Strategii de Maximizare a Performantelor Bancare
INTRODUCERE
În ultimele două decenii ale secolului XX, studiul băncilor și activității bancare a constituit, pentru cercetători, unul dintre cele mai fascinante domenii de exploatare. Acestui sector i-au fost dedicate numeroase lucrări cu caracter fundamental sau aplicativ. La acestea se adaugă și prezenta lucrare, care încearcă să pună în evidență aspectele metodologice și practice privind managementul riscurilor și performanțelor bancare.
Lucrarea de față abordează problematica complexă a riscului specific mediului economic actual, în contextul dinamic și diversificat al mecanismelor economiei de piață, tratând riscul ca pe o asumare conștientă și calculată a realității. Este adevărat că cine nu riscă nu câștigă, dar tot atât de adevărat este că asumarea superficială sau parțială a riscului nu înseamnă totdeauna garanția câștigului așteptat.
Viața recreează în mod constant incertitudinea și riscul. Însăși viața este în sine și prin sine un risc. De aceea, singura alternativă realistă pentru indivizi și societate este de consolidare a abilității și de a accepta și a înfrunta realitatea riscurilor. Raționalitatea este nu atât o problemă de evitare a riscurilor și de eliminare a incertitudinii, cât de control al riscurilor și de reducere a incertitudinii la niveluri acceptabile în situații date.
Este evident că numai în cazuri cu totul excepționale norocul surâde celor care se avântă în afaceri fără să știe exact unde vor să ajungă. În mod constant, însă, succesul este un corolar al unor studii susținute privind adaptarea la condițiile pieței.
Intrând în profunzimea riscului economic, lucrarea de față este dedicată riscului bancar, risc care însoțește ca o umbră dezvoltarea și prosperitatea băncilor de pretutindeni, aceste uzine financiare cu rol esențial în funcționarea organismului economic. Trebuie precizat, însă, că în studiul riscului bancar există o „barieră științifică” generată de confidențialitatea inerentă acestui tip de analiză. De aceea, intenția de a acoperi toată sfera de cuprindere a riscului bancar s-ar afla în contradicție cu realitatea.
Primul capitol al acestei lucrări abordează problematica complexă a managementului bancar, plecând de la conținutul și funcțiile acestuia, până la analiza arhitecturii și instrumentelor principale utilizate de manageri. Rolul managerului în sectorul bancar a crescut continuu, comparativ cu alte sectoare ale economiei, datorită complexității tot mai ridicate a activității bancare.
Implementarea unui management bancar performant este necesară pentru creșterea eficienței activității bancare și pentru optimizarea corelației profit – risc. În acest sens, bancherii trebuie să acorde o importanță deosebită funcționării băncii pe principiul centrului de profit, să evalueze corect riscul, iar managementul activelor și pasivelor să fie bine definit. Totodată, băncile care doresc să aibă o activitate profitabilă în condițiile existenței unei concurențe bancare severe și făcând față riscurilor trebuie să identifice nevoile pieței, să aleagă o poziție strategică pe această piață compatibilă cu propriu management.
Capitolul al doilea este consacrat performanțelor bancare, strâns legate de asumarea riscului de către conducerea unei bănci. Performanțele bancare reprezintă un instrument de analiză de mare importanță pentru managerii băncii, acționari și pentru toți participanții pe piețele monetare.
Comensurarea performanțelor bancare presupune analiza unor indicatori atât cantitativi, cât mai ales calitativi, care vizează în primul rând determinarea solidității băncii, a gradului de expunere a acesteia în fața diverselor categorii de risc și, mai apoi, nivelul de eficiență al acestuia.
Plecând de la conceptul de performanță bancară, am analizat profitabilitatea sistemului bancar românesc și am surprins principalii indicatori de apreciere a performanțelor unei instituții financiare. Studiul de caz ilustrat în același capitol se referă la analiza conexiunii dintre performanța bancară și comportamentul față de risc la nivelul Băncii Comerciale Române.
Prin această lucrare, am încercat să realizez conturarea unei imagini de ansamblu asupra conținutului teoretic și practic al riscului și performanței bancare, în speranța că ea va servi drept bază de documentare și instrument de lucru pentru studiile viitoare legate de problematica complexă a riscului.
CAPITOLUL I. CONȚINUTUL ȘI ARHITECTURA MANAGEMENTULUI BANCAR
1.1 Natura managementului bancar
Managementul a apărut ca o necesitate pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății umane, la începutul secolului XX, când se pun bazele teoretice ale științei managementului. Știința managementului se bazează pe acumularea unei experiențe trecute și pe necesitatea stringentă a găsirii unor soluții pentru o mai bună organizare și conducere a proceselor din ce în ce mai complexe care decurg din dezvoltarea impetuoasă a societății umane în ansamblul său.
Plecând de la cerințele managementului bancar, trebuie precizat că managerii se confruntă în general cu aceleași provocări, indiferent de organizația din care fac parte. Elementele fundamentale ale managementului sunt valabile și în cazul băncilor, cu precizarea că, în partea sa aplicativă, managementul bancar capătă forme aparte, corelate cu specificul activității bancare.
Sistemul bancar este guvernat de legități specifice, dar se supune în final aceluiași obiectiv comun fiecărui domeniu de activitate: organizarea resurselor astfel încât acțiunile proprii să se finalizeze cu profit. Acest obiectiv este un atribut al managementului bancar, sprijinit pe instrumente adecvate fiecărui gen de activități.
Sunt atâtea definiții ale managementului câte moduri de abordare există, definiții care au însă și puncte comune.
Americanii Reece și O' Grady definesc managementul ca fiind „procesul de coordonare a resurselor umane, informaționale, fizice si financiare, în vederea realizării scopului organizării”. Longenecker și Pringle îl desemnează ca fiind „procesul de obținere și combinare a resurselor umane, financiare și fizice, în vederea îndeplinirii scopului primar al organizării – obținerea de produse și servicii dorite de un anumit segment al societății”. Ambele definiții sunt apropiate ca percepere a managementului, în centru căruia stau resursele, organizarea și scopul final.
În binecunoscuta enciclopedie Larousse, managementul este definit ca „știința tehnicilor de conducere și gestiune a întreprinderilor”. Autorul american Ricky W. Griffin face trimitere la unul dintre primii autori care au abordat acest subiect și care a definit managementul astfel: „Să cunoști cu exactitate ceea ce dorești ca oamenii să facă și apoi să ai grijă ca ei să facă totul pe calea cea mai bună și cea mai ieftină”.
Plecând de la obiectivele sale, managementul poate fi abordat din punct de vedere al teoriei sistemelor, conform căruia organizațiile utilizează patru tipuri de resurse: umane, monetare, fizice și informaționale:
resursele umane – cuprind capacitatea managerială și forța de muncă;
resursele monetare – includ capitalul financiar utilizat de organizații pentru a finanța operațiile proprii;
resursele fizice – acoperă materiile prime, clădirile, facilitățile de producție și echipamentul;
resursele informaționale – redau volumul de date care stau la baza procesului decizional.
Plecând de la aceste patru tipuri de resurse, managementul poate fi definit ca un grup de activități care cuprind planificarea și adoptarea deciziilor, organizarea, conducerea și controlul, îndreptate spre resursele umane, financiare, fizice și de informații ale unei organizații, în vederea realizării obiectivelor acesteia cât mai eficient și productiv.
Știința managementului a definit pentru prima dată prin Henry Fayol cinci funcții ale managementului general. Managementul bancar se supune și el legităților generale ale științei managementului, dar care, în același timp, sisteme, tehnici și metode specifice, precum și modalități de conducere adecvate.
Activitatea bancară comportă un risc, care conferă o anumită specificitate procesului de management. În cazul băncilor, adoptarea deciziilor privind relația rezultat-risc constituie un obiectiv central al managementului, care se consideră rezolvat în măsura în care s-a atins un anumit grad de profitabilitate ce poate permite dezvoltarea și consolidarea băncii.
Cele cinci funcții ale managementului în cadrul băncii sunt:
Funcția de previziune – cuprinde ansamblul activităților prin care se determină principalele obiective ale băncii, resursele și mijloacele necesare realizării lor. Rezultatele previziunii se împart în trei categorii principale, în funcție de orizontul de timp, gradul de detaliere și obligativitate și anume: prognozele, planurile și programele.
Funcția de organizare a managementului bancar presupune două subdiviziuni principale:
organizarea de ansamblu a băncii, concretizată în structura sa
organizatorică și în sistemul informatic existent;
organizarea principalelor componente.
Funcția de coordonare – presupune armonizarea deciziilor și acțiunilor personalului, printr-o comunicare adecvată la toate nivelurile managementului. Importanța coordonării crește în condițiile dependenței managementului de resursele umane.
Funcția de antrenare – se definește ca ansamblul activităților prin care se urmărește impulsionarea personalului pentru realizarea obiectivelor preconizate, pe baza luării în considerare a factorilor care îl motivează. Elementul esențial al funcției de antrenare îl constituie motivarea, care presupune corelarea intereselor salariaților cu realizarea obiectivelor și sarcinilor atribuite. Analizată din puncte de vedere al satisfacțiilor personalului și al rezultatelor obținute, motivarea poate fi pozitivă sau negativă.
Motivarea pozitivă se bazează pe amplificarea satisfacțiilor personalului ca urmare a desfășurării activității, sarcinile atribuite fiind accesibile majorității executanților.
Motivarea negativă se bazează pe amenințarea permanentă a personalului băncii cu reducerea satisfacțiilor băncii în condițiile nerealizării sarcinilor atribuite, care sunt stabilite la un nivel foarte ridicat, accesibile unui grup restrâns de salariați. Banca trebuie să promoveze motivarea pozitivă, prin asigurarea unui climat bun de muncă pentru toți angajații care să genereze rezultatele economice stabilite la nivelul planurilor sale financiare.
Funcția de control-evaluare cuprinde ansamblul proceselor prin care performanțele băncii sunt măsurate și comparate cu obiectivele stabilite, pentru a depăși deficiențele și a pune în valoare rezultatele pozitive obținute. Această funcție parcurge patru etape:
comensurarea realizărilor băncii;
compararea rezultatelor obținute cu obiectivele planificate, evidențiindu-se diferențele;
depistarea cauzelor care au dus la neîndeplinirea obiectivelor;
realizarea corecturilor.
Funcțiile managementului nu se exercită separat, ci într-o interdependență, toate contribuind la derularea în bune condiții a procesului de management. La nivel bancar, managementul cuprinde toate aspectele privind modul în care sunt organizate și utilizate resursele băncii, în scopul maximizării profitului pe termen scurt, mediu și lung, cu diminuarea corespunzătoare și permanentă a riscului specific.
În timp, managementul s-a dezvoltat foarte puternic în bănci, pregătirea managerilor a devenit o preocupare majoră, tehnicile și procedurile utilizate sunt foarte evoluate, pe măsura complexității acestui domeniu al activității financiare.
În ceea ce privește structura managementului bancar, considerăm oportun să ne oprim la cele cinci domenii ale managementului băncii, care redau esența activității bancare.
Primele două domenii – managementul activelor și pasivelor bancare – redau întreaga cuprindere a bilanțului băncii.
Managementul riscurilor bancare este foarte important, pentru că orice operațiune bancară are o doză de risc și aceasta trebuie să intre oblagementul s-a dezvoltat foarte puternic în bănci, pregătirea managerilor a devenit o preocupare majoră, tehnicile și procedurile utilizate sunt foarte evoluate, pe măsura complexității acestui domeniu al activității financiare.
În ceea ce privește structura managementului bancar, considerăm oportun să ne oprim la cele cinci domenii ale managementului băncii, care redau esența activității bancare.
Primele două domenii – managementul activelor și pasivelor bancare – redau întreaga cuprindere a bilanțului băncii.
Managementul riscurilor bancare este foarte important, pentru că orice operațiune bancară are o doză de risc și aceasta trebuie să intre obligatoriu în atenția managerilor bancari.
Resursele umane reprezintă pentru bancă resursa cea mai importantă, care produce valoare și profit prin prestația proprie.
Pentru orice bancă, scopul final este obținerea de profit, motiv pentru care managementul performanțelor proprii este foarte important și necesar.
Managementul operațiilor pasive
Managementul operațiilor pasive reprezintă un ansamblu de tehnici, principii și modalități de optimizare a raportului resurse – plasamente. Operațiunile pasive sunt operațiuni de constituire a resurselor, care au în principal următoarea structură: depozite ale clienților și instituțiilor financiare, împrumuturi și capitaluri proprii.
Pentru societățile bancare, resursele reprezintă mijlocul de existență, de dezvoltare și prosperitate. Băncile trebuie să urmărească în permanență evitarea imobilizării fondurilor, a resurselor în general, ceea ce reprezintă una din principalele laturi ale managementului bancar.
În general, în structura pasivului unei bănci comerciale se regăsesc următoarele categorii de resurse: capitalul propriu, împrumuturi de la intermediari financiari (BNR, conturi curente sau împrumuturi de la alte bănci), obligațiuni și împrumuturi participative, depozite ale agenților economici, economiile populației, titluri de valoare etc.
Cel mai important element al pasivului unei bănci îl constituie capitalul propriu. Acesta îndeplinește câteva funcții vitale în asigurarea bunei funcționări și a viabilității pe termen lung a băncii:
În primul rând, capitalul este un amortizor împotriva riscului de faliment, prin absorbția pierderilor neașteptate, pierderi ce pot crea băncii probleme semnificative dacă n-ar exista acest tampon sub formă de capital.
În al doilea rând, capitalul creează băncii cadrul funcțional prin furnizarea fondurilor necesare pentru autorizare, organizare și înzestrare operațională. Nu se poate deschide o bancă fără a dispune de un capital minim a cărui valoare variază de la țară la țară (de exemplu în Europa cea mai întâlnită limită este de 5 milioane euro).
