Sistemul Institutiilor Financiar Bancare Si Functionalitatea Sa Romania
Capitolul 1. Conceptul de sistem financiar și structura acestuia
Conceptul de sistem financiar
Componentele sistemului financiar
1.3. Sistemul financiar abordat ca sistem de instituții financiare
Capitolul 2. Sistemul instituțiilor financiare din România și funcționalitatea acestuia
2.1. Structura sistemului financiar-bancar în România
2.1.1. Subsistemul financiar-bancar al instițutiilor publice specializate financiar
2.1.2. Subsistemul financiar-bancar al instițutiilor publice nespecializate financiar
2.2. Implicarea instituțiilor financiare in creditarea sistemul financiar-bancar românesc
2.3. Indicatori de structura ai sistemului financiar-bancar
Capitolul 3. Sistemul instituțiilor private specializate financiar in România
3.1. Structura si rolul instituțiilor private specializate financiar
3.1.1 Intermedierea financiară
3.1.2 Intermedierea bancară
3.2. Băncile si importanța activității de creditare
3.3. Societățile de asigurări și evoluția pieței acestora
Capitolul.4. Concluzii și propuneri
Bibliografie
INTRODUCERE
Domeniul financiar, bancar sau cel al piețelor de capital a devenit, mai ales în ultimele două decenii, o arie de aplicare a instrumentelor statistice extrem de activă. Acest fapt poate fi datorat în parte dezvoltării fără precedent a piețelor financiare, apariției unor noi produse financiare și bancare precum și a mondializării piețelor de capital, sub incidența dezvoltării sistemelor de telecomunicații.
Aceste aspecte au impus dezvoltarea unor noi modalități de cuantificare și analiză rapidă a diferitelor instrumente financiare, scopul principal fiind acela al reducerii eventualelor pierderi. În consecință așa cum afirmă David Hand și Saul Jacka1, „este necesară să identificăm statistica financiară ca un domeniu unic al Statisticii, cu drepturi depline”.
Sectorul bancar continuă să rămână cea mai importantă piesă a pieței financiare. Sistemul financiar românesc pune accetul pe creditarea bancară („bank-oriented”), diversificarea instituțiilor financiare fiind considerabil întârziată în perioada de tranziție de dificultățile macrostabilizării și restructurării sectorului real. Piața de capital, piața asigurărilor și cea a leasingului – deși au avut evoluții foarete bune – prezintă încă un grad de adâncime redus.
Lucrare de față este structurata pe 3 capitole, după cum urmează:
Primul capitol are drept scop prezentarea conceptului de “Sistem Financiar”.
Al doilea capitol sunt prezentatea instituțiile finaciare din România , precum și funcționalitatea acestuia.
În capitolul trei vom face o descriere a instituțiilor private specializate financiar din Romania.
Al patrulea capitol este destinat concluziilor si propunerilor.
Capitolul 1
Conceptul de sistem financiar și structura acestuia
1.1 Conceptul de sistem finaciar
Într-o accepțiune modernă, sistemul financiar este totalitatea instrumentelor, actorilor, instituțiilor care realizează gestionarea patrimoniilor (individuale, ale firmelor, ale societăților financiare și ale statului). Deci sistemul financiar reprezintă ansamblul autorităților și instituțiilor care gestionează banii publici și privați, mai concret, fluxurile financiare aferente. Sistemul finanțelor mai cuprinde și organizarea rețelei, piețelor, fluxurilor, cât și instituțiile și pârghiile financiare, normele metodologice, legislația.
Conform Constituției Românie, art. 137 care stabilește regulile de bază pentru funcționarea corectă a sistemului financiar în România, astfel formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege. Moneda națională a României este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. În condițiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaște înlocuirea și circulația monedei naționale cu aceea a Uniunii Europene
Prima definiție a noțiunii de sistem poate fi atribuită filosofului Aristotel, care afirma că „întregul este mai mult decât suma părților componente”. În limba latină și limba greacă, termenul de sistem reprezintă acțiunea de „a combină, a pune împreună, a așeza alături.”
Sistemul financiar este ansamblu al relațiilor economice în formă bănească, care apar între participanții la procesele de constituire, distribuire și utilizare a fondurilor financiare (bănești), în întreaga activitate economică-socială.
Sistemul financiar constă în desfășurarea unei activități complexe având ca scop crearea și schimbul de fluxuri bănești. Sector financiar este „partea componentă a unei economii ce oferă servicii de natură financiară celorlalte parți ale economiei”.
O parte importantă a sistemului finaciar este represent de sistemul bancar, acesta fiind alcătuit la rândul lui din:
Banca Centrală, celelale bănci din sistem și alte instituții de credit specializate;
Instituțiile financiare-nonbancare;
Piețe financiare și celelalte organisme ce reglementează și supraveghează domeniul financiar.
Sistemul bancar este o componentă importantă a sistemului fianciar, însă uneori, cele două concepte se confundă. În funcție de conținutul etalonului monetar, sistemul monetar se poate clasifica astfel:
sisteme monetare având drept etalon metalul monetar;
sisteme monetare bazate pe etalonul combinat;
sisteme monetare pe etalonul putere de cumpărare.
Prin definiție, sistem monetar reprezintă parte a sistemul financiar care cuprinde fluxurile financiare care se intercondiționează cu cele reale, mai exact vorbim aici de corelația dintre bunuri și bani. Însemnele monetare sunt emise în cadrul unui sistem monetar, ce cuprinde instituții și modalități care la rândul lor permit reglementarea circulației monetare cu ajutorul unor norme emise de către autoritatea competentă. Astfel banii conduc la crearea fluxurilor financiare, iar sistemul monetar ajută la facilitarea acestui lucru.
Analizând de la particular la general se poate constata că, într-un sens mai larg de abordare a derulării proceselor, fenomenelor și relțiilor economice din sfera de cuprindere a sectorului financiar, se manifestă procese și fenomene financiare specifice sistemului financiar. Acesta are în vedere, un cadru mai general referindu-se la relații economice și procesele ce se desfășoară în legătură cu „interacțiunea dintre ofertă și cererea de servicii de natură financiară sau analizând mai în profunzime sfera serviciilor de natură financiară, ca ansamblu al ”interrelațiilor ce se manifestă între cerere și oferta legate de constituirea capitalurilor diverselor categorii (operatori, participanți, entități) economice”. În delimitarea conceptului de sistem financiar și analiză a acestuia apare deci importanța și studierea cereri de servicii financiare, care provine nu numai din sfera unor entități de factură financiară (instituții nonbancare, bănci etc), ci și din partea unor categorii economice nefinanciare, cum ar fi de exemplu gospodăriile, firmele și statul.
Noțiunea de sistem este aplicată la multiple domenii ale vieții economice și sociale, caracteristicile fiecărui domeniu determinând și complexitatea sistemului respectiv.
O componentă majoră a finanțelor și implicit a sistemului financiar, este reprezentată de bugetul statului. Funcția de bază a bugetului este reprezentată de repărțiți mijloacelor finaciare către persoane fizice și persoane juridice, dar și preluare de la aceștia a unor impozite, taxe, etc.
Asigurările reprezintă o altă componentă a sistemului financiar. Aceste au unele funcții proprii, dintre care se remarcă cea de diseminare a pagubelelor (pierderilor) sau cheltuielilor aferente lor asupra membrilor colectivității , iar îndeplinirea ei presupune și oferirea de securitate furnizată asiguratului față de producerea unor fenomene cu caracter aleator ce-i periclitează activitatea sau viața, îî diminuează capacitatea de muncă etc.
Creditul este o altă componentă a sistemului financiar. El îndeplinește funcție de emisiune monetară ce se poate manifesta în măsura în care sumele ce se acordă cu împrumut de către băncile comerciale depășesc resursele bănești disponibile pentru redistribuirea în acest scop.
Este de remarcat că latura financiară a activității companiei implicând folosirea banilor, este și expresie a îndeplinirii unor funcții proprii finanțelor private. Se pot distinge, astfel, următoarele funcții specifice finanțelor întreprinderii, respectiv a proiectelor de investiție; funcția de determinare a necesarului de capital și a surselor acoperitoare; funcția de transfer de capitaluri și repartizare a rezultatelor activității, funția de protecție a investitorilor.
Așa cum să văzut mai sus, sistemul financiar cuprinde totalitatea relațiilor financiare ce stau la baza altor sisteme, fie ele incluse sau nu în cadrul sistemului financiar ȋn calitate de subsisteme. Printre aceste relații enumeram:
relațiile care exprimă un transfer de resurse bănești fără titlu nerambursabil și echivalent în calitate de finanțe publice;
creditul că relație bănească pe calea împrumutului care este pe o perioadă bine determinate și purtător de dobândă;
relații care exprimă un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse bănești, în schimbul unei contraprestații care depinde producerea unui risc(asigurări de bunuri și persoane sau răspundere civilă),
relații pe calea procesului de repartizare și formare a fondurilor de resurse bănești la dispoziția întreprinderilor în calitate de finanțele întreprinderilor .
1.2 Componentele sistemului financiar
Sistemul financiar, poate fi abordat în mai multe accepțiuni. Componentele de structură ale sistemului finaciar sunt:
sistemul de relații economice în expresie bănească;
sistemul instituțiilor financiare, ce participă la organizarea acestor relații financiare;
sistemul fondurilor de resurse financiare;
sistemul de finanțare a economiei, ca ansamblu al modalităților de constituire a resurselor financiare;
sistemul fluxurilor financiar monetare, ca ansamblu al fluxurilor bănești ce se derulează în cadrul economiei. În sfera subsistemului financiar public se poate regăsi, ca o componentă de structură a acestuia, sistemul de conducere și reglare a activității economice, cu referire la utilizarea planurilor financiare întocmite în sfera publică.
Conceput ca un ansamblu de componente financiare legate între ele prin esența comună a fenomenelor exprimate și între care există raporturi de interdependență, sitemul finaciar este abordat adesea, prin prisma conținutului de structuri organizatorice funcționale privind derularea activităților financiare.
Sistemul financiar al unei economii de piață este considerat un sistem de instituții financiar – bancare, cu atribuțiuni în organizarea relațiilor financiare sau care participă la relizarea, distribuirea și utilizarea fondurilor bănești și implicit la elaborarea și executarea deciziilor financiare. Totalitatea instituțiilor specializate în activitatea financiar-bancară este cunoscută și sub denumirea de aparat financiar-bancar.
Subsistemul financiar al entităților publice nespecializate cuprind, următoarele organisme ale democrației reprezentative – Parlamentul, respectiv organisme ale administrației de stat- Guvernul, ministerele (altele decât Ministerul Finanțelor), alte organisme ale administrației de stat etc.
Entitățile publice specializate financiar și care desfășoară activitatea de control și supraveghere în România sunt: Ministerul Finanțelor (Publice), Agenția Națională de Administrare Fiscală, Curtea de Conturi, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, alte instituții și organisme specializate, compartimentele financiare din ministere sau alte organe ale administrației centrale de stat, aparținând regiilor autonome, societăților comerciale cu capital de stat și a altor instituții publice.
În România, sistemul financiar cuprinde intermediari, instituții, norme metodolog financiare. Totalitatea instituțiilor specializate în activitatea financiar-bancară este cunoscută și sub denumirea de aparat financiar-bancar.
Subsistemul financiar al entităților publice nespecializate cuprind, următoarele organisme ale democrației reprezentative – Parlamentul, respectiv organisme ale administrației de stat- Guvernul, ministerele (altele decât Ministerul Finanțelor), alte organisme ale administrației de stat etc.
Entitățile publice specializate financiar și care desfășoară activitatea de control și supraveghere în România sunt: Ministerul Finanțelor (Publice), Agenția Națională de Administrare Fiscală, Curtea de Conturi, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, alte instituții și organisme specializate, compartimentele financiare din ministere sau alte organe ale administrației centrale de stat, aparținând regiilor autonome, societăților comerciale cu capital de stat și a altor instituții publice.
În România, sistemul financiar cuprinde intermediari, instituții, norme metodologice, legislația finaciara etc.
