Rolul Si Participarea Romaniei la Pesa

ROLUL ȘI PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA PESA

1. România – factor de stabilitate în Europa de Sud-Est

În ultima jumătate a secolului XX și începutul secolului XXI, mediul de securitate european a trecut prin trei stări majore:

perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, caracterizată prin Războiul Rece, confruntarea dintre est și vest pentru dominație mondială. În această perioadă a existat o continuă amenințare prin atacuri masive cu arme convenționale și nucleare.

după sfârșitul Războiului Rece, mediul de securitate european a fost măcinat de conflictele din Balcani, în special cele din fosta Iugoslavie. Mai multe state și-au proclamat independența, iar în prezent, mai întâlnim conflicte în Bosnia-Herțegovina, după mai mult de zece ani de conducere internațională și în Kosovo, unde s-ar părea că în cele din urmă tensiunile se pot liniști.

cea de-a treia perioadă a fost determinată de atacurile teroriste din SUA din 11 septembrie 2001, urmate de atentatele din Madrid și Londra. A apărut astfel un nou tip de amenințări, asimetrice pentru care statele europene nu erau pregătite.

O privire atentă asupra situației geopolitice actuale ne dezvăluie că sursele de instabilitate de natură militară, la nivelul Europei, sunt în momentul actual extrem de reduse, aproape inexistente, nici un stat neavând interesul de a se confrunta cu arma în mână.

Revendicările teritoriale, deși nu au dispărut complet, ca în cazul fostei Federații Iugoslave, se mai fac auzite rareori, dinspre grupări cu un puternic caracter extremist sau naționalist, ceea ce ne face să afirmăm că există un grad ridicat de stabilitate teritorială. Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, România sunt cazuri concrete.

Deși au existat ipoteze asupra unei eventuale stări de instabilitate, capabilă de a genera o criză majoră în România, privind aspectele teritoriale, din cauza minorității maghiare, majoritară în sud-estul Transilvaniei, dinspre care s-ar putea emite idei separatiste, aceasta nu a apărut. Unul dintre motive, pe lângă politica de largă deschidere privind minoritățile în România, a fost și faptul că teritoriile locuite de minoritatea maghiară nu se învecinează direct cu Ungaria. O situație specială se înregistrează și în Bulgaria, unde minoritatea turcă, comasată în apropierea graniței cu Turcia, înregistrează o puternică creștere a ratei natalității.

Europa de Sud-Est are o poziție geopolitică și geostrategică deosebit de importantă, la confluența Europei, Asiei de Vest și Africii de Nord, precum și între bazinele Mării Negre și Mediteranei de Est. Acest spațiu constituie un punct obligatoriu de trecere dinspre Occident spre Orient, și invers.

În secolele XIX și XX, Balcanii au devenit scena rivalităților și conflictelor dintre cele mai importante blocuri politico-militare: Antanta și Puterile Centrale în Primul Război Mondial; Axa și Națiunile Unite în cel de-al Doilea Război Mondial; NATO și Tratatul de la Varșovia în deceniile Războiului Rece. Recurgerea la arme, la sistemele de alianțe, exclusivismul religios și politic au fost modalitățile preferate de soluționare a tensiunilor și crizelor balcanice. Aceste modalități păreau să predomine și la începutul crizei de proporții ce a dus la dezmembrarea Republicii Iugoslave.

Un rol important în procesul de consolidare a stabilității și securității noilor democrații din Europa de Sud-Est revine capacității statelor și a societăților de a promova o gestiune eficientă a intereselor publice, de a garanta exercitarea responsabilă și eficientă a puterii, în deplin acord cu principiile democrației și cerințele respectării drepturilor omului. Expresia publică a acestor exigențe este buna guvernare, domeniu în care în România, ca și în majoritatea statelor din această regiune, s-au înregistrat, în anii care au trecut de la prăbușirea regimurilor comuniste, progrese însemnate.

În noua ordine mondială stabilită după încheierea Războiului Rece, specialiștii au sugerat ca fiind necesară îndeplinirea a șase obiective pentru atingerea securității statale:

furnizarea către toate statele a garanțiilor împotriva unei agresiuni externe

furnizarea mijloacelor de protecție a drepturilor minorităților și a grupurilor etnice în interiorul statelor

crearea unui mecanism pentru rezolvarea conflictelor regionale fără acțiunea unilaterală a marilor puteri

angajamentul marilor puteri de a nu sprijini militar conflictele dintre alte națiuni sau dintre facțiuni politice din cadrul aceleiași națiuni

creșterea fluxului de asistență tehnică și financiară către țările în curs de dezvoltare, cu scopul accelerării procesului de tranziție economică și socială

conservarea mediului global ca bază a dezvoltării susținute a tuturor.

Realizarea acestor scopuri depinde în mare măsură de activitatea organizațiilor internaționale de securitate, însă numărul acestora este deosebit de mare la nivel global astfel încât este dificil de stabilit rolul concret pe care îl joacă acestea. Între anii 1945-1949 existau aproximativ 100 astfel de organizații, iar în ultimii ani se estimează existența unui număr de patru ori mai mare.

În Europa, cele mai importante organizații internaționale care activează sau au activat în trecutul apropiat sunt: Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est și fosta Uniune a Europei Occidentale (UEO).

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est a avut un impact foarte mare asupra redresării acestei regiuni, prin dezvoltare și stabilizare la nivelul impunerii democrației, la nivelul economiei și al securității statelor.

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE) a fost cea mai ambițioasă încercare a Uniunii Europene și a Statelor Unite ale Americii de stabilizare a fostului spațiu iugoslav și a Balcanilor.