În al treilea rând, capitalul (prin dimensiunea lui) promovează încadrarea publică în bancă și asigură creditorii de tăria potențialului său financiar.
În al patrulea rând, capitalul servește ca un regulator al creșterii băncii, asigurând o creștere individuală a fiecărei bănci, în ritmuri care pot fi susținute pe termen lung. Astfel, dimensiunea capitalului băncii în dezvoltare trebuie să se alinieze cu creșterea operațiunilor active, mai precis cu nivelul riscurilor ce se angajează prin sporul de activitate propus.
Practica bancară internațională, ca de altfel și normele BNR, au promovat necesitatea structurării capitalului bancar (fondurile proprii) în două părți:
capital propriu, de bază (core capital);
capital suplimentar.
Capitalul propriu se compune din:
capital social vărsat;
primele legate de capital, integral vărsate;
rezervele legale, rezerva generală pentru riscul de credit, rezerve din diferențe
favorabile;
fondul imobilizărilor corporale;
fondul pentru creșterea surselor proprii de finanțare;
rezervele statutare;
rezultatul reportat reprezentând profitul nerepartizat;
rezultatul net al exercițiului financiar curent reprezentând profit;
fondurile cu caracter permanent puse la dispoziție unităților proprii din străinătate.
Capitalul suplimentar se compune din:
alte rezerve decât cele incluse în capitalul propriu;
datoria subordonată;
subvențiile pentru investiții;
diferențe favorabile din reevaluarea patrimoniului.
În afara capitalului propriu, băncile comerciale utilizează un anumit volum de resurse atrase de pe piață format din:
resurse de la titularii de cont;
resurse de pe piața bancară.
Resursele de la titularii de cont sau de la clienții băncii reprezintă sursa cea mai importantă și ea vine de la agenții economici sau de la populație.
Resursele de pe piața interbancară sunt cele la care se apelează în final pentru situațiile în care capitalul propriu plus resursele de la clienți nu sunt suficiente.
Un obiectiv urmărit de managementul pasivelor îl constituie îmbunătățirea raportului dintre depozitele la vedere și cele la termen.
Managementul operațiilor active
Managementul operațiunilor active are în vedere modul de utilizare a resurselor bancare, atât cele proprii, cât și cele atrase, în scopul maximizării profitului și eficientizării activității bancare (profit maxim posibil și un risc minim posibil).
Operațiile bancare active cuprind operații de credit (credit cambial, împrumut pe gaj de mărfuri, împrumut pe gaj de acțiuni și efecte publice, avansuri în cont curent, împrumuturi personale și împrumuturi pentru investiții) și operații comerciale (cumpărare de aur și devize, cumpărare de acțiuni și efecte publice, operații cu mărfuri, operații de report).
Activele băncilor românești se regăsesc în șase poziții principale în bilanț: active imobilizate; disponibilități și depozite; credite; titluri de plasament; creanțe din dobânzi; comisioane, taxe și alte active. Fiecare din aceste poziții trebuie monitorizată corespunzător și distinct, în funcție de obiectivele proprii ale băncii. Procesul de valorificare a fondurilor prin diferite plasamente sub formă de active cuprind următoarele componente: lichiditate, profitabilitate, risc, perioadă de timp, rezerve de capital. Aceste componente trebuie rezolvate în cadrul procesului de management al activelor.
Nevoia de lichiditate, care este urmărită permanent de către managerii băncii, intră în contradicție cu obiectivul băncii de maximizare a profitului. În aceste condiții, în managementul activelor se are în vedere rezolvarea obiectivului central, respectiv al profitabilității, care este un aspect esențial în procesul investițional. O bancă trebuie să realizeze suficiente venituri din investițiile și activitățile sale pentru a-și acoperi costurile.
Necesitatea de a avea lichiditate și de a asigura în același timp câștiguri sigure obligă băncile să mențină o parte din fondurile lor sub forma unor plasamente care îndeplinesc condițiile referitoare la lichiditate și securitate, chiar dacă rata dobânzii aferenta acestora este mai mică.
Ca instituții ale pieței, băncile au aversiune față de risc și, ca urmare, caută să-și minimizeze expunerea plasamentelor la pierderi. Există două principale categorii de risc pe care banca le poate întâlni în plasarea fondurilor: riscul de credite și riscul de dobândă. Banca va monitoriza cu cea mai mare atenție aceste riscuri în gestionarea principalului său activ bilanțier, creditul bancar.
Activele bilanțiere se regăsesc în diferite tipuri de plasamente. În general, piața plasamentelor este împărțită în piața monetară și piața de capital. Piața monetară are mai multe segmente, specializate în negocierea unor instrumente specifice:
piața scontului – specializată în cumpărarea și vânzarea cambiilor;
piața interbancară – este piața în cadrul căreia băncile se împrumută reciproc pe termen scurt;
piața certificatelor de depozit – negociază certificatele de depozit, care sunt înscrisuri ce confirmă că o anumită sumă de bani a fost depozitată la o bancă;
piața efectelor de comerț – se referă la titlurile de credit cu o scadență ce se poate situa între 7 zile și 3 luni, fiind emise de mari companii, instituții financiare și guvernamentale;
piața eurovalutelor.
În România, principalele operațiuni de plasament ale băncilor comerciale sunt: creditarea agenților economici, în lei sau valută, pe termen scurt, mediu și lung. Deși deține ponderea cea mai mare în ansamblul plasamentelor băncii, creditarea agenților economici este segmentul de activitate cu cel mai mare grad de risc;
depozitele interbancare, prin plasarea fondurilor în lei și valută sub formă de depozite la bănci din România sau străinătate, pe diferite perioade de timp, cu un grad mare de siguranță, riscul fiind minim;
plasamentele pe piața titlurilor de valoare, de regulă în titluri de stat ( exemplu
obligațiunile cu dobândă fixă, emise de Ministerul de Finanțe, la o dobândă atractivă, cu un risc practic inexistent).
Pe măsura dezvoltării pieței monetare, plasamentele specifice scontului, certificatelor de depozit și efectelor de comerț vor deține o pondere tot mai mare în plasamentele pe termen scurt ale băncilor comerciale.
Managementul activelor băncii rămâne una din principalele componente ale managementului general, a cărui calitate condiționează direct buna funcționare și dezvoltare a băncilor.
Managementul riscurilor bancare
În activitatea de conducere și supravegherea riscului bancar, se recomandă folosirea unei metodologii care utilizează o procedură în patru etape, respectiv: identificarea și analiza riscului; controlul riscului; eliminarea riscului; asumarea și transferul riscului. Această metodologie pleacă de la ideea că riscul poate apărea pe întregul parcurs al derulării operațiunilor bancare, provocând efecte negative asupra activității respective, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi.
Există două strategii clasice în gestionarea riscului. Astfel, o bancă poate să-și asume conștient riscuri mari, atunci când își propune ca obiectiv dublarea profiturilor, de exemplu.
Aceasta va conduce la diverse acțiuni specifice, cum ar fi creșterea marjei dobânzii, prin destinderea politicii de creditare, sau creșterea depozitelor, la vederea în totalul resurselor.
O a doua alternativă presupune adoptarea unor strategii de dezvoltare pornind de la scopul minimizării riscurilor, asigurând profituri mici, dar sigure.
Riscul bancar este considerat de o potrivă atât cauză, cât și efect. El poate determina consecințe din cele mai neprevăzute, dar în același timp poate fi declanșat ca urmare a apariției unor fenomene cunoscute sau nu. Un management performant are misiunea de a minimiza apariția și efectele riscurilor bancare.
Managementul resurselor umane
Calitatea resurselor umane reprezintă o condiție esențială pentru succesul unei bănci, pentru asigurarea dezvoltării sale și a unei profitabilități corespunzătoare. Măsura în care angajații sunt conduși eficient devine un factor crucial în creșterea eficienței instituției, întrucât forța de muncă reprezintă cea mai valoroasă resursă.
Managementul resurselor umane utilizează o serie de tehnici și procedee cunoscute sub numele de management de personal, presupunând activități precum: planificarea forței de muncă, administrarea salariilor și a sistemelor de premiere, instruirea profesională și educațională, relațiile între angajați, protecția muncii.
Banca trebuie să asigure o bună concordanță între cunoștințe și cerințe și să ofere personalului propriu locuri de muncă potrivit pregătirii și randamentului dovedit. Pentru necesitățile de promovare, banca trebuie să apeleze în primul rând la posibilitățile pe care le oferă personalul propriu și apoi să procedeze la selecționarea de persoane din afară. Recrutarea și încadrarea în bancă trebuie să se bazeze exclusiv pe principiul concordanței între capacitatea candidatului respectiv și cerințele postului aferent.
Îndeplinirea obiectivului băncii presupune îmbunătățirea permanentă a fondului de resurse umane constituit pentru viitorii manageri. Cerințele pentru viitorii manageri ai băncii se referă la: profesionalism, capacitatea de a lucra în colectiv, aptitudini conceptuale, care îi permit să emită judecăți la nivelul unui comportament sau al unei unități bancare.
Managementul performanțelor bancare
Obiectivul final al activității bancare îl reprezintă obținerea unui profit care să-i permită o funcționare normală și chiar dezvoltarea. În aceste condiții, managementul performanțelor bancare are o mare importanță, intersectându-se cu celelalte categorii de management.
Managementul performanțelor bancare este legat în primul rând de managementul activelor și pasivelor, reflectat de situația bilanțului propriu și a contului de profit și pierderi. Studierea situațiilor financiare, atât de către bancă, cât și de acționari sau de clienți, reprezintă o formă a analizei fundamentale, redate prin indicatori specifici care se construiesc la perioade bine determinate.
Printre acești indicatori, regăsim rata profitabilității, rata lichidității, pârghia financiară, aceasta din urmă calculată sub forma adecvării capitalului. În literatura de specialitate, analiza situației financiare se regăsește și sub denumirea de „modelul du Pont”.
Managementul performanței prin indicatori în sine are un conținut informațional limitat. În continuare, managementul performanței are nevoie de norme sau standarde de comparație. Se analizează tendințele în performanță și se fac, de regulă, comparații cu bănci similare pe anumite intervale de timp.
1.2. Obiectivele managementului activității bancare
Performanțele unei bănci depind întotdeauna de calitatea managementului, calitate care este evaluată prin rezultatele obținute în urma deciziilor manageriale.
Anticiparea cu precizie a evoluțiilor variabilelor economice în care managerii trebuie să ia decizii este un lucru greu de realizat.
Aprecieri asupra mediului concurențial, pieței, produselor bancare, riscurilor, constrângerilor înseamnă, practic, descifrarea viitorului și cunoașterea din timp a ritmului în care se produc aceste schimbări în vederea elaborării unor strategii realiste și pertinente.
Pentru a avea performanțe, managementul trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:
Un sistem de informații competitiv;
Selecția piețelor și produselor potrivite;
Recompensarea personalului băncii în funcție de performanțe;
Cunoașterea tehnicilor și instrumentelor financiare;
Gestionarea financiară bună;
Elaborarea de strategii echilibrate pornind de la performanțele anterioare.
Pornind de la faptul că cei bine informați sunt puternici, necesitatea de a dispune de un sistem informațional competitiv apare ca o condiție în realizarea performanțelor bancare. Deși nu întotdeauna un sistem de informații bun asigură un bun management, lipsa lui duce la luarea unor decizii nefundamentate științific.
Realizarea unui bun sistem de informare a managementului apare mai dificilă pentru bănci decât pentru ceilalți agenți economici.
Banca are, prin natura sa, o activitate contabilă. Ea nu gestionează doar propriile conturi ca orice întreprindere, ci și conturile clienților ei, întocmește diverse situații contabile pentru autoritățile monetare.
Elaborarea deciziilor implică mai întâi colectarea unui număr foarte mare de informații care nu sunt disponibile nici în sistemul general de contabilitate, nici în diverse situații statistice elaborate de bancă.
Insuficiența prelucrării contabile sau statistice a informațiilor impune, ca fiecare bancă să-și organizeze culegerea, tratarea și circulația informațiilor într-un sistem unitar de informații de gestiune, care permite tuturor decidenților să dispună de mijloace de analiză satisfăcătoare.
În bancă, sistemul de informații de gestiune este unealta indispensabilă de cunoaștere care alimentează fiecare decident cu informații, înainte ca acesta să ia o decizie. El asigură, totodată, comunicarea între centrală și unitățile teritoriale, jucând astfel pentru bancă rolul sistemului nervos din corpul uman.
Al doilea element, cu pondere majoră în asigurarea performanțelor manageriale, este selecția piețelor și a produselor pe care banca le poate valorifica profitabil. În elaborarea planurilor strategice, managerii trebuie să țină cont și de celelalte instituții financiare existente și de produsele și serviciile pe care acestea le vând și numai după aceea să selecteze cu atenție piețele și produsele.
Totodată, în selectarea pieței și produselor trebuie să țină cont de puterea economică a băncii, experiența și evoluția economiei.
Al treilea element constă în recompensarea personalului băncii în raport cu performanțele obținute. Păstrarea managerilor buni și încurajarea performanței ar trebui să fie obiectivele primare în planul de recompensare. Băncile plătesc salariile după poziția personalului în bancă, fără a lua în considerare efectele asupra veniturilor și riscului în timp.
Există patru elemente cheie în elaborarea planurilor bune de recompensare:
în primul rând, banca ar trebui să plătească pentru sarcina îndeplinită de fiecare salariat;
în al doilea rând, planul de recompensare ar trebui să fie flexibil, în așa fel încât și managerii din poziții ierarhice mai joase să poată fi recompensați la nivelul managerilor de la vârf
în al treilea rând, toți salariații ar trebui să fie plătiți în funcție de performanțele băncii;
în al patrulea rând, unii manageri ar trebui să aibă o formă de recompensare specifică performanței pe care banca a obținut-o datorită activității lor.
