Studiu de Caz Privind Nivelul Si Structura Cheltuielilor Publice din Romania

CUPRINS

CAPITOLUL II

TIPOLOGIA CHELTUIELILOR PUBLICE

INTRODUCERE

Statul asigură acoperirea necesităților publice generale în procesul îndeplinirii rolului și funcțiilor sale. Pentru a acoperi aceste necesitati statul are nevoie de însemnate resurse financiare care se mobilizează cu ajutorul relațiilor financiare. Utilizarea resurselor financiare mobilizate astfel are loc cu ajutorul cheltuielilor publice.

Cheltuiala publică într-o viziune tradiționala a finanțelor publice prezinta o situație paradoxală: în primul rand, i se acordă o importanță hotarâtoare plecând de la ideea că ceea ce are întâietate sunt cheltuielile și apoi se procură resurse necesare pentru acoperirea lor. În al doilea rând însa, în viziunea tradițională a finanțelor publice nu se reîntâlnesc preocupări privind natura cheltuielii publice și influența acesteia în viața social-economică. În viziunea modernă asupra finanțelor publice, cheltuiala publică este cercetată și apreciată în principal din punct de vedere al naturii sale; ceea ce contează nu este doar mărimea ei, cât sunt efectele pe care le aduce în viața social-economică. Cea de-a doua fază a funcției de repartiție se concretizează în cheltuielile publice ale finanțelor publice, respectiv aceea a repartizării resurselor financiare publice pe diverse destinații.

Finanțele moderne separă noțiunea de cheltuială publică de noțiunea de cheltuială privată. Diferența dintre cheltuiala publică și cheltuiala privată este determinată de calitatea autorului. Așa dar, cheltuielile publice sunt toate cheltuielile pe care le produce statul în calitate de stat-autoritate. Cheltuielile private ale statului sunt reprezentate de totalitatea cheltuielilor efectuate în baza unui contract. Cheltuielile publice se materializează în plati realizate de stat din resurse antrenate pe diverse căi, pentru prestări de servicii sau achiziții de bunuri necesare pentru realizarea diferitelor obiective ale politicii statului: acțiuni social-culturale, servicii publice generale, întreținerea armatei și a întregii activități desfașurate în domeniul militar, acțiuni economice etc.

În lucrarea de față vom trata evoluția pe care au avut-o cheltuielile publice în România, în perioada 2008-2013 ținând cont de instabilitatea economică cu care se confruntă economia naționala, dar și de respectarea masurilor impuse de Fondul Monetar Internațional în vederea rambursării împrumutului acordat de acesta.

Lucrarea este structurată în trei capitole incluzând și alte elemente structurale, respectiv introducerea, concluziile și propunerile, bibliografia.

În primul capitol -„Considerații teoretice privind cheltuielile publice”- sunt analizate cheltuielile publice din punct de vedere teoretic, fiind evidențiați factorii care influențează cheltuielile publice și eficiența cheltuielilor publice.

În capitolul al doilea -„Tipologia cheltuielilor publice”- este prezentată clasificarea cheltuielilor publice în România fiind evidențiate cheltuielile publice pentru servicii publice generale ,pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, pentru cheltuieli social culturale, pentru servicii și dezvoltare publică, locuințe, mediu și dezvoltare publică, pentru acțiuni economice.

În capitolul al treilea -„Studiu de caz privind nivelul și structura cheltuielilor publice din România”- este prezentată analiza și cercetarea privind evoluția cheltuielilor publice în perioada 2008-2013: structura cheltuielilor publice, ponderea în produsul intern brut a cheltuielilor publice, nivelul absolut al acestora.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND

CHELTUIELILE PUBLICE

1.1 Aspecte generale privind cheltuielile publice

Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcției de repartiție a finanțelor publice, respectiv aceea a repartitiei resurselor bănești spre diferite obiective economice sau sociale ce sunt reglementate de către programe guvernamentale. Utilizarea propriu-zisă a resurselor financiare publice, pentru efectuarea obiectivelor incluse în programele guvernamentale privind activitatea economică, socială și de altă natură, se reflectă prin intermediul cheltuielilor publice.

„Cheltuielile publice exprimă relații economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, și persoane fizice și juridice, pe de altă parte, cu ocazia utilizării și repartizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia”.

Reluând ideea lui Iulian Văcărel se poate afirma că indicatorul cheltuieli publice prezintă o importanță deosebită care decurge din faptul că statul, în postura sa de furnizor al bunurilor și serviciilor de interes public, are nevoie de importante fonduri bănești pentru a pune în funcțiune mecanismul de obținere al acestor bunuri și servicii. Fondurile necesare le concretizează prin intermediul relațiilor financiare în cadrul cărora integrăm și prelevările cu caracter fiscal, cre reprezintă principala modalitate de atragere a necesarului de resurse financiare. Astfel „ pentru realizarea practică a deciziilor publice, statul, colectivitățile locale și alte entități publice ocazionează costuri financiare, cunoscute ca și cheltuieli publice, care reflectă opțiunile politice ale statului(Guvernului), reprezentând costurile realizării acestor politici”.

Conceptul de cheltuială publică reflecta procesele economice de repartiție a produsului intern brut, concretizate prin acodarea și folosirea resurselor bănești, pentru crearea de acțiuni considerate de interes public, la nivelul colectivităților locale sau la nivel național .

Conținutul economic al cheltuielilor publice se concretizează în efectele produse de acestea pe destinațiile spre care sunt dirijate. De aceea unele cheltuieli evidențiază un consum definitiv pe produsul intern brut reflectând, concomitent, dimensiunea plăților realizate de către instituțiile publice sub formă de cheltuieli curente, în timp ce alte cheltuieli reprezintă, de fapt, o devansare de produs intern brut, acțiune care aduce în prim plan implicarea statului în asigurarea finanțării investițiilor în cadrul producției materiale și nemateriale.

Conținutul cheltuielilor publice se află în procesele și relațiile economice în formă bănească prin care se realizează distribuirea și folosirea efectivă a fondurilor financiare publice. Specificul activităților ce antrenează alocarea și utilizarea de resurse bănești, fie prin intermediul bugetului public, fie direct de către entități publice, denotă o altă semnificație a conceptului de cheltuială publică. Așa dar, sub acest aspect, notiunea de cheltuială publică are un sens mai vast, atunci când se referă la totalitatea activităților cu caracter public, cuprinzând și pe cele materiale din întreprinderile cu capital de stat, în care cheltuielile se acoperă, de obicei, din propriile venituri .

,,Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor ce se efectuează de la bugetul statului, din fondurile proprii ale agenților economici cu capital de stat, instituțiile publice, etc. pentru acțiunile social-culturale, dezvoltarea economico-socială, organele statului, apărarea națională, ordinea publică, înfăptuirea suveranității și independenței naționale, private în unitatea și interdependența lor ”.

Prin abordarea și analizarea cheltuielilor publice, se evidentiază două tendințe ce se încadrează atât în viziunea clasică, cât și în cea modernă a finanțelor.

În viziunea clasică, cheltuiala publică era definită ca o consumație de produs național și de resurse, regăsind aceste cheltuieli ca un consum definitiv de produs intern brut.

Abordare aceasta a cheltuielilor publice se bazează pe rolul acordat statului de consumator de resurse publice nationale față de produsul național, respectiv față de societate.

În accepțiunea modernă, cheltuiala publică poate fi definită din punct de vedere al transferului de valori, care se consideră a fi un proces de distribuire și direcționare a resurselor către dezvoltare socială și economică, către asigurarea de utilități sociale etc.

Concepția de cheltuială publică reflectă plățile legate de funcționarea instituțiilor, a întreprinderilor publice, referindu-se, de obicei, la satisfacerea nevoilor generale ale unui grup mare de oameni.

Cheltuielile constituie modalitățile de repartizare și folosire a fondurilor bănești, a prelevărilor din veniturile societății în vederea acoperirii necesitaților generale ale societății. Prin cheltuieli publice, statul satisface nevoile generale ale societații, constatate o prioritare în orice perioadă.

Cheltuielile publice se concretizează în plăți realizate de stat din resursele antrenate pe diverse căi, indispensabile pentru prestările de servicii și achizițiile de bunuri utile pentru îndeplinirea variatelor obiective ale politicii statului.

1.2. Eficiența cheltuielilor publice

Analiza eficienței cheltuielilor publice se realizează raportând eforturile financiare la efectele măsurabile (prezente sau estimate) ale finanțării de către stat a unor obiective de interes public. 

Ef = (1.1)

În cazul în care eforturile financiare cunosc un decalaj de ritm – și anume,chiar dacă cresc și se diversifică nevoile cetațenilor pentru bunuri publice, resursele financiare destinate să achiziționeze îmbunătățirile respective nu cresc în aceeași măsură – se produce o insuficiență permanentizată a resurselor. Estimarea eficienței cheltuielilor publice este răspunderea factorilor de decizie ai aparatului politic, fiind obținută prin folosirea indicatorilor cuprinși în bugetul anual.

