Sistemul Bancar Si Operatiunile Bancare

CAPITOLUL I

SISTEMUL BANCAR ȘI OPERAȚIUNILE BANCARE

1.1 DEFINIREA CONCEPTULUI DE SISTEM BANCAR

Comerțul cu bani își are originea încă din Evul Mediu când zarafii se ocupau cu comerțul cu monede, iar ca și prim bănci le amintim pe cele din Veneția, Milano și Genova.Putem defini băncile ca fiind societăți anonime sau ale statului care concentrează disponibilitățile din economie și le pun la dispoziția clienților.

Numim Sistem bancar totalitatea băncilor care funcționează într-o economie de piață la un moment dat.Băncile respective sunt privite ca fiind întreprinderi specializate în comerțul cu bani, au drept obiectiv principal obținerea de profit.

Sistemele bancare sunt diferite de la o națiune la alta, mai ales dacă stăm să privim tipurile de instituții care le alcătuiesc.Astfel, putem sa observăm multitudinea de instituții bancare și nebancare care alcătuiesc Sistemul Bancar al unei anumite țări, instituții care pot fi grupate în mai multe categorii, după diferite criterii.Poate cel mai important element comun îl constituie construcția pe două nivele a sistemului bancar, element valabil indiferent de țara la care facem referire.Astfel, pe primul nivel se situează Banca Centrală, ca autoritate monetară supremă, iar pe al doilea nivel se află Băncile Comerciale, sau altfel spus, celelalte instituții financiare bancare din sistem, instituții care obligatoriu se supun autorității Băncii Centrale.

1.2 CLASIFICAREA BĂNCILOR COMERCIALE

În lucrarea domniei sale, ”Activitatea Bancară: Sisteme, operațiuni și practici”, domnul Bogdan Căpraru clasifică băncile comerciale în funcție de mai multe criterii, din care, după cum urmează:

Dupa forma de proprietate:În funcție de acest criteriu, distingem următoarele tipuri de instituții bancare comerciale:

– Bănci publice care au un capital deținut de stat, însă dispunând de personalitate juridică și autonomie.

– Bănci private care au un capital privat, deținut de persoane fizice și juridice private

– Bănci mixte, care au ca și acționari persoane fizice sau juridice private dar care au în acționariat și Statul.

În funcție de modul de constituire a capitalului avem următoarele tipuri de bănci:

– Bănci care au capital străin, deci capitalul provine de la persoane fizice sau juridice străine

– Bănci cu capital autohton, în care capitalul provine de la persoane fizice sau juridice care au cetățenie română

– Bănci care au capital mixt, situație în care din acționariat fac parte atât persoane fizice sau juridice române cât și persoane fizice sau juridice străine.

Dacă privim băncile prin prisma gradului de specializare al lor, observăm:

– Bănci specializate, care desfășoară doar un anumit tip de operațiuni bancare, sau doar în anumite sectoare de activitate

– Bănci universale, care oferă o gamă largă de operațiuni și servicii bancare, pe termen scurt, mediu și lung.

Privite din unghiul tipului de operațiuni desfășurate, grupăm băncile în următoarele categorii:

– Bănci comerciale, care sunt specializate în efectuarea de operațiuni de încasări și plăți, acordarea de credite pe termen scurt dar și primirea de depozite la vedere

– Bănci de afaceri (Bănci de investiții), sunt bănci care se implică în finanțarea pe termen lung, oferă servicii financiare de specialitate și se implică în luarea în gestiune a participațiilor întreprinderilor

– Bănci de depozit, caracterizate de atragerea de depozite și acordarea de credite

– Bănci ipotecare, care sunt acele bănci care acordă credite pe termen lung pentru construcția de imobile, și care sunt garantate prin ipotecă asupra imobilelor

– Bănci de factoring, bănci care sunt specializate în asigurarea colectării creanțelor și recuperarea acestora, contra unui comision

– Bănci de economisire-creditare în domeniul locativ, sunt acele bănci care se specializează în finanțarea domeniului imobiliar și care își constituie resursele prin atragerea de depozite.Acest tip de bănci oferă credite la o rată a dobânzii foarte avantajoasă, iar pe perioada de creditare, clienții pot avea acces la o serie de facilități, pe lângă dobânda primită, cum ar fi anumite prime de la stat, sau alte facilități fiscale.

– Bănci specializate în acordarea de credite auto, sunt acele bănci care sprijină achiziția de vehicule, oferind credite în acest sens.Aceste bănci sunt, în general deținute de marii constructori de autoturisme.

– Bănci de economii, sunt acele bănci care se deosebesc de băncile comerciale prin faptul că scopul principal nu il reprezintă obținerea de profit ci îndeplinirea unor obiective de dezvoltare economică și socială.

– Bănci de ramură, sunt acele insituții care își atrag depozitele pe termen lung, iar plasamentele se realizează doar în direcția societăților din ramura respectivă.În această situație, plasamentele pot sa fie pe termen mijlociu sau pe termen lung.

După criteriul constituirii capitalurilor și al formei juridice de organizare, putem clasifica băncile în următoarele categorii:

– Bănci private,deținute de un grup restrâns de indivizi sau chiar de un singur individ, de obicei o familie de bancheri

– Bănci construite ca societăți pe acțiuni, sunt acele bănci care își constituie capitalul social prin emisiunea de acțiuni

– Bănci cooperatiste, sunt bănci care funcționează pe baza principiului mutualității și își constituie capitalurile pe baza contribuțiilor membrilor cooperatori.

Doamna Daniela Zăpodeanu, în lucrarea domniei sale ”Monedă și Credit: Instituții monetare și de credit” analizează băncile comerciale prin prisma produselor și serviciilor oferite de acestea.Astfel, băncile comerciale se împart în:

Bănci universale, care desfășoară o gamă largă de operațiuni bancare

Bănci specializate, orientate spre anumite operațiuni bancare sau spre finanțarea unui anumit sector al economiei.De exemplu: Bănci agricole, Bănci de comerț exterior, Bănci ipotecare, etc.

Bănci de afaceri, adică acele bănci care cumpără obligațiuni de la clienții lor, putând să achiziționeze chiar și acțiuni la societățile acestora, participând astfel la capitalul lor social.

1.3 BANCA CENTRALĂ ȘI OPERAȚIUNILE ACESTEIA

Băncile centrale sunt bănci ale statului, în majoritatea cazurilor, însă, în cazul Italiei, spre exemplu, banca centrală a țării s-a constituit prin participarea celor mai importante bănci din economia țării.Trecerea băncilor centrale din domeniul privat în cel public, etatizarea lor, s-a realizat în majoritatea țărilor dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, când acțiunile au fost preluate de către stat de la deținătorii acestora, fiind înlocuite cu obligațiuni de stat.În țara noastră, naționalizarea bancii centrale s-a realizat în anul 1946, acțiunile fiind preluate gratuit.

Băncile centrale acționează ca și bănci ale statului, în sensul că realizează anumite acțiuni manifestate prin politici monetare și de credit, pe lângă atribuția de emisiune monetară.Dintre caracteristicile băncilor centrale, amintim:

– sunt bănci ale statului

– toate celelalte bănci din economia unei țări își pastrează resursele disponibile la banca centrală

– reglementează, supraveghează și organizează circulația monetară a țării respective

– realizează și promovează în numele statului diferite politici monetare și de credit.

Băncile Centrale au o serie de funcții specifice, după cum urmează:

Emisiunea monetară – Banca Centrală a unui stat are dreptul suprem, monopolul emiterii de monedă metalică și bancnote, stabilește denumirea unității monetare, însemnelor de pe monedă, mărimea monedei și a bancnotelor, etc.

Refinanțarea economiei – În ultimă instanță, atunci când au nevoie de lichidități, Băncile comerciale se adresează Băncii Centrale pentru a obține lichidități, sub forma liniilor de credit sau prin rescontare.

Banca statului – Banca Centrală acționează în unele situații în numele statului în relațiile internaționale cu alte state.Ca de exemplu, Banca Centrală participă la negocieri externe, negociază împrumuturi și operațiuni Swap cu alte bănci centrale, participă la manifestații internaționale cu caracter financiar.

Centru al politicii monetare – În competența Băncii Centrale intră și elaborarea și implementarea politicii monetare, care trebuie să se integreze perfect și să realizeze obiectivele economiei în armonie cu politica financiară, de prețuri, de venituri.

Coordonarea și reglementarea sistemului bancar – Această instituție oferă autorizații de funcționare a băncilor, le retrage autorizațiile, în general, reglementează întreaga activitate bancară dintr-o țară.

Conform prevederilor Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, principalele atribuții ale BNR sunt:

elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;

autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;

emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;

administrarea rezervelor internaționale ale României.