Luarea în considerare a celor patru elemente ar genera următoarele efecte favorabile:
banca va tinde să ajungă la mai puțini manageri și funcționari neperformanți (personalul neperformant nu ar mai rămâne în bancă);
reducerea cheltuielilor cu salariile;
creșterea performanțelor bancare.
Al patrulea element, care stă la baza realizării unei bune performanțe bancare, este cunoașterea elementelor și tehnicilor financiare. Băncile ar trebui să evalueze efectele utilizării instrumentelor financiare prin prisma veniturilor și a riscurilor potențiale. Înțelegerea acestor instrumente și tehnici financiare este vitală pentru managementul bancar.
Al cincilea element, gestionarea financiară bună, presupune un management prudent.
Prudența constă în respectarea unor restricții în ceea ce privește asumarea unor riscuri mari la credite pentru a compensa creșterea cheltuielilor cu salariile și investițiile băncii în active fixe, sau, lungirea portofoliului de credite neperformante prin rescadențări și reeșalonări în vederea diminuării prezente a portofoliului de credite neperformante pe seama împingerii în viitor a acestora.
Un management prudent presupune, de asemenea, un control riguros asupra cheltuielilor cu dobânzile și nondobânzile, precum și asupra pierderilor din credite.
Al șaselea element, elaborarea de strategii echilibrate este necesară pentru aprecierea veniturilor prin prisma riscurilor și, totodată, oferă mijloace de a face față schimbării și soluții de gestionare a riscurilor.
Schimbările continue și rapide ale factorilor economici, concurențiali și reglementări impun implementarea în strategia băncii a evoluției acestora, în vederea obținerii performanțelor într-un mediu dinamic al viitorului, concomitent cu luarea în considerare a deciziilor operaționale de moment.
Elaborarea unor strategii echilibrate presupune stabilirea nivelului ratei de solvabilitate pe care banca vrea să o atingă concomitent cu riscurile pe care și le poate asuma și determinarea poziției viitoare a băncii.
După cum se știe, obiectivul fundamental al managementului este maximizarea valorii investiției proprietarilor în bancă. Deci, rata de rentabilitate va trebui stabilită la un nivel care va permite atingerea obiectivului fundamental.
Stabilirea nivelului ratei de rentabilitate este strâns legată de evaluarea riscurilor pe care banca este dispusă să le gestioneze. Desigur, rentabilitatea crește prin asumarea unor riscuri mai mari, dar managerii preferă obținerea unei rentabilități mari prin asumarea unor riscuri convenabile.
În procesul stabilirii nivelului ratei de rentabilitate, managerii își pun întrebarea: cât din fiecare tip de risc trebuie asumat pentru a crește rentabilitatea?
Răspunsurile la această întrebare sunt multe, dificile și inexate.
Înainte de a stabili ce riscuri trebuie asumate, este esențială raportarea băncii la evoluția viitoare a factorilor de mediu și evaluarea efectelor acestor evoluții asupra ratei de rentabilitate și a riscului, plecând de la poziția actuală a băncii.
1.3. Metode și instrumente specifice managementului bancar
Operaționalizarea managementului bancar utilizează elemente suport, concretizate în metode, tehnici, instrumente specifice, care au caracter general sau un caracter specific unui domeniu al managementului sau unei funcțiuni a băncii.
Între aceste instrumente pot fi evidențiate:
instrumente de planificare;
instrumente de analiză;
instrumente de evaluare;
instrumente de control.
În exercitarea managementului bancar, din experiența câștigată și practicile internaționale, rezultă o serie întreagă de elemente suport, care se regăsesc în metode, tehnici și instrumente specifice, printre care se numără: managementul prin obiective, managementul participativ, managementul prin rezultate, metoda normativă, metoda Delphi, managementul prin colaborare (modelul Harzburg), managementul prin sistem.
De un real folos pentru asigurarea unui management bancar performant, se consideră util de abordat Planificarea și prognoza și analiza SWOT.
Planificarea și prognoza
În trecutul nu prea îndepărtat, managerii de bănci aveau tendința să dea prioritate problemelor curente (atragerea de depozite, estimarea lichidității, plasarea resurselor). În ultimele decenii planificarea și prognoza au câștigat mult în importanță.
Astfel, planificarea strategică a fost recunoscută ca o parte a planificării de perspectivă, incluzând dezvoltarea unui plan de obiective pe care banca dorește să le atingă și metodele aplicate de aceasta.
Deși prognoza este inclusă în planificarea strategică, ea nu reprezintă același lucru. Prognoza are scopul de a dimensiona cea mai profitabilă rută a evenimentelor viitoare bazate pe presupuneri și logică și pe metode obiective. Prognoza arată mai pregnant unde este banca, și nu unde își dorește ea să fie.
Planificarea strategică nu lucrează cu deciziile viitoare ale băncii, ci cu viitorul deciziilor prezente. Atât prognoza, cât și planificarea strategică au menirea să arate ce trebuie să întreprindă o bancă astăzi pentru a-și atinge scopurile în condițiile unui viitor nesigur.
Trebuie precizat că planificarea strategică nu este o încercare de a elimina sau minimiza riscul. Dimpotrivă, planificarea strategică trebuie să ofere posibilitatea băncii să aleagă rațional între diferitele căi de acțiune în care își asumă riscuri.
Prin planificarea strategică trebuie să se studieze patru problematici fundamentale, care pot ușura atingerea scopului urmărit, și anume:
Situația băncii în prezent;
Obiectivele băncii în viitor;
Imaginea băncii în viitorii 5 ani;
Strategia de management a băncii pentru atingerea poziției dorite.
Cu prilejul prezentării unor aspecte deosebit de concentrate privind planificarea în bănci, trebuie subliniată necesitatea utilizării planului de afaceri ca o proiecție o viitoare a activităților pe termen mediu de 3 până la 5 ani, cu structura: cadrul legislativ în care banca își desfășoară activitatea; mediul economic de afaceri; activitatea internă a băncii; politicile de expunere la risc; organizarea și resursele umane și situația financiară prognozată.
Pentru managementul băncii este foarte folositor sistemul planurilor financiare și nefinanciare. O structură de planuri ar putea fi:
planul financiar al băncii, care se întocmește la nivelul centrelor de activitate (al sucursalelor) și la nivelul Centralei;
bugetul de venituri și cheltuieli pentru sucursale și Centrală;
planuri operaționale, care susțin și fundamentează planurile financiare și bugetul de venituri și cheltuieli.
La rândul lor, se consideră că planurile operaționale ar trebui să conțină:
planul de credite;
planul de atragere a resurselor;
proiecția fondurilor proprii ale băncii;
planul de investiții și reparații generale;
planul cheltuielilor pentru funcționarea băncii.
În planurile nefinanciare s-ar putea include:
planul de implementare a obiectivelor strategice;
planul de marketing și vânzări;
planul resurselor umane;
planul de pregătire și perfecționare a personalului;
planul de dezvoltare a rețelei bancare.
Motivația pentru care s-a optat pentru cele două planuri de bază este cea a asigurării unei bune legături cu sistemul de urmărire a realizărilor. Astfel, planul financiar, prin structura lui (poziții de activ și pasiv) se regăsește în execuție în bilanțul băncii, iar bugetul de venituri și cheltuieli – în contul de profit și pierderi.
Analiza SWOT
Analiza SWOT este atât de generalizată și de des întâlnită în plan internațional, încât ea se impune ca unul din instrumentele cele mai importante ale managementului bancar. Fiecare instituție financiară poate utiliza analiza SWOT prin partenerii financiari și pentru propria activitate.
Această metodă, care utilizează tehnici de chestionare, permite abordarea stilului investigativ și cuprinde: strengths – puncte tari; weaknesses – puncte slabe; opportunities – posibilități; threats- amenințări.
Analiza SWOT ordonează informațiile financiare și nefinanciare după anumite reguli.
Punctele tari reprezintă baza pe care se construiește succesul băncii. În cazul unei bănci comerciale, punctele tari sunt susținute prin următoarele: rețea puternică și răspândită în teritoriu, portofoliu de clienți diversificat și bine segmentat, servicii bancare diversificate răspunzând cerințelor clienților, personal bine echilibrat pe grupe de vârstă și pregătire, rețea de bănci corespondente foarte extinsă, suficiente idei novatoare ale personalului aplicate în practică.
Punctele slabe sunt evidențiate ca fiind lipsuri, carențe, pe care banca le poate soluționa sau ameliora. Pot fi reflectate de: rețea bancară slab extinsă în teritoriu, clientelă nediversificată, servicii bancare cu un nivel calificativ scăzut, comunicare internă slabă, personal neinstruit corespunzător în domeniul rețelei bancă-client, stadiu neadecvat al informatizării, prospectare insuficientă a pieței și a clienților potențiali.
Oportunitățile constau din factori externi conjuncturali favorabili de care banca poate beneficia și care trebuie fructificați. În oportunități se pot include: rolul tot mai important al sistemului bancar în procesul reformei economice, atitudinea dinamică și flexibilă a băncii în servirea clienților cu produse și servicii accesibile de calitate, gradul de bancarizare foarte scăzut.
Amenințările sunt evenimentele nefavorabile cu o probabilitate mai mare sau mai mică de realizare, ce nu trebuie ignorate: șansa producerii lor trebuie micșorată prin încercarea de acoperire a riscului pe care acestea îl implică. În sfera amenințărilor se regăsesc: apariția continuă pe piața financiară internă de noi instituții bancare, funcționând ca bănci comerciale universale, competiția interbancară tot mai puternică, inclusiv în domeniul atragerii de personal înalt calificat de la băncile existente. Băncile nou intrate pe piață – cele mai multe cu capital străin – sunt tot mai numeroase, selective și agresive în atragerea clienților.
Prin intermediul comparării sistematice a punctelor forte cu cele slabe, a oportunităților cu amenințările identificate în urma analizei diagnostic se poate determina situația de fapt a băncii analizate și se pot alege căile strategice de acțiune.
Cele patru cadrane ale graficului analizei-diagnostic reflectă patru modalități strategice pe care echipa managerială a instituției bancare le poate adopta, conform Figurii 1:
Oportunitățile mediului
Puncte slabe Puncte forte
Amenințările mediului
Cadranul I reprezintă cea mai favorabilă situație, când băncii analizate i se ivesc mai multe oportunități și are puncte forte care o îndreptățesc să le valorifice. În această situație se recomandă o strategie de dezvoltare agresivă.
Cadranul II reprezintă o bancă căreia i se ivesc oportunități însemnate, pe care nu le poate valorifica din cauza slăbiciunii interne. În acest caz se va aborda o strategie de redresare pentru eliminarea punctelor slabe.
Cadranul III reprezintă situația cea mai puțin favorabilă, în care instituția bancară este relativ slabă și trebuie să facă față unor amenințări majore din partea mediului. În acest caz se impune examinarea, prin intermediul analizei diagnostic, a posibilităților de reducere a volumului activității sau de redirecționare a acestuia. Se recomandă o strategie defensivă.
Cadranul IV prezintă situația în care o bancă cu numeroase puncte forte întâlnește un mediu nefavorabil. În această situație, strategia va folosi punctele forte existente pentru a-și crea oportunități în alte domenii de activitate sau pe alte piețe și se recomandă utilizarea unei strategii de diversificare.
Trebuie insistat asupra utilizării prioritare a analizei SWOT și datorită tendinței multor bănci de a evidenția doar partea pozitivă a lucrurilor, punctele slabe sau amenințările fiind considerate elemente ce trebuie evitate pentru a nu afecta imaginea băncii. Nu se poate încuraja acest mod de gândire limitat și refractar, fiind respins cu hotărâre de către managerii responsabili și capabili de performanță.
CAPITOLUL II. STUDIU DE CAZ PRIVIND STRATEGIILE DE MAXIMIZARE A PERFORMANȚELOR BANCARE PE EXEMPLUL BCR ERSTE BANK
2.1. Opinii cu privire la natura performanțelor bancare
Obiectivul fundamental al unei bănci, ca și al oricărei entități economice, este obținerea de profit. Aceasta reprezintă pentru societatea bancară principala sursă de majorare a capitalului, iar existența sau lipsa acestuia au un impact deosebit asupra încrederii publicului în banca respectivă.
Măsurarea câștigurilor și gestionarea riscurilor prezintă o importanță deosebită în aprecierea calității activității, a performanțelor acesteia. Luând în considerare toate riscurile posibile, scopul esențial al managerilor bancari este acela de a realiza maximul de profit în condiții de risc minim.
Performanța poate fi definită ca fiind „nivelul măsurabil de stabilitate al activității unei bănci, caracterizat prin niveluri reduse ale tuturor categoriilor de risc și o tendință generală de creștere a profiturilor de la o perioadă la alta”.
La nivelul fiecărei entități bancare, trebuie organizat un sistem coordonat de evaluare a performanțelor și de determinare a eficienței fiecărui tip de produs, relație sau structură organizatorică a băncii, datorită diversității și volatilității produselor și serviciilor bancare și a interdependențelor organice dintre bănci și restul economiei.
La nivelul entității bancare, profitabilitatea este determinată în literatura de specialitate ca fiind raportul dintre profit și active, indicator numit rentabilitatea activelor sau rentabilitatea economică. Rentabilitatea activelor este, la rândul său, centrul unui grup de indicatori de bază ce măsoară performanța oricărei entități economice, alcătuind, ca formă de analiză a eficienței activității, un model general aplicabil entităților ce au ca obiectiv generarea de profit. Cei cinci indicatori de bază ai performanței se prezintă astfel:
Rentabilitatea activelor (ROA)= Profit net / Total active
Rentabilitatea capitalului (ROE)= Profit net / Total capital
Multiplicatorul capitalului (Mc)= Total active / Capital
Rata utilizării activelor (Rua)= Total venituri / Total active
Rata profitului (Pr)= Profit net / Total venituri
Între indicatorii de mai sus există următoarele relații:
ROE = Mc * ROA
ROA = Rua * Pr
Prin legislația în vigoare, o bancă personalitate juridică română, este obligată să-și mențină un capital minim, în raport cu natura și limitele de risc, precum și cu capacitatea conducerii de a identifica, măsura și controla aceste riscuri. În perioadele în care banca realizează performanțe slabe, capitalul, acționând ca un tampon, menține încrederea publicului în sistemul bancar, promovează stabilitatea fondurilor depozitarilor și suportă dezvoltarea rezonabilă a instituției.