Pentru a obține o eficiența a cheltuielilor publice care să ducă la bunăstarea socială trebuie să se cunoască condițiile:

dintre mai multe alternative există posibilitatea alegerii variantei celei mai ieftine în raport cu efectul final obținut asupra serviciului;

va avea loc o modernizare în realizarea serviciului, aceasta maximizând utilitatea resimțită de consumator;

costul în utilizare precum și prețul plătit pe serviciu trebuie sa fie minime;

situația economico-socială să fie previzibilă pe o perioadă îndeajuns de mare.

Analiza eficienței cheltuielilor publice trebuie să ia în considerare faptul că resursele financiare publice sunt limitate și prin urmare acestea trebuie să fie optimizate maximal. În evaluarea eficienței cheltuielilor publice există două variabile care sunt utilizate separat,dar intercondiționat:

 eficiența alocativă a resurselor (optim Pareto);

 X – eficiența resurselor.

Analiza eficienței alocative a resurselor este o temă sistematică, în lucrările de specialitate, care se întemeiază pe conceptul optimității lui Pareto, care poate fi operaționalizat în trei subprobleme:

– eficiența schimbului:  permite adaptarea structurilor de consum ale indivizilor la prețurile relative; condiția esențială este ca rata marginală a substituției între doi bunuri să fie egală pentru toți consumatorii ;

– eficiența tehnică :combinarea în mod optim a factorilor de producție, întrucât rata marginală a substituție între oricare doi factori trebuie să fie egală pentru absolut toate bunurile produse;

– eficiența omniprezentă:  presupune ca rata marginală a transformării factorilor să fie egală cu rata marginală comună a substituției. Acest ultim aspect exprimă faptul că modul de alocare a bunurilor sau factorilor nu poate face o persoană mai bogată, fără sa facă simultan pe o alta mai săracă.

Conform optimului Pareto condițiile care stau la baza alocării resurselor sunt următoarele:

-trebuie ca informarea să fie perfectă;

-toți indivizii să vrea să-și maximizeze utilitatea lor;

– să existe piața cu concurență perfectă;

-existența competiției perfecte între cumpărători și vânzători;

-toți producătorii să obțină maximizarea profitului.

În ceea ce privește cel de-al doilea factor X-eficiența resurselor, vizează diferența dintre eficacitatea maximală a utilizării intrărilor și utilizarea actuală. În teoria economică s-a argumentat ca bunastarea, ca efect al proastei alocari directe a resurselor provenite din distorsiuni, asemenea monopolului, se obtine cu un cost foarte mic comparativ cu costurile determinate de mai multe input-uri necesare pentru producerea unui anumit nivel al output-urilor. Din considerentele anterior expuse, rezulta ca realizarea eficientei alocative presupune eliminarea tuturor x-eficientelor.

Studiile moderne asupra eficienței cheltuielilor publice recomandă ca: serviciile publice să nu fie acordate întotdeauna gratuit iar, acolo unde v-a exista posibilitatea, serviciile publice furnizate de stat să fie înlocuite cu cele private; de asemenea, se urmărește introducerea de mecanisme cvasipiața (bonuri, cupoane).

 Ca metode de evaluare a eficienței cheltuielilor publice, din punct de vedere al eforturilor și efectelor directe și indirecte ale acestora, enumerăm:

analiza de tip cost-beneficiu (ACB), potrivit căreia beneficiarul reprezintă avantajul rezultat în urma furnizării unor servicii publice; iar criteriul de exprimare a eficacității deciziilor publice îl reprezintă valoarea minimă a raportului cost / beneficiu sau maximă a raportului inversat – beneficiu / cost. Această metodă are ca specific, în sectorul public, obiectivul maximizării sociale, spre deosebire de cel privat – în care se urmărește maximizarea profitului.

analiza de tip cost-eficacitate (ACE) se aplică în lipsa unei evaluări monetare a avantajelor, această evaluare efectuându-se pe baza unui indicator realizat în prealabil;

metode multicriticale (MM). În această metodă există o mulțime de criterii, imposibil de restrâns prin elaborarea unui indicator sintetic, proiectele pot fi clasificate în grade de eficacitate conform fiecărui criteriu în parte.

Factorii care infuențează creșterea cheltuielilor publice

Abordând la modul general factorii care conduc la creșterea cheltuielilor publice, pot fi grupați după cum urmează:

a) factorii demografici – care se raportează la mărirea populației precum și la modificarea structurii acesteia pe vârste și categorii profesionale.

O astfel de evoluție determină creșterea cheltuielilor publice legate de plata salariilor funcționarilor publici și a celor din sectorul social – cultural.

b) Factorii economici – sunt cei care se raportează la sporirea economiei și modernizarea acesteia. Intervenția statului în economie, tot mai pregnantă și pe căi diverse, face ca factorii economici să influențeze nivelul cheltuielilor publice foarte mult (subvenții, fond cercetare dezvoltare).

c) Factorii sociali – sunt cei care datorită creșterii veniturilor medii pe locuitor determină preocuparea statului ca prin intermediul efortului financiar, să acorde resurse în vederea armonizării veniturilor categoriilor sociale incluse în sectorul public, cuprinzând și persoanelor în vârstă care beneficiază de diverse forme de ajutor social .

d) Urbanizarea – este un factor de creștere a cheltilelilor publice care are o influență foarte mare asupra acestora atât prin crearea suprastructurii urbane cât și pentru finanțarea unor utilități publice legate de mediul în cauză .

e) Factorii militari – influențează direct nivelul cheltuielilor , situându-se la nivele foarte mari în timp de război ori pregătire pentru război și mai scăzut în perioada de pace.

f) Factorii politici – sunt cei care vizează creșterea considerabilă a complexitații, la concepția politică asupra funcțiilor statului.

g) Factorii istorici sau conjuncturali – sunt cei care influențează prin remiterea de la o perioadă la cealaltă a nevoilor ridicate de cheltuieli sau de tolerare a poverii celor săvârșite în anii trecuți. Tot istoric pot influența și fenomenul inflaționist.

CAPITOLUL II

TIPOLOGIA CHELTUIELILOR PUBLICE

Criterii de grupare a cheltuielilor publice în România

Este necesară cunoașterea criteriilor de clasificare a cheltuielilor întru-cât ajută la înțelegerea structurii și a întregului proces de finanțare a acestora. Cunoașterea conținutului cheltuielilor publice este necesară pentru a dirija resursele financiare ale statului către anumite obiective: economice, sociale, militare, politice etc.

În literatura de specialitate precum și în practica financiară a statelor contemporane se utilizeaza următoarele criterii de clasificare:

a.Clasificarea administrativă se întemeiază pe baza criteriul instituțiilor conform căruia se efectuează cheltuielile publice: ministere ( departamente, agenții guvernamentale ), instituții publice autonome și unități administrativ-teritoriale (județ, oraș), care regrupează cheltuielile cu diverse destinații .

b.Clasificarea economică grupează cheltuielile în funcție de două criterii:

După natura cheltuielilor – cheltuieli curente (de funcționare) ;

– cheltuieli de capital (de investiții) ;

După tipul de cheltuială – cheltuieli cu serviciilor publice ;

– cheltuieli de transfer (de redistribuire).

Cheltuielile de capital respectiv de investiții înglobează sumele ce se alocă din bugetul de stat pentru obținerea unor bunuri publice de folosință îndelungată, menite după cum este cazul fie sferei producției materiale fie sferei nemateriale (spitale, așezăminte de cultură, școli, administrație ) .

Cheltuielile curente asigură funcționarea și întreținerea instituiților publice și reflectă un consum definitiv de PIB, ele se reînnoiasc anual.

Cheltuielile privind serviciile administrative privesc în general remunerarea serviciilor, a prestațiilor, a veniturilor care sunt aduse la administrația statului, necesare pentru echipamente de investiții sau pentru funcționarea instituțiilor publice.

Cheltuielile de transfer au caracter economic (subvenții acordate agenților economici pentru sporirea producției, redresarea financiară, stimularea exportului, restrângerea activităților economice etc.) sau caracter social (pensii,burse, ajutoare și alte indemnizții nerambursabile).

c. Clasificarea financiară a cheltuielilor publice le grupează după modul și momentul în care se realizează cheltuielile publice cu ajutorul resursele financiare deținute de stat în:

Cheltuielile definitive cuprind pe lângă cheltuielile de investiții, și cheltuielile de funcționare, care finalizează mobilizarea resurselor. Caracterul definitiv se manifestă la majoritatea cheltuielilor publice.

