unei despăgubiri;

preluarea de către o persoană impozabilă a bunurilor mobile achiziționate sau produse de către aceasta pentru a fi utilizate în scopuri care nu au legătură cu activitatea economică desfășurată, dacă taxa aferentă bunurilor respective sau părților lor componente a fost dedusă total sau parțial;

preluarea de către o persoană impozabilă de bunuri mobile corporale achiziționate sau produse de către aceasta;

bunurile constatate lipsă din gestiune, cu anumite excepții.

Până în 2010, pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată în România, se aplica o cotă de 19% pentru operațiunile impozabile care nu erau scutite de taxă sau nu erau supuse cotelor reduse, dar în cota a crescut de la 1 Iulie 2010 la 24%. Multe țări din Europa, aflate sub presiunea crizei financiare și economice, au recurs în 2010 la majorarea taxei pe valoarea adăugată, însă ajustările au fost făcute în mai multe etape sau creșterea a fost mult mai mică. Singura țară care a mărit TVA-ul tot cu 5 procente, așa cum a făcut România, este Ungaria. Guvernul maghiar a mărit în 2009 TVA-ul de la 20 la 25%. De altfel, taxa de 25% este și cea mai mare de pe continent. La polul opus se află Luxemburgul, unde TVA-ul este de doar 15%, cea mai mică taxă din Europa.

Tabel 3 : TVA în Uniunea Europeană

(Sursa: Comisia Europeană)

Avem așadar, conform Codului fiscal, următoarele cote de impozitare:

Cota standard este de 24% și se aplică bazei de impozitare pentru operațiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse.

Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii și/sau livrări de bunuri:

serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură și arheologice, grădini zoologice și botanice, târguri, expoziții și evenimente culturale, cinematografe;

livrarea de manuale școlare, cărți, ziare și reviste, cu excepția celor destinate exclusiv sau în principal publicității;

livrarea de proteze și accesorii ale acestora, cu excepția protezelor dentare;

livrarea de produse ortopedice;

livrarea de medicamente de uz uman și veterinar;

cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcție similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping.

Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuințelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. 

2.2.2 Accizele

“Accizele sunt taxe de consumație speciale, fiind aplicate doar asupra unor categorii de produse spre deosebire de taxele de consumație generale precum TVA-ul sau impozitele pe vânzări, aplicate asupra tuturor produselor” (Mara, 2011:170).

Taxele speciale de consumație sau accizele sunt așezate asupra unor produse care se consumă în cantități mari și care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru că în acest fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat.

Accizele se pot aplica în sume fixe sau cote procentuale prestabilite de lege, care se adaugă la prețul de livrare sau de vânzare ale anumitor bunuri. Având în vedere faptul că ele preced taxa pe valoare adăugată, accizele se includ în baza de impozitare a TVA-ului. În mod normal, produsele provenite din import trebuie impuse cu aceleași taxe ca și produsele indigene, iar cele destinate exportului, de regulă nu sunt impozitate. Nivelul cotelor utilizate pentru calcularea accizelor diferă de la o țară la alta și de la un produs la altul. De exemplu, pentru produsele din tutun nivelul acestor cote depășește frecvent 50 sau chiar 60 de procente.

Ca o categorie a impozitelor de consumație, impozitele speciale de consumație au un rol și forme diferite de la o țară la alta, în contrast cu impozitele generale de consumație – cum este TVA-ul care au multiple trăsături și reglementări comune în statele în care se aplică. În general, taxele speciale de consumație se aplică în asociere cu cele generale de consumație. O reglementare mai complexă și o frecvență mai mare o dețin impozitele generale de consumație, cum este cazul taxei pe valoare adaugată.

Distinct de TVA în toate statele există taxe speciale de consumație care "lovesc" numai anumite produse. Accizele sunt acele taxe speciale de consumație care se așează, de regulă, pe vânzarea unor grupe aparte de produse. În prezent, aceste grupe speciale de produse care fac obiectul accizelor sunt reprezentate, în principal, de bunurile care dăunează sănătății și de produsele considerate de lux. Prin urmare, accizele au un randament fiscal ridicat și se instituieasupra unor produse de larg consum.