Ratingul calității activelor reflectă riscul potențial al creditelor, al investițiilor și al altor active, precum și al tranzacțiilor extrabilanțiere. Evaluarea calității activelor trebuie analizată și în funcție de gradul de provizionare a acestora.
Profitabilitatea băncii ilustrează capacitatea acesteia de a desfășura o activitate eficientă. Cantitatea și calitatea veniturilor pot fi afectate de administrarea excesivă și inadecvată a riscului de credit, care poate conduce la alocări de provizioane suplimentare pentru pierderi din credite sau de niveluri ridicate ale riscului pieței care pot expune nejustificat veniturile instituției la fluctuațiile ratei de dobândă
Lichiditatea și administrarea resurselor și plasamentelor sunt evaluate în funcție de:
trendul și stabilitatea depozitelor
gradul și trendul utilizărilor pe termen scurt
sursele de fonduri
finanțarea activelor pe termen lung
accesul la piețele monetare și alte surse de finanțare
adecvarea surselor de lichiditate și abilitatea dea face față nevoilor de lichiditate
eficiența politicilor și practicilor, strategiile de administrare a fondurilor
sistemele informatice de administrare și planurile de finanțare
capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza și controla lichiditatea și nivelul de diversificare al surselor de finanțare
2.2. Modalități de cuantificare a performanțelor bancare
Managementul urmărește prin excelență obținerea de profit, adică o performanță superioară.
Instrumentele de măsurare și redare a performanței sunt diferite, dar, în final, unul dintre cele mai eficiente îl constituie sistemul de indicatori utilizați în acest scop, care depinde de fiecare bancă în parte.
Indicatorii de performanță indică situația băncii la un moment dat, ceea ce permite ca managerii să ia măsuri de păstrare a performanței, dacă indicatorii sunt pozitivi, sau de îmbunătățire a performanței, dacă indicatorii nu sunt la nivelul la care banca și i-a propus.
Pe baza unei analize a trei surse distincte, respectiv indicatorii de apreciere utilizați de Banca Națională a României, indicatorii reglementați de Ministerul Finanțelor și indicatorii selecționați din literatura de specialitate s-a construit o ipoteză minimală, care cuprinde un număr de indicatori absoluți necesari pentru management la nivelul băncii comerciale. Astfel, indicatorii de eficiență ce trebuie calculați la nivelul Centralei sunt: rata profitului brut, rata profitului net, rentabilitatea activelor, rentabilitatea capitalului social, rentabilitatea capitalului propriu, profitul pe salariat, profitul la 1000 lei fond de salarii, marja dobânzii, costul activității, utilizarea activelor, multiplicarea capitalului, rata stabilității financiare, ponderea salariilor în total cheltuieli de funcționare, productivitatea muncii.
Un număr de indicatori exprimă lichiditatea și solvabilitatea băncii. Aceștia sunt:
lichiditatea în funcție de depozitele la vedere
lichiditatea în funcție de total depozit
lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi
lichiditatea în funcție de total active
expunerea în funcție de depozite la vedere și total depozite.
Indicatorii de eficiență ce trebuie calculați de sucursale sunt:
rata profitului
profitul pe salariat
profitul la 1000 lei fond de salarii
ponderea salariilor în total cheltuieli de funcționare a băncii
cheltuieli de funcționare pe salariat
gradul de acoperire a creditelor cu resurse proprii
ponderea creditelor restante în total credite
ponderea dobânzilor neîncasate la termen în total dobânzi.
Pentru managementul băncii, acest sistem de indicatori este deosebit de important prin prezentarea de analize și prin utilizarea lor la Comitetul de Direcție al băncii. Aceste analize permit constatări cu privire la gestionarea activelor și pasivelor băncii, sursele de venituri, modul în care evoluează cheltuielile cu operațiunile și cheltuielile cu funcționarea, eficiența obținută de fiecare unitate bancară în parte.
Analiza indicatorilor de eficiență ai băncii generează decizii de mare importanță pentru evoluția viitoare și pentru performanța proprie în ansamblul său.
Analiza performanțelor băncilor comerciale e face pornind de la o serie de documente complexe, cum ar fi bilanțul bancar, situațiile operative, programul strategic. Cu toate că aceste documente au caracter static s-au cumulativ, ele reflectă deciziile luate de managerii băncii respective, în ultimă instanță efectele acestor decizii.
Evaluarea profitabilității unei bănci comerciale se bazează pe indicatorii de performanță bancară ,indicatori cu o mare expresivitate, care reflectă o multitudine de aspecte privind gradul de realizare a profitului, eficiența operațională și managerială etc. Diminuarea la timp a performanțelor bancare, scăderea relativă a profitului, reducerea lichidității sunt semne îngrijorătoare, dar care, sesizate la timp, pot permite luarea unor măsuri corespunzătoare.
Indicatorii utilizați pentru analiza și evaluarea performanțelor bancare pot fi grupați astfel:
Indicatori pentru aprecierea eficienței de ansamblu a activității bancare;
Indicatori pentru evaluarea calității activelor;
Indicatori pentru aprecierea solvabilității și lichidității;
Indicatori pentru aprecierea profitabilității și rentabilității;
Indicatori pentru analiza veniturilor și costurilor bancare.
Aprecierea eficienței de ansamblu a activității bancare
Activitatea de ansamblu a băncii poate fi apreciată prin calcularea și compararea următorilor indicatori de eficiență:
Rata profitului brut (Rpb), calculată ca raport procentual între profitul brut și veniturile totale:
Rpb = (Profit brut / venituri totale) * 100
Productivitatea muncii:
W = Profit brut / Numărul mediu de salariați
Active pe salariat = Active medii / Numărul de salariați
Ponderea salariilor în totalul cheltuielilor cu funcționarea băncii, ca raport între suma salariilor și cheltuielilor aferente acestora și cheltuielile de funcționare;
Cheltuieli cu salarii pe persoană = Cheltuieli cu salarii / Numărul de salariați
Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisioanele încasate, ca raport între comisioanele încasate și salarii + cheltuieli aferente;
Gradul de acoperire a cheltuielilor cu funcționarea băncii din comisioane, ca raport între comisioanele încasate și cheltuielile cu funcționarea.
Evaluarea calității activelor bancare
Evaluarea calității activelor prezintă o importanță deosebită în analiza de ansamblu a performanțelor bancare. Indicatorii calității activelor bancare sunt:
Ponderea activelor neperformante în total active, indicator de mare expresivitate care pune în evidență activele care nu concură la dezvoltarea performanțelor băncii.
Ponderea activelor restante în totalul activelor sau total credite. În practica bancară românească, se apreciază că o pondere a creditelor restante în total credite mai mică de 5% reflectă o bună administrare a portofoliului de credite.
Ponderea provizioanelor pentru credite neperformante și dobânzi restante în total credite. Acest raport tinde să crească pe măsură ce calitatea portofoliului de credite scade. O valoare mare a acestui indicator reflectă nu numai nivelul ridicat al creditelor neperformante în totalul portofoliului de credite, dar și preocuparea băncii de a se proteja prin constituirea de provizioane substanțiale.
Ponderea pierderilor din credite în total credite – exprimă eficiența activității de creditare a băncii.
Pentru evaluarea calității activelor, mai pot fi folosiți și alți indicatori, cum ar fi:
Ponderea provizioanelor în pierderile nete din credite și dobânzi;
Ponderea dobânzilor restante în total credite;
Ponderea dobânzilor restante în total credite restante;
Ponderea dobânzilor restante în total dobânzi;
Ponderea creditelor totale în total active.
Cuantificarea solvabilității și lichidității activității bancare
În cadrul analizei efectuate de instituțiile de supraveghere și alte organisme financiare internaționale, o atenție deosebită este acordată ratei de solvabilitate, datorită relevanței privind forța financiară a băncii analizate.
Aceasta cuantifică, în principal, raportul dintre fondurile proprii de care dispune o bancă și calitatea activelor din punct de vedere al riscului de rambursare, la scadență, asociat acestora.
Fondurile proprii se determină prin însumarea capitalului propriu (capital social, prime legate de capital, rezerve, profit nerepartizat, etc.) cu capitalul suplimentar (alte rezerve, datoria subordonată, subvenții pentru investiții, diferențe favorabile din reevaluarea patrimoniului). Expunerea netă se calculează ponderând activele băncii la valoarea netă în funcție de gradul lor de risc de credit.
În vederea întăririi controlului riscului de credit, în Norma BNR nr. 8/1999 se stipulează că nivelul unei expuneri mari nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii, iar suma totală a expunerilor mari nu va putea depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii. Prin expunere mare se înțelege expunerea netă față de un singur debitor a cărei valoare reprezintă cel puțin 10 din fondurile proprii ale băncii.
Indicatorii privind solvabilitatea reflectă capacitatea băncii de a susține cu ajutorul capitalului propriu întreaga activitate. Indicatorii solvabilității bancare (IS) se calculează cu ajutorul următoarelor relații:
IS = Capital propriu / Total active; Credite; Surse atrase
Un alt indicator de importanță mare în practica bancară este indicatorul de adecvare a capitalului, al cărui nivel se stabilește în funcție de doi factori principali:
nivelul, structura și calitatea activelor considerate în funcție de risc;
mărimea capitalului sau a fondurilor proprii.
Formula de calcul este:
Indicator de solvabilitate =( Total fonduri proprii / Expunere totală netă) > 12%
Indicator de solvabilitate = (Total capital propriu / Expunere totală netă) >8%
Cu alte cuvinte, pentru un volum de credite de 200 mld. lei al căror grad de risc de credit este de 50% (ex.: credite acordate persoanelor fizice, garantate cu ipoteci în favoarea băncii) este necesar un capital propriu minim de 8 mld. lei și fonduri proprii de minim 12 mld. lei, conform prevederilor Normei BNR nr. 8/1999.
Lichiditatea bancară poate fi definită ca fiind capacitatea băncii de a efectua în orice moment plăți din costurile titularilor, la cererea acestora. În acest context, banca trebuie să dispună de rezerve suficiente, respectiv active ce pot fi utilizate ca mijloace de plată sau care pot fi transformate operativ în astfel de mijloace, aceste rezerve influențând în mod direct gradul de lichiditate a băncii.
Lichiditatea bancară poate fi apreciată cu ajutorul următorilor indicatori:
Lichiditatea interbancară, care exprimă poziția unei bănci față de celelalte bănci din sisteme bancare, comparându-se creanțele cu obligațiile băncii în raport cu restul băncilor din sistem. Acest indicator poate fi determinat separat pentru relația cu banca centrală și separat pentru celelalte bănci;
Ponderea creditelor în totalul activelor – arată gradul de lichiditate a activelor, creditele fiind apreciate cu un grad de lichiditate redus. Un nivel ridicat al acestui indicator arată o lichiditate activă redusă;
Ponderea creditelor în sursele atrase – exprimă ponderea în care sursele atrase se regăsesc în credite;
Ponderea activelor lichide în sursele atrase;
Ponderea activelor lichide în total active.
Indicatorii riscului de lichiditate
O primă grupă de indicatori de lichiditate cuprinde:
pasivele nete simple – se calculează pentru fiecare perioadă ca diferență între pasivele și activele cu aceeași scadență și exprimă măsura în care activele scadente acoperă pasivele scadente. Probleme de gestiune apar acolo unde pasivele nete simple sunt pozitive, căci pentru acoperirea lor banca trebuie să găsească resurse suplimentare;
pasive nete cumulate – se calculează ca diferență între pasivele și activele cumulate corespunzătoare fiecărei benzi de scadențe și sunt folosite pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate;
indicele lichidității (IL) – se calculează pe baza acelorași date, dar nu prin diferență, ci prin raportare:
IL =
Sistemele de ponderare sunt două:
ponderarea cu numărul mediu de zile (luni sau ani), corespunzător fiecărei perioade;
ponderarea cu numărul curent al grupei de scadențe respective.
Valoarea optimă a acestui indicator este 1 (100%).
Dacă IL =1, banca nu trebuie să facă transformare de scadență.
Dacă IL <1, banca face transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, în condițiile curbei crescătoare a dobânzii.
Dacă IL >1, banca transformă pasivele pe termen lung în active pe termen scurt, rezultând riscul de lichiditate.
Transformarea medie a scadențelor (TS) – exprimă în număr de zile, luni sau ani
diferența dintre scadența medie ponderată a activelor bancare și cea a pasivelor bancare.
TS = –
Transformarea medie a scadențelor sugerează mai bine riscul de lichiditate, deoarece permite exprimarea în unități de timp a transformării practicate. Reflectă intervalul de timp în care ajung la maturitate activele, după data de scadență a pasivelor, acest decalaj de maturitate necesitând o finanțare în cazul neprelungirii la scadență a resurselor.
O a doua grupă de indicatori cuprinde:
poziția lichidității – se calculează pe zile (pentru săptămâna următoare), pe săptămâni (pentru luna următoare) și pe luni (pentru anul următor), ca diferență între activele lichide și pasivele imediate. Activele lichide sunt reprezentate de sumele din contul curent la Banca Centrală plus plasamentele scadente de încasat. Pasivele imediate sunt constituite din depozitele volatile plus împrumuturi scadente de rambursat.