Cheltuielile temporare mai sunt numite operațiuni de trezorerie și se evidențiază în conturile speciale ale trezoreriei, deci aceste cheltuieli nu vor fi urmate curând de schimburile de mărfuri.

Cheltuielile virtuale reflectă cheltuielile pe care statul se obligă să le efectueze în anumite condiții, cum sunt, de exemplu: garanțiile oferite de stat pentru împrumuturi, ce pot conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea acestor garanții din resursele realizate special ori de către debitorii girați nu ar putea fi realizată.

d. Clasificarea funcțională utilizează drept criteriu structura de ramură a economiei naționale, respectiv ramurile, domeniile, sectoarele de activitate spre care sunt conduse resursele publice financiare.

e. Clasificarea în funcție de rolul acestora în procesul reproducției sociale împarte cheltuielile publice în:

Cheltuielile reale (negative) cuprind cheltuielile cu întreținerea aparatului de stat, plata anuităților, dobânzilor și comisioanelor la împrumuturile de stat, întreținerea și dotarea armatei cu armament și tehnică de luptă. Acestea reprezintă un consum definitiv de produs intern brut.

Cheltuielile economice (pozitive) cuprind investițiile realizate de stat în vederea constituirii de noi unitați economice, dezvoltarea și înnoirea celor care există, realizarea de drumuri, de poduri etc. Cheltuielile acestea reprezintă o avansare de produs intern brut întru-cât au ca efect crearea de venit național .

f. Clasificarea folosită de organismele O.N.U. se bazează pe două criterii principale: clasificarea funcțională și clasificarea economică.

1.Clasificarea funcțională:

servicii publice generale (aparatul administrativ, economic și financiar; instituții de ordine publică și securitate; justiție, procuratură, notariat; alte instituții);

apărare (armată, baze militare);

educație (școli primare, generale, liceale, universități,);

sănătate (spitale și clinici, unități profilactice, antiepidemice);

acțiuni economice (unități economice ale statului; subvenții de export; participarea la organisme internaționale economice);

servicii comunale (locuințe și întreținerea lor; alte servicii comunale);

alte cheltuieli.

2.Clasificarea economică cuprinde:

cheltuieli care reprezintă consumuri definitive de venit național;

dobânzi aferente datoriei publice;

subvenții de exploatare și alte transferuri curente;

crearea brută de capital.

2.2 Cheltuieli publice pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranță națională și apărare

Necesitatea efectuării cheltuielilor publice pentru servicii publice generale,ordine publică, siguranță națională și apărare decurge din ,, asigurarea funcționării în bune condițiuni a administrației publice, care asigură ordinea publică internă, securitatea națională”. Serviciile publice generale sunt un răspuns la exigențele populației, care comportă caracter indivizibil, costul lor de finanțare fiind suportat de societate în ansamblul ei, dar, cea mai mare parte provine de la bugetul de stat. Cheltuielilor publice pentru servicii publice generale,ordine publică, siguranță națională și apărare înglobează:

Cheltuielile cu autoritățile publice, unde regăsim :

Cheltuielile pentru administrația prezidențială, autorități legislative (Senat, Camera Deputaților), autorități judecătorești (Ministerul Justiției, Curtea Constituțională, Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Legislativ) ;

Cheltuieli pentru autorități executive și alte organe ale autorităților publice (Secretariatul Genaral al Guvernului, Ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale) ;

Cheltuieli pentru Curtea de Conturi, Consiliul Național al Audoivizualului, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare etc.

Cheltuieli cu ordinea publică și siguranța națională, care cuprinde cheltuielile cu poliția, jandarmeria, paza și supravegherea frontierei, protecția civilă și protecția contra incendiilor, penitenciare, siguranță națională.

Factorii care își transmit influența asupra cheltuielilor cu ordinea publică și siguranța națională acționează în sensul creșterii determinănd dimensionarea volumului acestei categorii de cheltuieli. Dintre acești factori se enumeră mărimea și structura aparatului de stat, care necesită cheltuieli importante pentru funcționare și întreținere, nivelul salarizării funcționarilor publici, factori sociali, înzestrarea cu echipamente și aparatură informatică, mijloace de transport.

Referitor la resursele financiare necesare efectuării acestor cheltuieli, ca sursă majoritară de finanțare se remarcă bugetul de stat, dar mai există și alte surse de finanțare cum ar fi venituri încasate din activități specifice (taxe judiciare, de timbru, taxe consulare, taxe de eliberare a pașaportului), donații și credite externe, finanțări externe nerambursabile.

2.3.Cheltuieli publice pentru acțiuni social culturale

Politica socială a fiecărui stat adoptă ca obiectiv primordial satisfacerea nevoilor cu tentă socială, motiv pentru care utilizează într-o proporție ridicată resursele financiare mobilizte la dispoziția statului cu preponderență prin intermediul prelevărilor cu caracter fiscal.

Cheltuieli publice pentru acțiuni social-culturale sunt îndreptate spre prestarea de servicii în mod gratuit, cu plata redusă sau sub formă de transferuri bănești (alocații bugetare, pensii, ajutoare și alte indemnizații).

În zilele noastre aceste cheltuieli se efectuează în concordanță cu fundamentul ,,statului bunăstării(welfare state), ale cărui principii sunt:”

garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;

creșterea securității sociale în special pentru categoriile defavorizate;

asigurarea unui standard de viață ce evoluează pozitiv, pe baza unor servicii sociale predeterminate de regimul politico-statal, de tradiții, de nivelul de cultură și civilizație deja atins.

Această categorie de cheltuieli este direcționată către acțiuni de interes general ce se întreprind în scopul asigurării de servicii publice destinate populației, în ansamblu, sau anumitor categorii ori indivizi, fie gratuit, fie cu plată redusă față de costurile acestora, inclusiv sub forma acordării unor sume de bani.

Figura 2.1

Structura cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale

Sursa: prelucrare proprie

Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale îndeplinesc un rol economic și social important, întru-cât pe seama resurselor acordate de stat se asigură: educația copiilor și tinerilor, asistența medicală a oamenilor, ridicarea nivelului cultural și artistic, creșterea calificării profesionale,influențează evoluția demografică, influențează cererea de bunuri și servicii social-culturale, asigură un sistem de protecție socială.

În România, cheltuielile pentru acțiunile social-culturale sunt finanțate atât prin intermediul fondurilor bugetare, al celor cu destinație specială, din venituri proprii, precum și prin intermediul creditelor externe rambursabile și nerambursabile.

Cheltuieli pubilce pentru învățământ

Cheltuielile publice pentru învățământ constituie o componentă principală a cheltuielilor cu caracter social-cultural, ocupând un loc central între acțiunile finanțate de către stat, mai ales, în cadrul acestei categorii de cheltuieli, în actuala etapă a evoluției societății, confirmând creșterea rolului învățământului ca factor de pogres și civilizație.

Aceste cheltuieli evidențiază politica educațională pe care statul si-o asumă și o promovează. Învățământul trebuie să se dezvolte iar această dezvoltare de care are nevoie trebuie să se producă în conformitate cu exigențele distinctelor stadii de dezvoltare economico-socială și ale egalizării condițiilor de formare, instruire și educare a membrilor societății în ansamblu.

Dimensiunea cuantumului cheltuielilor publice pentru învățământ este rezultat al acțiunii mai multor factori și anume:

factori economici –dezvoltarea economică și modernizarea proceselor economice necesită forță de muncă din ce în ce mai calificată. Din acest motiv cresc cheltuielile pentru pregătirea unui specialist și automat se majorează și cheltuielile totale pentru învățământ;

factori demografici – creșterea populației;

factori sociali și politici – ce se referă la politica școlară, la principiile avute în vedere de guverne în stabilirea acesteia, la nivelul învățământului obligatoriu, la resurse, facilitățile și ajutoarele îndreptate către instituțiile de învățământ.

Conform clasificației propuse de UNESCO sistemul de învățământ se structurează astfel :

1.Învățământ primar (învățământ de gradul I) ;

2.Învățământ secundar (învățământ de gradul II)

a) învățământ secundar general (gimnaziu, liceu) ;

b) învățământ secundar tehnic (profesional, postliceal).

3. Învățământ superior (învățământ de gradul III)

4. Alte forme de învățământ (masterate, doctorate).

Structura învățământului preuniversitar în România se prezintă astfel :

educație timpurie, care cuprinde învățământul antepreșcolar și învățămăntul preșcolar;

învățământul primar , care cuprinde clasa pregatitoare și clasele 1-4;

învățământul secundar, format din învățământul secundar inferior sau gimnazial (clasele 5-9) și învățământul secundar sau liceal;

învățământul profesional cu durata între 6 luni și 2 ani;

învățământul terțiar nonuniversitar;

învățământul universitar superior în care programele de studiu sunt organizate pe trei cicluri de studii: licență, masterat, doctorat.