Există două categorii de operații ale băncii centrale, și anume:

Operațiuni pasive:

Constituirea și completarea capitalului propriu

Depuneri bancare

Emisiuni de bancnote

Operațiuni active:

Operațiuni de credit:

Operațiuni cambiale de rescont sau de împrumut pe gaj de cambii și pensiune a cambiilor

Operații de împrumut pe gaj de acțiuni și efecte publice

Operațiuni comerciale

Cumpărare de aur și devize

Cumpărare de acțiuni și efecte publice

Operațiile pasive ale băncilor centrale

1. Operațiile de constituire a capitalului propriu sunt operații care au o pondere scăzută în totalul operațiilor pasive.Constituirea capitalului propriu al băncii centrale se face de regulă prin mijloace bugetare, iar completarea capitalului se realizează prin capitalizarea unei părți din profit.

2. Operațiile de depuneri. La băncile centrale depun: Băncile comerciale, care depun Rezerva Minimă Obligatorie; Băncile centrale din alte țări, care depun la băncile centrale mai mari; Trezoreria publică; Marile monopoluri, ale căror activitate este strâns legată de bugetul de stat, de exemplu industria de armamament.

3.Operația de emisiune monetară. Este principala opearție a băncilor centrale, ponderea mare în totalul operațiilor băncii centrale fiind motivul pentru care acestea au mai fost denumite și bănci de emisiune.Emisiunea monetară se realizează pe baza criteriilor ce țin de mărimea cheltuielilor statului.

Operațiile active ale băncilor centrale

1. Operațiile de credit prin rescont sau împrumuturi pe gaj de cambii și pensiune a acestora. Rescontul are o proporție însemnată în cadrul operațiilor active ale băncii centrale, aratând măsura în care băncile centrale pun în circulație bani.

2. Operații comerciale cu aur și devize sunt operații care sunt realizate de băncile centrale cu scopul de a susține cursul monedei naționale pe piețele valutare.

1.4 BĂNCILE COMERCIALE ȘI OPERAȚIUNILE ACESTORA

În unele țări, băncile comerciale mai poartă de numirea și de bănci de depozit.Băncile comerciale inițiază marea majoritate a operațiilor bancare, ele intermediind relația dintre Banca Centrală și populație.

Băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcții în intermedierea financiară dintre populație și politica monetară, în viziunea Antoanetei Madalina Rădoi.

Funcția de constituire de resurse financiare prin atragerea de resurse financiare

Distribuirea disponibilităților bănești suplimentare, prin acordarea de credite

Creația monetară prin emiterea și punerea în circulație a monedei de cont

Emiterea de titluri negociabile pentru mobilizarea activelor monetare disponibile în economie

Centru de efectuare a plăților

Deținerea de informații și ținerea de evidențe certe asupra mișcărilor de fonduri și valute.

Dacă ar fi să realizăm o schemă a operațiunilor unei bănci comerciale, am putea să grupăm operațiunile desfășurate de aceasta în trei mari categorii: Operațiuni pasive, operațiuni active și operațiuni de comision.În schema de mai jos putem observa care sunt aceste tipuri de operațiuni:

Operațiuni active:

Operațiuni de credit:

Cambiale

de scont

de împrumut pe gaj de cambii

de pensiune a cambiilor

de împrumut pe gaj de mărfuri și documente

de împrumut pe gaj de acțiuni și efecte publice

operațiuni reprezentând avansuri în cont curent

creditul personal

operațiuni de împrumut pentru investiții

Operațiuni comerciale

de cumpărare de aur și devize

operațiuni cu mărfuri

de cumpărare de acțiuni și efecte publice

operațiuni de report.

Operațiuni pasive:

Constituirea Fondului Propriu

Depozitele bancare

Depozitele interbancare

Împrumuturile de la Banca Centrală

Sumele în tranzit

Operații de comision:

Operații de remitere de sume prin bănci

Operații de incasso

Operațiuni de acreditiv

Operațiuni de mandat.

După enumerarea acestor trei tipuri principale de operațiuni ale băncilor comerciale, și anume: operațiuni active, pasive și de comision, analiza acestor operațiuni este realizată după cum urmează:

Operațiile active ale băncilor comerciale se referă la acele operațiuni realizate de bancă, cu ajutorul cărora aceasta își gestionează, își gospodărește resursele procurate cu ajutorul operațiilor pasive.

1. Din categoria operațiilor de credit amintim:

a) Operațiile cambiale de scont, de împrumut pe gaj de cambii și de pensiune, când băncile acordă împrumuturi.

b) Împrumuturi pe bază de warant, scrisoare de conosament și trăsură prin care prezentarorul documentelor atestă că a expediat marfa

c) Împrumuturi pe gaj de acțiuni, când se oferă ca și garanție hartii de valoare

d) Avansurile în cont, în anumite situații banca acceptă clienților efectuarea de plăți mai mari decât disponibilul din cont, iar sumele respective apar ca fiind împrumuturi acordate de bancă clientului respectiv

e) Creditul personal este o formă a creditului în care banca nu solicită garanții materiale ci garanții morale, încrederea este bazată pe buna reputație a clientului.Dezavantajul este acela că datorită riscului crescut al acestor credite, rata dobânzii percepută în această formă de creditare este vizibil crescută

f) Împrumuturile pentru investiții se prezintă ca și credite pe termen mediu și lung, destinate achiziționării de echipamente, instalații, mijloace de transport, etc.

2.Din categoria operațiilor comerciale amintim:

a) Achiziționarea de aur și devize din anumite considerente, odată pentru că aurul și devizele sunt ușor transformabile în lichidități, iar în al doilea rând, cu ajutorul devizelor băncile își asigură mijloacele de plată străine necesare pentru clienții lor

b) Operații cu mărfuri, situațiile în care băncile nu își mai recuperează sumele acordate, iar ca și o consecință directă, banca intră în posesia bunurilor acordate ca și gaj, pe care le vinde pentru a-și recupera banii

c) Cumpărarea de acțiuni cu scopul de a achiziționa active ușor mobilizabile, operațiuni cunoscute și sub denumirea de operațiuni de open-market

d) Operațiuni de report, sunt acele operațiuni prin care banca cumpără diferite hârtii de valoare de la posesori, aceștia din urmă obligându-se să răscumpere la o dată ulterioară hârtiile respective.

Operațiile pasive ale băncilor comerciale

Prin intermediul acestor operațiuni, băncile își constituie, dezvoltă mijloace de lucru, de obicei aceste operații fiind operațiile prin care o bancă își prelungește sau își începe activitatea.Doamna Zăpodeanu face referire în lucrarea dânsei la următoarele operațiuni pasive ale băncilor comerciale:

1. Constituirea fondurilor proprii.Aceste fonduri proprii ale băncilor comerciale sunt formate din capital propriu și capital suplimentar.

Capitalul propriu al băncilor este format din:

– Capital social vărsat

– Prime de capital

– Rezultatul exercițiului curent și al celor precedente

– Rezerva pentru risc de credit

– Fond de rezervă

– Fondul imobilizărilor corporale

– Fondul de dezvoltare

Capitalul suplimentar al băncilor comerciale este format din alte rezerve, alte fonduri subordonate, alte împrumuturi subordonate care ar trebui să aibă un termen de rambursare de minim 5 ani.

2. Depozitele bancare sunt operații prin care clienții băncii depun sume pe care le pot retrage după trecerea unei anumite perioade de timp (depozite la termen), sau oricând (depozite la vedere).

3. Depozitele între bănci se referă la soldurile conturilor de disponibil ale BNR și a altor bănci la banca respectivă, și care au o durată cuprinsă între o zi și trei luni.

4. Împrumuturile de la Banca Națională a României sau creditul de tip lombard, prin care băncile aflate în lipsă de lichidități, pot apela la această facilitate de creditare oferită de Banca Centrală, pe baza unei cereri adresate acesteia.

5. Sumele în tranzit reprezintă suma soldurilor conturilor de decontări interbancare și intrabancare, fie în lei, fie in valută.

Operațiile de comision ale băncilor comerciale

Autorul Roșca Teodor mai vorbește în lucrarea dânsului ”Monedă și Credit” de așa numitele operații de comision.Operațiile de comision se referă la acele operații prin care băncile înregistrează comisioanele bancare de la clienții lor.În această categorie se includ următoarele operații, după cum urmează:

– Remiterea sumelor prin bancă, operație care se impune atunci când clienții băncii au sedii în localități diferite

– Incasso, operație prin intermediul căreia băncile primesc facturi, cambii, cecuri, deci documente pentru încasare de la diferiți clienți

– Operațiile de acreditiv, reprezintă operația prin care banca pune o sumă de bani din contul clientului său la dispoziția furnizorului clientului, astfel încât să se poată efectua plăți din contul clientului băncii (care are rol de cumpărător, în această situație) în contul furnizorului (cu rol de vânzător, în această tranzacție)

– Operații de mandat, sunt acele operații prin care băncile acționează în numele clienților săi, în sensul efectuării de plăți, ținerea de registre, etc.