Lansat în 1999, la Köln, PSESE este o inițiativă politică destinată încurajării cooperării dintre statele Europei de Sud-Est, precum și sprijinirii eforturilor acestor țări de integrare politică și economică în structurile europene și euro-atlantice. Deși nu are un buget propriu, PSESE a reușit atragerea din diferite surse (instituții financiare internaționale, state donatoare) a unor resurse financiare considerabile, gestionate prin proiecte la nivel regional. 

Țările beneficiare prin Pactul de Stabilitate sunt: Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, R. Moldova, Serbia și Muntenegru, iar țările susținătoare sunt următoarele: statele membre UE, Canada, Elveția, Japonia, Norvegia, Federația Rusă, Slovacia, SUA, Turcia. România și Bulgaria au făcut și ele parte dintre statele care au primit asistență, dar în 2007, prin aderarea la Uniunea Europeană, cele două state au părăsit Pactul de Stabilitate din postura de țări beneficiare.

Alți participanți la PSESE sunt organizațiile internaționale: ONU, OSCE, Consiliul Europei, NATO, Organizația Europeană pentru Cooperare și Dezvoltare; instituțiile financiare internaționale: Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Fondul Monetar Internațional, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Europeană de Investiții.

Instrumentul politic cel mai important al Pactului de Stabilitate este Masa Regională, care îndeplinește rolul de organism de supraveghere. Activitatea curentă a PSESE se desfășoară în cadrul a trei Mese de Lucru:

Masa de lucru I: probleme privind democrația și drepturile omului;

Masa de Lucru II: reconstrucția economică, cooperarea și dezvoltarea;

Masa de Lucru III: problemele de securitate și apărare, inclusiv justiție și afaceri interne, în două sub-mese de lucru.

La Bruxelles funcționează Secretariatul PSESE, condus de Coordonatorul Special al Pactului de Stabilitate numit de Uniunea Europeană, dr. Erhard Busek, scriitor și politician austriac, care deține și președinția Mesei Regionale.

Premisa Pactului a fost simplă. Țările din Europa de Sud-Est propuneau proiecte considerate vitale atât pe plan intern, cât și pentru regiune. Acestea înaintau documentația proiectului și un buget provizoriu Administrației Pactului de Stabilitate. Administrația găsea apoi donatori dintre țările individuale, fondurile sau organizațiile internaționale, doritori să finanțeze respectivul proiect.

Principalele inițiative create în cadrul PSESE sunt:

Centrul Regional pentru Combaterea Criminalității Transfrontaliere de la București – o structură de cooperare regională, cu participare internațională, înființată la propunerea oficială a României, în 1999

Inițiativa Anti-Corupție – a fost înființată în februarie 2000, la Sarajevo, având ca misiune combaterea fenomenului corupției în regiunea sud-est europeană. Inițiativa se bucură de susținerea Uniunii Europene și a statelor donatoare interesate de regiune

Inițiativa împotriva Crimei Organizate – a luat ființă în octombrie 2000, cu scopul de a răspunde unei provocări majore: crima organizată. Inițiativa facilitează dialogul dintre reprezentanții regionali și cei ai comunității internaționale cu scopul de a găsi mijloace comune de acțiune pentru eradicarea acestui fenomen.

La Masa Regională de la Belgrad din 30 mai 2006, statele au convenit asupra redefinirii activităților Pactului de Stabilitate, prin transformarea acestuia în Consiliul Cooperării Regionale (RCC). Această tranziție se estimează a fi încheiată până în 2008.

La RCC vor participa statele din Europa de Sud-Est, Misiunea Interimară ONU din Kosovo și reprezentanți ai comunității internaționale. Această decizie este urmarea propunerii Comisiei Europene și a PSESE, anunțată la sfârșitul lunii aprilie anul curent.

Finanțarea viitorului format de cooperare regională va fi asigurată de statele din regiune, Comisia Europeană și statele donatoare interesate. Sediul RCC va fi la Sarajevo. Primul secretar general al noii inițiative este diplomatul croat Hido Biscevic. Acesta a fost ales la conferința miniștrilor de externe din regiune organizată în luna mai la Zagreb.

“Vă revine sarcina să profitați la maximum de acest nou instrument. Sprijinul internațional va fi încă disponibil, dar este sarcina țărilor voastre să dea viață acestui RCC, să facă din acesta un succes și, astfel, să arate că Europa de Sud-Est este astăzi o regiune diferită de ceea ce a fost în anii 1990. RCC va fi eficient doar dacă se va bucura de sprijinul tuturor membrilor săi și dacă toți membrii vor lucra împreună pentru atingerea obiectivului comun al unei cooperări regionale puternice și durabile în sprijinul integrării europene și euro-atlantice”, a declarat Busek în mai 2007.

Prin înființarea RCC, statele Europei de Sud-Est trebuie să demonstreze că sunt pregătite și dispuse să coopereze, fără implicarea comunității internaționale. Consiliul va fi un conector între țările din regiune și comunitatea internațională de donatori.

Cooperarea regională este foarte importantă pentru că în primul rând reprezintă o condiție prealabilă pentru integrarea europeană și euroatlantică a statelor din Europa de Sud-Est. Aceasta reprezintă un criteriu pentru aderarea la Uniunea Europeană și NATO, cele două organizații fiind interesate de accederea statelor care dovedesc maturitate în relațiile cu țările vecine, indiferent cât de dureroase sunt amintirile legate de acestea.