,,Finanțarea învățământului se realizează în funcție de structura acestuia. Sistemele de învățământ diferă de la o țară la alta în funcție de tradiție, necesități economice și sociale”.

Cheltuielile publice pentru învățământ în România prezintă unele particularități:

dimensiunile cheltuielilor direcționate învățământului din bugetul de stat s-a situat în fiecare an sub limita legală din P.I.B. Acest demers a facilitat apariția unor situații în care resursele existente erau insuficiente pentru suportarea unor cheltuieli ceea ce a avut repercursiuni asupra nivelului minim necesar de funcționare al unităților de învățământ;

necesarul de finanțare al cheltuielilor de învățământ rezultă din fonduri bugetare (peste 85%), însă există și alte modalități de finanțare a învățământului precum fondurile proprii ale unor agenți economici cu capital de stat, veniturile unităților de învățământ,contribuția populației;

cheltuielile pentru învățământ se suportă din bugetul de stat, prin intermediul Ministerului Educației, Cercetării,Tinetetului și Sportului, acesta canalizând fondurile bănești spre învățământul superior, postuniversitar și pentru alte acțiuni;

finanțarea învățământului se face în conformitate cu tipurile sau formele de învățământ.

,,Cheltuielile pentru învățământ constituie un avans de produs intern brut, deoarece resursele bugetare folosite pentru învățământ nu se consumă definitiv, ci se regăsesc în nivelul pregătirii profesionale a membrilor societății”.

Cheltuielile publice pentru sănătate

Sănătatea este unul din factorii primordiali care generează cadrul necesar desfășurării vieții și activității umane. Organizația Mondială a sănătății defineste sănătatea ca ,, o stare de completă bunăstare fizică, mentală și socială și nu doar a absență a bolii și a înfirmității, ea este un drept fundamental al omului și atingerea celui mai înalt nivel posibil al sanătății este unul dintre cele mai importante obiective sociale pe plan mondial cărui realizare necesită acțiunea mai multor sectoare economice și sociale în afara sectorului sanitar”.

Cheltuielile publice pentru sănătate urmăresc, pe de o parte, prevenirea apariției și combaterea unor boli care pot afecta întreaga populație, iar pe de altă parte, menținerea capacitații forței de munca la un nivel cât mai apropiat de potențialul ei.

În general, sursele de finanțare a acțiunilor de ocrotire a sănătății publice sunt asigurate prin: fonduri bugetare; contribuții obligatorii ale angajaților și angajatorilor (sub forma obligațiilor fiscale); cotizații facultative(prin asigurările private de sănătate); resursele populației; ajutoare interne sau externe etc.

Cheltuielile pentru ocrotirea sănătate includ :

  -cheltuieli de capital se referă la cheltuielile necesare efectuării de reparații capitale, investiții în aparatură modernă, achiziționarea de instrumentar medico-sanitar;

  -cheltuieli curente înglobează sumele bănești aferente achitării salariilor personalului angajat, contribuții pentru asigurări sociale, cheltuieli pentru medicamente, hrană și materiale sanitare calculate în funcție de numărul de paturi pe an, cheltuieli pentru încălzit.

În România, cheltuielile pentru sănătate se finanțeaza, în primul rând, din Fondul special pentru asigurări de sănătate (începând cu anul 1998) și în al doilea rând din bugetul de stat, dar și din bugetele locale (într-o măsură mai mică) pentru realizarea unor acțiuni sanitare în profil teritorial. Ele se înscriu în bugetul de stat într-o anumită structură care reflectă acțiunile și unitățile ce se finanțeaza în acest domeniu.

Constituirea fondurilor de asigurări sociale de sănătate se face din contribuția asiguraților, a persoanelor juridice și fizice care angajează personal salariat, din subvenții de la bugetul de stat și de la bugetele locale, precum și din alte surse.

Contribuțiile pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate sunt cunoscute în limbajul curent sub denumirea de „taxe pe viciu” și au fost instituite inclusiv „în scopul combaterii consumului excesiv de produse de tutun și băuturi alcoolice , altele decât vinul și berea.”

Veniturile colectate din aceste contribuții sunt destinate asigurării resurselor pentru finanțarea investițiilor în infrastructură și dotării în sistemul sanitar public, finanțarea programelor naționale de sănătate și pentru constituirea rezervei Ministerului Sănătății Publice pentru situații speciale. În legătură cu cealaltă motivație , este foarte greu, dacă nu chiar imposibil , să se evalueze reducerea „consumului excesiv „ de tutun și băuturi alcoolice în perioada scursă de la instituirea acestor contribuții , respectiv de la data de 1 mai 2007.

Cheltuieli publice pentru cultură, religie și acțiuni cu activitate sportivă și de tineret

,,Cheltuielile publice pentru cultură reflectă politica culturală a statului”. Realizarea diferitelor obiective ale politicilor privind serviciile culturale, artistice, sportive impune atorităților statului să utilizeze o parte din resusele financiare publice pentru organizarea unor asemenea acțiuni, respectiv crearea și funcționarea de instituții specializate în aceste domenii. În acest sens autoritățile publice canalizează o parte din fondurile financiare publice în direcția unor instituții specializate ăn acest domeniu cum ar fi indtitușii culturale (case de cultură, biblioteci, muzee, etc), instituții artistice (instituții muzicale, teatre), cluburi sportive.

Cheltuielile publice pentru cultură, religie și acșiuni cu activitate sportivă și de tineret cuprind, din punct de vedere al conținutului lor economic :

Cheltuieli curente (de personal, materiale) ;

Cheltuieli de capital (cumpărări de opere artistice pentru muzee, construcții).

Sistemul de finanțare a cheltuielilor instituțiilor de cultură și artă : surse bugetare, acordarea subvențiilor de stat, donații, surse proprii ale instituțiilor date, firme, contribuții ale populației.

Activitatea sportivă și de tineret este susținută financiar din fonduri bugetare, în proporție de circa 75% și din venituri proprii extrabugetare. Acestea din urmă pot sa apară sub forma : încasărilor din manifestări sportive și de tineret, taxelor din închirierea unor baze sportive, veniturilor din valorificarea drepturilor de imagine, donațiilor, sponsorizărilor etc.

În perioada viitoare , cheltuielilor pentru cultură, religie și acțiuni cu activitatea sportivă și de tineret constituie o preocupare de prim rang pentru autoritățile publice românești, atât în direcția sporirii fondurilor alocate, cât și pe linia stimulării civismului cultural, religios și sportiv al membrilor societății.

2.3.4. Cheltuieli publice pentru securitate socială

În cadrul acestei grupe sunt înscrise resursele bănești provenite din fondurile financiare publice fiind direcționate în sensul atribuirii de ajutoare, alocații, pensii, îndemnizații, unor persoame, care execită o muncă de pe urma căreia obțin un venit, cât și unor persoane nesalariate.

Mărimea globală a cheltuielilor cu securitatea socială diferă de la o țară la alta, în funcție de potențialul economic, de numărul și structura populației, de orientarea politicilor sociale. O apreciere globală a proporțiilor lor, arată că, în majoritatea țărilor dezvoltate, ele reprezintă între 50% și 80% din totalul cheltuielilor social-culturale, ocupând un loc important și în ansamblul cheltuielilor publice, în timp ce, în țările în curs de dezvoltare, volumul și ponderea lor sunt mult mai reduse. Aceeași situație,fiind reflectată și de ponderea lor în PIB.

Sursele de finanțare a cheltuielilor cu securitatea socială sunt diferite, în funcție de natura sistemului-contributiv sau necontributiv- de asigurare aacestor prestații.

Cheltuielile întreprinse în sfera asigurărilor sociale și a ajutorului de șomaj, se suportă de către salariați, liber profesioniști, patroni, baza contribuțiilor în completarea cărora vin subvențiile de la buget.

Cheltuielile legate de asistența socială se efectuează în cea mai mare proporție din fonduri bugetare obținute din donații, contribuții voluntare etc.

Referitor la acțiunile întreprinse pe traiectoria securității sociale se apelează la:

ajutoare, îndemnizații,compensații și alte forme de sprijin în bani;

ajutoare în natură, care capătă forma unor prestații de servicii sociale, de care beneficiază persoane bătrâne, handicapați, mame singure etc.

Cheltuielile pentru ajutorul de șomaj

,, Ajutorul de șomaj reprezintă o formă de susținere materială a persoanelor peste o vărstă stabilită legal, care nu exercită o muncă retribuită sau nu sunt lucrători independenți ’’ .

