Sistemul Bancar Romanesc, Trecut, Prezent Si Perspective
SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC, TRECUT, PREZENT ȘI PERSPECTIVE
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL 1
SISTEME BANCARE CONTEMPORANE
1.1 Definiția sistemului bancar. Caracteristici ale sistemului bancar.
1.2 Tipuri de sisteme bancare
1.2.1 Sistemul bancar american
1.2.2 Sistemul bancar britanic
1.2.3 Sistemul bancar german
1.2.4 Sistemul bancar italian
1.2.5 Sistemul bancar românesc
CAPITOLUL II
ISTORIA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC
2.1. Activitatea bancară în Europa la începuturile ei
2.2. Sistemul bancar românesc și activitatea acestuia până în anul 1989
2.2.1 Formarea sistemului bancar românesc
2.2.2. Activitatea bancară în România între cele două războaie
mondiale (1919 – 1939)
2.2.3. Băncile și economia românească în perioada comunistă
2.3. Tranziția sistemului bancar românesc la economia de piață
2.3.1 Reforma sistemului bancar între 1989 – 2000, în perioada de tranziție la economia de piață
2.3.2 Sistemul bancar românesc în contextul aderării
la Uniunea Europeană(2000-2007)
2.4 Evoluția sistemului bancar românesc de la aderare
până în prezent (2007–2015)
2.5 Perspective ale sistemului bancar românesc (2015-2020)
Concluzii
Introducere
Sistemul bnacar este prezent în viața noastră, a tuturor, indiferent că suntem sau nu deținătorii unor importante resurse depozitate în bănci. Simplul fapt că ne plătim factura sau că solicităm un mic serviciu bancar face ca să luăm tangență cu sistemul bancar.
Nu putem separa viața economică de viața bancară, ele sunt un tot unitar și orice derapaj apărut în economie va fi resimțit în sistemul bancar și invers.
Am ales tema „Sistemul bancar românesc, trecut, prezent și perspective” având în vedere importanța pe care o are sistemul bancar în buna desfășurara a activității tuturor sectoarelor economice și sociale. Doar un sistem bancar puternic care ține seama de realitățile economice sociale și politice, poate contribui la dezvoltare întregii societăți.
Lucrarea este structurată pe două capitole. Primul capitol cuprinde o scurtă prezentare a sistemului bancar, importanța acestuia, caracteristicile și tipuri de sisteme bancare.
În primul capitol sunt descrise:
sistemul Europei continentale, sistem puțin specializat, care funcționează după
modelul băncii universale ce oferă o gamă completă de operațiuni bancare și financiare;
sistemele SUA, Marea Britanie, aplicate și în Japonia, bazate pe principiul unei
specializări stricte a instituțiilor bancare.
Deasemenea în lucrare sunt prezentate și sistemul bancar italian și cel românesc, sisteme ce funcționează după modelul băncii universale.
Al doilea capitol debutează cu un scurt istoric al activității bancare de la apariția ei și până astăzi. Lucrarea continuă cu:
încercările, reușitele precum și eforturile depuse, în condițiile existente în acea
perioadă, pentru înfințarea sistemului bancar românesc, sistem care să asigure consolidarea unității economice naționale și dezvoltarea ei;
evoluția sistemului bancar până la primul război mondial, condițiile în care statul
român a transportat la Moscova tezaurul Băncii Naționale și la încredințat spre păstratre guvernului imperial rus;
activitatea bancară în perioada interbelică;
schimbările majore care au avut loc în perioada comunistă.
trecerea la economia de piață, după revoluția din 1989, impunându-se crearea
unui sistem bancar modern care să ofere o gamă variată de produse și servicii bancare pentru satisfacerea exigențelor tuturor categoriilor de clienți.
Primul pas care trebuia făcut era o reformă în sistemul bancar. La acea dată, sistemul bancar național era format din Banca Națională a României și patru bănci specializate, Casa de Economii și Consemnațiuni, Banca Română de Comerț Exterior, Banca Agricolă și Banca de Investiții.
Modelul de sistem bancar pe care la ales România a fost cel al băncii universale. Pe lângă avantajele pe care le are acest sistem (menționez aici promovarea concurenței între bănci, în interesul clientului) România a optat pentru aderare la Uniunea Europeană. Banca Națională a României s-a aliniat normelor și legislației Uniunii Europene. În sistemul bancar național au avut loc intrări masive de capital străin prin înfințarea de bănci cu capital privat străin și prin
deschiderea de sucursale ale marilor bănci străine.
Este przentată evoluția sistemului bancar național, cauzele crizei mondiale și cum au făcut față acesteia băncile din țara noastră. În primul trimestru al anului 2015 sistemul bancar românesc a reintrat pe profit.
În prezent sistemul bancar românesc este un sistem stabil, a îndeplinit codițiile impuse pentru a fi integrat în Uniunea Monetară Europeană.
CAPITOLUL 1
SISTEME BANCARE CONTEMPORANE
1.1 Definiția sistemului bancar. Caracteristici ale sistemului bancar.
Sistemul bancar este parte componentă a sistemului financiar, sistem care are un rol esențial în dezvoltarea social-economică a unei societăți și reprezintă ansamblul tuturor instituțiilor bancare dintr-o țară, care funcționează într-un mod unitar, și are ca scop asigurarea mobilizării tuturor fondurilor bănești disponibile în economie și distribuirea lor către diverși agenți economici, în special pentru activități productive, dar și către persoane fizice sub formă de credite.
Sistemul bancar cuprinde:
cadrul instituțional – format din banca centrală, bănci comerciale și alte instituții
financiare asimilate acestora;
cadrul juridic –cuprinde ansamblul reglementărilor privind activitatea bancară.
Activitatea instituțiilor bancare este universală în ceea ce privește produsele și serviciile bancare, dar există numeroase diferențe în modul de organizare și funcționare a acestora în cadrul sistemului bancar.
Din acest punct de vedere este posibilă stabilirea a două tipuri de sisteme bancare:
Sisteme bancare ale Europei continentale, puțin specializate și care funcționează
după modelul băncii universale;
Sistemele SUA, Marea Britanie, aplicate și în Japonia, bazate pe principiul unei
specializări stricte a instituțiilor bancare.
Într-un sistem bancar modern și performant operează o diversitate de bănci clasificate astfel:
banca centrală – se află în fruntea aparatului bancar, și are rol de supraveghere și
organizare a relațiilor monetar-financiare ale unui stat, atât pe plan intern cât și în relațiile cu alte sisteme monetare, are funcția de emisiune, funcția de centru valutar și de gestionare a rezervei valutare, funcția de bancă a băncilor, funcția de bancă a statului, a administrației și a serviciilor publice. Denumirea băncii centrale poate cuprinde numai numele țării respective (Banca Angliei, Banca Italiei, Banca Franței, etc) sau poartă denumirea de Bancă Națională (Banca Națională a României, Banca Națională a Poloniei, etc). Există o singură bancă centrală în fiecare țară excepție făcând Statele Unite ale Americii unde există 12 „Bănci de Rezervă” subordonate unui singur organ central – Sistemul Rezervelor Federale.
Tratatul de la Maastricht stabilește, în articolul 105(1), ca obiectiv principal al Sistemului European al Băncilor Centrale, menținerea stabilității prețurilor.
Băncile centrale, fără a prejudicia acest obiectiv principal, trebuie să sprijine politicile economice generale ale Uniunii Monetare, acționând în concordanță cu principiile unei economii de piață cu liberă competiție.
Sistemul European al Băncilor Centrale, se compune din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene.
Eurosistem – Sistemul European al Băncilor Centrale, se compune din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale ale țărilor care au adoptat euro ca monedă unică.
Sistemul European al Băncilor Centrale și Eurosistemul nu au personaliate juridică, în schimb, Banca Centrală Europeană este o persoană juridică ce formează nucleul arhitecturii complexe a Eurosistemului, iar fiecare dintre băncile centrale naționale are personalitate juridică în conformitate cu legislația națională din țara sa.
Potrivit Tratatului, Sistemul European al Băncilor Centrale, va fi guvernat de Consiliul Guvernatorilor și de Consiliul de conducere executiv al Băncii Centrale Europene.
Sistemului European al Băncilor Centrale trebuie să fie independent, atât față de Comisia Europeană, cât și față de guvernele statelor membre. Băncile centrale naționale, continua să aparțină guvernelor lor, dar sunt supuse cerințelor de a deveni independente de procesul politic din propria lor țară.
„Obiectivul fundamental al Sistemului European al Băncilor Centrale este menținerea stabilității prețurilor în zona euro, condiție necesară a creșterii durabile și sănătoase a economiei țărilor comunitare.”
Banca Centrală Europeană este singură entitate abilitată să emită bancnote denominate în euro, în timp ce băncile centrale naționale sunt împuternicite să bată monedă metalică în euro, în limitele aprobate de Banca Centrală Europeană.
băncile comerciale – celelalte bănci, altele decât banca centrală
Băncile comerciale sunt diferențiate după tipul operațiunilor sau sfera teritorială de cuprindere. Astfel sunt bănci universale și bănci specializate.
Băncile universale – efectuează toată gama de operațiuni bancare.
Băncile specializate – efectuează operațiuni bancare de un anumit tip sau într-un anumit domeniu.
Tipuri de bănci comerciale specializate:
Banca agricolă – acordă credite și alte facilitați financiare și de plată societăților
agricole;
Banca de investiții – a cordă credite, pe termen mediu și lung, întreprinderilor
industriale, pentru investiții, fondurile le obține pe baza unor forme de economisire pe durate mai îndelungate decât cele obișnuite.
Banca de export – import – creditează, producătorii/exportatorii autohtoni pentru
promovarea produselor pe piețele externe;
Banca ipotecară – acordă împrumuturi pe termen lung cu o ipotecă asupra imobile-
bilelor deținute de debitori;
Banca internațională (privată) – cu numeroase sucursale în alte țări, rolul principal
fiind operațiunile externe;
Băncile internaționale sunt și instituțiile financiar-bancare interguvernamentale cu capital din două sau mai multe țări și a căror activitate specifică se desfășoară la nivel internațional sau mondial (de exemplu Banca Reglementarilor Internaționale, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Mondială etc).
Băncile de depozit – se ocupă cu atragerea de depozite și acordarea de credite
financiare. În Franța, băncile comerciale se numesc bănci de depozit. În SUA și Gemania aceste bănci se ocupă și de emisiunea și plasarea hârtiilor de valoare și acordarea de credite având drept gaj hârtiile de valoare.
Băncile de accept – sau casele de accept sunt instituții bancare care prin
semnătura lor, susțin titluri de credit (cambii, bilete la ordin) trase de exportatorii autohtoni asupra importatorilor străini iar titlul de credit astfel acceptat devine negociabil;
Modelul băncii universale a apărut în a doua jumătate a secolului XIX, prin angajarea băncilor în activități diverse și mai ales în operațiuni internaționale, răspândindu-se foarte repede. Cel mai dezvoltat model de bancă universală se găsește în Germania. Banca universală oferă o varietate de servicii bancare pentru o gamă largă de clienți.
1.2 Tipuri de sisteme bancare
1.2.1 Sistemul bancar american
Sistemul bancar american are la vârf sistemul federal de rezervă și organismele federale.
Federal Reserve System este alcătuit din 12 bănci federale corespunzătoare celor 12 districte și este condus de Consiliul Guvernatorilor, alcătuit din 7 persoane numite de președinte, pe o durată de 14 ani.
Funcțiile celor 12 bănci federale sunt:
Emisiunea monetară în district (în realitate bancnotele circulă pe întregul teritoriu
federal);
Creditarea băncilor comerciale: fixarea ratei scontului – compensaare care prin
semnătura lor, susțin titluri de credit (cambii, bilete la ordin) trase de exportatorii autohtoni asupra importatorilor străini iar titlul de credit astfel acceptat devine negociabil;
Modelul băncii universale a apărut în a doua jumătate a secolului XIX, prin angajarea băncilor în activități diverse și mai ales în operațiuni internaționale, răspândindu-se foarte repede. Cel mai dezvoltat model de bancă universală se găsește în Germania. Banca universală oferă o varietate de servicii bancare pentru o gamă largă de clienți.
1.2 Tipuri de sisteme bancare
1.2.1 Sistemul bancar american
Sistemul bancar american are la vârf sistemul federal de rezervă și organismele federale.
Federal Reserve System este alcătuit din 12 bănci federale corespunzătoare celor 12 districte și este condus de Consiliul Guvernatorilor, alcătuit din 7 persoane numite de președinte, pe o durată de 14 ani.
Funcțiile celor 12 bănci federale sunt:
Emisiunea monetară în district (în realitate bancnotele circulă pe întregul teritoriu
federal);
Creditarea băncilor comerciale: fixarea ratei scontului – compensarea cecurilor și
a altor titluri de credit ale băncilor membre;
Operațiuni de open market.