Datorită intrării în forță în CEFTA în anul 2007, statele din sud-estul Europei se transformă treptat într-o zonă vastă de comerț liber, condus după reguli moderne, mult mai interesantă pentru investitorii străini.

Cu ocazia reuniunii miniștrilor apărării de la Sofia din 1997 a fost lansată propunerea de înființare a unei Forțe Multinaționale de Pace cu valoare de brigadă. Statele participante la Forța Multinațională de Pace din Europa de Sud-Est (FMPESE) sunt următoarele: Albania, Bulgaria, Grecia, Italia, Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, România și Turcia. Croația, Slovenia, SUA și Ucraina au statut de observator.

FMPESE are două componente:

Brigada din Sud-Estul Europei (SEEBRIG) – componentă operațională, multinațională, a SEDM, cu valoare de brigadă;

Grupul de forțe de geniu (ETF) pentru intervenție la crize umanitare și asistență civilă în caz de dezastre.

Statutul de membru al NATO oferă României o nouă poziție în cadrul concertului european, consolidată prin potențialul său politic, economic și militar, unul din cele mai mari din Europa Centrală și de Sud-Est.

Rolul României de punte de legătură, prin Marea Neagră, a continentului european, către Caucaz și Asia Centrală, va accentua poziția sa de lider regional, având în vedere problemele asiatice ale Turciei. Participarea la coalițiile multinaționale, bazată pe vasta expertiză obținută în faza de preaderare, sporește prestigiul internațional al statului român și îi permite să mențină în priză directă un important segment militar, extrem de valoros în economia de forțe a Alianței.

Participantă activă la eforturile Comunității Internaționale de gestionare și rezolvare a situațiilor de criză, România dovedește că prin implicare și sprijin comunitar, este un real factor de stabilitate și securitate.

2. Politica României în materia securității naționale și a celei euroatlantice

Politica României în materia securității naționale este strâns legată de cea a NATO și a Uniunii Europene. Principalele documente care trasează liniile directoare ale politicii de securitate a României sunt:

Programul de Guvernare 2005 – 2008

Strategia de Securitate Națională a României

Strategia Militară a Armatei României

Carta Albă a Apărării

Alte legi care reglementează procesul de reformă și de planificare a apărării, a pregătirii populației și a teritoriului pentru apărare.

2.1. Programul de Guvernare 2005-2008

Conform capitolului 27 din Programul de Guvernare 2005-2008 referitor la politica de securitate națională, pentru acest prim deceniu al secolului al XXI-lea, obiectivele politicii de apărare a României sunt:

consolidare statutului României ca stat membru NATO, integrarea în UE și dezvoltarea unui profil strategic adecvat în cadrul acestor organizații

continuarea reformei organismului militar pentru dezvoltarea unei capacități de apărare credibile, moderne și eficiente

întărirea controlului civil și democratic asupra armatei și perfecționarea mecanismelor de realizare a acestuia, în conformitate cu principiile și valorile democrației constituționale

consolidarea statutului României de contributor la securitatea regională și globală

În concordanță cu poziția geostrategică a României în spațiul sud-est european, ca țară de frontieră a NATO și a Uniunii Europene, politica de apărare națională va avea ca obiectiv apărarea și promovarea intereselor vitale ale României, precum și participarea activă a țării noastre la asigurarea securității zonelor de interes NATO și UE. În acest sens, Guvernul României va avea în vedere realizarea următoarelor obiective:

dezvoltarea capacității instituționale și combative a structurilor militare;

înzestrarea armatei și logistica în raport cu misiunile de securitate și apărare colectivă;

participarea la politica europeană de securitate și apărare;

participarea la realizarea obiectivelor Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est, menținerea stabilității în zona caucazo-caspică a Mării Negre și a Balcanilor;

lupta împotriva terorismului;

continuarea programelor de reconversie și de perfecționare a managementului resurselor umane;

desființarea stagiului militar obligatoriu și revizuirea structurii de forțe a armatei;

dezvoltarea relațiilor civili-militari.

Putem observa că în cei patru ani 2005-2008 s-au luat măsuri pentru atingerea acestor obiective, unele dintre ele au fost realizate, iar altele încă nu au atins nivelul așteptat.

Strategia de Securitate Națională a României

A fost emisă în anul 2006 de către președintele României, Traian Băsescu și poartă numele “România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viață mai bună într-o țară democratică, mai sigură și prosperă”.

Încă din titlul acordat, ne putem duce cu gândul la o oarecare inspirație din Strategia Europeană de Securitate adoptată la Bruxelles în 2003 de către Javier Solana, Înaltul Reprezentant al UE pentru politică externă și securitate.

Strategia are ca scop prevenirea și contracararea pericolelor generate de mediul internațional, cât și garantarea stării de securitate internă, a siguranței personale și securității comunităților. Strategia vizează securitatea energetică, alimentară, securitatea transporturilor și a infrastructurii, securitatea sănătății publice, sanitară, ecologică și culturală, securitatea financiară, informatică și informațională. Ca urmare, strategia de securitate națională integrează atât activitatea de politică externă, diplomatică și de colaborare internațională, cât și pe cea a instituției militare și a forțelor de ordine publică, activitatea structurilor de informații, precum și pe cea a altor agenții guvernamentale cu responsabilități în domeniu.

Prezenta strategie de securitate, prima după aderarea României la NATO, reflectă modificările care au avut loc în mediul de securitate intern și internațional, realitățile și tendințele globale. Ea este parte integrantă a securității europene și euroatlantice și constituie un tot unitar fundamentat pe efort național, pe acțiune comună, cooperare și parteneriat.