2.3. Contribuțiile sociale ale agenților economici

În România, toți angajatorii și angajații, precum și alte categorii de persoane, sunt cuprinși în categoria contribuabililor la sistemul de asigurări sociale de stat.

Sistemul de asigurări sociale acoperă pensiile, alocațiile pentru copii, situațiile de incapacitate temporară de muncă, riscurile de accidente de muncă și boli profesionale și alte servicii de asistență socială, indemnizațiile de șomaj și stimulentele acordate angajatorilor pentru crearea de locuri de muncă.

Persoanele care realizează venituri din salarii sunt contribuabili ai sistemelor de asigurări sociale din România, exceptând situațiile prevăzute în regulamentele europene de coordonare a sistemelor de securitate socială sau în convențiile în domeniul securității sociale pe care România le-a încheiat cu state din afara Spațiului Economic European.

Contribuțiile sociale datorate de angajatori și angajați se aplică asupra unor baze de calcul, care pot fi plafonate conform prevederilor Codului fiscal. Cotele de contribuții pot fi modificate prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat sau prin legea bugetului de stat. Pentru anul 2015, contribuțiile sociale au fost stabilite după cum urmează:

La sistemul de pensii, angajații contribuie cu 10,5 % din venitul lor net, iar angajatorii contribuie cu un procent cuprins între 15,8 și 25,8 % în funcție de gradul de pericol asociat muncii (condiții normale 15,8 %, condiții deosebite 20,8% și pentru condiții speciale 25,8%). Trebuie menționat că o cotă însemnată (5%) din aceste contribuții sunt redirecționate către fondurile de pensii administrare privat pentru acei angajați care au optat sau au fost incluși automat în sistemul de pensii administrate privat.

La sistemul de asigurări pentru șomaj, atât angajatul cât și angajatorul contribuie cu o cotă de 0,5 % aplicată la venitul brut.

La sistemul de sănătate, angajatorul contribuie cu 5,2%, iar angajatul cu 5,5 %.

Se observă așadar că deși contribuția angajatorilor și a angajaților la sistemul de șomaj este egală, iar la sănătate angajații contribuie puțin mai mult decât angajatorii, la sistemul de pensii contribuția angajatorilor este semnificativ mai mare, iar în ansamblu angajatorii contribuie mai mult decât angajații la sistemul de pensii.

Din punctul de vedere al persoanelor juridice contribuțiile sociale sunt o cheltuială semnificativă asociata costului muncii. Deoarece în practică, angajații tind să-și negocieze salariul net, iar angajatorii resimt ca și o cheltuială salariul brut + contribuțiile angajatorului, mai multe calcule publicate in presa economică au apreciat că pentru a plăti un angajat cu 1 leu net, un angajator cheltuie în total 1,83 lei. Astfel, pentru a asigura angajatului un venit de 1000 lei net, salariul brut al acestuia ar fi de 1430 lei, însă contribuțiile sociale datorită de angajator aplicate sumei de 1430 duc costul total cu acel angajat la suma de 1831 lei.

Capitolul 3 Studiu de caz privind obligațiile fiscale ale S.C. VRANCART S.A. pentru perioada 2011-2014

3.1 Prezentarea generală a societății

VRANCART S.A. Adjud este unul dintre cei mai importanți producători de carton ondulat, hârtie pentru carton ondulat și hârtii igienico-sanitare din România, cu o vechime de peste 37 de ani în acest domeniu de activitate. 

Sediul societății este în mun. Adjud, Adresa: Str. Ecaterina Teodoroiu nr. 17, mun. Adjud, jud. Vrancea, cod poștal: 625100.