Cheltuiala sub forma ajutorului de șomaj reprezintă o suma de bani lunara, de care beneficiază categoriile de persoane menționate în cuantum calculat ca procente din salariul minim pe economie diferențiate pentru: cele care provin din rândul absolvenților școlilor; cele cu o vechime în muncă de sub un an; respectiv în cazul absolvenților din învățământul superior; spre deosebire, ajutorul se calculează la salariul de baza brut dintr-o perioadă anterioară pierderii locului de munca în cazul beneficiarilor cu o vechime de peste 5 ani. În principiu, ajutorul de șomaj se acordă persoanelor care îndeplinesc urmatoarele condiții: să fie înscrise la oficiile forțelor de muncă unde își au domiciliul sau reședința; starea sănătății să le permită încadrarea în muncă; să nu poată obține venituri din alte surse legale; să nu refuze locuri de muncă adecvate pregătirii și stării de sănătate sau cursuri de recalificare profesională și să nu fi îndeplinit condițiile de obținere a unei pensii.

Persoanele care au beneficiat de ajutorul de șomaj pe intervalul de timp prevazut prin lege și nu au putut să se angajeze, dar sunt în continuare lipsiți de mijloace de trai, pot primi o alocație de sprijin stabilită ca mărime procentuală din salariul de bază minim pe economie pentru încă o perioadă determinată. Ajutorul de somaj diferă de la o țară la alta.

Ocuparea forței de muncă constituie un aspect de maximă importanță pentru România. De aceea se alocî ajutoare șomerilor pentru ca aceștia să reacționeze și să-și caute un loc de muncă.

În România, protecția socială a șomerilor se efectuează prin intermediul Bugetului Asigurărilor de Șomaj. Fondul pentru ajutorul de șomaj cuprinde contribuția întreprinderilor, fără a se ține cont de forma de proprietate( 0,5% asupra fondului de salarii lunar), contribuția salariaților la fondul de șomaj (circa 0,5% din salariul brut lunar al personalului angajat), și subvenții de la buget pentru întregirea fondului, în momentul în care resursele nu fac față plăților.

Cheltuieli pentru asistență socială

Sistemul național de asistență socială este contituit din ansamblul instituțiilor, acțiunilor și procedurilor prin intermediul cărora statul, reprezentat de autoritățile administrației publice centrale și locale se implică în prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale situațiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților.

Cheltuielile pentru asistență socială înglobează acțiunile pe care statul le efectuează pentru sprijinirea și susținerea financiară a familiilor și persoanelor în vârstă și fără venituri, a săracilor, a persoanelor handicapate, invalizilor, foștilor combatanți, a emigranților, refugiaților, vagabonzilor, alocații pentru copii, pentru soția/soțul care este singur(ă) și crește un copil, bătrâni, persoane defavorizate etc.

Cheltuieli publice pentru obiective și acțiuni economice, pentru protecția mediului și pentru cercetare-dezvoltare

,, Aceste cheltuieli sunt determinate de necesitatea satisfacerii cerințelor economice, de îndeplinirea prerogativelor economico-organizatorice ale statului și de înfăptuirea obiectivelor dezvoltării economice’’. Faptul că statul alocă resurse bănești pentru susținerea economică a dezvoltării economiei la nivel național și prin utilizarea lor cu prudență s-a constituit fundamentul tehnico-material al țării, care se extinde, se modernizează și se perfecționează.

În funcție de conținutul lor economic și de forma pe care o îmbracă, cheltuielile publie pentru acțiuni economice se prezintă astfel :

după conținutul lor economic:

a) cheltuieli curente (de întreținere, de funcționare, subvenții, cheltuieli financiare) ;

b) cheltuieli de capital(investiții pentru finanțare, restructurare,amenajare).

după forma pe care o îmbracă:

ajutoare financiare directe: subvenții, avansuri rambursabile, finanțarea informării/publicității;

ajutoare financiare indirecte: avantaje fiscale, garanții.

2.5 Cheltuieli publice pentru acțiuni economice

Aceste cheltuieli sunt efectuate cu un scop economic. De aceea dimensionarea volumului acestor cheltuieli publice este condiționat de o serie de factori interni, dintre care menționăm: trăsăturile caracteristice, modul de organizare și dezvoltare a ramurilor economice, etapa de naționalizare sau de privatizare, capacitatea resurselor financiare, sau factori externi care se referă la evenimente cu efecte generale cum sunt crizele energetice.

În România statul susține financiar industria, transporturile și construcțiile într-o proporție importantă. Din bugetul de stat se repartizează resurse bănești sub forma subvențiilor pentru industria extractivă în scopul estompării discrepanțelor de preț și tarif între costurile de producție foarte ridicate și prețurile de vânzare unice, și tot din buget se alocă transferuri destinate protecției sociale relaționate cu serviciile de transport, hrană, medicamente pentru salariații din industria carboniferă.

,, Ajutorul financiar public pentru ramura transporturilor se efectuează sub forma unor transferuri pentru asigurarea contribuției Guvernului României în realizarea obiectivelor finanțate din credite externe și ajutoare financiare nerambursabile (privind transportul feroviar, administrația portului Constanța, autostrăzi ș.a) . Subvenții sunt acordate pentru transportul feroviar public de călători și pentru transportul în comun”.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ PRIVIND NIVELUL ȘI STRUCTURA CHELTUIELILOR PUBLICE DIN ROMÂNIA

Cheltuielile publice alături de alți indicatori macroeconomici ca: mărimea veniturilor fiscale și mărimea deficitului bugetar, constituie indicatorul cel mai utilizat pentru măsurarea gradului intervenției statului în economie.

Evaluarea rezultatelor demersurilor întreprinse de stat în scopul intervenției sale în economie implică urmărirea volumului cheltuielilor publice efectuate de organele abilitate ale statului pe baza resurselor financiare mobilizate la bugetul de stat.

Nivelul cheltuielilor publice reflectă capacitatea unei țări de a îndeplini obiectivele economice, sociale și politice la un moment dat. Nivelul cheltuielilor publice se estimează atât din perspectivă statică (la un moment dat) cât și din perspectivă dinamică, în concordanță cu evoluția acestora într-un interval de timp. Pentru stabilirea nivelului cheltuielilor publice se utilizează o serie de indicatori și anume:

volumul cheltuielilor publice , în expresie nominală și reală;

ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;

volumul cheltuielilor publice pe un locuitor.

Volumul cheltuielilor publice efectuate de organele abilitate ale statului, pe baza resurselor financiare mobilizate la bugetul de stat, reprezintă de fapt volumul global al cheltuielilor publice exprimat în monedă națională, care evidențiază ‚‚efortul financiar public total brut al unui stat la un moment dat’’.

Tabelul 3.1

Nivelul absolut al cheltuielilor publice în perioada 2008-2013

-milioane lei-

Sursa : Legile bugetare anuale

Sursa Prelucrare proprie după Legile bugetare anuale

Graficul 3.1 Evoluția cheltuielilor bugetului de stat în perioada 2008-2013

Evoluția cheltuielilor în expresie nominală , adică în prețuri curente, este supusă procesului de inflație, care provoacă creșterea prețurilor și totodată , ca o consecință, o creștere nominală mai rapidă a cheltuielilor pe care statul le suportă pentru a furniza o cantitate determinată de bunuri și servicii către populație comparativ cu creșterea reală a acestor cheltuieli. Pentru trecerea valorilor din prețuri curente în prețuri constante se utilizează indicele deflator PIB.

=/*100, unde: (3.1)

– cheltuieli publice ale anului 1 exprimate în prețuri constante;

– cheltuieli publice ale anului 1 exprimate în prețuri curente;

-indicele general al prețurilor calculat în anul 1 față de anul 0.

Indicatorul cheltuieli publice în expresie nominală și reală contribuie la evidențierea volumului cheltuielilor publice în monedă națională.

Indicatorul de structură care ‚‚ poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice și a dinamicii acestora în fiecare stat, într-o anumită perioadă, este ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut’’.

Calculul acestui indicator se realizează plecând de la relația :

=/ *100, unde: (3.2)

-ponderea cheltuielilor publice în PIB;

-cheltuieli publice în expresie nominală (în prețuri curente) ;

– produsul intern brut în expresie nominală(în prețuri curente).

Tabelul 3.2

Ponderea în PIB a cheltuielilor publice ale României în perioada 2008-2013

Sursa :mfinanțe.ro

Pentru o mai bună reliefare a ponderilor cheltuielilor publice în produsul intern brut se poate urmări graficul 3.2.

Sursa :mfinanțe.ro

Graficul 3.2 Cheltuielile publice ale României

în PIB în perioada 2008-2013

Din seria statistică prezentată, pe baza intervalului de referință, reiese faptul că valoarea medie a ponderii în PIB a cheltuielilor publice înregistrează o tendință continuă de scădere. În anul 2009 se reflectă o ușoară creștere cu 1,6 puncte procentuale, urmând o stare de stabilitate, ponderea cheltuielilor publice în PIB menținându-se constantă. Însă în anul 2011 se evidențiază o scădere de 2 puncte procentuale, scădere ce se înregistrează și în anii următori de 2.1 respectiv 1,6 puncte procentuale.