Sistemul financiar al României este alcătuit din:
a) Sistemul financiar public (sau fonduri publice de resurse financiare) constitue ansamblul relațiilor financiare prin care se creează, distribuie și utilizează fondurile bănești publice, având, în prim plan, ca participanți și rol determinant, autoritățile publice care administrează în interes public aceste fonduri.
Sistemul financiar public este alcătuit din următoarele componente:
fonduri prevăzute în bugetul general consolidat al statului constituit în principal din:
bugetul locale (al administrației centrale de stat);
bugetul asigurărilor sociale de stat;
Bugetul de stat etc
fondurile prevăzute pentru asigurarea de persoane, bunuri și răspundere civilă realizate prin societățile cu capital de stat;
împrumutrile contractate de stat și creditul acordat de bănci cu capital de stat;
fondurile societăților comerciale cu capital de stat (companii naționale , regii autonome etc. ).
Sistemul financiar public cuprinde
Bugetul locale și bugetele de stat. Aceste bugete reflectă relațiile de repartizare a unei importante părți a produsului intern brut, în scopul satisfacerii nevoilor sociale.
Pe de o parte, apar prelevările de venituri, de la persoanele fizice și respective persoane juridice, la dispoziția autorităților centrale de stat, județene, municipale, orășenești și comunale, prin mijloace de constrângere (impozite, taxe, amenzi etc.) și pe baze contractuale (chirii, redevențe, dividende, vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, încasări din vânzări de bunuri etc.).
Pe de altă parte, sunt reflectate relațiile de distribuire a resurselor colectate, în favoarea unor instituții, societăți, persoane fizice, sub forma alocațiilor bugetare pentru achiziții de bunuri și prestări de servicii, plata salariilor și altor drepturi de personal, subvenții, dobânzi, cheltuieli de investiții etc.
Prin intermediul bugetului de stat și bugetelor locale se realizează un proces complex de distribuire și redistribuire a resurselor financiare între sfera materială și cea nematerială, între ramurile și subramurile economiei, între sectoarele sociale, între grupurile sociale, precum și între membrii societății luați individual, proces prin care statul influențează mărimea și destinația fondului de consum, dimensiunea și structura formării brute de capital.
Asigurările sociale de stat – reprezintă protecția salariaților și a altor categorii sociale, în caz de pierdere a capacității de muncă, la o anumită vechime în muncă și la împlinirea unei vârste, în caz de șomaj și în alte situații, se realizează printr-un sistem de asigurări sociale.
Resursele financiare necesare finanțării acestor prestații se procură de către stat pe seama contribuțiilor achitate de către angajatori și de către asigurați, precum și din alte surse.
Contribuțiile la asigurările sociale de stat sunt stabilite prin lege, iar plata lor la termenele legale este obligatorie
. Procesul de colectare și repartizare a resurselor financiare destinate asigurărilor sociale de stat se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de sănătate, în bugetul asigurărilor sociale de stat și în bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Fondurile speciale extrabugetare se alimentează din taxe, contribuții și alte vărsăminte stabilite atât în sarcina persoanelor fizice cât și în sarcina persoanelor juridice și se pot utiliza exclusiv pentru finanțarea obiectivelor aprobate prin legile de instituire a acestora. În fiecare an fondul special se întocmește câte un buget, iar soldurile fondurilor speciale existente la sfârșitul anului se reportează în anul următor cu aceeași destinație.
b) Sistemul financiar privat (sau fonduri private de resurse financiare)
Sistemul finaciar privat este considerat ca fiind ansamblu de relații financiare prin care se crează, distribuie și utilizează fondurile financiare private, având în prim plan, ca participanți, entitățile și persoanele private ce administrează în interes privat fondurile respective.
Sistemul financiar privat cuprinde următoarele componente:
fondurile firmelor private;
fondurile societăților private de asigurare și reasigurare (persoane și răspundere civilă. bunuri);
fondurile de creditare ale băncilor comerciale private.
Structura sistemului de fonduri financiare stă la baza derulării fluxurilor bănești în orice economie, dar, la rândul său, ea decurge din concepția asupra mecanismului financiar – monetar, având la bază o anumită politică financiar – monetară. O imagine de ansamblu asupra acestui sistem poate fi realizată prin gruparea acestora după mai multe criterii:
a) după nivelul la care se constituie exista următoarele fonduri:
la nivel macroeconomic și central, care se constituie și se administrează de către autoritățile sau instituțiile centrale, presupunând, în principiu, realizarea unor obiective de interes social sau macroeconomic (fondul bugetar al administrației centrale de stat; fondurile asigurărilor sociale; fondurile de creditare);
la nivel intermediar său mediu sau (fondurile bugetare ale raioanelor, municipiilor,orașelor și comunelor);
la nivel microeconomic (fondurile proprii ale companiilor, instituțiilor), având ca scop satisfacerea nevoilor de funcționare și dezvoltare a acestora
b) după destinația dată resurselor din fondurile financiare pot fi:
fonduri de dezvoltare și înlocuire, printre care se regăsesc fondurile proprii ale societății destinate activității de producție, comerț, investiții, precum și fondurile împrumutate pentru activitățile curente sau de investiții, fondurile special extrabugetare folosite pentru lucrări cu caracter de investiții;
fonduri de consum, care cuprinde: fondurile bugetare și extabugetare pentru consumul curent, fondurile de asigurări socale, anumite părți din fondurile proprii ale întreprinderilor destinate acțiunilor cu caracter social sau stimulări materiale a salariaților, precum și partea din resursele bănești ale populației destinată consumului curent;
fonduri de asigurare, acestea fiind destinate, în principal, asigurărilor sociale, asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă, fie pentru consumul curent, fie pentru activități de investiții;
fonduri de rezervă, care se constituie la dispoziția anumitor entități sociale și economice fiind destinate finanțării unor nevoi imprevezibile.
c) după formă de proprietate în care sunt administrate fondurile financiare,acestea pot fi:
fonduri financiare private;
fonduri financiare publice
d) după titlul cu care se fac prelevări:
prelevări cu caracter obligatoriu și cu titlu;
prelevări cu caracter facultativ și titlu rambursabil;
transferuri externe nerambursabile sau rambursabile (dotații, ajutoare).
1.3 Sistemul financiar abordat ca sistem de instituții financiare
Necesitatea folosirii și existenței sistemului financiar – bancar decurge din faptul că formarea și gestionarea fondurilor de resurse financiare și bancare au – pe lângă trăsăturile comune – și anumite particularități specifice fenomenului pe care îl exprimă, determinate de sursele și de modul de alimentare, de modalitățile privind repartizarea și utilizarea fiecărui fond în înfăptuirea reproducției sociale și în satisfacerea celorlalte cerințe obștești, precum și de controlul care se exercită cu ajutorul instrumentelor financiare și bancare asupra creării, repartizării și utilizării produsului național brut de către instituțiile, autoritățile și respectiv persoanele care dețin astefel de atribuții și competențe.
Prezența și folosirea sistemului financiar – bancar decurge din existența mărfurilor, a relațiilor bănești, a acțiunii legii valorii, a statului cu funcțiile și sarcinile sale, din necesitatea realizării unei juste repartiții a produsului național brut în concordanță cu cerințele reproducției sociale, cu nevoile social-culturale etc, precum și din controlul care trebuie exercitat asupra agenților economici, instituțiilor publice și private etc.
Sistemul financiar-bancar, prin intermediul instituțiilor și structurilor sale funcționale, îndeplinește un rol important în satisfacerea cerințelor legilor economice care acționează în societatea noastră, în realizarea obiectivelor economico-sociale, a atribuțiilor statului
.
Acest sistem contribuie la folosirea cu eficiență ridicată a resurselor umane, materiale și bănești ale societății, la creșterea răspunderii unităților economice în administrarea rațională a resurselor materiale, umane și bănești și la intensificarea vitezei de rotație a fondurilor de producție și de circulație. De asemenea, contribuie activ, pe mai multe căi, la buna organizare și desfășurare a repartiției produsului național brut, la realizarea concordanței între venituri și cheltuieli, la înfăptuirea unei circulații bănești sănătoase, la dezvoltarea echilibrată a ramurilor economiei naționale, a cooperației meșteșugărești, a celei de consum și de credit, la realizarea reproducției sociale, la justa amplasare a obiectivelor de producție pe teritoriul țării.
Tot prin intermediul sistemului financiar se exercită controlul asupra dezvoltării social-economice a țării, fapt care duce la întărirea disciplinei economico-financiare, la înfăptuirea legalității, la combaterea și la prevenirea evaziunii fiscale.
Desfășurarea normală a activităților sociale și economice presupune reglarea prin modalități tehnice de previziune, prognoză și orientare a activităților economice și sociale la diferite niveluri de desfășurare și organizare a economiei și societății.
Cele mai folosite sunt programele, prognozele și planurile, al căror scop esențial constă în orientarea eforturilor materiale, de muncă și financiare, în direcțiile impuse de atingerea anumitor obiective de ordin economic și social.
Impactul pozitiv al utilizării instrumentelor menționate se concretizează, în plan financiar, prin corectarea dereglărilor în derularea fluxurilor financiare, prin prevenirea blocajelor financiare și prin corectarea dereglărilor apărute în derularea fluxurilor financiare și monetare și creșterea eficienței în utilizarea resurselor financiare.
Forma cea mai generală sub care se prezintă instrumentele financiare utilizate în reglarea activităților financiare este cea a balanțelor financiare, care concentrează, după o anumită schemă, resursele bănești-financiare ce pot fi achiziționate și utilizate la nivelul unei entități, pe de o parte și destinațiile ce urmează a se da acestor resurse potrivit nevoilor impuse de derularea unei activități de mai mică sau mai mare complexitate și atingerea obiectivelor propuse pe de altă parte.
În practică financiară, la nivel microeconomic și în special la cel macroeconomic sunt folosite pe scară largă bugetele, cu structură generală de balanțele financiare, și cu rol fie imperativ, fie orientativ. În primul caz prevederile din bugete reprezintă sarcini obligatorii de respectat în execuția financiară, remarcându-se în acest sens bugetele publice, ale căror prevederi sunt obligatorii. În cel de-al doilea caz, prevederile din bugete au menirea de a orienta factorii de decizie în plan financiar asupra volumului, structurii și direcțiilor fluxurilor financiare legate de procurarea resurselor bănești sau de alocare și cheltuirea lor.
În raport cu caracterul public său privat al activităților în care se folosesc, se disting: bugetele publice și bugetele întreprinderilor.
În funcție de nivelul organizatoric la care se elaborează și se utilizează instrumentele de conducere și reglare a activității economice, acestea se delimitează în special în:
instrumente de conducere și reglare a activității de nivel macroeconomic-balanțe financiare;
instrumente de conducere și reglare a activității de nivel microeconomic-bugetele.
Sistemul financiar poate fi definit ca sistem de finanțare a economiei, care se delimitează, dar se și integrează, totodată, în funcționarea globală a mecanismului financiar, evidențiindu-se prin organizarea și reglarea fluxurilor financiare bănești în economiile naționale. Această definire se referă la conceptul de finanțare directă și indirectă, în acest ultim caz avându-se în vedere intermedierea financiară.
Finanțarea economiei se referă la mecanismele de procurare, respectiv alocare a resurselor financiare, la nivel micro și macroeconomic. Privită la nivelul întreprindere, finanțarea are în vedere constituirea și distribuirea spre cheltuire a fondurilor financiare, putându-se distinge ca fiind specifice mecanismului finanțării pe piața de capital, mecanismul finanțării prin îndatorare și mecanismul finanțării din resurse proprii .
Finanțarea pe piața de capital, respectiv prin îndatorare sunt mecanisme utilizate prin investițiile inițiale și prin extinderea activității, pe când autofinanțarea este posibilă numai în măsura acumulării de resurse bănești pe parcursul funcționării companiei utilizându-se, de regulă, pentru dezvoltarea propriilor activități.