Conform doamnei Danielea Haranguș în lucrarea dânsei, ”Băncile și managementul operațiunilor bancare, o bancă comercială are voie să desfășoare următoarele tipuri de activități în relația cu clientela:

– Să atragă depozite

– Să acorde credite

– Să emită instrumente de plată

– Să efectueze plăți și decontări

– Leasing financiar

– Transferuri de fonduri

– Are voie să emită garanții și să își asume angajamente

– Tranzacționează în nume propriu sau în numele clienților

– Intermediază plasamentele de valori imobiliare

– Administrează portofolii ale clienților săi

– Realizează operațiuni de mandat

– Oferă consultanță financiar-bancară

1.5 INSTITUȚIILE FINANCIARE NEBANCARE

După o clasificare a instituțiilor financiare bancare, deci a băncilor comerciale, este timpul să ne îndreptăm atenția și asupra instituțiilor financiare nebancare care oferă însă o serie de servicii și produse specifice activității bancare.Principala diferență dintre instituțiile financiare nebancare și bănci ar fi supravegherea Băncii Centrale, care este absentă în cazul instituțiilor nebancare, dar și modalitatea de constituire a resurselor.Instituțiile financiare nebancare nu au dreptul de a atrage depozite, ele putând opta pentru o serie de finanțări după cum urmează: autofinanțarea, emisiuni de titluri financiare pe piața monetară și de capital.Potrivit Legii nr 93 din 08.04.2009 privind instituțiile financiare nebancare, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 21.04.2009, instituțiile financiare nebancare pot desfășura următoarele activități de creditare:

Acordare de credite, incluzând, fără a se limita la: credite de consum, credite ipotecare, credite imobiliare, microcredite, finanțarea tranzacțiilor comerciale, operațiuni de factoring, scontare, forfetare

Leasing financiar

Emitere de garanții, asumare de angajamente de garantare, asumare de angajamente de finanțare

Acordare de credite cu primire de bunuri în gaj, respectiv amanetare prin case de amanet

Acordare de credite către membrii asociațiilor fără scop patrimonial organizate pe baza liberului consimțământ al salariaților/pensionarilor, în vederea sprijinirii prin împrumuturi financiare a membrilor lor de către aceste entități, organizate sub forma juridică a caselor de ajutor reciproc

alte forme de finanțare de natura creditului.

Din sfera instituțiilor nebancare, în lucrarea dânsei, doamna Zapodeanu amintește următoarele instituții financiare nebancare care sunt în legătură cu sistemul bancar:

Casa de Compensații Multilaterale, care a luat ființă în anul 1995 este aflată în subordinea BNR, instituție al cărei obiect de activitate sunt plățile dintre bănci, mai exact, băncile își deconteaza soldul dintre încasările și plățile dintre ele. Această instituție prezintă o serie de avantaje printre care: O mai mare ordonare a procesului de decontare, s-a redus necesarul de bani lichizi în efectuarea plăților interbancare, s-au introdus noi mijloace de plată, ordine de plată și cecuri.

Agenția de Valorificare a Activelor Bancare, instituție care a luat ființă în anul 1998, încheindu-și activitatea după 5 ani, și al cărei scop a fost pregătirea băncilor de stat pentru privatizare.Ulterior, instituția s-a redenumit în Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare.Practic, această instituție prelua de la bancile cu capital de stat creanțele neperformante (credite catalogate ca fiin ”îndoielnice” sau ”pierdere”, dar și creanțele situate în afara bilanțului), achitând contravaloarea acestor creanțe la valoare netă.Agenția continua executarea silită dacă procedura a fost începută de către banca respectivă, sau iniția această procedură.AVAB și-a încheiat activitatea în anul 2003, neavând pe parcursul vieții performanțe prea încurajatoare.

Tot din categoria instituțiilor nebancare fac parte și Fondurile de garantare care sunt de fapt fonduri prin care se garantează depozitele bancare, astfel, dacă băncile sunt în incapacitate de a restitui un depozit, pot apela la această instituție nebancară.Doamna Daniela Zăpodeanu face referire în această categorie la:

a) Fondul de garantare a depozitelor, prin intermediul căruia se garantează atât depozitele persoanelor fizice și juridice cât și dobânda generată de acestea, dacă depozitele au fost realizate la societăți bancare autorizate de Banca Națională a României.

b) Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzători privați, a luat naștere în anul 1992, sprijinind agenții economici privați, în acest sens oferindu-le garanții suplimentare când aceștia solicită credite.Limita de creditare este de 70% din valoarea creditului solicitat.

c) Fondul de Garantare a Creditului Rural care are ca scop susținerea producătorilor privați din mediul rural, oferindu-le o garantare de pana la 50% din valoarea creditului solicitat.

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor funcționează din anul 1999 și are rolul de a prelua informațiile primite de la Banci și alte instituții financiare referitoare la spălarea de bani.Operațiunile vizate și considerate a fi suspicioase sunt tranzacțiile clienților băncii care sunt în valoare mai mare de echivalentul în lei a 10000 de euro.

CAPITOLUL II

STABILITATEA FINANCIARĂ

2.1 NOȚIUNEA DE STABILITATE LA MODUL GENERAL

Termenul de „stabilitate”este folosit în multe alte domenii, el nefiind un termen de origine economică sau menit să fie folosit exclusiv în economie. În fizică, spre exemplu, stabilitatea este privită ca fiind o proprietate a unui sistem, nu ca și o stare de fapt a acestuia. Pentru ca un sistem să fie considerat a fi stabil într-un anumit punct, acesta trebuie să revină la starea de echilibru dupa ce au loc mici perturbatii.

Stabilitatea reprezinta o notiune care se găsește a fi analizată adesea în domeniul politic. În cartea domniei sale „Political Stability in Federal Governements”, autorul, Lemco (1991), încearcă să definească stabilitatea politică, recunoscând ca nu există o definitie unanim acceptata. Autorul definește stabilitatea politica pe termen lung ca pe o limitare a protestelor violente, în timp ce pe termen scurt, acesta consideră că stabilitatea politică reprezintă păstrarea funcțiilor de către guvernanți.

Stabilitatea macroeconomică se poate referi la o stare a economiei care este asociată cu o rată a inflației și o rată a șomajului reduse, în timp ce conceptul de stabilitate monetară se referă cu precădere la o fluctuatie mai scăzută a prețurilor activelor si a cursului de schimb, care să încurajeze investițiile prin reducerea stării de incertitudine și care să contribuie la creșterea economică, contribuind astfel și la creșterea nivelului de trai.

După cum spuneam mai sus, stabilitatea monetară este asociată de obicei cu stabilitatea prețurilor și reprezintă situația în care nu se înregistreaza un fenomen inflaționist, dar nici unul deflaționist, care la rândul sau ar putea provoca dezechilibre.

Cu toate că la prima vedere pare o chestie simlă a defini conceptul de stabilitate financiară, în ceea ce îi privește pe specialiști, încă nu exista un consens în ceea ce priveste posibilitatea de definire a acestui fenomen. Anumiți analisti asociaza termenul de stabilitate financiară cu lipsa acesteia sau cu echilibrul financiar ceea ce nu este pe deplin satisfacator.

2.2 MODALITĂȚI DE DEFINIRE A STABILITĂȚII FINANCIARE

În literatura de specialitate întâlnim definiții care se bazează pe enumerarea caracteristicilor stabilității financiare dar și definitii care privesc direct conceptul, dar care din păcate nu acoperă totalitatea aspectelor acestuia. Nu de puține ori, găsim stabilitatea ca fiind definită prin lipsa instabilitatii, probabil unii autori gasind mai usor de identificat elementele de instabilitate financiară, considerând absența acestora ca o stare de stabilitate financiară. În acest caz facem referire la definirea stabilitatii financiare într-o maniera „negativa”.

Nici stabilitatea monetară nu a avut parte de o definire a noțiunii care să fie unanim acceptată. Opinia comuna cu privire la definirea acestui concept s-a dezvoltat în ultimii zece ani si conține notiuni din cele mai diverse, începând cu stabilitatea valorii monedei și continuând cu stabilitatea nivelului preturilor sau chiar nivele scazute ale inflației. În cazul stabilității financiare avem de-a face cu o situație diferită deoarece aceasta reprezintă un proces complex, iar consensul pare să existe doar atunci când se vorbește despre stabilitatea financiară ca despre un „lucru bun”, sau se anunță faptul ca aceasta lipsește.

Banca Centraleă a Suediei, consideră că stabilitatea financiară este reprezentată de prevenirea riscului de către bănci., în timp ce Banca Centrală a Austriei defineste stabilitatea financiară ca fiind acea situație în care piețele financiare îsi îndeplinesc funcțiile de alocare a resurselor, într-o maniera satisfacatoare, chiar și atunci când apar unele șocuri.