În altă ordine de idei produsul intern brut nu este important numai pentru a evidenția nivelul cheltuielilor publice, ci este relevant și pentru creșterea economică a statului respectiv, în speță România.

2008 2009 2010 2011 2012 2013

Sursa : Eurostat, Calcule Consiliul Fiscal

Graficul 3.3 Evoluția produsului intern brut al României în perioada 2008-2013

În graficul de mai sus se poate observa evoluția produsului intern brut în perioada 2008-2013. Pe parcursul anului 2008 se evidențiază o puternică prăbușire a nivelului produsului intern brut, fiind influențat în mare parte și de criza economică de la nivel mondial. Se încearcă o ușoară revenire între anii 2009-2011 iar în anul 2012 PIB-ul se înregistrează o nouă scădere. Cu toate acestea, în final, în anul 2013 nivelul acestuia evidențiază o ușoară creștere.

În relevarea nivelului cheltuielilor publice își aduce aportul și indicatorul cheltuieli publice medii/locuitor, calculate în dolari pentru efectuarea unor analize comparative la nivel internațional , sau în euro pentru comparații la nivel european și se calculează în felul următor:

=, în $/N=$/loc sau =, în €/N=€/loc, unde: (3.3)

-cheltuieli publice medii pe locuitor;

în $ – cheltuieli publice, exprimate în prețuri curente ale anului, recalculate în $;

în € – cheltuieli publice, exprimate în €;

N- numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul.

În ceea ce privește structura cheltuielilor publice este necesară ,, gruparea cheltuielilor publice pe categorii componente, care se fundamentează pe o multitudine de criterii de clasificare specifice fiecărei țări sau consacrate de statistică internațională’’. Astfel în sprijinul acestei idei se recurge la calcularea ,, greutății specifice a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora, pe baza relației: ’’

=*100,unde: (3.4)

-ponderea categoriei de cheltuieli publice i în totalul cheltuielilor publice;

-cheltuieli publice ale grupării i;

-cheltuieli publice totale;

i =1…n grupări de cheltuieli.

Ponderile ajută la determinarea proporției în care au fost alocate fondurile financiare publice în direcția obiectivelor economice, sociale, politice pentru care statul își asumă răspunderea.

Structura cheltuielilor publice analizată din punct de vedere economic se prezintă astfel:

Sursa : elaborat de autor pe baza datelor de pe insse.ro

Graficul 3.4 Structura economică a cheltuielilor publice ale

bugetului de stat în perioada 2008-2009

În structura economică a cheltuielilor bugetului de stat pe anul 2008, ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor o dețin: asistența socială, cu 19,9%, cheltuieli cu personalul, cu 19,6%, transferurile între unități ale administrației publice, cu 16,6%, alte transferuri, cu 15,9% iar în anul 2009, ponderea cea mai mare o dețin: asistența socială, cu 20,1%, transferurile între unități ale administrației publice, cu 19,9%, cheltuieli cu personalul, cu 17%,alte transferuri, cu 14,8%. Se poate observa că principalele categorii de cheltuieli ale bugetului de stat în anul 2009 înregistrează ponderi mai mari față de anul 2008, cheltuielile publice sunt în creștere.

Sursa : Prelucrare proprie după Raportul Curții de Conturi

Graficul 3.5 Structura economică a cheltuielilor publice

ale bugetului de stat în perioada 2010-2011

Graficul privind structura economică a cheltuielilor publice ale bugetului de stat în perioada de referință, respectiv 2010-2011, prezintă o tendință continuă de creștere. În mare parte în anul 2011 cheltuielile publice înregistrează valori ridicate în comparație cu anul 2010.

În continuare este redată evoluția principalelor cheltuieli publice din bugetul de stat al României în perioada 2008-2013.

Sursa: realizare proprie după Raportul Curții de Conturi

Graficul 3.6 Evoluția cheltuielilor curente în perioada 2008-2013

Din analiza de mai sus observăm o creștere ascendentă. În anul 2013 cheltuielile de personal cresc semnificativ față de 2008 cu 25,6%. La fel și la dobânzi are loc o creștere ascendentă pe parcursul perioadei, în 2013 crescând cu 31,9% față de 2008. La bunuri și servicii se înregistrează o scădere pe parcursul perioadei 2008-2010, urmată de o creștere ascendentă dar pasivă în următorii ani. La subvenții observăm o scădere din anul 2008 până în 2013 cu -17,6%.

Sursa: elaborat de autor după Raportul Curții de Conturi

Graficul 3.7 Evoluția transferurilor

În graficul de mai sus cheltuielile aferente cu finanțări rambursate, alte transferuri au o evoluție oscilantă. Acestea au o creștere ușoară în 2009, apoi scad din nou în 2010. Alt aspect negativ este faptul că, asistența socială scade în 2011 față de anii anteriori, această scădere manifestându-se și în perioada următoare. Proiectele cu finanțări din fonduri externe nerambursate înregistrează o evoluție crescătoare, astfel în 2013 a crescut cu 21%.

Sursa: elaborat de autor după Raportul Curții de Conturi

Graficul 3.8 Evoluția cheltuielilor de capital în perioada 2008-2013

Analiza prezentată mai sus arată instabilitatea cheltuielilor de capital ce s-a înregistrat în perioada 2008-2013. Cea mai mare valoare a acestora s-a înregistrat însă în anul 2008, respectiv 5642,9 milioane lei. Apoi a urmat o scădere drastică până în anul 2010 cu 47%. În anul 2011 a avut loc o creștere de 27%, apoi în anul 2012 a scăzut din nou cu 45%. În anul 2013 valoarea cheltuielilor de capital este constantă. În 2013 cheltuielile de capital au reprezentat 0,36% din PIB iar în anul 2008, 1,2% din PIB.

Sursa : Realizare proprie după Raportul Curții de Conturi

Graficul 3.9 Evoluția principalelor categorii de cheltuieli ale bugetului de stat, în perioada 2008-2013

Din analiza indicatorilor prezentați mai sus, se constată o creștere substanțială în anul 2013 față de anul 2008 a transferurilor între unități ale administrației publice și a cheltuielilor de personal, în schimb bunurile și serviciile în perioada analizată au rămas constante. Se evidențiază o scădere a cheltuielilor cu asistența sociale în intervalul 2010-2013.

Cheltuielile publice conform clasificației funcționale pot fi reprezentate după cum urmează:

Sursa : elaborat de autor pe baza datelor de pe mfinanțe.ro

Graficul 3.10 Evoluția cheltuielilor bugetare conform clasificației funcționale în perioada 2008-2013

Graficul privind evoluția cheltuielilor bugetare conform clasificației funcționale în intervalul 2008-2013, reflectă faptul că cea mai însemnată creștere a fost înregistrată în cadrul cheltuielilor pentru servicii publice generale, acestea urmând o traiectorie ascendentă atingând un maxim de 42436 milioane lei în anul 2013. O evoluție semnificativă se observă la nivelul cheltuielilor privind apărarea, ordinea publică și siguranța națională, care ating um maxim al valorii lor nominale de 18428,4 milioane lei, în anul 2013. Cheltuielile cu acțiunile economice înregistrează, de asemenea, evoluții însa mai puțin semnificative în comparație cu celelalte categorii de cheltuieli. Dacă cheltuielile cu acțiuni economice se bucură de o creștere pe acest interval, cele pentru acțiuni economice înregistrează un trend constant pe întregul interval de analiză, datorită restructurărilor efectuate la nivelul aparatului de stat.

Sursa : elaborat de autor pe baza datelor de pe mfinanțe.ro

Graficul 3.11 Ponderea cheltuielilor publice

în produsul intern brut în intervalul 2008-2010

Luând în calcul graficul prezent putem concluziona că cea mai semnificativă creștere a ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut se identifică la nivelul cheltuielilor cu serviciile publice generale, acestea plecând de la un procent de 3% și ajungând un maxim de 7,6% în anul 2011. Aceste ponderi însemnate în PIB se datorează creșterii valorii nominale a cheltuielilor efectuate de-a lungul anilor. Ponderile cheltuielilor social culturale în PIB evoluează în același sens, pozitiv, pâna în anul 2010, însă în intervalul 2011-2013 acestea înregistrează o scădere a valorii lor. În ceea ce privește ponderile cheltuielilor pentru acțiuni economice și cele ale cheltuielilor pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, se observă că au înregistrat un nivel constant raportat la PIB , ceea ce echivalează cu o creștere a volumului cheltuielilor. Ponderi nesemnificative, sub 1% , maximul fiind de 0,7 în 2009 se întrevăd la nivelul cheltuielilor cu servicii, dezvoltare publică, locuințe, mediu.