În raport cu rolul predominant ce revine unuia dintre cele două mecanisme principale de finanțare (prin împrumut sau emisiunea de titluri financiare) aplicate în economia unei țări, se definesc, în literatura de specialitate astfel: „economii ale piețelor de capital” sau „market-based”, respectiv „economii de îndatorare” sau „bank-based”.
De asemenea, sistemul financiar specific economiei, mai este cunoscut sub numele de „sistem axat pe piețele de capital”, iar cel de-al doilea caz „sistem orientat pe bănci” .
Delimitarea între cele două mari subsisteme se axează pe particularitățile ce revin modalităților de finanțare, în contextul mai larg al intermedierii financiare, putându-se distinge în acest sens, atât un mecanism de finanțare directă, cât și un mecanism de finanțare indirectă.
Sistemul financiar, ca sistem de finanțare, cuprinde, în opinia unor autori, două componente majore: intermediarii financiari și piețele financiare
Derularea fluxurilor financiar-monetare într-o economie poate fi abordată ca un sistem financiar, întrucât, pe de o parte, între acestea se manifestă raporturi de interdependență, iar pe de altă parte există o legătură directă între derularea acestora și cea a fluxurilor reale, cu care acestea se întrepătrund reciproc. De asemenea caracterul de sistem rezulta și din esența financiară a acestor fluxuri.
Din punct de vedere conceptual, termenul de flux se află în relație inversă cu cel de stoc și se încadrează în contextul mai larg al noțiunii de circuit (financiar). De asemenea termenul de flux financiar se leagă de noțiunea de transfer de valoare, prin prisma conținutului la care se referă; modul de derulare al fluxurilor financiar monetare se îmbină organic cu noțiunea de mecanism financiar și funcționalitate a acestuia; de asemenea manifestarea fluxurilor financiare, ce presupune mișcare a valorii, conduce atât la creșterea, cât și la diminuarea, în funcție de sensul fluxului considerat, a dimensiunii unui fond financiar.
Ansamblul fluxurilor financiar-monetare ce se desfășoară într-o economie, ce se manifestă ca urmare a unor relații (de natură financiară) între participanți, într-o anumită perioadă de timp, determina sistemul financiar, abordat ca totalitate a fluxurilor financiare.
Circuitul financiar reprezintă fluxul de lichidități determinat de diferite decizii financiare și exprimă relațiile dintre diverși agenți economici. Funcționarea circuitelor financiare face necesară intervenția a patru categorii de agenți economici: managerii, creanterii, acționarii și statul.
Sistemul financiar, ca ansamblu al fluxurilor financiar monetare poate fi abordat atât la nivel macroeconomic, cât și la nivelul microeconomic. Abordat la nivel macroeconomic, considerăm că sistemul financiar poate cuprinde ansamblul fluxurilor financiar-monetare prelevate la fondurile de nivel macroeconomic și presupune totalitatea fluxurilor ce se manifestă între agenți economici (bănci, companii, societăți de asigurarări etc.), populație și stat. La nivel microeconomic, sistemul financiar poate fi privit ca ansamblul fluxurilor financiar-monetare ce se desfășoară în raport cu fluxurile reale legate de manifestarea relațiilor economice ale unui operator/agent economic.
Unii autori împart fluxurile financiare în fluxuri instatanee, pe de o parte și fluxuri periodice, pe de altă parte. Fluxurile instantanee sunt alcătuite din fluxuri reale și fluxuri de lichidități.
Fluxurile periodice cuprind ata fluxuri de fonduri, cât și fluxuri de trezorerie . Fluxurile de fonduri sunt delimitate în flux de fonduri de resurse și flux de fond necesar.
Fluxurile reale i-au naștere, în opinia unor auroti, dintr-un angajament contractual între întreprindere și un agent extern. Plățile de regulă se fac în monedă , deși pot avea loc și contra unor active acceptate. Fluxurile de trezorerie se calculează făcând suma fluxurilor de lichidități care se produc într-o perioadă, rezultând fluxuri de intrare sau de ieșire. Se poate proceda la adunarea încasărilor și plăților zilnice, se face soldul, pentru ca, ulterior, să se extrapoleze la diverse perioade de timp.
În funcție de sensul mișcării valorii și implicit a transferului de valoare manifestat prin cedarea-primirea de resurse financiare, fluxurile financiar-monetare pot fi de intrare, atunci când în urma transferului de resurse, are loc creșterea patrimoniului, sau de ieșire, atunci când dimensiunea acestuia se reduce.
Capitolul 2
Sistemul instituțiilor financiare din România
și funcționalitatea acestuia
2.1. Structura sistemului financiar-bancar în România
Incepând cu anul 1918, se poate vorbi despre un sistem de instituții financiare al României, care să regleze și să orienteze o economie aflată de atâtea ori in momente de impas si tranziție, asa cum este economia țării noastre. Definitorii pentru ceea ce reprezintă azi, un sistem de instituții financiare aparținând României sunt: Banca Națională a României, Casa de Depuneri și Consemnațiuni și Curtea de Conturi ( “ Înalta Curte de Conturi”).
Sistemul financiar-bancar în ansamblul său prezintă rolul de intermediere financiară, acesta concretizându-se în transferurile fondurilor bănești de la agenții economici și populație care le dețin în excedent, la agenții și populația care prezintă deficit. Rolul sistemului bancar este unic comparativ cu cel al agentilor economici din sectorul financiar, dezvoltarea bancară asigurând structura necesară funcționării economiei de piață. Managementul eficient, profesionalismul și o largă transparență ar trebuie să susțină, în afară de restructurare și recapitalizare, un sistem bancar competitiv.
Apariția fenomenului bancar a fost generată de o serie de factori legați de activitatea economică a colectivităților umane, de formare a statului, a monedei, de marile descoperiri geografice și de perfecționările tehnice care au condus la acumulări importante de capital. S-a simțit astfel nevoia ca toate aceste capitaluri să poată fi fructificate în mod eficient.
Banca trebuie privită ca un agent economic, unită sub acest dublu aspect de colectare a capitalurilor disponibile, care însa ar fi rămas sterile, dacă nu ar fi fost distribuite după anumite norme și în anumite condiții forțelor economice ale societății.
Privite în contextul istoric, aceste noțiuni au făcut obiectul unor cercetări aprofundate ale unor economiști de valoare care au studiat îndelung diversitatea fenomenului bancar, stabilind cu precizie principiile activității de bancă, principii care își găsesc aplicabilitate și astăzi.
Experiența altor țări și recomandările Fondului Monetar Internațional stau la baza organizării sistemului bancar din țara noastră, acesta fiind structurat pe doua niveluri:
primul nivel: Banca Națională a României, ca bancă centrală și de emisiune;
al doilea nivel: Instituțiile de credit.
Banca Națională a României – banca de emisiune (banca centrală) deține în economie rolul major de supraveghere și organizare a relațiilor monetare și financiare ale unui stat, pe plan intern și în relațiile internaționale. BNR coordonează și stabilește reglementările în domeniile: monetar, de credit, valutar și de plăți, asigurând, totodată, supravegherea celorlalte instituții bancare.
Instituțiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui și funcționa în una din următoarele categorii:
bănci;
organizații cooperatiste de credit;
bănci de economisire și creditare în domeniul locativ;
bănci de credit ipotecar;
instituții emitente de monedă electronică.
Astfel de instituții au fost inființate, în perioada ce a urmat pâna la crearea Băncii Naționale Române în anul 1880, precum: Casa de Depuneri și Consemnațiuni (1865), Banca România (1865), Creditul Funciar Rural și Urban (1873-1875) si Banca Marmorosch-Blank (1874). Cea mai importantă dintre instituții, fiind conform legii, autonomă cu personalitate juridică era Casa de Depuneri și Consemnațiuni, care in practică era indeaproape supraveghetă si chiar limitată la nivel de atribuții de către Ministerul Finanțelor.
În România societățile bancare sunt prin lege bănci universale, indiferent de forma de capital din care sunt constituite. Fiecare sistem bancar național are particularitățile lui în ceea ce privește denumirea băncilor, tipurile de activități cuprinse sub această denumire.
2.1. Structura sistemului financiar-bancar în România
Începutul anilor ’90 a fost marcat de încercarea de a contura un sistem instituțional potrivit economiei de piață, prin înființarea unor instituții nefinanciare, dar și formarea și restructurarea instituții financiare. În urma modificărilor importante produse în crearea unor instituții financiare noi, respectiv a reorganizării celor vechi, actualul sistem de instituții financiar-bancare cuprinde: subsistemul instituțiilor specializate financiar, respectiv subsistemul instituțiilor nespecializate financiar.
Vom discuta detaliat in acest subcapitol despre cele doua subsisteme, care în condițiile noului context socio-economic, prin restructurările facute, au condus la dezvoltarea economiei de piață.
2.1.1. Subsistemul instituțiilor publice specializate financiar
În cadrul acestui subsistem evidențiem după poziție și importanță: Ministerul Finanțelor Publice, Banca Națională a României, Curtea de Conturi, precum și Autoritatea de supraveghere financiară (fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor). Pe langă acestea, mai enumerăm Agenția Națională de Administrare Fiscală, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și alte instituții și organisme specializate.
Ministerul Finanțelor Publice
Ca instituție de maximă importanță în fiecare stat, funcționează in cadrul Guvernului ca și minister specializat în rezolvarea problematicii finanțelor publice, având rol de sinteză in desfășurarea activității structurilor fiscale, financiare și economice in România, de asemenea cu rol de constituire și gestionare a resurselor financiare publice printr-un sistem complex de bugete: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetele fondurilor externe nerambursabile, al trezoreriei statului și altor instituții publice cu caracter autonom . Acesta coordonează activitatea financiară, aplicând programele și strategiile de guvernare în domeniul finanțelor publice și susține buna funcționare a piețelor valutare și financiare, potrivit cu cerințele economiei de piață.
Acesta îndeplinește numeroase funcții, printre care amintim:
asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare în domeniul finanțelor publice;
asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice din domeniul său de activitate;
asigură, în numele statului român și al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate;
aplică prevederile Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană pentru domeniul financiar, fiscal și economic;
elaborează și implementează politicile bugetare și politicile fiscale ale Guvernului;
coordonează relațiile bugetare cu Uniunea Europeană, precum și a contactelor cu structurile comunitare, din punct de vedere administrativ;
administrează veniturile statului;
asigură evidența centralizată a bunurilor ce constituie domeniul public al statului;
coordonează asistența financiară nerambursabilă acordată României de către Uniunea Europeană și de către statele membre ale acesteia;
asigură exercitarea controlului aplicării unitare și respectării reglementărilor legale în domeniul său de activitate, precum și al funcționării instituțiilor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa;
Principiile care stau la baza activității acestui organism sunt:
stabilitatea, coerența și predictibilitatea în domeniul finanțelor publice pe termen mediu;
armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene;
întărirea autorității instituției;
perfecționarea managementului fondurilor publice;
transparența activității în toate domeniile sale de activitate;
colaborarea cu partenerii sociali;
asigurarea unui mediu de afaceri concurențial și predictibil;
Banca Națională a României
Banca Națională a României este banca centrală a statului român și are personalitate juridică. Banca Națională a României stabilește și conduce politica monetară și de credit , în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale. B.N.R. este o instituție autonomă supusă controlului Parlamentului României, căruia îi prezintă situația monetară și a creditelor. Strategia de politică monetară a BNR este țintirea directă a inflației. Țintele de inflație sunt concretizate în variațiile anuale ale indicelui prețurilor de consum, fiind stabilite ca punct central încadrat de un interval de variație de +/-1 puncte procentuale.
Sursa: BNR
Așa cum prevede articolul 2 din legea privind activitatea bancară: „Banca Națională a României este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. Ea este organul unic de emisiune al statului și stabilește reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar și de plăți”. Funcțiile Băncii Naționale a României sunt prevăzute în statutul de organizare și funcționare aprobat prin lege. Acestea prevăd implicarea sa directă în ceea ce numim proces de restructurare a sistemului financiar-bancar românesc, in vederea creșterii funcționalității acestuia. Funcțiile principale ale băncii centrale sunt: asigurarea și reglarea cantității de bani în circulație și a ratelor dobânzii, prevenirea falimentelor bancare, fenomene care ar destabiliza mecanismul bancar.