Securitatea națională este asigurată prin eforturi proprii și prin cooperare cu aliații și partenerii, în conformitate cu prevederile programelor naționale, ale Strategiei de Securitate a Uniunii Europene și ale conceptelor strategice ale Alianței. Ea vizează armonizarea eforturilor naționale cu angajamentele internaționale și identificarea modalităților de lucru apte să prevină și să contracareze oportun amenințările.

La nivel global, lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Motoarele conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora și la piețele de desfacere, cât și în cel al diferențelor identitare de natură civică, etnică, religioasă, culturală sau ideologică. Probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce conflictele regionale și cele interne pot fi mai frecvente, iar efectul lor, direct sau cumulat, tinde să devină tot mai greu de controlat.

În contextul general al securității internaționale, pentru elaborarea și punerea în practică a propriei strategii de securitate, România trebuie să țină seama de actualele și posibilele riscuri și amenințări ce pun în pericol securitatea internă și internațională.

Anumiți autori dau o ecuație a riscului ca fiind:

Risc = Vulnerabilitate x Impact x Amenințare, unde:

vulnerabilitatea reprezintă incapacitatea unui sistem de a-și îndeplini funcțiile proiectate ca rezultat al efectelor într-un mediu ostil

impactul reprezintă efectul rezultat

amenințarea concretizează probabilitatea exploatării vulnerabilității din ecuație.

Astfel, riscurile și amenințările la adresa securității naționale a României sunt percepute, în primul rând, din perspectiva posturii de țară membră a Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene. În aceste condiții, deși pericolul unui război clasic este foarte puțin probabil, neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilități majore la adresa securității naționale și a capacității de acțiune pentru îndeplinirea obligațiilor internaționale asumate. Se înscriu, de asemenea, în această categorie, riscurile și amenințările ce privesc securitatea și apărarea frontierelor, în condițiile în care segmente importante ale granițelor României constituie o parte importantă a frontierei terestre estice a celor două organizații.

Conform Strategiei de Securitate Națională a României, principalele riscuri și amenințări de natură politică, economică, socială și militară, capabile să pună în pericol siguranța cetățeanului și securitatea națională a României, valorile și interesele sale ca stat membru al comunității europene și euroatlantice sunt:

terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere;

proliferarea armelor de distrugere în masă;

conflictele regionale;

criminalitatea transnațională organizată;

guvernarea ineficientă.

Nivelul de interdependență și de armonizare a legislației interne cu prevederile europene se regăsește și în procesul de stabilire a principalelor riscuri și amenințări la nivelul stabilității statale. Pe acestea le putem regăsi și în Strategia Europeană de Securitate emisă în 2003 de către Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru politică externă și securitate.

Scopul fundamental al acestei strategii îl constituie mobilizarea eforturilor națiunii pentru accelerarea proceselor de modernizare, integrare și dezvoltare susținută, capabile să garanteze securitatea și prosperitatea țării, într-o lume mai sigură și mai bună.

În condițiile în care, în cadrul relațiilor internaționale, tendințele majore sunt extinderea democrației și cooperarea instituționalizată, pentru România esențială este promovarea intereselor naționale prin mijloace pașnice: politice, diplomatice, economice și culturale. În același timp însă, pentru protejarea și apărarea intereselor sale legitime, România trebuie să fie pregătită ca, împreună cu aliații, să folosească toate mijloacele legale, inclusiv cele ce privesc întrebuințarea elementelor de forță ale capacității naționale, în ultimă instanță.

În esență, căile prin care se asigură promovarea, protejarea și apărarea valorilor și intereselor considerate ca fiind de importanță vitală pentru realizarea obiectivelor naționale sunt următoarele:

participarea activă la înfăptuirea securității internaționale;

construcția noii identități europene și euroatlantice a României;

securitatea și stabilitatea regională în contextul unei noi paradigme;

asumarea rolului de vector dinamic al securității în regiunea Mării Negre;

abordarea cuprinzătoare și adecvată a problematicii securității interne;

buna guvernare – ca instrument esențial în construcția securității naționale;

economia competitivă și performantă – pilon al securității naționale;

transformarea instituțiilor cu responsabilități în domeniul securității naționale;

dezvoltarea și protecția activă a infrastructurii strategice.

În ceea ce privește Uniunea Europeană, România va susține dezvoltarea politicii externe și de securitate comună și a politicii europene de securitate și apărare, inclusiv prin creșterea contribuției la capabilitățile militare și la cele destinate combaterii terorismului și gestiunii urgențelor civile în spațiul comunitar. În acest scop, România își va spori participarea la promovarea democrației, păcii, securității și prosperității în cadrul politicii de vecinătate și la operațiunile de gestionare a crizelor regionale și de securizare a fluxurilor energetice și comerciale. Un rol important va reveni aplicării ferme a principiilor și urmăririi atente a îndeplinirii obiectivelor Politicii Europene de Vecinătate. Activitățile consacrate acestor preocupări trebuie să devină modalități prioritare de sporire a contribuției la asigurarea unui mediu stabil și sigur în regiunea estică, sud-estică și pontică, prin derularea de proiecte vizând dezvoltarea ariilor transfrontaliere de interes major pentru securitatea națională.

Strategia Militară a Armatei României

Strategia Militară a României este documentul destinat publicității, elaborat prima dată în practica militară românească, prin care Ministerul Apărării trasează orientarea strategică în vederea îndeplinirii obiectivului fundamental stabilit de Președinte în Strategia de Securitate Națională a României și a prevederilor Cartei Albe a Guvernului.