Dacă poziția lichidității este negativă, atunci activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligațiilor imediate. Trebuie să se recurgă la surse de lichiditate pentru acoperirea acestui deficit.
Dacă poziția lichidității este pozitivă, atunci resursele lichide de care dispune banca depășesc necesarul său pentru perioada corespunzătoare.
gradul de îndatorare pe termen scurt – se calculează pentru perioade foarte scurte de
timp și pe benzi de scadență, ca raport între solicitările noi față de piață și împrumuturile scadente:
Rata = Solicitări noi de credite / Împrumuturi scadente în aceeași perioadă
Mărimea acestui indicator trebuie să se situeze aproape de mărimea 1, aceasta însemnând un echilibru între noile solicitări de credite și împrumuturile scadente. În cazul în care raportul are valori supraunitare, banca se află în postura de a fi nevoită să atragă resurse. În sens invers, valoarea subunitară a raportului, banca se află în ipostaza de surplus de resurse pe care trebuie să le fructifice în condiții de maximă profitabilitate și minim de risc.
Pentru ca gradul de lichiditate să poată fi mai bine perceput, trebuie ca acesta să fie interpretat nu numai în sumă, ci și în raport de alte elemente ale bilanțului, prin indicatori care, de regulă, opun elemente de activ cu cele de pasiv. De mare utilizare și cu semnificație sunt:
Total credite acordate / total depozite – reflectă proporția din resursele atrase de la deponenți care este împrumutată altor clienți. Valoarea 1 a acestei rate exprimă o situație normală. O rată scăzută sub 1 înseamnă un exces de lichiditate și un profit diminuat.
Lichiditatea globală – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichidități, pentru a satisface obligațiile de plăți exigibile. Se calculează ca raport între activele lichide (numerar + depozite la vedere la BNR și la alte bănci + sumele în tranzit + bonuri de tezaur) și total active.
Lichiditatea imediată – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent la BNR) de a face față datoriilor pe termen scurt, calculându-se prin raportarea activelor lichide la depozitele la vedere. Valoarea optimă a indicatorului este de 15%, dar variază în funcție de gradul de dezvoltare a piețelor financiare secundare și de volatilitatea depozitelor la vedere.
Lichiditatea în funcție de total depozite – reflectă posibilitatea elementelor
patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor și al împrumuturilor. Se calculează ca raport între activele lichide și total depozite.
Indicatori de măsurare a profitabilității, solvabilității și lichidității activelor bancare
Cei mai utilizați indicatori de măsurare a profitabilității, solvabilității și lichidității activelor bancare sunt:
Rata rentabilității financiare (rentabilitatea capitalului propriu – ROE):
ROE = (Profit net / Capital propriu) *100
Este indicatorul cel mai semnificative al profitului, care măsoară rezultatele managementului bancar în ansamblul său și oferă o imagine asupra modului de folosire a capitalurilor aduse de acționari. O marjă normală a acestui indicator se situează între pragurile semnificative de 10% și, respectiv, 30%. O rată mai ridicată poate fi efectul unui capital mic sau expresie a capacității crescute de a obține, prin împrumut, resurse suplimentare.
Rata rentabilității economice (rentabilitatea activelor – ROA):
ROA = (Profit net / Active nete bancare) * 100
Este indicatorul care reflectă cel mai bine performanțele bancare, întrucât exprimă direct rezultatul în funcție de modul specific de optimizare a operațiunilor active. În țările dezvoltate, mărimea tipică a acestei rate este de 0,5-1%. Băncile de dimensiuni foarte mari înregistrează rate mai mici.
În ceea ce privește semnificația potențială:
un trend în scădere arată că banca este în dificultate;
un trend în creștere este expresia unor rezultate pozitive, dar poate fi și expresia asumării unui risc excesiv de către bancă.
Efectul de pârghie – reflectă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare servește creșterii rentabilității capitalului propriu. Se determină prin raportul:
Ep = Active / Capital propriu
Cei trei indicatori prezentați anterior se află într-o relație directă, astfel:
ROE = ROA * Ep
Rata profitului net: Rp = (Profit net / Venituri totale) * 100
Rata utilizării activelor (randamentul activelor):
Rua = (Venituri totale / Active) * 100
Legătura expresă dintre acești indicatori este dată de relația:
ROA = Rp * Rua
Marja netă a dobânzii (Net Interest Margin) – este un indicator de mare sensibilitate bancară, care se exprimă prin raportarea veniturilor nete din dobânzi la activele valorificabile medii (active generatoare de venituri). Ea este, de fapt, diferența dintre câștigul din venituri și cheltuieli din dobânzi raportată la activele valorificabile:
NIM = [(Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile) / Active valorificabile medii] *100
În ceea ce privește semnificația potențială:
marja scăzută este expresia unei mari dependențe de dobânzi pe termen scurt și
pasive volatile;
marja ridicată este expresia succeselor în managementul activelor și pasivelor, dar poate fi și expresia unui plasament în active foarte riscante;
marja constantă arată că banca are dificultăți în obținerea profitului.
Valorile normale ale indicatorului sunt considerate a fi între 3%-10%.
Analiza veniturilor și costurilor bancare: indicatori de apreciere
Evaluarea performanțelor bancare trebuie completată cu analiza structurală a veniturilor și costurilor bancare. Principalii indicatori utilizați în acest sens sunt:
Ponderea activelor din dobânzi în total active:
Ven dob/active = venituri din dobânzi / total active *100
Ponderea veniturilor din alte surse decât dobânzile față de total active:
Ven alte surse /active = venituri din alte surse decât dobânzi / total active *100
Rata cheltuielilor cu dobânzile față de total active:
Ch dob/active = cheltuieli cu dobânzile / total active *100
Costul mediu al depozitelor – este definit ca raport între cheltuielile cu dobânzile și pasivele din împrumuturi cu dobândă sau suma medie a depozitelor:
Costul mediu al depozitelor = (Dobânzi datorate clientelei / Suma medie a depozitelor) *100
Acest cost este așteptat să varieze atât în funcție de evoluția dobânzii pe piață cât și în funcție de raportul dintre pasivele sensibile și activele sensibile. O rată ridicată a costului mediu al depozitelor reflectă schimbări în structura pasivelor sau poate sugera probleme de lichiditate, în sensul în care băncile își procură lichidități la prețuri ridicate.
Băncile mici au o rată a costului scăzută, explicată de deținerea unei rețele de colectare eficientă.
Randamentul mediu al creditelor – este definit ca raport între dobânda încasată de la
clientelă și suma medie a creditelor:
Costul mediu al creditelor = (Dobânda încasată de la clientelă / Suma medie a creditelor)*100
Dinamica acestui randament poate fi influențată de :
evoluția dobânzii pe piață: dacă rata dobânzii crește, și randamentul va crește;
raportul dintre activele sensibile și pasivele nesensibile.
Un randament ridicat pentru credite este expresia unui portofoliu de credite riscante. O rată scăzută a randamentului mediu al creditelor poate indica posibilitatea ca banca să ducă o politică conservatoare de credit, dar această rată poate decurge și din nivelul ridicat al creditelor cu probleme.
Corelația profit-risc
Nivelul de profitabilitate al unei bănci care evită riscul ratelor de dobândă ar putea să fie necorespunzătoare pretențiilor acționarilor. În cazul în care instituția reușește să regleze toate activele și pasivele atât din punct de vedere al maturității (fondurile atrase pentru un interval de timp sunt plasate pe același interval), cât și din punct de vedere al dobânzilor (se înregistrează o marjă minimă între dobânda atrasă și cea plasată), nivelul de profitabilitate globală ar fi extrem de redusă, ceea ce ar putea stârni semne de întrebare cu privire la calitatea managementului și, implicit, la stabilitatea pe termen mediu a organizației respective. Prin urmare, marile bănci nu ar putea opera în piețe extrem de competitive dacă nu ar accepta atât riscul de credit, cât și cel al ratelor de dobândă.
Prin urmare, mixul de tipuri de active senzitive și nesenzitive, împreună cu asumarea riscului de credit și de rată a dobânzii, reprezintă elemente esențiale pentru dezvoltarea durabilă a activității instituției.
Dualitatea profit-lichiditate
Toate strategiile de atingere a nivelului de lichiditate considerat optim implică o serie de costuri pe care fiecare instituție trebuie să și le asume, deoarece nici o bancă din lume nu atrage resurse într-o structură din punct de vedere al maturității identică cu cea a plasamentelor, ceea ce conduce la concluzia că riscul de lichiditate poate fi diminuat, dar niciodată anulat.
Din punct de vedere al profitabilității unei instituții, situația ideală (maximizarea profitului) ar constitui-o atragerea de resurse la termen de o săptămână (depozite interbancare) și plasarea, spre exemplu, în credite la termen de cinci ani. Nivelul ratelor de dobândă pentru plasamente s-ar situa cu mult peste cel al resurselor la termen foarte scurt, ceea ce ar genera o marjă substanțială între dobânda activă și pasivă și, implicit, un profit maxim.
Acest mod de abordare nu ține cont de riscurile inerente activităților bancare și în special, de riscul de lichiditate. Chiar dacă performanța clienților beneficiari de credite ar fi excelentă și nu s-ar înregistra credite restante, nu se poate asigura permanent lichiditatea necesară până la scadența finală a plasamentelor. În plus, fluctuațiile ratelor de dobândă pe o perioadă atât de îndelungată pot conduce chiar la înregistrarea de pierderi, în special în situația în care reevaluarea ratei de dobândă la credit se face mai rar.
Din punct de vedere al lichidității, maximizarea acesteia ar conduce la atragerea de resurse cu orice preț și o scadență cât mai îndelungată, și plasarea tuturor acestor fonduri în active lichide cu scadență redusă (de exemplu – de până la o săptămână).
Ambele extreme ale abordării izolate de maximizare a lichidității sau a profitului nu pot conduce la o dezvoltare sănătoasă a unei bănci, similar principiului matematic conform căruia atingerea unor maxime locale nu garantează obținerea unui maxim global la nivelul sistemului. În concluzie, atingerea optimului profit-lichiditate este extrem de greu de realizat.
În cadrul managementului riscul de lichiditate, o atenție deosebită trebuie acordată următoarelor elemente principale:
cunoașterea structurii maturității fondurilor atrase ,care asigură un nivel superior al calității prognozelor privind fluxurile nete de fonduri;
complexitatea procesului privind managementul riscului de lichiditate, datorită
interconexiunilor cu alte riscuri aferente activității bancare;
volatilitatea fondurilor atrase, dependentă, printre altele, de structura clienților băncii;
diversificarea surselor de fonduri și a maturității acestora, care poate conduce la evitarea dependenței de anumiți clienți și la diminuarea riscului de pierderi de resurse importante pe termen foarte scurt.
În cadrul managementului lichidității bancare, o importanță deosebită este acordată rezervei minime obligatorii constituite la BNR.. Sistemul rezervelor minime obligatorii, constituit din grija de a asigura lichiditate minimală, constă în obligația băncii care primește depozite să consemneze în conturile sale deschise la banca națională o sumă dimensionată, de regulă, prin aplicarea unei cote procentuale asupra depozitelor și surselor asimilate.
Rezerva minimă obligatorie constituie o pârghie intens utilizată de către BNR în vederea atingerii obiectivelor politicii monetare aplicate de Banca Centrală. Influența modificării rezervelor minime obligatorii asupra băncilor comerciale este prezentată în tabelul de mai jos:
Trebuie remarcat faptul că BNR bonifică dobândă la rezervele minime obligatorii (18% la data actuală, nivel destul de ridicat, datorită inflației ridicate), excedentul nefiind purtător de dobândă. În cazul în care banca înregistrează deficit de rezervă, banca centrală va aplica una din următoarele sancțiuni: avertisment scris, amendă egală cu 1% din capitalul social al băncii, limitarea operațiunilor băncii.
Normele au definit noțiunile de risc de lichiditate față de o singură persoană, durata rămasă de scurs, perioada de observare, deficit de rezerve. De asemenea s-a stabilit că supravegherea riscului de lichiditate se realizează atât de către băncile comerciale, cât și de către Banca Națională a României. În acest scop, s-a reglementat un indicator de lichiditate, calculat ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară, a cărui limită prevăzută este 1.
Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea pe fiecare bandă de scadență a activelor bilanțiere și a angajamentelor primite evidențiate extrabilanțier, iar lichiditatea necesară se determină prin însumarea pe fiecare bandă de scadență a obligațiilor bilanțiere și a angajamentelor asumate.
2.3. Tendințe și perspective a performanțelor bancare realizate de sectorul bancar din România
Sistemele bancare stabile sunt capabile să ofere informații credibile tuturor participanților pe piața financiară, fiind preocupate și de optimizarea performanțelor bancare.
Unul dintre obiectivele principale ale instituțiilor de credit este optimizarea profiturilor, performanța băncii reprezentând un indiciu al stabilității și al încrederii deponenților, astfel că trebuie încurajată obținerea unor performanțe cât mai mari, pentru un sistem financiar eficient și dinamic.
Performanța poate fi definită ca fiind nivelul măsurabil de stabilitate a activității unei bănci, caracterizat prin niveluri reduse ale riscurilor de orice natură și un trend normal de creștere al profiturilor de la o perioadă de analiză la alta.
Managementul performanțelor se intersectează cu cel al domeniului de management bancar, calitatea reflectându-se în performanțele bancare, legate nemijlocit de managementul activelor și al pasivelor bancare, și care se reflectă în bilanțul propriu și în contul de profit și
pierdere.
Managementul bancar urmărește îndeosebi obținerea de profit, adică o performanță bancară superioară. În literatura de specialitate dar și în practica bancară sunt cunoscute diferite instrumente de măsurare și redare a performanței bancare, dar unul dintre cele mai eficiente îl constituie sistemul de indicatori, utilizat în acest scop.