Cele mai importante funcții, atribuții ale BNR sunt:
emitere, avansare si retragere din circulație a numerarului;
autorizare de funcționare a celorlalte bănci pe teritoriul României – banca băncilor;
casier general si bancher al bugetului de stat (al Ministerului Finanțelor);
stabilire si conducere a politicii valutare și monetare a țării;
supraveghere și asistare la reglementarea și operarea sistemului de plăți al țării;
Operațiunile cele mai importante efectuate de Banca Națională sunt:
a) emisiunea de monedă și punerea în circulație sub forma de bilete de bancă și monedă metalică;
b) conlucrarea cu băncile comerciale și instituțiile de credit specializate (scontează și rescontează efectele de comerț prezentate de societățile bancare și instituțiile de credit, acordă credite acestora, le deschide conturi curente în vederea efectuării de încasări și plăți între acestea);
c) conlucrarea cu sistemul trezoreriei statului (ține contul trezoreriei statului, acordă împrumuturi statului pentru acoperirea decalajului temporar care apare între veniturile și cheltuielile bugetului);
d) operațiuni cu aur și valută.
Banca Centrală are un rol deosebit în menținerea stabilității monedei naționale, și a încrederii publicului în bănci. În plus, Banca Națională a României are atribuții speciale, legate și de perioada de tranziție de la o economie centralizată la economia de piață, acestea fiind asigurarea unei concurențe loiale între bănci și încurajarea dezvoltării unei practici bancare corecte, care să sprijine dezvoltarea unui sector privat sănătos.
Capitalul propriu al Băncii Naționale a României este de 5 miliarde lei și aparține în întregime statului.
Fondul de rezervă al băncii se constituie din profitul evidențiat în bilanțul anual, după acoperirea integrală a cheltuielilor. Din profitul brut înregistrat în bilanțul băncii, 20 % se utilizează pentru constituirea fondului de rezervă al băncii, destinat acoperirii eventualelor pierderi. Această cotă va fi redusă la 10% atunci când activele din fondul de rezervă ajung să fie egale cu capitalul bancii și la 5 % când astfel de active ajung la dublul capitalului.
Profitul rămas după repartizarea pentru fondul de rezervă și celelalte fonduri prevăzute de lege va fi utilizat conform hotărârii Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României.
Când în bilanțul băncii valoarea activelor scade sub suma angajamentelor și a capitalului său, Ministerul Finanțelor va transfera Băncii Naționale, la cererea acesteia, titluri de credit guvernamentale negociabile la dobânda pieței, în suma necesară acoperirii acestui deficit. În termen de 5 ani aceste titluri de credit vor fi răscumpărate prin utilizarea profiturilor realizate de bancă.
Funcționalitatea Băncii Naționale a României s-a evidențiat in perioada 2000-2006, când aceasta și-a propus două mari obiective: reluarea creșterii economice durabile, insoțită de o reducere consistentă a ratei inflației, și anume 27%, iar cel de-al doilea obiectiv presupunea menținerea deficitului contului curent sub 4% din PIB și a creșterii rezervelor internaționale. În acest sens, au fost adoptate strategii de dezvoltare economică a României, in special a dezvoltării pe termen mediu a sistemului bancar (bănci puternice, creșterea și diversificarea calității serviciilor financiar-bancare) și a liberalizării mișcărilor de capital.. Efectele pozitive nu au întârziat să apară printr-o creștere economică bazată pe exporturi, masurată in redurecea ratei inflației si diminuarea creditelor restante in acele vremuri.
Curtea de Conturi
Curtea de Conturi a fost înființată prin legea din 24 ianuarie 1864, publicată în Monitorul Oficial nr.18 din 24 ianuarie 1864, sub denumirea de "Înalta Curte de Conturi", pentru intreaga țară.
. Rolul ei rezidă din exercitarea funcției de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale României și ale sectorului public, așezând la dispoziția Parlamentului, instituțiilor și autorităților publice și contribuabililor rapoarte și statistici privind administrarea și utilizarea performantă a acestora în condiții de eficiență, eficacitate și economicitate. Ea urmarește sublinierea și ascensiunea responsabilității, a corectitudinii și a celor mai bune practici în operațiunile efectuate ce au legătură cu fondurile publice. De asemenea, Curtea de Conturi urmărește creșterea gradului de implementare a legislației în domeniul cheltuirii banului public și promovarea, prin acțiunile ei, a unui înalt nivel de profesionalism, astfel încât auditul public extern din România sa fie înscris pe nivelul unor bune practici europene și internaționale. O altă misiune a acestei instituții o reprezintă sprijinirea Parlamentului în realizarea atribuțiilor sale constituționale.
Ea iși desfășoară activitatea in mod independent, hotărăște autonom programul său de control, acestea fiind din oficiu, ordonarea lor impunându-se prin hotărâri ale Camerei Deputaților sau ale Senatului.
Sub aspectul tipului de acțiuni de verificare, Curtea de Conturi efectuează:
acțiuni de control la instituțiile publice
acțiuni de audit financiar
acțiuni de audit al performanței utilizării resurselor financiare ale statului și ale domeniului public, pe parcursul desfășurării și la finalul proiectelor, programelor sau activităților supuse verificării
Obiectivele strategice ale insituției sunt :
gestionarea și utilizarea corectă și performantă a fondurilor publice;
protejarea intereselor financiare ale statului român și ale comunității Europene;
consolidarea capacității instituționale a Curții de Conturi a României ca instituție independentă, profesională și credibilă de control și audit public extern al fondurilor publice;
asigurarea armonizării cu standardele internaționale adoptate de Organizația Internațională a Instituțiilor Supreme de Audit (INTOSAI) și cu Liniile Directoare Europene de implementare a acestora;
implementarea cadrului legislativ armonizat în domeniul auditului public extern, pe măsura evoluției bunei practici internaționale.
În ceea ce privește entitățile supuse controlului exercitat de această instituție, acestea sunt: statul si unitățile administrativ-teritoriale, având calitate de persoane juridice de drept public, Banca Națională a României, regiile autonome, organisme autonome de asigurări sociale ce administrează fonduri, bunuri sau valori, societățile comerciale al căror capital social este deținut integral sau mai mult de jumătate de către stat, unități administrativ-teritoriale, instituții publice sau regii autonome. Activitatea Curții de Conturi este evidențiată pe baza unor indicatori ca: numărul de ordonatori verificați anual, obiectele supuse controlului, mărimea veniturilor bugetare suplimentate, numărul conturilor de execuție verificate.
Activitățile de audit financiar, audit al performanței și audit de conformitate (control tematic) se realizează pe baza procedurilor de audit cuprinse în „Regulamentul de organizare și desfășurare a activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități” și în „Standardele de audit” proprii, elaborate în conformitate cu standardele de audit internaționale general acceptate. Pentru fondurile comunitare nerambursabile, Autoritatea de Audit efectuează
audit public extern, conform procedurilor de lucru proprii.
Potrivit Programului de activitate pe anul 2012, structurile centrale și teritoriale ale Curții de Conturi au efectuat un număr de 2.587 acțiuni de verificare, cuprinzând misiunile de audit financiar și audit al performanței, acțiunile de control și acțiunile de documentare, precum și un număr de 1.937 acțiuni de verificare a modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizii.
În anul 2012 Curtea de Conturi și-a exercitat funcția de verificare la un număr de 2.317 entități. Acest număr total de entități verificate a fost stabilit luând în calcul o singură dată o entitate, indiferent de numărul și tipul de verificări la care a fost supusăacesta în anul de referință. Trebuie precizat faptul căexistă entități la care s-au efectuat mai multe tipuri de verificări, ceea ce înseamnă că aceeași entitate a fost supusă, în anul 2012, la douăsau chiar trei verificări (misiuni de audit financiar, audit al performanței și acțiuni de control tematic și/sau documentare).
Verificările efectuate în anul 2012 s-au organizat și desfășurat cu preponderență la ordonatorii principali de credite, care au reprezentat 55% din totalul entităților supuse verificării și la ordonatorii terțiari de credite, care au reprezentat 32% din total.
Din numărul total de 2.317 entități verificate, 1.366 aparțin administrației publice locale, iar din acestea, 889 entități fac parte din categoria ordonatorilor principali de credite. Un număr de 727 entități verificate fac parte din categoria ordonatorilor terțiari de credite, din care 352 aparțin administrației publice centrale, iar 375 administrației publice locale.
Auditorii publici externi, desemnați să organizeze și să desfășoare activități specifice Curții de Conturi, au prezentat în actele pe care le-au întocmit constatările privind abaterile de la legalitate și regularitate, faptele pentru care existăindicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale, precum și cazurile de nerespectare a principiilor de economicitate, eficiență și eficacitate, în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public și privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale.
Misiunile de audit și acțiunile de control efectuate de Curtea de Conturi în anul 2012 la cele 2.317 entități au identificat cazuri de nerespectare a reglementărilor legale, constatându-se abateri care au condus fie la nestabilirea, neurmărirea și neîncasarea unor venituri bugetare, fie la producerea unor prejudicii.
Conform metodologiei proprii, când se constată, cu ocazia verificărilor efectuate, nereguli și abateri de la legislația cadru sau de la cea care reglementează funcționarea și atribuțiile entității verificate, reprezentantii Curții de Conturi estimează valoarea abaterilor constatate, care sunt aduse la cunoștință conducătorilor entităților verificate și sunt consemnate în actele care se întocmesc la finalul misiunilor de verificare, iar în deciziile care se emit ulterior se dispun măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciului și recuperarea acestuia și/sau blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată utilizarea nelegală sau ineficientă a acestora.
Astfel se constată că cele mai multe dintre abaterile financiar contabile se fereră la înregistrarea operațiunilor referitoare la patrimoniu și, în mai ales, respectarea dispozițiilor legale privind actualizarea, impreună cu modificările intervenite pe parcursul anului, a Inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, ce se află în evidența Ministerului Finanțelor Publice.
Autoritatea de Supraveghere Financiară
Autoritatea de Supraveghere Financiară in cadrul instituțiilor publice specializate financiar reprezintă autoritatea administrativă autonomă, cu personalitate juridică, independentă și autofinanțată cu rol în controlul, reglementarea, autorizarea, dar mai ales supravegherea societăților comerciale de asigurare, de reasigurare și de asigurare-reasigurare, a intermediarilor in asigurări, a societăților mutuale, precum si a activității înreprinse de aceștia.
Instituția a preluat atribuțiile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) și Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (C.S.S.P.P.).
Rolul ei în cadrul statului român, concretizat în obiective, este de a asigura stabilitatea, competitivitatea, buna funcționare a piețelor de instrumente financiare, protejarea operatorilor și investitorilor contra unor practici frauduloase și neloiale, promovarea încrederii în piețele financiare, dar și a stabilității activității de asigurare. Totodată, instituția are ca obiectiv apărarea drepturilor asiguraților și a intereselor participanților si a beneficiarilor.
Conducerea acestei instituții este asigurată de un consiliu format din 17 membri dintre care un președinte, un prim-vicepreședinte și 3 vicepreședinți, care sunt membri executivi. Vice-președinții au atribuții in concordanță cu cele 3 sectoare de supraveghere financiară, în timp ce ceilalți 12 membri sunt membri neexecutivi.
Această autoritate își propune, ca si stategie pentru perioada 2012-2016, consolidarea rolului pe care-l deține autoritatea de supraveghere atât pe plan național, cât și internațional, precum și emiterea unui cadru de reglementare care să susțină dezvoltarea pieței de asigurări.