Tabelul 3.3

Evoluția cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale în perioada 2008-2013

-milioane lei-

Sursa : mfinanțe.ro

Din analiza datelor prezentate mai sus reiese faptul că această categorie de cheltuieli, respectiv cheltuielile social-culturale, evidențiază o creștere în anul 2009 însă în intervalul 2010-2013 se observă o ușoară scădere.

Tabelul 3.4

Clasificația economică a cheltuielilor social-culturale în anul 2008

Sursa : Legea bugetului de stat pe anul 2008 și calcule proprii

Sursa :elaborat de autor pe baza datelor din tabelul 3.4

Graficul 3.12 Structura economică a cheltuielilor

social culturale în anul 2008

În anul 2008, ponderea majoritară în totalul cheltuielilor social-culturale este deținută de cheltuielile curente – 91% – , urmate de cheltuielile de capital -3%- și cheltuielile cu rambursările de credite – 6% -.

Tabelul 3.5

Clasificația economică a cheltuielilor social-culturale – 2009-2010

Sursa : Legea bugetului de stat pe anii 2009/2010 și calcule proprii

Sursa :elaborat de autor pe baza datelor din tabelul 3.5

Graficul 3.13 Structura economică a cheltuielilor

social culturale în anul 2009

Graficele prezentate indică o creștere importantă a cheltuielilor de capital, cu 16 puncte procentuale față de anul precedent. Astfel, în anul 2009 , cheltuielile de capital au avut o pondere de 3 %, crescând în 2008 la 19%.

Sursa :elaborat de autor pe baza datelor din tabelul 3.5

Graficul 3.14 Structura economică a cheltuielilor social culturale în anul 2010

În anul 2010 cheltuielile curente dețin o pondere semnificativă, de 80% din total, iar cheltuielile de capital, doar 19%.

Sursa : elaborat de autor pe baza Raportului Curții de Conturi

Graficul 3.15 Ponderea în PIB a cheltuielilor social-culturale în perioada 2008-2013

După cum se observă tendința cheltuielilor social-culturale în perioada analizată este preponderent descrescătoare. Deși în anul 2009 acestea au înregistrat o ușoară creștere, ulterior în perioada 2010-2013 se evidențiază scăderea cheltuielilor social-culturale.

Sursa : elaborat de autor pe baza datelor de pe insse.ro

Graficul 3.16 Ponderea cheltuielilor publice pentru

învățământ în PIB în anii 2008-2013

Ponderea cheltuielilor pentru învățământ în produsul intern brut a urmat un trend descendent în perioada analizată. Acestea au scăzut de la un an la altul, respectiv de la 1,8% în 2008 la 0,6% în 2013. Dimensiunea cuantumului cheltuielilor publice pentru învățământ este rezultatul acțiunii mai multor factori precum factori demografici, economici, sociali și politici.

Grafic, ponderea în totalul capitolului ,,Învățământ’’ a principalelor categorii de cheltuieli cu această destinație , se prezintă astfel:

Sursa: mfinanțe.ro

Graficul 3.17 Ponderea principalelor categorii de cheltuieli

pentru învățământ în totalul capitolului ,,învățământ’’

În graficul prezent se observă structura cheltuielilor pentru învățământ pe anul 2013. Se poate concluziona că cea mai mare pondere în total cheltuieli o înregistrează cheltuielile cu învățământul superior respectiv 60,1% restul cheltuielilor fiind repartizate între diviziunile învățământului respectiv între învățământul preșcolar și primar (0,5%), învățământul postliceal (1,6%), învățământul secundar (9,7%), alte cheltuieli în domeniul învățământului (10%), precum și pentru serviciile publice descentralizate (7,5).

,,Cheltuielile pentru învățământ sunt o importantă pârghie pentru dezvoltarea intelectuală, morală, estetică și fizică a poporului, o pârghie eficientă prin care se poate inocula tineretului respectul, pasiunea pentru muncă și progres social, o pârghie de afirmare a principiilor eticii și echității sociale”.

Tabelul 3.6

Evoluția cheltuielilor pentru cultură, religie și acțiuni cu activitatea sportivă și de tineret în perioada 2008-2013

-milioane lei-

Sursa: Legilor bugetare anuale

Având drept fundament, tabelul de mai sus, în perioada 2008-2013, valoarea nominală a cheltuielilor pentru cultură, religie și acțiuni cu activitatea sportivă și de tineret au înregistrat o scădere de la 1893,2 milioane lei la 1752,4 milioane lei, excepție făcând însă anul 2009, unde se observă o ușoară creștere. Acest trend de scădere înregistrat în intervalul analizat s-ar putea traduce printr-o diminuare a culturii în sectorul public.

Sursa : Realizare proprie după Legile bugetare anuale

Graficul 3.18 Ponderea în totalul capitolului ,, Cultură, recreere și religie’’ a principalelor categorii de cheltuieli efectuate în anul 2013

Cheltuielile efectuate în anul 2013 privind cultura, recreerea și religia au următoatea structură: cea mai mare pondere o ocupă serviciile din domeniul culturii, recreerii și religiei(64,2%) fiind urmată de serviciile culturale(17,3%),servicii recreative și sportive (16,2%), administrația centrală(1,7%) și servicii publice descentralizate (0,6%).

În perioada viitoare , cheltuielilor pentru cultură, religie și acțiuni cu activitatea sportivă și de tineret constituie o preocupare de prim rang pentru autoritățile publice românești, atât în direcția sporirii fondurilor alocate, cât și pe linia stimulării civismului cultural, religios și sportiv al membrilor societății.

Tabelul 3.7

Evoluția cheltuielilor cu asistența socială în perioada 2008-2013

-milioane lei-

Sursa : elaborat de autor pe baza datelor de pe insse.ro

Din punct de vedere al valorii nominale cheltuielile publice pentru asistență socială au înregistrat o creștere de la an la an până în anul 2011, urmând ca în anul 2011 să scadă. Se evidențiază o creștere și în anul 2012, urmată de o scădere.

Pentru a reflecta cel mai bine pondrea cheltuielilor cu asigurări și asistență socială în produsul intern brut urmărim graficul 3.19.

Sursa : elaborat de autor pe baza datelor de pe mfinanțe.ro

Graficul 3.19 Ponderea cheltuielilor cu asigurări și asistență socială în PIB

Conform graficului se poate observa că ponderea cheltuielilor cu asigurări și asistență socială în PIB manifestă o evoluție sinuoasă în care există atât creșteri cât și diminuări. Se constată o creștere pe intervalul 2008-2010, urmată de o scădere în anii următori. Cea mai însemnată creștere a ponderii cheltuielilor cu asigurări și asistență socială s-a înregistrat în anul 2010, respectiv 4,3% din PIB.

Ocuparea forței de muncă constituie un aspect de maximă importanță pentru România. De aceea se alocă ajutoare șomerilor pentru ca aceștia să reacționeze și să-și caute un loc de muncă. În graficul 3.20 este reliefată rata șomajului în România.

Sursa: anofm

Graficul 3.20 Rata șomajului în România în perioada 2008-2013

Tabelul 3.8

Structura cheltuielilor pentru obiective și acțiuni economice

în România în perioada 2008-2013

Sursa :Curtea de Conturi, Raport pe anul 2013

Din analiza efectuată pe baza tabelului de mai sus se observă că ramura transporturilor ocupă un loc fruntaș cu un volum de cheltuieli de aproximativ 50% din totalul cheltuielilor pentru obiective și acțiuni economice, fiind urmată discret de agricultură și sivicultură cu circa 30% din totalul cheltuielilor pentru obiective și acțiuni economice .

Tabelul 3.9

Volumul și ponderea cheltuielilor publice pentru acțiuni economice în România în perioada 2008-2013

Sursa :Ministerul Economiei și Finanțelor

Analizând tabelul de mai sus putem observa că tendința generală a cheltuielilor publice pentru acțiuni economice este de creștere. Trendul ascendent se manifestă în cazul volumului acestei categorii de cheltuieli, de la 17504,2 milioane lei la 22512,8 milioane lei. În ceea ce privește ponderea lor în totalul cheltuielilor publice se constată că aceasta este constantă pe o perioada de timp.

Sursa: Ministerul Finanțelor publice

Graficul 3.21 Ponderea cheltuielilor pentru transporturi în PIB în România

În graficul prezent se constată că cea mai mare pondere a cheltuielilor pentru transport în PIB se înregistrează în anul 2011.

Sursa: Curtea de Conturi, Raport Public

Graficul 3.22 Ponderea cheltuielilor pentru agricultură în PIB

Ponderea cheltuielilor pentru agricultură în PIB în România în perioada 2008-2010 înregistrează o evoluție crescătoare pozitivă, evoluție care v-a fi supusă unei descreșteri în perioada următoare, respective intervalul 2011-2013.