Ținând cont de concurența instituțiilor bancare atât pe plan intern cât și internațional am evaluat și analizat rata rentabilității economice și financiare în sistemul bancar românesc, precum și raportat la cel european pentru a evalua viabilitatea sistemului bancar românesc față de celelalte țări din Uniunea Europeană.
În sistemul bancar românesc Rata rentabilității financiare (ROE) a înregistrat un nivel
ușor mai scăzut față de cel aferent anului anterior (11,44 % în 2010 față de 11,67% în 2009) în condițiile unei dinamici comparabile a profitului net cu cea a capitalului propriu, urmând ca în anul 2008 să cunoască din nou o ușoară creștere ajungând la 1,7%. Analiza ROE pe baza factorilor determinanți, folosind descompunerea Du Pont, relevă o ușoară deteriorare a remunerării capitalului bancar ca rezultat al diminuării capacității activelor de a genera profit (de
la 1,46% în anul 2009 la 1,3% în anul 2008), în condițiile în care creșterea efectului de pârghie (de la 7,97% în anul 2009 la 8,82 în anul 2008) a compensat doar parțial reducerea consemnată la nivelul ratei rentabilității economice (ROA).
Tabelul nr.2.1. Evoluția indicatorilor ROE și ROA în perioada 2007 – 2010
Investițiile masive direcționate în special în extinderea rețelelor bancare, precum și intensificarea concurenței, au făcut ca ponderea profitului în veniturile operaționale să înregistreze o reducere de aproximativ 2,6 puncte procentuale, de la 20,18 % în anul 2009 la 17,6% în anul 2010. Cu toate acestea nu a fost afectată capacitatea activelor de a genera venit.
Valoarea ratei utilizării activelor a înregistrat o ușoară creștere, ajungând la 7,37% la sfârșitul anului 2010 de la 7,26% la sfârșitul anului 2009. În aceste condiții, rata rentabilității economice(ROA) și-a continuat pe parcursul anului 2010 dinamica descrescătoare, însă într-un ritm mai lent decât în anii precedenți (Tabel nr.2.1), fapt pentru care mărimea sa rămâne comparabilă cu valorile consemnate și în alte țări din Europa.
Pe baza modelelor prezentate am făcut o analiză detaliată a indicatorilor de performanță financiară la trei bănci pe care le-am luat în studiu: Banca Transilvania, Banca Română de Dezvoltare-GSG și Banca Comercială Carpatica, precum și o analiză comparată între aceste bănci și ROE –ROA al sistemului bancar românesc.
Rata rentabilității economice (ROA) în sistemul bancar, precum și la nivelul BTRA, BRD-GSG, BCC, este expresia rentabilității de ansamblu a unei societăți bancare. Se mai numește profitul la active, sau rentabilitatea activelor și măsoară efectul capacității manageriale de a utiliza resursele financiare și reale ale societății bancare pentru a genera profit. Astfel, în graficele de mai jos am evidențiat evoluția ROE și ROA în sistemul bancar românesc și în BTRA, BRD-GSG și BCC.
Grafic 2.1. Evoluția ROE la BTRA, BRD-GSG, BCC și sistemul bancar Românesc
2007 2008 2009 2010
Evoluția ratei rentabilității financiare (ROE) pe sistemul bancar în comparație cu BTRA și BRD-GSG relevă faptul că cele două bănci se situează peste ROE din sistemul bancar, respectiv există o marjă de 18,09 % în plus realizată de BRD în 2010. Acest fapt denotă o administrare eficientă a riscurilor și o politică sănătoasă de creditare de către această bancă. La BCC rata rentabilității financiare s-a situat sub pragul înregistrat în sistemul bancar,
înregistrându-se cel mai scăzut nivel de 4,19% în 2010.
Analiza referitoare la rata rentabilității economice (ROA) în sistemul bancar și BTRA,
BRD-GSG, BCC scoate în evidență nivelul crescut al profitului băncii în special la BRD-GSG, înregistrându-se un trend crescător pe toată perioada analizată. La fel ca și rata rentabilității financiare, rata rentabilității economice la BCC a înregistrat un trend descrescător obținându-se valori sub nivelul din sistemul bancar. La BTRA, s-a înregistrat o valoare a ROA de 2,45% în anul 2010 situându-se aproape de nivelul înregistrat la BRD-GSG de 2,62%, dar peste nivelul din sistemul bancar.
Concluzii:
Așa cum am arătat în acest capitol, băncile își desfășoară activitatea pe baza criteriului de profitabilitate, ca oricare societate comercială, urmărind în mod permanent obținerea de profit net în condiții de riscuri specifice (evoluția economică generală, restricții impuse de banca centrală, insolvabilitatea, structura financiară a băncii), de care orice bancă trebuie să țină seama în desfășurarea activității sale.
Profitabilitatea este un indicator relevator al poziției competitive a unei bănci pe piețe bancare și al calității managementului său, asigurând sănătatea sistemului bancar.
Practica bancară tradițională – bazată pe constituirea de depozite și acordarea de credite – reprezintă astăzi doar o parte din activitatea specifică băncilor, fiind adesea și cel mai puțin profitabilă. Sursele majore de profitabilitate ale băncilor sunt tranzacționarea pe piețele financiare și generarea veniturilor cu ajutorul comisioanelor.
Față de alte domenii, activitatea bancară este una particulară dacă avem în vedere atât
funcțiile băncii cât și caracteristicile de extremă volatilitate a majorității produselor și serviciilor bancare și, din această cauză, în managementul bancar o legătură direct proporțională dintre profit și risc este obligatorie.
Băncile acționează în condiții de incertitudine mai mult decât organizațiile nonbancare atât în domeniul resurselor care nu au o stabilitate cuantificabilă cât mai ales în domeniul plasamentelor care conțin un factor de risc prin natura lor.
Băncile doresc, evident, un profit cât mai mare din activitățile lor și, în egală măsură, minimizarea riscurilor, de aceea performanța bancară vizează mai întâi de toate determinarea solidității băncii, a gradului de expunere a acesteia în fața diverselor categorii de risc și mai apoi a nivelului de eficiență al acesteia.
Din aceste considerente diagnosticul financiar asupra activității bancare are două
componente:
diagnosticul rentabilității (rentabilitatea capitalului propriu, rentabilitatea economică);
diagnosticul riscurilor (riscul de exploatare, riscul financiar, riscul de faliment).
2.4. Strategii de maximizare a performanțelor bancare promovate de BCR ERSTE BANK
Prezentare generală a Băncii Comerciale Române SA
Banca Comercială Română (BCR) face parte din Grupul Banca Comercială Română, reprezentând nucleul acestui grup, alături de alte filiale deținute atât în România, cât și în străinătate (Marea Britanie, Franța, Germania, Moldova).
Acțiunile băncii sunt deținute de statul român (36,88%), Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și IFC (Internațional Financial Corporation – Divizia de investiții a Băncii Mondiale) care dețin împreună 25% plus două acțiuni, cele cinci societăți de investiții financiare (SIF-uri), care dețin câte 6% fiecare (cu excepția SIF 5 Oltenia, cu 6,12%), și salariații băncii (8%). Autoritățile române au anunțat recent că intenționează să scoată la vânzare un pachet de încă 25% din acțiunile BCR în urma interesului manifestat de mai multe bănci internaționale.
BCR este cea mai mare bancă românească, deținând o cotă de piață de peste 35% din activele totale.
Analiza riscurilor la Banca Comercială Română
Instituțiile bancare sunt conștiente că maximizarea profitului implică o expunere permanentă la riscuri. În măsura în care acestea nu sunt cunoscute și corect evaluate, în condițiile unei concurențe tot mai acerbe, pot conduce la diminuarea profitului și, în cazuri limită, chiar la faliment.
În procesul de obținere a profitului, trebuie avuți în vedere mai mulți factori pentru diminuarea impactului provocat de riscurile la care se expune o bancă, și anume:
Respectarea regulilor prudențiale impuse de autoritatea națională de reglementare;
Profitul prognozat să justifice expunerea la riscul asumat;
Eventualele pierderi să nu deterioreze dramatic situația financiară a anului respectiv, ele putând fi acoperite din profit sau prin provizioane;
Riscul trebuie să fie astfel dimensionat, încât pierderea produsă să fie considerată ca normală pentru activitatea băncii, astfel imaginea băncii să nu fie deteriorată.
Principalele categorii de risc sunt analizate în comitetele interdepartamentale, constituite în baza legii bancare și coordonate de membrii conducerii băncii:
Comitetul de credite analizează și aprobă cererile, însoțite de documentațiile corespunzătoare, pentru creditele solicitate, emiteri de scrisori de garanție, precum și modalitățile de recuperare a creanțelor decurgând din credite neperformante care implică utilizarea provizioanelor de risc constituite;
Comitetul de risc este organ de sinteză consultativ și colaborează cu toate direcțiile din centrala băncii care administrează riscuri bancare. Analizează condițiile de producere a riscului bancar și propune politicile băncii pentru protecția împotriva riscurilor generate de activitatea de creditare, tranzacții comerciale și alte activități desfășurate de bancă în interesul clienților din țară și străinătate;
Comitetul de administrare a activelor și pasivelor este organ de sinteză cu caracter consultativ, care urmărește protejarea acționarilor și deponenților, menținerea unei lichidități suficiente pentru acoperirea cerințelor de cash-flow, investirea profitabilă a surplusului de lichidități, managementul gap-ului ratei dobânzii pentru a maximiza profitul în cadrul limitelor de risc, stabilirea prețului produselor pentru a sprijini managementul activelor și pasivelor și maximizarea veniturilor băncii.
Riscul de credit
Unul din obiectivele strategice ale băncii îl constituie evaluarea, monitorizarea și diminuarea riscului de credit. Pentru evaluarea riscului de credit, banca utilizează un sistem intern de rating de credite și o metodă de analiză economico-financiară computerizată, similare cu cele utilizate de băncile străine.
În ceea ce privește monitorizarea riscului de credit față de principalii clienți care înregistrează expuneri semnificative, banca a stabilit limite de expunere la risc (nivelul maxim potențial la care se poate expune banca față de clientul respectiv) și urmărește încadrarea în permanență a angajamentelor acestora în limitele de risc stabilite.
Totodată, banca urmărește lunar angajamentele primilor 100 de clienți ai băncii și ale clienților care au calitate de „debitor unic”, expunerile mari și angajamentele persoanelor aflate în relații speciale cu banca în vederea realizării unei dispersii corespunzătoare (pe categorii de clienți, pe unități teritoriale) a riscului din activitatea de creditare.
De asemenea se monitorizează și se raportează lunar la Centrala Riscurilor Bancare (CRB) din cadrul Băncii Naționale a României angajamentele clienților BCR mai mari de 200 milioane lei. Prin consultarea bazei de date la nivel național a CRB, se obțin permanent informații cu privire la expunerea clienților față de sistemul bancar românesc și modul de respectare a obligațiilor acestora față de celelalte bănci din sistem.
În tabelul de mai jos sunt redați principalii indicatori cu privire la riscul de credit, calculați pe baza datelor din bilanț și contul de profit și pierderi:
Tabel nr. 2.4.
Se observă că ponderea creditelor în total active a crescut de la 28,79% în 2009 la 32,81% în 2010, ceea ce arată înclinația băncii spre acordarea de credite care, se știe, aduc cele mai mari profituri bancare. În anul 2009, profitul brut a fost de 1,82 ori mai mare decât cheltuielile cu provizioanele, pentru ca anul următor să fie de 2,36 ori mai mare, ceea ce arată o îmbunătățire a calității activității de creditare. Dacă în anul 2009 provizioanele pentru credite neperformante reprezentau 9,31% din total credite, în anul 2010 au coborât la 7,27%, datorită reducerii ponderii creditelor îndoielnice.
Riscul de lichiditate
Banca Comercială Română și-a menținut în permanență un nivel foarte bun de lichiditate monitorizând și cuantificând atent acest indicator. În urma intrării în vigoare a normelor BNR nr. 1/2009 privind lichiditatea băncilor, BCR și-a aliniat obiectivele sale strategice în ceea ce privește lichiditatea la reglementările impuse de Banca Comercială.
În gestionarea riscului de lichiditate, se utilizează deopotrivă managementul prin obiective și managementul prin excepții. Banca a elaborat norme și proceduri de lucru în legătură cu liniile orientative pentru plasamente, limitele valorice pentru supravegherea riscului de lichiditate față de o singură persoană, sistemul de indicatori prin care este monitorizat riscul de lichiditate.
Riscul ratei dobânzii
Riscul aferent rate dobânzii este analizat prin prisma activelor și pasivelor purtătoare de dobânzi, cu anticiparea influențelor asupra profitului băncii în contextul evoluției pe piață a ratelor dobânzii. În ceea ce privește riscul de rată a dobânzii în lei, BCR practică dobânzi variabile pentru majoritatea resurselor atrase de la clientela nebancară, iar pe partea de activ creditele acordate clientelei au prevăzute clauze conform cărora nivelele de dobândă sunt de asemenea revizuibile.
Influența riscului ratei dobânzii în ceea ce privește activele și pasivele băncii exprimate în devize este mult mai redusă decât în cazul posturilor bilanțiere exprimate în lei. Banca acordă o atenție deosebită relației cost de oportunitate-risc de rată a dobânzii, urmărind menținerea permanentă a unui raport optim prestabilit între resursele și plasamentele cu dobândă fixă.
Riscul de solvabilitate
În scopul realizării obiectivului de optimizare a relației dintre riscurile asumate și rentabilitatea obținută din activitatea bancară, se analizează periodic evoluția gradelor medii de risc ale principalelor categorii de active bilanțiere și elemente din afară bilanțului contabil, în corelație cu eficiența acestora, în vederea identificării plasamentelor care corespund cel mai bine cerințelor de limitare a riscului și de maximizare a profitului băncii.
Banca Comercială Română monitorizează permanent încadrarea indicatorilor de solvabilitate în limitele minime prevăzute de normele prudențiale ale BNR și își calculează gradul de solvabilitate pe baza reglementărilor emise de Banca Națională a României.
Solvabilitatea băncii se calculează prin raportarea capitalului băncii la activele bilanțiere și angajamentele extrabilanțiere, ponderate cu gradul de risc. Normele stipulează calculul gradului de solvabilitate pe baza informațiilor financiare întocmite în conformitate cu Reglementările Contabile din România (NRC).
În conformitate cu reglementările BNR, o instituție bancară trebuie să aibă Nivelul 1 de solvabilitate (rata de adecvare a capitalului calculată ca raport între capitalurile proprii și expunerea netă din activele bilanțiere și extrabilanțiere) de cel puțin 8% și Nivelul 2 (raport între fondurile proprii ale băncii și expunerea netă din activele bilanțiere și extrabilanțiere) de cel puțin 12%.
În conformitate cu normele BRI, activele sunt ponderate pe baza unor categorii echivalente de risc de creditare, stabilindu-se un nivel de risc corespunzător capitalului necesar susținerii acestuia. Se aplică patru categorii de risc (0%; 20%; 50%; 100%).
Alte riscuri
Pe lângă riscurile de mai sus, BCR este expusă și altor riscuri:
Riscurile operaționale – diversificarea continuă a activității băncii și a condițiilor în care aceasta își desfășoară activitatea determină necesitatea monitorizării atente a riscurilor operaționale.
Un rol important în cadrul riscurilor operaționale îl constituie efectuarea decontărilor cu/fără numerar, iar pentru diminuarea acestor riscuri banca efectuează o analiză atentă a bonității clienților care solicită și utilizează astfel de instrumente.
Riscul de mediu economic – pornind de la multitudinea factorilor de mediu, endogeni sau exogeni băncii, care pot influența activitatea generală a băncii, s-a creat o structură internă care urmărește permanent principalele evoluții ale economiei naționale, în scopul determinării efectelor posibile asupra rezultatelor financiare ale băncii.
Riscul valutar – este gestionat în cadrul unor reglementări interne care impun anumite restricții. Banca își gestionează expunerea față de fluctuațiile cursurilor de schimb prin modificarea mixului de active și pasive și prin participarea la operațiuni de schimburi valutare interbancare sau swap pentru a justifica intrările sau ieșirile lei/valută. Conform reglementărilor BNR, echivalentul în lei al activelor și pasivelor în valută este calculat zilnic.
Riscul de țară și de bancă – banca dispune de un sistem propriu de evaluare a riscului în cazul băncilor partenere cu care intră în relații de afaceri și a societăților de asigurare-reasigurare.
La baza analizei activității băncilor față de care BCR își asumă riscul derulării tranzacției stă un sistem de analiză a indicatorilor de performanță și a informațiilor nonfinanciare, care conduc la clasificarea băncilor pe categorii de risc, iar ca principiu general expunerea BCR față de acestea se stabilește diferențiat, în funcție de riscul aplicabil fiecărei categorii de tranzacții.
Analiza GAP și indicatori
Analiza GAP reprezintă unul dintre cele mai cunoscute instrumente de măsurare a gradului senzitivității ratelor de dobândă. Acest tip de analiză se poate utiliza și pentru monitorizarea lichidității bancare, fiind astfel un instrument cu atât mai puternic.
Practic, în activitatea băncii pot interveni diferențe de volum între activele pe care banca le angajează și resursele pe care le are. Pentru stabilirea unui „gol” de dobândă, banca identifică mărimea portofoliilor de active și pasive ce trebuie contractate din nou. Pe de altă parte, banca este un instrument de transformare a scadențelor, respectiv a resurselor pe termen scurt în resurse pe terme lung.
În cazul analizei senzitivității ratelor de dobândă, toate activele și pasivele instituției bancare sunt clasificate în două grupuri (senzitive și nesenzitive), în conformitate cu modul în care dobânda încasată de bancă sau plătită de aceasta variază în funcție de modificările ratelor de dobândă pe piață.
Principalii indicatori ai riscului de variație a ratei dobânzii bancare sunt ecartul (gap-ul) și indicele de sensibilitate. Ecartul (E) se calculează ca diferență între activele și pasivele sensibile la un moment dat, în timp ce indicele de sensibilitate (Is) se calculează prin raportate acelorași două elemente:
E (GAP) = Active sensibile – Pasive sensibil
Is = Active sensibile / pasive sensibile
Se mai poate calcula un al treilea indicator și anume rata GAP relativă:
Rata GAP relativă = GAP / Total active
Activele cu dobândă sensibilă (AS) sunt determinate prin însumarea activelor cu dobândă variabilă (AV), dar și a activelor cu dobânzi fixe cu scadența în cursul perioadei curente (AF), pentru care noile împrumuturi vor fi acordate în alte condiții de dobândă:
AS = AV + AF
Pasivele cu dobândă sensibilă (PS) se stabilesc prin suma pasivelor cu dobânzi variabile (PV), precum și a pasivelor cu dobânzi fixe ce au scadența în perioada curentă (PF):
PS = PV + PF
Dacă GAP < 0 (Is < 1), aceasta arată o poziție scurtă a băncii sau este pasiv sensibilă, respectiv valoarea activelor cu dobândă variabilă (activele senzitive) este mai mică decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă. Această situație este avantajoasă băncii, în cazul în care rata dobânzii scade, deoarece sursele se obțin cu cheltuieli mai mici, care în valoare absolută reprezintă mai mult decât câștigurile de pe urma creditelor acordate (reducerea ratelor de dobândă va genera o micșorare mai rapidă a costurilor aferente asigurării resurselor în comparație cu dinamica veniturilor din dobânzi generate de active).
Dacă GAP >0 (Is>1), aceasta arată o poziție lungă a băncii sau instituția este activ senzitivă, respectiv valoarea activelor cu dobândă variabilă este mai mare decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă. O situație favorabilă băncii se înregistrează când crește rata dobânzii, întrucât se majorează veniturile nete din dobânzi.
Dacă GAP = 0, atunci, indiferent de creșterea sau descreșterea ratelor de dobândă pe piață, venitul net din dobânzi (teoretic) nu va înregistra nici o modificare. Se spune în acest caz că bilanțul este imunizat.
Sintetizând cele de mai sus, efectele modificării dobânzilor pe piață asupra situației băncii, se prezintă astfel:
Efectele modificării dobânzilor pe piață
Tabel nr. 2
O astfel de analiză se poate realiza și cu referire la durata de recuperare a fiecărei poziții, de activ și de pasiv în parte. Situația ideală pentru o bancă este să realizeze o egalitate între duratele de recuperare a activelor și pasivelor ei.
Măsuri de protecție împotriva riscului de dobândă
Producerea riscului de dobândă se poate preveni într-o oarecare măsură chiar de către bănci. Nivelul dobânzii la depozitele bancare nu este negociabil și, în plus, întotdeauna este inferior celui pretins pentru credite. În aceste condiții, băncile calculează și realizează anumite marje de profit.
O procedură accesibilă de protecție împotriva riscului de dobândă este alegerea duratei creditului, respectiv a plasamentului, în funcție de faza ciclului de afaceri. Când rata dobânzii pe piață este înaltă, se întrevede că în perioada următoare ea va scădea, pentru că rata inflației urmează să se micșoreze, ca urmare a măsurilor luate în acest sens de factorii de decizie macroeconomică. În astfel de împrejurări, este de dorit ca plasamentele să se facă la o dobândă fixă și pe termen lung, iar împrumuturile să se accepte cu dobândă variabilă și pe termen scurt.
O altă variantă de prevenire a riscului de dobândă este încheierea unor contracte ce conțin clauza posibilității de a putea rambursa împrumutul înainte de termen sau de a fi divizat în două tranșe egale indexate invers.
Cei care doresc să se protejeze de riscul ratei dobânzii pot recurge și la instrumente noi, specifice pieței de capital, cum ar fi: contracte la termen, contracte futures, opțiunile SWAP privind dobânzile.
În medii economice cu o inflație ridicată, instituțiile financiar-bancare încearcă să-și protejeze portofoliul și valoarea sa de piață prin adoptarea unor măsuri specifice caracteristicilor unui asemenea mediu:
În cazul activelor:
reducerea maturității creditelor și portofoliului de investiții;
ajustarea ratelor de dobândă activă la niveluri real pozitivi;
utilizarea cu precădere a ratelor de dobândă variabile;
aplicarea unor rate de dobânzi indexate prin compensarea, măcar în parte, a
eroziunii prin inflație a puterii investițiilor.
În cazul pasivelor:
atragerea de fonduri, pe cât posibil, la rate de dobânzi fixe;
plata dobânzilor la depozitele atrase în corelație cu modul de calcul al dobânzilor
active ce au fost finanțate prin aceste resurse;
structurarea marjei de dobândă (profitul aferent resurselor atrase și apoi plasate) în funcție de maturitatea creditelor și de ratingul de risc.
Evaluarea performanțelor bancare ale Băncii Comerciale Române
Pentru Banca Comercială Română și pentru grupul pe care aceasta îl conduce, 2010 și 2010 au fost anii consolidării poziției sale de lider în mai multe zone de afaceri, o perioadă în care s-au obținut creșteri cantitative și semnificative îmbunătățirii calitative. În prezent, BCR este bine cunoscută și este percepută ca una dintre cele mai stabile instituții financiare de pe piața românească.
Realizările în 2010 sunt reprezentative pentru dezvoltare grupului. În condițiile unor creșteri anuale reale a activelor grupului de peste 12% (atingând 4,9 miliarde USD), s-au îndeplinit și depășit proiecțiile ambițioase, precum și obiectivul strategic de păstrare a poziției de lider pe piață. Datorită creșterii concurenței pe piața bancară românească, rentabilitatea activelor medii (ROA) a scăzut de la 3,49% în 2009 la 2,22% în 2010, totuși cu valori peste limita de 0,5%, iar rentabilitatea capitalurilor proprii (ROE) a scăzut de la 18,4% în 2009 la 12,27% în 2010, valori peste limita minimă de 10%.
În ceea ce privește implementarea obiectivelor strategice, anul 2009 a fost unul în care au existat multe inițiative ale grupului. S-a înregistrat un progres important în dezvoltarea platformei interne, obiectivul final fiind acela de a oferi clienților cele mai bune servicii prin implementarea conceptului de one-stop-banking ,one-stop-shopping. S-a înființa o subsidiară specializată de leasing care a intrat în funcțiune în luna aprilie 2009, precum și o subsidiară în domeniul asigurărilor care a început să funcționeze în ianuarie 2010, creând astfel condițiile de implementare și dezvoltare a activității de banc-assurance. BCR Leasing a înregistrat rezultate foarte bune în 2009, deținând deja la finele acestui an o cotă de piață de 8%.
Banca Comercială Română, banca mamă a Grupului, a continuat să înregistreze rezultate excelente. BCR este cea mai mare bancă din România, având o cotă de aproximativ 30% pe toate segmentele de piață pe care acționează. Baza sa de clienți s-a dublat în ultimii trei ani, atingând cifra de 3,9 milioane la sfârșitul anului 2010.
Banca Comercială Română a valorificat oportunități oferite de revigorarea economiei, s-a încadrat în rigorile impuse de reforma din sistemul financiar-bancar și a reușit să se mențină ca lider de piață din punct de vedere al indicatorilor financiari. La 31 decembrie 2009, profitul net al Grupului Banca Comercială Română a fost de 4.120.397 milioane lei, mai mare cu 20% comparativ cu anul precedent, în condițiile majorării volumului de afaceri derulate și creșterii eficienței operaționale.
Ca urmare a scăderii inflației de la 40,7% în 2007 la 30,3% în 2009, dobânzile au avut un trend descrescător, dar cu toate acestea venitul net din dobânzi a crescut cu aproape 16%. Creșterea veniturilor s-a realizat în contextul reducerii cheltuielilor de exploatare cu 9,4%, ceea ce a condus la o îmbunătățire a raportului cost-venituri de la 47,3% în anul 2007 la 43% în 2009.
În anul 2009, activele totale au fost de 118.094,4 miliarde lei, în creștere reală cu 18% față de anul 2007, iar în cadrul acestora creditele în valoare netă de 33.988,6 miliarde lei s-au majorat cu 14,4%. Depozitele clienților au ajuns la 83.812,7 miliarde lei, cu 27% mai mult comparativ cu anul precedent în condițiile diminuării resurselor atrase de la bănci cu 14%.
Calculul principalilor indicatori care redau performanțele realizate de Grupul Banca Comercială Română
Sursa: situațiile financiare consolidate ale Grupului BCR
Ca urmare a înăspririi concurenței și a diversificării activității ( asigurări, brokeraj, leasing, activități care sunt la început de drum), principalii indicatori ai rentabilității și profitabilității Grupului BCR au suferit reduceri semnificative în anul 2010 față de anul precedent. Astfel, rata profitului brut s-a redus de la 19,14% în 2009 la 16,95% în 2010.
Veniturile totale ale grupului s-au redus în 2010 cu 6,4%, în timp ce cheltuielile s-au redus numai cu 3,81%. Reducerea veniturilor poate fi pusă pe seama reducerii veniturilor din certificate de trezorerie și titluri de plasament (de la 6.877 miliarde lei î 2009 la 3.974 miliarde lei anul următor, scădere de 42%), pe fondul reducerii inflației și, implicit, a dobânzilor acceptate de stat pentru sumele atrase de pe piața interbancară. Pe de altă parte, s-a înregistrat o creștere reală de 23,38% a cheltuielilor cu salariile, în condițiile creșterii numărului de salariați cu 11,08%. În totalul cheltuielilor din 2010, 21,4% au fost cheltuieli cu salarii și asimilate. Demn de observat este faptul că, în condițiile în care productivitatea muncii a scăzut cu 137 milioane lei pe salariat în 2010, cheltuielile cu salariile au crescut cu 42 milioane lei pe salariat, aspect contrar principiilor economiei de piață.