Atribuțiile Autorității de Supraveghere Financiară prevăd:
autorizarea asiguratorilor, reasiguratorilor și brokerilor de asigurare și/sau de reasigurare in vederea desfășurării activităților de asigurare, reasigurare, respectiv intermediere în asigurări și/sau în reasigurări, precum și retragerea autorizării pentru persoanele semnificative acestora;
acordarea avizului pentru înregistrarea ca asigurator și reasigurator;
aprobarea la cerere a limitării, suspendării sau încetarii activității, în urma unei verificări a situației financiare;
emiterea și avizarea proiectelor de acte normative care privesc domeniul asigurărilor sau care au legaturi cu acest domeniu;
autorizarea practicării asigurărilor obligatorii stabilite prin lege;
efectuarea de controale regulate, inopinate la sediile asigurătorilor și ale intermediarilor în asigurări;
adoptarea de măsuri necesare, prevăzute de lege, in vederea redresării financiare, a reorganizării sau chiar a falimentului, dar și de sancționare a asiguratorilor, reasiguratorilor și brokerilor de asigurare și/sau de reasigurare;
2.1.2. Subsistemul instituțiilor publice nespecializate financiar
Locul central în cadrul acestui subsistem, revine Parlamentului României, care reprezintă puterea legislativă in stat, ce adoptă legi referitoare la problemele financiare și monetare ale țării. S-a format prin Constituția din 1991 ca și sistem parlamentar bicameral, respectiv Senatul și Camera Deputaților, fiecare deținând atribuții specifice.
Cele mai importante legi adoptate de această instituție sunt cele privind finanțele publice si bugetul de stat, legi prin care se stabilesc impozitele si taxele de la persoanele fizice si juridice., legea asigurărilor sociale de stat, legea contabilității, legea privind datoria publică, legea bacară, legile ce prevăd organizarea și funcționarea ministerelor, a Curții de Conturi, a Guvernului și a altor instituții publice.
Guvernul reprezintă puterea executivă in stat, ce asigură realizarea politicii interne și externe a țării și funcționează pe baza votului acordat de Parlament. Acesta are rolul de a veghea asupra unei funcționări echilibrate și a dezvoltării sistemului național social și economic, precum și alinierea la sistemul economic mondial in condițiile unei promovări a intereselor naționale. Acesta are la bază un program de guvernare, aprobat de Parlament, in cadrul căruia se stabilesc măsurile, direcțiile, principiile pe care instituția dorește sa le adopte și implementeze în timpul mandatului său. Programul de guvernare pentru perioada 2013-2016 își propune: „Acest Program de guvernare este expresia unei viziuni privind viitorul României ca stat puternic si va fi sustinut de o strategie nationala de dezvoltare pe termen mediu si lung. El nu se reduce la obiective și măsuri sectoriale, ci conține un proiect de societate menit să refacă spiritul comunitar, să întărească solidaritatea și să repună instituțiile statului pe noi baze contractuale. Propunem așadar o bună guvernare, care să redea românilor speranța, demnitatea și mândria de a trăi în țara lor.”
Funcțiile exercitate de acesta se pot grupa în cinci mari categorii:
funcția de strategie
funcția de reglementare
funcția de administrare
funcția de reprezentare
funcția de autoritate de stat
Importanța existenței la nivelul fiecărui stat a acestui organism, precum și implicarea acestuia în sfera finanțelor publice reiese cu precădere din pricipalele sale atribuții, cum sunt: conturarea și implementarea politicii fiscal-bugetare, conducerea generală a administrației publice, elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale cu transmiterea spre Parlament în vederea aprobării, recuperarea creanțelor externe ale României. El emite hotărâri în vederea organizării aplicării legilor, ordonanțelor în limitele și condițiile prevăzute de legile speciale de abilitare, care privesc și domeniul activităților financiar-bancare.
Ministerele si celelalte organe ale administrației centrale de stat îndeplinesc atribuțiuni financiare reflectate în: elaborarea bugetelor de venituri și cheltuieli și executarea prevederilor acestora; repartizarea creditelor bugetare organelor ierarhic inferioare; controlul financiar intern aupra activității unităților subordonate și aplicare de măsuri pentru prevenirea sau corectarea deficiențelor în asigurarea integrității patrimoniului și respectarea disciplinei financiare.
Consiliul județean coordonează activitatea comisiilor comunale și orășenești, fiind autoritatea administrației publice județene, cu rol în prestarea serviciilor publice de interes județean. Acesta adoptă si urmarește realizarea unor programe de dezvoltare economico-socială a județului, stabilește taxe șsi impozite județene, adoptă bugetul propriu al județului. Ordonatorul principal de credite în cadrul consiliului județean este președinetele consiliului, cel care întocmește și supune in vederea aprobării proiectul bugetului propriu al județului. Coordonarea activităților la nivel județean este realizată și de prefect, care este reprezentantul Guvernului pe plan local.
Consiliile locale au responsabilitatea rezolvării problemelor de interes local, cu atribuții în plan financiar precum: aprobarea bugetului local și executarea acestuia, stabilește impozite și taxe locale, dar și taxe speciale, conform legii, administrează domeniul public și privat al orașului, comunei, hotarăște inființarea de instituții sau întreprinderi de interes local, dar și închirieri în interes public, decide participarea cu capital sau bunuri la societăți comerciale care urmează să execute lucrări și servicii de interes public local. Primarul este responsabilul implicat în activitatea financiară, deținand la acest nivel funcția de ordonator principal de credite.
2.2. Implicarea instituțiilor financiare în creditarea sistemului financiar-bancar românesc
Creditul este un instrument fundamental în economie, de aceea modul de acordare a acestuia are o importanță majoră, aici intervenind funcția băncii de analist financiar pentru a orienta resursele spre cele mai sigure plasamente. În ultimi ani au avut loc numeroase modificări structurale atât pe partea cererii de credite, cât și pe partea ofertei .
Referindu-ne la perioada 1990-1999, politica monetară adoptată, condiționată de gradul independenței băncii centrale, dar și de transformările instituționale reflectă funcționalitatea BNR, ca și impactul său asupra economiei de piață. În această perioadă putem vorbi cu precadere de disfuncționalitați apărute in economie. Se consideră că, in contextul unui sistem bancar fragil și a unei economii reale rigide, urmărirea limitării creșterii prețurilor, a eliminării supraevaluării monedei naționale, ca obiective ale politicii monetare, a generat alternarea perioadelor de control a masei masei monetare și de echilibrare a pieței valuatre și monetare, cu perioade in care masa monetară a crescut apreciabil, in timp ce cursul de schimb a fost supraevaluat. În acea perioadă s-au constatat dezechilibre majore în sfera mecanismului de formare a prețurilor în economia de piață, datorită unor decizii greșite de politică economică, ce a creat condițiile unei spirale inflaționiste: liberalizarea treptată a prețurilor, menținerea dobânzilor bancare extrem de scăzute in raport cu inflația, creșterea salariilor in condițiile scăderii considerabile a productivității muncii., finanțarea deficitului public prin emisiune. Astfel se concluzionează și existența unui cadru instituțional și funcțional depăsit de fenomenele unei economii desprinse de o planificare centralizată.
Această perioadă este caracterizată de o serie de falimente bancare, care au generat efecte negative asupra sistemului financiar-bancar, cu reflectare intr-o funcționalitate scăzută a Băncii Naționale, din punct de vedere a supravegherii bancare. În vederea echlibrării situației economice, banca centrală a luat măsuri de prudențialitate pentru a limita înființarea numărului de bănci, la cele puternice, cu capital solid, restricții referitoare la posibilitatea participării în calitate de acționar a companiilor cu capital de stat la constituirea unor societăți bancare. S-a constatat că disfuncționalitățile de ordin structural se datorează și unui grad mare de îndatorare a întreprinderilor către stat și către alți furnizori, lucru ce s-a reflectat în deteriorarea calității portofoliului de credite al băncilor, cu referire mai ales la cele cu expuneri sectoriale mari.
Aflată într-o situație dificilă din punct de vedere economic, țara noastră avea drept principală sursă de finanțare a economiei, într-o perioadă de tranziție, băncile, ce au suferit un proces de decapitalizare datorită unei rate negative a dobânzii. Analizând motivele creșterii vertiginoase a creditelor neperformante în perioada anilor 1990-1999, putem concluziona drept relevante următoarele: lipsa de experiență în analiza dosarelor de credit pe baze comerciale, împrumuturi pe care sistemul bancar le moștenește din perioada anterioară, când BNR avea funcție atât de bancă de emisiune, cât și de bancă comercială., presiuni politice în vederea acordării creditelor anumitor clienți, precum și retractarea sprijinului acordat de stat unor întreprinderi împrumutate. Rolul Băncii Naționale într-o perioadă de tranziție, în care volumul creditelor neperformante reprezenta 7,5% din PIB (1992), era unul crucial prin măsurile pe care era nevoită sa le ia. Cele mai importante dintre aceste măsuri cuprindeau :
rigurozitatea BNR în reglementarea și supravegherea sistemului bancar;
promovarea unei concurențe reale între bănci, dar și eliminarea situațiilor de monopol;
diversificarea produselor și serviciilor financiare deținute de către bănci;
retragerea autorizațiilor de funcționare aferente unor bănci;
Factorul politic, în perioada tranziției, a influențat funcționarea băncilor comerciale prin adoptarea unor legi speciale, în vederea acordării unor credite preferențiale pentru a susține sectorul energetic dar și cel agricol. Soluția evitării unei finanțări preferențiale, așa cum s-a întamplat mai ales în anii 1995-1996 și a protejării băncilor de astfel de influențe a fost privatizarea. Prin aceasta se urmărea sporirea eficienței și încrederii în sistemul bancar. Alături de privatizare, o altă mecesitate pregnantă se vede a fi restructurarea sistemului bancar. Ea a fost concretizată în existența la sfârșitul anului 1998 a 45 de instituții bancare, dintre care dominante în cadrul sistemului erau patru bănci mari cu capital majoritar de stat (Bancorex, BRD, BCR, Banca Agricolă) și Casa de Economii și Consemnațiuni cu capital integral de stat.
Conform Raportului BNR pentru anul 1999, cele patru bănci dețineau 62% din totalul activelor sistemului bancar, iar Casa de Economii și Consemnațiuni 9,8%, astfel aflându-se pe poziția a treia pe piața bancară.
În contextul unui mediu nefavorabil, în care portofoliul creditelor neperformante a crescut simțitor, se concluzioneză că în acea perioadă creșterea economică nu a fost una sănătoasă, datorită măsurilor ineficiente adoptate de către bănci. La sfârșitul anului 1998, conform Raportului BNR, creditele neperformante au atins cota de 58% din totalul potofoliului de credit, pentru ca în următorul an acesta să cunoască apogeul de 60% pentru creditele din categoriile “indoielnic” și “pierdere”. Este evident că această situație se datorează unui management slab întâlnit la nivelul instituțiilor bancare, a acordării creditelor unor întreprinderi de stat neperformante, ce au folosit resursele financiare provenite din credite în vederea acordării salariilor și nu în vederea creșterii productivității, așa cum ar fi trebuit. Băncile care au ridicat cele mai mari probleme sunt : Bancorex, Banca Agricolă, Bankcoop și Banca Albina, cel mai mare pericol pentru sistem, prezentându-l Bancorex, datorită dimensiunilor sale dar și a faptului că era asociată, ca imagine, cu statul român.
Drept soluție Banca Naționala a României, sprijinită de experți ai Băncii Mondiale înființează Agenția de Valorificare a Activelor Bancare, care va prelua activele neperformante ale “băncilor problemă”. Desigur că toate acestea au avut un impact negativ asupra economiei de piață, prin pierderea încrederii în sistemul bancar, dar și preluarea pierderilor de către stat și îmbogățirea celor ce au practicat un management defectuos al respectivelor instituții.
Odată cu anul 2000, sistemul financiar-bancar a cunoscut o redresare, ca urmare a măsurilor adoptate de statul român, caracterizat totuși printr-o vulnerabilitate percepută în mod semnificativ în contextul economic.
România anilor 2005, 2006, 2007 cunoaște un boom al consumului datorită practicării de către instituțiile bancare și în special de către cele nonbancare a “creditului doar cu buletinul” . Practic, acestea sporeau vânzărilor din magazinele de electronice și electrocasnice, însă pentru că erau acordate în condiții minime de prudențialitate, în anul 2007, BNR a interzis aceste credite. Măsura întreprinsă de Banca Națională a României s-a dovedit a fi una viabilă, întrucât în prezent peste 30% din creditele cu buletinul sunt restante.