Tabelul 3.10

Ponderea cheltuielilor pentru protecția mediului

în PIB în perioada 2008-2013(%)

Sursa: Curtea de Conturi, Raport Public

De-a lungul intervalului supus analize, 2008-2013, ponderea cheltuielilor pentru protecția mediului în produsul intern brut reflect o tendință generală de creștere. Se poate observa clar că aceste cheltuieli au înregistrat ponderi aproape nesemnificative, maximul fiind de 0,3% în anul 2013.

Sursa:prelucrare proprie după datele de pe Institutul Național de Statistică și Curtea de Conturi

Graficul 3.23 Evoluția cheltuielilor pentru protecția mediului în perioada 2008-2013

Din analiza efectuată pe baza graficului se observă faptul că între anii 2008-2011 cheltuielile pentru protecția mediului urmează un trend evolutiv ascendant, trend care va fi supus unei descreșteri, urmând ca în anul 2012 să se înregistreze o noua evoluție ascendentă menținută până în 2013.

Tabelul 3.11

Volumul cheltuielilor publice pentru cercetare

și dezvoltare în domeniul economic

Sursa: Curtea de Conturi, Raport pe anii 2008-2013

În perioa analizată, 2008-2013, volumul cheltuielilor pentru cercetare și dezvoltare în domeniul economic a înregistrat valori reduse considerabil, însă cu toate acestea, se întrevede faptul că aceste valori au fost constate până în anul 2012, urmând ca în anul 2013 să se evidențieze o scădere.

CONCLUZII

Conținutul lucrării mele înglobează analiza efectuată asupra diverselor aspecte ale sistemului de cheltuieli publice din România. Punctul de plecare în elaborarea acestei lucrări a constat în realizarea unui studiu prin care să evidențiez modul de operare al autorităților competente care au fost responsabile cu gestionarea și administrarea fondurilor de resurse financiare publice precum și măsura în care alocarea resurselor bănești publice prelevate de cetățeni răspunde cererii societății prin satisfacerea nevoilor de bunuri și servicii publice de interes general, în conjunctura unei economii instabile cauzată de efectele negative ale crizei economice.

Dimensiunea cheltuielilor publice diferă de la an la an, structura acestora fiind puternic influențată de structura de clasă a societății. Statul, ca instituție, servește societatea din punct de vedere politic și social, prin crearea condițiilor prielnice perpetuării instituțiilor publice, de drept, religioase etc.

Referitor la evoluția cheltuielilor publice, ca fenomen economic, acesta se înscrie în contextul dezvoltării economice și sociale a fiecărei țări, aflându-se în relație directă cu dezvoltarea instituțiilor statului și cu particularitățile sistemului social-economic existent. Apar, astfel, diferențieri sensibile în privința volumului și structurii cheltuielilor publice, atât în timp cât și în spațiu, ele urmând, în principiu, un trend ascendent general de creștere..

De la o perioadă la alta, cheltuielile publice cresc atât ca expresie valorică valorică, bănească cât și ca mărime reală absolută. Evoluția cheltuielilor publice exprimată în prețuri curente, este influențată de modificarea puterii de cumpărare a monedei naționale. Deprecierea monetară ca urmare a proceselor inflaționiste, atrage după sine majoritatea prețurilor respectiv creșterea nominală a cheltuielilor pe care le efectuează statul cu procurarea unei cantități determinate de bunuri și servicii.

Pentru a reflecta cât mai veridic dimensiunea creșterilor reale a cheltuielilor publice am urmărit evoluția acestora în strânsă legătură cu evoluția produsului intern brut. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut arată mutațiile care au intervenit în repartiția produsului intern brut în perioada considerată, prin intermediul statului. În ceea ce privește tendința produsului intern brut în perioada analizată, aceasta este preponderent crescătoare.

Analiza retrospectivă a cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale evidențiază o creștere absolută și relativă, consecință directă a gradului de dezvoltare a țării.

Cheltuielile social-culturale au înregistrat un caracter fluctuant pe parcursul intervalului de referință, deoarece această categorie de cheltuieli a cunoscut o evoluție atât de diminuare cât și de majorare întrucât statul este preocupat de satisfacerea nevoilor cu caracter social, care vizează învățământul, sănătatea, protecția socială, cultura etc. Creșterea acestor cheltuieli se datorează în principal creșterii demografice (în volum și pe structură) dar și creșterii costului serviciilor sociale (a nivelului ajutoarelor familiale, a alocațiilor).

Cheltuielile bugetare au fost repartizate de la bugetul de stat pe varii destinații, pentru acoperirea cheltuielilor militare și întreținerea aparatului de stat, însă, într-o proporție modică.

În buget, de-a lungul anilor, a fost prevăzut sprijin financiar în vederea susținerii agriculturii ca ramură generatoare de exporturi și cu potențial de alimentare a populației, chiar dacă ponderile cheltuielilor pentru agricultură în produsul intern brut nu au fost foarte ridicate. Pe de altă parte, trebuie avute în vedere cheltuielile mai mari pentru stimularea exportului, prin suportarea unei părți din dobânda la creditele de export contractate de producători, precum și diferite scheme de asigurare a riscului comercial politic pentru exportatori.

Cheltuielile publice au înregistrat dimensionări și în ceea ce privește procentajul lor în produsul intern brut. O explicație teoretică a acestei situații susține ideea că fluctuațiile economice se răsfrâng direct asupra transferurilor, cât și a veniturilor din impozite afectându-le. Cele mai însemnate creșteri ale cheltuielilor s-au manifestat la nivelul asistenței sociale.

Protecția socială este un pilon fundamental al calității vieții și al dezvoltării armonioase, însă înregistrează o pierdere în competiția economică, costurile ei fiind prea mari. Concomitent cu creșterea șomajului fondurile guvernamentale destinate asigurărilor de șomaj cresc, iar creșterea nivelului asistenței sociale pentru persoane cu venituri reduse determină și creșterea numărului de persoane care vor beneficia de ajutor social.

În contextul situației economice actuale în care se află România, obiectivele primordiale, de maximă prioritate pentru autoritâțile statale ar trebui să fie aliniate atragerii de fonduri europene, creșterea eficienței investițiilor publice, îmbunătățirea gradului de colectare a veniturilor bugetare, crearea de locuri de muncă, eficientizarea companiilor de stat, dar și continuarea și a acordului cu FMI și Comisia Europeană, pentru a beneficia în continuare de încrederea piețelor externe și a agențiilor de rating, iar fără un sistem fiscal stabil țara noastră nu are nicio șansă de a se dezvolta pe viitor.

România va putea să crească, să se dezvolte doar dacă va cheltui bani pentru investiții întru-cât o țară care nu alocă fonduri pentru formarea brută de capital nu-și v-a putea permite să plătească salarii și pensii mari.

Așadar majorarea cheltuielilor bugetului public național a avut ca efect, nu doar creșterea deficitului bugetar, ci și amplificarea unor efecte adverse indirecte prin scăderea încrederii piețelor financiare internaționale.

BIBLIOGRAFIE

1.Anghelache G. , Finanțele publice ale României , Editura Economică , București, 2007;

2.Bistriceanu G., Ana G., Finanțe, editura Didactică și Pedagogică, București, 1995;

3.Bistriceanu G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, București, 2007;

4. Hoanță N., Economie și finanțe publice, Ed. Polirom, Iași, 2000;

5.Moșteanu T., Finanțe publice, Ed. a III -a, Editura Universitară., București, 2008;

6. Olcescu P.C., Toma T., Tratat de drept financiar și fiscal, Editura Cantes, Iași, 2001;

7. Popeangă V., Finanțe publice, Ed. Academica Brâncuși, Târgu Jiu, 2002;

8.Popeanga V., Dobrotă G., Popeangă V. N., Finanțe publice-îndrumar teoretico- aplicativ, Ed. Studii Economice, Târgu Jiu, 2002;

9. Popeangă V., Popeangă V. N., Elemente de finanțe publice, Ed. Academica Brâncuși, Târgu Jiu, 2010;

10.Stroe R., Armeanu D., ediția a II-a revăzută și adaugită, Editura ASE, București, 2004 ;

11. Talpoș Ioan, Finanțele României, vol. I, ediția a II-a, Ed. Sedona, Timișoara, 1996;

12. Văcărel I., Finanțe publice, Ed. a IVa, E.D.P., București, 2003;

13. Văcărel I., Finanțe publice, Ed. a VI -a, E.D.P., București, 2007;

14. ***Legea privind finanțele publice nr. 18/2009, publicată în Monotorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 27 februarie 2009, cu modificările și completările ulterioare;

15. www.insse.ro;

16. www.curteadeconturi.ro/Rapoarte anuale;

17. www.mfinanțe.ro;

18. Tribuna Economică , nr.41 / 10. oct. 2007.