Misiunea principală a armatei este de a garanta cetățenilor României respectarea strictă a drepturilor omului într-un stat suveran, independent, unitar și indivizibil, angajat activ în procesul de integrare europeană și euroatlantică, în condițiile unui regim politic bazat pe democrația constituțională, sub un strict control democratic civil asupra forțelor armate. Pentru îndeplinirea acestei misiuni, organismul militar este și va fi subordonat exclusiv voinței poporului român.

În aceste condiții, armata României trebuie să fie pregătită să prevină, să descurajeze și, dacă este necesar, să înfrângă un eventual agresor care ar amenința și ar atenta la securitatea statului român, concomitent cu asigurarea capacității de a participa la prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și apărarea colectivă în plan regional.

Strategia militară a țării noastre a fost elaborată pe următoarele considerente: România nu are inamici declarați, se bucură de relații pașnice cu vecinii, iar probabilitatea apariției, pe termen scurt și mediu, a unei amenințări militare majore la adresa securității sale, este minimă. Strategia este, în mod evident, defensiv – activă. Esența strategiei cuprinde patru concepte strategice:

Capacitate defensivă credibilă – presupune o permanentă capacitate de reacție, eficientă și adecvată, la riscurile existente și probabile din mediul de securitate. Pe baza unei evaluări realiste a riscurilor, trebuie să menținem permanent forțe credibile, suficiente din punct de vedere cantitativ și pregătite la nivelul standardelor moderne.

Restructurare și modernizare – constă, în primul rând, în realizarea unor structuri adecvate, mai reduse ca dimensiuni, mai compacte, suple și flexibile, capabile să fie dislocate rapid și apte să dispună de resurse corespunzătoare pentru susținerea efortului militar și, în al doilea rând, în creșterea calității înzestrării atât prin modernizarea echipamentului existent, cât și prin achiziții de echipamente noi.

Parteneriat operațional intensificat – se bazează pe parteneriatele speciale, bilaterale și multilaterale și pe dezvoltarea altora care servesc la întărirea securității naționale

Integrare graduală – constă în accelerarea procesului de aderare la structurile militare europene si euroatlantice și este condiționată de interoperabilizarea treptată a armatei noastre cu armatele statelor membre, fapt ce va permite României să-și ocupe locul dorit și meritat în cadrul comunității internaționale.

Carta Albă a Apărării

Ministerul Apărării elaborează Carta Albă a Apărării, prin care sunt stabilite: obiectivele politicii de apărare, măsurile și acțiunile avute în vedere pentru îndeplinirea acestora, misiunile și cerințele specifice pentru armata României, resursele naturale, umane, materiale, financiare și de altă natură care urmează să fie asigurate anual în vederea generării capabilităților militare necesare îndeplinirii misiunilor armatei.

Carta Albă a Apărării are un orizont de acoperire pe termen mediu de 4 ani și conține și prevederi pe termen lung pentru realizarea obiectivelor naționale și colective de securitate și apărare. După ce este însușită de Guvern și avizată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Carta Albă a Apărării se supune spre aprobare Parlamentului în termen de cel mult 6 luni de la acordarea încrederii Guvernului.

Politica de securitate a României, stat care a devenit membru NATO în data de 29 martie 2004 și care a aderat la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană, se înscrie în politica de securitate a comunității euroatlantice și are la bază un ansamblu unitar de principii, direcții de acțiune și modalități de realizare a obiectivelor strategice din Strategia de Securitate Națională a României, în vederea promovării intereselor naționale.

Conform capitolului 2, Politica de apărare, din Carta Albă, direcțiile de acțiune în domeniul apărării naționale sunt:

revizuirea structurii de forțe a armatei;

continuarea procesului de modernizare a tehnicii militare și a echipamentelor;

îndeplinirea obligațiilor asumate de România în procesul de integrare în NATO si UE;

consolidarea sistemului de planificare multianuală a resurselor;

optimizarea capacității combative a forțelor armate;

perfecționarea managementului resurselor umane;

dezvoltarea relațiilor civili-militari și îmbunătățirea mecanismelor de exercitare a controlului civil;

dezvoltarea și optimizarea cooperării militare bilaterale și multilaterale.

Același capitol 2 prezintă procesul de integrare al României la Alianța Nord-Atlantică, Planul de Acțiune pentru Aderare (MAP). În continuare este descrisă contribuția la NATO prin pachetul de forțe conform Calendarului de Refome. Este prezentată și cooperarea militară internațională a țării noastre cu state puternice la nivel european și global: Marea Britanie, Franța, Germania, Statele Unite ale Americii.

Prin participarea la inițiative, procese și operațiuni militare din Africa până în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, România și-a afirmat potențialul global de promovare a stabilității și securității. Activitatea sa în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizației Mondiale a Comerțului, Organizației Mondiale a Muncii sau Fondului Monetar Internațional reprezintă de asemenea modalități de participare la procese globale cu relevanță directă pentru securitatea națională a României.

Alte legi care reglementează procesul de reformă al armatei

Legea 473 din 4 noiembrie 2004 reglementează procesul de planificare a apărării, ca atribut și componentă esențială a politicii de apărare. Astfel, în cadrul procesului de planificare a apărării sunt incluse programele, acțiunile și măsurile inițiate de România în cadrul contribuției la securitatea și apărarea colectivă în cadrul NATO, precum și a contribuției aferente Uniunii Europene, în contextul cooperării militare bilaterale și multilaterale cu alte state și al îndeplinirii obligațiilor asumate prin participarea la activitatea unor organizații și regimuri juridice internaționale.