Dar nu putem să ne limităm doar la riscurile bancare, în fond, stabilitatea financiara nu se refera doar la aceste riscuri. De altfel, un sistem financiar poate sa fie instabil chiar dacă resursele financiare din sistem sunt alocate corespunzător. Date fiind aceste aspecte, Patat este de părere că acest concept multidimensional trebuie privit ca o situatie în care funcționarea diverselor componente ale sistemului, si mai ales relatiile reciproce se realizează într-o modalitate sănătoasă, fără fluctuații brutale. De asemenea, stabilitatea financiara poate fi definita ca fiind o situatie în care sectorul financiar functionează fără întreruperi, făcând posibilă o alocare corespunzătoare a resurselor și prezentând o capacitate de rezistență adecvata si durabila la anumite șocuri care ar putea să apară. O alta definitie asemanatoare este data de Schinasi, care este de părere că un sistem financiar se află în situația de stabilitate atunci când este capabil sa faciliteze și nu să impiedice performanțele economiei, si sa înlature dezechilibrele financiare care apar în interiorul său, ca rezultat al evenimentelor adverse si neanticipate. De aceeași părere este si guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, care ne spune că stabilitate financiară reprezintă situația în care sistemul financiar este capabil sa atraga și să plaseze fonduri bănești în mod eficient și să reziste la șocuri fără a aduce prejudicii economiei.

Având în vedere explicațiile amintite mai sus, putem să definim un sistem financiar stabil ca fiind acel sistem care tinde să revină întotdeauna la o stare de echilibru dupa ce a fost supus unor șocuri, fie acestea interne sau externe, și este capabil sa îsi îndeplinească funcțiile obișnuite de alocare a fondurilor, de determinare corectă a prețurilor și de asigurare a unui sistem de plăți și decontări adecvat, functii care să sprijine creșterea economica si să ducă la asigurarea bunastarii.

Pentru un sistem, a fi capabil să se echilibreze în urma aparitiei unui șoc dar și capacitatea de răspuns a sistemului în vederea amortiăarii șocului sunt deosebit de importante. Totodată, capacitatea de anticipare a apariției unui soc este la fel de importantă. Aici facem referire la șocuri care pot face ca sistemul să se destabilizeze, nu la acele șocuri care tocmai prin aparitia lor conduc sistemul spre o nouă stare de echilibru.

Stabilitatea financiara se traduce prin eficacitatea si statornicia unui sistem financiar iar dificultatea definirii acesteia rezidă în faptul ca aceasta nu se rezumă doar la un obiectiv cifric.

2.3 MĂSURI CARE CONTRIBUIE LA MENȚINEREA STABILITĂȚII FINANCIARE

Pentru a menține stabilitatea financiară, Allen si Wood (2006) sunt de părere că măsurile luate în această direcție se pot împărți în doua mari categorii, după cum urmează:

A. Măsuri preventive, acelea care trebuiesc luate pentru corectarea dezechilibrelor din sistem, înainte ca acestea sa evolueze și să faciliteze apariția instabilității financiare

B. Măsuri de remediere, acele măsuri care trebuiesc luate atunci când ineficiența măsurilor preventive a făcut ca sistemul financiar să fie supus unei perioade de instabilitate.

A. Măsurile preventive

Măsurile preventive sunt definite ca reprezentând orice aspect al infrastructurii financiare, caresă fie capabil să reducă riscul de apariție a instabilității financiare, putându-se referi sau nu la problemele care apar în instituțiile financiare.

Legislația

Aici facem referire la legile comerciale, care reglementează, spre exemplu procedurile de urmat în caz de insolvabilitate. Este încurajat un comportament care să fie prudent dar deseori acest fapt înseamnă descurajarea investițiilor. De aceea, atunci când se formulează legislația comercială, este bine să se ia în calcul și menținerea stabilității financiare.

Agențiile oficiale

În special la nivel european, au luat naștere anumite agenții pentru supravegherea stabilității financiare. Acestea au independență față de băncile centrale si au rolul de a reglementa activitatea instituțiilor financiare. De asemenea, Fondul Monetar Internațional are, printre altele, o misiune de supraveghere, prin intermediul Programelor de Evaluare a Sectorului Financiar.

Convențiile de piață

Aceste convenții au scopul de a preveni discordanțele dintre participanti. Ele impun respectarea regulamentelor si a ghidurilor de bune practici iar la întocmiree lor participă toti jucătorii de pe piețe. Aceste convenții pot fi modificate dacă circumstanțele impun acest lucru sau exista anumite cerințe legislative în acest sens.

Furnizarea de informații publice

Această măsură face referire la redactarea rapoartelor lunare cu privire la condițiile macroeconomice, și punerea acestora la dispoziția publicului larg penru a putea explica și justifica mai bine deciziile de politică fiscală și monetară. Tot mai multe banci centrale publica reviste sau rapoarte de stabilitate financiara, publicații care conțin de obicei evaluarea principalelor riscuri pentru stabilitatea financiară totodată dorind să influenteze comportamentul sectorului privat si sa atraga atentia asupra unor riscuri specifice.

Infrastructura fizică

Infrastructura fizică se referă la sistemele de plăti de mari valori (large-value payment systems). Dacă un astfel de sistem de plati este deficitar, incapacitatea de plata a unui membru poate să amenințe solvabilitatea celorlalti participanți.

B. Măsurile de remediere

Atunci când măsurile preventive care au fost luate s-au dovedit a fi ineficiente, trebuiesc luate anumite măsuri de remediere. În cazul institutiilor financiare, interventiile se refera adesea la functia de împrumutator în ultima instanta. Aceste măsuri de remediere se împart în suport de lichiditate și suport de solvabilitate, existând o distinctie conceptuala importanta ce trebuie facuta între cele două noțiuni.

Suportul de lichiditate

Acest tip de suport este menit să intervină de exemplu, daca sistemul IT al unei bănci nu functioneaza corect, în această situație, actiunile clasice de împrumutator în ultima instanta presupun injectarea de lichiditati în acea bancă pentru a permite băncii să continue să își deruleze operațiunile. În țarile cu consiliu monetar, regula de functionare a acestuia constrânge capacitatea consiliului de a se comporta ca un împrumutator în ultima instanță.

Suportul de solvabilitate

Atunci când o mare institutie financiara sau nefinanciara nu mai este solvabilă, acest lucru constituie o problema mult mai grava. Guvernul țării trebuie să decidă dacă se impune așa numita asistență oficială de urgenta, acordând sprijin pentru prevenirea distorsiunii activitatii economice, protejarea creditorilor si pentru eliminarea riscului de contagiune. Aceste actiuni contribuie la acumularea datoriilor si implică asumarea riscurilor pe bani publici.

Considerăm că cele mai importante si eficiente masuri sunt masurile preventive deoarece ele se referă în principal la activitatea de reglementare si supraveghere a sistemului financiar si la cadrul institutional de supraveghere, punând accent pe rolul bancilor centrale si al altor autoritati de reglementare si supraveghere financiară de a menține stabilitatea financiară dintr-o țară. De asemenea trebuie pus accentul pe riscurile potentiale a caror apariție poate cauza aparitia unei noi crize financiare.

Legat de identificarea elementelor care asigura stabilitatea sistemului financiar, Donath si Cismas (2008) au o abordare distinctă, autoarele vorbind despre anumite conditii ce trebuiesc îndeplinite pentru a avea un sistem financiar stabil:

– Politici care urmăresc sustenabilitatea creșterii economice, stabilitatea prețurilor, soliditatea finanțelor publice sau o rată de economisire adecvată, astfel creeându-se conditii macroeconomice favorabile.

– O fiscalitate care sa promoveze o inițiativă de piață financiară competitivă.

– Permiterea evidențierii clare a drepturilor și obligațiilor participanților la tranzacțiile financiare, prin intermediul unei infrastructuri institutionale.

2.4 ACȚIUNI ÎNTREPRINSE PE PLAN MONDIAL PENTRU MENȚINEREA STABILITĂȚII FINANCIARE ȘI CONDIȚIILE IMPUSE DE UE

Eliminarea surselor de instabilitate reprezintă o actiune comuna a diferitele organisme implicate în acest proces. Deoarece poate să apară fenomenul de contagiune, este mai bine să se elimine acea separare a aspectele nationale si cele globale. Asigurarea stabilitatii financiare este îndatorirea traditionala a bancilor centrale si a autoritatilor de reglementare si supraveghere dar realizarea acestui obiectiv nu este posibila fara o strânsa colaborare cu institutiile internationale care au prerogative în acest domeniu. Deoarece stabilitatea sectorului financiar depinde în mod critic de institutiile si structurile existente, colaborare dintre acestea devine extrem de importantă.