Specificul sistemului bancar american se exprimă și în opțiunea băncilor între două tipuri de statut: Național Bank (banca federală) sau State Bank (bancă într-un anumit stat) completată cu regimul „one state banking” constând în separarea activității bancare comerciale de cele financiare.
Ca urmare a acestor factori specifici se deosebesc 4 categorii de instituții bancare:
Băncile Comerciale – au ca funcție principală primirea depozitelor de fonduri,
private sau publice, la vedere sau la termen.
Băncile de Investiții – operează cu fonduri împrumutate de la băncile comerciale
asigurând cumpărarea și plasamentul titlurilor emise de societăți comerciale și prestează servicii în domeniul restructurărilor și fuziunilor, gestionează portofolii de titluri, jucând un rol important în dinamizarea economiei.
Băncile americane situate în străinătate cu avantajul de a efectua operațiuni care
nu le sunt permise pe teritoriul american.
Băncile străine – sunt în proporție de cca. 50% japoneze, cca.10% britanice și
30% europene. Aceste bănci provoacă îngrijorarea sistemului bancar autohton atât datorită atragerii unei părti a clientelei americane de origine asiatică cât și datorită achiziționării de către băncile străine a unor bănci americane.
Sistemul financiar american cuprinde:
Bănci comerciale – finanțează nevoile pe termen scurt ale firmelor, cumpărarea de
locuințe de către particulari, agricultură, etc.
Instituții financiare – oferă în mod tradițional credite ipotecare și credite de consum
multe dintre ele au o structură mutualistă, deponenții fiind și acționari.
Piața acțiunilor – există trei mari burse: NYSE, AMEX și NASDAQ, constituie o
sursă tradițională de fonduri pentru firmele americane.
Piața obligatară – importantă sursă de fonduri pentru firme și pentru stat, la nivel
federal și local.
Piața opțiunilor – a apărut la începutul anilor '70; au evoluat contractele futures
rapid, fiind utilizată în mare măsură și dispunând de o mare lichiditate.
Sistemul de pensii – firmele dispun de mai multe posibilități; fondurile sun investi-
te în acțiuni și obligațiuni.
Finanțarea directă este elementul cel mai important al sistemului american, mai mult de 50% din fondurile externe ale firmelor au fost colectate prin vânzarea de titluri (acțiuni și obligațiuni) pe piețele financiare. Băncile folosesc piețele financiare pentru a se acoperi împotriva riscurilor.
1.2.2 Sistemul bancar britanic
Băncile britanice au avut un rol însemnat în dezvoltarea economiei, conferindu-i acesteia o poziție importantă pe arena mondială, atât în dezvoltarea industrială și comercială cât și în organizarea sistemului bancar.
Băncile din sistemul britanic sunt clasificate în funcție de mai multe criterii.
După mărimea tranzacțiilor tipice pe care o bancă le derulează sunt:
F Retail banks (bănci “cu amănuntul”) – aceste bănci se adresează clienților
individuali (persoane fizice), în acest scop dezvoltând o rețea largă de unități cât mai aproape de clienții potențiali.
F Wholesale-banks (bănci” en-gros”) – aceste bănci operează numai cu afaceri de
valori mari, având relații financiare cu firme de mari proporții sau cu alte bănci, pe piața monetară.
Alt criteriu de clasificare a băncilor pornește de la bilanțul lor contabil și are în vedere tipurile de depozite pe care le acceptă. Această abordare împarte băncile în două categorii astfel:
Băncile primare – derulează operațiuni prin intermediul mecanismului de plăti, în
interiorul țării, ele oferind un sistem de transfer monetar, prin intermediul conturilor curente.
Băncile secundare – nu sunt parte a mecanismului de plăți și nu participă la
sistemul de compensare. Majoritatea depozitelor acestor bănci sunt depozite la termen, în mare parte în valută, chiar dacă aceste aspecte diferă de la o bancă la alta.
1.2.3 Sistemul bancar german
Sistemul bancar german, se individualizează prin banca de tip universal ce oferă o gamă completă de operațiuni bancare și financiare: de retail, wholesale, investment, vânzare-cumpărare de titluri de valoare în numele clienților, asigurări.
Sistemul financiar bancar german este format din:
Bănci universale – se implică într-o gamă variată de activități: colectarea depo-
depozitelor, acordarea creditelor, ipoteci, subscriere de titluri, investiții în acțiuni, etc.( 89%);
Bănci comerciale – sunt reprezentate de cele trei mari bănci comerciale Deutsche
Bank, Dresdner Bank și Commerz Bank, precum și băncile regionale, de filiale ale băncilor străine și de alte bănci private. (26%);
Bănci populare – sunt instituții bancare care nu funcționează în scopul maximizării
profitului, ci în interes public; ele există la trei nivele: local, regional și național. (36% din totalul activelor);
Bănci cooperatiste – funcționează conform unui principiu mutual, deponenții
acestora fiind în același timp și acționari; ele există la cele trei nivele (15% din total activelor);
Bănci specializate – furnizează o gamă mai restrânsă de servicii decât băncile
universale; se specializează în creditul ipotecar, agricol, finanțarea micilor afaceri, etc. (23% din activele totale);
Economia germană se bucură de o bancarizare pe scară largă.
Băncile germane au legături foarte strânse cu industria și întrețin relații pe termen lung cu firmele, sistem cunoscut sub numele de Hausbank, deosebit de avantajos pentru ambele parți.
Sistemul financiar german este dominat de bănci; industria bancară este relativ concentrată iar economia este putenic bancarizată. Băncile nu întâmpină o concurență semnificativă din partea piețelor financiare.
1.2.4 Sistemul bancar italian
Italia are cea mai veche tradiție în activitatea bancară din Europa și multe din tehnicile cheie ale activității bancare au fost inventate aici. Evoluția sectorului bancar din ultimele decenii, în Italia, a fost diferită de cea urmată de băncile altor țări.
Sistemul bancar italian a funcționat pe baza unei legi din 1936, care a fost votată după o serie de falimente bancare și avea ca scop principal să prevină alte falimente ale băncilor. Acest lucru s-a realizat prin împărțirea instituțiilor financiare în șapte categorii, pentru care s-au stabilit specializările bancare.
Multe dintre băncile sectorului public nu aveau ca scop realizarea de profit, ci acordarea de asistentă financiară și realizarea de acte de caritate, pe plan local. Existau mecanisme complexe ce permiteau instituțiilor financiare să colaboreze, fără a fi concurente. Băncile de economii erau, în mod deosebit, limitate la anumite tipuri de operațiuni.
Recent Italia a adaptat legislația bancară conform noilor cerințe. Legea actuală permite instituțiilor financiare de stat să devină companii de investiții în domeniul titlurilor de valoare.
Alte modificări sunt:
eliminarea diferenței, prin lege, dintre tipurile de bănci;
acordarea dreptului băncilor din sectorul public de a intra pe piețele de capital;
favorizarea fuziunilor între bănci;
frivatizarea băncilor de stat;
fosibilitatea expansiunii băncilor, pe tot teritoriul Italiei;
permisiunea acordată băncilor de a opera și în alte sectoare financiare.
Această evoluție a sistemului bancar italian demonstrează tendința de transformare a marilor bănci în conglomerate financiare (asemănătoare celor britanice) și mai puțin în bănci universale (ca în cazul băncilor germane).
1.2.5 Sistemul bancar românesc
Sistemul bancar românesc este constituit ca un sistem al economiei de piață, modern și performant, în care funcționează o diversitate de bănci clasificate și împărțite după anumite criterii.
Sistemul bancar românesc este un sistem puțin specializat și funcționează pe modelul băncii universale.
Este structurat pe două nivele:
Banca centrală
Băncile comerciale
Banca centrală este Banca Națională a României, bancă cu capital de stat, are ca obiectiv principal asigurarea și menținerea prețurilor și exercită cele cinci funcții generale specifice, funcții ce au fost enumerate la punctul 1.1.
În categoria băncilor comerciale intră toate celelalte bănci. Majoritatea băncilor din România sunt bănci universale care oferă o diversitate de produse și servicii bancare pentru o gamă variată de clienți atât pe plan intern cât și internațional.
Alături de aceste bănci universale își desfășoară activitatea și o serie de bănci specializate.
În România funcționează: 28 bănci, 14 Companii de Leasing, 6 Instituții de Credit, 12 Administratori de Fonduri de Pensii și 16 Administratori de Fonduri Mutuale.
Acest subiect va fi dezvoltat în capitolul II al prezenței lucrări.
CAPITOLUL II
ISTORIA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC
2.1. Activitatea bancară în Europa la începuturile ei
Apariția băncilor nu poate fi stabilită cu precizie, dar este clar faptul că înaintea lor au apărut moneda, creditul și plățile.
Activități cu caracter bancar s-au desfășurat încă din cele mai vechi timpuri; babilonienii și-au făcut depozite de valori în temple, egiptenii, asirienii, fenicienii, grecii și romanii, popoare considerate mai civilizate, făceau comerț dar și schimburi de metale prețioase și monede.
Ca urmare a acestor operațiuni au apărut, în Europa, primii „bancheri” numiți trapeziți la greci, argentari la romani, iar pe teritoriile românești zarafi. Aceștia aveau ca activități principale schimbul de monedă, efectuarea de plăți și păstrarea capitalului, dar nu se poate spune că atunci au apărut primele bănci. După anul 1100 când ia amploare comerțul, schimbul, plățile și creditul, se poate spune că este perioada în care s-au înființat primele bănci. În privința apariției primelor bănci s-au emis diferite păreri; în lucrarea sa „Tratat de monedă” profesorul Ștefan I. Dumitrescu, spunea că:
„Prima bancă, în adevăratul sens al cuvântului, se pare că ar fi instituția, înființată în 1171, de dogele Michele XI, sub numele de Banco de Venezia, cu scopul principal de a face operațiuni de administrarea banului public pentru Cetate” .
Această bancă a avut la bază o asociație de creditori ai Cetății Veneției, asociație care și-a desfășurat activitatea între anii 1156-1171. Mai apoi, s-au constituit astfel de instituții și în alte orașe italiene; Florența, Milano, Neapole. La Florența, în anul 1252 s-a bătut pentru prima dată florinul de aur, și tot aici s-a reglementat, pentru prima oară, ținerea de registre contabile. Instituția apărută la Neapole, în anul 1540, numită „Sacra Mont de la Pietrá” avea ca activitate acordarea de mici împrumuturi pe baza gajului de obiecte prețioase. Prima bancă care avea ca scop primirea de depozite și acordarea de credite particularilor, se spune că ar fi apărut în anul 1584 în Veneția, Banco di Rialto.
În concluzie, primele organisme bancare au apărut între sec. XIV și XVI, în perioada de dezvoltare a cetăților italiene.
Organizații bancare au apărut și în Europa occidentală, astfel, în Olanda s-a înființat Banca de Amsterdam în anul 1609, în Germania, Banca de la Nüremberg, ambele având un rol important în organizarea și dezvoltarea operațiunilor de piață fără numerar.
Băncile au continuat să se dezvolte, iar în perioada de formare a capitalismului au contribuit la colectarea și fructificarea capitalurilor, adunând micile și marile economii din toate straturile sociale, pentru a le pune mai târziu la dispoziția întreprinzătorilor sub formă de capital.
De asemenea, cămătăria care devenise o piedică în calea progresului, prin împrumuturile dezavantajoase pe care le acorda, a primit o grea lovitură prin apariția băncilor și formarea sistemului de credit capitalist.
Prin amploarea pe care a luat-o activitatea bancară, băncile au contribuit la formarea și consolidarea statelor ca organisme sociale și politice precum și la consolidarea lor economică.
2.2. Sistemul bancar românesc și activitatea acestuia până în anul 1989
2.2.1 Formarea sistemului bancar românesc
În haosul monetar care domnea în Principatele Române în jurul anului 1800, cei care reușeau să se descurce erau cei care practicau zarafia, adică vânzarea și cumpărarea de monede pentru obținerea de câștiguri, aceștia se numeau zarafi. Această practică, de a cumpăra monedă la un preț pentru a fi revândută la un preț mai mare, afecta negativ economia Țării Românești. Monedele care circulau atunci pe teritoriul Țării Românești erau provenite din Turcia, Austria, Prusia, Rusia, Franța și alte țări care băteau monedă, la noi neexistând o monedă autohtonă.
Țările Românești, aflate sub suzeranitate turcească, nu-și puteau bate propria monedă, Poarta urmărind prin această interdicție dependența Principatelor și exploatarea piețelor prin monedă. În ceea ce privește primele bateri de monadă la noi, Gheorghi Ruscanu spunea că:
„Lui Vlaicu Vodă (1362-1377) și lui Petru Mușat (1375-1391) li se atribuie primele bateri de monede metalice românești în Țara Românească (probabil monetăria de la Argeș) și Moldova (monetăria de la Suceava), iar în Transilvania autonomă (1541-1691) primele monede s-au bătut la monetăria de la Aiud. Sub dominația Casei de Habsburg (1691-1867) Principatul Transilvaniei a bătut monedă la Sibiu, Alba Iulia, Cluj etc. Iar în Banat, la Ciclova Română de lângă Oravița.