Planificarea apărării se realizează pe baza deciziilor politice ale Președintelui, Parlamentului și Guvernului României, precum și a măsurilor și acțiunilor întreprinse la nivelul celorlalte instituții publice care au răspunderi în domeniul apărării. Principalele documente care fundamentează planificarea apărării la nivel național sunt: Strategia Națională de Securitate și Programul de Guvernare.

Un nou sistem de planificare a apărării a fost implementat în România gradual, începând cu anul 1998. În parte și datorită sprijinului important primit din partea experților de la Institutul de Analiză a Apărării din SUA, Sistemul de Planificare, Programare, Bugetare și Evaluare (SPPBE) este asemănător cu cel folosit în SUA și compatibil cu procesul de planificare din NATO.

Obiectivul general al acestui sistem este de a furniza capabilitățile militare și tot sprijinul necesar pentru a fi utilizate eficient în îndeplinirea obiectivelor asumate, folosind resursele limitate puse la dispoziție.

Fazele sistemului sunt interconectate și rezolvă următoarele aspecte:

Planificare – care sunt cerințele militare necesare acoperirii nevoilor de securitate?

Programare – ce capabilități sunt programate în următorii șase ani pentru îndeplinirea obiectivelor de apărare?

Bugetare – ce resurse financiare sunt necesare pentru realizarea capabilităților din primul an al programului?

Evaluare – se îndeplinesc obiectivele planificate?

Prin sistemul de planificare al NATO se urmărește dezvoltarea unitară a capabilităților militare ale aliaților pentru a răspunde cerințelor de interoperabilitate și standardelor NATO. În cadrul procesului de planificare, au loc consultări periodice privind armonizarea cu cerințele NATO a planurilor și politicilor naționale în domeniul apărării. În acest fel se organizează o concordanță necesară între planificarea apărării la nivel național și planificarea NATO.

Strategia de Transformare a Armatei României este un document cu aplicabilitate la nivelul tuturor structurilor Ministerului Apărării, care stabilește principiile directoare și principalele obiective ce trebuie realizate, pe etape, în perioada 2006-2025, pentru asigurarea succesului procesului de transformare a armatei și sincronizarea acestuia cu transformarea militară a NATO și a Uniunii Europene.

Conform Strategiei de Transformare a Armatei României elaborate de Ministerul Apărării în 2007, obiectivul fundamental al transformării constă în asigurarea capacității necesare armatei României de a promova și proteja interesele naționale în fața riscurilor și amenințărilor curente aflate în dezvoltare și a celor viitoare, îndeplinirea angajamentelor în planul securității și apărării asumate de țara noastră în cadrul NATO și UE, precum și față de alte organisme internaționale.

Transformarea armatei României este văzută ca o cerință a transformării NATO și a structurilor militare ale Uniunii Europene. Astfel, procesul transformării în cadrul NATO, abordează trei domenii: cultura militară, planificarea și transformarea capabilităților. Procesele aferente acestora se sprijină pe întărirea operațiilor întrunite, exploatarea avantajelor informaționale, conceptul dezvoltare-experimentare și dezvoltarea capabilităților de transformare.

Toate aceste activități vor fi planificate și desfășurate în concordanță cu prevederile cadrului de transformare conceput și elaborat de specialiștii Alianței și ai Uniunii Europene.

La nivelul structurilor militare ale Uniunii, elementele de bază ale conceptului Viziunea pe Termen Lung privind Nevoile de Capabilități și Capacități Europene de Apărare pornesc de la premisa că lumea anului 2025 va fi mult mai diferită, interdependentă și inegală față de situația actuală. Ritmul de creștere economică deosebit de ridicat al statelor asiatice Japonia, China și India în comparație cu cel al țărilor europene, tendințele demografice actuale, faptul că fenomenul de globalizare va avea învingători și învinși în rândul țărilor, regiunilor sau în interiorul societăților, precum și estimarea că în anul 2025 Europa va depinde în procent de 90% de resursele externe de petrol și 80% de cele de gaze naturale vor avea un impact major asupra intereselor de securitate ale Uniunii Europene.

În acest context, principalele provocări în domeniul apărării se concentrează asupra a două domenii cheie: adaptarea capabilităților și capacităților militare ale Uniunii Europene la procesul de schimbare a rolului forței în relațiile dintre țări și adaptarea acestora la ritmul actual al revoluției tehnologice.

Astfel, până în anul 2025, procesul de transformare a armatei României va cuprinde trei etape distincte, determinate de restructurarea nivelului de forțe, termenele angajate față de Alianță pentru îndeplinirea cerințelor Obiectivelor Forței, precum și de cerințele procesului de integrare în NATO și UE:

Etapa finalizării restructurărilor de bază (2005-2007). În această etapă au fost îndeplinite obiectivele pe termen scurt ale procesului de transformare a armatei:

Restructurarea și reorganizarea sistemului de conducere la nivel strategic și operativ;

Reorganizarea și operaționalizarea noii structuri de evaluare sistemică a M. Ap.;

Definitivarea în linii mari a procesului de înființare, reorganizare, resubordonare sau desființare a unităților, potrivit planurilor anuale aprobate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării;

Continuarea operaționalizării unităților planificate pentru NATO și UE. Realizarea nivelului de încadrare conform prevederilor Catalogului NATO de Capabilități și Catalogului Cerințelor 2005, Catalogului de Forțe 2007 al UE;

Reorganizarea sistemului logistic întrunit, a logisticii categoriilor de forțe ale armatei și a sistemului medical militar;

Implementarea serviciului militar bazat pe voluntariat;

Reorganizarea structurilor cu atribuții în managementul proprietății imobiliare.