Reducerea profitului brut a fost cauza reducerii rentabilității capitalului propriu (ROE) și a rentabilității activelor (ROA), în condițiile în care valoarea activelor a crescut cu 12,52%, ajungând la 156.558 miliarde lei (4,67 miliarde USD) la 31 decembrie 2010. Și în anul 2010 profitabilitatea în sistemul bancar a continuat să scadă. Principalele motive invocate de bancheri au fost reducerea marjelor, înăsprirea concurenței, noul sistem de provizionare a creditelor, investițiile mult mai mari pentru menținerea pe piață, dar și o serie de alte norme impuse de Banca Națională.
În privința solvabilității înregistrate de BCR, indicatorii sunt mult mai buni. Astfel,
capitalurile proprii raportate la activele ponderate cu gradul de risc reprezintă 22,53% în 2010 aproape de trei ori peste limita minimă impusă de BNR, respectiv 8%. Și cel de-al doilea indicator al solvabilității, calculat pe baza fondurilor proprii, depășește limita minimă de 12% impusă de BNR, având valori de 26,3% în 2010 și 30,06% anul precedent. Putem spune astfel că banca s-a orientat mai mult către active cu risc mediu sau redus în detrimentul profitabilității, asigurându-și în același timp și o lichiditate satisfăcătoare, creanțele raportate la obligații reprezintă 103,66% în 2009, respectiv 105,23% în 2010, iar creditele au reprezentat 37% din sursele atrase în 2009, respectiv 41% în 2010, BCR investind masiv în instrumente cu lichiditate ridicată – depozite la Banca Națională (35% din total active în 2010) sau în certificate de trezorerie (7% din active în același an).
În 2010 se observă o îmbunătățire a calității activelor. Astfel, în condițiile în care creditele s-au majorat cu 28% în termeni reali, provizioanele pentru credite neperformante au crescut numai cu 0,7%, ponderea acestor provizioane în total portofoliu de credite reducându-se de la 8,06% în 2009 la 6,45% în 2010.
Din totalul creditelor existente în sold la sfârșitul anului 2010, respectiv 51.671 miliarde lei, 90% reprezintă creditele acordate clienților corporate. Structura portofoliului de credite pe sectoare economice reflectă tendința de disperare a riscului, prin orientarea către toate domeniile de activitate, accentul fiind pus pe susținerea industriilor cu potențial ridicat de dezvoltare și care contribuie la susținerea exporturilor de bunuri și servicii. Ca tendință evidentă, se remarcă orientarea crescândă a activității de creditare spre finanțarea societăților comerciale cu capital privat, ponderea acestora ajungând la 82% din volumul total de credite în 2010, comparativ cu 75% în 2009 și 73% în 2000.
CONCLUZII
Datorită rolului crucial pe care băncile îl dețin în cadrul sectorului financiar, această teză se concentrează în mod specific asupra sectorului bancar, ca segment indispensabil al ansamblului economic, fără de care economia modernă nu-și poate exercită rolul și funcțiile, fiecare țară, și implicit și România, fiind interesată în crearea unui sistem bancar solid, care să permită asigurarea unui cadru organizatoric corespunzător extinderii relațiilor bănești din economie. Sistemele bancare stabile sunt acelea capabile să-și mențină eficienta în situații neprevăzute și să genereze stimulente și informații credibile tuturor participanților financiari.
Am ales această temă ținând cont de faptul că economia de piață nu poate funcționa fără bănci profitabile, bine consolidate, astfel că odată cu relansarea economiei și îmbunătățirea mediului de afaceri din România, sistemul bancar a cunoscut o dezvoltare accelerată – mult mai accentuată decât a celorlalte sectoare economice – atât din punct de vedere cantitativ , cât mai ales din punct de vedere calitativ.
În contextul provocărilor induse de globalizare, internaționalizarea activității bancare, ca o consecință a diminuării barierelor comerciale dintre țări și a deschiderii piețelor financiare pentru investitorii străini, nu poate fi realizată fără existența unui sistem bancar performant, care să facă față concurenței acerbe dintre țările lumii.
Mediul în schimbare în care operează băncile generează noi oportunități de afaceri, dar presupune totodată și riscuri mai complexe și mai diverse, care sunt o provocare pentru abordările tradiționale ale managementului bancar, pe care bancă trebuie să le gestioneze cât mai adecvat pentru a putea supraviețui concurenței și pentru a susține creșterea economică indusă de sectorul privat. Tocmai de aceea am prezentat, pe lângă conceptul și tipologia riscurilor bancare, principalele instrumente de monitorizare a riscurilor bancare, metodele și tehnicile de gestiune a riscurilor bancare, precum și instituționalizarea riscurilor bancare.
Dintre riscurile cu care se confrunta băncile, le-am selectat pe cele cu impactul cel mai mare asupra activității lor, și anume: riscul de credit, riscul de rată a dobânzii, riscul de lichiditate și riscul de capital.
În ceea ce privește riscul de credit, acesta trebuie evaluat prin comparație cu beneficiile pe care banca se așteaptă să le obțină din acordarea creditelor, cea mai importantă funcție a managementului bancar fiind cea de control și analiză a calității portofoliului de credite, întrucât slabă calitate a creditelor constituie una dintre principalele cauze ale falimentului bancar.
Analiza riscului ratei dobânzii prezintă o importanță deosebită întrucât modificările neașteptate ale ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative în profitabilitatea unei bănci și în valoarea de piață a capitalului sau, prin creșterea sau scăderea venitului net din dobânzi în funcție de caracteristicile fluxului de numerar al activelor și pasivelor băncii. Riscul ratei dobânzii trebuie astfel gestionat încât să se obțină o marjă a dobânzii cât mai mare și mai stabilă în timp, iar profitabilitatea și valoarea capitalului unei bănci să nu se modifice în mod semnificativ că urmare a variației neașteptate a ratelor dobânzii în funcție de caracteristicile cash-flow-urilor generate de activele și pasivele băncii.
Consider că, în ceea ce privește riscul de lichiditate, izvorât din necorelarea scadentelor dintre posturile de activ și cele de pasiv, o sarcină extreme de importantă a conducerii unei bănci este aceea de estimare și acoperire corectă a nevoilor de lichiditate, întrucât rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ pe termen lung dacă banca deține în portofoliu prea multe active lichide comparative cu nevoile sale, dar pe de altă parte prea puține lichidități pot crea mari probleme financiare sau chiar falimentul în cazul băncilor mici. Managementul riscului de lichiditate se focalizează pe finanțarea mixtă de la marii creditori și de la micii creditori, pe expunerea la riscul mărilor deponenți și pe modul în care banca se bazează sau nu pe surse individuale de finanțare.
Riscul de a nu dispune de suficiente fonduri proprii pentru acoperirea eventualelor pierderi – riscul de insolvabilitate – este supradimensionat în sectorul bancar dată fiind funcția de intermediere financiară a băncilor, drept pentru care, în vederea contracarării tendinței băncilor de a-și maximiza profitul prin utilizarea intensivă a fondurilor proprii, autoritățile de supraveghere au impus anumite restricții.
Trebuie subliniat faptul că aprecierea managementului riscurilor bancare nu poate fi efectuată fără a ține cont de scopul urmărit de manager, astfel, dacă managerul își propune dublarea profiturilor, își va asuma în mod conștient un risc mai mare, iar dacă acesta își propune o strategie de dezvoltare pornind de la minimizarea riscurilor, profiturile vor fi mai mici, dar sigure.
Pentru obținerea de profit, băncile comerciale trebuie să își asume riscurile specifice acestui proces având în vedere respectarea cerințelor prudențiale impusă de autoritatea națională de reglementare, justificarea expunerii la riscul asumat, dimensionarea riscului astfel încât pierderea produsă prin materializarea acestuia să poată fi considerată normală pentru activitatea și imaginea internă și externă ale băncii.
Băncile trebuie să adopte decizii corelate cu nivelul rezultatelor și al riscurilor pe care dorește să și le asume pentru atingerea acestor niveluri, cunoașterea și aplicarea unor măsuri cheie pentru adoptarea deciziilor viitoare privind relația profit-risc constituind împreuna un obiectiv central al managementului bancar.
Un loc aparte în cadrul tezei îl ocupa strategiile de optimizare a performanțelor bancare, deoarece băncile, ca societăți comerciale, au ca obiectiv fundamental optimizarea profiturilor , performanta băncii reprezentând un indiciu al stabilității și al încrederii deponenților, astfel că trebuie încurajata obținerea unor performanțe cât mai mari, pentru un sistem financiar eficient și dinamic.
Din punct de vedere managerial se poate determina o profitabilitate a unităților teritoriale ale băncii, o profitabilitate a clienților băncii, fiecare din aceste segmente fiind considerate centre de profit, caz în care profitabilitatea băncii este o rezultantă a însumării profitabilității clienților sau profitabilității produselor și serviciilor promovate de bancă.
În cadrul sectorului bancar, caracterizat printr-o concurentă intensivă, băncile moderne nu-și permit să ofere produse și servicii lipsite de profitabilitate, astfel că trebuie să-și organizeze funcțiile lor de o manieră care să le permită stabilirea contribuției exacte la rezultate a părților lor componente; în acest sens în ultimul deceniu s-au dezvoltat sisteme rafinate pentru evaluarea performantelor bancare, care contribuie la formularea deciziilor băncii privind intrarea și ieșirea anumitor produse sau servicii.
Evaluarea profitabilității unei bănci comerciale se efectuează cu ajutorul indicatorilor de performanță bancară, indicatori ce reflecta o multitudine de aspecte referitoare la gradul de realizare a profitului, eficienta managerială și operațională. Lucrarea cuprinde atât prezentarea teoretică a indicatorilor, cât și exemplificarea acestora la nivelul Băncii Comerciale Române.
Din analiza efectuată rezulta că Grupul și-a desfășurat activitatea pe parcursul anului 2009 în vederea creșterii valorii adăugate pentru acționari și clienți, prin valorificarea eficientă a oportunităților de afaceri oferite de piață, încurajarea inovației financiare și asigurarea calității adecvate a tuturor proceselor realizate.
Eficiența managementului în fata acționarilor este demonstrată de creșterea constantă a profitului Băncii Comerciale Române, de la 54 milioane dolari în 1999 profitul net al BCR a
crescut de peste trei ori în anul 2009, ajungând la 152 milioane de dolari în 2010.
Bilanțul consolidat, la 31 decembrie 2009 însumează 194.135 miliarde lei, echivalentul a peste 4,7 miliarde euro, în creștere cu 8,7% în termeni reali față de anul precedent.
Această creștere se datorează, în principal, majorării volumului creditelor acordate (+41,7%), ponderea acestora în structura activului câștigând 10 puncte procentuale față de anul 2009 (de la 33% la 43%).
Pe piața bancară, Grupul și-a consolidat poziția de lider, cu o cotă de 29,5% din activele sistemului bancar, de 27,2% din total credite și de 32 % din depozitele atrase de la clienți, cu tendința de creștere a cotelor ce revin subsidiarelor Grupului, pe măsură dezvoltării acestora ținta pe termen lung fiind de atingere a unei poziții de piață comparabile au ale băncii mama.
În cursul anului 2010, BCR a rămas principalul partener al economiei românești fiind cel mai mare furnizor de credite pentru companiile romanești, atitudine care, coroborata cu rezultatele financiare, a făcut ca Banca să rămână partenerul român preferat al instituțiilor financiare și băncilor internaționale, Grupul administrând o serie de programe de interes național finanțate din surse externe, care contribuie direct și indirect la dezvoltarea comunităților locale.
Strategia bancară este circumscrisă politicii financiare și monetare a statului și politicii de credit și valutare elabora te de banca centrală, la elaborarea acesteia fiind necesară luarea în considerare a analizelor și prognozelor băncii privind mediul economic, politic, social, cultural, precum și calitatea managementului băncii care să confere opțiunilor strategice potențialitatea necesară.
Creșterea valorii băncii și implicit a câștigurilor aferente investiției acționarilor, precum și a valorii adăugate pentru clienți pe seama creșterii calității prestațiilor Grupului BCR, îmbunătățirea productivității, reflectată în îmbunătățirea raportului cost-venituri și angajarea prudentă a resurselor financiare ale băncii prin managementul adecvat al riscurilor specifice, reprezintă pilonii de bază pe care este construită strategia de dezvoltare a băncii pentru perioada 2007-20011.
ANEXA 1
GRUPUL BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ – BILANȚUL CONTABIL consolidatla data 31. 12. 2010 (exprimat în termenii puterii de cumpărare a leului la 31. 12. 2010)
ANEXA 2
GRUPUL BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ – CONTUL de PROFIT și PIERDERI consolidat la data 31. 12. 2010 (exprimat în termenii puterii de cumpărare a leului la 31. 12. 2010)
ANEXA 3
BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ – BILANȚUL CONTABIL neconsolidat la data 31. 12. 2010 (exprimat în termenii puterii de cumpărare a leului la 31. 12. 2010)
ANEXA 4
BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ – CONTUL de PROFIT și PIERDERI neconsolidat la data 31. 12. 2010 (exprimat în termenii puterii de cumpărare a leului la 31. 12. 2010)
ANEXA 5
Grupul Banca Comercială Română
(valori exprimate în termenii puterii de cumpărare a leului la 31. 12. 2010)
ANEXA 6
ANEXA 7
BILANȚUL AGREGAT AL BĂNCILOR COMERCIALE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategii de Maximizare a Performantelor Bancare (ID: 147185)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.