Capitolul 3
3.1 Structura și rolul instituțiilor private specializate finaciar
Instituțiile private financiare sunt entități cum ar fi băncile, acestea fiind deținute în întregime de către acționari, fară participarea guvernului. Instituțiile private sunt asociate întotdeauna cu activitățile financiare ale întreprinderilor economice, ale băncilor și societăților de asigurări private, în legatură cu resursele și necesitățile acestora, împrumuturile primite sau acordate, creanțele de încasat și obligațiile de plată, asigurările și reasigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă.
Importanța instituțiilor bancare în cadrul unei economii derivă din funcțiile tradiționale pe care acestea le îndeplinesc, și anume finanțarea, colectarea depozitelor și gestionarea mijloacelor de plată, însă aceste instituții se remarcă prin intermedierea realizată între agenții economici deficitari și ceai excedentari din economie.
În scopul realizării intermedierii financiare, băncile asigură o interfață între persoanele care au necesități de finanțare și doresc procurarea de resurse, și persoanele care dispun de capacități de finanțare peste nevoile sale și care doresc plasarea eficientă a resurselor.
Dacă avem în vedere modalitățile diferite de procurare a surselor de finanțare de către entitățile deficitare, se pot identifica, în funcție de caracterul titlurilor transferabile între emitenți și investitori finali, două mecanisme ale transferurilor de capital:
mecanismul finanțării directe,
mecanismul finanțării indirecte.
Finanțarea directă presupune procurarea directă a resurselor financiare de către entitățile deficitare de la deținătorii de capital disponibil, prin emisiunea de titluri financiare primare pe piețele financiare. Finanțarea directă se concretizează în emiterea unui număr foarte mare de active financiare identice (valori mobiliare), acțiuni și obligațiuni, ce se achiziționează de un număr mare de cumpărători, iar contactul între emitenți și investitori este realizat în mod direct, nemijlocit de un intermediar.
Finanțarea indirectă, spre deosebire de finanțarea directă, presupune prezența între emitenți și investitori a unei categorii aparte de participanți pe piețele financiare, numiți instituții financiare sau investitori instituționali, și reprezentați de bănci comerciale, casele de economii, uniuni de credit, societăți de asigurări, societăți de investiții și fonduri mutuale.
Finanțarea intermediată se realizează prin plasarea de către emitent titlurile directe nou emise către un intermediar financiar, reprezentat de o societate de brokeraj, bancă de investiții (SUA), dealer de investiții (Canada) sau societate de servicii de investiții financiare (România), care, la rândul său, pe cont propriu sau în asociere cu intermediari similari, vinde valorile mobiliare respective către investitori.
Principala caracteristică a transferului intermediat este faptul că valorile mobiliare trec neschimbate, ca titluri directe, de la întreprindere la deținătorii de capitaluri disponibile, fără a fi transformate în alte titluri, precum în cazul finanțării indirecte, unde are loc o transformare de către investitorii instituționali, a titlurilor directe în titluri indirecte.
3.1.1 Intermedierea bancară
Dezvoltarea economiei naționale și a sistemului financiar în general, este corelată cu expansiunea instituțiilor bancare pe piețele financiare. Aceste instituții sunt într-o continuă transformare în vederea adaptării acestora la cerințele și nevoile mediului economic.
Funcțiile tradiționale ale băncilor care vizează intermedierea bancară sunt alcătuite din patru tipuri de operații, între acestea manifestându-se o relație de interdependență:
1. Acordarea de credite, acest proces a cunoscut o evoluție semnificativă începând cu anul 1990, în țările europene dezvoltate, dar și o reducere a ponderii creditelor clienților în totalul activelor bancare. S-a produs, de asemenea, și o redistribuire a creditelor, sporind creditele acordate persoanelor fizice și diminuarea celor acordate întreprinderilor. Datorită condițiilor economice instabile și a majorării treptate a ratei dobânzii, s-a produs o diminuare a dorinței întreprinderilor de a se îndatora.
2. Colectarea de depozite. Prin intermediul acestei operațiuni, băncile își procură de pe piață resursele de care au nevoie pentru a-și continua activitatea. Băncile acordă dobânzi avantajoase persoanelor care dețin un excedent de numerar. În funcție de cuantumul depozitelor atrase, instituțiile bancare acordă credite.
3. Operațiuni interbancare sunt reprezentate de tranzacțiile cu diferite bănci, aceste operațiuni dețin o pondere mai mare de 35% din totalul operațiunilor realizate de bănci. Sumele tranzacționate sunt, în general, foarte mari și au scadențe mai mici de 1 an (85%). Sunt două tipuri de operațiuni interbancare, și anume operațiuni tehnice cu „corespondenți” și finanțarea interbancară. În ceea ce privește corespondența, băncile sunt obligate să dețină un cont de corespondență la Banca Centrală, băncile dețin și conturi de corespondent cu celelalte bănci din sistem (conturi creditoare și debitoare). Finanțarea interbancară se referă la operațiuni legate de gestiunea trezoreriei și de plasamente financiare, reunește operațiunile de creditare între instituțiile bancare.
4. Gestionarea mijloacelor de plată constituie un serviciu esențial al activității bancare și vizează ansamblul sistemului bancar: bănci și autoritatea monetară, precum și funcționarea întreprinderilor. Această operațiune cuprinde mai mult de 1/3 din totalul costurilor bancare și constituie o activitate deficitară în sens larg, deoarece tranzacțiile scripturale au crescut mult mai mult decât nivelul depozitelor la vedere, care constituie suportul acestora. Populația are posibilitatea să utilizeze două mijloace de plată: moneda fiduciară (bancnote și piese metalice emise de Banca Centrală) și monedă scripturală (creată de către bănci, acesta deține o pondere de 75-80% din masa monetară). În țările dezvoltate, pe primul loc se situează plățile scripturale, urmate apoi de vărsăminte interbancare, efecte comerciale și carduri bancare.
Odată cu dezvoltarea sistemului economic și financiar, s-a manifiestat și o evoluție a intermedierii bancare. Această evoluție îmbracă următoarele forme:
dezvoltarea operațiunilor cu valori mobiliare;
intensificarea concurenței între bănci;
sporirea operațiunilor extrabilanțiere.
Începând cu anul 1990, se observă o evoluție crescătoare a operațiunilor cu titluri financiare. Prin intermediul acestui proces de mobilizare a intermedierii, băncile finanțează economia națională prin achiziționarea de titluri emise de agenții economici deficitari și colectează o parte semnificativă a resurselor populației prin emiterea de titluri.
Această evoluție se poate cuantifica atât pentru activele cât și pentru pasivele bancare. În ceea ce privește activele bancare se poate determina ponderea portofoliilor de titluri financiare în totalul activelor (în perioada 1993-1998 valoarea portofoliilor s-a majorat cu peste 100%). Portofoliile tranzacționate pot fi împărțite, în funcție de perioada de deținere, în: portofolii de tranzacționare, care sunt păstrate până la scadență, și portofolii de plasament care sunt utilizate în scopul obținerii unui profit înainte de scadență. În pasivul băncilor, titlurile financiare se găsesc sub forma obligațiunilor și certificatelor de depozit. Pentru contabilizarea operațiunilor, atât în activul cât și în pasivul bilanțier, se utilizează două metode: cea tradițională (cost istoric) și cea bazată pe înregistrarea la prețul curent de piață (aceasta prezintă avantajul de a reflecta cel mai bine evoluția pieței, însă și dezavantajul că nu respectă principiul prudenței conform căruia numai beneficiile realizate sun luate în calcul). Astfel că, portofoliile de tranzacționare trebuie contabilizate la valoarea de piață, spre deosebire de portofoliile de plasament care utilizează costul istoric.
Băncile au fost nevoite să introducă pe piață noi produse și servicii datorită intensificării concurenței între acestea. Întreprinderile au beneficiat astfel de condiții mai avantajoase de creditare, achitând o dobândă mult mai redusă aliniată la nivelul pieței. Băncile au evitat astfel reorientarea clienților spre alte sectoare de finanțare. Tot datorită concurenței, băncile au acordat dobânzi mai avantajoase pentru atragerea resurselor (depozite), în scopul păstrării surselor de finanțare. În urma acestor operațiuni, instituțiile care au avut cel mai mult de suferit au fost băncile, acestea fiind supuse unor reduceri drastice a veniturilor, dar și la o majorare semnificativă a cheltuielilor bancare pe unitate monetară, ceea ce a dus la diminuarea profiturilor bancare.
Prin intermediul dezvoltării operațiunilor realizate de către bănci, s-a observat și o creștere a operațiunilor extrabilanțiere. Aceste conturi nu sunt încadrate în categoria conturilor de bilanț, fiind înscrise ca anexe la bilanț, reprezentând angajamente viitoare ale băncii însă fără a genera fluxuri de trezorerie. Devizele și instrumentele financiare la termen sunt operațiunile înscrise în extrabilanț. Pentru început, băncile au apelat la aceste operațiuni în scopul acoperirii împotriva fluctuațiilor ratei dobânzii, însă ulterior acestea au efectuat și operațiuni de speculație și arbitraj în scopul obținerii unor profituri.
Datorită operațiunilor și funcțiilor îndeplinite în cadrul economiei naționale, instituțiile bancare dispun de cel mai strict sistem de reglementare din cadrul unei țări. O bancă trebuie să respecte atât Legea Bancară Națională emisă de către Banca Centrală, cât și directivele europene emise de către Uniunea Europeană. Obiectivul legii naționale este de a asigura condițiile unei concurențe perfecte și de a permite modernizarea și dezvoltarea operațiunilor bancare (caracterul universal al băncilor). Directivele europene transpuse în reglementări naționale au rolul de a clasifica instituțiile de credit în funcție de operațiunile realizate astfel: bănci universale, bănci mutuale sau cooperative de credit, case de economii, case de credit municipal, societăți financiare și instituții financiare specializate.
3.1.2 Intermedierea monetară
Ca intermediari monetari, băncile se situează între cererea și oferta de monedă. Acestea, au ca principale operațiuni atragerea capitalurilor bănești disponibile în economie, gestionarea conturilor clienților, acordarea de împrumuturi, emiterea de titluri de credit și bancnote, efectuarea operațiunilor de virament, precum și alte servicii financiare pe piața internă și externă. Fiind un agent economic instituțional, banca are ca funcție principală colectarea, transferarea și repartizarea disponibilităților bănești.
Odată cu dezvoltarea societății în general, s-a produs și o amplificare a fluxurilor bănești naționale și internaționale, având drept consecință creșterea rolului instituțiilor bancare în economie. Importanța băncilor în sistemul monetar o reprezintă capacitatea acestora de finanțare a investițiilor în economie, care se reflectă asupra creșterii economice. Agenții economici își pot procura astfel resursele de care au nevoie mult mai rapid și la un cost al capitalului împrumutat mai redus decât în cazul finanțării din alte surse. La baza deciziei de finanțare, în cazul unei întreprinderi, se află costul capitalului propriu respectiv împrumutat; agentul economic v-a alege costul cel mai redus care îi conferă și o pondere mai ridicată a profitului obținut.
Ca intermediari monetari, instituțiile finaciare au posibilitatea de a transforma creanțele (activele) monetare în monedă scripturală, având drept efect sporirea masei monetare în circulație. Caracteristica principală și indispensabilă a intermedierii monetare o reprezintă transformarea activelor nemonetare (efecte comerciale fără putere liberatorie) în instrumente de plată. De exemplu, un agent economic care deține o cambie și urmează să încaseze o anumită sumă de bani peste o perioadă bine determinată, dacă are nevoie de lichidități înainte de scadența cambiei, se poate prezenta cu aceasta la bancă să efectueze o operațiune de scontare, prin care banca se oferă să îi pună la dispoziție suma de bani înscrisă în cambie minus taxa scontului, reprezentând un comision perceput de bancă. Din acest motiv, pentru agenții economici, banca reprezintă o instituție indispensabilă pentru desfășurarea activității acestora.