FMI

În urma crizelor financiare din anii ’90 activitatea Fondului Monetar Internațional a fost extinsă către aria prevenirii si rezolvarii crizelor financiare. Deși activitatea de rezolvare a crizelor și acea funcție de împrumutator de ultima instanță nu sunt specificate în clar în statutul său. În momentul de față, supravegherea politicilor economice si financiare ale statelor membre este în centrul misiunii sale. Eficienta acestei activitati este data de difuzarea informatiilor de catre statele membre, de extinderea ariei supravegherii, cresterea transparentei si emiterea unor standarde comune de supraveghere.

În scopul supravegherii politicilor economice și financiare ale statelor membre FMI, s-a dezvoltat anumite programe, denumite Programe de Evaluare ale Sectorului Financiar, care să analizele stabilitatea sectorului financiar per ansamblu. Ele au menirea de a detecta existența unor vulnerabilități și de a determina în ce măsură sistemul financiar analizat este rezistent la șocuri.

Pentru a ușura acest proces si a-l face mai facil, Fondul Monetar Internațional alături de Banca Mondială și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare au creat un set de indicatori numiți indicatori de soliditate financiară, cu ajutorul cărora se ia în considerare adecvarea capitalului, cât de sensibil este sistemul la riscul de piață, veniturile, lichiditatea, profitul și calitatea activelor. FMI de asemenea încurajează realizarea de astfel de indicatori de soliditate financiară și pentru celelalte instituții nefinanciare și financiare, menaje și eventual pentru piața imobiliară.

Banca Reglementelor Internaționale (BRI)

Banca Reglementelor Internationale este, alături de FMI, una din institutiile importante cu rol în supravegherea prudentiala la nivel international. Conform BRI, stabilitatea financiara are la baza politica macroeconomica si transparenta, supravegherea financiara si infrastructura institutionala si a pietei.

Avându-și sediul la Basel (Elveția) și dispunând de ajutorul Comitetului de la Basel, banca a pus bazele unui proces care are scopul de a asigura soliditatea și stabilitatea sistemului financiar internațional. În cadrul Procesului de la Basel există patru mari comitete:

Comitetul de la Basel responsabil cu Supravegherea Bancarp

Comitetul cu privire la Sistemul Financiar Global

Comitetul cu privire la Sistemul de Plăți și Reglemente care are se concentrează asupra pieței, analizând dezvoltarea sistemelor de plăți interne dar și a compensărilor și a reglementărilor.

Asociația Internațională de Supraveghere a Asigurărilor care se ocupă cu supravegherea companiilor de asigurăro, pentru a putea garanta stabilitatea financiară.

Banca Reglementelor Internaționale găzduiește reuniunile Grupului celor zece (G10), având rolul de a urmări procesul de concentrare a activității financiare la nivel mondial dar și observarea restructurării financiare, concurența și fluxul creditelor.

Forumul de Stabilitate Financiară, un alt organism a luat ființă în anul 1999, fiind creat de către miniștrii de finanțe și guvernatorii băncilor centrale din G7. Acest organism abordează tema stabilității financiare internaționale prin intermediul intensificării schimburilor de informații și prin colaborare în materie de supraveghere.

Banca Centrală Europeană

Banca Centrala Europeana (BCE) nu are obiective statutare în domeniul stabilitatii financiare, cu exceptia supravegherii sistemelor de plati. Rolul sau în domeniul reglementarii si supravegherii financiare se rezuma la primirea si transmiterea în cadrul Sistemului European de Banci Centrale (SEBC), a informatiilor colectate de comitetele sectoriale de reglementare si supraveghere de la nivel central.

BCE este implicata în urmarirea situatiei financiare din tarile din zona euro, elaborând bianual studii cu privire la stabilitate financiara, sub forma unei reviste de stabilitate financiara. În cadrul acestora sunt analizate aspecte ce tin de evolutia indicatorilor macroeconomici, situatia sistemelor financiare si principalele provocari la adresa stabilitatii financiare. Prin actiunile sale de open-market, BCE poate contribui de asemenea la asigurarea stabilitatii, reglând lichiditatea pe piata.

Condiții impuse de UE

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, țara noastră cunoaște o intensificare a comerțului cu statele membre ale Uniunii, fapt care are de obicei implicații negative asupra balanței contului curent al unei țări în tranziție, cum este și țara noastră. De asemenea, deficitul acestui cont se poate amplifica și în cazul reducerii cereii externe, cum s-a întâmplat în a doua jumatate a anului 2008, de exemplu, când principarii parteneri comerciali ai României, Franța și Germania, au intrat in recesiune.De asemenea, odată cu integrarea in Uniune, România cunoaște un flux semnificativ de investiții cu capital străin.

A analiza structura acționariatului străin este important dacă privim lucrurile din perspectiva activității de reglementare și supraveghere. Trebuiesc încheiate anumite acorduri între autoritățile de supraveghere și reglementare din România și autoritățile de pe aceeași poziție din alte țări precum Grecia, Austria sau Italia. Acordurile vizeaza schimburi de informații, proceduri de management al crizei și altele. Un alt aspect important îl reprezintă eliminarea granițelor dintre diferite sectoare financiare dar și creșterea competitivității în cadrul Uniunii Europene. Pe cale de consecință, o bancă autorizată să funcționeze într-un stat membru poate să funcționeze și pe teritoriul României.

Un alt aspect al legislației europene îl reprezintă libera circulație a capitalului pe teritoriul Uniunii Europene. Astfel, liberalizarea contului de capital în țara noastră s-a întâmplat în septembrie 2006 în cadrul procesului de pregătire al aderării la Uniune. Astfel, țara noastră și-a îndeplinit cerințele asumate prin negocierile privind capitalul.

Etapele liberalizarii fluxurilor de capital au fost:

– 1998: operatiuni de cont curent (recomandare a FMI),

– 1999: intrari de capital pe termen mediu si lung,

– 2001-2002: fluxuri de capital cu influenta redusa asupra economiei reale,

– 2005-2006: fluxuri de capital cu influenta redusa asupra balantei de plati,

– septembrie 2006: convertibilitatea deplina a monedei nationale.

Având în vedere impactul negativ pe care l-a avut în unele cazuri liberalizarea contului de capital asupra economiilor emergente (declansarea unor crize financiare), aceasta a reprezentat o provocare pentru autoritati.

CAPITOLUL III

CADRUL DE SUPRAVEGHERE ȘI REGLEMENTARE PRUDENȚIALĂ ÎN ROMÂNIA

3.1 NECESITATEA ACTIVITĂȚII DE REGLEMENTARE ȘI SUPRAVEGHERE

Deschiderea piețelor financiare are în special consecințe benefice însă deși acest fapt permite debitorilor să apeleze la surse de finanțare mai variate iar investitorilor le permite să își diversifice riscurile (situație care nu este favorabilă), acest lucru permite investirea excesivă și asumarea unor riscuri destul de importante.

Activitatea de reglementare excesivă este contraproductivă și poate afecta performanțele sistemului și stabilitatea financiară, de aceea o reglementare bună dar și un bun management al riscurilor pot să contribuie la gestionarea vulnerabilităților și a riscurilor cu efecte benefice asupra stabilității financiare dintr-o țară. Activitatea de reglementare și supraveghere trebuie să fie efectuată astfel încât să contribuie la această stabilitate, nu să aibă un caracter restrictiv.

Prin practicarea unor politici de reglementare cu caracter restrictiv atunci când se manifestă fenomenul de adversitate economică poate să conducă la creșterea instabilității financiare, inducând o profitabilitate scăzută, dar și creșterea riscului de nerambursare și violarea cerințelor de capital minim reglementar. Totuși, în cazul unor deficiențe reglementare, incidentele de plată pot să crească pe piața interbancară, fapt care ar conduce la creșterea fragilității financiare din economie. De aceea, îndepăratrea controlului transformă băncile comerciale din niște întreprinderi sigure în niște societăți foarte riscante. De asemenea, rata falimentelor bancare lasă impresia că este la rândul său sensibilă la autoritățile de reglementare și supraveghere. O astfel de supraveghere strânsă și cerințe rigide pentru rezervele de capital ar trebui să conducă la creșterea duratei de viață a instituțiilor particulare. Totodată, dacă există o competiție prea strânsă între aceste instituții ar putea să aibă rezultate nefavorabile.

În ceea ce privește uniformitatea activității de reglementare și supraveghere, autorul Godhart susține că băncile care au un portofoliu diversificat ar fi în măsură să transfere rapid externalitățile negative clienților lor, astfel ar trebui să fie supuse unei reglementări și supravegheri mai laxe. Dar, prin acest lucru, s-ar distorsiona concurența pe piață, ba mai mult, externalizarea negativităților către clienți nu este nici pe departe cea mai bună soluție pentru asigurarea stabilității sistemului.

