Statutul Geopolitic al Romanilor din Peninsula Balcanica

Introducere

Motto: Vedeți cât se vorbește în toată Europa despre noul regat grecesc și la Londra și la Paris se adună ajutoare pentru Grecia, dar despre sârbi nici măcar nu se pomenește, ca și când n-ar exista pe lume…grecii au prieteni și oameni ai lor în toată Europa care se străduiesc pentru ei și noutățile și diverse cărți le dau publicității în lumea întreagă. (din scrisoarea lui Vuk Karadzik către printul Milos Obrenovic la mijlocul anilor ’30 ai secolului al XIX-lea).

Am traversat toată Germania și o parte din Franța. Peste tot am descoperit că nu au nici cea mai vagă imagine despre Valahia și Moldova; abia dacă știu unde se află, dar în ceea ce privește istoria, obiceiurile, instituțiile, necazurile lor, toate acestea sunt necunoscute chiar și celor mai învățați. (Dintr-o scrisoare a lui Mihail Kogălniceanu la mijlocul anilor ’30 ai secolului al XIX-lea).

Aici ne numesc turci, greci și arareori cunosc numele de bulgar și cine l-a auzit se gândește: „Păi l-am auzit, nu e cumva un popor sălbatic?” Vedeți, domnule, cât suntem de călcați în picioare. (din scrisoarea unui student bulgar la Paris către G.S. Rakovski).

Puține sunt zonele pe glob a cărui istorie geopolitică să fie atât de complexă și de problematică așa cum sunt Balcanii. Elementele comune ale popoarelor acestor zone sunt începuturile traco-ilirice și apoi aflarea sub influența pax romana, sub dominarea bizantină și mai apoi sub stăpânirea Imperiului Otoman. Prin urmare, moștenirii creștin-ortodoxe i s-au adăugat teritorii catolice și musulmane, făcând ca începând cu secolul XIX principalele dispute să fie nu doar naționaliste și și religioase. Putem constata asta cel mai bine datorită evenimentelor din spațiul iugoslav din ultimele două decenii. Cele trei religii se regăsesc în diferite proporții în același stat în cazurile Albaniei, Bosniei și Herțegovinei, provinciei Kosovo, Republicii Macedonia și Serbiei. Astăzi, se consideră că țări balcanice prin definiție sunt Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Grecia, Muntenegreu, Republica Macedonia și Serbia. Croația și Slovenia sunt undeva la confluența dintre Europa centrală și Balcani, în timp ce România și Turcia nu sunt țări balcanice însă au puternice și importante influențe culturale datorite moștenirii comune.

În ceea ce privește poziția României, opiniile istoricilor și geografilor au fost și ele schimbătoare în ultimul secol și jumătate de cercetare. De cele mai multe ori, s-a convenit că România nu este geografic nici stat balcanic și cu greu poate fi încadrat din același punct de vedere și în noul concept geopolitic găsit de vestul Europei pentru această zonă: Europa de Sud-Est. De altfel, Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est inițiat de UE în 1999 viza și Moldova, Ucraina și România. Putem afirma că din punct de vedere strict geografic, România este în mare parte țară central-europeană, fiind orientată spre est. Problema geopolitică este însă mai importantă și mai complicată.

România a fost mereu un stat care a țintit către vestul Europei, dar ale cărei realități istorice i-au impus un pregnant caracter oriental care este acum parte din caracteristicile culturale naționale. Prin faptul că poporul român este singurul latin din această zonă, lui i se conferă un statut de mare importanță. Cred că nu greșim spunând că nu suntem nici orientali, nici occidentali. Suntem, dacă se poate spune, un orient al occidentului sau un occident oriental.

Având în vedere cele prezentate mai sus, am încercat în paginile acestei lucrări să prezint succint principalele evenimente de-a lungul istoriei balcanilor, suprinzând momentele cheie ale acesteia și felul în care geopolitica s-a raportat la ele. Am dedicat partea de început a tezei unor noțiuni teoretice despre geopolitică, realațiile de interdisciplinaritate ale acesteia, precum și principalele școli geopolitice ale ultimului secol de cercetare științifică.

Prezentarea istorică este secvențială, evolutivă și își propune să aibă un fir logic, uniform. Am prezentat mai pe larg, influența revoluției franceze asupra spațiului românesc, dar și contextul și problematica europeană iscată în jurul articolului 7 al Constituției României în timpul și după Congresul de la Viena din 1878. De asemenea, am încercat să arătăm importanța celor două congrese de pace: Viena (1815) și Versailles (1919-1920) pentru întreaga istorie a Balcanilor. În anexele acestei lucrări, am atașat textul Sfintei Alianțe și testamentul lui Petru cel Mare, ambele documente care au influențat și încă mai influențează politica europeană.

I. Elemente de teorie și de istorie a geopoliticii

I.1. Introducere. Orice demers teoretic care are la bază un studiu cu privire la aspectele geopolitice în ceea ce privește evoluția unui popor trebuie cu siguranță să se construiască prin delimitarea unor noțiuni fundamentale precum geografie, geografie politică, geostrategie, geoistorie și prin felul în care acestea se influențează și întrepătrund, definindu-se reciproc unele în raport cu celelalte.

Geografiei de-a lungul ultimelor două secole i s-au dat destul de multe definiții, mergând de la conceperea ei ca știință a lucrurilor și fenomenelor care au legătură cu fața Pământului, atât din punct de vedere static, cât și dinamic, la aceea de știință a locurilor și a diferențelor sociale pe care diversitatea acestora le generează (conceptul de geografie umană al lui Paul Vidal de la Blache).

Pornind de la aceste considerații, marele istoric francez al școlii analelor, Fernand Braudel a asociat geografia cu studierea societății prin raportarea la spațiu. Lucrările sale cu privire la evoluția istorică a popoarelor din jurul Mediteranei sunt o dovadă clară în acest sens. Cu toate acestea, din punct de vedere al delimitării câmpurilor științifice, progresele științelor începând cu secolul al XX-lea au făcut ca geografia să fie criticată pentru maniera statică și descriptică în care este scrisă. Lipsa implicării politice a marilor geografi ai secolului trecut a determinat necesitatea apariției unei noi ramuri a geografiei: una care să se ocupe de studiul statului ca rezultat al mediului geografic aflat sub influența procesului politic.

În acest context științific și-a făcut apariția geografia politică al cărei fondator este considerat a fi Friedrich Ratzel, autorul lucrării Politische Geograpfhie. Această nouă disciplină se preocupă de relațiile dintre procesele politice și mediul geografic, precum și de condițiile geografice ale constituirii, dezvoltării și activițății statelor. Prin urmare, geografia politică își concentrează rezultatul metodologic pe legătura dintre formele de organizare politică și socială , pe de o parte și mediul geografic, pe de altă parte, încercând să cuantifice și să explice legăturile dintre formele politice și mediul natural.

Prin extinderea comerțului internațional și deschiderea de noi piețe comerciale, la începutul epocii moderne geografia a devenit un element esențial în procesul de cunoaștere a lumii, pentru ca, mai târziu, să devină chiar un argument indispensabil rezolvării conflictelor militare. De asemenea, începând cu secolul al XIX-lea, geografia a devenit un element esențial al conceptului de identitate națională; mai târziu devenind factor fundamental al sistemului educațional național la nivel mondial.

Datorită schimbărilor din cadrul politicii internaționale survenite la sfârșitul secolului al XIX-lea, la nivel colectiv a apărut și factorul spațiu ca un element asupra căruia statele își pot exercita puterea lor. Un rol extrem de important în această privință îl avea dinamica dintre componenta strict geografică și caracteristicile fiecărui popor. În această direcția s-a concretizat și principala diferență dintre geografie și geopolitică, prima dintre discipline urmărind doar condițiile naturale ale mediului fizic.

În ceea ce privește geografia politică și geopolitica, în timp ce prima definește aspectul și împărțirea politică a statelor la un moment dat, cea de a doua are ca obiect mișcările din procesul de devenire a statelor. Cu alte cuvinte, geografia politică este o geografie descriptivă a statelor, pe când geopolitica este o geografie dinamică, a statelor în mișcare. Geopolitica este interesată de cerințele spațiale ale statului, în timp de geografia politică se ocupă numai cu condițiile spațiale ale acestuia.

Evidențierea rolului jucat de factorii geografici, a influenței unor elemente geografice (climă, relief, resurse naturale, potențial demografic, potențial agricol, rute de transport și comunicații) asupra vieții umane a constituit obiectul de analiză a multor savanți, îndeosebi din istoria modernă a umanității. Introducerea acestora într-un determinism logic conduce la concluzia că factorii de putere sunt în mare măsură dependenți de cei geografici.
Cel care a introdus pentru prima dată termenul de geopolitică a fost politologul suedez Rudolf Kjellén (1899), denumind astfel o știință în formare, al cărui scop era să analizeze statele pornind de la premisa că acestea sunt organisme geografice sau fenomene ale spațiului geografic. Kjellén se înscria astfel într-o paradigmă, ce fusese deja construită în geografia politică germană de Karl Ritter și Friedrich Ratzel, care arăta că se creează o legătură vie între comunitățile umane și mediul locuit de acestea.

Poate pentru prima dată, tendința generală a teoretizării conceptului de geopolitică a fost realizată de Yves Lacoste. Geopolitca era reprezentată drept un proces glogal de gândire prin care erau observate și analizate acțiunile tuturor celor implicați într-un proces, ținând cont de factorul geografic, de cel cultural-religios, precum și de dezvoltarea economică și de realitățile etnice.

Numeroasele lucrări științifice care s-au raportat la geopolitică pentru a o defini ca disciplină în raport cu celelalte științe și pentru a-i nuanța și contextualiza pricipiile, au convers spre o dublă definire a geopoliticii ca știință a statului: atât din perspectivă externă, a mediului politic internațional și regional, a relațiilor dintre state, într-o lume din ce în ce mai globalizată și interdependentă, cât și din perspectivă internă, a dinamicii statului, privit ca rezultant al echilibrului dintre forțele existente în cadrul acestuia.  

Pentru că toate elementele care determină politica internă a unui stat sunt și ele supuse analizei geopoliticii, teoreticienii acesteia au stabilit că un criteriu de clasificare poate fi și factorul spațiu (existând o geopolitică generală, una regională, precum și una aplicată unei anumite zone).

Geopolitica poate avea și o componentă pur teoretică al cărei scop principal îl reprezintă analiza evoluției istorice a gândirii geopolitice. Desigur că asemenea preocupări științifice plasează geopolitica în legătură și interdependeță cu istorie. Nu se pot face analize geopolitice realiste și fundamentate fără a lua în calcul trecutul istoric, ceea ce transmite acesta sub formă de experință istorică. Acesta este motivul pentru care se poate vorbi de o geografie umană ca parte a studiului istoriei pe perioada mai mare de timp într-un anumit spațiu. Din această convergență disciplinară la începutul secolului al XX-lea s-a dezvoltat conceptul de geoistorie care analizează realitățile geopolitice ale unui anumit spațiu. Cel care este considerat fondatorul acestei discipline este francezul Lucien Febvre.

I.2. Principalele școli geopolitice

Începând cu finalul secolului al XIX-lea, final care a constituit pentru Europa încununarea unui secol de naționalism activ, la nivel cultural și politic o serie de școli de gândiri își fac simțite prezența, punându-se în sprijinul națiunilor pe care le reprezentau. Reprezentanții de seamă ai acestor școli și-au propus să analizeze evoluția istorică a statelor lor pentru a putea pe baza studiului trecutului să fie realizate planuri coerente și viabile pentru dezvoltarea viitoare. Teoreticienii geopoliticii au explicat importanța factorilor cultural, geografic, etnic sau/și religios și au construit teorii și modele culturale geopolitice. Principalele școli care și-au disputat aspectele teoretice ale geopoliticii au fost cea germană și cea anglo-americană. Nemții au considerat factorul geografic ca fiind determinat în dezvoltarea unei națiuni (curent ce va fi numit geodeterminist), în timp ce școala geopolitică anglo-americană s-a preocupat îndeosebi de aspectul spațiul necesar asigurării securității unui stat (teoria geostrategică). Indiferent însă de teoria geopolitică aleasă, este esențial de precizat că pe baza lucrărilor acestor teoreticieni au fost elaborate majoritatea politicilor statelor acestora.

I.2.1. Școala geopolitică germană. Școala geopolitică germană reprezentată de cercetători precum Friedrich Ratzel și Rudolf Kjellen a fost printre primele ale cărei lucrări și concluzii au generat un sistem teoretic utilizat mai tâziu de toate școlile geopolitice. Bazându-se pe o solidă și temeinică pregătire științifică în domeniul biologiei, germanul Ratzel este cel care pornind de la comparația dintre un sistem biologic și unul politic a pus bazele teoriei statului organic. La fel ca oricare alt organism viu și statul își datora existența și evoluția puterii și influenței centrului (nucleului), astfel încât o mărire a spațiului unui stat fiind justificabilă într-un anume context (creșterea populației, spre exemplu). Conceptul de spațiu în viziunea lui Friedrich Ratzel nu era similar celui de teritoriu, ci desemna mai degrabă un areal natural necesar existenței statului potrivit structurilor sale geopolitice.

Autorul german s-a numărat printre primii care au conceput statul într-o viziune sistemică, alcătuit din trei elemente esențiale: spațiu, poziție și granițe, la care se adaugă populația, ca element ce condiționează dinamica acestora.

Având ca element de bază acel nucleu etnico-spiritual, fundamental pentru evoluția unui popor, numit de Ratzel mittelpunkt, dezvoltarea unui stat este un proces extrem de complex determinat de creșterea influenței culturale și de forța relațiilor comerciale. Această forță a statului de a iradia cultură și civilizație este reliefată și în cel de-al treilea element ale teoriei geopolitice a lui Ratzel: granițele. Pe măsura creșterii sale, statul asimilează drept frontiere principalele elemente geografice ale mediului înconjurător: ape, munți și în același timp își asigură stăpânirea unor obiective strategice cum sunt diferite zone bogate în resurse naturale.

Spre deosebire de Ratzel, care a ajuns la geopolitică dinspre antropogeografie și geografia comunităților, suedezul Rudolf Kjellén  își realizează studiile de geopolitică raportându-se la politologie. El este cel care utilizează termenul de geopolitică în monografia „Inledning till Sveriges Geografi” (Introducere în geografia Suediei) publicată în 1900.

La baza teoriei geopolitice a lui Kjellen stau cele cinci fațete ale statului: țară, neam, gospodăria țării, structura socială și guvernarea. Das Reich sau țara este momentul de dezvoltare al unui popor care devine conștient de indentitatea sa și se organizează pe un anumit teritoriu sub forma unui stat națiune. Această știință a analizării țării denumită geopolitică (Geopolitk) cuprinde la rândul ei trei ramuri distincte: poziția țării (topopolitica), configurația (morfopolitica) și teritoriul (fiziopolitica).

Friedrich Ratzel și Rudolf Kjellen pot fi considerați pionierii geopoliticii în spațiul german datorită contribuțiilor lor esenațiale pentru dezvoltarea acestei discipline. Prima școală geopolitică germană în adevăratul sens al cuvântului va fi cristalizată în jurul lui Karl Haushofer fiind generată de nemulțimirea germanilor cu privire la prevederile tratatului de pace de la Versailles. Haushofer se ocupă de instituționalizarea geopoliticii la nivel universitar prin transformarea ei în disciplină de studiu și prin crearea de institute de cercetare și publicații de profil.

Din cauza condițiile internaționale ale perioadei interbelice și favorizată și de formația de militar a lui Haushofer, geopolitica germană este una agresivă, orientată către revanșa politică și miliatară a Germaniei. Conceptualizând spațiul vital, geopolitica școlii lui Haushofer servește scopurilor celui de al treilea Reich. Aceste realități, precum și cele care au urmat celui de al doilea război mondial au dus la compromiterea geopoliticii pentru că de fiecare dată aceasta fusese subordonată intereselor politice.

I.2.2. Școala geopolitică anglo-americană. Școala geopolitică anglo-americană s-a dezvoltat pe mai multe direcții generate de realitățile sociale, politice și economice ale celor două state: orientarea bazată pe relațiile de strânsă legătură dintre condițiile cadrului geografic și stilul de viața uman pe care îl generează (Henry Buckle, Jackson Turner etc.); orientarea favorabilă dezvoltării geografiei politice, dezvoltată cu precădere în contextul primului război mondial, ai cărei principali promotori au fost James Fairgrieve  și Isaiah Bowman; orientarea spre studiile strategice, favorizată de ascensiunea S.U.A. în postura de mare putere economică și comercială. Această direcție de cercetare a fost promovată atât de geografi (Halford MacKinder, Alfred Mahan, Homer Lea, William Mitchel).