În cadrul activității financiar-bancare au apărut și intermediari nemonetari, care își constituie fonduri, pe baza depozitelor atrase de la populație, și acordă credite pe termen mediu și lung diferitelor categorii de agenți economici. Aceste credite sunt acordate în special pe anumite ramuri de activitate, cum ar fi investiții sau comerț exterior; însă o parte a creditelor sunt destinate persoanelor fizice (credit cu ipotecă și credit de consum). Acești intermediari funcționează sub denumirea de bănci însă nu creează monedă scripturală, precum Banca Centrală și băncile comerciale, ci doar redistribuie resursele puse la dispoziție de către populație.
Funcțiile îndeplinite de instituțiile de credit ca intermediari monetari sunt:
a. Atragerea resurselor monetare disponibile temporar la nivelul agenților economici și a populației în general, prin intermediul titlurilor indirecte puse la dispoziție de către bănci și prin condițiile avantajoase sub forma dobânzilor, a lichidității și a siguranței oferite clienților;
b. Distribuirea resurselor către agenții economici deficitari care au nevoie de lichidități pentru a-și continua activitatea;
c. Crearea instrumentelor de credit necesare economiei;
d. Diversificarea ofertei de servicii financiare oferite clienților.
În literatura de specialitate apare și funcția de creație economică asociată băncilor. Această funcție poate fi privită sub două aspecte, și anume cel financiar și cel tehnic.
În plan financiar, băncile:
pot participa la formarea capitalului social al întreprinderilor în limita a 20% din valoarea capitalului companiei cu condiția ca aceasta să desfășoare activități financiare;
pot acorda credite în scopul obținerii calității de asociat în cadrul unei întreprinderi oarecare;
au libertatea de a acorda credite societăților comerciale, cu condiția ca împrumuturile acordate unui singur debitor să nu depășească 20% din fondurile proprii ale băncii respective.
În plan tehnic, băncile:
oferă consultanță financiară agenților economici deficitari în scopul obținerii resurselor necesare finanțării acestora,
acordă asistență societăților comerciale pe acțiuni în procesul de emisiune a acțiunilor.
3.2 Băncile și importanta activității de creditare
3.2.1 Băncile
Banca este definită ca fiind o entitate de stat sau particulară ale cărei funcții principale sunt atragerea mijloacelor bănești temporar disponibile ale clienților în conturile deschise ale acestora, acordarea de credite pe diferite termene, efectuarea de viramente între conturile deschise la diferite bănci, emiterea de instrumente de credit și efectuarea de tranzacții cu asemenea instrumente, vânzarea-cumpărarea de valută și alte operațiuni valutare.
Nu se poate vorbi despre bănci, fără a aduce în prim plan rolul crucial pe care l-au avut banii, cu toate formele cunoscute de-a lungul timpului. Însăși instituția bancară a apărut tocmai datorită nevoii de a reglementa circulația banilor și de a avea un reprezentat al unei instituții care să intermedieze activitățile ce implicau folosirea banilor.
Primele forme incipiente ale activității bancare au apărut încă din Antichitate, când oamenii foloseau templele pentru a-și păstra bunurile de valoare și mărfurile perisabile, iar preoții le administrau contra unui mic comision. Egiptenii, grecii, fenicienii, asirienii, popoare care aveau o activitatea intensă de comerț, se ocupau și cu schimbul de monede și metale prețioase. Tot în această perioadă, se practica intens împrumutul cu dobândă, care a fost reglementat prin Codul lui Hammurabi.
Datorită dezvoltării comerțului și necesității unor instituții care să reglementeze împrumutul, dominat până atunci de camătă, apar instituțiile bancare în Grecia și Roma secolelor VII-VI î.Hr. În Grecia se întemeiază băncile publice, asemănătoare băncilor centrale de astăzi, care aveau roluri suplimentare de colectare a impozitelor și de batere a monedei proprii.
Sistemul bancar european s-a consolidat treptat, pe măsură ce economia a fost întro continuă expansiune, iar statul s-a implicat prin înființarea băncilor centrale, totul culminând cu emiterea banului de hârtie de către Banca Veneției în anul 1637. Piatra de hotar în apariția băncilor moderne a constituit-o înființarea Băncii din Stockholm (1650) și, în special, a Băncii au devenit instituții indispensabile vieții economice contemporane. Ele înlesnesc tranzacțiile comerciale din interiorul sau din exteriorul unei țări,oferă instrumente pentru efectuarea plăților, se implică în schimbul valutar. De asemenea, permit realizarea investițiilor, fie prin participare directă în finanțarea acestora, fie prin plasamentul și gestiunea economiilor bănești.
Aceste instituții sunt astăzi universul în jurul căruia gravitează banii. Astfel, băncile s-au impus ca autorități supreme, datorită puterii pe care o au asupra banilor. Totodată, în contextul epocii moderne, nu trebuie omise mutațiile care au apărut în relațiile bancă-client, în produsele și serviciile oferite și, nu în ultimul rând, în managementul bancar.
Există trei procese semnificative care sunt luate în considerare în analizarea activității bancare actuale:
tranziția de la economia centralizată la economia de piață, cu ansamblul restructurărilor în activitatea bancară pe care le presupune această etapă în țările în care se produce;
creșterea concurenței în sistemele bancare internaționale și evoluția în direcția integrării economice și monetare;
accentuarea rolului specific al băncilor, de intermediar financiar.
Există trei categorii de intermediari financiari:
sistemul bancar cu organismele financiare care au ca funcție principală crearea de monedă;
organismele financiare specializate și societățile de asigurare;
trezoreria, prin statul care ia forma creditorului, debitorului și intermediarului financiar.
Se dezbate tot mai mult rolul băncii de intermediar financiar, în contextul economiilor actuale. În procesul de intermediere financiară, băncile dețin cea mai mare pondere în ansamblul resurselor mobilizate. Deși intermedierea financiară contribuie la constituirea, creșterea volumului și ameliorarea calitativă a resurselor, ea scumpește aceste resurse, multiplică intermediarii și poate întârzia finanțarea. Pe de altă parte, furnizarea produselor și serviciilor bancare specifice, creditarea, transferurile, atragerea depozitelor, etc, este strâns legată de dezvoltarea economică a unei țări. Intermedierea financiară se exprimă ca procent din PIB și oferă informații despre stadiul în care se găsește economia întrun moment sau altul.
În aceste condiții, problema care se pune este alegerea unei variante: fie intermedierea financiară, fie alegerea unor soluții alternative. În unele state din zona euro, gradul de intermediere a scăzut în anul 2008 la o medie de 40% din PIB, accentuându-se procesul de dezintermediere. În astfel de state în care băncile centrale intervin prin politicile promovate și influențează activitatea sectorului bancar, în sensul diminuării acesteia, piața de capital trebuie să fie destul de dezvoltată pentru a oferi alternativele la produsele și serviciile bancare care pot fi înlocuite. De exemplu, în cazul societăților care au posibilitate, în locul creditării bancare se alege emisiunea de obligațiuni. De asemeni, în aceste țări sunt utilizate mai mult produsele derivate.
De cealaltă parte sunt țările care promovează masiv intermedierea financiară și, implicit, pe cea financiar-bancară, cum sunt Estonia, Letonia a căror medie se situa în 2008 la 80% din PIB. Și în România, se dorește ca până în 2014, anul în care se va adopta moneda euro, să se înregistreze un nivel de 50% din PIB în ceea ce privește intermedierea financiară, banca centrală a țării făcând demersuri în aceste sens, prin politicile promovate, cu impact asupra acestui proces și prin reglementările și normele instituite.
Pentru populație în general, este necesară menținerea unui grad ridicat de intermediere și în special a celei financiar-bancare, întrucât produsele de care are nevoie majoritatea persoanelor sunt accesibile din punct de vedere al costului, comisioanele și dobânzile, și indispensabile desfășurării activității curente, așa cum sunt creditele oferite, plățile curente, transferurile, etc. Pentru cealaltă categorie de beneficiari, agenții economici, care beneficiază de produse și servicii bancare mai complexe, problema costului nu poate fi ignorată și tocmai de accea ar trebui să se ofere pe piață și alternative la intermedierea financiar-bancară. O altă soluție care ar veni în sprijinul tuturor clienților bancari, ar fi promovarea și creșterea concurenței din sistemele bancare. Acest lucru s-ar putea realiza prin instituirea unor legi mai permisive care ar permite intrarea pe piață a mai multor bănci și care ar avea ca efect o creștere a calității și o scădere a prețului serviciilor oferite.
În contextul crizei actuale din sistemul financiar-bancar internațional, nu problema costului este cea care se simte pe piața internațională, ci găsirea resurselor de finanțare, ceea ce înseamnă o altă abordare a problematicii intermedierii financiare și financiar-bancare, cea din perspectiva crizei cu efectele ei.
S-a ajuns la o limitare a finanțării externă și s-a redus astfel volumul creditării. Coroborat cu reducerea exporturilor și cu deprecierea monedei naționale, s-a ajuns la o retragere a investitorilor din țările Europei de Est și,implicit, din România.
Pe de altă parte, s-a manifestat o vulnerabilitate crescută a sistemului financiar, ca urmare a deprecierii monedelor naționale și a volatilității crescute a monedelor utilizate pe plan internațional. Ca urmare, s-a intervenit de către banca centrală a fiecărei țări prin norme care să determine celelalte bănci din sistem să fie mai prudente. De exemplu, o măsură imediată adoptată de BNR pentru a contracara efectele crizei propagate și în România, a fost creșterea ratei dobânzii de politică monetară și a nivelului rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei la 18% și pentru cele în valută la 40%. Aceste măsuri nu a fost implementate pe termen lung, ci doar ca o soluție de urgență, datorită efectelor care se răsfrângeau, în fond, asupra clienților bancari și care erau nevoiți să suporte un cost mai mare al produselor și serviciile. În plus, datorită scăderii finanțărilor externe, devenise foarte grea însăși găsirea resurselor necesare pe piața bancară.
În scopul eliminării acestor dezideratengliei (1694), fiind considerate repere în dezvoltarea instituțiilor bancare. De-a lungul timpului, activitățile bancare din România s-au îmbunătățit continuu după 1989. Băncile deservesc următoarele sectoare de activitate: comerț exterior, agricultură, comerciale, activităși de investiții.
În prezent, sistemul bancar românesc este unul modern, adaptat cerințelor de pe piața europeană, care oferă prin intermediul băncilor produse moderne, ca internet-banking-ul sau mobile banking, anexate produselor și serviciilor clasice. Gradul de intermediere financiară și financiar-bancară în România ocupă un loc important în PIB, urmărindu-se pe viitor creșterea continuă, până la nivelul înregistrat în Uniunea Europeană, de 70-80%.
Chiar dacă econonomia românească a fost marcată de regimul drastic prin care a trecut, sistemul bancar s-a dovedit capabil să se adapteze la economia e piață, dovadă fiind tocmai felul cum a fost întâmpinată criza globală. În ciuda unor critici la sistemul bancar autohton care poartă încă unele semne rudimentare, tocmai această caracteristică coroborată cu supravegherea destul de severă a băncii centrale, au făcut posibilă evitarea unei crize în sistemul financiar românesc.
3.2.2. Importanta activității de creditare
Creditul a apărut în urma dezvoltării producției de mărfuri, în evoluția acesteia, într-un anumit moment, relațiile de credit depășind sfera producției și circulației mărfurilor, schimbul căpătând forma unor relații monetare.
Apariția creditului a depins de un anumit stadiu de dezvoltare a schimbului, când vânzătorul predă valori de întrebuințare în schimbul unei promisiuni că va primi în schimbul acesteia o valoare. Acest fapt reprezentant o vânzare pe credit. Sub aspect economic creditul constă, deci, în cedarea unor valori de întrebuințare prezente în schimbul unor valori ce vor fi primate.
Abortat semantic, creditul, are numeroase sensuri economice, fiind utilizat deopotrivă în activitatea comercială, bancară, în contabilitate, cât și în relațiile cotidiene, nu numai economice, dintre oameni. În esență, creditul este schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.