Societatea este organizată ca și Societate Comercială pe Acțiuni. Societatea este listata la Bursa de Valori, categoria “Standard”. Conform acestei instituții, la data de 30.06.2014 – ultima dată pentru care exista raportări ale acționariatului, acționarii societății sunt:

SIF BANAT CRISANA, 645.346.712 acțiuni din totalul de 863.717.920 (74.7 %)

Alți acționari : 218.371.208 acțiuni din 863.717.920 (25.28 %)

Valoarea nominală a unei acțiuni este de 0.1 lei, iar capitalul social este de 86.317.792 lei. În ultima ședință de tranzacționare a anului 2014 (30.12.2014), prețul unei acțiuni a fost de 0.0890, nivel la care capitalizarea bursieră a societății este de 76.870.894.88 lei.

Conducerea societății este următoarea:

ec. Ciucioi Ionel Marian – Președinte al Consiliului de Administrație și Director General

ec. Bilteanu Dragoș George – Membru

ec. Cuzman Ioan – Membru

ec. Grigore Aurelia Gabriela – Membru

ec. Najib El Lakis – Membru

„VRANCART” este administrată de un consiliu de administrație (CA) format din 5 membri, aleși de Adunarea Generală a Acționarilor pentru o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de a fi realeși.

Consiliul de Administrație are competențe decizionale privind administrarea societății în

intervalul cuprins între adunările generale, cu excepția deciziilor pe care legea sau Actul Constitutiv al societății le prevăd exclusiv pentru Adunarea Generală a Acționarilor.

Consiliul de Administrație alege dintre membrii săi un președinte. Președintele îndeplinește și funcția de Director General și conducător efectiv al societății. În actualul mandat al Consiliului de Administrație, ales de Adunarea Generală a Acționarilor din 29.03.2012, structura Consiliului de Administrație asigură un echilibru între membrii executivi și ne-executivi, raportul fiind 1/5.

Alegerea membrilor Consiliului de Administrație prin votul acționarilor în Adunarea Generală a Acționarilor din 29.03.2012, a avut la bază o procedură transparentă, prin aducerea la cunoștința publică a conținutului dosarului de candidatură și a criteriilor pentru îndeplinirea calității de administrator la o societate comercială. Mandatul membrilor Consiliului de Administrație este de

4 ani, conform prevederilor statutare.

Conform prevederilor Legii 31/1990, anual, Adunarea Generală a Acționarilor aprobă politica de remunerare pentru administratori și membrii conducerii executive.

Conform prevederilor statutare, Consiliul de Administrație se întrunește cel puțin o dată la 3 luni pentru monitorizarea desfășurării activității societății. „VRANCART” respectă regulile referitoare la comportamentul și obligațiile de raportare a tranzacțiilor cu acțiunile emise de societate efectuate în cont propriu de către administratori și alte persoane fizice implicate, aceste reguli fiind respectate de către cei în cauză, în conformitate cu regulamentele C.N.V.M., regulile specifice propriu-zise se regăsesc în Regulamentul de Guvernanță Corporativă al „VRANCART” care a intrat în vigoare în cursul anului 2011.

3.1.1 Analiza activității economice

Obiectul principal de activitate al „VRANCART” (cod CAEN 1721) este producerea și comercializarea următoarelor produse:

• carton ondulat tip II, III, V cu ondule B, C, B+C, E+C, carton ondulat cu microondule;

• ambalaje din carton ondulat (cutii) de diferite dimensiuni, ștanțate și imprimate;

• hârtii pentru fabricarea cartonului ondulat în diverse sortimente;

• hârtii igienico-sanitare în diverse sortimente;

• fâșii de hârtie pentru confecționarea de tuburi;

• tuburi din hârtie.

Pe lângă activitățile productive concretizate în produsele enumerate mai sus în „VRANCART” se desfășoară și activități de susținere a activităților de bază: producție utilități (apă industrială, apa tratată pentru cazane termice, abur tehnologic, epurare ape uzate), întreținere mecanică, electrică și a automatizărilor, mentenanță predictivă a utilajelor tehnologice, control de calitate, transporturi (în interiorul firmei și către clienți) și altele.