La 25 ianuarie 1904, englezul Halford John MacKinder expune pentru prima dată concepțiile sale geopolitice în fața Societății Regale de Geografie în conferința „Pivotul geografic al istoriei” (The Geographical Pivot of History), prin care oferă, pentru prima dată o viziune geopolitică globală extinsă la scară planetară. Importanță deosebită a lucrării cercetătorului britanic este în special de natură teoretică. MacKinder elaborează într-un singur text elementele fundamentale ale geopoliticii, realizând și un scurt istoric al acesteia. Potrivit cercetărilor lui MacKinder centrul geopolitic global putea fi regăsit în ceea ce este denumit generic drept Eurasia.

Geopolitica concepută în spațiul nord-american a fost cu siguranță tributară realităților geografice ale S.U.A., precum și a intereselor acestora pe termen lung. Realizările geopolitice ale lui Alfred Mahan au beneficiat de atenția cunoscutului președinte american, Franklin Roosevelt și s-au concetrat pe dezvoltarea S.U.A. ca mare putere maritimă. Potrivit lucrărilor de geopolitică ale lui Mahan, pentru ca un stat să devină o mare putere mondială trebuia să aibă o deschidere la unul dintre oceane, să își asigure o flotă militară redutabilă și să nu permită existența unui vecin puternic. Putem observa cu ușurință că S.U.A. și-au însușit pe deplin conceptele geopolitice ale lui Mahan.

Homer Lea a dezvoltat geopolitica maritimă a lui Alfred Mahan și în studiile sale de geopolitică a afirmat că supremația unei mari puteri maritime nu poate fi obținută doar pe baza unei flote militare puternice. Este necesar, în opinia lui Lea, ca obiectivele strategice să vizeze și controlul coastelor limitrofe teritoriilor sale, precum și limitarea oricăror posibilități pentru ca un stat cu acces la mări și/sau oceane să își dezvolte o flotă capabilă să rivalizeze cu a sa.

Înscrise aceluiași curent pragmatic ce a caracterizat gândirea geopolitică anglo-americană, lucrările lui John Spykman reprezintă o altă încercare de a corela geografia cu politica globală. Contribuțiile sale geopolitice se fundamentează pe concepția că geopolitica este cel mai important instrument al politicii internaționale, dar și o metodă analitică ce permite elaborarea celei mai eficiente strategii.

Lucrările sale de geopolitică sunt orientate în primul rând către ceea ce se numește determinism geografic. Principalul aspect al acestui concept se regăsește și în motto-ul cu care Andre Maurois își începea binecunoscuta sa lucrare despre istoria Angliei: să nu uităm vreodată că nu suntem o parte a continentului european. Prin urmare, Marea Britanie este din punct de vedere al istoriei sale, un element cizelat de factorul geografic: insulă orientată spre stăpânirea mărilor și mai apoi important imperiu colonial. Aceeași situație se poate regăsi și în privința Spaniei, Franței și a Portugaliei. De asemenea, Statele Unite ale Americii sunt o altă națiune care se potrivește acestui tip de geopolitică. Având în vedere toate aceste aspecte geopolitice prezentate mai sus, Spykman elaborează teoria țărmurilor (rimland theory) și inovează din punct de vedere geopolitic prin tranformarea Atlanticului într-un fel de mare interioară care unește America și Europa Occindentală pe care le apropie și componenta cultural-socială.

Realitățile militare și sociale ale celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea în cadrul cărora aviația a jucat un rol fundamental, a impus și revizuirea strategiilor de geopolitică. Importanța aviației în această ecuație geostrategică este reliefată prima dată de lucrările lui Alexander Seversky. Acesta introduce un nou concept în teoria geopoliticii: acela de areal de dominare aeriană, strâns corelat de aria de decizie.

O altă teorie geopolitică apărută în S.U.A., cea a frontierelor, a fost generată în special de evoluția statului nord-american pe durata secolului al XIX-lea în ceea ce privește situația internă. Principala autoritate americană a teoriei frontierelor a fost istoricul Frederick Turner. Lucrările sale sunt axate pe procesul de colonizare a S.U.A. și în special pe ciocnirea dintre civilizații: cea anglo-americană aflată în continuă extindere și cea a indienilor nativi aflată în permanentă retragere. Turner argumentează că frontierele în acest caz nu sunt doar geografice, ci și etnice, culturale, religioase și mai ales tehnologice.

În plină perioadă a Războiului Rece (1963), geograful Saul B. Cohen propune un nou model de structurare a realității internaționale bipolare, împărțind lumea în regiuni geostrategice și regiuni geopolitice . Cohen a delimitat regiunile geostrategice pe baza antagonismului dintre S.U.A. (căreia i-a atribuit rolul de putere maritimă) și U.R.S.S. (cu rol de putere continentală), identificând două regiuni geostrategice: „lumea comercială maritimă”, polarizată de S.U.A. în opoziție cu „lumea continentală eurasiatică”, dominată de U.R.S.

Perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a fost dominată de instaurarea unui sistem de putere bipolar: S.U.A. versus U.R.S.S. În aceste condiții, geopolitica americană, continuând ideile lui lui Spykman, și-a orientat eforturile pe gestionarea confruntării între cele două superputeri, desfășurată pe fondul dezvoltării unui a trei nuclee de concentare tehnologică: spațiul american, dominat de S.U.A., spațiul european, dominat de țările C.E.E. (U.E.) și spațiul pacific, dominat de Japonia.

Un alt teoretician al geopoliticii ale cărui lucrări s-au orientat către conceptul și rolul Eurasiei în viitorul politicii mondiale a fost Zbigniew Brzezinski. Argumentele acestuia pornesc de la observația că în acest spațiu geopolitic s-au născut cele mai puternice state ale ultimului mileniu (Imperiul mongol, China, India, Japonia, U.R.S.S.) și tot aici întrevedea el și actualii și viitori amici și rivali ai Statelor Unite ale Americii (China, Japonia, Rusia, India, Indonezia etc.).

Realităților post război rece le corespund noi teorii geopolitice dintre care cea mai interesantă și mediatizată este cea neoatlantică cunoscută mai mult sub denumirea de ciocnirea civilizațiilor. Principalul promotor al acesteia este americanul Samuel Huntington. Acesta consideră că occidentul care începe din S.U.A., traversează Atlanticul și se oprește undeva deasupra colțului de vest al Transilvaniei în Europa este o civilizație care trebuie să formeze un front comun pentru a rezista în competiția sa cu alte civilizații mondiale.

I.2.3. Școala geopolitică franceză. Școala geopolitică franceză s-a dezvoltat ca o reacție de ripostă în confruntarea cu o Germanie tot mai puternică în Europa, mai ales după înfrângerea Franței de către Prusia, în 1871. Pe de altă parte, expansiunea colonială franceză în spațiul afro-asiatic și formarea unui mare imperiu colonial, a accentuat concurența cu Marea Britanie.

Elisée Réclus (1830-1905) se numără printre principalii promotori ai anarhismului, curent de filosofie politică bazat pe un ansamblu de teorii și practici anti-autoritare, pe negarea principiului autorității în organizarea socială și pe refuzul oricăror constrângeri ce decurgeau din instituțiile bazate pe acest principiu, având ca scop dezvoltarea unei societăți fără dominare, în care indivizii să coopereze liber. Opera sa geografică a fost sintetizată într-o lucrare fundamentală La Nouvelle Géographie Universelle, în 19 volume, publicată între 1872 și 1895 , la care se adaugă volumul L’Homme et la Terre, publicat postum între 1905 și 1908, în care face o pledoarie a internaționalizării prin folosirea unei limbi internaționale: esperanto.

Paul Vidal de la Blache (1845-1918) este considerat printre marii fondatori ai școlii geografice franceze. În 1894 publică Atlasul de istorie și de geografie, una dintre primele lucrări consacrate în exclusivitate hărților, însoțite de scurte comentarii sintetice.
Formația de la care a pornit, cea de istoric, l-a făcut să se îndrepte spre geografia umană, demersul său geopolitic sprijinindu-se pe analiza fenomenelor din sfera geografiei umane.

Liniile directoare ale geopoliticii franceze interbelice trasate de Réclus și Vidal de la Blache au fost exprimate de Jacques Ancel care era adeptul unor analize și sinteze foarte riguroase, pornind de la datele istorice și geografice. Ancel este autorul primului curs de geopolitică din Franța, precum și a unei cercetări cu privire la frontierelor României, tradusă într-o ediție bilingvă româno-franceză.

Camille Vallaux (1870-1945) a fost profund marcat în opera sa geografică de specificul regional al Bretaniei: de oceane, de mare în general și implicit de miza sa socială și geopolitică, de rolul acesteia în construcția formațiunilor statale. Vallaux are meritul de a fi primul francez care a scris o lucrare de anvergură în domeniul geografiei politice în care deși preferă termenul de geografie socială, examinează, printre altele, conceptele ce alcătuiau jaloanele gândirii geopolitice ale lui Ratzel: Raum (spațiu) și Lage (poziție), demonstrând importanța acestora în explicarea naturii statului.

I.2.4. Școala geopolitică rusă. Desprinsă din școala de geografie, geopolitica rusă a purtat o puternică amprentă utilitaristă, evoluând în strânsă dependență de circumstanțele politice, economice și sociale. Cu toate acestea, pot fi identificate două axe majore coordonatoare ale gândirii geopolitice ruse: una orientată spre interior, spre necesitatea cunoașterii, gestionării și a unei cât mai bune administrări a unui teritoriu de dimensiuni continentale, eterogen ca potențial fizico-geografic, economico-social, ca particularități etnice și culturale și una orientată spre exterior, vizând impunerea Rusiei pe plan internațional printr-o cât mai bună valorificare în raport de propriile necesități geostrategice, a conjuncturilor geopolitice regionale și internaționale.

Dualitatea dintre orientarea „naționalistă” și cea „europeană” a geopoliticii ruse este exprimată și prin dualitatea dintre cele două capitale: Moscova, oraș continental, nucleu al unuia dintre primele cnezate rusești, simbol al naționalismului și panslavismului; de cealaltă parte, Sankt Petersburg, situat pe interfața maritimă, baltică, simbol al deschiderii Rusiei către Occident, către valorile culturale europene. Deschiderea promovată de Petru cel Mare, școlit în Olanda, care a stabilit capitala la Sankt Petersburg (Petrograd) și a militat pentru transformarea Rusiei într-o mare putere maritimă, a venit ulterior în opoziție cu linia politică promovată după 1917 orientată către interior, către continentalism.

Cu toate acestea, comportarea U.R.S.S. pe scena geopolitică internațională, cu precădere în perioada Războiului Rece, demonstrează existența unei politici bine structurate din punct de vedere geopolitic și geostrategic. Stabilirea spațiului hegemonic în Heartland, în Europa Centrală și de Est, consolidarea poziției geostrategice în sudul Eurasiei prin sistemul de alianțe cu India și „exportul” de comunism către Indochina și Myanmar, pătrunderea în Africa și nu în ultimul rând stabilirea unor aliați strategici în America Latină s-a sprijinit pe o politică coerentă din punct de vedere geopolitic și geostrategic.

Piotr Alexeievich Kropotkin (1842-1921) a preluat elemente din gândirea geopolitică a lui Haushofer și le-a adaptat circumstanțelor politice din Rusia, promovând o linie anarhistă;tema principală a sistemului său teoretic fiind cea a abolirii tuturor formelor de guvernare în favoarea unei societăți bazată pe principiul ajutorului reciproc și cooperării, fără implicarea instituțiilor statului.

Alexandr Dughin, în contextul evenimentelor de după 1989, preia concepția lui MacKinder despre „heartland”, punând semnul de egalitate între Eurasia și Rusia. Pornind de la poziția centrală a Rusiei în acest imens bloc continental, Dughin consideră că vocația poporului rus ar fi cea de element coagulant al unui vast imperiu, ce ar cuprinde, pe lângă statele desprinse din U.R.S.S. și țările Europei Centrale și de Est, statele vestului european „eliberate de sub tutela atlantică a S.U.A.” (în cadrul N.A.T.O.), dar și sudul și estul Asiei, respectiv Iranul, India, China și Japonia.

I.2.5. Școala geopolitică românească. Favorizată de poziția geostrategică a României după 1918, în aria de interferență și de interacțiune central-europeană (austro-ungară), balcanică (turcă și slavă) și est-europeană (rusă și ucraineană), geopolitica românească a pus în centrul preocupărilor sale factorul național, dezvoltându-se ca o geopolitică a națiunii și a statului național. Geopolitica românească interbelică, prin vocea unuia dintre reprezentanții săi cei mai autorizați, istoricul Nicolae Iorga (1871-1940), s-a constituit într-o ripostă la abordările școlii geopolitice germane promovate îndeosebi de Friedrich Ratzel și Karl Haushofer, cu tendințe evidente de a ieși din sfera științei, transformându-se în ideologie.

Marele geograf, Simion Mehedinți s-a situat în studiile sale în aria de interferență a geografiei cu istoria, politica și etnologia, potrivit teoriei sale, înțelegerea geopolitică a unui popor trebuind să îndeplinească două serii de exigențe și repere: cele legate de dinamica spațiilor și cele legate de dinamica popoarelor. Tema centrală dezvoltată de Mehedinți a fost cea a statului național în raport cu vecinătățile sale, considerând de maximă importanță strategică istmul ponto-baltic, strâmtorile ponto-mediteraneene, Dunărea și Carpații.

Ion Conea (1902-1974) este considerat a fi primul teoretician al geopoliticii românești, ce a formulat o concepție proprie, unitară, asupra noii științe . El corelează nașterea geopoliticii cu ceea ce numim astăzi procesul globalizării. Poziția geopolitică a României, fruntariile, unitatea etnică și teritorială a României, direcțiile de bază ce străbat ca un fir călăuzitor întreaga gândire geopolitică românească sunt larg reprezentate și în opera lui Conea. Acestea au fost continuate și dezvoltate de alți trei străluciți reprezentanți școlii geografice românești: Nicolae Alexandru Rădulescu, Vintilă Mihăilescu și Victor Tufescu.

Istoric de formație, Gheorghe I. Brătianu a susținut cu tenacitate și rigoare științifică continuitatea poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic. Teza sa geopolitică fundamentală se referă la „spațiul de securitate”, spațiul fără de care nici o națiune nu-și poate menține existența, nu-și poate îndeplini nici misiunea sa istorică, nici posibilitățile care alcătuiesc destinul ei.

În cadrul Universității București au apărut și s-au dezvoltat două nuclee de concentrare a preocupărilor geopolitice. Primul dintre acestea, Centrul de Geopolitică și Antropologie Vizuală, condus de prof. dr. Ilie Bădescu, are la bază preocupări ce vin dinspre sociologie. Periodicul Centrului este revista Geopolitica.Cel de-al doilea, dezvoltat de geografi, s-a concretizat prin înființarea Asociației de Geopolitică „Ion Conea”, condusă de prof. dr. George Erdeli și dr. Vasile Simileanu. Asociația editează un periodic trimestrial intitulat Geopolitica – Revistă de geografie politică, geopolitică și geostrategie, ce reunește studii variate, de geografie politică, geopolitică, strategie militară, geoistorie, geocultură sau geoeconomie, fiecare număr fiind focalizat pe câte un subiect distinct.

II. Românii din peninsula balcanică până în secolul al XVIII-lea

II.1. Elemente geografice

Din punct de vedere geografic, politic, cultural și economic, Balcanii reprezintă astăzi o lume aparte, diferită din toate punctele de vedere de alte zone ale globului. Unicitatea sa se datorează evoluției istorice; conglomeratul etnic și religios, presărat pe o puternică conștiință naționalistă contribuind și el la aceasta.

Au contribuit, de asemenea, în primul rând faptul că popoarele din această parte a continentului sunt moștenitoare ale unor străvechi tradiții comune de viață spirituală și de organizare social-politică tracă, greacă, romană și bizantină. Zona sud-estului european formează din punct de vedere al conceptelor geostrategice ceea ce specialiștii au denumit ”unitate regională”, categorie cu un rol deosebit de important în istoriacivilizațiilor în care trăsături comune tuturor popoarelor din regiune se împletesc cu puternice elemente naționale specifice, dând un fel aparte de unicitate fiecărui popor în parte.