În mod tradițional, băncile sunt supuse unei supravegheri microeconomice (microprudențială) care are ca scop limitarea scopurilor pe care și le asumă băncile și celelalte insstituții financiare, și unei supravegheri macroeconomice (macroprudențială), care să se asigure de menținerea stabilității unei valori interne și externe a monedei naționale.

Sursa: Borio, C. (2003), Toward a macroprudential framework for financial supervision and regulation?, BIS, WP/128.

În cadrul activitatii de reglementare si supraveghere prudentiala pot fi urmariti diferiți indicatori. Cea mai predominantă formă de reglementare este capitalul, dar la fel de mare importan

ță o are analiza lichiditatii sau profitabilitatii institutiilor financiare. Prin acordul Basel II s-au introdus noi standarde în materie de reglementare si supraveghere prudențială care se refera în special la capitalul minim reglementar dar introduc si dimensiunea macroprudentiala a supravegherii.

Distinctia dintre dimensiunea microprudentiala si macroprudentiala a stabilitatii financiare este bine trasata în termeni de obiective ale sarcinilor si în termeni de conceptie a mecanismelor, influentând rezultatele economice. Obiectivul macroprudential poate fi definit ca cel care limiteaza costurile economice ale dezechilibrelor financiare, inclusiv cele care reprezinta o consecinta a riscului moral indus de politicile practicate. Aceasta se refera adesea la limitarea riscului sistemic. Obiectivul microprudential poate fi privit ca limitarea probabilitatii de faliment a institutiilor individuale. Altfel spus, perspectiva macroprudentiala se refera la performanta globala a portofoliului în timp ce abordarea microprudentiala da ponderi egale si separate, fiecarui titlu din portofoliu.

Ca și o concluzie, instituirea supravegherii bancare nu înseamnă că nu trebuie să avem încredere în funcționarea băncilor, acestea fiind libere să își deruleze operațiunile dupa politicile și strategiile proprii, dar unele aspecte ale activității acestora nu pot să fie lăsate nereglementate și monitorizate de către o autoritate de control. Pe lângă bănci și instituții financiare, activitatea societăților de asigurări dar și a celor de investiții financiare trebuie să fie monitorizată și reglementată la rându-i.

3.2 AGENȚIILE SECTORIALE DE SUPRAVEGHERE ȘI BANCA NAȚIONALĂ

În țara noastră s-a aplicat pâna în prezent modelul sectorial de reglementare si supraveghere a sistemului financiar. Asta înseamnă că Banca Națională a României este organismul de supraveghere și control pentru sistemul bancar, Comisia Națională de Valori Mobiliare este institutia care supraveghează piata de capital iar Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este organismul de supraveghere si control pentru toti operatorii din domeniul asigurarilor.

Începând cu anul 2007, pentru că a luat naștere sistemul de pensii private, a fost necesară inființarea CSSPP (Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private).

3.2.1. Activitatea de supraveghere și reglementare a Băncii Naționale a României

În țara noastră, conform Statutului Băncii Naționale a României, banca centrala, este insărcinată cu asigurarea viabilității și funcționării sistemului bancar, fiind astfel împuternicită:

sa emita legi (legislații si norme pentru asigurarea unui sistem bancar sanatos financiar si capabil sa satisfaca necesitatile bancare nationale), sa ia masuri pentru respectarea acestora si sa aplice pedepse legale în cazul în care aceste legi nu sunt respecatate.

sa verifice, pe baza raportărilor primite și prin inspectii la fata locului registrele, conturile și orice alte documente ale băncilor autorizate, pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor sale de supraveghere.

Legea nr.58/1998 privind activitatea bancara, prevede la Art. 92 faptul că, „în scopul protejarii intereselor deponentilor si al asigurarii stabilitatii si viabilitatii întregului sistem bancar, Banca Nationala a României asigura supravegherea prudentiala a bancilor, persoane juridice române, si a sucursalelor institutiilor de credit straine, autorizate sa desfasoare activitate pe teritoriul României, prin stabilirea unor norme si indicatori de prudenta bancara, urmarirea respectarii acestora si a altor cerinte prevazut de lege si de reglementarile aplicabile, impunerea masurilor necesare si aplicarea de sanctiuni, în vederea prevenirii si limitarii riscurilor specifice activitatii bancare”.

Banca Națională a României se ocupa cu supravegherea activității bancilor, persoane juridice române, pe baza individuala si pe baza consolidata. Atunci când se încalcă legea emisă de BNR, Consiliul de administratie al Bancii Nationale a României poate hotarî masuri de instituire a supravegherii speciale a bancilor persoane juridice române. Aceasta încălcare se constata în urma efectuarii actiunilor de supraveghere si a analizei raportarilor bancilor, precum si în cazul constatarii unei situatii financiare precare.

Un prim pas în activitatea de reglementare si supraveghere în vederea gestionarii stabilitatii sectorului bancar îl constituie prevederile cu privire la posibilitatea de operare a institutiilor de credit pe piata respectiva. În Legea nr. 312/2004 privin statutul BNR, la Art. 25 (1) este specificat faptul ca Banca Nationala a României are competenta exclusiva de autorizare a institutiilor de credit si raspunde de supravegherea prudentiala a institutiilor de credit pe care le-a autorizat sa opereze în România.

3.2.2. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

Piata asigurarilor dispunea la începutul anilor ’90 de structuri organizatorice incompatibile cu trecerea la economia de piata. Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea si functionarea societatilor de asigurare si reasigurare a fost primul act normativ care a încercat să faciliteze tranziția la economia de piață în domeniul asigurărilor. În conformitate cu acea lege, a luat fiinta în cadrul Ministerului Finantelor, Oficiul de Supraveghere a Activitatii de Asigurare si Reasigurare, cu rol în prevenirea starii de insolvabilitate a societatilor de asigurare si în apararea drepturilor asiguratilor.

Prin aparitia Legii nr. 32/2000, a luat fiinta Comisia de Supraveghere a Asigurarilor, organism independent, autonom, finantat de societatile de asigurare, cu rol de reglementare, control si supraveghere a pietei asigurarilor. Comisia de Supraveghere a Asigurarilor este condusa de Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor, format din cinci persoane (un presedinte, un vicepresedinte si trei membrii). Membrii Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor sunt numiti de Parlamentul României, la propunerea comisiilor pentru buget, finante si banci ale Senatului si Camerei Deputatilor si sunt alesi cu un mandat de 5 ani pentru presedinte, de 4 ani pentru vicepresedinte, de 3, 2 si respectiv 1 an pentru membrii.

Comisia de Supraveghere a Asigurarilor are urmatoarele atributii:

a) elaboreaza sau avizeaza proiectele de acte normative care privesc domeniul asigurarilor sau care au implicatii asupra acestui domeniu si avizeaza actele administrative individuale, daca au legatura cu activitatea de asigurare;

b) supravegheaza situatia financiara a asiguratorilor, în vederea protejarii intereselor asiguratilor sau ale potentialilor asigurati, scop în care poate dispune efectuarea de controale ale activitatii asiguratorilor sau brokerilor de asigurare;

c) ia masurile necesare pentru ca activitatea de asigurare sa fie gestionata cu respectarea normelor prudentiale specifice;

d) participa în calitate de membru la asociatiile internationale ale autoritatilor de supraveghere în asigurari si reprezinta România la conferinte si întâlniri internationale referitoare la supravegherea în asigurari;

e) aproba actionarii semnificativi si persoanele semnificative ale asiguratorului, în conformitate cu criteriile stabilite prin norme;

f) aproba divizarea sau fuzionarea unui asigurator înregistrat în România;

g) aproba transferul de portofoliu;

h) poate solicita prezentarea de informatii si documente referitoare la activitatea de asigurare, atât de la asiguratori, cât si de la orice alta persoana care are legatura cu activitatea acestora;

i) participa la elaborarea planului de conturi, a normelor si a metodelor contabile, dupa consultarea cu asociatiile profesionale ale operatorilor din asigurari.

3.2.3. Comisia Națională a Valorilor Mobiliare

Luând ființă în anul 1994, Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare este o autoritate administrativă cu un caracter autonom a statului român care are ca scop supravegherea și reglementarea pietei de capital, a instrumentelor financiare derivate și a pieței de mărfuri, precum și a operațiunilor specifice ale acestora care se derulează.

Comisia Națională a Valorilor Mobiliare are în putere următoarele lucruri:

poate sa verifice modul de îndeplinire a atributiilor si obligatiilor legale si statutare ale administratorilor, directorilor, directorilor executivi, precum si ale altor persoane în legatura cu activitatea entitatilor reglementate sau supravegheate;

sa solicite consiliului de administratie al entitatilor reglementate, întrunirea membrilor acestuia sau, dupa caz, convocarea adunarii generale a actionarilor, stabilind problemele ce trebuie înscrise pe ordinea de zi;

sa solicite informatii si documente emitentilor ale caror valori mobiliare fac obiectul unor oferte publice sau au fost admise la tranzactionare pe o piata reglementata sau tranzactionate într-un sistem alternativ de tranzactionare;

sa efectueze controale la sediul entitatilor reglementate si supravegheate de CNVM;

sa audieze orice persoana în legatura cu activitatile entitatilor reglementate si supravegheate de CNVM.

Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a creat anumite demersuri pentru a extinde relatiilor de cooperare cu autoritațile similare din alte țări. Astfel, s-au încheiat șapte memorandumuri de întelegere și s-au inițiat anumite negocieri pentru semnarea unor acorduri de reciprocitate cu autoritatile similare din Austria, Luxemburg, Turcia, Portugalia, Grecia, Republica Moldova si China, aceste memorandumuri având ca obiect stabilirea de mecanisme eficiente de schimb de informatii în vederea asigurarii unei supravegheri eficiente a entitatilor si operatiunilor de pe piata de capital.

CAPITOLUL IV

IMPLICAȚIILE ADOPTĂRII EURO ASUPRA STABILITĂȚII FINANCIARE DIN ROMÂNIA

În acest ultim capitol al lucrării ne propunem să analizăm implicațiile pe care le-ar avea introducerea monedei unice Euro asupra stabilității sistemului financiar din România. Analizam astfel doar avantajele si dezavantajele adoptarii euro în termeni de stabilitate financiara. Aceasta sectiune nu își propune să estimeze data la care România este pregatita sa adopte moneda unică ci vrea să pună în evidenta a consecintelor aderarii la UEM din punct de vedere al stabilitatii financiare.

Printre elementele de stabilitate pe care le va aduce adoptarea monedei unice se numără eliminarea riscului valutar, accesul sporit la lichiditate datorita participarii la sistemul de plati TARGET si coordonarea actiunilor în ceea ce priveste reglementarea si supravegherea prudentiala precum si managementul crizelor. Dar moneda unica nu va raspunde tuturor provocarilor carora trebuie sa le faca fata economiile statelor ce adera la zona euro în contextul liberalizarii financiare. Euro raspunde unei parti din aceste provocari dar poate genera altele noi. Una din marile provocari este reprezentata de pierderea autonomiei politicii monetare. Cu cât gradul de convergenta reala si financiara al tarii în cauza cu restul tarilor din UEM este mai ridicat, cu atât avantajele adoptarii monedei unice în termeni de stabilitate sunt mai evidente.

4.1 PREZENTAREA LITERATURII DESPRE IMPACTUL INTRODUCERII EURO ASUPRA STABILITĂȚII FINANCIARE

Unul din avantajele aderarii la UEM este eliminarea riscului valutar. Pierderea politicii de curs ca modalitate de reglare a economiei este compensată de reducerea acestui risc, având în vedere faptul ca majoritatea tranzactiilor comerciale efectuate de statele membre se desfasoara în interiorul UE. Mai mult, prin prisma faptului ca pietele financiare ale tarilor din cadrul UE au devenit din ce în ce mai interdependente, utilizarea cursului de schimb ca pârghie de reglare a dezechilibrelor economice s-a redus ca importanta, existând mai degraba fluctuatii regionale ale cursului de schimb. Moneda unica creste încrederea investitorilor si elimina posibilitatea unor atacuri speculative. Odata cu declansarea crizei economice din toamna anului 2008, tarile est-europene au înregistrat astfel de atacuri asupra propriilor monede. Dar asa cum spunea Tomsik (2008), calitatea de membru al UEM nu este echivalenta cu un impact mai redus al crizei. În aceste conditii foarte importante sunt plasele de siguranta ale stabilitatii, structura creditului dar si o politica fiscala adecvata. Cu toate acestea este evident faptul ca UEM a marit capacitatea statelor membre de a face fata socurilor adverse. Un aspect crucial în acest sens este reprezentat credibilitatea politicii monetare a BCE.

Un alt argument ce întareste relatia dintre moneda unica si stabilitatea financiara este ca „euro” favorizeaza intrarea marilor grupuri bancare din Europa de vest pe pietele est-europene, banci care au un profil de risc mai scazut, bucurându-se de o mai buna guvernanta si un management al riscului superior. Dar studiile empirice nu arata întotdeauna aceasta cauzalitate (Smaghi, 2006). În capitolul anterior unde am construit un sistem CAAMPL pentru sectorul bancar românesc, rezultatele au aratat ca sucursalele bancilor straine nu se numara printre cele mai solide institutii din sistem.

Alte argumente ce demonstreaza contributia monedei unice la asigurarea stabilitatii sunt cele legate de riscul de tara si de solvabilitatea externa, care sunt analizate într-o maniera total diferita în interiorul zonei euro. Luând drept exemplu cazul României, am observat ca declansarea crizei economice a corespuns momentului în care principalele agentii de rating si-au revizuit notele privind capacitatea guvernului de a face fata obligatiilor. Câteva aspecte pe care le implică adoptarea monedei unice Euro sunt dezbătute în cele ce urmează.

4.2 PIERDEREA AUTONOMIEI POLITICII MONETARE

Interactiunea dintre stabilitatea preturilor si stabilitatea financiara s-a intensificat în ultima perioada, ca urmare a profundelor transformari pe care le-au suferit sistemele financiare sub actiunea puternicei miscari de inovare tehnologica, liberalizare si globalizare. Prin pierderea autonomiei politicii monetare, banca centrala nationala va avea mai putine mijloace la dispozitie pentru asigurarea stabilitatii financiare. O politica monetara unica, cum este cea implementata în zona euro, nu raspunde într-un mod optim realitatilor economice din toate statele membre.

Cu toate acestea, încrederea pe care BCE o confera pietelor financiare este mult mai puternica decât cea oferita de BCN. Chiar daca o banca centrala nationala, cum este cea a României de exemplu, reuseste sa ia decizii foarte bune într-o perioada de instabilitate, semnalul ar putea fi insuficient de puternic comparativ cu cel transmis de BCE. Politica monetara unica faciliteaza de altfel accesul la lichiditatea externă.

Un alt aspect este cel legat de cursul valutar. Pierderea acestui instrument de reglare a economiei poate afecta negativ anumite tari din zona euro în fata unor socuri asimetrice. Cum tarile ce urmeaza sa adere la UEM prezinta deficite de cont curent importante (România numarându-se printre acestea), presiunile asupra cursului de schimb sunt importante. Introducerea euro va însemna o scadere a competitivitatii, ce nu va putea fi compensata prin deprecierea monedei nationale. Pe de alta parte, asa cum am vazut anterior, moneda unica elimina riscul unor atacuri speculative.

La nivelul UEM nu exista însa nici autoritate unica de supraveghere si nici un consortiu bancar care sa furnizeze lichiditatea în situatii de urgenta. Practic nu exista o functie de LOLR, fapt confirmat si în cazul crizei financiare actuale, când guvernele statelor membre si Comisia Europeana au fost cele care au intervenit pentru salvarea de la faliment a anumitor institutii bancare. Or, în aceasta situatie s-a trecut direct la cea de-a doua faza a functiei de LOLR, cea în care guvernul intervine pentru salvarea institutiilor, nationalizându-le.

4.3 DIMINUAREA RISCULUI DE LICHIDITATE PRIN INTERCONECTAREA LA TARGET

În cadrul pietei unice, bancile centrale nationale sunt angajate într-un program de reducere a riscului, începând cu punerea în functiune a unui sistem de decontare bruta în timp real si a facilitatilor de plati transfrontaliere. Conjunctia acestor obiective a avut loc la începutul lui 1999, prin punerea în functiune a sistemului TARGET si a mecanismului de plati a BCE. Sistemul TARGET impune garantie totala pentru descoperirile intraday a participantilor la sistem. Acesta garantie permite eliminarea în cvasi-totalitate a riscului sistemic (Banca Frantei, 2002a).

Unii specialiști afirmau că principalele doua obiective ale TARGET sunt:

(a) crearea unui sistem de plati transnationale eficient, care integreaza pietele monetare si sprijina implementarea politicii monetare unice

(b) apararea pietelor si institutiilor financiare de riscul sistemic. Practic prin intermediul TARGET, Eurosistemul urmareste armonizarea serviciilor de plati, reducerea costurilor de tranzactionare si introducerea unui tarif unic care sa faciliteze desfasurarea tranzactiilor si sa vina în întâmpinarea utilizatorilor.

Prin garantarea lichiditatilor, acest sistem are un impact pozitiv asupra stabilitatii financiare. Asigurarea lichiditatii este critica pentru executarea tranzactiilor curente si devine dificil de realizat în perioade de criza, atunci când participantii pietei sisteaza liniile de credit si/sau maresc cerintele de marja pentru a se proteja împotriva riscurilor de contraparte.

Sistemul TARGET nu permite niciodata creditarea institutiei beneficiare înainte sa aiba loc debitarea institutiei platitoare (Basno si Dardac, 2003). TARGET este sprijinit de catre BCN prin facilitati deosebite: acordarea de credite intraday, care de obicei nu comporta dobânzi si acordarea de facilitati de credite overnight, credite care trebuie sa fie integral acoperite prin active financiare eligibile. Lista acestor creante eligibile acceptate ca garantie (colateral) s-a extins, ceea ce denota faptul ca BCE doreste o lichiditate importanta pentru TARGET. Unii economisti sunt însa de parere ca o gama mult prea larga de garantii anihileaza securitatea si fac susceptibila aparitia riscului sistemic. În ipoteza în care banca centrala acorda descoperiri intraday participantilor (lichiditate), ea poate sa le securitizeze total sau partial (sa le transforme în titluri de creanta). Din moment ce una din contrapartidele bancii ajunge în blocaj, banca centrala va suporta doar partea din lichiditate care nu este acoperita176 (iar dupa regulile BCE, aceasta parte este nula). TARGET 2 a adus câteva îmbunatatiri sistemului de plata european. Lansarea sa a avut loc în noiembrie 2007, iar utilizatorii TARGET 2 au acces uniform la toate informatiile disponibile online si la masurile de control al lichiditatii. Procesul de integrare financiara a continuat si prin sustinerea initiativelor private, cum ar fi spatiul unic european de plati (SEPA), pentru derularea tranzactiilor transfrontaliere în euro.

În concluzie, rigorile pe care le impune participarea la acest sistem (unul dintre cele mai mari sisteme de plati alaturi de Fedwire din Statele Unite) si accesul la lichiditate pe care îl ofera, au o contributie pozitiva la asigurarea stabilitatii financiare.

4.4 CONVERGENȚA REALĂ ȘI FINANCIARĂ: PRECONDIȚII PENTRU STABILITATEA FINANCIARĂ

Criteriile de convergenta nominala impuse prin Tratatul de la Maastricht (inflatie, rata a dobânzii, deficit bugetar, datorie publica si participarea la ERM II), nu pot si nu trebuie sa fie singurele criterii pe care o economie trebuie sa le îndeplineasca pentru a asigura stabilitatea financiara în conditiile adoptarii monedei unice. Convergenta reala este cel putin la fel de importanta pentru eliminarea sau absorbtia socurilor ce vor rezulta în urma aderarii la UEM.

Prin tratatului de la Maastricht au fost stabilite și criteriile de convergență nominală ce trebuie să fie îndeplinite de către țările care doresc să acceadă la moneda Euro. Astfel, prin realizarea convergentei nominale s-a urmărit îndeplinirea criteriilor monetare și fiscale stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

A. Criteriile monetare:

Stabilitatea prețurilor–inflația nu trebuie să depășească mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratelor de inflație a primelor 3 state membre UE cu cele mai stabile prețuri.

Stabilitatea cursului de schimb – trebuie respectate limitele normale de fluctuație prevăzute de ERM II (Exchange Rate Mechanism), respectiv ± 15% timp de cel puțin 2 ani înainte de adoptarea monedei euro, fără devalorizarea monedei naționale.

Ca și în cazul stabilității prețurilor aceasta îndeplinirea acestui criteriu este esențială deoarece probeazăcapacitatea fiecărei țări de a face față șocurilor interne și externe, fără a utiliza devalorizarea propriei monede ca mijloc de ajustare. În plus regulile uniunii monetare nu permit ca o țară să acceadă la aceasta cu moneda devalorizată întrucât ar echivala cu avantaje din punct de vedere al competitivității.

Convergenta ratelor de dobândă pe termen lung –valoarea ratelor de dobândă nu trebuie să depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale media ratelor de dobândă din cele mai performante 3 țări în domeniul stabilității prețurilor.

B.Criteriile fiscale:

Deficitul bugetar–poate să fie maximum 3% din PIB.

Datoriile publice –poate să fie de cel mult 60% din PIB.

Prin urmare, îndeplinirea acestor condiții permite unei țări membre Uniunii Europene să facă un pas spre ERM II, unde pe parcursul a minim 2 ani trebuie să dovedească că îndeplinește criteriile într-o manieră sustenabila, adică într-o manieră de durată, iar după aceasta i se permite intrare în Zona Euro.

Convergenta reala este caracterizata printre altele de ritmuri de crestere economica peste media din zona euro (în principal în primele etape ale procesului de catching-up), de cresterea PIB pe cap de locuitor, de intrari masive de capital si de o tendinta de apreciere reala a monedei nationale. Alte elemente ce caracterizeaza convergenta reala sunt gradul de deschidere al economiei precum si o infrastructura adecvata atragerii investitorilor. Daca prin respectarea criteriilor de la Maastricht i se permite unei tari sa adere la zona euro, un grad ridicat de convergenta reala contribuie la respectarea acestor conditii o perioada cât mai lunga dupa aderare.

Pe lângă criteriile de convergență nominală care presupun un proces durabil și sustenabil, Tratatul de la Maastricht stipulează și un set de criterii de convergență reală, dar care nu reprezintă o condiție de accedere la Zona Euro. Aceste criterii fac referire la:

Gradul de deschidere al economiei, exprimat prin ponderea exporturilor și importurilor în PIB;

Ponderea comerțului realizat cu țările membre ale Uniunii Europene în total comerț exterior al unei țări;

Structura economiei, respectiv ponderea pe care o au sectoarele cele mai importante în crearea PIB;

Nivelul PIB/locuitor, care este de fapt și cel mai important criteriu.

Convergenta financiara este la rândul sau importanta. Structura sistemelor financiare din zona euro trebuie sa fie cât mai omogena pentru a facilita succesul politicii monetare unice si a reglementarilor europene. Foarte importante sunt si activitatea de creditare sau raportul dintre economii si investitii. Patrunderea marilor grupuri bancare din Europa de Vest pe pietele tarilor candidate la UEM a avut un rol aparte în asigurarea convergentei financiare, aceste institutii transferând know-how si practici de management al riscului.

Dar, convergenta financiara este asigurata în principal cu ajutorul reglementarilor si actiunilor comune în directia stabilitatii si autoritatile europene joaca un rol important în aceasta privinta. Eurosistemul este foarte atent la integrarea financiara în Europa, în masura în care un sistem financiar bine integrat favorizeaza o transmitere rapida si eficienta a impulsurilor de politica monetara în zona euro si are un anumit impact asupra misiunii Eurosistemului în privinta conservarii stabilitatii financiare (BCE, 2008a).

Dupa declansarea crizei economice si financiare au fost întreprinse mai multe masuri pentru a consolida integrarea financiara. Comitetul de la Basel cu privire la controlul bancar a facut o analiza a practicilor nationale legate de dispozitivele de solutionare a crizelor bancare si de gestionare a crizelor transfrontaliere. FSF (Financial Stability Forum) a elaborat, în paralel, un ansamblu de principii majore esentiale pentru gestionarea crizelor financiare.

Pe baza acestor principii, în mai 2008, Consiliul Ecofin a actualizat foaia de parcurs a UE pentru întarirea dispozitivelor în materie de stabilitate financiara, adoptata în octombrie 2007 (Ecofin, 2008). În conformitate cu aceasta foaie de parcurs, a intrat în vigoare, pe 1 iunie 2008, protocolul acordului asupra stabilitatii financiare transfrontaliere, încheiat de autoritatile de control, ministerele de finante si bancile centrale ale UE. Tinând cont de acest protocol, Consiliul Ecofin a hotarât, pe 7 octombrie, sa ridice pragul minim de garantare a depozitelor atrase de la populatie la 50 000 euro, pentru cel putin un an, în toata Uniunea. Apoi, un ansamblu de principii comune a fost definit si a fost completat cu orientari mai precise care au fost adoptate la summit-ul tarilor din zona euro, organizat la Paris, pe 12 octombrie. Aceste principii au determinat, mai degraba, caracteristicile comune ale interventiilor Statelor membre, printre care se numara garantiile aplicate finantarii si recapitalizarii bancilor.

Exista trei teorii în ceea ce priveste momentul aderarii la UEM:

• o adoptarea rapida a monedei unice, gen „big bang”, care poate crea o caderea scurta în curba J urmata de o recuperare rapida;

• o perioada mai lunga de aclimatizare în cadrul ERM II, care tinteste stabilitatea cursului de schimb, cu pierderi reduse dar si cu o relansare lenta;

• o abordare secventiala unde accentul este pus initial asupra stabilitatii preturilor (prin intermediul tintirii inflatiei), urmata de o tranzitare pentru o perioadă minimă a ERM II.

Chiar daca prima alternativa pare mai favorabila din punctul de vedere al

stabilitatii, trebuie precizat ca nivelul de dezvoltare, amploarea sectorului financiar, cât si nivelul de convergența reală si financiara cu tarile din zona euro reprezinta elemente care trebuie analizate în momentul alegerii strategiei.