În perioada 2010 – 2011 a fost implementat un proiect de investiții care a vizat modernizarea mașinii de fabricat hârtii pentru cartonul ondulat, proiect în valoare de aproximativ 12 mil Euro. Din această sumă, circa 4 mil. Euro au fost finanțați din fonduri nerambursabile. Efectele generale ale investiției s-au concretizat în creșterea capacității de producție cu peste 25% și îmbunătățirea semnificativă a calității hârtiilor obținute. (Sursă: Raportul Anual 2013)

3.1.2 Piața și concurenții

Conform raportului anul 2014, în acest sunt făcute referiri explicite la cota de piață deținută de societate pe segmentele de activitate cele mai importante:

Hârtie de toaletă – 16,82 %

Hârtie fluting – 27,89 %

Carton ondulat – 15,76 %

Pe piețele menționate mai sus sunt prezenți mai mulți fabricanți cu produse similare cu cele realizate la „VRANCART”. Pe piața hârtiei pentru carton ondulat din România au activat în anul 2012 trei competitori. Capacitățile de producție ale instalațiilor de fabricare a hârtiei și principalele caracteristici ce le definesc sunt, pe producători:

Tabel nr.4 Capacitățile de producție ale Vrancart și ale concurenților

Sursă: Raportul Administratorilor Vrancart, 2014

Toate cele trei fabrici folosesc ca materie primă pentru producerea hârtiei deșeuri de carton ondulat (maculatură), iar produsele obținute sunt similare din punct de vedere al caracteristicilor și a calității, doar denumirea acestora variind de la un producător la altul.

Toți cei trei producători autohtoni de hârtie dețin și fabrici de carton ondulat și ambalaje din carton ondulat, astfel încât cea mai mare parte din producția de hârtie realizată de fiecare este destinată consumului propriu.

Pe piața cartonului ondulat și a ambalajelor din carton ondulat au fost prezenți în anul

2014 competitori ale căror fabrici au următoarea poziționare geografică:

Figura nr.2 Concurenții de pe piața cartonului ondulat

Sursă: Raportul Administratorilor Vrancart, 2014

Capacitatea de producție însumată a celor 11 fabrici de carton ondulat care au raportat la

ARFCO (Asociația Română a Fabricanților de Carton Ondulat) este de 698.000 tone anual. Consumul anului 2014 s-a ridicat la 248.078 tone, adică 36% din totalul capacităților de producție.

În anul 2014, consumul de ambalaje din carton ondulat a înregistrat o creștere de numai 0,7% față de anul anterior ceea ce denotă că piața este în stagnare. Aceste date reflectă excedentul ofertei în raport cu cererea, pe această piață, ceea ce duce la avantaje majore pentru cumpărător (prețuri mici, termene de plată foarte lungi – de până la 120 de zile de la data livrării, transportul asigurat franco-beneficiar pe cheltuiala furnizorului) în dezavantajul producătorului (rentabilitate scăzută, termen mare de recuperare a banilor din piață, costuri suplimentare cu logistica necesară pentru asigurarea transportului mărfii la sediul clientului etc.). (Sursă: Raportul administratorilor)

3.2. Analiza impozitelor directe

Potrivit reglementarilor contabile în vigoare(O.M.F.P nr 3055/2009), Contul de Profit și Pierdere, evidențiază rezultatele financiare brute( profit și pierdere) prin însumarea a două tipuri de rezultate:

rezultate din exploatare;

rezultate din operațiuni financiare;

Rezultatul financiar din exploatare se formează ca diferență între venituri din exploatare, pe de-o parte și cheltuieli pentru exploatare, pe de altă parte.În noțiunea de venit se include nu numai producția vândută, ci și veniturile din producția stocată, precum și subvențiile de exploatare. În noțiunea de cheltuieli se cuprind toate cheltuielile materiale,cheltuielile cu serviciile prestate de către terți, amortizările și provizioanele constituite, precum și toate cheltuielile de personal sau legate de protecția socială a personalului, deci, tot ceea ce s-a cheltuit într-un an de zile.Rezultă din cele de mai sus că, rezultatul financiar din exploatare cuprinde nu numai profitul real sau pierderea reală a exercițiului ci și profitul sau eventual pierderea, aferente stocurilor rămase nefinisate sau nevăndute la sfărșitul anului.Dacă diferența dintre stocurile inițiale și finale este mare, în favoarea ultimelor,profitul real utilizabil va fi mai mic decât cel virtual.