Din punct de vedere strict geografic, Peninsula Balcanică este o regiune terestră înconjurată de mările Neagră, Egee, Ionică și Adriatică. Deși cursurile Dunării, Savei și Kupei sunt cel mai adesea desemnate ca trasând conturul perimetrului nordic al ei, trebuie avut în vedere și soarta ținuturilor de dincolo de Dunăre locuite de români, croați și sloveni legate indisolubil și de spațiul central european. Trăsătura cea mai reprezentativă a zonei este caracterul ei muntos; ”Balkan”, care dă și numele Peninsulei, provine dintr-un cuvânt turcesc cu sensul de ”lanț de munți împăduriți”. Italianul Callimachus este cel în opera căruia întâlnim pentru prima dată denumirea de balkan în secolul al XV-lea. Italianul este autorul unei istorii a faptelor lui Vladislaw al III-leaWarnenczyc, în care a descris pe scurt munții Haemus, pe care i-a văzut cu prilejul unei misiuni diplomatice (poloneze) în capitala otomană. În memorandumul său din 1490 către Papa Inocențiu alVIII-lea, Callimaco arăta că localnicii foloseau numele Balkan pentru munte: ” Quem incolae Bolchanum vocant”.

Peninsula Balcanică este străbătută de la vest la est pe o lungime de peste 500 de km de munții cu același nume, în timp ce sistemul său hidrografic este asigurat de fluviul Dunăre-element geopolitic important de-a lungul timpului, și de afluenții acesteia, dintre care amintim Drava, Tisa, Sava, Morava, Olt, Jiu, Prut, Isker.

II.2. Originile Balcanilor

Originile geografice ale Balcanilor dacă ne raportăm la realitățile geopolitice din prezent se întrevăd cu greu din negura epocii fierului în urmă cu vreo trei mii de ani. Începând cu acea perioadă o serie de populații migratoare au intrat în contact cu populațiile băștinașe schimbând definitiv realitățile sociale. Primele populații de acest gen sunt considerate a fi cele ilire așezate între valea Moravei și Marea Adriatică.

Poporul albanez și-a construit pe element istorice, arheologice și lingvistice un trecut care începe cu aceste populații de iliri, susținând că sunt descendenții direcți ai acestora. O altă populație cu mare importanță pentru istoria balcanică au fost tracii care s-au stabilit la est de râul Morava pe teritoriul care se întindea de la Marea Egee până la nord de Dunăre. Odată cu trecerea timpului și de îndată ce s-a finalizat procesul de amestec cu populațiile băștinașe, tracii au fondat un mai multe stateîn regiune. Organizat în secolul al V-lea î. Hr. statul dac (dacii erau o ramură a tracilor) aveau să constituie un element fundamental în formarea națiunii române.

Momentul de apogeu al regatului dac a fost reprezentat de domnia regelui Burebista (aprox. 82-44). Acesta se pare că a fost primul rege care a reușit să unifice majoritate triburile dace din arcul carpatic având o puternică politică de cucerire. Două decenii mai târziu, regele Burebista a reușit să îi învingă și pe celți reușind să își extindă teritoriul până în Macedonia și Dunărea de mijloc. După ce armatele sale au ocupat și o parte din câmpia Panoniei, regele dac a cucerit și coloniile grecești de pe litoralul Mării Negre: Olbia, Tiras și Histria.

La apogeul său, imperiul lui Burebista se întindea de la Dunărea mijlocie în vest, la gurile Bugului în est, la Carpații Păduroși în nord până la munții Balcani la sud de Dunăre. Regatul dac condus de Burebista la mijlocul secolului I î. Hr. era un rival important al Romei, urmând o inevitabilă ciocnire armată între cele două state. Moartea celor doi conducători în aceeași perioadă a dus la dispariția statului dac și totodată și a amenințării la adresa Romei.

De-a lungul antichității, influențele culturale asupra peninsului Balcanice au evoluat asemeni politicii, preponderente fiind elenismul și cultura romană. De asemenea, în funcție de nivelul influenței acestor imperii, Balcanii au fost divizați în zona de civilizație și cea de barbarie. Chiar dacă romanii au reșit cu timpul să ocupe întreaga peninsulă, au preferat să se orienteze spre coastele Adriaticii și spre malurile Dunării. Multe bătălii însemnate din istoria romană au avut loc în Balcani, mai ales în perioada de final a imperiului odată cu invazia triburilor germanice.

La sfârșitul antichității, romanitatea orientală acoperea un spațiu imens din Europa sud-estică și centrală, de la porțile Vienei la Marea Neagră. Ea se întindea pe o mare parte din teritoriulactual al Austriei, Ungariei și României, și pe teritoriul Bulgariei și al fostei Iugoslavii. În ceea ce privește partea sudică a influenței latine aceasta poate fi recunoscută pe direcția graniței de nord dintre Turcia, Grecia și Albania.

După căderea Imperiului Roman de Apus, peninsula Balcanică a intrat în sfera de dominație a imperiului de la Constantinopol, capitala construită în timpul lui Constantin cel Mare (născut la Niș, în Serbia de astăzi) fiind cea mai apropiată de Balcani. În timpul marelui împărat bizantin Iustinian, o parte din peninsulă intră sub stăpânirea sa (inclusiv Dobrogea, Banatul și o parte din Oltenia). Începând cu secolul al VII-lea, Bizanțul trebuie să facă față atât invaziile barbare din ce în ce mai puternice și mai numeroase, precum și provocării pe care o reprezenta guvernarea unui teritoriu întins pe două continente.

Lumea începutului de ev mediu în răsăritul europei este de asemenea supusă numeroaselor erezii religioase. La începutul secolului al VII-lea invazia avarilor și a slavilor va fi cea care va declanșa un proces etnic și social care va modifica definitiv evoluția ulterioară a Balcanilor. Imperiul Bizantin a rezistat cu greu asediului acestor populații slave.

Amestecului etnic datorat invaziei slavilor, vor apărea treptat popoarele sârb, bulgar, rus, polonez și odată cu invazia bulgarilor de la sfârșitul secolului al IX-lea lumea balcanilor și a Europei de sud-est se va concretiza din punct de vedere al statelor nou apărute. Factorul de civilizație bizantin a reprezentat o axa puternică în ceea ce privește Balcanii în special în ceea ce privește componenta religioasă. Acesta este de altfel și principalul motiv pentru care adevăratul adversar, cel care a provocat prima cădere a Bizanțului a fost, Occidentul catolic.

Ceilalți doi adversari ”externi”, perșii și arabii, au fost potoliți unul după altul. Occidentul, dimpotrivă, nu a contenit să-și sporească influența și să pătrundă în spațiul bizantin. Lupta între celedouă lumi s-a dat pe toate planurile.

Trei dintre dușmanii ”interni” ai Imperiului Bizantin au reprezentat o amenințare reală:bulgarii, sârbii și turcii. Înainte de a lua locul bizantinilor în Constantinopol și în Balcanii, turcii,popor asiatic nomad, creaseră mai multe state și imperii în spațiul dintre China și Europa Centrală.Turcii selgiucizi luaseră în stăpânire Mesopotamia și o mare parte din Anatolia, în epocacruciadelor (secolele XI-XII). Turcii otomani (sau osmanlâi) au început să le ia locul în secolul alXIII-lea. Bulgarii, sârbii, otomanii erau când dușmani, când aliați ai Constantinopolului, potrivit jocurilor diplomației bizantine. Statele lor nu corespundeau unor teritorii determinate, populațiile lor nu erau omogene din punct de vedere etnic, armatele lor erau mixte. Marii conducători ai acestor state balcanice aveau titluri care nu corespundeau unei singure ”naționalități”; spre exemplu, regele bulgar Simeon (897-927), care a stăpânit o mare parte din Peninsulă Balcanică, se proclama ”bazileu al bulgarilor și al grecilor”. La fel, Ștefan Dușan (1331-1355), rege sârb, încoronat în 1346 la Skopje și fondator al unui stat care se întindea de la Dunăre până în Peloponez, era încoronat ca ”împărat al sârbilor și al grecilor”.

II.3. Dominația otomanilor asupra Balcanilor

Cruciadele creștine de la începutul mileniului doi au făcut ca lumea occidentală să ia contact cu Imperiul Bizantin confruntat atât cu rivalii săi asiatici, cât și cu statul bulgar care îi amenința uneori frontierele europene. În ultimele sale trei secole de existență, Bizanțul s-a folosit pentru asigurarea frontierelor de turcii otomani pe care i-a adus din Asia. Cu timpul, însă tocmai aceștia au fost cei care au dat lovitura de grație Constinopolului. Dacă la început, aceștia au negociat sprijinul lor pentru unul sau altul dintre pretendenții la tronul imperiul, începând cu secolul al XIV-lea au decis că venise timpul să supună Balcanii și să înlocuie vidul de putere creat prin slăbirea Imperiul Bizantin.

Din 1357, otomanii obținuseră fidelitatea vasalilor lui Dușan din Macedonia, a fărămițatei monarhii bulgare și chiar a celui care fusese împăratul Bizanțului, acum doar o umbră. Bătălia de la Kosovo din 1389, în care conducătorul Serbiei (Lazăr), aliat cu regele Tvrtko al Bosniei, a fost învins, nu a pecetluit soarta Balcanilor, dar a fost considerată ca fiind de rău augur, din cauza eșecului eforturilor de a forma o alianță creștină, care aprecedat-o, și a măcelului pe care la produs.

Împinse spre nord împotriva Ungariei, rămășițele regatului sârb au supraviețuit până în 1459. În 1463 a fost rândul Bosniei să se prăbușească. Numai Raguza (Dubrovnik) a fost salvată pentru adeveni o Elveție a secolului al XV-lea. Regatul ungaro-croat se dezmembra pe măsură ceamenințarea otomană se apropia. Austria înglobase deja în cadrul domeniilor familiei formațiunilefeudale locuite de sloveni, iar influența ei s-a extins în ținuturile coroanei ungare. Când în 1526,turcii i-au învins pe unguri (maghiari) la Mohács, unde regele lor (Ludovic al II-lea) și-a găsitmoartea fără să lase un moștenitor, preluarea habsburgică a ceea ce mai rămăsese din domeniile salea fost validată prin alegerea lui Ferdinand de Habsburg ca rege al Ungariei și apoi al Croației.

Cucerirea otomană a peninsulei în secolele XIV-XV este privită de mulți istorici ca un moment de răscruce în evoluția romanității balcanice, prin marile mișcări de populație care au subminat structurile tradiționale ale societății vlahilor (aromânilor) și au accelerat procesul asimilării lor de către vecini. Dominația otomană izolase aproape în totalitate Balcanii de restul Europei și lumeaortodoxă de restul creștinătății. Slăbirea puterii militare a otomanilor a permis unei alte puteridinastice imperiale, aceea a Habsburgilor, să le uzurpe autoritatea în Balcani și să influențeze directsau indirect peninsula. Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, amenințarea otomană fusese respinsă,majoritatea teritoriilor fostei coroane ungare recucerite, principatul vasal al Transilvaniei încorporat șialți slavi sudici aduși pe pământurile Habsburgilor.

III. Românii și Balcanii în secolele XIX-XX

III.1. Revoluția franceză, Napoleon și influența lor în spațiul balcanic

III.1.1. Introducere. Din toate punctele de vedere, secolul al XIX-lea a fost ultimul în care continentul european a mai fost centrul lumii cunoscute. Spre deosebire de modernitatea timpurie, secolul al XIX-lea, în materie de relații internaționale, a fost unul al conducătorilor politici preocupați nu atât de credință ori de ideea monarhiei universale, cât de apărarea și menținerea echilibrului de putere și a unor privilegii tradiționale. O revoltă bazată pe o frământare socială fără precedent. Și totuși, chiar cu aceste revoluții, deși pare surprinzător, secolul națiunilor a fost unul stabil în ceea ce privește afacerile și relațiile internaționale în comparație cu taifunul pe care l-a reprezentat secolul trecut. Trebuie totuși amintit că vechiul regim european, reliefat din punct de vedere teoretic prin monarhia de drept divin și printr-o armonie socială ce deriva din aceasta nu a fost deloc scutit de diverse schimbări în ceea ce privește evoluția marilor puteri continentale. De altfel, acestea s-au schimbat între ele, au crescut, unele au decăzut chiar lăsând locul altora.

De departe momentul de schimbare radicală a evoluției Europei dar și a lumii a reprezentat-o revoluția franceză izbucnită în 1789. Marea putere europeană și colonială a trăit în mare parte în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ca urmare a moștenirii rămase de pe vremea regelui Ludovic al XIV-lea. Din toate punctele de vedere, economic, politic și social, Franța sfârșitului de secol XVIII era într-o mare criză. Ancorată undeva între medieval și modern, cu o nobilime veche privilegiată care se afla în concurența cu noua nobilime a burgheziei care chiar dacă nu avea o putere politică foarte mare, o deținea pe cea economică și cu marea majoritate a popoluției trăind în mediul rural și ducând pe umerii ei povara guvernăriii, monarhia franceză era în pragul colapsului. Repetatele crize anunțau acest final și singura întrebare era asupra momentului, nu asupra finalității. Nebuloasa plana asupra societății franceze în care reprezentanții filosofiei iluministe erau și ei la fel de nehotărâți, militând mai degrabă spre un despotism luminat mai degrabă decât spre o republică întemeiate pe precepte liberale.

Și totuși, știm cu toții ce a urmat: o revoluție care a scăpat de sub control, care a făcut la fel de mult bine, pe cât a făcut rău. Ideile revoluționare franceze au pătruns în toate colțurile Europei odată cu armatele lui Napoleon Bonaparte. Au creat haos, au schimbat destinele oamenilor și ale națiunilor. Și astăzi relațiile internaționale sunt bazate pe factorul națiune.

După înfrângerea lui Napoleon, marile puteri europene au înțeles că era timpul pentru o nouă construcție europeană, una care să asigure echilibrul de putere pe continent. Numai că fiecare a înțeles-o în felul lui. Cu toții însă, și Marea Britanie, dar și Franța, Rusia, Prusia și Austria știau că trebuia evitată o nouă situație similară celei din Franța. Tratele de pace de la Viena au instaurat concertul puterior europene întemeiate pe echilibrul de putere european și pe temeiul legitimității europene (reinstaurarea caselor monarhice care fuseseră afectate de războaiele napoleoniene).

Franței i se reduseseră teritoriile la cele din 1789, Austriei i se acceptase dreptul de a interveni în spațiul italian, în timp ce Marea Britanie reușise să creeze o confederație statală germană care împreună cu Prusia și Austria să creeze un tampon în centrul Europei pentru a tempera atât Rusia cât și Franța. Echilibrul de putere extern este dublat de Prusia, Rusia și Austria prin crearea Sfintei Alianțe, o construcție politică și diplomatică inițiață de țarul Alexandru I pe considerente religioase dar orchestrată politic de cancelarul Austriei, prințul Klemens von Metternich care asigura status quo-ul european din punct de vedere intern, cele trei state asigurându-se că vor acționa împreună pentru a nu permite niciunie revoluții să le afecteze politica internă.

Concepte care vor deveni foarte importante în anii următori, precum liberalism și naționalism au fost pe deplin ignorte în cadrul congresului de pace de la Viena, însă nu au putut fi ignorate atunci când s-au manifestat în mod real. Revoluțiile din Spania și Italia din anii 1820-1821, revoluțiile din sud-estul Europei (Serbia,Țara Românească și Moldova) din aceeși perioadă au fost stopate, dar războiul de independeță al Greciei, nu. Erau semne că lumea era în schimbare și că anumite schimbări nu mai puteau fi oprite. Chiar dacă revoluțiile europene din anul 1848 au fost înfrânte, a doua jumătate a secolului ai XIX a stat sub semnul națiunilor.