Creditul reprezintă „operațiunea prin care se iau în folosință imediată resurse în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, însoțită de plata unor dobânzi care remunerează pe împrumutător”.
Acest fenomen exprimă o conexiune directă între producător și consumator, între ofertă și cerere, și între cei doi agenți economici reprezentativi ai economiei: beneficiar și furnizor.
De asemenea se poate spune că, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiți agenți economici, proces căruia nu-i poate face față moneda lichidă, în această perspectivă creditul reprezentând o pârghie a desfășurării oricărui proces economic. La nivelul întreprizatorului se constată că pe lângă capitalul propriu aceștia contractează și împrumuturi, în particular bancare, sub forma creditului. Mărirea producției, către care tinde orice manager, crearea condițiilor pentru a rezista proceselor concurențiale și obținerea unui profit care să-i asigure desfășurarea normală a activității sunt de neconceput fără existența creditului.
Simplu, creditul poate fi definit ca o formă specială de mișcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferare de monedă cu titlul de împrumut.
Spre deosebire de împrumut, al cărui obiect îl constituie întotdeauna un bun ce urmează a fi restituit în formă sau în substanța să, creditul este un împrumut în monedă, moneda fiind o marfă cu rol de echivalent general.
Așadar putem afirma că, creditul este operațiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.
Importanța activității de creditare în România
Creditarea „este componenta cea mai importantă a operațiunilor de plasament ale băncilor, atât din punct de vedere al volumului de activitate, cât și al participării la realizarea profitului bancar”.
Activitatea de creditare a unei instituții financiare este posibilă dat fiind faptul că aceasta este, în esență, „o instituție de intermediere dintre cei care au fonduri disponibile și cei care au nevoie de fonduri”.
Creditul acordat populației a reprezentat segmentul cel mai dinamic al creditului neguvernamental. Creșterea foarte rapidă a creditelor acordate populației a avut consecințe pozitive asupra sistemului bancar românesc. Creșterea rapidă a fost datorată extinderi cererii populației pentru creditele imobiliare și de consum, de diversificarea ofertelor și creșterea atractivității produselor bancare și nu în ultimul rând, de aprecierea monedei naționale.
În general nevoia de creditare a populației apare din lipsa veniturilor proprii destinate cumparariii de bunuri de consum, de locuințe precum și a altor necesități cotidiene.
Creditele acordate persoanele fizice sunt mai puțin rentabile pentru bănci și doar dinamica celorlalte piețe a determinat băncile să se extindă și în domeniul creditului acordat populației.
Acordarea, derularea și garantarea creditelor se realizează pe bază contractuală, în conformitate cu reglementările interne ale instituției de creditare, aprobate de organele competente conform prevederilor actelor constitutive, în cazul împrumutătorilor persoane juridice române, și, respectiv, de organele statutare, în cazul sucursalelor împrumutătorilor persoane juridice străine.
Instituțiile finaciare își desfășoară activitatea de creditare a persoanelor fizice pe baza reglementărilor proprii validate de Banca Națională a României – Direcția Supraveghere. Orice modificare apărută ulterioa se notifică Băncii Naționale a României și devine aplicabilă numai după validarea acesteia de către Direcția Supraveghere.
3.2 Socitățile de asigurare și evoluția acestora pe piață
Asigurarea este conceptul de unire a unei comunități de risc prin care indivizii comunității consimt să contribuie financiar la formarea unui fond de asigurare și mai apoi la suportarea în comun a pagubelor produse membrilor acestei comunități. Asigurarea exprima în principal o protecție financiară pentru pierderile suferite de oameni sau întreprinderi, pierderi datorate unor diverse riscuri. Oamenii au organizat această formă de protecție sub forma unor companii de asigurări care să funcționeze în baza unei legislații, a unor norme, principii economice și de protejare a persoanelor ce consimt să participe la aceste fonduri financiare.
Piața asigurărilor este un cadru reglementat în care se desfășoară operații de asigurare realizate de baze contractuale. Pe această piață se întâlnește cererea de asigurare care vine atât din partea persoanelor fizice cât și din partea persoanelor juridice asigurabile, și oferta de asigurare susținută de organizații specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu.
Cererea vine din partea persoanelor fizice și juridice care doresc să încheie diferite tipuri de asigurări și constituie un element hotărâtor în stabilirea dimensiunilor pieței. Cererea potențială de produse de asigurare este mare în țara noastră, datorită populației numeroase a României, dar cererea efectivă este scăzută, datorită puterii de cumpărare precare a populației și a convingerii scăzute a acesteia în legătură cu utilitatea asigurării
Oferta de asigurare vine din partea companiilor specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu și capabile, din punct de vedere financiar, să desfășoare o astfel de activitate.
Printre societățile de asigurări existente se numără:
a) AIG România SA – având ca obiect de activitate asigurări facultative de bunuri, personae și răspundere civilă;
b) ARDAF SA – având ca obiect de activitate:
asigurări de autovehicule în țară și în stainatate;
asigurări de incendiu;
asigurări maritime și de transport;
RCA
c) Generală Asigurări SA – înființată în 199. Acesta funcționează cu capital mixt, având ca obiect de activitate: asigurări de incendiu, pentru riscuri comerciale și industriale; asigurări de incendiu pentru riscuri civile, asigurări de furt și tâlhărie, asigurări de viață;
d) Unită SA – obiect de activitate: asigurări de viață, asigurări de personae, bunuri și răspundere civilă.
Piața asigurărilor de viață a avut o evoluție foarte bună în anul 2011 pe fondul stabilizării piețelor financiare, dar piața asigurărilor generale s-a redus, ca urmare a declinului activității economice. Rata de profitabilitate pozitivă, înregistrată de companiile de asigurări în anii 2009 și 2010, este un factor important în menținerea stabilității financiare a sectorului asigurărilor deoarece protejează capitalul întreprinderilor și încurajează dezvoltarea acestei piețe, în vederea convergenței la piața europeană.
Primele brute subscrise de companiile de asigurări în anul 2010 au scăzut cu 5,7 la sută în condițiile restrângerii activității economice începând cu anul 2009, dar și ale climatului internațional nefavorabil. Piața asigurărilor generale s-a diminuat cu 7,5 la sută, evoluția fiind doar parțial contrabalansată.
Gradul de intermediere aferent operațiunilor de asigurare s-a diminuat în 2010, pentru prima dată de la declanșarea turbulențelor financiare internaționale în anul 2007, datorită micșorării segmentului de asigurări generale.
Analizând evoluția în termeni reali a pieței asigurărilor, se observă că piața asigurărilor de viață a reacționat pozitiv la încetinirea declinului activității economice la sfârșitul anului 2010, dar piața asigurărilor generale s-a micșorat, efectul îmbunătățirii condițiilor macroeconomice fiind resimțit treptat de acest segment al asigurărilor .
Declinul asigurărilor generale poate fi explicat și printr-un decalaj temporal dintre evoluția activității economice și înclinația societăților și a populației pentru achiziția de polițe de asigurare ce oferă protecție pe termen scurt.
Raportul dintre costurile cu indemnizațiile brute plătite din activitatea de asigurări generale și veniturile din primele brute subscrise s-a stabilizat în anul 2010, după ce în anii anteriori cheltuielile ridicate pe segmentul asigurărilor de autovehicule și strategia societăților de expansiune a cotelor lor de piață au determinat creșterea riscurilor subscrise de societățile de asigurări generale.
Evoluția indică o îmbunătățire a performanțelor în administrarea riscurilor, cu impact pozitiv asupra indicatorilor de rentabilitate și capitalizare aferenți societăților de asigurări generale.
Sursă: www.csa-isc.ro
Societățile de asigurări au plasat majoritatea resurselor financiare disponibile în obligațiuni și titluri cu venit fix, în principal titluri de stat, dar și în depozite bancare, asigurând un risc de credit scăzut pentru portofoliul de active financiare și accesul rapid la lichidități.
Plasamentele în instrumente financiare pentru care riscul de investiție este transferat asiguraților au continuat să se mărească pe parcursul anului 2010, în condițiile în care primele brute subscrise pentru produsele de asigurări de viață legate de fonduri de investiții s-au majorat.
Profitabilitatea celor mai mari 10 societăți de asigurări, în funcție de valoarea activelor deținute, s-a îmbunătățit semnificativ în anul 2009, evoluând apoi la un nivel similar pe parcursul anului 2010.
Menținerea ratei de profitabilitate a societăților de asigurări în teritoriu pozitiv este un factor important în consolidarea stabilității financiare a sectorului de asigurări, deoarece protejează capitalul companiilor și încurajează dezvoltarea acestei piețe în vederea convergenței către piața europeană.
Capitolul 4
Concluzii și propuneri
Bunul mers al economiei este strâns legat de dezvoltarea corespunzătoare a sistemului bancar național și internațional. Sistemul bancar în contextual actual, trebuie să fie destul de flexibil și să se adapteze continuu la fluctuațiile economiei, iar produsele și serviciile oferite trebuie să satisfacă atât cerințele clienților, cât și obiectivele proprii ale băncilor.
Așa cum reiese din analiza realizată în această lucrare, intermedierea, indiferent de formele ei, financiară, bancară sau monetară, a cunoscut o evoluție ascendentă de-a lungul timpului, fiind strâns legată de dezvoltarea corespunzătoare a instituțiilor bancare.
Rolul și importanța băncilor în economie sporesc pe măsura amplificării fluxurilor financiare naționale și mondiale, ca o consecință a dezvoltării generale a societății omenești. În perioada contemporană locul și rolul băncilor în economie sunt strâns legate de calitatea lor de intermediari principali în relația economii-investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică.
Desfășurarea activității băncilor și influența pe care o exercită asupra economiei reale sunt direct legate de mărimea capitalului propriu și a resurselor atrase de la agenții economici și de la populație.
Băncile reprezintă principala componentă a sistemului instituțiilor financiare. Băncile sunt intermediari financiari, în sensul că se interpun între oferta și cererea de disponibilități bănești. În acest proces, ele atrag capitalurile bănești disponibile, gestionează conturile deponenților, acordă împrumuturi prin creditare, emit titluri de credit și bancnote, efectuează operațiuni de virament și alte servicii financiare pe piața internă și pe cea externă.Banca este un agent economic instituțional a cărui funcție principală este de a colecta, de a trasfera și de a repartiza disponibilitățile financiare.
Principala funcție activă a băncilor constă în acordarea de împrumuturi pe seama capitalurilor proprii și a soldului activ rezultat din diferența pozitivă între depunerile clienților și solicitările de restituire într-un interval de timp.Tot operațiuni active sunt:”gestionarea conturilor clienților, operațiuni cu titluri de valoare, crearea de active financiare proprii, organizarea înființării de societăți pe acțiuni.Principala funcție pasivă este primirea spre păstrare a economiilor agenților nonbancari. Din categoria operațiunilor pasive, fac parte și: executarea de plăți pe baza ordinelor clieților, supravegherea operațiunilor de casă ale firmelor și instituțiilor.
Prin funcțiile pe care le îndeplinesc, băncile joacă un rol activ în economie, având un puternic rol de orientare economică, de restructurare și de asigurare a unui climat de stabilitate necesar susținerii dezvoltării economice.
Rolul și importanța băncilor în economie sporesc pe măsura amplificării fluxurilor financiare naționale și mondiale, ca o consecință a dezvoltării generale a societății omenești. În perioada contemporană locul și rolul băncilor în economie sunt strâns legate de calitatea lor de intermediari principali în relația economii-investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică.
Desfășurarea activității băncilor și influența pe care o exercită asupra economiei reale sunt direct legate de mărimea capitalului propriu și a resurselor atrase de la agenții economici și de la populație.
Băncile, prin poziția lor în economie, pentru a-și asigura o clientelă competitivă, trebuie să răspundă cerințelor acestora, în primul rând să fie preocupate ca prin politica de creditare practicată să participe consistent la asigurarea capitalurilor bănești necesare întreprinzătorilor în condițiile unor dobânzi suportabile
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Institutiilor Financiar Bancare Si Functionalitatea Sa Romania (ID: 146742)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.