Rezultatele din operațiuni financiare se referă la diferența dintre veniturile financiare și chletuielile financiare. Veniturile financiare se refera la dividendele aferente titlurilor de participare,dobânzile la creanțele imobilizate,diferențele de curs valutar ca urmare a lichidării împrumuturilor și datoriilor în valută, dobânzilor cuvenite pentru disponibilitățile din conturile bancare etc. În cheltuielile financiare intra:pierderile din creanțe legate de participații,diferențele nefavorabile de curs valutar în urma lichidării creanțelor în valută precum și aferente disponibilităților în valută, dobânzile datorate pentru împrumuturile contractate și datoriile asimilate, etc.

Tabel nr.5 Impozitul pe profit la S.C. VRANCART S.A.

Sursa Contul de profit și pierdere

Rezultatul brut se determina ca și diferența între veniturile totale și cheltuielile totale. În perioada 2011-2014, activitatea economică și comercială a SC Vrancart S.A. a fost în creștere, deoarece veniturile totale au crescut semnificativ de la 168.822.856 lei în anul 2011 până la 200.011.361 lei în anul 2014. Creșterea veniturilor a dus și la creșterea cheltuielilor, iar acest fapt este explicabil prin obiectivul de activitate al entității, unul orientatat preoponderent spre producție.

Cu toate acestea, creșterea nivelului activității economice a condus la creșterea profitului brut, iar evoluția acestuia este redatată în graficul nr.3.

Grafic nr.3 Evoluția profitului brut la S.C. VRANCART S.A.

Sursa: Prelucrări proprii

Profitul brut a crescut de la 2.351.253 lei în anul 2011, până la 6.194.140 în anul 2012, creșterea fiind de 163%. Ritmul puternic de creștere al profitului brut s-a observat și în anul 2012, când acesta a crescut până la 12.808.494 lei, adică o creștere de 107%. Și în anul 2014, profitul SC VRANCART S.A. a crescut, cu 64% până la valoarea de 20.996.557 lei.

Grafic nr.4 Evoluția impozitului pe profit la S.C. VRANCART S.A.

Sursa: Prelucrări proprii

Impozitul pe profit a urmat tendința crescătoare a profitului brut. Astfel, în anul 2011 impozitul pe profit plătit de entitate a fost de 354.374 lei, acesta crescând cu 281% până la 1.351.946. În anul 2013, impozitul pe profit plătit creste până la 1.839.300 (creștere relativă de 36%), iar în anul 2014 după încă o creștere de 8,88%, impozitul pe profit depășește ușor pragul de 2 milioane de lei.

Societatea plătește și alte impozite directe, cum ar fi impozitul pe clădiri sau impozitele pe mijloacele de transport deținute, dar aceste cheltuieli nu sunt detaliate în mod explicit în situațiile financiare.

3.3. Analiza impozitelor indirecte

Taxa pe valoare adăugată este principalul impozit indirect care afectează activitățile entității analizate.

Contabilitatea sintetică a taxei pe valoare adăugată se realizează cu ajutorul contului 442 “Taxa pe valoare adăugată”, care se detaliază pe următoarele conturi de gradul II:

4423 „TVA de plată”

4424 „TVA de recuperate”

4426 „TVA deductibilă”

4427 „TVA colectată”

4428 „TVA neexigibilă”

La sfârșitul lunii se calculează TVA deductibilă din jurnalul pentru cumpărări și TVA colectată din jurnalul pentru vânzări. Din compararea celor două totaluri, pot rezulta două situații :

dacă TVA colectată este mai mare decât TVA deductibilă, înseamnă că entitatea economică a încasat mai mult TVA de la clienți decât a plătit furnizorilor, diferența respectivă urmând să fie virată bugetului: TVA colectată – TVAdeductibilă=TVA de plată

dacă TVA deductibilă este mai mare decât TVA colectată, înseamnă că entitatea economică a plătit furnizorilor mai mult TVA decât a încasat de la clienți, rezultând un excedent denumit « suma negativă a TVA ». Aceasta urmează să fie compensată cu TVA de plată din perioada următoare, să fie compensată cu alte impozite și taxe datorate sau să fie rambursată de către organele fiscale, dacă suma respectivă este mai mare decât 5000 lei: TVA deductibilă – TVA colectată = TVA de recuperat.

Declararea taxei pe valoarea adaugată se face cu ajutorul unor formulare și declarații fiscale în funcție de specificul activității economice. Ele sunt următoarele:

Decontul de TVA (300)

Decontul de TVA se depune de către toate persoanele înregistrate în scopuri de TVA în România, lunar, trimestrial, uneori chiar semestrial sau anual. Acesta cuprinde toate operațiunile desfășurate de persoana impozabilă în perioada fiscală precedentă. Mai concret, decontul de TVA va include toate livrările de bunuri (fie că este vorba despre livrări locale, intracomunitare sau exporturi de bunuri), prestările de servicii (de asemenea, locale, intracomunitare și extracomunitare), precum și achizițiile de bunuri și de servicii. Mai mult, se declară în cadrul decontului de TVA atât operațiunile taxabile, cât și cele scutite de TVA și chiar cele neimpozabile. Data limita pentru depunerea decontului de TVA este ziua de 25 a lunii următoare perioadei la care se referă. Important de precizat este faptul că depunerea acestui formular este obligatorie chiar dacă nu s-a efectuat nici o tranzacție în perioada fiscală la care se referă. Dacă decontul de TVA este depus cu întârziere, fapta se sancționează cu amenda conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

Declaratia 390

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, toate persoanele juridice înregistrate în scopuri de TVA în România au avut obligația de a raporta, trimestrial, toate livrările sau achizițiile intracomunitare de bunuri realizate, pe teritoriul României. Aceasta obligație de raportare cu totul nouă la începutul anului 2007 s-a concretizat în declarația 390. Această declarație se depune lunar.

Ea cuprinde toate operațiunile intracomunitare desfășurate de persoana impozabilă în perioada fiscală (respectiv luna) precedenta:

livrări intracomunitare de bunuri;

livrări ulterioare de bunuri efectuate în cadrul operațiunilor triunghiulare;

achiziții intracomunitare de bunuri, achiziții care urmează transferurilor scutite, achiziții efectuate de beneficiarul livrării ulterioare în cadrul unei operațiuni triunghiulare;

prestări intracomunitare de servicii;

achiziții intracomunitare de servicii.

Grafic nr.5 Evoluția taxei pe valoare adaugate la S.C. VRANCART S.A.

Sursa: Prelucrări proprii

Taxa pe valoare adăugată plătită de către Vrancart este redată în graficul de mai sus. Aceasta scade într-o măsură foarte mică în anul 2012 față de anul 2011, iar în anul 2013 atinge un nivel minim de 123748 lei. În anul 2014, asistăm la o valoare record de 437982 lei, valoarea fiind mai mare decât suma valorilor din anii 2012 și 2013.

În mod normal, ar fi fost de așteptat că odată cu creșterea volumului de activitate demonstrat prin evoluția veniturilor totale, TVA-ul de plată să se înscrie pe un ritm ascendent, însă investițiile realizate de către societate în perioada 2011-2012 au însemnat TVA deductibil, ceea ce a condus la scăderea semnificativă a TVA de plată în acea perioadă.

3.4 Analiza contribuțiilor sociale

Potrivit legislației în vigoare, la formarea fondurilor sistemului public de pensie și alte drepturi de asigurări sociale, contribuie atât salariații cât și unitățile, cu anumite cote procentuale, ce sunt diferențiate în funcție de condițiile de muncă. Fondurile constituite pe baza acestor contribuții sunt administrate de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale (C.N.P.A.S.) ce are în subordine Casele teritoriale de pensii.

Contribuțiile sociale datorate de angajatori și angajați se aplică asupra unor baze de calcul, care pot fi plafonate conform prevederilor Codului fiscal. Cotele de contribuții pot fi modificate prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat sau prin legea bugetului de stat. Pentru anul 2015, contribuțiile sociale au fost stabilite după cum urmează:

La sistemul de pensii, angajații contribuie cu 10,5 % din venitul lor net, iar angajatorii contribuie cu un procent cuprins între 15,8 și 25,8 % în funcție de gradul de pericol asociat muncii (condiții normale 15,8 %, condiții deosebite 20,8% și pentru condiții speciale 25,8%). Trebuie menționat că o cotă însemnată (5%) din aceste contribuții sunt redirecționate către fondurile de pensii administrare privat pentru acei angajați care au optat sau au fost incluși automat în sistemul de pensii administrate privat.

La sistemul de asigurări pentru șomaj, atât angajatul cât și angajatorul contribuie cu o cotă de 0,5 % aplicată la venitul brut.

La sistemul de sănătate, angajatorul contribuie cu 5,2%, iar angajatul cu 5,5 %.

Grafic nr.6 Evoluția contribuțiilor sociale plătite de S.C. VRANCART S.A.

Sursa: Prelucrări proprii

Contribuțiile sociale plătite de către societate sunt într-un volum mult mai mare decât impozitul pe profit sau taxa pe valoare adăugată. Urmărind structură generală de cheltuieli a SC Vrancart S.A., cheltuielile salariale dețin o pondere foarte mare în totalul cheltuielilor (între 15 și 16%). Având în vedere natura activităților, materia primă și personalul angajat sunt două dintre componentele esențiale ale activității de producție.

Deoarece vorbim despre un volum de activitate foarte mare cu un număr mare de angajați, și contribuțiile sociale sunt pe măsură activității. Acestea evoluează între 5.458.744 lei în anul 2011 și 6.092.070 în anul 2014, cu o valoare minimă de 5.096.054 lei în anul 2012.

Spre deosebire de alte impozite plătite de către societate care prezintă fluctuații semnificative, contribuțiile sociale sunt mult mai constante și mai predictibile, deoarece depind în primul rând de numărul de angajați, care în condiții normale nu suferă modificări semnificative pe termen scurt său mediu.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Bistriceanu D., Lexicon de finanțe, bănci și asigurări, Editura Economică, București, 2001

Brezeanu P, Macrofinanțe, Ed. Meteor Press, București, 2007.

Bucur R, Fiscalitate, Finanțe publice, Editura ASE, București, 2011

Cătineanu F., Finanțe publice – Îndrumator teoretic și practic, ed. Marineasa,Timișoara. 2000

Duma F. , Păun D.Finanțe publice – Abordări teoretice și practice, Editura Fundației pentru Studii europene, 2010

Gliga C, Evziune fiscală – Reglementare, Doctrină, Jurisprudență, Ed. C.H.Beck, București, 2007

Inceu A, Finanțe și bugete publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2008

Inceu A., Pârghiile fiscale și forța lor de orientare, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005

Morar D., Sistemul fiscal românesc, tradiție și capacitate de adaptare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Muțașcu M, Elemente de teorie fiscală, Editura Mirton, Timișoara,2006.

Talpoș I, Enache C, Fiscalitate aplicată, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001

Tulai C. , Finanțe publice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007

Vintilă N, Fiscalitatea aplicata si elemente de management fiscal, Ed. C.H. Beck, 2013.