Din domnia prosperă a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) au rămas monede multe și variate.”
Monopolul economic al Imperiului Otoman asupra Principatelor Române, a luat sfârșit odată cu încheierea războiului ruso-turc din 1828-1829, în care rușii i-au învins pe turci și s-a încheiat tratatul de pace de la Adrianopole. După semnarea tratatului, la 14 septembrie 1829, Principatele au devenit o importantă piață pentru produsele manufacturate, începând cu sfârșitul veacului al XVIII-lea.
Începând din mai 1828 și până în aprilie 1834, Principatele Române au fost puse sub administrație rusească, ocupația ținând până la plata integrală a despăgubirilor de război. În această perioadă au fost puse în aplicare Regulamentele Organice ale Țărilor Românești. Regulamentele Organice au schimbat radical sistemul financiar românesc, modernizându-l. Cămătăria, care provoca mari daune economiei, trebuia înlăturată, astfel se impunea înființarea unor bănci românești, pentru obținerea de credite ieftine necesare dezvoltării economice. În acest sens, în Țara Românească, în 1832 se adoptă „Proiectul înființării unei Bănci naționale la București”, proiect care nu s-a putut pune în practică pe motiv că ar fi afectat interesele rusești în Principate.
În Muntenia, negustorii brăileni au format o asociație negustorească, în 1838, care primea depuneri în bani de la negustori și acordă împrumuturi cu dobândă, pe garanție. În aceeași perioadă un grup de negustori englezi reprezentanți ai firmei „Bell & Anderson” au propus înființarea unei bănci la București, propunerea lor a fost acceptată de boieri, aproape toți fiind dispuși a-și ipoteca moșiile. Costache Bălcescu a publicat în anul 1845 proiectul „Casă de păstrat și împrumut” însoțit de statut, regulament și listă de subscriere, dar care nu a avut succes din cauza lipsei de experiență a burghezimii. În 1847, domnitorul George Bibescu avea în proiect înființarea unei bănci la București.
În 1847, la Iași, un grup de boieri au făcut o declarație prin care anunțau că vor să înființeze o bancă de acont și credit sub numele „Institution allemende particulière de crèdit”, care să acorde împrumuturi cu dobândă mică marilor proprietari, pentru ai scăpa de camătă.
Toate proiectele menționate mai sus nu au putut fi realizate.
Primele organizații bancare de credit au fost create în Transilvania, de către sași și maghiari care erau ajutați de conducerile politice de la Viena și Budapesta. Astfel, Peter Traugott Lange, a inființat în anul 1835, la Brașov, prima bancă cooperatistă de credit săsesc numită „Kronstädter Allgemeine Sparkassa”. Au urmat alte două bănci maghiare la Budapesta și Arad. În 1841, s-a înființat la Sibiu cea mai importantă bancă de credit a sașilor „Hermannstädter Allgemeire Sparkassa”. Prima bancă cooperatistă a fost înființată de maghiari în anul 1855 în Transilvania și s-a numit „Casă de păstrare din Tg. Secuiesc”.
Odată cu declanșarea războiului din Crimeia, din 1853, atât Țara Românească cât și Moldova, au fost nevoite să suporte cheltuielile cu întreținerea trupelor de ocupație și astfel datoria publică din cele două țări a ajuns la zeci de milioane de lei. În aceste condiții, atât domnitorul Barbu Știrbei cât și Grigore Ghica, au încercat înființarea unor bănci naționale cu capital străin, pentru a-și putea plăti datoriile.
În anul 1856, domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, susținut de economiștii N.Suțu, Vasile Ghica și Petre Mavrogheni, a semnat o convenție cu bancherul german F.I: Nulandt, pentru înființarea primei bănci de emisiune românească: Banca Naționale a Moldovei cu capital german, englez, francez și forțe puțin românesc. A fost înființată în anul 1857, dar a dat faliment un an mai târziu, din cauza împrumuturilor pe care le-a acordat fără a stabili un procedeu de urmărire și de rambursare a acestora.
După unirea principatelor de la 24 ianuarie 1859, programele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, aveau în vedere consolidarea unității economice naționale și dezvoltarea ei, preconizându-se o economie complexă care să includă industria, agricultură și comerțul. În aceste condiții trebuia să existe și un sistem modern de credit, o bancă centrală de emisiune, o bancă ipotecară sau de credit financiar, monedă națională, case de economii case de gaj etc.
Proiectele domnitorului Al.I.Cuza din decembrie 1859, de a înființa banca de emisiune, casa de economii și creditul funciar ipotecar nu s-au putut realiza din cauza faptului că Principatele Unite nu au primit sprijinul financiar extern,care consta în acordarea unor credite.
Nevoile crescânde ale statului, cu deficite bugetare an de an, au impus necesitatea organizării unor instituții de credit.
În anul 1865 a fost înfințată Casa de Depuneri și Consemnațiuni și Banca României. Au mai fost înființate Creditul Funciar Rural (1873), Creditul Funciar Urban (1875) și Banca Marmorosch Blank (1874).
Aparatul bancar începe să se constituie în țara noastră odată cu proiectul, depus de ministrul de fânațe I. C. Brătianu, la 17 aprilie 1880, care a devenit lege, stabilind normele de organizare și funcționare a Băncii Naționale a României, bancă ce urma să înceapă activitatea la 1 iulie 1880. Banca avea privilegiul de a emite bilete de bancă la purtător. Suma acestora nu trebuia să depășască de trei ori rezervă metalică pe care o avea banca.
Operațiunile pe care le putea face banca:
să sconteze sau să cumpere polițe, bilete la ordin, având ca obiect operațiuni comerciale;
să sconteze bonuri de tezaur, până la suma de 20% din capitalul vărsat;
să facă comerț cu aur și argint;
să dea avansuri pe aur și argint;
să dea avansuri în cont curent sau pe termene scurte, garantate prin depozite de
efecte publice sau valori garantate de stat;
să primească în depozite metale, aur sau argint sau sume de bani în cont curent;
să facă serviciul de casierie al statului, fără a fi indemnizată.
Organele de conducere ale Băncii Naționale a României:
Guvernator, numit de guvern pe 5 ani, dar trebuia să fie român și să posede 40 de
acțiuni ale Băncii Naționale;
Consiliul de administrație, format din directori și prezidat de guvernator;
Directorii, care conduceau diferite sectoarele ale băncii, în număr de 6, 2 numiți
de guvern și 4 aleși de adunarea generală;
7 cenzori, trebuiau să fie români și să aibă 4 acțiuni ale Băncii, 4 aleși de adunare
generală a acționarilor pe 4 ani și 3 numiți de guvern pe 3 ani;
Consiliu de cenzori;
Consiliul general;
Comitetul de scont;
Comisarul guvernului;
Adunarea generală
În perioadă ce a urmat, până la începutul primului război mondial, a avut loc o creștere considerabilă a numărului de bănci înființate, cu capital străin sau autohton. Au fost înființate 195 de instituții bancare ce constituiau sistemul bancar românesc, la acea dată.
Dintre acestea, 9 au fost bănci mari (8 cu sediul în București) din care:
4 bănci cu capital românesc:
Banca Agricolă, înființată în 1894, la București;
Banca de Scont a României, constituită în 1898;
Banca Comerțului din Craiova, constituită în 1899;
Banca Românească, cea mai mare instituție bancară cu capital
românesc, înființată în 1911.
4 bănci cu capital străin:
Banca Generală Română, înființată în 1897, cu capital german;
Banca de Credit Român a luat ființă în 1904, cu capital austriac;
Banca Comercială Română, constituită în 1906 cu capital austriac,
francez și belgian;
The Bank of Roumania Limited
1 bancă cu capital mixt:
Banca Marmoroch Blank&Co
În Transilvania, datorită dezvoltării rapide a industriei și agriculturii se resimțea lipsa capitalului autohton. Băncile din Transilvania erau subordonate aparatului bancar austro-ungar.
După 1848 au fost întreprinse numeroase acțiuni pentru emanciparea politică, economică și socială și pentru combaterea acțiunilor antiromânești duse de autoritățile maghiare. Astfel au fost înființate „case de păstrare și împrumuturi” românești, după modelul celor săsești. Au apărut bănci cu capital autohton: Banca Albina de la Sibiu (1872), Banca Furnica 1883), Banca Ardeleană din Brașov (1885).
În perioada de avânt economic dintre 1899 și 1914, funcționau 30 de bănci mijlocii cu capital românesc.
Pe lângă bănci, s-au impus ca o necesitate înființarea de instituții de credit pentru micile gospodării. Au luat ființă organizații de credit, create de stat, și mai târziu formațiuni de credit cu caracter cooperatist.
Un rol important în activitatea bancară din România în perioada 1881-1918 l-au avut bursele. Bursele sunt instituții oficiale, private sau de stat, unde se negociază hârtii de valoare (bursa de valori) sau se încheie tranzacții, cumpărări și vânzări de mărfuri (bursa de mărfuri).
Cu toate că, Banca Națională a României avea ca obiectiv principal finanțarea necesităților dezvoltării economice și doar în unele cazuri trebuia să finanțeze nevoile statului, începând cu anul 1914 și-a îndreptat aproape toată activitatea pentru satisfacerea nevoilor bănești ale statului. După intrarea României în război, Banca Națională a acordat noi împrumuturi statului.
Condițiile grele de război au necesitat mutarea Băncii Naționale la Iași. În baza garanțiilor și a înțelegerilor dintre guvernele României și Rusiei imperiale, tezaurul Băncii Naționale a fost transportat la Moscova și încredințat, spre păstrare, guvernului imperial rus.
„După verificarea minuțioasă a întregului tezaur, efectuată între 9 ianuarie 1917 și 4 februarie 1917, în fața delegaților români și ruși, prin protocolul încheiat la 16 februarie 1917, s-a constatat depunerea a 1738 de lăzi, conținând stocul metalic al Băncii Naționale a României în valoare de 314.580.456 lei și 84 bani, precum și a două lăzi în valoare de 7 milioane lei, în total 321.580.456,84 lei”
„La 3 august 1917 Banca Națională a României a depus la Moscova și valorile și efectele primite spre păstrare, în valoare de 1.594.836.721,09 lei.”
Banca Națională a României, la sfârșitul anului 1918 avea la bază operațiuni economice doar în proporție de 4,5%, grosul fiind avansuri acordate statului.
Casa de depuneri și Consemnațiuni, în perioada 1915 – 1917, cele mai multe credite le-a acordat statului, iar după această dată au apărut creditele pentru instituțiile de utilitate publică și particulari.
Băncile Comerciale cu capital românesc și-au sporit capitalul social și au finanțat nevoile crescute ale țării.
Băncile cu capital străin au avut o atitudine de așteptare și de prudență comercială.
2.2.2. Activitatea bancară în România între cele două războaie
mondiale (1919 – 1939)
După constituirea statului unitar român, problema primordială era refacerea economiei.
Marile puteri au recunoscut granițele de vest, de est și de nord ale României dar i-au impus obligații financiare de peste 3 miliarde de lei. Trebuia să achite o parte statului austro-ungar, în calitate de succesoare a acestuia și o serie de alte obligații economice în favoarea firmelor din cadrul marilor puteri.
Cheltuielile de război, jaful făcut de ocupanți, pierderile materiale și umane, marile distrugeri de război au dus la o gravă criză economică.
Prețurile au crescut de 4-6 ori față de nivelul antebelic.
În noile condiții, refacerea economiei genera sarcini incomparabil mai mari ca în orice altă perioadă din trecut. Ideea de fond era utilizarea creditului autohton sau a celui străin.
„În această perioadă, economiști români de prestigiu (Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, I. N. Angelescu, Mihail Manoilescu, Ștefan Zeletin ș.a.), au fundamentat gândirea economică cu numeroase teze realiste, de mare valoare, ca o replică la afirmațiile cercurilor de peste hotare, care susțineau că românii nu erau apți pentru activități productive superioare
și burghezia românească nu era capabilă de a conduce”
O bună parte a burgheziei române a dus o politică de dezvoltare a capitalului bancar-industrial român. Burghezia industrial-bancară și-a intensificat lupta de apărare a bogățiilor țării, de valorificare a acestora prin forțe proprii.
În anul 1925, ministrul Al. Constantinescu a susținut proiectul pentru înființarea Camerelor Agricole pentru dezvoltarea zootehniei și silviculturii.
Între anii 1923 și 1928, industria românească s-a dezvoltat prin sporirea capitalului investit și înzestrarea tehnică.
Creditul Funciar Urban București și Creditul Funciar Urban Iași și-au reluat operațiunile de creditare a construcțiilor și modernizării imobilelor din București, Iași, precum și din alte orașe ale țării. În timpul războiului Creditul Funciar Urban București și Creditul Funciar Urban Iași au avut activitatea suspendată.
Casa Rurală a terminat, până în 1923, operațiunile de vânzare a moșiilor către țăranii care depuseseră aconturi, înainte de 1916, pentru cumpărarea terenurilor de cultură sau loturilor de casă.
Dintre băncile vechi din marea finanță românească, după război, Banca Românească a avut un rol relevant atât în activitatea internă, cât și în cea internațională.
Capitalul străin, după primul război și până la începutul crizei din 1929, a avut un rol important pe piața bancară românească pătrunzând profund în economia proaspăt formată și neconsolidată.
Banca Națională a României, după primul război mondial a contribuit la refacerea și însănătoșirea economiei prin creditare și menținerea stabilității monetare.
În 1934, statul, a început reorganizarea aparatului bancar și a înființat Consiliul Superior Bancar, iar Banca Națională a României, banca de emisiune a devenit organ oficial de control al creditelor.
Dezvoltarea economică în România a atins punctul culminant în perioada 1934-1941. Anul 1938 a fost anul cu cei mai buni indicatori ai producției industriale.
După 1938, cifra realizărilor a fost viciată de dificultățile de import determinate de izbucnirea celui de-al doilea război mondial și a nevoilor apărării naționale.
Aderarea Bulgariei la Pactul Tripartit, la 1 martie 1941, a înlesnit pătrunderea germanilor în Balcani.
La 22 iunie 1941 România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, reușind, după 35 de zile, să redobândească Basarabia.
După 23 august 1944, România a participat la război împotriva Germaniei și Ungariei, folosind toate resursele de care dispunea țara la acea dată. La 25 octombrie 1944, Transilvania era eliberată, desființându-se Dictatul de la Viena.
Statul român a efectuat preschimbarea banilor de război aflați în circulație pe teritoriul țării și pe cei puși în circulație de autoritățile ungare pe teritoriul Transilvaniei de Nord în timpul ocupației.
Veniturile curente ale bugetului României nu puteau face față sarcinilor impuse de refacerea finanțării și acoperirea despăgubirilor materiale prevăzute în Convenția de armistițiu încheiată, la 12 septembrie 1944, între guvernul român și guvernele Uniunii Sovietice, Marii Britanii și Statelor Unite.
Ministerul de Finanțe trebuia să se împrumute de la deținători de numerar pentru a acoperi o parte din aceste sarcini.
Pentru a putea ieși din acest impas, guvernul român a inițiat o campanie antiinflaționistă în cadrul căreia a lansat, la sfârșitul anului 1944, Împrumutul Refacerii Naționale și emisiunea unor medalii comemorative de aur.
Pentru a subscrie la acest împrumut doritorii trebuiau să își manifeste în mod liber voința în acest sens, subscrierea nu era obligatorie, ci benevolă.
Medaliile comemorative bătute în aur puteau fi cumpărate doar de cei care subscriau la împrumut. În condițiile în care moneda națională se deprecia, medalia de aur servea ca o primă de asigurare împotriva pierderii rezultate din deprecierea leului, din momentul subscrierii până în momentul rambursării împrumutului. Deoarece leul pierdea zi de zi din puterea de cumpărare, medaliile au început să îndeplinească rolul de mijloc de plată neoficial, stabil, cu valoare sigură. Deci, chiar dacă nu a fost concepută ca monedă prin forța împrejurărilor a ajuns un instrument monetar improvizat.
Împrumutul Refacerii Naționale și emisiunea medaliilor comemorative de aur au avut un efect opus celui pentru care au fost create.
Nu se poate trece cu vederea faptul că deopotrivă Guvernul și conducerea armatei române și-au amintit de greșelile din timpul primului război mondial, când tezaurul trimis la Iași trebuia păstrat în acel oraș și nu trimis la Kremlin, și au hotărât, cu puțin timp înainte de intrarea trupelor sovietice în București, să evacueze tezaurul în interiorul țării luându-se toate măsurile pentru asigurarea securității operațiunii și desfășurarea ei în secret.
Astfel, au ales mănăstirea Tismana, unde Banca Națională, sub pretextul refacerii clădirilor avariate de un incendiu, a efectuat amenajări speciale pentru păstrarea acestor valori.
Tezaurul cuprindea: monezi, lingouri tip internațional, lingouri tip standard, precum și o parte din aurul polonez care în 1939 a fost trimis în străinătate, prin țara noastră, pentru a nu fi capturat de trupele germane.
Banca Națională a României și Marele Stat Major al Armatei Române, cu toate condițiile potrivnice din vara anului 1944, au dus la îndeplinire acest plan, iar după doi ani și jumătate tezaurul de la Tismana s-a întors la București, la 4 februarie 1947, și a intrat în circuitul valorilor Băncii Naționale a României. S-a dovedit astfel că în România poate fi păstrat un secret absolut asupra unor acțiuni de o foarte mare importanță.
2.2.3. Băncile și economia românească în perioada comunistă
Schimbarea produsă la 23 august 1944 a marcat sfârșitul unei ere politice și începutul alteia.
Guvernul instaurat era format din oameni cu ideologii diferite, în afară de răsturnarea guvernului dictatorial al lui Antonescu, nu aveau nimic în comun.
Acest guvern trebuia să rezolve problemele atât ale tării secătuite de război, cât și să întrețină armata aliată, conform armistițiului încheiat la Moscova, la 13 septembrie 1944, între România și U.R.S.S. Astfel, România pierdea Basarabia și Bucovina de Nord și era obligată să întrețină armata sovietică de pe teritoriul românesc.
La putere a venit Partidul Comunist, care avea ca ideologie instaurarea unui regim de guvernare populară care urma să schimbe radical structura politică, economică și socială a țării. Ideea de bază era înlăturarea elementelor burgheziei și instaurarea regimului democrat popular.
După instaurarea puterii democrat populare, obiectivul principal a fost preluarea institutului central de emisiune din mâinile burgheziei financiare și naționalizarea băncilor particulare, obiectiv ce era încredințat spre îndeplinire guvernului condus de dr. Petru Groza.
Partidul Comunist a dislocat conducerea burgheză prin pătrunderea unor reprezentanți ai săi în consiliul de administrație al institutului de emisiune.
Un pas important de cucerire a sistemului bancar național, de către comuniști, a fost etatizarea Băncii Naționale a României la 28 decembrie 1946.
În baza legii din 1946, Banca Națională a României funcționa ca societate pe acțiuni în care statul deținea totalitatea acțiunilor.
Conducerea băncii etatizate era constituită dintr-un consiliu de administrație compus din: guvernator, viceguvernator și nouă administratori, numiți de stat prin decret.
Operațiunile băncii nu se deosebeau de cele anterioare, singura noutate era anularea datoriei pe care o avea statul către bancă.
S-a trecut la restructurarea aparatului bancar prin restrângerea numărului de bănci cu drept de rescont la banca de emisiune.
În 1948 Consiliul Superior Bancar a fost înlocuit de Curtea Superioară Bancară, totodată a continuat acțiunea de reducere a aparatului bancar capitalist. Noul organ avea ca obiectiv omologarea procesului de lichidare treptată a vechiului aparat bancar capitalist.
Subordonarea băncilor față de stat, reprezentat prin B.N.R.etatizată, s-a realizat prin radierea tuturor băncilor din registrul legal al societăților bancare, ele putând să își continue activitatea numai după ce obțineau autorizația din partea Curții Superioare Bancare.
Măsurile luate în 1947 au dus la reducerea banilor în circulație prin stabilirea cursului de preschimbare la 20.000 lei vechi la 1 leu nou și prin blocarea conturilor de disponibilități.
Pentru a întări circulația restrânsă de numerar au fost luate măsuri de plată fără numerar prin intermediul cecurilor, viramentelor și compensațiilor bancare. Pe lângă cecul bancar B.N.R. a inițiat utilizarea cecului de decontare al Casei Generale de Economii și Cecuri Poștale, acesta putea fi folosit pentru numeroase operațiuni și era plătibil la orice oficiu poștal, la centrală și sucursalele a 16 bănci comerciale mari din București, precum și la centrală și sucursalele B.N.R.
Compensarea creanțelor reciproce între bănci se făcea prin intermediul Casei de Compensații, care funcționa pe lângă Banca Națională.
La data de 28 ianuarie 1952 a fost aplicată reforma bănească și s-au emis două categorii de semne bănești: bancnote ale Băncii de Stat a Republicii Populare Române și bani de stat-bilete de tezaur emiși de Ministerul Finanțelor, neconvertibili.
Actul normativ prevedea preschimbarea nelimitată a sumelor de bani vechi în bani noi indiferent dacă era un cetățean sau o întreprindere sau organizație de stat.
S-a aplicat principiul preschimbării diferențiate, în sensul că sumele mai mici beneficiau de condiții avantajoase. Acest principiu a fost aplicat și pentru depunerile de economii și al disponibilităților din conturi.
În perioada comunistă pe lângă Banca Națională a României au funcționat și următoarele bănci specializate:
Banca de Investiții, înființată în anul 1957 prin transformarea Băncii de Credit
pentru Investiții, urmărea modul cum se constituie fondurile bănești și se ține evidența acestora, modul cum erau folosite mijloacele materiale și bănești destinate investițiilor;
Banca Română de Comerț Exterior (B.R.C.E.), înființată la 1 iulie 1968 prin
reorganizarea Departamentului operațiunilor externe din cadrul Băncii Naționale a Republicii Socialiste România;
Bancă pentru Agricultură și Industrie Alimentară (B.A.I.A.) înființată în anul
1968 avea sarcina principală de a înfăptui politica partidului și statului în domeniul creditării și finanțării producției, prelucrării produselor agricole, investițiilor și circulației mărfurilor din agricultură, industria alimentară și sectorul apelor.
Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.), provenind din Casa de Economie,
Cecuri și Consemnațiuni (formată la 1 septembrie 1948 prin contopirea patrimoniilor Casei de Economii și Cecuri Poștale și Casei de Depuneri și Consemnațiuni). Aceasta, avea ca obiectiv atragerea unei părți din veniturile bănești ale populației. Planul de atragere a economiilor bănești ale populației era strâns legat de planul de casă și de credite ale Băncii Naționale a R.S.R.
2.3. Tranziția sistemului bancar românesc la economia de piață
2.3.1 Reforma sistemului bancar între 1989 – 2000, în perioada de tranziție la economia de piață
După revoluția din 1989, România a pornit pe un drum nou, destul de anevoios, de tranziție de la economia comunistă la economia de piață. Pentru a se putea realiza acest lucru se impunea crearea unui sistem bancar modern care să ofere o gamă variată de produse și servicii bancare pentru satisfacerea exigențelor tuturor categoriilor de clienți din economia de piață. Astfel în 1990-1991 a fost emisă noua legislație bancară ce cuprindea:
Legea societăților comerciale (nr. 31/1990);
Legea privind activitatea bancară (nr. 33/1991);
Legea privind statutul Băncii Naționale a României (34/1991);
În acest sens, în activitatea bancară din România s-au produs următoarele schimbări:
Banca Națională a României a fost reorganizată recăpătând rolul de Bancă
Centrală cu funcțiile caracteristice acestui tip de bancă: emisiunea monetară, asigurarea stabilității monetare, administrarea rezervelor valutare ale țării, urmărirea executării balanței de plăți externe, supravegherea activității bancare.
Pentru activitățile comerciale ale Băncii Naționale a României a fost creată Banca Comercială Română S.A.
Activitatea de supraveghere a activității bancare de către B.N.R. a avut în vedere reglementări-cadru, de orientare profesională în activitățile bancare: credit bancar, decontări, etc.
Banca Română de Comerț Exterior, Banca Agricolă și Banca de Investiții, foste bănci de stat, au fost transformate în bănci comerciale cu capital de stat și autohton privat, având noi statute de organizare și funcționare, iar activitatea lor era strict specializată pe sectoare economice astfel:
Banca Românã de Comerț Exterior efectua operațiuni bancare pentru comerțul
exterior;
Bancă pentru Agriculturã și Industrie Alimentarã pentru sectorul agricol;
Banca de Investiții se ocupa cu finanțarea și creditarea investițiilor;
Casa de Economii și Consemnațiuni deservea sfera persoanelor fizice.
Au fost înființate bănci cu capital privat autohton și străin și sucursale ale unor bănci străine.
Băncile s-au constituit conform legii societăților comerciale, ținând cont de obiectul activității nu se puteau constitui ca societăți cu răspundere limitată.
Pentru a putea începe activitatea, societățile bancare aveau nevoie de obținerea autorizației de la Banca Națională a României – Comisia de reglementare și supraveghere bancară. Au fost autorizate să opereze în calitate de bănci comerciale de tip universal, putând efectua o gamă variată de operațiuni bancare.
După emiterea legii cu privire la funcționarea reprezentanțelor firmelor și organizațiilor străine s-au deschis sucursale ale unor bănci de către persoane juridice străine.
Băncile aveau obligația de a deschide conturi de corespondent la Banca Națională și de a crea rezerve minime. Societățile bancare pot deschide și alte conturi la Banca Națională și în anumite condiții pot să se refinanțeze de la aceasta.
Prin crearea de bănci particulare are loc o acoperire mai bună a nevoilor de capital și produce efecte benefice prin dezvoltarea procesului concurențial.
Baza financiară a economiei de piață este creditul, sistemul bancar este coloana vertebrală iar condiția esențială pentru perfecționarea continuă a activității bancare este concurența. De aceea s-a impus ca o necesitate prioritară modificarea vechilor structuri.
Analizând modul cum s-a făcut reformă bancară observăm că, practic, s-a desfășurat în două etape.
Prima etapă a cuprins perioada 1990-1997, perioadă în care s-au pus bazele sistemului de piață, adică sistem bancar pe două niveluri.
În cea de-a doua etapă, după 1997, s-a îmbunătățit legislația și a fost aliniată la standardele europene.
În prima etapă, pentru faptul că, întreprinderile neeficiente au fost susținute de către bănci prin credite sau cu economiile populației și resursele proprii prin exploatarea creditului intern, a crescut enorm masa monetară care a dus la o inflație rapidă ajungând la 300% în 1993.
La începutul anului 1990 sistemul bancar românesc era format din 4 bănci, în urma realizării cadrului legislativ necesar trecerii la economia de piață numărul băncilor s-a extins, astfel că la sfârșitul anului 1990 în România funcționau 12 bănci dintre care 7 erau bănci persoane juridice române iar 5, sucursale ale băncilor străine. La înființarea de noi instituții bancare puteau participa agenții economici cu capital de stat și instituții particulare. La data de 30 iunie 1995, sistemul bancar din România era format din următoarele bănci („Tabelul 2.1”), în mare parte consolidate:
Tabelul 2.1
Societăți bancare – persoane juridice române (1990-1995)
Prin politica restrictivă în domeniul creditării dusă de BNR și impunând băncilor comerciale practicarea unei dobânzi real pozitive ce a ajuns la 120-130% a dus la decapitalizarea întreprinderilor și frânarea investițiilor.
În urma agravării situației financiare a Băncii Agricole și Bancorex, în 1997 s-a lansat prima strategie de consolidare bancară în România, care a cuprins:
Eliminarea din sistem a băncilor insolvabile;
Privatizarea Băncii Române pentru Dezvoltare și Băncii Banc Post;
Restructurarea Bancorex și Băncii Agricole.
Pentru Bancorex, în 1999, s-a luat decizia de lichidare iar Banca Agricolă a fost restructurată din nou în 1998 iar în 2001 un investitor strategic a achiziționat capitalul majoritar.
Numărul băncilor în dificultate începea să crească ceea ce a dus la emiterea Legii privind procedura falimentului băncilor (nr. 83/1998), care prevedea:
Băncilor legal constituite în România, aflate în stare de insolvabilitate, li se
aplica procedura falimentului instituită prin prezenta lege.
O bancă este considerată insolvabila, dacă se afla într-una dintre următoarele
situații:
banca nu a onorat integral creanțele certe, lichide și exigibile, de cel puțin 30
de zile;
valoarea obligațiilor băncii depășește valoarea activului sau.
În 1999-2000 s-a aplicat a doua componentă a strategiei de consolidare bancară, băncilor private mici, insolvabile, adică procedura de faliment.
Banca Națională a României, în 1996, a declanșat acțiune în instanță pentru reorganizarea sau lichidarea băncilor: Credit Bank și Dacia Felix.
Procesul a durat până la 24.11.1998, când Tribunalul Cluj a hotărât, în temeiul legii 64/1995, reluarea activității Băncii Dacia Felix, iar în 2002 au fost cesionate creanțele și acțiunile băncii, fiind transformată în Eurom Bank.
În data de 22.04.1999 Curtea Supremă de Justiție a stabilit ca fiind definitivă și irevocabilă Hotărârea Băncii Naționale a României de retragere a autorizației de funcționare pentru Credit Bank.
Din 1998, Ministerul de Finanțe a pus în circulație certificatele de trezorerie pentru populație, denominate în lei sau în valută.
Având dobânzi superioare celor bancare, acestea au fost o concurență puternică pentru bănci ceea ce a dus la un proces de dezeconomisire accentuată în 1999 și 2000, sistemul bancar pierzând sume importante prin diminuarea depozitelor la termen în lei sau valută.
Rata inflației în 2000 a fost de 40,7% iar media dobânzilor bancare de cca 35%, ceea ce a dus la retragerea economiilor din depozite, o parte fiind transformată în dolari iar cealaltă parte în aur, imobile, terenuri, etc.
În această perioadă criza în sistem s-a accentuat și din cauza scandalului F.N.I fiind implicat și C.E.C-ul prin contractul încheiat cu „SOV Invest”.
Populația a început să piardă încrederea în bănci, în urma unor zvonuri și B.C.R. a fost afectată, dar a reușit rapid să depășască situația.
BNR a stabilit normele de creditare ale persoanelor fizice la începutul anului 2000 ceea ce a permis o dezvoltare accelerată a creditării persoanelor fizice, activitate aproape inexistentă până în anul 2000.
În această perioadă în sistemul bancar a crescut numărul băncilor cu capital majoritar străin, iar cele cu capital majoritar românesc au scăzut considerabil, în prezent există o singură bancă cu capital românesc.
Procesul de privatizare a Băncii Române de Dezvoltare, început în august 1998, s-a încheiat în decembrie 1998 prin vânzarea către Grupul Société Générale a unei cote de 51 % din capitalul social.
Pentru a putea adera la UE, România trebuia să realizeze cadrul legislativ adaptat la normele UE.
Legislația UE privind sistemul bancar, în anul 2000, cuprindea:
Directiva privind liberalizarea mișcărilor de capital. Conform acesteia, mișcările
de capital sunt liberalizate în interiorul UE; în raport cu țări nemembre, liberalizarea trebuie realizată în cea mai mare măsură;
A doua directivă bancară privind capitalul minim al băncilor. Nivelul minim este
de 5 milioane Euro. O instituție de credit autorizată într-o țară membră poate deschide sucursale în altă țară membră fără autorizare;
Prima directivă bancară stabilește reguli comune de autorizare;
Directiva privind situațiile financiare;
Directiva privind supravegherea pe bază consolidată;
Directiva privind fondurile proprii;
Directiva privind raportul de solvabilitate. Instituțiile de credit trebuie să mențină
un raport minim al fondurilor proprii față de activele totale de 8% (ajustate în funcție de risc);
Directiva privind nivelul adecvat al capitalului. Extinde directiva privind raportul
de solvabilitate și pentru societățile de investiții nebancare;
Directiva privind expunerile mari. Împrumuturile către un grup de clienți se
limitează la 25% din capitalul propriu; 800% este limita expunerilor marifață de fondurile proprii;
Protecția depozitelor. Se stabilea obligația garantării fiecărui deponent cu minim
20 000 euro ( în prezent suma este de 100.000 euro).
În sistemul bancar din România pe lângă Banca Națională a României și băncile comerciale funcționează și alte instituții cu atribuții în domeniul bancar.
Dintre instituții cu atribuții în domeniul bancar faceau parte:
Asociația Română a Băncilor.
Înființată în anul 1991 din inițiativa a 14 bănci comerciale, Asociația numără în prezent 39 de membri, instituții de credit cu capital majoritar privat sau de stat și sucursale ale unor bănci străine. Asociația Română a Băncilor este persoană juridică română, constituită ca asociație profesională cu scop nelucrativ și își desfășoară activitatea în conformitate cu statutul său și legile române, încadrându-se în prevederile legii privind activitatea bancară.
Fondul Român de Garantare a Creditelor
În anul 1992 Guvernul Românei afirma necesitatea înființării unei instituții de garantare a creditului și prin HG nr. 463/1992 autorizează Agenția Națională pentru Privatizare și Dezvoltarea Întreprinderilor Mici și Mijlocii să demareze formalitățile necesare pentru înființarea Fondului Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privați, sub forma unei societăți pe acțiuni. FRGC SA – IFN este înființat în 1993 sub forma unei societăți pe acțiuni. Acționarii săi inițiali sunt Agenția Națională pentru Privatizare și bănci române importante: Banca Româna pentru Dezvoltare, Banca Comercială Româna și Banca Agricolă.
Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar
Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost înființat în anul 1996, prin Ordonanța Guvernului nr. 39/1996, fiind constituit ca persoană juridică de drept public.
Asociația Române a Băncilor este reprezentată în Consiliul de Administrație al Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Institutul Bancar Român
Institutul Bancar Român, este persoană juridică fără scop patrimonial, fondată în 1991 de către Banca Națională a României și Asociația Română a Băncilor, are ca principal obiectiv perfecționarea profesională, pregătirea și specializarea personalului din sectorul financiar – bancar, în conformitate cu strategia stabilită de Banca Națională a României în cooperare cu Asociația Română a Băncilor și cu programele aprobate de Consiliul de Administrație.
Biroul de Credit
Înființat la sfârșitul anului 2003 și înregistrat la Registrul Comerțului în data de 16 februarie 2004, Biroul de Credit este o societate pe acțiuni care are ca acționari 25 de bănci. Își propune să sprijine participanții la sistem prin furnizarea de informații reale, actualizate și consistente referitoare la persoane fizice care au contractat credite de la bănci sau societăți financiare, au achiziționat un produs în sistem leasing sau au fost asigurate împotriva riscului de neplată de o societate de asigurări.
În prezent, gestionează date negative și pozitive, date referitoare la fraudulenți și inadvertențe, provenite din surse bancare și non-bancare.
Centrala Riscului de Credit – CRC (fostă Centrala Riscurilor Bancare)
Reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea și centralizarea informațiilor privind expunerea fiecărei persoane declarante (instituție de credit, instituție financiară nebancară înscrisă în Registrul special, instituție de plată care înregistrează un nivel semnificativ al activității de creditare sau instituție emitentă de monedă electronică care înregistrează un nivel semnificativ al activității de creditare) din România față de acei debitori care au beneficiat de credite și/sau angajamente al căror nivel cumulat depășește suma limită de raportare (20.000 lei), precum și a informațiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori.
TransFonD
La 21 iulie 2000, este înființată Societatea de Transfer de Fonduri și Decontări – TRANSFOND, ca urmare a angajamentelor României privind modernizarea infrastructurii financiar-bancare românești asumate față de Uniunea Europeană. La momentul înființării, TRANSFOND avea ca acționari Banca Națională a României și 28 bănci comerciale. În prezent, datorită fuziunilor și încetărilor de activitate din sistemul de plăți, înregistrate din 2000 până în prezent, TRANSFOND are 24 de acționari incluzând Banca Națională a României.
Centrala Incidentelor de Plăți
Înființată în anul 1997 în cadrul Băncii Naționale a României, Centrala Incidentelor de Plăți este un centru de intermediere care gestionează informația specifică incidentelor cu instrumente de plată (cecuri, cambii, bilete la ordin), atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont), cât și din punct de vedere social (pierdere/furt/distrugere).
Transmiterea informației la Centrala Incidentelor de Plăți se face pe cale electronică, prin utilizarea Rețelei de Comunicații Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.
Romcard
Înființată în 1994, Romcard este lider în furnizarea serviciilor privind tranzacțiile cu carduri bancare, din România. În 1994, după ce au devenit membri VISA INTERNAȚIONAL, cele mai importante cinci bănci din România- Banca Comercială Română (BCR), Banca Română de Comerț Exterior (BANCOREX), BRD, Banca Agricolă și Banca “Ion Țiriac” – au fondat societatea comercială pe acțiuni ROMCARD SA, având ca obiect de activitate procesarea tranzacțiilor cu carduri bancare.
2.3.2 Sistemul bancar românesc în contextul aderării
la Uniunea Europeană(2000-2007)
România, în iunie 1995, o dată cu lansarea cererii de aderare la Uniunea Europeanã, s-a angajat sã îndeplineascã criteriile necesare pentru integrarea în structurile europene.
Criteriul obligatoriu, pentru aderare, îl reprezinta asumarea răspunderii de a transpune acquis-ul comunitar în legislatia româneascã pânã cel târziu la data oficialã a aderãrii. În iunie 1995 a fost adoptatã Strategia Nationalã în vederea aderãrii, iar în 1996 a fost elaborat Programul national de armonizare legislativã. În baza acestui program au fost adoptate legi în concordanță cu reglementările comunitare și au fost create instituții care să implementeze noile legi. Guvernul României, în decembrie 1997, a elaborat Programul National de Adoptare a Acquis-ului Comunitar iar în mai 2000 a fost adoptat Programul National de Aderare a României la Uniunea Europeanã. Acest program a fost reactualizat în iunie 2001 pentru perioada 2001-2004. Tot în anul 2000 a fost adoptatã Strategia Nationalã de Dezvoltare Economicã a României pe termen mediu. Guvernul României a adoptat, în septembrie 2001, Programul Economic de Preaderare pe care la transmis Uniunii Europene.
Armonizarea legislatiei, cu acquis-ul comunitar, este un proces continuu care implică pe lângă cunoașterea în detaliu a acestuia, adaptarea la realitățile românești precum și o coerență a noii legislații.
Acquis-ul comunitar este ansamblul de drepturi și obligații asumate de statele membre ale Uniunii Europene, normele juridice ce reglementează activitatea Comunităților Europene și a instituțiilor UE, acțiunile și politicile comunitare. Termenul „acquis” provine din limba franceză și înseamnă „ceea ce s-a dobândit”.
Acquis-ul comunitar, în capitolul 3- Libera circulație a serviciilor, referitor la domeniul serviciilor financiare „stabilește cerințele minime pentru diferite tipuri de instituții în scopul creării unor standarde bazate pe următoarele principii:
armonizarea minimală a condițiilor de autorizare și a reglementărilor prudențiale;
autorizația unică și exercitarea supravegherii de către autoritatea compenentă din
statul de origine;
recunoașterea reciprocă a criteriilor naționale de supraveghere.”
Primul pas al implementării acquis-ului comunitar în sistemul bancar a fost modificarea Legii nr. 58/1998 – Legea bancară. Această modificare a fost realizată în două etape:
prin Legea nr. 485/2003 emisă la sfârșitul anului 2003;
prin Legea nr. 443/2004 emisă la sfârșitul anului 2004.
Implementarea acquis-ului comunitar a continuat cu armonizarea legislației românești cu legislația U.E.
După o perioada de scădere economică, în anul 2000 îmbunătățirea echilibrului intern și extern, reducerea inflației, crearea rezervelor internaționale ale BNR, reducerea deficitului bugetar au dus la o creștere economică ridicată. România a înregistrat în această perioadă cea mai ridicată creștere economică dintre țările candidate pentru integrare in Uniunea Europeană.
România a reușit să realizeze, condiția stabilită prin tratatul de la Maastricht, reducerea deficitului bugetar sub limita de 3% ceea ce a dus la creșterea numărului investițiilor străine și rata somajului a scăzut continuu.
BNR, din anul 2000, a început să folosească rata dobânzii ca instrument de influiențare a randamentului bancar, apelând la aceasta pentru o politică monetară restrictivă.
Rezultatele realizate în această perioadă s-au datorat politicilor economice favorabile dezinflației, a unei politici monetare și fiscale restrictive. Politica monetară s-a bazat pe rate ridicate ale dobânzii, rate ridicate ale rezervei obligatorii și aprecierea monedei naționale.
Fig. 2.1
PIB, consum final total, formare brută de capital fix 1992-2006
Modificarea ratei dobânzii a fost proportională cu modificarea inflației și au avut un trend asemănător, așa cum se poate vedea în graficul următor:
Fig. 2.2
Relația dintre rata dobânzii și inflatia anuală 2002-2005
La data de 1 ianuarie 2002 au fost introduse, în 12 țări, bancnotele și monedele euro pentru 308 milioane de cetățeni. Aceasta a fost cea mai mare operațiune de substituire de monedă și a implicat pe lângă sectorul bancar, societăți de transport de valori, firmele care se ocupau cu alimentarea bancomatelor și distribuitoarelor automate, comercianții, publicul, etc.
În România, băncile au operat cu euro chiar din ziua introducerii monedei unice, semn că sistemul bancar românesc s-a adaptat la schimbarea de pe piața monetară europeană. Însă, au existat și probleme care au constat în faptul că băncile românești nu și-au făcut din timp conturi corespondente în euro la băncile din străinătate și timp de o lună au fost accesate bănci intermediare precum Banca Germaniei și Banca Franței.
Capitalul privat străin, existent în industria bancară românească, a înlesnit accesul la finanțarea externă și a condus la creșterea eficienței în administrarea riscului și implicit la creșterea stabilității sectorului bancar.
La sfârșitul primului trimestru din 2006 au existat 40 de instituții de credit în funcțiune, majoritatea fiind bănci universale. Una dintre bănci s-a orientat spre finanțarea IMM (ProCredit Bank), iar alta spre finanțarea achiziționării de autoturisme (Porsche Bank România). Pe lângă acestea existau trei bănci specializate, două implicate în creditarea construcțiilor de locuințe(Raiffeisen Banca pentru Locuințe și HVB Banca pentru Locuințe), iar cea de-a treia pe operațiuni de comerț exterior (EXIMBANK). Casa de Economii și Consemnațiuni se ocupa cu operațiunile de retail având asigurată, din partea statului, garanția deplină asupra depozitelor persoanelor fizice.
Din septembrie 2002, CREDITCOOP (organizație cooperatistă de credit) a trecut sub supravegherea BNR. Rețeaua CREDITCOOP, în martie 2006, cuprindea o casă centrală și 124 cooperative de credit.
Activitatea de creditare desfășurată de instituțiile financiare nebancare, din care făceau parte societățile de leasing, societățile de credit ipotecar, companiile de credit de consum, fondurile de garantare, casele de ajutor reciproc, casele de amanet, trebuia regrementată prin măsuri financiar-fiscale care să asigure atât egalitate, din punct de vedere concurențial, între aceste instituții și băncile comerciale cât și protejarea corespunzătoare a populației. Astfel, a fost creat cadrul legal de funcționare a Instituțiilor Financiare Nebancare, în activitatea de creditare, prin emiterea Ordonanței de Guvern nr.28/26.02.2006.
Prin instituirea cadrului de reglementare și monitorizare de către BNR, s-a diminuat posibilitatea de transfer intersectorial al pierderilor financiare ceea ce a dus la creșterea menținerii stabilitaății financiare.
Ponderea ce mai mare în structura activităților de creditare a IFN o reprezintă activitatea de leasing financiar, în 2007, ajungând la 5% din PIB(creanțe totale IFN 5,7% din PIB) conform graficului următor:
Fig. 2.3
Gradul de penetrare a IFN, dinamica leasing-ului și a creditului neguvernamental
Activitatea instituțiilor financiare nebancare cuprinde contractele de leasing ( Fig. 2.4) și creditele de consum (Fig. 2.5).
Contractele de leasing financiar sunt încheiate în valută (72%). Existând risc de curs de schimb, IFN foloseste atragerea de resurse în devize, determinând transferul acestuia către împrumutați.
Creditele de consum sunt în lei și se adresează persoanelor fizice, iar riscul valutar este nesemnificativ.
Fig. 2.4 Fig. 2.5
Evoluția structurii contractelor de leasing financiar Structura creditelor de consum
acordate de IFN (decembrie 2007)
Sectorul financiar nebancar cuprinde pe lângă instituțiile financiare nebancare și piața asigurărilor. Aceasta s-a dezvoltat în ritm alert, fiind influiențată de creșterea economică și interesul cetățenilor pentru serviciile de asigurări. Cu toate acestea, România era mult sub nivelul Europei Centrale și de Est. În perioada 2003 – 2006, gradul de penetrare a asigurărilor pe segmentul asigurărilor de viață, s-a menținut aproape constant iar pentru asigurările generale observându-se un avans( Fig. 2.6).
Fig. 2.6
Evoluția pieței asigurărilor
În anul 2006, pe piața bancară autohtonă a intrat un volum fără precedent de capital străin, provenit de la instituții de credit reputate, de talie internațională.
Finalizarea procesului de privatizare a BCR, început în 2004 prin vânzarea, de către guvern, a 25 % din acțiunile BCR către BERD și IFC și 8 % salariaților, a dus, în 2006, la majorarea cotei băncilor cu capital majoritar străin în activele bancare la 88%.
Cota de piață deținută de băncile autohtone s-a diminuat semnificativ în favoarea investitorilor străini.
În aceste condiții au intervenit modificări importante în structura capitalului instituții-lor de credit. Indicatorii structurali ai sistemului bancar românesc sunt prezentați în „Tabelul 2.2.”
Tabelul 2.2
Indicatorii structurali ai sistemului bancar românesc (1999 – 2006)
Creșterea continuă a inflației și deprecierea leului au fost consecințele procesului de tranziție demarat în România după 1989. Prețurile bunurilor și serviciilor erau de ordinul miilor, zecilor de mii, sutelor de mii și milioanelor de lei.
Banca Națională a României a încercat să elimine starea anormală în care se afla sistemul monetar românesc de a nu putea folosi subdiviziunea monedei naționale (unitatea monetară este leul iar subdiviziunea sa este banul). Ținând cont că s-a încheiat o perioadă de inflație înaltă, că la nivel macroeconomic se intra într-o perioadă de stabilitate și că trebuia asigurată o structură stabilă a cupiurilor iar prețurile trebuiau să revină la niveleri uzuale, BNR a luat decizia de realizare a denominării. Denominarea a contribuit la simplificarea operațiunilor contabile și bancare. Un avantaj al denominării a fost și componenta psihologică, exprimarea valutelor în zeci de mii de lei era dezavantajoasă în raport cu exprimarea în câțiva lei. La luarea deciziei de realizare a denominării, BNR a avut în vedere și posibilitatea României de a deveni membră a Uniunii Europene în 2007.
Pentru punerea în practică a procesului denominării era necesară stabilirea calendarului și parcurgerea unor etape.
Etapele procesului de denominare:
14 iulie 2004: promulgarea Legii nr.348/2004 privind denominarea monedei
naționale;
1 martie 2005 – 30 iunie 2006: afișarea duală a prețurilor;
1 iulie 2005: lansarea noii emisiuni monetare;
1 iulie 2005 – 31 decembrie 2006: circulația paralelă a celor două emisiuni și
retragerea treptată a celei vechi;
1 ianuarie 2007: încetarea puterii circulatorii pentru vechea emisiune;
1 ianuarie 2007 – nelimitat: preschimbarea vechii emisiuni fără perceperea de
comisioane.
Sloganul folosit de Banca Națională a României în legătură cu această acțiune a fost: "Nimic nu se pierde, nimic nu se câstigă. Totul se simplifică."
Denominarea reprezintă reducerea valorii nominale a însemnelor monetare.
Moneda națională a României, leul, a fost denominată, la data de 1 iulie 2005, astfel încât 10.000 de lei vechi au fost preschimbați pentru 1 leu nou. Vechea codificare a monedei naționale „ROL” (Romanian Leu) a fost înlocuită cu „RON” (Romanian New Leu- leul nou). Subdiviziunea monedei naționale a rămas banul(1 leu = 100 de bani).
1 RON = 10.000 ROL
1 RON = 100 bani
Vechile însemne monetare, emise în perioada 2000-2003, au circulat în paralel cu noile însemne monetare până la data de 31 decembrie 2006:
monede: 100 lei; 500 lei; 1.000 lei; 5.000 lei;
bancnote: 10.000 lei; 50.000 lei ; 100.000 lei ; 500.000 lei; 1.000.000 lei.
De la 1 iulie 2005 sunt în circulație următoarele monede și bancnote:
monede: 1 ban, 5 bani, 10 bani, 50 bani
bancnote: 1 leu, 5 lei, 10 lei, 50 lei, 100 lei, 500 lei ( bancnota de 200 de lei a fost
emisă în 2006),
Pentru buna funcționare a activităților economice legea nr. 348/2004(legea denominării) prevedea :
„La data de 1 iulie 2005, Oficiul Național al Registrului Comerțului va înregistra,
din oficiu, denominarea valorii capitalului social și a valorii acțiunilor/părților sociale ale persoanelor juridice înregistrate și va publica pe site-ul propriu lista acestora și noile valori rezultate, alături de valoarea veche. În acest caz, publicarea în Monitorul Oficial al României a modificării valorii capitalului social și a valorii acțiunilor/părților sociale nu este necesară.”
„Din data de 1 iulie 2005, persoanele prevăzute la art. 1 din Legea contabilității
nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, vor întocmi situațiile financiare atât în monedă veche, cât și în monedă nouă, până la data de 31 decembrie 2006.”
Comercianții trebuiau să afișeze prețurile atât în ROL cât și în RON.
Și azi în comunicarea curentă, se folosesc cele două moduri de exprimare a prețurilor, în lei noi și în lei vechi, ce dau naștere unor situații stranii.
2.4 Evoluția sistemului bancar românesc de la aderare
până în prezent (2007–2015)
Parlamentul European, la data de 13 aprilie 2005, a dat undă verde aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană, iar la 25 aprilie 2005, Președintele României, a semnat Tratatul de Aderare.
În tratat au fost prevăzute măsuri de salvgardare în cazul unor deficiențe grave în transpunerea și punerea în aplicare a acquis-ului. Pentru România au fost luate o serie de măsuri de acompaniere pentru a preveni și remedia deficiențele din domeniile reformei sistemului judiciar și luptei impotriva corupției, fondurilor agricole și siguranței alimentelor.
România, la 1 ianuarie 2007, a devenit stat membru al Uniunii Europene. Din tratatele și legislația adoptate de Uniunea Europeană derivă atât drepturile, cât și obligațiile privind calitatea de stat membru.
În perioada 2003-2006, creșterea ratelor de dobândă, în SUA, a făcut ca mulți debitori să nu-și mai onoreze plata ratelor către bănci. Piațele titlurilor americane garantate cu ipoteci cu risc ridicat au fost primele care au simțit aceste dificultăți. Investitorii nu au putut evalua la un nivel real riscurile investițiilor din cauza transparenței scăzute pe piețele financiare inovative ceea ce a dus la extinderea percepțiilor negative privind riscul și către alte categorii de instrumente financiare determinând deteriorarea lichidității.
Criza economică mondială a început în luna decembrie 2007, odată cu criza de lichidități. Aceasta a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale Americane. Măsura a fost aplică și de Banca Angliei și de Banca Central Europeană.
Conform analizei efectuate de Bank for International Settlements, criza sistemului bancar a avut cinci faze care s-au desfășurat între iunie 2007 și jumătatea anului 2009.
Prima fază a crizei bancare (până în martie 2008)
Criza sistemului bancar a debutat oficial pe 9 august 2007, când au apărut tensiuni pe piața monetară. La acea dată cea mai mare bancă comercială din Franța, BNP Paribas, a anunțat că suspendă operațiunile de răscumpărare a titlurilor care erau emise de trei dintre fondurile sale de investiții.
Faza a doua (mijlocul lui martie 2008 – mijlocul lui septembrie 2008)
A doua fază a crizei bancare a fost marcată de înrăutățirea situației pe piețele financiare prin aceea că investitorii au început să se teamă mai mult de problemele de solvabilitate ale băncilor decât de cele de lichiditate.
Faza a treia (15 septembrie 2008 – sfârșitul lui octombrie 2008)
Faza a treia a crizei reprezintă și punctul ei culminant datorită falimentului băncii Lehman Brothers și intrării sistemului bancar și financiar global într-o spirală a neîncrederii, lipsei de lichiditate și falimentelor, ceea ce a determinat în final acțiunile la nivel global nu numai ale băncilor centrale, ci și ale guvernelor și instituțiilor internaționale de finanțare.
Președintele american, George W. Bush, a decis să nu salveze banca Lehman Brothers, ceea ce a reprezentat începutul unei crize fără precedent în istorie. Criza s-a extins rapid din SUA la nivel global și a determinat cea mai puternică recesiune de după Al Doilea Război Mondial. Era startul celei mai grave crize financiare și economice după Marea Depresiune din anii 30, pornită și ea, tot din America.
Faza a patra (sfârșitul lui octombrie 2008 – mijlocul lui martie 2009)
După mijlocul lunii octombrie volatilitatea a scăzut. Motivele acestei calmări a piețelor a fost intervenția concomitentă a șase bănci centrale majore care au micșorat dobânzile de politică monetară, apoi de oferirea concomitentă de către aceleași bănci centrale a accesului la lichiditate și de acțiunea concentrată a autorităților din SUA și UE pentru recapitalizarea băncilor.
Faza a cincea (după mijlocul lunii martie 2009)
Criza sistemului bancar a luat sfârșit în momentul în care atât vulnerabilitățile, cât și incertitudinile se mutau din sectorul financiar către sectorul public și creșterea economică.
Cauzele crizei financiare din România nu au avut aceeași bază ca la nivel internațional, deoarece creditele imobiliare au avut o pondere mult mai mică față de zona euro, iar băncile nu aveau investiții în instrumente financiare derivate bazate pe securitizarea creditelor. Creșterea la un nivel ridicat a creditelor de consum în sectorul nebancar a constituit cauza declanșării crizei în sistemul bancar românesc.
Turbulențele financiare internaționale au avut un puternic impact asupra pieței de capital, datorită posibilității de transfer rapid al fondurilor, dar și sensibilității ridicate la informațiile din mediul financiar și din economia reală. Piața de capital este prima care reacționează în perioadele de instabilitate, dar are și capacitatea de a se redresa înaintea celorlalte sectoare financiare și a economiei reale, în condițiile restabilirii încrederii investitorilor. Criza financiară a influențat evoluția pieței de capital din România începând cu anul 2008, din cauza fenomenului de contagiune care s-a manifestat la nivelul pieței europene de capital și nu numai.
Piața de capital din România a simțit un puternic impact cu toate că nu a avut elemente care să perturbe piața, nu au fost produse bursiere sofisticate care să genereze un grad mare de risc, și a existat o supraveghere, de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, astfel încât să nu apară perturbații în conduita intermediarilor și participanților la piață. Prețurile pe piața bursieră au avut o cadere neașteptată, similară cu cea de pe alte piețe europene iar efectele crizei s-au resimțit mai intens în partea a doua a anului 2008. La sfârsitul anului 2008, capitalizarea bursieră a coborât la 12% din Produsul Intern Brut (PIB) față de vârful de 30% din PIB existent în 2007, când piața autohtonă de capital a atins maxime istorice.
Stabilitatea financiară s-a confruntat cu provaocări semnificative în 2009 dar a rămas robustă. Riscul de credit a rămas vulnerabilitatea majoră a sistemului bancar românesc. Instituțiile de credit au înregistrat un nivel adecvat de capitalizare pentru acoperirea riscului de credit, ca urmare a supravegherii stricte de către BNR a evoluțiilor acestui indicator și a eforturilor depuse de bănci în realizarea unor contribuții suplimentare de capital la solicitarea băncii centrale.
Resursele externe, care reprezentau o treime din pasivul agregat, s-au comprimat ușor pe parcursul anului 2009, în linie cu tendința la nivel regional, ducând la reducerea dependenței băncilor față de finanțarea externă.
Banca Națională a României a monitorizat atent și permanent situația băncilor persoane juridice române cu capital străin provenind din țările afectate de criza datoriilor suverane.
Datoria publică a României a crescut accelerat în intetvalul 2007-2010, cu peste 30% pe an, dar continuă să se situeze la un nivel redus, cca. 30% din PIB în decembrie 2010 (în termeni SEC95), față de limita maximă de 60% admisă prin Tratatul privind funcționarea UE
În 2007 în sistemul bancar românesc au avut loc unele mutații în structură în urma autorizării unor instituții de credit și fuziunii unor bănci existente și al creșterii capitalizării sectorului bancar.
În anul 2008 și primul trimestru al anului 2009 nu s-au remarcat modificări notabile în
structura sectorului bancar românesc. Tendința de extindere a activității în teritoriu ca și a numărului de angajați își pierde din intensitate în ultima parte a anului, în contextul crizei
globale. Gradul de concentrare, moderat, continuă trendul descendent.
Sub aspectul numărului de instituții de credit și al acționariatului până în anul 2011 nu s-au remarcat modificări majore asupra structurii sistemului bancar românesc.
Pe parcursul anului 2012 și în prima jumătate a anului 2013, structura sistemului bancar din România a fost afectată de schimbările survenite la nivelul acționariatului instituțiilor de credit. Astfel, numărul instituțiilor de credit s-a redus în 2012, comparativ cu 2011, prin încetarea activității băncii C.R. Firenze în urma fuziunii prin absorbție cu Intesa SanPaolo Bank.
Structura sectorului bancar românesc s-a menținut relativ neschimbată pe parcursul anului 2013 și în prima jumătate a anului 2014. Numărul instituțiilor de credit a rămas același, singura modificare la nivelul structurii fiind transformarea RBS Bank din filială în sucursală a unei bănci cu capital străin.
Modificările survenite la nivelul acționariatului instituțiilor de credit din România au dus la o scădere a cotei de piață a băncilor cu capital majoritar străin în activele sistemului bancar românesc. Această scădere se datorează aproape în totalitate reclasificării unor bănci din grupa băncilor cu capital majoritar străin în cea a băncilor cu capital majoritar românesc. Ca urmare a acestor modificări, cota de piață a băncilor cu capital majoritar românesc s-a dublat, depășind cota băncilor cu capital majoritar francez și grecesc. Băncile cu capital majoritar austriac păstrează cea mai mare cotă de piață la nivelul sistemului bancar românesc, dar înregistrează o ușoară scădere.
Evoluția indicatorilor structurali sunt prezentați în „Tabelul 2.3”
Tabelul 2.3
Indicatorii structurali ai sistemului bancar românesc (2007-2014)
La 15 ianuarie 2015, Banca Națională a Elveției (BNE) a renunțat la pragul de 1,2 franci elvețieni pentru un euro, și a lăsat francul să fluctueze liber, lucru ce a dus la crearea de mari probleme țărilor în care băncile au dat credite în această monedă.
Francul elvețian reprezintă o monedă de siguranță. Piața financiară elvețiană, fiind de dimensiuni reduse, atunci cănd intră capital străin, în momentele de tensiune internațională, francul elvețian se aprecieză semnificativ în raport cu celelalte monede.
România, fiind membră a Uniunii Europene și având intenția de a adopta moneda euro în viitor, pentru piața valutară autohtonă moneda străină de referință este euro. Cursul de schimb leu-franc elvețian se obtine indirect, în funcție de cursurile leu-euro și franc elvețian-euro.
Din cauza aprecierii francului elvețian față de euro a apărut recenta depreciere a leului față de francul elvețian ceea ce a dus la „criza francului”, datorită volumului mare de credite făcute în această monedă în România. Creditele în franci elvețieni, acordate în România, în perioada 2005-2008, au o valoare cumulată de circa trei miliarde de franci elvețieni. Acestea au fost făcute în proporție de 95% la Volksbank, Piraeus, OTP Bank, Raiffeisen Bank, și Banca Românească și reprezintă o cotă de piață de 18% din creditele imobiliare și 8% din toate creditele persoanelor fizice.
Fig. 2.7
Cursul valutar franc elvețian/euro, 1999-2015
Cauzele care au dus la această criză țin de istoricul creditării din ultimii ani:
În februarie 2004, băncile comerciale au primit undă verde la acordarea de
credite catre populație, gradul de îndatorare limitat la 30%;
În august 2005, gradul de îndatorare la 40% ( relaxarea condițiilor de creditare);
În octombrie 2006 sunt extinse prevederile și pentru instituțiile financiare ne-
bancare. A apărut așanumitul „credit doar cu buletinul”, la dobânzi de 30-40% în lei;
La 1 ianuarie 2007, România intră în Uniunea Europeană, imbold pentru extin-
derea creditului către o mare parte din populație și firme;
Prin anularea normei care impunea băncilor o restricție de 300% față de fondurile proprii pentru creditele în valută, băncile pot să acorde mai multe credite în monedă străină cu dobânzi mult mai mici decât cele în lei. În martie 2007, BNR scoate orice cerință impusă de la nivel central și mută responsabilitatea pe seama băncilor;
Dobânzile introductorii, aplicate începând cu 2007, au permis băncilor să țină
sub control costul creditelor, putând modifica în orice moment nivelul dobânzii curente sau comisioanele, fără să ofere niciun fel de justificare clienților și fără să depindă de piață;
O caracteristică importantă a anului 2008 a fost aceea că peste jumătate din cre-
ditele noi au fost acordate cu dobândă promoțională, ceea ce presupune amânarea pentru anii viitori a impactului unui serviciu majorat al datoriei;
Programul Prima casă, apărut în 2009, oferă băncilor garanții de 100%, riscul
de nerambursare fiind preluat în întrgime de către stat;
În octombrie 2011, Banca Națională reglementează mai strict creditul în valută,
impunând obligații privind avansul și simulări de reducere a veniturilor;
În decembrie 2012 s-au extins măsurile restrictive și la firmele care nu aveau
venituri în valută. În acest an dobânzile la euro au ajuns la minime istorice.
Pentru a anula efectul produs de impactului deciziei Băncii Naționale a Elveției asupra cursului leu-franc elvețian, Bănca Națională a României ar trebui să ducă cursul euro la aproximativ 3,70 lei pentru un euro și să-l mențină la acest nivel. Acest lucru este imposibil pentru că arbitrajul internațional nu permite influențarea izolată a cursului de schimb leu-franc elvețian și în același timp menținerea neschimbată a cursurilor de schimb ale leului față de celelalte valute.