Etapa integrării operaționale în NATO și Uniunea Europeană (2008-2015). În această etapă vor fi îndeplinite obiectivele pe termen mediu ale procesului de transformare:

Continuarea operaționalizării forțelor destinate NATO și Uniunii Europene și implementarea Obiectivelor Forței;

Finalizarea restructurării sistemului logistic de nivel strategic și operativ;

Continuarea achizițiilor de echipamente noi și a programelor majore de înzestrare, conform cerințelor Obiectivelor Forței și a Concepției de înzestrare a Armatei;

Reorganizarea învățământului militar;

Extinderea implementării unor cerințe ale Obiectivelor Forței (instruire, competență lingvistică, comunicații și informatică) la nivelul forțelor de generare și regenerare;

Creșterea contribuției cu forțe la Forța de Răspuns NATO și pentru UE;

Evaluarea sistemică și structurală a domeniilor principale ale procesului de integrare operațională a Armatei în cadrul NATO și UE și fundamentarea deciziilor de corecție și îmbunătățire a politicilor, proceselor și programelor în derulare;

Participarea la activitățile Echipelor Integrate de Dezvoltare și Echipelor de Proiect organizate sub egida Agenției Europene de Apărare, în funcție de interesele naționale și de planurile și programele elaborate la nivelul Ministerului Apărării.

Etapa integrării depline în NATO și Uniunea Europeană (2016-2025). În această etapă vor fi îndeplinite obiectivele pe termen lung ale procesului de transformare:

Concentrarea eforturilor și resurselor financiare și umane în vederea realizării tuturor capabilităților prevăzute în Obiectivele Forței și îndeplinirii responsabilităților în cadrul NATO și Uniunii Europene;

Continuarea modernizării și înzestrării cu echipamente noi și realizarea interoperabilității și interschimbabilității depline cu armatele țărilor membre NATO și ale Uniunii Europene;

Crearea condițiilor pentru dispunerea marilor unități și unități în cazărmi cu facilități complete pentru asistență socială, cazare, dispunerea echipamentelor militare și instrucție;

Concentrarea activităților de evaluare sistemică și structurală pe domeniul procesului de înzestrare și modernizare cu tehnică și echipamente.

Concluzionând, transformarea armatei României nu reprezintă un scop în sine, ci răspunsul adecvat la evoluția mediului de securitate, transformarea NATO și la angajamentele pe care România și le-a asumat în cadrul UE și alte angajamente asumate pe plan internațional. Pentru a fi eficientă, transformarea trebuie să fie susținută de schimbarea mentalității și îmbunătățirea capacității de adaptare la nou a profesioniștilor armatei.

Participarea românească la misiunile UE pentru managementul crizelor

Participarea României la Planul European de Acțiune în domeniul Capabilităților

După adoptarea Strategiei de Securitate Europeană în decembrie 2003, UE a decis fixarea obiectivului Headline Goal 2010. Bazat pe precedentul obiectiv pentru 2003, acesta prevedea ca statele membre să fie capabile, până în anul 2010, să răspundă prin acțiuni rapide și decisive în spectrul întreg al misiunilor de managementul crizelor prevăzute de Tratatul de la Maastricht.

Procesul de construcție a capabilităților pentru îndeplinirea Obiectivului Global 2010 a fost minuțios. Primul pas a constat în identificarea planificărilor strategice. Au fost elaborate cinci scenarii care cuprindeau un spectru larg de operațiuni: separarea părților prin recurgerea la forță, stabilizarea, reconstrucția și consilierea militară, prevenirea conflictelor, operațiuni de evacuare și asistență la operațiunile umanitare.

Pornind de la aceste tipuri de operațiuni, au fost dezvoltate opțiuni militare concentrate pentru a găsi răspunsuri la crize. Aceste opțiuni au dus la crearea unui cadru de planificare, pe baza căruia a fost alcătuită o listă detaliată cu capabilitățile de care Uniunea avea nevoie. Au fost elaborate pachete de forțe care identificau grupurile de forțe necesare pentru a soluționa crizele și din acestea a rezultat o listă de referință a forțelor. Toate aceste informații au dus la crearea unui catalog de cerințe, în care erau prevăzute detaliat tipurile de forțe, resurse și bunuri de care era nevoie pentru a satisface necesitățile Uniunii.

Era acum sarcina Uniunii Europene să întrebe statele membre în ce măsură pot contribui pentru acoperirea necesităților din catalogul de cerințe. Acest lucru a fost rezolvat prin chestionarul Obiectivului Global, prin care statele puteau să facă oferte de forțe. Toate contribuțiile au fost apoi trecute în Catalogul de Forțe al UE, care descria capabilitățile care erau înaintate de către statele membre în termeni cantitativi și calitativi.

Pe timpul întregului proces, Statul Major al Uniunii a cooperat cu Agenția Europeană de Apărare în multe domenii, în special în cazul echipelor de dezvoltare integrată și a echipelor de proiecte, care aveau rolul de a sprijini eforturile statelor membre în soluționarea insuficiențelor identificate. În plus, SMUE a oferit tot ajutorul Agenției Europene de Apărare în sprijinul formulării Viziunii Europene pe Termen Lung.

În condițiile transformării forțelor, conceptelor și capabilităților, Strategia de Transformare a Armatei României reprezintă viziunea pe termen mediu și lung referitoare la  dimensionarea, pregătirea și înzestrarea armatei României pentru a participa la operațiile viitoare.