III.1.2. Congresul de la Viena și Sfânta Alianță. Finalul de secol XVIII a găsit atât Europa, cât și America într-un tumult generalizat, o frământare socială deosebită care a schimbat definitiv raportul de puteri pe plan internațional. Chiar dacă procesul a fost lent, a fost unul fără putință de a fi inversat. În doar un secol politica și echilibrul de putere se schimbaseră radical. Franța și Marea Britanie încă își mai disputeau supremația în Occident și colonii, în timp ce în sud-estul Europei Imperiul Habsburgic și Rusia șubrezeau încet dar sigur supremația Imperiului Otoman. În aceste condiții, încă din secolul al XVIII-lea, Marea Britanie, mult mai dezvoltată decât celelalte rivale europene în ceea ce privește sistemul democratic, atât din punct de vedere politic, cât și economic și social, a pus bazele sistemului politic intitulat echilibrul puterilor. Conceptul Albionului era că nicio mare putere nu trebuia lăsată să devină hegemonă și să își impună voința asupra celorlalte. Iată de ce Marea Britanie va lupta pe durata a aproape un secol și jumătate împotriva Franței și mai apoi a Rusiei în timpul războiului Crimeii (1853-1856) și va susține financiar, politic și logistic Imperiul Otoman, deja prăbușit în interior pe întreaga durată a secolului al XIX-lea. Dacă la începuturile acestei politici, ea era un fel de adaptare ad-hoc a gândirii și a intereselor britanice, odată cu revoluția franceză a devenit un act premeditat, conștient.

La fel ca de fiecare dată, cei care au cunoscut primii într-un mod cât se poate de detaliat ceea ce înțelegeau britanicii prin echilibrul puterii au fost francezii. Purtători ai stindardului revoluției din 1789 și ai ideilor republicane, bine mascate pentru perioada de început a lui Napoleon, ei visau la dominația Europei. Și nu au fost deloc departe de a o și obține. Până în 1807, armatele lui Napoleon creaseră regate clientelare Franței de-a lungul Rinului, în Italia și în Spania; reduseseră Prusia la o puteră secundară și slăbiseră considerabil Austria. Mirajul dominației totale și a invincibilității l-au condus pe Napoleon spre Rusia. Doar tăcuta, dar din ce în ce mai puternica putere din Est mai stătea între Franța și dominația totală europeană. Puterea fizică brută a Rusiei se baza pe autocrația sa internă, nemiloasă. Absolutismul rusesc era diferit de cel occidental, întrucât era strict generat de dorințele țarului care avea posibilitatea de a decide orice. Spre deosebire de structura socială din vestul Europei, organizată pe reguli și ierarhii nobiliare care nu de puține ori s-au opus regalității, în estul Europei se menținuse o tradiția bizantină în care conducătorul statului era deținătorul absolut al puterii.

Ținând cont de toate aceste lucruri și mai ales de personalitatea schimbătoare a țarului Alexandru I a cărui politică externă în repetate rânduri a avut anumite excese de liberalism, trebuie să amintim că un moment important a avut loc în 1804 când primulului ministru britanic, William Pitt cel Tânăr, adversar declarat al lui Napoleon, țarul Rusiei i-a propus un concept politic vag argumentat pe ideea de pace universală în care statele aveau să adopte un sistem constituțional și să își rezolve neînțelegerile pe baza unui arbitraj, nu printr-un război.

Decizia lui Pitt nu era una ușoară din mai multe puncte de vedere. Nu dorea să înlocuie un adversar puternic cu un altul (Franța cu Rusia) și nu își permitea să își angajeze țara într-o politică europeană neclară și delicată în condițiile în care din punct de vedere social, revoluția franceză nu afectase Marea Britanie. Răspunsul primului ministru britanic a fost de o diplomație clasică și s-a restrâns la nevoia urgentă de a stopa înaintarea armatelor franceze și de a crea o serie de mici puteri în centrul Europei care să prevină ca o asemenea situație să se întâmple din nou. Marea Britanie, Rusia, Prusia și Austria urmau să garanteze această stare de fapt, mai ales că statele germane erau primele care aveau de câștigat prin mărirea teritoriului lor pe seama celor câteva sute de stătulețe germane. Ceea ce Pitt, elegant, evitase să spună, era că aceste structuri statele central-europene nu opreau doar Franța din drumul spre Est, ci și Rusia spre cel de Vest.

Odată cu înfrângerea lui Napoleon în urma dezastrului din Rusia, Europa se simțea pregătită pentru a proiecta pentru prima dată în istoria sa o ordine politică bazată pe principiul echilibrului de puteri. Presărat cu numeroase conflicte între toate statele europene, secolul XVIII învățase pe oamenii de la conducerea acestora că un echilibru de puteri nu se crează oricum și în niciun caz la întâmplare. La fel de important era și faptul că puterea este greu de definit, de cuantificat și că întotdeauna voința de revendicare poate să distrugă orice echilibru fragil. Prin urmare provocarea congresului de pace de la Viena a fost să găsească acel acord asupra unor valori comune care să legitimeze echilibrul puterii europene.

În septembrie 1814, în timp ce Napoleon îndura primul său exil în insula Elba, învingătorii săi se întâlneau la Viena pentru a modela lumea de după război. Și au continuat să se întâlnească și după evadarea acestuia-perioada cunoscută sub denumirea de domnia celor 100 de zile și după victoria de la Waterloo când reconstruirea unei ordini internaționale era și mai necesară.

Chiar dacă negocierile aveau loc la Viena și împăratul nu a stat niciodată prea departe de discuții, din partea Austriei, delegat la congres a fost prințul von Metternich. Din partea Prusiei, a participat prințul von Hardenberg, în timp ce interesele Marii Britanii au fost reprezentate de primul ministru, lordul Castlereagh. Recent instalatul rege al Franței, Ludovic al XVIII-lea și-a pus speranțele în vechiul diplomat Talleyrand, spre deosebire de țarul Alexandru I care a dorit să se reprezinte singur. Ceea ce acești cinci oameni au realizat se poate măsura în faptul că timp de 40 de ani Europa nu a cunoscut niciun război între marile puteri (până la conflictul din Crimeea), urmând apoi încă 60 de ani de pace. Fapt important de remarcat este că reglementarea de la Viena a urmat îndeaproape planul lui Pit, dovadă fiind declarația lui Castlereagh cu prilejul raportului său către parlamentul britanic.

Crearea echilibrului de putere a fost relativ simplă; mult mai simplă decât încercările care au urmat conceptului wilsonian de la sfârșitul primului război mondial. Și asta pentru că nu venise timpul conceptului de autodeterminare a popoarelor. Artizanii congresului de la Viena nu au fost interesați de omogenizarea pe criterii etnice a teritoriilor eliberate de sub dominația napoleoniană. Lucrurile au fost tranșate eficient și rapid: poziția Austriei a fost întărită în Italia, a Prusiei în Germania; Republica Olandeză a primit mare parte a Belgiei de astăzi, Rusia a primit partea centrală a Poloniei iar Marea Britanie, conform tradiției și a politicii de a nu face anexări sau cuceriri pe continent s-a mulțumit cu Capul Bunei Speranțe. Franței i-a fost impus să revină la vechile frontiere de dinainte de revoluția din 1789.

Oamenii de stat prezenți la Viena știau că Austria renunțase la a se mai considera puterea conducătoare a lumii germane, însă nu ar fi acceptat sub nicio formă să cedeze această poziție în favoare Prusiei. Prin urmare, echilibrul era perfect asigurat în zonă, cele două puteri anulându-se și supraveghindu-se reciproc. În același sens, diplomații europeni erau convinși pe deplin de importanța factorului german. O națiune germană slăbită divizată așa cum fusese în secolele trecute era în defavoarea echilibrului de puteri pentru că ar fi devenit o pradă ușoară pentru vecinii ei; în special Franța. O Germanie unificată era însă un pericol la adresa întregii Europe. Și evoluția ulterioară a dovedit cât de adevărate erau aceste considerent. Iată de ce la congreul de la Viena s-a dorit doar consolidarea Germaniei, nu și unificarea sa. Astfel, Confederația germană construită din arpoximativ 30 de stătulețe a fost o construcție extrem de ingenioasă. Era prea puternică pentru a fi atacată de Franța și prea slabă pentru a amenința echilibrul de putere din Europa.

Esențială pentru crearea noului echilibru de puteri era felul în care se realiza pacea cu puterea înfrântă: Franța. Un tratat care ar fi îngreunat poporul francez și l-ar fi nemulțumit profund l-ar fi găsit pe acesta disponibil pentru orice alt stat dornic să schimbe regulile jocului. Dacă facem un salt în timp, chiar aceasta a fost greșeala tratatului de pace de la Versailles. Chiar dacă nu a fost deloc ușor să se arate generoși cu Franța, reprezentanții Marii Britanii, Prusiei, Rusiei și Austriei au înțeles rolul pe care această națiune îl avea de jucat în cadrul echilibrului de putere european.

Statele centrului și sud-estului Europei și mă refer aici în principal la Austria și Rusia, dar și la Prusia și-au dorit să întărească echilibrul puterii cu un sentiment comun al legalității care să aibă și o variantă formală. Așa a luat naștere la sugestia țarului Alexandru I Sfânta Alianță formată din cele trei state enumerate mai sus. Franța era privită însă ca pe un stat cronic agresivă, mereu destabilizatoare. Prin urmare, tocmai pentru a contracara o nouă situație în care Franța ar declanșa un război, Sfânta Alianță a devenit prin alăturarea Marii Britanii Cvadrupla Alianță.

Promovând o politică profund conservatoare bazată cel puțin la nivel declarativ pe percepte religioase, Alexandru I se schimbase radical față de anul 1804 când avusese acele discuții cu William Pitt cel Tânăr, după cum afirmam mai sus. Chiar dacă suveranul austriac a declarat amuzat că nu știe unde să discute aceste noi concepte, dacă la spovedanie sau în consiliul de miniștri, el va susțini total Sfânta Alianță ca fiind o obligație a puterilor semnatare de a menține statu quo-ul european. Chiar dacă primul ministru britanic nu înțelegea rostul Sfintei Alianțe, ea era un mijloc legitim și eficient pentru Austria și Rusia de a se controla și limita reciproc. Fără doar și poate, Sfânta Alianța a grupat în interiorul ei monarhii conservatori care se opuneau revoluțiilor, dar i-a obligat să rezolve în consens orice acțiune de natură să afecteze stabilitatea generală.

Omul în jurul căruia s-a dezvoltat Sfânta Alianță a fost cu siguranță von Metternich. Asta și pentru că Austria în opinia sa era statul care avea cea mai mare nevoie de o astfel de construcție internațională pentru a-i garanta poziția de mare putere în zonă. Metternich era adeptul tradiției vechi, a instituțiilor cu tradiție medievală fiind puternic afectat și influențat de ceea ce ideile liberale și democratice creaseră în Franța. Prin urmare, fiind la cârma politicii externe a unui stat multinațional, el putea vedea cu ochii liberi amenințările la adresa Austriei: ideile naționale și liberale ale epocii, Rusia care viza populații sale slave, Prusia care își întărea poziția în cadrul statelor germane. Iată de ce Sfânta Alianță era atât de importantă pentru cancelarul austriac.

Diplomatul austriac a reușit să convingă Prusia și Rusia că încurajarea oricăror forme de naționalism și revoluție ar fi fost total împotriva intereselor lor, deși dacă aceste două state ar fi dat concursul lor frământărilor naționale din centrul Europei, respectiv Balcani, probabil că Austria și Imperiul Otoman s-ar fi dezintegrat mai devreme. Cu mare abilitate, Metternich a obținut prelungirea vieții Austriei cu încă un secol. Motivul politicii lui Klemens von Metternich era simplu, dar foarte greu de obținut. Utilizarea Marii Britanii, un aliat de încredere, pentru a menține sistemul geopolitic ce garanta echilibrul de putere și apropierea de Rusia pentru a combate împreună tendințele revoluționare ale epocii. Prima soluție asigura liniștea internă; cea de a doua pe cea externă.

Totuși, jocul pe sârmă al lui Metternich era destul de periculos atrăgând Austria tot mai mult de partea Rusiei în detrimentul Marii Britanii. Și acesta pare că a fost destinul cancelarului austriac: revoluția din 1848 a dus la fuga sa la Londra, în timp ce doar prin intervenția armtelor rusești, pacea a putut fi restabilită pe teritoriul Austriei. În ceea ce privește Marea Britanie, după cum vom vedea pe parcursul lucrării noastre, diferențele de opinie cu privire la existența și rolul Sfintei Alianțe au făcut ca aceasta să se îndepărteze de sistemul echilibrului european pe care îl crease. Marea Britanie nu dorea intervenția marilor puteri în probleme interne ale statele, dovadă și faptul că în ciuda intereselor directe în zona Greciei, au trecut câțiva ani până la sprijinirea recunoașterii acesteia, care de altfel s-a făcut și datorită pericolului rusesc. La fel de imporntat de menționat este și faptul că reticența Marii Britanii la a participa la aceste consultări periodice ale marilor puteri europene era datorată faptului că aceasta nu își dorea deloc o construcție politică, diplomatică și socială care semăna cu o guvernare unică a Europei. La fel ca americanii ceva mai târziu, englezii s-au temut de asta.

Trebuie, de asemenea, să precizăm și să nuanțăm că întreaga construcție politică și diplomatică apăruta ca urmare a congresului de la Viena este cu siguranța una strict bazată pe conceptul de monarhie și pe tradiția și drepturile acesteia de a dispune și organiza existența socială a Europei. Pe ea se va baza principiul legitimității Sfintei Alianțe și pe ea se va strucutra și echilibrul politic european de după întâlnirile din capitala Austriei. După cum arătam mai sus, status quo-ul privea atât politica externă a statelor, cât și pe cea internă, afectată, în unele cazuri, de perceptele naționalismului și liberalismului din ce în ce mai puternice odată cu izbucnirea revoluției franceze din 1789.

III.1.3. Revoluția franceză și epoca lui Napoleon în spațiul românesc. Este evident că secolul al XIX-lea a reprezentat pentru principatele române o renaștere culturală și națională. Aceste transformări nu au afectat decât elitele și s-au datorat în mare parte influenței revoluționare franceze. Istoricul și juristul A.D. Xenopol, care a trăit în a doua jumătate a secolului națiunilor, ne înfățișează o realitate românească extrem de receptivă la modul de viață francez- limbă, vestimentație, maniere, jocuri de societate, muzică etc. Un asemenea fenomen, atât de complex, nu poate avea un răspuns simplu, fără echivoc. El însă există iar noi ne propunem să îl evidențiem și să-l dezvoltăm pentru a putea fi înțeles în toată dimensiunea lui.

Patrioții greci care îl considerau pe Napoleon salvatorul vechii Elade au adus în principatele române odată cu legenda împăratului corsican și ideile culturale franceze. A fost scânteia care a aprins flacăra națională și la români. Napoleon va fi prezent în spațiul românesc, din punct de vedere literar, în cronici, poezii, traduceri și povestiri până la începutul secolului XIX.

Ideile revoluției franceze, bazate pe noțiuni filosofice, dar și juridice, cum sunt libertatea, dreptatea și egalitatea, deși au fost însușite de elitele țărilor române, nu au produs efecte directe, nu au generat o reacție revoluționară decât abia în 1821, și atunci favorizată de mișcarea de eliberare grecească. Prima urmare a ideilor franceze a fost adoptarea Codului Calimach, în anul 1818, care este al treilea cod de legi modern al Europei, după cel francez și cel austriac. Conștiința națională românească s-a lăsat modelată de perceptele culturii franceze ale cărei urmări și-au atins apogeul revoluționar în anul 1848 și cel politic în 1859 când, cu sprijinul lui Napoleon al III-lea, s-a realizat unirea Țării Românești cu Moldova.

Dintre popoarele din sudul și sud-estul Europei, cel mai receptiv la marea mișcare revoluționară franceză a fost cel grec. Elenii au înțeles că evenimentele din Paris reprezintă pentru ei un prilej de a scăpa de sub stăpânirea otomană. În douăzeci de ani, mai mult de trei mii de volume în limba greacă au vazut lumina tiparului la Paris, Viena, Moscova, Veneția, Leipzig, Iași și București. În Moldova și Țara Românească, imediat după revoluție, a fost creată Societatea Amicilor, condusă de grecul Rhigas din Velestin, care avea ca scop eliberarea Greciei și din care făceau parte și boieri români. Până la moartea sa (1797), patriotul grec a tradus la Viena, în limba greacă, toate știrile care ajungeau în capitala austriacă și care aveau legătură cu revoluția franceză. Aceste foi volante au ajuns în principatele române prin intermediul negustorilor.

În același timp, la București și Iași, au venit primii trimiși ai revoluției care aveau ordin să afle opinia românilor despre mișcarea de la Paris și să îi implice în revoluție pe cetățenii francezi de pe teritoriul românesc. Dintre acești trimiși putem aminti pe negustorul Hortollan și pe tovarășii săi Pellet și Jeaunne. În afară de aceste cercuri revoluționare ce cunoșteau în bună măsură evenimentele care aveau loc în Franța, marea parte a poporului român nu pricepea natura și nici urmările faptelor pe care le povesteau sau le auzeau. Curiozitatea era, însă, destul de mare. Astfel că boierii mai înstăriți au început să se aboneze la reviste străine pentru a fi la curent cu evenimentele din vestul Europei.

În 1802 Manole Vardala primea „Le journal de Francfort”, „Notizia del Mundo”, și „Spectateur du Nord”, iar în 1803 postelnicul Manu citea „Le Spectateur” și „Le Journal Litteraire”. Între iunie și decembrie 1814, Tudor Vladimirescu a mers la Viena la porunca boierului Nicolae Glogoveanu. În capitala Imperiului Habsburgic, Tudor a luat contact cu ideile vehiculate de revoluționarii greci. Pe durata congresului vienez a fost tipărită o foaie volantă ce a ajuns și în București, în care se afirma că Imperiul Otoman urma să fie împărțit între aliați. Influențat de aceste informații Tudor scrie în țară că „mult a fost, puțin a rămas”. Zvonul divizării puterii otomane a fost fals, însă idea a rămas în conștiința lui Tudor Vladimirescu. Șapte ani mai târziu, în ianuarie 1821, acesta a declanșat în Țara Românească o mișcare revoluționară ce s-a încheiat cu înlăturarea domnilor fanarioți. Tudor, care luptase ca voluntar român de partea rușilor în războiul acestora cu Imperiul Otoman (1806-1812), a fost, pentru câteva luni, domnitor al Țării Românești. Era prima dată, după mai bine de un secol când la conducerea țării se afla un român.

În Transilvania, ocupată de Imperiul Habsburgic, ziarul care a satisfăcut dorința de cunoaștere a elitelor intelectuale, în special maghiare și germane, a fost „Der Kriegsbote”, editat la Sibiu în perioada 1788-1792 de cărturarul și tipograful Martin Hochmeister. Acest ziar a tratat în paginile sale revoluția franceză prezentând cititorilor săi informații cu privire la căderea Bastiliei, eliberarea deținuților, dezbaterile Adunării Naționale Constituante, reorganizarea administrativă a Franței și curentul antimonarhic francez. Articolul intitulat „Es lebe die Freiheit” ironiza modul în care revoluția franceză înțelegea aplicarea libertății. Uciderea regelui Ludovic al XVI-lea era dezaprobată de ziarul sibian care se situa pe poziții vădit anti-franceze sprijinând monarhia austriacă în lupta ei contra lui Napoleon. Această modificare de opinie este de înțeles având în vedere originea germană a reginei Franței, dar și înăsprirea cenzurii în ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Imaginea războiului franco-austriac este reflectată și de circularele bisericești din județul Brașov. Prin intermediul preoților, românii din Transilvania erau anunțați fie să se roage pentru soldații imperiului, fie să strângă, în măsură posibilităților, haine și alimente pentru satele distruse de invazia armatelor lui Napoleon.

Putem concluziona că, spre deosebire de Moldova și Țara Românească unde ideile revoluționare franceze au reprezentat imboldul necesar renașterii spiritului național al românilor, în Transilvania propaganda austriacă a creat un curent de opinie antifrancez. Iată cum imaginea Franței revoluționare în spațiul românesc a depins de raportarea la această mișcare a conducătorilor statului (grecii erau pro-francezi, iar austriecii contrari revoluției). Se poate afirma că, asupra românilor, influența franceză a acționat în primul rând din punct de vedere cultural și mai apoi revoluționar.

Interesul pentru evenimentele din Franța a crescut odată cu primele victorii ale revoluției. Treptat, toate discuțiile despre mișcarea franceză au avut un numitor comun. Un om de care depindea soarta tuturor popoarelor: Napoleon Bonaparte.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea societatea română din vechiul regat era sub înrâurirea modelului francez de viețuire. Elitele vorbeau amestecat, folosind, uneori, în aceeași frază și cuvinte franțuzești și românești; se îmbrăcau ca la Paris și adoptau jocurile de societate și dansurile din capitala Franței. Limba elitelor din România era franceza. Cum s-a ajuns la această situație? Încercarea de a oferi un răspuns cât mai apropiat de realitățile secolului națiunilor prin raportarea la ideea de popor latin, pe care românii și-au însușit-o atunci, poate fi inexactă. Nu conștiința originii latine a românilor a generat apropierea de modelul cultural francez ci contactul sporadic, dar permanent, al elitelor române cu reprezentanți ai Franței. A.D. Xenopol susține această idee, arătând cum românii din Transilvania, aflați sub stăpânire austriacă, deși fuseseră primii care arătaseră că limba română este o limbă neolatină, nu au fost influențați de spiritul cultural francez. După cum am văzut, în cele prezentate mai sus, au existat momente când românii de peste Carpați au avut reacții vădit antifranceze. Același istoric ne prezintă motivul influenței pariziene în societatea română, care s-ar baza pe interdicția stabilită de Coran prin care turcii nu aveau voie să vorbească limba unui popor creștin. „Cultura franceză la noi, românii din principate, a fost datorită unui verset din Coran”, ne spune A. D. Xenopol. La Constantinopol, turcii, pentru a se putea înțelege cu reprezentanții marilor puteri europene, care nu vorbeau otomana, s-au folosit de interpreți. Grecii din capitala Imperiului Otoman au fost cei care au reușit să ocupe această funcție. Pentru a se face indispensabili curții sultanului, grecii își trimiteau copiii să învețe în Italia și Franța. Începând cu secolul al XVIII-lea, acești mari interpreți au obținut tronul Moldovei și Țării Românești. Astfel, limba și manierele franceze au pătruns în saloanele din Iași și București.

În cele două capitale ale țărilor române, o serie de secretari, sfătuitori și bucătari ai principilor fanarioți erau francezi. Odată cu izbucnirea revoluției franceze, foarte mulți partizani ai fostului regim monarhic s-au refugiat spre estul Europei acolo unde armatele revoluționare franceze nu ajunseseră încă. O serie de școli franțuzești sunt înființate iar la începutul secolului al XIX-lea viitoarele elite politice și revoluționare de la 1848 și 1859 sunt instruite de acești profesori francezi. În aceeași perioadă, se poate afirma că învățământul în limba franceză îl va înlocui pe cel în limba greacă.

Datorită acestor realități culturale bibliotecile boierilor români sunt îmbogățite cu numeroase volume clasice franceze, în timp ce o serie de tineri români încep să fie trimiși la studiu în marile centru universitare europene.

III.2. Secolul națiunilor și lumea balcanică

III.2.1. Introducere. În istoria Imperiului Otoman, secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul de început al ofensivei marilor puteri europene în aproape toate domeniile: de la militar, diplomatic și econimic la tehnic și cultural. Timp de câteva secole, influențele venețiene, engleze, franceze și olandeze asupra marelui imperiu al otomanilor erau reduse la elemente de ordin comercial cu legături în Istanbul și alte câteva porturi ale Levantului. Victoriile militare rusești și austriece repurtate de-a lungul secolului al XVIII-lea au schimbat raportul de forțe, obligând Imperiul Otoman să ceară ajutorul unor mediatori occidentali (Marea Britanie și Franța). Primele concesii făcute au fost ca de fiecare dată cele de ordin economic; prin lărigirea capitulațiilor prezența occidentață în comerțul internațional din lumea otomană s-a intensificat considerabil. Aceasta influență s-a manifestat prin crearea sau extinderea unor societăți sau companii care se bucurau pe plan local de sprijin consulilor și ambasadorilor.

Este cunoscut faptul că în secolul al XIX-lea lupta popoarelor din centrul și sud-estul Europei pentru unitate și independență națională, pentru eliberarea de sub dominația imperiilor vecine (otoman, rus și austriac) a cunoscut un puternic avânt. Grecia și-a obținut independența formală cu mult înaintea altor state din Balcani (1821-1830). Unirea principatelor române Moldova și Țara Românească în 1859 și afirmarea tot mai puternică a României pe plan internațional a constituit un important element de sprijin și de stimulare a luptei de eliberare a popoarelor din Peninsula Balcanică.

Revoltele cu caracter național ale bulgarilor, sârbilor și muntenegrenilor din anii 1875-1876 au fostsprijinite de poporul român și tacit chiar și de oficialități. Astfel, România a permis trecerea pe teritoriul eia voluntarilor plecați din Rusia spre Serbia, înrolări de voluntari sârbi și bulgari de pe teritoriulromânesc, a permis tranzitul de armament rusesc către Serbia și a oferit adăpost refugiaților sârbi (1876).

III.2.2. Independența Greciei (1821-1829). Sistemul politic al echilibrului european creat la Viena prin constituirea Sfintei Alianțe nu a ținut cont de realitatea politică europeană a creșterii influenței liberalismului și a naționalismului. Revoluțiilor din Spania și Italia li s-au adăugat cele din Balcani ale sărbilor, grecilor și românilor. Primii care s-au răsculat au fost sărbii conduși de Miloș Obrenovici care în perioada 1815-1817 au încercat obținerea unei autonomii a statului lor. Acțiunilor acestora li s-au adăugat cele ale românilor și grecilor din 1821. Mișcarea Eteriei viza o revoluție care să le asigure obținerea independenței acționând din două direcții. Simultan, aveau să izbucnească revolte în sudul balcanilor în timp ce o armată a lui Alexandru Ipsilanti avea sa vină din nord cu ajutor rusesc profitând de revoluția din Țara Românească a lui Tudor Vladimirescu. Dacă aceasta din urmă a eșuat pentru greci, Ipsilanti nu a primit ajutorul rusesc și a intrat în conflict cu Tudor Vladimirescu pe care l-a și ucis, mișcarea de eliberarea grecească începută în sud nu a mai putut fi oprită de trupele turcești. Grecii au reușit în câteva luni să ocupe Peloponezul și la data de 1 ianuarie 1822 și-au proclamat independența. Reacția turcilor a fost una violenta însă sacrificiile grecești și alăturarea la cauza greacă a unor mari personalități europene, lordul Byron fiind cel mai cunoscut, au internaționalizat problema Greciei. Metternich a făcut eforturi mari pentru a menține echilibrul de putere și pentru a-l determina pe țarul Rusiei să nu sprijine Grecia, în condițiile în care cancelarul austriac cunoștea poziția proelenă a Marii Britanii.

În 1827 premierul britanic George Canning constituie o alianță anti-otomană formată din Rusia, Franța și Marea Britanie care acordă Rusiei dreptul de a interveni și în urma căreia Imperiul Otoman este înfrânt. Prin tratatul de pace de la Adrianopol din 1829, Greciei i se recunoaște independența, în timp ce Țara Românească și Moldova sunt plasate sub protectoratul Rusiei. Tot în cadrul actului final de la Adrianopol, principatele dunărene beneficiau de desființarea monopolului comercial turcesc și de reorganizarea lor administrativă de care urma să se ocupe Rusia. Regulamentele Organice așa cum vor fi cunoscute cele două documente pot fi considerate ca fiind primele constituții ale românilor, ele introducând numeroase aspecte ale statului modern. Cu toate acestea, avându-l ca principal lider pe Ion Câmpineanu, românii vor protesta împotriva articolului adițional al acestor regulamente prin care Rusia se putea opune oricărei legi interne dacă o considera potrivnică intereselor sale.

III.2.3. Repere ale evoluției sistemului de echilibru european după 1848. Chiar dacă toate revoluțiile de la 1848 au fost stopate și Imperiul Austriac salvat odată cu intervenția Rusiei din 1849, sistemul politic al echilibrului european pus în scenă de Sfânta Alianță și orchestrat de prințul Klemens von Metternich era la finalul său. Două personaje ale cărei ascensiuni politice vor fi prilejuite de revoluțiile europene vor fi cele care vor da lovitura decisivă sistemului de la Viena: Napoleon al III-lea și Otto von Bismarck. Ales conducător al Franței și apoi transformat în împărat al acesteia Napoleon al III-lea este o personalitate extrem de controversată. Dotat cu o puternică viziune cu privire la politica internă, acesta a schimbat fața statului său nu doar a Parisului căruia i-a dat strălucirea de astăzi. Însă pe cât de bun organizator al politicii interne a fost Napoleon al III-lea, pe atât de lipsit de viziune a fost în privința celei externe.

Denumit Sfântul din Tuiliers pentru că nimeni nu ar fi bănuit acțiunile sale decât în momentul în care ar fi fost prea târziu, Napoleon al III-lea a fost dominat total de rivalul său, Otto von Bismarck. Cancelarul Prusiei a pus bazele Realpolitik, doctrină politică și diplomatică potrivit căreia dreptul forței era cel care prima întotdeauna, cel mai puternic fiind cel care are mereu câștig de cauză. Otto von Bismarck s-a folosit rând pe rând în cei 40 de ani în care a condus politica externă a Prusiei de Franța, de Italia și de Imperiul Austriac pentru a crea o Prusie puternică și mai apoi o Germanie centru al Europei. Bismarck l-a încurajat pe Napoleon al III-lea în visele sale de politică externă care au dus la izbucnirea războiul Crimeii (1853-1856) împotriva Rusiei. Învingătoare în război, marile puteri au acceptat medierea lui Napoleon în cadrul congresului de pace de la Paris. Chiar dacă suveranul francez nu a reușit să își impună voința, principiile sale cu privire la drepturile naționale ale popoarelor au favorizat unirea principatelor române din 1859.

Congresul de la Paris din 1856 a avut pe ordinea de zi și rezolvarea problemei românești. Românii au fost întrebați asupra dorințelor acestora și convenția din 1858 hotărâște autonomia Moldovei și a Țării Românești, conduse fiecare de o adunare legislativă și de un domn român și aflate sub protecția marilor puteri și sub suzeranitate otomană. Prima lovitură pe scena geopolitică a Balcanilor de după independența Greciei a fost dubla unire a românilor care au ales același domnitor și în Țara Românească și în Moldova. După o îndelungă activitate diplomatică, unirea din 1859 a fost recunoscută de marile puteri, România devenind astfel un punct de sprijin pentru mișcările de eliberare ale popoarelor din Balcani.

După evenimentele care au urmat congresului de pace de la Paris, cancelarul de fier așa cum era numit Bismarck a rupt relația dintre Franța și Austria convingându-l pe Napoleon al III-lea să se alăture lui Cavour în luptele contra curții de la Viena pentru a obține Nisa și Savoia. Cinci ani mai târziu, Prusia și Austria au ocupat împreună regiunea Schleswig-Holstein aflată până atunci sub suzeranitatea coroanei daneze, pentru ca în 1866, Prusia să dea lovitura de grație Austriei cu concursul lui Napoleon al III-lea.

Otto von Bismarck și-a dorit înlăturarea sistemului diplomatic de la Viena pentru că acesta oferise Austriei rolul principal în cadrul statelor germane și pentru că îl considera principalul obstacol în încercarea de unificare a Germaniei. Napoleon al III-lea rămăsese fidel politicii lui Richelieu fără să reușească să înțeleagă forța lui Bismarck și a Prusiei și faptul că slăbirea Austriei netezea drumul unificării statelor germane. În 1866, Napoleon al III-lea încurajează războiul dintre Austria și Prusia, fiind hotârat să nu permită o înfrângere dură a acesteia din urmă. Victoria categorică a Prusiei l-a surprins atât de mult pe suveranul francez încât acesta a uitat de principiile sistemului Richelieu de a susține statul mai slab. După înfrângerea în fața Prusiei, Austria se va orienta doar către Balcani și către rezolvarea problemelor interne.

În 1867 va avea loc dualismul austro-ungar care va marca evoluția socială și politică a românilor din Transilvania precum și relațiile diplomatice ale României pentru următorii 50 de ani. În acest context al luptei pentru Balcani, luptă purtată de Austro-Ungaria și Rusia, de o mare importanță geopolitică o vor reprezentă navigația pe Dunăre și teritoriul Dobrogei și al sudului Moldovei care asigurau accesul la Marea Neagră.

În centrul Europei, Prusia reprezenta de acum principiile naționalismului german, a monarhiei constituționale și a liberalismului, motiv pentru care majoritatea statelor germane intră în sfera sa de influență. Abilitățile diplomatice ale lui Bismarck care se folosește cu mult înaintea vremii sale de tactica scurgerii de informații în presa, îl forțează pe Napoleon al III-lea să declare război Prusiei. Armatele franceze sunt învinse categoric și la 18 ianuarie 1871 în sala oglinzilor din palatul de la Versailles, este proclamată unificarea Germaniei.

Cu această ocazie, întreaga Europă se confrunta pentru prima dată după mulți ani cu o presiune a centrului asupra periferiei, nu puțini diplomați și oameni politici amintindu-și de imperiului lui Carol din perioada de început a modernității.

III.2.4. Chestiunea orientală. Începând cu anul 1875, lumea balcanică va fi din nou tulburată de o serie de revolte ale populațiilor de sârbi și de bulgari care doreau să se elibereze de sub dominația otomană. Este începutul a ceea ce se cunoaște în lumea istoricilor drept chestiunea orientală: a moștenirii Imperiului Otoman. Deși primul ministru al Marii Britanii neagă represaliile extrem de dure ale turcilor, relatările de presă determină obiecția marilor puteri și în special a Rusiei care se considera protectoare creștinilor din balcani. Rusia cere acordul marilor puteri pentru a ataca Imperiul Otoman și îl și primește după ce acestea constata eșecul promisiunilor turcești făcute cu prilejul conferinței de la Istanbul din decembrie 1876. În primăvara anului 1877, Rusia încheie un acord cu România și trece pe teritorul acesteia în drumul câtre teritoriile otomane de la sud de Dunăre. Armatele rusești nu pot însă străpunge frontul otoman, prilej cu care cer sprijinul românilor. Sesizând momentul extrem de prielnic, românii își proclamă independența și atacă Imperiul Otoman. Sub conducerea principelui României, Carol I, armatele româno-ruse înving trupele turcești care solicită pacea. Congresul se va desfășura în februarie 1878 la San-Stefano și va fi dominat de Rusia care nu va recunoaște drepturile cobeligerante ale României și va amenința cu ocuparea statului român.

După tratatul de pace de la San Stefano încheiat între Rusia și Imperiul Otoman, marile puteri, ignorate într-o chestiune cu implicații profunde în politica europeană, și-au arătat nemulțumirea, solicitând în frunte cu Marea Britanie și Austro-Ungaria convocarea unui alt congres pentru a-și da consimțământul în privința noilor modificări survenite în sud-estul Europei. Rusia a fost silită să cedeze în fața presiunilor puterilor occidentale și la 1/13 iulie 1878 s-au deschis la Berlin lucrările unui nou congres de pace. Congresul părea a fi o bună șansă pentru diplomația română de a-i convinge pe cei care decideau frontierele statelor europene să înlăture dispozițiile articolului din tratatul de la San Stefano care condiționau recunoașterea independenței României de cedarea sudului Basarabiei în favoarea Rusiei.

În prima zi a congresului, reprezentantul Marii Britanii, marchizul de Salisbury, propusese admiterea Greciei la lucrările congresului, dar cancelarul rus Gorceacoff a respins propunerea, susținând că termenii convocării congresului menționau că la Berlin urmau să fie prezente statele semnatare ale tratatului de pace de la Paris din 1856, respectiv Austria, Marea Britanie, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman, Franța și Sardinia (devenită între timp Italia). Argumentele cancelarului au fost acceptate de ceilalți participanți. În consecință, și cererea României de a participa la congres a fost respinsă „pentru identitate de rațiune”. În realitate, situația României era diferită de cea a Greciei, întrucât țara noastră fusese puternic implicată alături de Rusia în războiul împotriva Imperiului Otoman, efectivele totale pe care le-am mobilizat în timpul ostilităților fiind de 120000 de oameni, dintre care 58700 au constituit „armata operativă”, adică trupele de prima linie. Recunoașterea calității de beligerant ar fi presupus ca România să fie invitată la congres alături de ceilalți beligeranți și de marile puteri europene. Acest fapt s-ar fi impus a fortiori, prin analogie cu precedentul creat în cazul Italiei, succesoarea Sardiniei, care obținuse dreptul de a participa la congresul de la Paris după ce fusese implicată în războiul Crimeii cu un contingent de numai 14000 de oameni.

Singura concesie care ni s-a acordat a fost aceea ca reprezentanții noștri să fie audiați pentru a-și exprima punctul lor de vedere în legătură cu prevederile tratatului de la San Stefano referitoare la România. Concesia era însă doar o palidă consolare, întrucât cele mai importante hotărâri fuseseră luate „în culise” în urma unor înțelegeri bilaterale anterioare între marile puteri. Eforturile delegaților noștri, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, de a demonstra drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei, invocându-se în acest sens ca argument, printre altele, inclusiv convenția din 16 aprilie 1877 încheiată între România și Rusia, prin care aceasta din urmă garanta integritatea teritorială a statului român, s-au dovedit zadarnice de vreme ce, așa cum s-a spus, vocea delegației noastre a fost numai „auzită” și nu „ascultată”. Congresul fusese convocat exclusiv în interesul marilor puteri europene dornice să beneficieze de pe urma înfrângerii Imperiului Otoman, dar și al asociațiilor evreiești care, profitând de ocazia ivită, printr-o intensă activitate de lobby desfășurată pe lângă cancelariile occidentale, au reușit să-i determine pe cei șapte „mari actori” să impună ca o condiție a recunoașterii independenței statelor din Balcani modificarea legislației lor interne astfel încât să li se asigure evreilor din aceste state exercitarea deplină a drepturilor civile și politice. Purtătorul de cuvânt al intereselor, atât ale marilor puteri, cât și ale asociațiilor evreiești, a fost reprezentantul Franței, D. Waddington. El a susținut că pentru a intra în marea famile europeană, România trebuie să își modifice politica și legislația în acord cu cea a statelor „civilizate” și a propus, la fel cum o făcuse și în cazul Serbiei, să se recunoască independența României cu două condiții. Prima condiție, presupunând respectarea principiului egalității în drepturi și a libertății cultelor, venea în întâmpinarea dezideratelor asociațiilor evreiești, iar cea de-a doua (acceptarea schimbului sudului Basarabiei cu Dobrogea și Insula Șerpilor), reiterând una dintre prevederile tratatului de la San Stefano, satisfăcea orgoliul Rusiei, profund afectat în urma pierderii războiului Crimeii. Propunerile Franței au fost însușite și de celelalte puteri participante la congresul de la Berlin, astfel că în urma finalizării discuțiilor cu privire la România, conținutul dispozițiilor din tratat, care ne priveau direct, a fost următorul: „Art. 43. Părțile contractante recunosc independența României, legând-o de condițiile expuse în următorele două articole. Art. 44. În România, deosebirea credințelor religioase și a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce privește exercitarea de drepturi civile sau politice, admiterea în demnități, funcțiuni și onoruri publice sau exercitarea diferitelor profesiuni și industrii în orice localitate ar fi. Libertatea și exercițiul exterior al oricărui cult vor fi asigurate tuturor locuitorilor statului român, ca și străinilor, și nu se va pune nici un fel de piedică atât organizației religioase, cât și raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naționalii tuturor puterilor, comercianți sau alții, vor fi tratați în România fără deosebire de religie, pe piciorul unei depline egalități. Art. 45. Principatul României retrocedează M. S. împăratului Rusiei partea din ținutul Basarabiei, care a fost despărțită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856, și care, la apus se mărginește cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu brațul Chiliei și cu gura Stari-Stambului.”. Clasa politică românească, precum și opinia publică considerau prevederile acestui trata ca fiind injuste, România câștigându-și indepedența cu arma în mână. Motivația celor care se împotriveau acordării cetățeniei române evreilor, ca efect al revizuirii constituției, era susținută, printre altele, de numeroasele acte normative cu caracter antievreiesc emise în principatele române și, ulterior, în România pe parcursul a peste o sută de ani. Problema a fost soluționată în cele din urmă și marile puteri europene au recunoscut independența României.

III.3. Geopolitica balcanică în secolul XX

Congresul de pace de la Berlin a reprezentat încă o dată afirmarea supremației diplomatice a cancelarului de fier hotărât să mențină echilibrul european și să nu dea voie Rusiei să își mărească sfera de influență în Balcani și în Asia în detrimentul Imperiului Otoman. Realpolitik-ul lui Otto von Bismark s-a dezvoltat într-o manieră desăvârșită în anii care au urmat congresului din 1878 și s-a răsfrânt și asupra României care a devenit un punct important al echilibrului diplomatic în Balcani, ținând cont de faptul că la conducerea statului român se afla un monarh german.

Sistemul de alianțe creat de cancelarul german imediat după reuniunea diplomatică de la Berlin a vizat apropierea de monarhia dualistă austro-ungară în condițiile în care Bismarck era convins de resentimentele Rusiei cu privire la politica Germaniei în urma modificărilor prevederilor tratatului de la San-Stefano. Alianței dintre Austro-Ungaria și Germania din 1879 i s-a alăturat trei ani mai târziu, Italia, prin intermediul căreia Bismark încerca să protejeze Germania de Marea Britanie. Izolată din punct de vedere diplomatic după obținerea independenței, România a încercat să remedieze acest lucru în anii următori și având în vedere contextul internațional a acceptat să se alăture Triplei Alianțe.

Decizia diplomatică a fost ținută secretă pe întreaga ei existență pentru că opinia publică ar fi dezaprobat-o cu siguranță considerând-o un obstacol real pentru unirea României cu Transilvania. Realitățile politice și diplomatice europene vor fi radical modificate începând cu 1890 când împăratul german decide înlocuirea din funcție a cancelarului său, Otto von Bismarck. Puternica dezvoltare economică a Germaniei care ajunsese să se implice și pe piața economică turcească în detrimentul Marii Britanii, aprinsese în inima monarhului german dorința de a deține un imperiu colonial, dorință care se lovea de refuzul lui Bismarck care își vedea astfel periclitate toate eforturile diplomatice. Wilhelm al II-lea va fi cel care controlând politica externă a statului său va accelera procesul politic care va duce la primul război mondial.

Evenimentele din 1875-1876 amintite mai sus au demonstrat că Imperiul Otoman era în descompunere și că statele vasale erau tot mai aproape de eliberare. România devenise independentă împreună cu Serbia, Bulgaria anexase Rumelia și devenise regat în 1908, în timp ce Grecia și Italia doreau o serie de teritorii otomane pe care le considerau ca aparținând lor prin prisma tradiției istorice. Dacă Serbia este silită să accepte ocuparea Bosniei și Herțegovinei de câtre Imperiul Austro-Ungar cu totul altfel vor sta lucrurile în ceea ce privește Macedonia, disputată de sârbi și de Bulgaria și asupra căreia și Grecia își manifesta anumite interese. Amestecul etnic special al acestei zone datorat, desigur, evoluției sale istorice, făcea imposibilă o împărțire a acesteia între statele interesate.

Primul semn al izbucnirii unui conflict în Balcani este generat de războiul dintre Imperiul Otoman și Italia început în anul 1911. Dificulțățile reale ale turcilor care de altfel le-au provocat și înfrângerea în război au fost cele care au încurajat Bulgaria și Serbia să încheie o alianță militară contra acestora. Bulgaria este cea care având ca principal scop ocuparea Macedoniei încearcă să se asigure de neutralitatea României, promițând acesteia o frontieră naturală în Dobrogea.

Războiul începe în octombrie 1912 și are ca scop eliberarea sârbilor și bulgarilor aflați încă sub ocupație otomană. Marile puteri au privit cu interes aceste ostilități, însă fiind siguri de victoria turcilor, nu le-au acordat o importanță deosebită. Poziția lor a fost revizuită radical în scurt timp deoarece armatele aliate au învins trupele otomane apropiindu-se de capitala Istanbul. La începutul lunii decembrie 1912, Imperiul Otoman cere armistițiu și negocierile diplomatice se vor desfășura în capitala Marii Britanii. Situația politică tulbure din Imperiul Otoman, refuzul ambelor părți de a ceda au făcut cu negocierile să eșueze și conflictul să se reia în februarie 1913. De data aceasta, eforturile marilor puteri se vor concretiza prin semnarea la Londra a tratatului de pace prin care Imperiul Otoman pierdea aproape toate teritoriile sale europene.

Poziția de neutralitate a României pe parcursul acestor ostilități a fost generată în primul rând și de conflictul cu Bulgaria pentru Dobrogea. Nemulțumită de prevederile tratului de pace de la Berlin, România se pronunța pe toate canalele diplomatice pentru rectificarea acestei probleme. Marile puteri europene înțelegeau rolul extrem de important pe care statul român îl avea din punct de vedere geopolitic în această zonă, motiv pentru care decid să rezolve chestiunea Dobrogei în cadrul unei conferințe europene. În aceeși perioadă se constată o serie de încercări diplomatice de apropiere între Rusia și România iar desfășurarea acestei conferințe la Sankt Petersburg va fi o adevărată lovitură diplomatică pentru Europa Occidentală. Dacă Franța și Rusia au susținut cerințele României, Imperiul Austro-Ungar s-a situat de partea Bulgariei. Poziția diplomatică vagă, ezitantă a Germaniei în această privință a determinat ca în această chestiune, la sfârșitul discuțiilor, României să i se acorde Silistra.

Însă situația neclară din Balcani era departe de a se fi încheiat. Victoria din primul război balcanic accentuase foarte mult dorințele de cucerire ale Bulgariei care de data aceasta privea către teritoriile Serbiei. Dispariția oponentului comun care îi adusese împreună ridicase la suprafață orgoliile și neînțelegerile dintre statale balcanice, aliate cu câteva luni în urmă. În acest context, Serbia și Grecia, profitând de neînțelegerile române-bulgare, doresc atragerea României în conflict de partea lor.

Al doilea război balcanic așa cum este el cunoscut în literatura de specialitate a început la sfârșitul lunii iunie 1813 când Bulgaria și-a atacat aliații din primul război balcanic fără o prealabilă declarație de război. În aceste condiții, cu acordul Franței și Rusiei, armatele României pătrund câteva zile mai târziu pe teritoriul Bulgariei. Deși au participat la război, românii și bulgarii nu s-au luptat efectiv; dimpotrivă, din cauza unor hărți eronate, o parte din trupele române au fost la un pas de a se rătăci. Intervenția României a fost începutul separării de Tripla Alianță chiar dacă Austro-Ungaria a încercat să nu se manifeste public contra atacului român asupra Bulgariei. Toate marile puteri erau conștiente de rolul României în rezolvarea problemei balcanice.

Recunoașterea acestei poziții diplomatice este confirmată de faptul că tratativele de pace care au urmat încheierii luptelor din cadrul celui de al doilea război balcanic s-au desfășurat la București. Actul din 10 august consfințește linia Turtucaia-Balcic pentru granița dintre România și Bulgaria, precum și pierderea de către aceasta din urmă a ieșirii la Marea Egee.

Pacea de la București a mai avut însă și o altă importanță: neimplicarea marilor puteri pentru prima dată în rezolvarea disputelor din Balcani în pofida nemulțumirii Austro-Ungariei. De asemenea, după cum afirmam mai sus, acesta a fost și momentul în care politica de alianțe a lui Bismarck a dispărut, izbucnirea un an mai târziu a războiului mondial fiind o dovadă clară în acest sens. România se apropia tot mai mult de puterile Antantei, elitele politice române fiind perfect conștiente că numai într-o asemenea alianță puteau spera la unirea Transilvaniei cu România. Din fericire pentru români, primul război mondial a reprezentat oportunitatea care nu putea fi lăsată să treacă; singurul motiv pentru care statul român a intrat în război abia în 1916 fiind dorința sa de a obține asigurări clare din partea marilor puteri ale Antantei cu privire la recunoaștere unirii cu Transilvania.

Sfârștiul războiului mondial a găsit un continent european devastat din cauza unui conflict fără precedent în istoria umanității și de bolile care au izbucnit imediat după finalizarea acestuia. Sistemul tratatelor de pace de la Versailles din perioada 1919-1920 care a încercat să consituie un echilibru politic care să prevină o asemenea catastrofă a stat sub imperiul discursului președintelui american Woodrow Wilson. Acest discurs continua peste timp și completa echilibrul de putere instaurat la Viena în 1815, ținând cont de ceea ce se întâmplase în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică de triumful naționalismului. Wilson a atras atenția Europei cu privire la necesitatea reconstruirii continentale pe baza dreptului națiunilor de a se guverna singure, mai ales că finalul războiului mondial la care se adăuga declanșarea revoluției bolșevice consfințise destrămărea celor trei mari imperii multinaționale: Imperiul Rus, Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar.

Tratatele de pace de la Versailles au reșit să creeze ceea ce se reușise parțial în 1815 la Viena: un conglomerat de state micuțe, dar independete care să reprezinte un bloc greu de trecut pentru un agresor din estul Europei, dar și pentru o putere occidentală doritoare să refacă drumul cuceririlor încercat de Napoleon Bonaparte. Au apărut astfel în zona central-europeană și în Balcani, Austria, Polonia, Cehoslovacia, Ucraina, România Mare, Ungaria, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, Grecia, Bulgaria. Sistemul de la Versailles a fost însă unul imperfect și erorile sale au determinat dezastrul generat de al doilea război mondial. Italia era nemulțumită de pierderea unor teritorii în nord și visa la zonele Dalmației,acum aparținând Iugoslaviei; Ungaria se considera nedreptățită prin pierderea Transilvaniei și a mai multor teritorii acum înglobate Iugoslaviei; Germania fusese umilită și teritoriul ei ciuntit, iar Rusia comunistă visa la împlinirea testamentului lui Petru cel Mare. În acest context care parcă aștepta doar o mică scânteie pentru a erupe ca un vulcan, balcanii au încercat să construiască o serie de alianțe politice și diplomatice prin care țările să se ajute reciproc în cazul unui atacal uneia dintre marile puteri revizioniste.

Având la bază diversele și numeroasele proiecte de confederație balcanică aflate încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea în cabinetele diplomatice europene și bazându-se pe recent constituita Ligă a Națiunilor (organism cu sediul la Geneva al cărui principal scop îl reprezenta împiedicarea izbucnirii unui nou război mondial), statele balcanice au încercat crearea unui sistem de alianțe care să le asigure menținerea teritoriilor obținute prin sistemul păcii de la Versailles. Cele două construcții diplomatice, Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică, erau în principal orientate împotriva Italiei, Ungariei și Rusiei. Mica Înțelegere al cărei artizan principal a fost diplomatul român Take Ionescu a apărut în 1920 și a fost formată din Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor și România.

Înființată la scurt timp de la încheierea primului război mondial și de la încercările lui Bela Kun de a prelua puterea în Ungaria, Mica Înțelegere a reușit să intimideze într-o oare care măsură statele revizioniste interesate de Balcani. Toleranța Franței și a Marii Britanii față de puterile Axei și de abuzurile acesteia (războiul din Abisinia, anexarea Cehoslovaciei etc.) au dus la eșecul Micii Înțelegeri în preajma celui de-al doilea război mondial.

Diplomații români au încercat de asemenea să dubleze sistemul de alianțe balcanice în contextul politic european din ce în ce mai tulbure în 1934 prin crearea Înțelegerii Balcanice care reunea alături de România, Iugoslavia, Grecia și Turcia. Înțelegerea Balcanică avea și ea un important caracter defensiv, prevederile sale urmând a intra în funcțiune în cazul agresiunii asupra unuia dintre statele membre. Intenția țărilor participante era de a crea un bloc balcanic puternic care să fie o contrapondere între Rusia și Europa occidentală și care să anuleze intențiile de cucerire ale acestora. Înțelegerea Balcanică s-a reunit timp de mai mulți ani într-o serie de congrese periodice, eșuând însă în încercarea ei de a convinge Bulgaria să facă parte din alianță.

Din păcate pentru statele balcanice, niciuna dintre cele două alianțe nu s-au dovedit a fi viabilă în cazul unei agresiuni militare, primele acțiuni de acest gen care, de altfel, au reprezentat și începutul celui de al doilea război mondial demonstrând inaplicabilitatea acestora.

Sfârșitul celui de-al doilea război a găsit întreaga lumea balcanică și sud-estul Europei sub dominarea totală a Rusiei comuniste și orice discuție geopolitică a trecut prin ideologia politică elaborată la Moscova. Cu excepția Greciei salvată de interesele Marii Britanii, restul statelor au trebuit să aștepte încheierea războiului rece și anul 1989 pentru a se elibera de sub cortina de fier. Butoiul cu pulbere al balcanilor a izbucnit însă imediat ce forța politică și militară care apăsase asupra lui a dispărut. O serie de conflicte sângeroase au izbucnit începând cu 1990. Rând pe rând motive religioase, economice și naționale au generat destrămărea treptată a fostei Iugoslavii în Serbia, Muntenegru, Republica Macedonia, Croația, Slovenia și Bosnia Herțegovina; împărțirea Cehoslovaciei în Cehia și Slovacia; precum și numeroase conflicte privind situația Macedoniei între aceasta și Grecia și cumplitul război din Kosovo.

Tocmai din cauza acestor realități, în ultimul timp, lucrările de specialitate politice și diplomatice folosesc sintagma de Europa de Sud-Est, evitând utilizarea aceleia de balcani. Strategiile geopolitice ale acestei zone s-au schimbat radical de îndată ce uniunea europeană s-a extins în sud-estul Europei. Chiar dacă în prezent România și Bulgaria sunt încă departe de cerințele pieței economice europene, cu toate că Grecia se luptă în prezent cu o criză economică foarte severă și Serbia este încă departe de aderare la UE, această cosntrucție politică este privită cu încredere în ceea ce privește depășirea naționalismului ca principal factor de reglementare a problemor interstatale europene.

Și totuși, Uniunea Europeană nu a reușit până acum să rezolve problemele iscate în rândul statelor din centrul și sud-estul Europei după pacea de la Versailles. Vidul de putere creat după dispariția celor trei imperii multinaționale și acoperit temporar de Uniunea Sovietică nu a fost umplut și nici rănile de atunci soluționate.

Concluzii

Orice demers teoretic care are la bază un studiu cu privire la aspectele geopolitice în ceea ce privește evoluția unui popor trebuie cu siguranță să se construiască prin delimitarea unor noțiuni fundamentale precum geografie, geografie politică, geostrategie, geoistorie și prin felul în care acestea se influențează și întrepătrund, definindu-se reciproc unele în raport cu celelalte.

Geopolitca era reprezentată drept un proces glogal de gândire prin care erau observate și analizate acțiunile tuturor celor implicați într-un proces, ținând cont de factorul geografic, de cel cultural-religios, precum și de dezvoltarea economică și de realitățile etnice.

Numeroasele lucrări științifice care s-au raportat la geopolitică pentru a o defini ca disciplină în raport cu celelalte științe și pentru a-i nuanța și contextualiza pricipiile, au convers spre o dublă definire a geopoliticii ca știință a statului: atât din perspectivă externă, a mediului politic internațional și regional, a relațiilor dintre state, într-o lume din ce în ce mai globalizată și interdependentă, cât și din perspectivă internă, a dinamicii statului, privit ca rezultant al echilibrului dintre forțele existente în cadrul acestuia.  

Pentru că toate elementele care determină politica internă a unui stat sunt și ele supuse analizei geopoliticii, teoreticienii acesteia au stabilit că un criteriu de clasificare poate fi și factorul spațiu (existând o geopolitică generală, una regională, precum și una aplicată unei anumite zone).

Începând cu finalul secolului al XIX-lea, final care a constituit pentru Europa încununarea unui secol de naționalism activ, la nivel cultural și politic o serie de școli de gândiri își fac simțite prezența, punându-se în sprijinul națiunilor pe care le reprezentau. Reprezentanții de seamă ai acestor școli și-au propus să analizeze evoluția istorică a statelor lor pentru a putea pe baza studiului trecutului să fie realizate planuri coerente și viabile pentru dezvoltarea viitoare. Teoreticienii geopoliticii au explicat importanța factorilor cultural, geografic, etnic sau/și religios și au construit teorii și modele culturale geopolitice. Principalele școli care și-au disputat aspectele teoretice ale geopoliticii au fost cea germană și cea anglo-americană. Nemții au considerat factorul geografic ca fiind determinat în dezvoltarea unei națiuni (curent ce va fi numit geodeterminist), în timp ce școala geopolitică anglo-americană s-a preocupat îndeosebi de aspectul spațiul necesar asigurării securității unui stat (teoria geostrategică). Indiferent însă de teoria geopolitică aleasă, este esențial de precizat că pe baza lucrărilor acestor teoreticieni au fost elaborate majoritatea politicilor statelor acestora.

Din punct de vedere geografic, politic, cultural și economic, Balcanii reprezintă astăzi o lume aparte, diferită din toate punctele de vedere de alte zone ale globului. Unicitatea sa se datorează evoluției istorice; conglomeratul etnic și religios, presărat pe o puternică conștiință naționalistă contribuind și el la aceasta. Peninsula Balcanică este străbătută de la vest la est pe o lungime de peste 500 de km de munții cu același nume, în timp ce sistemul său hidrografic este asigurat de fluviul Dunăre-element geopolitic important de-a lungul timpului, și de afluenții acesteia, dintre care amintim Drava, Tisa, Sava, Morava, Olt, Jiu, Prut, Isker.

Popoarele din această parte a continentului european sunt moștenitoare ale unor străvechi tradiții comune de viață spirituală și deorganizare social-politică traco-daco-getă, greacă, romană și bizantină. Zona sud-estului european formează din punct de vedere al conceptelor geostrategice ceea ce specialiștii au denumit ”unitate regională”, categorie cu un rol deosebit de important în istoria civilizațiilor în care trăsături comune tuturor popoarelor din regiune se împletesc cu puternice elemente naționale specifice, dând un fel aparte de unicitate fiecărui popor în parte.

Balcanii au cunoscut din punct de vedere al evoluției istorice așezarea tracilor, stăpânirea romană, cea bizantină peste care s-a suprapus lumea slavă generând majoritatea popoarelor peninsulei și mai apoi lunga dominație otomană.

Cucerirea otomană a peninsulei în secolele XIV-XV este privită de mulți istorici ca un moment de răscruce în evoluția romanității balcanice, prin marile mișcări de populație care au subminat structurile tradiționale ale societății vlahilor (aromânilor) și au accelerat procesul asimilării lor de către vecini. Dominația otomană izolase aproape în totalitate Balcanii de restul Europei și lumeaortodoxă de restul creștinătății. Slăbirea puterii militare a otomanilor a permis unei alte puteridinastice imperiale, aceea a Habsburgilor, să le uzurpe autoritatea în Balcani și să influențeze directsau indirect peninsula. Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, amenințarea otomană fusese respinsă,majoritatea teritoriilor fostei coroane ungare recucerite, principatul vasal al Transilvaniei încorporat și alți slavi sudici aduși pe pământurile Habsburgilor.

Schimbările economice și politice europene nu au evitat nici această zonă, astfel că revoluția franceză și epoca lui Napoleon a schimbat definitiv raportul de forțe european și a trezit conștiința națiunilor din Balcani.

Dintre popoarele din sudul și sud-estul Europei, cel mai receptiv la marea mișcare revoluționară franceză a fost cel grec. Elenii au înțeles că evenimentele din Paris reprezintă pentru ei un prilej de a scăpa de sub stăpânirea otomană. În douăzeci de ani, mai mult de trei mii de volume în limba greacă au vazut lumina tiparului la Paris, Viena, Moscova, Veneția, Leipzig, Iași și București. În Moldova și Țara Românească, imediat după revoluție, a fost creată Societatea Amicilor, condusă de grecul Rhigas din Velestin, care avea ca scop eliberarea Greciei și din care făceau parte și boieri români. Până la moartea sa (1797), patriotul grec a tradus la Viena, în limba greacă, toate știrile care ajungeau în capitala austriacă și care aveau legătură cu revoluția franceză. Aceste foi volante au ajuns în principatele române prin intermediul negustorilor.

Prin urmare, chiar dacă nu erau pe deplin conștienți de aceste schimbări, ele vor readuce Balcanii în atenția Europei și locuitorilor de aici le va deschide un nou orizont de așteptare. Sfânta Alianța va funcționa și revoluțiile lui Tudor Vladimirescu și cele din 1848 vor fi înăbușite, dar eforturile vor fi pe deplin răsplătite. După 1821, domniile fanariote sunt înlăturate, iar după tratatul de la Adrianopol din 1829, Grecia va deveni independentă iar țările române vor primi dreptul de a face comerț.

Chiar dacă toate revoluțiile de la 1848 au fost stopate și Imperiul Austriac salvat odată cu intervenția Rusiei din 1849, sistemul politic al echilibrului european pus în scenă de Sfânta Alianță și orchestrat de prințul Klemens von Metternich era la finalul său. Două personaje ale cărei ascensiuni politice vor fi prilejuite de revoluțiile europene vor fi cele care vor da lovitura decisivă sistemului de la Viena: Napoleon al III-lea și Otto von Bismarck.

Cancelarul Prusiei a pus bazele Realpolitik, doctrină politică și diplomatică potrivit căreia dreptul forței era cel care prima întotdeauna, cel mai puternic fiind cel care are mereu câștig de cauză. Otto von Bismarck s-a folosit rând pe rând în cei 40 de ani în care a condus politica externă a Prusiei de Franța, de Italia și de Imperiul Austriac pentru a crea o Prusie puternică și mai apoi o Germanie centru al Europei.

Geopolitica Dunării devine în acest context una din ce în ce mai importantă; după războiul Crimeii, chestiunea principatelor române intrând în atenția marilor puteri europene. Profitând la maxim de prevederile convenției de la Paris din 1858, un an mai târziu, românii reușesc printr-o politică diplomatică abilă se realizeze unirea Moldovei cu Țara Românească.

Chestiunea balcanică izbucnește în 1875-1876 de îndată ce se constată situația foarte grea a bulgarilor din Imperiul Otoman. O serie de revolte izbucnesc în zonă, iar Rusia declară război Imperiului Otoman; război la care va participa și România care își va proclama independența. După mai multe deliberări diplomatice generate în mare și de problema articolului 7 din constituția României care afecta interesele economice evreiești, independența noastră a fost recunoscută. La începutul secolului XX majoritatea statelor balcanice erau independente fapt ce a făcut ca la suprafața geopoliticii, geografia și religia, precum și orgoliile naționaliste să declanșeze cele două războaie balcanice care au precedat prima conflagrația mondială.

Sistemul tratatelor de pace de la Versailles din perioada 1919-1920 care a încercat să consituie un echilibru politic care să prevină o asemenea catastrofă a stat sub imperiul discursului președintelui american Woodrow Wilson. Acest discurs continua peste timp și completează echilibrul de putere instaurat la Viena în 1815, ținând cont de ceea ce se întâmplase în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică de triumful naționalismului. Wilson a atras atenția Europei cu privire la necesitatea reconstruirii continentale pe baza dreptului națiunilor de a se guverna singure, mai ales că finalul războiului mondial la care se adăuga declanșarea revoluției bolșevice consfințise destrămărea celor trei mari imperii multinaționale: Imperiul Rus, Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar. Datorită acestor noi relități în Europa centrală și de sud-est Au apărut astfel în zona central-europeană și în Balcani, Austria, Polonia, Cehoslovacia, Ucraina, România Mare, Ungaria, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, Grecia, Bulgaria. Sistemul de la Versailles a fost însă unul imperfect și erorile sale au determinat dezastrul generat de al doilea război mondial. Italia era nemulțumită de pierderea unor teritorii în nord și visa la zonele Dalmației,acum aparținând Iugoslaviei; Ungaria se considera nedreptățită prin pierderea Transilvaniei și a mai multor teritorii acum înglobate Iugoslaviei; Germania fusese umilită și teritoriul ei ciuntit, iar Rusia comunistă visa la împlinirea testamentului lui Petru cel Mare.

În acest context care parcă aștepta doar o mică scânteie pentru a erupe ca un vulcan, balcanii au încercat să construiască o serie de alianțe politice și diplomatice prin care țările să se ajute reciproc în cazul unui atac al uneia dintre marile puteri revizioniste. Din păcate, chiar dacă erau asociate Ligii Națiunilor și dublate de acorduri cu Franța, nici Mica Înțelegere, nici Înțelegerea Balcanică nu au rezistat agresiunilor din al doilea război mondial lăsând întreaga zonă, cu excepția Turciei și a Greciei în stăpânirea Rusiei comuniste. Dominația sovietică a stopat problemele naționaliste și religioase din Balcani, însă acestea au izbucnit cu furie după 1989, în special în spațiul iugoslav. După 2000, UE a încercat să înglobeze această zonă în cadrul său însă procesul este unul de durată și finalitatea sa încă nu poate fi prezisă.

Lista anexelor

Anexa ITestamentul lui Petru cel Mare

Anexa II Textul actului de constituire al Sfintei Alianțe

Anexa III Timbru român referitor la Înțelegerea Balcanică

Anexa I Testamentul lui Petru cel Mare

În numele Preasfintei și Indivizibile Treimi, noi, Petru I al tuturor descendenților noștri și al tuturor succesorilor la tronul și la guvernarea națiunii ruse:
Dumnezeu Atotputernic, care ne-a dat nouă viața și coroana, ne-a luminat cu strălucirea Sa și susținut cu ajutorul Său și ne-a făcut să-i vedem pe Ruși ca un popor chemat să domine în viitor toată Europa.                                                    

Eu îmi bazez gândirea (intenția) pe constatarea că o mare parte din națiunile Europei sunt într-un stadiu de îmbătrânire aproape de peire, spre care se îndreaptă cu pași mari. În consecință, este ușor și sigur că vor putea să fie cucerite de un popor nou și tânăr, când acesta va cuprinde o putere la maximum. Eu consider deci invazia țărilor occidentale și orientale de către popoarele din nord, ca o misiune periodică, stabilită de Providență, care a regenerat de o manieră asemănătoare poporul roman prin invazia barbarilor. Emigranții de origine polară sunt ca revărsările Nilului, care în perioade determinate, îngrașă cu noroiul său pământurile secătuite ale Egiptului. Eu am găsit Rusia ca un mic râuleț și o las succesorilor mei ca un fluviu; ei o vor face cu siguranță o mare întinsă, sortită să fertilizeze o Europă secătuită; valurile sale se vor revărsa fără să vrea peste toate digurile pe care mâinile slăbănoage le-ar putea construi pentru a le frâna, dar succesorii mei vor ști să le dirijeze.
În acest scop, eu le las prin testament îndrumările de mai jos, pe care le recomad atenției lor observării constante:

1. Mențineți națiunea rusă într-un stadiu permanent de război. Țineți soldatul rus totdeauna în război și nu-i dați repaus decât pentru a ameliora finanțele statului; refaceți armata și căutați momentele oportune pentru ofensivă. Faceți în așa fel ca pacea să poată servi războiului și războiul păcii, în interesul măreției (prosperității) semilunei Rusiei.

2. Să vă adresați popoarelor instruite ale Europei și prin toate mijloacele posibile, să aduceți ofițeri în timp de război și savanți în timp de pace, pentru ca națiunea rusă să profite de avantajele altor țări, fără ca să piardă ai săi.

3. Luați parte în toate ocaziile, afacerile și litigiile Europei și mai ales ale Germaniei, care ne interesează mai direct, întrucât ea este mai aproape de noi.

4. Dezbinați Polonia întreținând intrigile și răscoalele permanente: interesați-i pe potentați prin aur, influențați Dietele corupându-le pentru ca ele să uneltească în alegerea regelui; găsiți partizani și protejați-i; trimiteți trupe moscovite în țări străine și le mențineți până când va veni momentul ca ele să rămână acolo pentru totdeauna. Dacă vecinii puternici opun rezistență, liniștiții momentan divizându-le țara, până când se poate lua tot ce se poate afla.

5. Luați Suediei cât mai mult posibil și faceți în așa fel ca noi să fim atacați de ea, pentru a avea apoi un pretext de a o subjuga. În acest scop trebuie ca Suedia să fie izolată de Danemarca și Danemarca de Suedia, alimentând meticulos rivalitatea dintre ele.

6. Dați mereu în căsătorie prinții ruși după prințese germane în scopul de a spori alianțele de familie, de a apropia interesele celor două țări și de a câștiga Germania, de partea noastră, impunând toată influența noastră.

7. Pentru comerțul nostru, să vă orientați preferința spre Anglia, o putere care are mare nevoie de noi pentru flota sa și care poate fi utilă în desfășurarea marinei noastre. Oferiți în schimbul aurului său, lemnul nostru și alte produse și stabiliți între comercianții și marinarii săi și ai noștri, raporturi permanente care să poată asigura instruirea alor noștri în navigație și în comerț.

8. Înaintați fără încetare spre Nord, pe coastele Balticii, precum și spre sud în jurul Mării Negre.

9. Apropiați-vă pe cât posibil de Constantinopol și de Indii. Cel care va domina peste aceste regiuni, va fi adevăratul stăpân al lumii. În consecință, provocați fără încetare războaie la fel de bine contra turcilor cât și contra perșilor. Stabiliți șantiere pe malurile Mării Negre, extinzând treptat dominația noastră asupra acestei mări și asupra Balticii, două posesiuni necesare pentru a ne vedea reușita planului. Grăbiți căderea Persiei: pătrundeți până-n golful Persic; restabiliți dacă-i posibil traversarea Siriei, vechea cale comercială spre Orient și înaintați până la Indii, antrepozitele mondiale.

10. Căutați și mențineți meticulos alianța cu Austria; sprijiniți în aparență ideile sale de dominare asupra Germaniei și provocați în același timp și în ascuns invidia prinților contra Austriei. Faceți astfel ca amândouă state să ceară ajutorul Rusiei și exercitați asupra lor un fel de protecție, care să pregătească dominația viitoare.

11. Interesați Casa Austriacă pentru a izgoni pe Turci din Europa și neutralizați invidiile sale din timpul cuceririi Constantinopolului, fie provocând un război cu vechile state ale Europei, fie dându-i o parte din teritoriul cucerit, care i se va lua înapoi mai târziu.

12. Uniți pe toți grecii divizați sau în disensiuni care sunt răspândiți în Ungaria, sau în Polonia. Concentrați-i, uniți-i și constituiți astfel o predominare universală de-a curmezișul unei specii autoritare și de supremație creștinească; vom avea deci mulți prieteni printre fiecare inamic al nostru.

13. Suedia dezmembrată. Persia învinsă. Polonia subjugată. Turcia cucerită. Armatele noastre reunite. Marea Neagră și Marea Baltică păzite de ambarcațiunile noastre. Pentru un moment trebuie ca noi să propunem, separarea și în mare secret, a Curții din Versailles și apoi a Curții din Viena, de a împărți cu ele dominația lumii. Dacă una dintre ele acceptă, ceea ce este inevitabil, dacă noi vom flata ambițiile lor și amorul lor propriu, să vă serviți de una pentru a o distruge pe cealaltă, angajând contra acesteia o bătălie, al cărei rezultat este fără îndoială clar că Rusia stăpânește întreg Orientul și o mare parte din Europa.

14. Dacă amândouă refuză oferta Rusiei, ceea ce este foarte improbabil, trebuie de aprins conflicte și de făcut în așa fel ca una s-o ruineze pe cealaltă. Atunci Rusia profitând de un moment decisiv, va lansa asupra Germaniei trupele sale de avangardă. În același timp, două flote considerabile vor pleca, una de la Marea de Azov și alta din portul Arhanghelsk, încărcate cu trupe asiatice și se vor uni cu flotele Mării Negre și Baltice. Armata noastră navală va înainta traversând Mediterana și Oceanul, va cotropi Franța dintr-o parte și Germania din cealaltă; aceste două regiuni dintr-odată cucerite, restul Europei va trece ușor și fără lupte sub controlul nostru.

Iată cum Europa va putea și va trebui să fie supusă.                                      

Sankt Petersburg, 1725.

Anexa II Textul actului de constituire al Sfintei Alianțe

Maiestățile lor Împăratul Austriei, Regele Prusiei și Împăratul Rusiei, dobândind convingerea intimă ca urmarea a marilor evenimente ce au marcat cursul ultimilor trei ani în Europa, și mai ales ca urmare a binecuvântărilor pe care Pronia Cerească a găsit cu cale să le pogoare asupra acelor state ale căror guverne și-au pus încrederea și nădejdile doar în ea, a nevoii de a întemeia un comportament care să fie respectat de către puteri în relațiile dintre ele, pe baza adevărurilor sublime pe care le învățăm de la sfânta religie a Mântuitorului nostru.

Declară solemn că prezentul act are ca singur țel să se publice, în fața întregii lumi, hotărârea lor fermă, atât în privința administrării statelor respective, cât și legat de relațiile dintre ele și orice alt guvern, de a folosi drept singură călăuză preceptele acelei Sfinte Religii; anume preceptele dreptății, păcii și milei creștinești care, departe de a se aplica doar precocupărilor personale, trebuie să aibă o influențăimediată asupra Consiliului Prinților și să le îndrume toți pașii, aceasta fiind singura cale de întărire a instituțiilor omenești și de repararea a neregulilor. În consecință, Maiestățile Lor au convenit asupra următoarelor articole:

Conform cuvintelor din Sfintele Scripturi care le spun tuturor să se privească unii pe alții ca frați, cei trei monarhi semnatari vor rămâne uniți prin legăturile unei fraternități adevărate și de nezdruncinat, și, considerându-se cetățeni, își vor oferi unii altora ajutor oriunde și oricând; deopotrivă, fiind ca niște capi de familie pentru supușii și armatele lor, le vor conduce în același spirit frățesc care îi însuflețește și pe ei pentru apărarea religiei, a păcii și a dreptății.

În consecință, singurul principiu în vigoare, fie între guverne, fie între supușii lorva fi cel al serviciilor reciproce și al dovedirii, printr-o bunăvoință imposibil de schimbat, a afecțiunii reciproce de care se cuvine să fie însuflețiți pentru a se considera cu toții membri ai uneia și aceleiași națiuni creștine, cei trei Prinți Aliaț văzându-se doar ca simpli trimiși ai Proniei pentru a conduce trei ramuri ale aceleiași familii, anume Austria, Rusia și Prusia; astfel ei vor recunoaște că lumea creștină, din care fac parte împreună cu popoarele lor, are de fapt ca singur suveran pe Cel căruia îi aparține toată puterea, căci doar în El se găsesc toate comorile dragostei, cunoașterii și înțelepciunii nemărginite, iar numele Lui este Dumnezeu, Mântuitorul nostru Divin, Cuvântul cel mai Înalt, Cuvântul Vieții. Prin urmare, Maiestățile lor recomandă popoarelor lor, cu cea mai tandră solicitudine, ca pe singura cale de a se bucura de pacea pe care o dă conștiința curată și care este singura durabilă, deprinderea zi de zi a principiilor și exercitării îndatoririlor pe care Mântuitorul ceresc le-a adus omenirii.

Toate puterile care vor alege în chip solemn să respecte principiile sacre care au dictat prezentul act și vor recunoaște cât de important este pentru fericirea națiunilor, prea îndelung puse la încercare, ca aceste adevăruri să exercite de acum încolo asupra destinelor omenirii toată influența de care dispun, vor fi primite cu egală ardoare și afecțiune în această sfântă alianță.

Anexa III Timbru român referitor la Înțelegerea Balcanică

Bibliografie

Bădescu, Ilie, Sociologia și geopolitica frontierei, București, Editura Floarea Albastră, 1995;

Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică, București, Editura Mica Valahie, 2004;

Berindei, Dan (coord.), Istoria Românilor, vol VII, tom I, București, Editura Emciclopedică;

Bonnard, A., Civilizația greacă, București, Editura Științifică, 1967;

Brzezinsk,Zbigniew, The Geostrategic Triad: Living With China, Europe, and Russia, CSIS, 2001;

Buttin, Anne-Marie, Grecia clasică, București, Editura All, 2002;

Cănănău, Iulian, O istorie documentată a SUA, Pitești, Editura Agatha, 2003;

Căzan, Gheorghe, Rădulescu-Zoner, Serban, România și Tripla Alianță. 1878-1914, București, Editura Enciclopedică și pedagogică, 1979;

Chalian, Gérard,The Art of War in World History: From Antiquity to the Nuclear Age, University of California Press, 1994, pp. 962-965;

Churchill, Winston, Istoria Americii, București, Editura Orizonturi, f.a.;

Ciurdariu, Ana, Pavel, Teodor, Cronica revoluției franceze într-un ziar contemporan din Transilvania (1789-1794) în Studii, nr. 1, 1970, p. 91-102;

Claval, Paul, Nardy, Jean-Pierre, Pour le cinquantenaire de la mort de Paul Vidal de La Blache: études d'histoire de la géographie, Presses Univ. Franche-Comté, 1968;

Cohen, Saul B., Geopolitics of the World System, Rowman & Littlefield, 2003;

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers enciclopedic, 1999;

Damean, Sorin Liviu, România și Congresul de pace de la Berlin (1878), București, Editura Mica Valahie, 2004;

D’Encausse, Helene, Imperiul Eurasiei. O istorie a imperiului rus de la 1552 până astăzi, București, Editura Orizonturi, 2008;

Dodds Klaus, Atkinson, David, Geopolitical Traditions: A Century of Geopolitical Thought, Taylor & Francis Group, 2003;

Dungaciu, Dan, Elita interbelică: Sociologia romanească în context european, București, Editura Mica Valahie, 2003, pp. 189-190;

Dreyfus, F.G., Jourcin, A., Thibault, P., Milza, P., Istorie univerală, vol. 3 Evoluția lumii contemporane, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006;

Dvornik, Francis, Slavii în istoria și civilizația europeană, București, Editura All, 2001;

Eliade, Pompiliu, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societății românești în vremea domniilor fanariote, București, Editura Univers, 1982;

Fitzgerald, C.P., Istoria culturală a Chinei, București, Editura Humanitas, 1998;

Henshall, Kennneth, O istorie a Japoniei de la epoca de piatră la supraputere, București, Editura Artemis, 2002;

Holt-Jensen, Arild, Geography: History and Concepts : a Student's Guide,SAGE Publications Ltd, 2009;

Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, trad. de Radu Carp, Editura Antet, 1998;

Geografia României, vol. I, București, Editura Academiei R.S.R., 1983;

Gray, Colin, Geopolitics, Geography, and Strategy, Frank Cass Publishers, 1999;

Ionescu-Gion, G., Istoria bucurescilor, București, 1899 ;

Institutul de Studii pentru Ordine Publica, Geopolitica: http://isop.ro/geopolitica/;

Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura All, 2007;

Mahan, Alfred Thayer, Mobile Reference, 2010,The Influence of Sea Power Upon History, 1660-1783, MobileReference, 2010;

Mantran, Robert (coord.), Istoria Imperiului Otoman, București, Editura All, 2001;

Marin, John A., Early Modern History and the Social Sciences: Testing the Limits of Braudel’s Mediterannean, Truman State Universitz Press, 2002;

Micu, Emil, Răsunetul războaielor lui Napoleon I la românii din Ardeal, ce spun circularele bisericești păstrate în arhiva bisericii din comuna Moeciul de Jos-Bran, jud. Brașov în Revista istorică română, vol. 9, 1939, pp. 283-288;

Milza, Pierre, Berstain, Serge, Istoria secolului XX, vol. 2-3, București, Ed. All, 1998;

Mitu, Sorin, Transilvania mea. Istorii, mentalități, identități, Iași, Editura Polirom, 2006;

Oppenheim, Walter, Habsburgii și Hohenzolernii. 1713-1786, București, Editura All, 2001;

Oțetea, Andrei, Tudor Valdimirescu, București, Editura Științifică, 1971;

Pelling, Nick, Imperiul Habsburgic. 1815-1918, București, Editura All, 2002;

Rana, Lalita, Geografical Thought, Concept Publishing Company, 2008;

Riche, P., Guillemain, B., Favier, J., Morineau, M., Pillorget, S., Istoria Universală, vol. II, București, Editura univers enciclopedic, 2006;

Roa Vial, Armando, Cartas a la juventud, Editorial Universitaria, 1993;

România. Documente străine despre români, ed. a II-a, București, 1992;

Sherman, Russell, Rusia, 1815-1881, București, Editura All, 2001;

Spykman, Nicholas John , America's Strategy in World Politics: The United States and the Balance of Power,Transaction Publishers, 2007;

Stiles, Andrina, Imperiul Otoman. 1450-1700, Bucuresti, Editura All, 2001;

Swift, John, Petru cel Mare, București, Editura All, 2003;

Tames, Richard, Japonia, București, Editura Lider, f.a.;

Todorova, Mariia Imagining the Balkans, Oxford University Press, 2009;

Turner, Frederick , The Frontier in American History, Courier Dover Publications, 1996;

Ugarte, Augusto Pinochet, Introduction to Geopolitics, Alfabeta Impresores, 1981;

Vranoussis, L., Rigas. Un patriot grec din principate, București, Colecția Clepsidra, 1980;

Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. X, București, Editura Cartea Românească, f.a.;

Xenopol, A. D., Națiunea Română, București, Editura Albatros, 1999.