Pe fondul aprecierii recente a francului elvețian, este necesar să se continue supravegherea atentă a riscurilor care decurg din creditele denominate în valută. Recenta
apreciere a francului elvețian a dus la dezbateri privind conversia creditelor denominate în valută în credite în RON sau în alte valute, la cursul de schimb din momentul semnării contractului de credit, păstrând în același timp rata inițială a dobânzii pentru valuta respectivă, pentru a transfera în totalitate sarcina de conversie asupra băncilor. În comparație cu alte țări care au fost afectate de recenta apreciere a francului elvețian, gospodăriile din România au o expunere limitată la creditele denominate în franci elvețieni (aceste credite reprezintă aproximativ 1,5 % din PIB). Dacă este adoptat de Parlament, un astfel de act legislativ ar putea impune băncilor să suporte pierderile, fapt care le-ar diminua baza de capital și ar genera, drept consecință, un impact nejustificat asupra stabilității financiare. O altă opțiune
prezentată ca soluție pentru gospodăriile care au contractat credite în franci elvețieni este adoptarea rapidă a legii privind insolvența persoanelor fizice.
Numărul creditelor acordate gospodăriilor și societăților nefinanciare a scăzut. Creditele acordate gospodăriilor au continuat să scadă în 2014 (ca % din PIB), fapt determinat în principal de scăderea creditelor de consum. Creditele în moneda locală acordate gospodăriilor au crescut, în special datorită creditelor ipotecare, dar acestea reprezintă în continuare sub 40 % din totalul creditelor acordate gospodăriilor. Creditele acordate întreprinderilor au continuat să piardă teren în 2014, în ciuda unei creșteri anuale de 5 % a stocului de credite denominate în moneda locală (noiembrie 2014).
Creșterea activității de creditare în România și în Europa Centrală și de Est rămâne în general moderată, din cauza unor factori legați atât de ofertă, cât și de cerere. Oferta de credite este afectată de nivelul ridicat de credite neperformante, de condițiile de creditare mai stricte și de reducerea gradului de îndatorare a băncilor-mamă străine, aflată în curs de desfășurare. În același timp, cererea de credite este moderată din cauza unui nivel scăzut al încrederii consumatorilor și a investitorilor, precum și a ajustării bilanțurilor gospodăriilor și ale întreprinderilor naționale. Gradul de îndatorare a gospodăriilor a scăzut de la 76,4 % în decembrie 2011 la 68,4 % în iunie 2014.
Faptul că politica monetară a Băncii Naționale a României a fost mai acomodativă, a avut până în prezent un impact limitat asupra redresării activității de creditare. Rata dobânzii a fost redusă progresiv până la un nivel record de 2,25 % în luna februarie 2015 (de la o valoare de 6 % în decembrie 2012), în concordanță cu evoluția prețurilor și cu anticiparea unei rate reduse a inflației. În plus, rezervele minime obligatorii pentru pasivele denominate în RON au fost reduse de la 15 % la 12 % în ianuarie 2014 și la 10 % în septembrie 2014, în timp ce rezervele minime obligatorii pentru pasivele denominate în valută au fost reduse de la 20 % la 18 % în ianuarie 2014 și apoi la 14 % în noiembrie 2014. Se preconizează că ambele măsuri vor avea efecte pozitive asupra redresării activității de creditare.
2.5 Perspective ale sistemului bancar românesc (2015-2020)
Cu toate că, în 2014, redresarea economică a continuat într-un ritm lent, se estimează că PIB-ului Zonei Euro va avea o evoluție pozitivă, de la 0,8% în 2014, la 1,2% în 2015 și o creștere de 1,6% pe an între 2016 și 2018, așa cum arată prognoza EY Eurozone Forecast (EEF). Pe ansamblul Uniunii Europene, se estimează un avans de 1,8% în 2015 și la 2% în 2016.
Trebuie menționat că, factorii de decizie dispun de un arsenal diminuat de măsuri de contrabalansare a eventualelor dezechilibre viitoare. Sunt opt state, din Zona Euro, cu o datorie publică de peste 90% din PIB, dintre care, șase au un nivel de peste 100%, iar guvernele au un spatiu de manevră foarte mic pentru stimulente financiare.
În același timp, în România se înregistrează una dintre cele mai rapide creșteri din Uniunea Europeană. PIB-ul a fost mai mare cu 1,6% în termeni reali în primul trimestru din acest an față de trimestru IV din 2014, iar comparativ cu perioada similară a anului trecut a înregistrat o crestere cu 4,3% pe seria brută și cu 4,2% pe seria ajustată sezonier, potrivit datelor semnal publicate recent de Institutul National de Statistică.
La momentul aderării la UE, România și-a fixat ca termen pentru adoptarea monedei unice anul 2014. La mijlocul acestui an, România a îndeplinit toate criteriile de convergență nominală pentru a putea adera la Uniunea Economică și Monetară.
Îndeplinirea criteriilor de convergență nominală este cu atât mai semnificativă cu cât întregul proces s-a desfășurat într-un mediu economic internațional dificil, dominat de criza financiară și urmările acesteia. Cel mai important aspect al acestei performanțe este că aceasta a fost atinsă fără ca România să își fi propus urmărirea acestui obiectiv.
Acest lucru arată că autoritățile din România, care se ocupă de formularea politicilor structurale, nu au dobândit încă aptitudinile necesare pentru a formula și urmări ținte pe termen mediu și lung. Acest lucru este și mai clar dacă sunt analizate criteriile de convergență reală, pe care România nu le îndeplinește.
Dacă proiectul politic al României este de a adopta moneda unică la 1 ianuarie 2019, atunci este imperios necesar ca la 1 ianuarie 2016, cel mai târziu, să fie gata Programul național de trecere la euro, astfel încât să poată începe lucrul subcomitetelor. Dacă angajamentul formal nu este însoțit de un plan de acțiune detaliat, care să aibă o susținere explicită, credibilitatea poate fi pusă sub semnul intrebării.
În concluzie, principalele tendințe pe termen mediu și scurt ale sistemului bancar din România includ:
creșterea activitații de creditare;
restructurarea portofoliului de credite;
optimizarea continuă a rețelei și monitorizarea nivelului de costuri;
dezvoltarea și îmbunătățirea canalelor alternative;
modificarea structurii competiționale;
consolidarea pieței.
Cu privire la perspectivele sistemului bancar românesc domnul Mugur Isărescu, guvernatorul BNR a sustinut în cadrul conferinței „ Să înțelegem viitorul” următoarele:
„ După declanșarea crizei, România s-a văzut nevoită să recurgă la ajustările necesare în vederea eliminării acestor dezechilibre de o manieră ordonată. Eforturile par să fi dat roade deja: pierderile de producție din perioada crizei au fost recuperate, creșterea economică fiind nu doar robustă, judecând după standardele actuale la nivel european, ci – de această dată – și sustenabilă. Deficitul de cont curent s-a corectat până la valori sub 1 la sută, inflația a atins minime istorice (de asemenea sub 1 la sută în termeni anuali), iar efortul susținut de consolidare fiscală (printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană) a condus nu doar la eliminarea deficitului excesiv, ci și la atingerea obiectivului pe termen mediu de deficit structural (1 la sută) la sfârșitul anului trecut. În acest context, dacă la începutul crizei România nu îndeplinea niciunul dintre cele patru criterii de la Maastricht, în prezent acestea sunt integral atinse, însă marea provocare de acum înainte este asigurarea durabilității acestei performanțe.
Dar cum leitmotivul conferinței de astăzi este „să înțelegem viitorul”, iar cei mai mulți dintre participanți sunt bancheri, mi se pare oportună identificarea tendințelor de evoluție a sistemului bancar din România. Acestea sunt trei, în opinia mea:
Creștere moderată a creditului. Prima sesiune a conferinței de astăzi își propune să răspundă la întrebarea „Cine va face primul pas: băncile sau economia?”. Așa cum remarca profesorul Balcerowicz într-unul din studiile sale, literatura economică pare să conchidă că reluarea creșterii economice în urma unei crize nu este condiționată de expansiunea creditului, care se produce, în general, ulterior. Mai mult, în cazul crizelor financiare precedate de credit boom, redresările economice în absența relansării creditului tind să fie mai puternice decât cele însoțite de creșterea creditului.
Calitatea creditelor este mai importantă decât cantitatea. Calitatea alocărilor de credite este mai importantă, în opinia mea, decât volumul acestora, mai ales într-o perioadă de asanare bilanțieră, precum cea pe care o parcurge încă sistemul bancar românesc. Cred că este necesar ca băncile să direcționeze creditul în economia reală, spre investiții productive, evitând o împovărare excesivă a debitorilor de calitate cu costurile erorilor de alocare din trecut.
Creșterea importanței finanțării locale. O tendință care va marca evoluția sistemului bancar în următorii ani este rezultatul internalizării uneia dintre lecțiile crizei, și anume aceea a lipsei de viabilitate a unui sistem centralizat de finanțare la nivelul grupurilor bancare transfrontaliereâ Modificarea accentului spre piața internă în asigurarea surselor de finanțare este în mod natural însoțită de creșterea importanței relative a creditării în monedă națională: ponderea acestei componente a depășit după mult timp 45 la sută, fiind posibil ca până la sfârșitul anului 2015 să o egaleze pe cea a creditului în valută. Fără îndoială, aceasta este o evoluție pozitivă atât din perspectiva debitorilor, care evită riscul valutar, cât și din perspectiva băncii centrale, care beneficiază de îmbunătățirea mecanismului de transmisie a politicii monetare.”
Concluzii
În ultimii ani sectorul financiar-bancar a fost marcat de criza financiară, de noul val de reglementări bancare globale și regionale pe plan european, de digitalizarea activității bancare, de schimbarea raporturilor dintre consumatori și bănci, și de dezintermedierea financiară. Acestea au produs și vor continua să determine modificări de substanță atât în arhitectura profesională internă a sistemului bancar, cât și în cadrul structurii stocurilor și fluxurilor de resurse. Criza economică prelungită care a izbucnit în Europa în 2008-2009 a scos în evidență fragilitatea și defectele Uniunii Monetare Europene, dar și slăbiciunea și defectele economiei românești.
O problemă de însemnătate majoră pentru finanțarea economiei naționale o reprezintă ponderea pe care o au instituțiile bancare străine în volumul total al activelor. Deși este greu de anticipat cum vor arăta afacerile din sectorul bancar, lecțiile oferite de Marea Recesiune și perspectivele de persistență a unui exces de lichiditate pe plan intern, exprimă premise de evoluție mult mai prudentă a creditării, dar și de consolidare a sectorului bancar intern și de majorare graduală a ponderii băncilor cu capital românesc.
Pot spune că în prezent, sectorul bancar intern se află la începutul unui nou ciclu de afaceri, la fel cum și economia internă per ansamblu pare să intre într-un nou ciclu economic.
Ținând seama de faptul că dobânda de politică monetară a ajuns la un minim istoric, iar raportul dintre facilitatea de credit și de depozit în jurul dobânzii-cheie s-a micșorat, se poate acționa pentru creșterea și întărirea băncilor cu capital majoritar românesc, cu o politică de finanțare care să aibă în vedere nevoile de dezvoltare durabilă a României.
Sectorul bancar se află în plin proces de însănătoșire, aspect reflectat de dinamica ratei creditelor neperformante din ultima perioadă. În acest context, tendințele din sectorul bancar intern sunt: creșterea moderată a creditării, pe fondul persistenței constrângerilor la nivel de cerere și de ofertă, accentul pus pe calitate creditelor și nu pe cantitate, precum și creșterea importanței finanțării din resurse locale. Băncile trebuie să aplice dobânzi mai mici, în condițiile în care creditele s-au ieftinit puternic, ceea ce înseamnă că va trebui să umble și la partea de costuri, iar una dintre direcțiile principale de acțiune va fi digitalizarea activității, un proces care va avea ca efect inclusiv creșterea gradului de bancarizare a populației. Acestea trebuie să revină la modelul clasic de creditare, pe baza resurselor atrase. Aceasta înseamnă revenirea la finanțarea de bază ale economie, respectiv a capacităților de producție, a agriculturii, finanțarea afacerilor cu un alt tip de garanțiidecât cele mobiliare.
Dacă în 2008, România nu îndeplinea niciunul dintre criteriile de la Maastricht, în prezent ocupă un loc fruntaș la capitolul macrostabilitate, acesta fiind un moment potrivit pentru reevaluarea calendarul de adoptare a monedei euro. Adoptarea unei foi de parcurs și a unui plan de acțiune, constituie motivația pentru reforma structurală și profesionalizarea economiei, în vederea aderării României la euro în anul 2019. Acesta constituie un deziderat societal la care s-a reflectat foarte mult.
Concluzionez că sistemul bancar românesc este un sistem modern alcătuit conform normelor europene, este un sistem stabil chiar dacă băncile sunt în majoritate private, iar derapajele apărute în perioada de tranziție nu vor mai apărea.
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Bancar Romanesc, Trecut, Prezent Si Perspective (ID: 146671)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.