Viitoarele forțe și capabilități trebuie create în urma unei planificări inteligente și bazate pe efecte. Putem identifica patru caracteristici care vor influența forțele militare din viitorul apropiat:

Sinergie – este necesară dezvoltarea unei capacități de forțe întrunite bazate pe o cooperare puternică cu anumiți actori non-militari: organizațiile neguvernamentale, media

Rapiditate – reacții rapide, pachete de forțe care se pot desfășura cu ușurință. Viitoarele forțe întrunite vor trebui să fie operaționale atât la nivel tactic cât și strategic

Selectivitate – abilitatea de a stabili aplicarea forței folosind mai multe capabilități și o analiză aprofundată

Susținere logistică.

Procesul de definire a Planului European de Acțiune în domeniul Capabilităților (ECAP) a fost conceput bazându-se pe patru principii: îmbunătățirea eficienței și eficacității eforturilor de apărare europene, întărind totodată cooperarea dintre statele membre, o abordare detaliată asupra cooperării în privința apărării, bazată pe angajamente naționale voluntare, coordonare între statele membre și suport public atras prin transparența și vizibilitatea ECAP.

Participarea României în cadrul mecanismelor de planificare europene a inclus, încă  din perioada de preaderare, participarea în cadrul Planului de Acțiune în domeniul Capabilităților în domenii precum: interoperabilitatea în operațiuni și acțiuni umanitare sau transportul strategic aerian. În contextul deciziilor adoptate la nivelul UE vizând preluarea de către Agenția Europeană de Apărare a responsabilităților pentru derularea activităților ECAP, România  își va consolida participarea după momentul aderării, pe această dimensiune.

Contribuția la îndeplinirea Obiectivului Global 2010 al Uniunii Europene, reprezintă o prioritate strategică. În acest context, oferta de forțe a României transmisă în 2004 cuprinde unități din toate categoriile de forțe, precum și capacități de nișă însumând un număr de aproximativ 3.500 militari.

În perioada  ianuarie–martie 2006 această ofertă a fost revizuită prin completarea chestionarului Headline Goal 2010, fiind inclusă în Catalogul de Forțe al Uniunii din momentul aderării.

Participarea României la operațiunile Uniunii Europene

România este implicată substanțial în eforturile internaționale și statale de combatere a noilor provocări globale la adresa păcii și securității internaționale. Astfel, România a participat în numeroase operațiuni de menținere a păcii, a răspuns la crize și combaterea terorismului cu peste 10.000 de oameni, personal militar și de poliție.

România a participat cu personal la misiunile Uniunii Europene de poliție și de menținerea a păcii din Macedonia și Bosnia-Herțegovina, în paralel cu participarea substanțială la misiunile NATO din Bosnia și Kosovo. Țara noastră are contingente militare în Irak și Afganistan și participă deja la două dintre grupurile de luptă europene.

La mijlocul lunii mai 2008, România participă cu aproximativ 1400 de militari la misiuni sub egida NATO, UE, ONU sau sub conducerea coaliției. Principalele contingente de câte 500 de militari sunt trimise în cadrul Forței Internaționale de Asistență de Securitate din Afganistan (ISAF) și în Irak, prin operațiunea Iraqi Freedom. Un alt efectiv de 150 de militari activează în Kosovo sub comanda KFOR, iar 50 de soldați români participă în Bosnia-Herțegovina la misiunea EUFOR condusă de Uniunea Europeană.

Participarea la aceste operațiuni subliniază angajamentul global al României în combaterea noilor riscuri la adresa securității internaționale, ca parte intrinsecă a politicii sale de securitate. De asemenea, parteneriatul strategic cu SUA consacră valențele acestui demers ca durabil și fundamentat pe existența unor interese comune în spațiul euroasiatic.

Bibliografie:

Dinu M., Băhnăreanu C., Actualități și perspective în politica europeană de securitate și apărare, editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2006

Frunzeti T., Globalizarea securitatii, ed. Militara, Bucuresti, 2006

Frunzeti T., Zodian V., Lumea 2007. Enciclopedie politică și militară, Ed. Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2007

Frunzeti T., Duță P.D., Operații NATO. Studiu de caz: Afganistan, ed. TechnoMedia, Sibiu, 2007

Frunzeti T., Panait I., Organizațiile internaționale și problema balcanică. Studiu de caz: Kosovo, ed. TechnoMedia, Sibiu, 2008

Ghica L. Al., Zulean M., Politica de securitate națională, ed. Polirom, Iași, 2007

Glosarul de termeni și expresii privind angajarea operațională a forțelor, București, Editura AISM, 2002

Sarcinschi Al., Dinu M., Crize și instabilitate în Europa, editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2006

Serebrian O., Dicționar de geopolitică, ed. Polirom, Iași, 2006

Adrese internet:

http://www.mapn.ro

http://www.consilium.europa.eu

http://www.mae.ro

http://www.nato.int/

https://www.cia.gov/

http://www.eu.int/

http://europa.eu/

http://www.stabilitypact.org/

http://www.setimes.com/

Legislație:

Programul de guvernare 2005-2008

Strategia Națională de Securitate a României, București, 2006

Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, Guvernul României, București, 2004

Strategia Militară a Armatei României

Legea 473/2004 privind planificarea apărării

Strategiei de Transformare a Armatei României, 2007, Hotărârea nr. 38 a CSAT din 29.03. 2007

A secure Europe in a better world – O Europa sigură într-o lume mai bună, Bruxelles, 12 decembrie 2003

Reviste:

Colocviu Strategic, Universitatea Națională de Apărare – Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate