Rolul Mass Mediei In Aplanareaamplificarea Conflictelor din Punct de Vedere al Securitatii

Rolul mass-mediei in aplanarea/amplificarea conflictelor din punct de vedere al securitatii

INTRODUCERE

În era globalizării, în care cultura dominantă este cea occidentală, “vatra satului” este reprezentată de mijloacele societății informaționale – rețelele IT&C. Prin urmare, deținând un cvasi-monopol al acestor mijloace, entitatea instituționalizantă (generatoare de instituții) este Occidentul, în ocurență, Statele Unite în poziția celui mai puternic reprezentant al acestuia. La nivel global, pe lângă această entitate instituționalizantă există o minoritate, opusă cultural și ideologic Occidentului și insuficient dotată pentru modelul societății informaționale, care lovește în centrul de putere, în mod simbolic prin natură și catastrofic prin efecte. În sistemul socio-politico-economic global în care România este pe cale să se integreze, minoritatea (ce prezintă vădite tendințe de unificare împotriva Occidentului) beneficiază de o voci și portavoci partizane, are drepturi legitime pe care le reclamă și dispune de mijloacele necesare pentru susținerea acțiunilor violente asimetrice.

Prin urmare, fenomenul terorist devine o adevărată mișcare insurgentă la nivel global. Raportându-ne la acești parmaetri, constatăm că instituțiile sunt încă incomplet structurate – echivalentul unei slabe administrații la nivel statal – iar media sunt neomogene din punct de vedere al valorilor.

Teoriile impactului mediatic au identificat, într-o formă sau alta, diverse modalități în care mass-media influențează natura interacțiunilor în societate și universul valorilor, stereotipurilor, prejudecăților etc.

In societatea actuala, mass-media joaca un rol crucial in viata sociala, devenind, de-a lungul timpului, o putere crescanda si indispensabila, cu o influenta puternica asupra segmentelor societatii. Prezenta lor activa se simte in viata financiar- bancara, in dezvoltarea industriei, in evolutia tehnologiei, in viata politica, dar si in viata cotidiana, construind la randul lor o industrie proprie.

Specialistii din Stiintele Comunicarii au dedicat multe studii subiectului mass-media, fiind de neepuizat prin interdisciplinaritatea si evolutia continua. Cercetatori din sociologie, psiho-sociologie si antropologie au incercat sa defineasca rolul lor si influenta pe care acestea le au in societate. Supranumite si " a patra putere in stat", "mass- media au devenit, in lumea moderna, un fel de centru gravitational in raport cu care se pozitioneaza toate celelalte segmente ale societatii".

Schimbările de mare amploare și diversitate din lumea contemporană au afectat și România, aducând profunde modificări de natură politică, diplomatică, socială, financiară, economică, tehnică și tehnologică, religioasă, informațională, juridică, ecologică, militară etc.

Aceste modificări structurale au determinat creșterea frecvenței și intensității unor situații deosebite, pe care unii autori le consideră crize sociale, diplomatice, financiare, economice, culturale, militare, juridice sau pur și simplu crize, conflicte de nivel personal, organizațional, zonal, regional sau strategic. În unele situații s-a ajuns la starea de anormalitate, care a avut repercusiuni negative asupra sistemului supus agresiunii de către un anumit gen de criză. Crizele diferă în funcție de propriile caracteristici și de domeniul de manifestare.

Carta Albă a Guvernului, Armata României 2010: reformă și integrare euro-atlantică, Editura Militară, București, 2000.

Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Riscuri și amenințări la adresa securității. Identificarea, elaborarea și evaluarea soluțiilor de rezolvare nonconflictuală a diferendelor ineretnice, în „Hominis 2001” (suport electronic), 2002.

Romania-NATO, 1990-2004, Agenția Națională de Presă AGERPRES, București, 2004.

Terorismul – dimensiune politică și geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Centrul de Studii Strategice de Securitate, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002.

CAPITOLUL Ib#%l!^+a?

Întreaga istorie a întregii lumi s-a confruntat cu problemele de natură socială, pornind de la securitate până la supraviețuirea omenirii. În noul context al secolului XXI securitatea este importantă pentru toate domeniile existente, pentru mediul social și pentru toți actori statali.

Conflictul este rezultatul manifestării diferențelor. Ca urmare, recunoașterea unei stări conflictuale și intervenția în soluționarea sa implică acceptarea diferențelor.

Clasificări ale conflictului

Din punct de vedere al nivelului de apariție:

Conflict individual interior – apare atunci când individului nu îi este clară direcția în care trebuie să se îndrepte, primește sarcini contradictorii sau atunci când ceea ce trebuie să facă contravine posibilităților, intereselor sau valorilor sale. În general o astfel de stare conflictuală interioară potențează cu timpul toate celelalte tipuri de conflict.

Conflictul dintre indivizi (aparținând aceluiași grup, la grupuri diferite sau chiar organizații diferite) – acestea apar, de regulă, din cauza diferențelor de personalitate.

Conflictul dintre indivizi și grupuri – poate fi un efect al presiunii pe care grupul îl exercită asupra individului. Uneori individul este pus în situația să suporte consecințele unor acțiuni ale grupului de care el se delimitează. De multe ori, la baza acestor conflicte stau relații interpersonale tensionate sau conflicte individuale interioare puternice. În principiu, acestea sunt conflicte care apar în grupuri tinere sau cu cultură slabă.

Conflictul inter-grupuri – este principalul tip de conflict inclus în categoria conflictelor organizaționale. “Stingerea” acestui tip de conflict intră deja în competența managerilor superiori. Adeseori asemenea conflicte apar între compartimente, sectoare cu profiluri foarte diferite.

Conflictul între organizații – în mod frecvent acest tip de conflict se manifestă sub forma competiției pentru lansarea unui produs, serviciu etc. Un asemenea tip de conflict se poate naște în urma competiției pentru surse de finanțare.

Din punct de vedere al efectelor pe care le generează:

Conflicte distructive – este conflictul în care resursele personale și organizaționale se consumă b#%l!^+a?în condiții de ostilitate, fără beneficii mari, existând o permanentă stare de nemulțumire. Asemenea conflicte se pot solda cu destrămarea organizațiilor, pierderea unor membri, acte de violență etc. Capacitatea fiecărei părți de a ține cont de argumentele celeilalte este serios afectată. Comunicarea dintre competitori dispare.

Conflictul benefic – atunci când conflictele sunt recunoscute de timpuriu și corect abordate, ele pot face ca indivizii, grupurile, organizațiile să câștige în creativitate și eficiență. Conflictul, atunci când este benefic, stă la baza procesului schimbării. În orice organizație, un anumit grad de conflict este absolut necesar, pentru ca dinamica dezvoltării organizației să fie bună. Conflictul benefic este acela care poate avea o soluție acceptabilă pentru toate părțile implicate. În cadrul unui asemenea conflict, părțile sunt capabile să comunice corect și să stea la masa tratativelor.

Din punct de vedere al intensității:

Criza – se manifestă în general prin reacții violente, hotărâri nenegociate (și uneori nenegociabile). În timpul crizei, oamenii se lasă de obicei dominați de sentimente.

Tensiunea – tensiunea interioară distorsionează imaginea realității sau imaginea altei persoane și acțiunile sale. Relația este afectată de atitudini negative și idei preconcepute și fixe. Tensiunea crește atunci când părțile refuză să recunoască faptul că există un conflict.

Neînțelegerea – provine din faptul că oamenii uită foarte des să-și verifice percepțiile și se înțeleg greșit unii cu alții, trăgând concluzii eronate. Cauza este comunicarea defectuoasă.

Incidentul – este acea mică problemă, care, deși de obicei perfect rezolvabilă pe loc prin comunicare, atunci când este neglijată și evitată duce în mod frecvent la neînțelegere.

Disconfortul – este sentimentul intuitiv că “ceva nu este în ordine”. .

Din punct de vedere al nivelelor cauzelor declanșatoare de conflict:

Conflicte de nivel informațional – declanșate de lipsa unor informații, transmiterea unor b#%l!^+a?informații greșite sau distorsionate etc. Sunt cel mai simplu de rezolvat, din moment ce informațiile lipsă pot fi completate, iar cele greșite, corectate.

Conflicte la nivelul strategiilor – apar atunci când există diferențe de opinie în ceea ce privește modul în care trebuie făcut ceva.

Conflicte la nivelul scopurilor – apar atunci când există diferențe în privința rezultatului ce trebuie obținut.

Conflicte la nivelul normelor – apar atunci când comportamentele manifestate nu sunt cele așteptate – nu sunt conforme cu normele acceptate sau impuse.

Conflicte la nivel de valori – dacă primele 4 nivele de conflict pot fi soluționate prin obținere/oferire de informații, comunicare și negocierea unei soluții, acest tip de conflict este mai dificil de abordat. Oamenii reacționează de obicei violent atunci când le sunt “călcate în picioare” valorile.

Cauzele conflictelor

1) Comunicarea defectuoasă – oferirea de informații insuficiente sau incomplete, folosirea de mijloace sau canale de comunicare inadecvate, folosirea unui limbaj neadecvat interlocutorului (fie el ca formă ori conținut), sunt exemple de potențiale cauze de conflict. Dacă cei antrenați într-un asemenea conflict doresc să coopereze pentru găsirea unei soluții, ei pot începe prin a schimba în mod deschis și corect, informații relevante.

2) Sistemele de valori – dezacordurile pot viza aspecte etice, limitele și modalitățile în care trebuie exercitată puterea, etc. Una dintre soluții este ca părțile implicate să ajungă să recunoască și să accepte diferențele, adoptând soluții de acțiune în care să se evite “punctele nevralgice”.

3) Existența unor scopuri diferite – nu întotdeauna indivizii sau grupurile cad de acord asupra a ceea ce trebuie făcut. Uneori problemele apar la alcătuirea listei de priorități, alteori scopurile pot fi total diferite. Devine periculos atunci când indivizi sau grupuri au o “agendă ascunsă”, scopuri nedeclarate, de multe ori diferite de cele ale organizației, pe care le urmăresc în detrimentul acesteia. b#%l!^+a?

4) Stilurile manageriale și ambiguitățile organizaționale – unii manageri alimentează conflicte inter-personale tocmai pentru a-și întări poziția (dezbină și conduce!). Managerii autoritari care își simt pozițiile amenințate știu că dacă grupul pe care îl conduc este fragmentat va deveni mai ușor de condus. Incoerența sistemului managerial, inconsecvența măsurilor luate, necunoașterea și nerespectarea ierarhiei, neparticiparea tuturor nivelelor la luarea deciziilor (delegarea absolută și necontrolată), inexistența unui sistem coerent de apreciere a performanței și de motivare sunt toate posibile cauze de conflict.

5) Resurse limitate – limitarea oricărei resurse poate da naștere la conflict: timpul, banii, resursele materiale, cele umane și informația (despre care am amintit deja). Problema nu este ca resursele să fie nelimitate și la dispoziția tuturor, ci să ajungă pentru atingerea obiectivelor și îndeplinirea sarcinilor. Limitarea resurselor face altceva decât să stimuleze concurența neloială, superficialitatea, suspiciunea etc. De cele mai multe ori, problema nu este lipsa de resurse, ci planificarea defectuoasă: fie că au fost stabilite obiective prea ambițioase, fie că nu au fost prevăzute anumite situații.

6) Dependență departamentală reciprocă – atunci când două sau mai multe departamente, colective, compartimente sau proiecte depind unele de altele, conflictul structural este de neevitat. Relațiile dintre departamentele unei organizații sunt determinate de reacțiile unora la necesitățile celorlalte, de corectitudinea schimbului de informații, de corecta evaluarea a performanțelor și eforturile fiecăruia, de atitudinea membrilor unui departament față de alte departamente și membrii acestora. Acest gen de situații este cu atât mai dificil cu cât departamente diferite au și scopuri, obiective și metode de lucru diferite.

7)Diferențe intergrup de statut social – faptul că membrii unui grup au un statut profesional considerat în exterior mai bun față de cel al membrilor (de același nivel socio-profesional) din alt grup, constituie o importantă cauză de conflict.

b#%l!^+a?

Manipularea media în scopul propagării terorii

Terorismul constituie, în esență, o armă care depinde de transmiterea unei amenințări către marele public, întrucât opinia publică este unicul factor care poate presa puterea în direcția satisfacerii cererilor teroriste, în condițiile în care politica puterii este una de refuz ab ovo al negocierii (negocierea presupune recunoașterea legitimității partenerului ceea ce pentru puterea statală însemnă de fapt cedarea propriei legitimități).

Sângele, victimele, eroii buni sau răi, crima politică, exotismul, misterul, neînțelesul sunt ingrediente curente ale actului terorist valorificate și vehiculate de media în virtutea impactului pe care îl poartă.

Teroriștii au acceptat repede o lecție majoră: mass-media sunt de o importanță crucială în campaniile lor, actul terorist în sine este aproape de nimic, pe când publicitatea este totul. Dar media aflate în nevoie constantă de diversitate și noi perspective sunt prieteni înșelători. Teroriștii trebuie să inoveze constant. Ei sunt, într-un fel, super-distracția timpurilor noastre.

De multe ori, teroriștii se comportă asemeni unor specialiști în comunicare, iar o componentă fundamentală a strategiei teroriste este strategia mediatică – acea latură a activității teroriste a cărei rațiuni este orientarea deliberată către mediatizare. Aceasta presupune modalități specifice de acțiune, ținte specifice, arme specifice care constituie tot atâtea “mărci de recunoaștere”. “Acolo se află miezul unui mesaj, al unei ideologii. Există și un soi de marketing al grupărilor teroriste”. Elaborându-și adevărate “planuri media” sau de “marketing” pentru o țintire a unui anumit segment de public, organizația teroristă mizează pe două tipuri de efecte. Unul este efectul de saturație obținut prin atentate multiple concentrate pe o perioadă scurtă de timp, în locuri publice alese la întâmplare. Rezultatul este o stare generalizată de panică și insecuritate rezultată din posibilitatea desfășurării unui astfel de atac în orice loc la orice oră. Exemplul cel mai elocvent este oferit de strategia organizației Hamas în Teritoriile Autonome. Cel dea-l doilea efect urmărit este cel de țintire a unor simboluri ale entității vizate sau a unor personalități cunoscute. Rezultatul în acest caz este scăderea moralului general dar mai ales a încrederii în capacitatea sistemului atacat de a ține sub control amenințarea teroristă. Cea mai elocventă, sub acest aspect, este strategia Al-Qaida din ultimul deceniu.

M. Wieviorka și D. Wolton identifică o serie de riscuri privind manipularea presei de către teroriști prin concursul condiționărilor interne și externe instituțiilor de comunicare în masă . Un prim risc ce derivă din misiunea primordială a jurnalistului – b#%l!^+a?informarea – este dat de posibilitatea ca media să inventeze explicații pentru actele teroriste sau să le preia din surse implicate politic, fără a avea răgazul și informațiile necesare pentru formarea unei idei adecvate despre ceea ce se întâmplă. Mai mult decât atât, motivațiile jurnaliștilor specializați în domeniu îi plasează din start pe aceștia în sfera subiectivității. Pentru a se apropia de mediul terorist, un jurnalist trebuie să manifeste o anumită fascinație și empatie pentru modul de gândire și de acțiune specific acestui mediu. Teroriștii se pot folosi de această curiozitate ca de o armă de seducție. Riscul basculării de la o relatare neutră la o implicare în sensul interpretărilor și justificărilor crește proporțional cu apropierea jurnalistului de mediul care-l fascinează. Teroriștii au în fapt interesul de a bloca procesele de comunicare, deci nu vor da informații unui jurnalist decât dacă acesta oferă publicului ceea ce ei doresc să spună. Orice altă poziție adoptată de jurnalist atrage după sine irosirea unei munci grele și costisitoare cum este ancheta jurnalistică. Profesioniștii evenimentului sunt puși, prin urmare, în fața unei alegeri: fie relatează fenomenul din afară depinzând de versiunile oficiale, neclare și incomplete, fie demarează o anchetă în miezul problemei care, dincolo de riscurile evidente, îi pune într-o anume dependență de mesajul manipulator al teroriștilor.

Din această situație rezultă un alt risc, simetric opus celui precedent: tentația acordării unei încrederi oarbe mesajului oficial (politic, poliție, servicii speciale). Manipularea se manifestă în acest caz nu asupra faptelor în sine ci prin influențarea cadrului de analiză, a perspectivei din care sunt văzute faptele în contextul în care jurnaliștii au nevoie absolută de informații. Media și organizațiile teroriste nu sunt singurele entități care dobândesc la modul practic un anume câștig de pe urma actelor teroriste (primii audiență și cei din urmă publicitate). Uneori, chiar puterea guvernantă poate specula acest tip de violență fiind interesată în supra-accentuarea gravității pericolului terorist, fie pentru a justifica măsurile de intensificare a aparatului de securitate b#%l!^+a?publică și limitarea libertăților civice (care întăresc evident statu quo –ul), fie pentru a deturna atenția opiniei publice de la problemele sociale și economice. “În multe părți ale lumii terorismul constituie o asemenea diversiune”.

În cazul în care adeziunea publicului nu este prioritară în strategia teroristă, nu există o voință de manipulare a media. Teroriștii urmăresc exclusiv publicitatea pentru a șoca, pentru a amenința și o obțin prin simplul fapt că media vorbesc despre ei din rațiunile expuse la punctele anterioare. În această situație, terorismul este un parazit al media dezvoltându-se pe seama logicii informării. Media devin o victimă printre multe altele. Pentru a putea spune că există o intenție de manipulare reală a media, din perspectiva terorismului trebuie să se îndeplinească două condiții: să existe o unitate de acțiune între diferitele mișcări teroriste și un obiectiv clar al manipulării.

De cealaltă parte, condiția principală pentru a exista o manipulare este ca media să fie disponibile și pretabile la a fi manipulate. În condițiile în care nu există jurnaliști competenți și apți pentru a evita capcanele diferitelor interese și nici instituții media mature capabile de a elabora un discurs detașat și analitic, manipularea este nu numai posibilă dar și probabilă.

Mass-media și combaterea terorismului

Intr-o societate deschisă este imposibil de garantat că strategiile și acțiunile antiteroriste nu vor fi blocate sau întrerupte de unele practici jurnalistice mai mult sau mai puțin responsabile.

Una din realitățile centrale ale culturii democratice este libertatea presei. Dilema democrațiilor liberale în ceea ce privește fenomenul terorist constă în faptul că mediatizarea actelor teroriste are efecte extrem de dăunătoare. În același timp, restricționarea semnificativă a demersurilor de informare – cu alte cuvinte cenzura – ar avea ca rezultat consecințe diferite, dar la fel de negative. Am stabilit anterior că într-un sistem totalitar combaterea fenomenului terorist este mult mai ușor de realizat prin simplul fapt că acestuia i se refuză principala sa armă: publicitatea violenței.

James Curran realizează o scurtă trecere în revistă a efectelor virtual dăunătoare ale mediatizării accentuate a actului terorist:

• platformă pentru exprimarea viziunilor extremiste care provoacă violență și subminează autoritatea statului; b#%l!^+a?

• contagiune – prin prezentarea actelor teroriste spectaculoase, crește probabilitatea ca și alte grupuri să adopte aceleași metode;

• subminarea operațiunilor polițienești aflate în desfășurare prin prezentarea metodelor de lucru, dispozitivelor etc. și punerea în pericol a vieții ostaticilor și a forțelor de ordine;

• inducerea unei presiuni asupra autorităților care limitează puterea de luare a deciziilor;

• întărirea sentimentului puterii resimțit de teroriști, în special în cazurile patologice, rezultând într-o prelungire artificială a incidentelor și o creștere a gravității consecințelor;

• accentuarea denaturată a laturii spectaculare, senzaționale prin natura competitivă a activității jurnalistice, având ca rezultat transformarea violenței publice în divertisment în detrimentul informării;

• instantaneitatea și anumite practici conexe acesteia (convorbiri telefonice cu teroriștii) transformă jurnaliștii în participanți direcți la eveniment, creatori ai acestuia și îi pune în ipostaze pentru care nu au competența necesară (negociator, justițiar etc.).

Principala dispută în privința limitelor până la care poate merge acoperirea mediatică a terorismului este caracterizată prin două poziții pe cât de legitime în teorie pe atât de antagoniste în practică. Pe de o parte, media reclamă dreptul său nelimitat de acces la informații de interes public și de exprimare în toate aceste probleme – inclusiv în cea teroristă. Acest drept este conferit de actul constituant al oricărei societăți democratice și reprezintă o componentă “esențială pentru cultura pluralistă și implicit pentru democrație”.

Pe de altă parte, autoritățile statale abilitate în combaterea terorismului opun b#%l!^+a?inițiativelor intruzive ale media considerentul că asemenea drepturi nu pot fi percepute ca nelimitate și nu trebuie folosite în moduri care pot pune în pericol vieți omenești. Întrucât prevenirea și combaterea terorismului ține de una sau mai multe dintre activitățile ce se încadrează în “apărarea securității naționale, a ordinii a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățeanului”, acestea constituie temeiul fundamental pentru ca entitățile statale să considere drept legitimă și legală restrângerea exercițiului dreptului de acces la informații și libertatea de exprimare, în probleme ce pot periclita una sau mai multe din dimensiunile descrise mai sus.

În legislația sistemelor democratice privind dreptul de acces la informații al media, se conturează într-o mai mică sau mai mare măsură practica restrângerii prealabile. Aceasta constă în stabilirea unor limitări legale specifice ale activității presei înainte și în afara derulării unui anumit eveniment problematic.

Situându-se la limita respectării principiilor constituționale ale dreptului la informare, această practică se poate dovedi una funcțională pentru ansamblul democratic în situațiile speciale cum sunt starea de asediu și starea de necesitate (în România legea dispune ca autoritățile militare să poată suspenda temporar apariția sau difuzarea unor publicații sau difuzarea unor emisiuni ale posturilor de radio și televiziune).

Pe de altă parte, aceeași practică poate devia spre “cenzură prealabilă – controlul sau restricțiile impuse de autoritățile publice asupra publicațiilor sau emisiunilor de radio și televiziune înaintea publicării, respectiv a difuzării lor”. În democrațiile mature acest pericol se referă mai puțin la definiția consacrată a cenzurii și se poate manifesta mai ales sub forma cenzurii deghizate.

În contextul escaladării incidentelor teroriste, concomitent cu amplificarea stării de nesiguranță ca urmarea mediatizării exagerate a actelor violente, guvernul britanic a decis în 1984 restricționarea comunicărilor audiovizuale care conțineau interviuri sau declarații ale membrilor IRA și ai altor 9 organizații ilegale, în virtutea hotărârii primului ministru de atunci, Margaret Thatcher, de a priva terorismul de “oxigenul publicității”. Practic în Marea Britanie s-a instituit cenzura presei în materie de mediatizare a terorismului. Argumentul unui comentator britanic a sunat în felul următor: “Nimeni nu spune că este cenzură când purtătorului de cuvânt al mafiei nu i se îngăduie să explice pe calea undelor de ce ar fi preferabil să se plătească taxa de protecție”. La prima vedere, analogia este corectă.

La o analiză atentă, luând în considerare caracteristicile fenomenului terorist b#%l!^+a? (descrise în capitolul precedent), ea se dovedește forțată și inadecvată: nimeni nu ar putea interpreta afirmațiile virtualului purtător de cuvânt al mafiei în lumina unei dimensiuni politice, în timp ce actul terorist, deși ilegal și asimetric, este un act politic prin mesaj și motivație. Atunci când este cenzurat un act politic, apare inevitabil suspiciunea că guvernarea se simte amenințată sub aspectul propriei legitimități. Să nu uităm că cenzura politică este instrumentul fundamental al terorii de stat specifice totalitarismului, or la teroare nu se poate răspunde tot cu teroare ci cu ordine și argumente democratice.

Scoaterea din discuție a cenzurii media este, dincolo de orice considerații etice și legale, o necesitate practică și funcțională pentru un sistem ce se vrea democratic. Altminteri sistemul nu este funcțional. Rămânând pe terenul analogiilor, situația este similară cu încercarea de a folosi un motor în timp ce unul din pistoni este demontat: pe termen scurt ne va duce unde vrem să ajungem, dar pe termen lung întregul ansamblu va ceda, iar calea de întoarcere se va dovedi imposibilă.

Mediatizarea este “oxigenul terorismului”, cum s-a dovedit a fi foarte adevărat. Dar aceeași mediatizare constituie și oxigenul spațiului public și, implicit, al democrației. Cenzurarea media poate reprezenta o asfixiere a terorismului dar înseamnă în același timp și o asfixiere a democrației liberale – uciderea întregului organism pentru eliminarea unui parazit.

Rolul pozitiv al mass-media la dezvoltarea democrației b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Dreptul la libertatea cuvântului/de expresie, ca și libertatea presei ca un corolar al acestui drept, reprezintă valori fundamentale ale democrației pluraliste moderne. Fără ele nu ar putea fi imaginate multe dintre progresele realizate în lumea contemporană. Dacă aceste drepturi au fost cu greu dobândite în dificilul proces al nașterii democrației, ele sunt în prezent exercitate abuziv în forme subtile de către cea care este una dintre principalele lor beneficiare și ar trebui să fie una dintre principalele lor apărătoare: mass-media.

Social-democrația afirmă că libertatea presei și cea de expresie, în general, sunt esențiale pentru apărarea și dezvoltarea democrației. Experiența ultimului deceniu în Europa Centrală, de exemplu, arată că mass-media a servit, în mod decisiv, la construcția societății civile și la cenzurarea tendințelor autoritare ale diverșilor politicieni sau partide. De asemenea, ea a corijat și continuă să corijeze excesele, neglijențele și erorile de gestiune în țările cu democrație consolidată. Fără libertatea de exprimare, deci și cea a mass-media, nu poate fi concepută o democrație. O presă liberă face uneori dificilă o guvernare democrată; ea face întotdeauna imposibilă dictatura.

Criza democrației contemporane

În contextul acestor afirmații trebuie, însă, observat că democrația traversează, în prezent, o criză de creștere și de adaptare la noile realități ale lumii contemporane. Cauzele acestei crize sunt: i. inadecvarea mecanismelor acelei democrații care s-a dezvoltat în mediul național la condițiile globalizării; ii. apariția, în contextul globalizării emergente, a unor mase care, temându-se că nu se vor putea adapta la noile condiții, sunt sensibile la mesajul populist și național-populist; iii. șubrezirea credibilității și chiar a eficienței mecanismelor democrației clasice ca urmare a opacizării, electoralizării și comercializării actului politic.

În ceea ce privește această a treia cauză trebuie subliniat că invadarea exercițiului democratic de metodele marketingului comercial și dezvoltarea „statului spectacol” au condus la separarea tot mai accentuată a societății de sfera politicii și a puterii de adevăr. Faptul se exprimă în absenteismul electoral, în neagajarea civică și în cinismul actorilor sociali. În legătură cu toate aceste trei cauze mass media are o imensă răspundere și un rol esențial de jucat. b#%l!^+a?

Responsabilități ale mass-media în criza politicului

Mass-media are responsabilități în criza politicului pe care o traversează actualele democrații în cel puțin următoarele aspecte:

Face posibilă apariția și dezvoltarea „politicii-show”. Electoralismul înseamnă exaltarea importanței alegerilor, nu ca metodă de consultare a electoratului în legătură cu aspirațiile și așteptările sale, ci ca metodă de obținere a puterii. Puterea fără mandat privind aplicarea unui program clar este, însă, o putere care nu poate fi exercitată. Pe termen mediu șilung o asemenea putere înstrăinează electoratul, întrucât îi creează sentimentul că nu are nici un control asupra politicului.

Crează false personalități și distruge personalități reale, impune formațiuni politice discutabile și ocultează adevăruri compromițătoare, inventând, totdată, crize inexistente.

Determină cheltuirea unor sume importante pentru derutarea populației și astfel încurajează corupția.

Prin abordări preponderent conflictuale, în căutare de senzațional, distorsionează realitatea și induce în societate pesimismul, scepticismul, neîncrederea și înclinația pentru izolare și violență.

Cel mai important fapt este însă acela că mass-media ajunge să determine temele de pe agenda publică, adeseori în mod artificial, fără nici o legătură cu agenda reală a cetățenilor și cu prioritățile recomandate de realitatea socială. Acest fapt este explicabil prin concentrarea capitalurilor din mass-media în interiorul unor mari corporații naționale sau internaționale. Acestea, deși se prezintă drept reprezentante ale intereselor publice, reprezintă în fapt interese private. Această situație poate determina manipulări ale opiniei publice în direcția dorită de finanțatorii privați, pentru obținerea unor avantaje sau obiective economice. Social-democrația trebuie să afirme că libertatea presei nu se reduce la independența ei în raporturile cu puterea publică ci trebuie să includă și independența față de grupurile de interese private. b#%l!^+a?

Apariția monopolurilor mediatice creează premisele reducerii numărului de opțiuni la dispoziția cetățeanului și posibilitatea manipulării sale în mod subtil. Calitatea b#%l!^+a?informației scade și pericolul dezorientării cetățeanului crește, în condițiile în care nici legile concurenței pe piața liberă nu îl mai apără pe consumatorul de presă. Aceasta înseamnă scăderea calității democrației.

Ca efect al culturii de masa, produsele mediatice au inceput sa fie variate, caracterizate de accesibilitate si afectivitate excesiva. Acestea se orieteaza in functie de preferintele "omului mediu", asa cum l-a numit Adolphe Quotelet: "omul mediu este, pentru o natiune, ceea ce este centrul gravitational pentru un corp; aprecierea tuturor miscarilor sau a echilibrului unei natiuni trebuie sa se raporteze la el".  In consecinta, stilul, structura si continutul unui astfel de produs mass-media trebuie asamblate astfel incat sa fie inteles de un public cat mai larg, cu acces simplu si direct.

Produsele mediatice sunt fabricate si multiplicate dupa principiul bandei rulante, fiind privite ca un bun comercial. Pe de alta parte, acestea au un caracter perisabil din cauza nevoii permanente a auditoriului de a consuma ceva nou, imbunatatit si frumos "ambalat", dar si de a fi la curent cu evolutia sistemelor societatii actuale, aflate intr-o permanenta schimbare si producere de fluxuri de informatii si evenimente care trebuie transmise.

O alta caracteristica a comunicarii de masa este canalul de transmitere. Prin dezvoltarea tehnologiei, modalitatile de transmitere a mesajelor s-au diversificat.  Prin aparitia audiovizualului si posibilitatii de a transmite cu rapiditate informatiile, mijloacele media au ajuns sa fie caracterizate de simultaneitatea cu evenimentul. Astfel, timpul dintre momentul aflarii unei informatii sau desfasurarii unui eveniment si receptarea lor a ajuns sa fie foarte scurt, uneori chiar nul. Posibilitatea transmiterii in direct capteaza atentia publicului si b#%l!^+a?pastreaza interesul, ajungandu-se, la o dependenta de mijloacele media. Chiar daca este vorba despre televizor, radio sau internet (new media), oamenii cauta in permanenta sa-si satisfaca nevoia de informare, de acces la cultura sau de divertisment pentru a-si ocupa timpul liber. Desigur ca aceasta dependenta s-a creat si din cauza rutinei zilnice si a comoditatii cu care omul actual se multumeste. In acceptiunea freudiana, oamenii isi impun singuri aceste ritualuri, avand tendinta innascuta de a reveni la situatia initiala, la repetarea acelorasi gesturi sau situatii.

Mass-media au o contributie puternica la crearea si pastrarea ritualurilor pentru ca ele semnaleaza si amplifica evenimente de rutina. Insa privind ideea din alta perspectiva, putem spune ca este doar o problema de decizie:  "acesti oameni consuma un produs mass-media in urma unei decizii liber asumate", in ciuda faptului ca ei au la indemana o multime de alte modalitati de relaxare si de petrecere a timpului.

Comunitatea umană, instituțiile internaționale, organismele și organizațiile, statele și guvernele, au înțeles necesitatea coordonării și unirii eforturilor în scopul găsirii, în funcție de situația concretă, a modalităților, împrejurărilor, căilor, prevederilor și metodelor, precum și a instituțiilor, forțelor, mijloacelor și resurselor cele mai eficiente pentru gestionarea crizelor contemporane.

Cauzele obiective sau subiective care generează situațiile de criză, dacă nu sunt cunoscute, proliferează și agravează conflictul care nu se poate rezolva de la sine. În contextul strategic actual, națiunile nu mai sunt preocupate de pericolul unei agresiuni de amploare, ci mai degrabă de tensiunile și antagonismele generate de conflicte și dispute etnice, de terorism și crima organizată, de proliferarea armelor, migrarea neautorizată și de disputele economice. b#%l!^+a?

Mijloacele de informare în masă sunt însetate de senzaționalul agresiv (a se vedea unele emisiuni de știri externe). Societatea produce și cultivă frica, angoasa, spaima care sunt forme ale agresiunii psiho-afective. Individul amenințat, pe baza mecanismelor de apărare, răspunde tot cu agresivitate pentru că în structura ființei sale există o agresivitate latentă, ce a fost remodelată de cultura, morala și civilizația mileniilor clădite și trăite de umanitate. Această amenințare este conștientizată de individ ca o agresiune bazată pe violența simbolică și fizică. Cum societatea nu are resurse nelimitate, membrii săi, care doresc fericire și satisfacție, ajung să se lupte între ei.

b#%l!^+a?

În ultimii ani, rolul presei în alimentarea tensiunilor interetnice a fost dramatic ilustrat de experienþa iugoslavã. Aici, cu ani înainte de a se fi tras primul foc în rãzboiul care a dezintegrat federaþia, începuse deja tirul în mass-media. Televiziunile din Zagreb si Belgrad – capitalele Croaþiei si Serbiei – au „construit”, prin manipularea informaþiei, imagini denaturate, diabolice, ale sârbilor – la Zagreb si, respectiv ale croaþilor la Belgrad (nu vom complica discuþia cu imaginile albanezilor si a musulmanilor).

O analizã „la rece” a celor douã televiziuni demonstreazã cã propaganda foloseste cam aceleasi scheme, indiferent de care parte te afli: întotdeauna adversarul este asociat cu cele mai negative identitãti istorice (pentru sârbi, croatii devin „ustasi”, desi formatiunea paramilitarã din cel de-al doilea rãzboi mondial, sustinãtoare a nazistilor, nu mai avea relevantã în anii '90; în replicã, croatii îi fac pe sârbi „cetnici”, dusmanii de moarte ai „ustasilor” din anii '40). Este asociat cu fapte care revoltã telespectatorul. La emisiunile de stiri ale televiziunii sârbe, în relatãrile despre acte criminale autorii erau croati, si viceversa.

Aceastã pregãtire psihologicã în media a declansat ura intre cele douã etnii cu o intensitate care poate fi azi mãsuratã în dimensiunile numãrului de victime. Un ziarist fãcea o comparatie cu conflictul care a existat în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial. Documentele din epocã evocã întâmplãri în care b#%l!^+a?populatia localã, ruralã, a scãpat de la moarte câte un fugar din tabãra adversã (tãrani sârbi care ajutã un croat ustaº urmãrit de cetnicii sârbi).

Asemenea întâmplãri sunt excluse în timpul rãzboiului din anii '90. Diferenta dintre cele douã epoci este dezvoltarea mass-media: între timp, în toate locuintele a intrat televizorul. Un instrument care, dacã alimenteazã ura interetnicã, poate otrãvi relatiile dintre vecini de palier pânã la justificarea crimei.

Un alt caz de manipulare naþionalistã a opiniei publice a fost cel al crimelor comise de etnici maghiari, în decembrie 1989, victime fiind – conform relatãrilor din presa nationalistã – militieni români. Dintre cele 5 victime, doar numele a 4 au fost prezente în mesajele din media nationalistã. Cel de-al 5-lea fiind maghiar, a fost omis; s-a consolidat astfel ideea unei agresiuni interetnice, antiromânesti, când, de fapt, nu etnia, ci uniforma era elementul comun al militienilor. Iar în decembrie '89 violentele au avut loc în contextul tulburãrilor numite revolutie, când simbolurile regimului Ceausescu – între care militia – au fost tinta furiei populare. Subiectul a revenit periodic în mass-media, cu prilejul procesului maghiarilor arestati, iar apoi cu cel al repetatelor solicitãri de gratiere.

Dupã depãsirea momentelor de violenþã, o parte a presei – românesti si maghiare – a continuat discursul nationalist sovin la un ton ceva mai potolit, dar consecvent. Douã cotidiene nationale pãreau a fi specializate în acest subiect, publicând un numãr – conform datelor Agentiei de Monitorizare a Presei – dublu de articole despre UDMR, articole care contineau în mai mult de jumãtate din cazuri comentarii negative. Exemplu: un articol care relata o sedintã banalã a unei filiale locale UDMR era „îmbogãtit” cu un titlu de genul „UDMR scuipã din nou venin”.

Dupã semnarea tratatului cu Ungaria si, mai apoi, intrarea UDMR la guvernare, discursul nationalist al presei s-a potolit treptat. Azi, din corul nationalist au mai rãmas doar câteva voci: câteva publicatii apartinând unui partid extremist si câteva gazete locale. Presa cotidianã cu circulatie nationalã este neutrã în relatãrile despre maghiari. Este evident cã în problema maghiarã, mass-media a urmat discursul politic. Momentul în care politicienii si-au asumat renuntarea la argumentele nationaliste în campaniile electorale a antrenat si presa spre normalizare.

Problema romilor este mai putin angajantã politic: romii nu pun în discutie probleme teritoriale. În schimb, cu istoria lor de câteva sute de ani de marginalizare si discriminare, romii b#%l!^+a?au devenit tinta unor stereotipuri adânc înrãdãcinate în perceptia românilor. „Gena” cu pricina nu apartine romilor, ci este o „genã” educationalã a populatiei majoritare. Stereotipurile consolideazã discriminarea, discriminarea produce romi sãraci. Iar sãrãcia alimenteazã delicventa, indiferent de etnie sau rasã. Cercul se închide când delicventa confirmã stereotipul (vedeti cã furã!).

În presã, imaginea distorsionatã a romilor este mult mai consecvent rãspânditã decât cea a maghiarilor. Monitorizãrile evidentiazã faptul cã majoritatea ziarelor si posturilor radio-tv – cu exceptia celor publice – exprimã în aproximativ jumãtate dintre articole atitudini negative fatã de romi; expresiile care vehiculeazã stereotipuri abundã; cele mai multe articole descriu implicarea romilor în activitãti ilegale sau conflictuale.

Promovarea acestei imagini despre romi a contribuit la rãspândirea unor incidente grave – incendieri, crime, adevãrate pogromuri contra romilor în unele sate ca Bolintin, Kogãlniceanu etc. Dincolo de motivele relatate mai sus, ziaristii ajung sã promoveze informatii conflictuale despre romi pentru cã informatiile despre romi implicati în situatii b#%l!^+a?conflictuale provin mai ales de la politie. Interesul pentru acest gen de informatii tine de politica ziarului: senzationalul se vinde bine, iar furtul, crima, violul etc. sunt informatii scandaloase. Într-o asemenea conjuncturã, „tiganii” sunt o marfã excelentã pentru presã. Acesta este motivul pentru care, desi atât scolile de specialitate, cât si unele organizatii neguvernamentale profesionale promoveazã coduri de conduitã cu recomandãri specifice pentru combaterea rasismului, a discriminãrii, efectele sunt reduse.

Cu toate acestea, în ultimii 2-3 ani se poate remarca o preocupare a presei pentru atenuarea rasismului, semn cã aceste preocupãri nu rãmân fãrã ecouri. Mai trebuie sã fie mentionat faptul cã, recent, au fost emise acte normative care combat discriminarea minoritãtilor. Existã, acum, douã institutii care vor supraveghea mass-media din acest punct de vedere, institutiile cu pricina având posibilitatea administrãrii unor pedepse. Asa cã ne asteptãm ca, sub efectul conjugat al programelor organizatiilor profesionale pentru combaterea rasismului si, respectiv, al institutiilor dedicate de lege acestui subiect, referirile negative, stereotipe, sã se reducã.

Problemele istoriei, limbii etc. au cunoscut o abordare științifică de către cercurile academice. Deși, abordarea științifică presupune existența unui aparat dezvoltat al noțiunilor cu care operează cercetătorii, a unor repere metodologice și a criteriilor cel puțin pentru b#%l!^+a?estimarea veridicității concluziilor, putem constata că diferite grupuri de cercetători din mediile academice ajung la concluzii cu totul diferite. Acest fenomen iese în evidență atunci cînd polemica dintre cercurile științifice degenerează în una politică, fiind însoțită de învinuiri reciproce vis-à-vis de folosirea unilaterală a metodologiei, utilizarea selectivă a surselor de informație, angajarea întregului arsenal științific într-o activitate care presupune fundamentarea concluziilor predeterminate de interese politice.

În consecință, concluziile din publicațiile cercetătorilor sunt supuse unui tratament reducționist în mass media, unde comparațiile, metaforele, hiperbolele și întreg arsenalul ziaristic este utilizat pentru a influența opinia publică în sensul dorit. Acest gen de abordare a problemelor antagonizează de cele mai multe ori opinia publică și comportamentul cetățenilor predispuși spre recepționarea informațiilor de o manieră preconcepută. Așa s-a întîmplat, spre exemplu, în anii 1987 – 1991, cînd neînțelegerile și fobiile generate de aceste neînțelegeri au contribuit la polarizarea comportamentului cetățenilor după criterii etnice.

O parte din cetățeni, copleșiți de oferirea posibilității de a-și exprima liber opiniile înăbușite pe parcursul anilor a reacționat foarte emoțional la refuzul și impedimentele ridicate în fața cerințelor firești de oficializare a limbii lor natale. O altă parte a cetățenilor a extrapolat intențiile primei categorii dincolo de limitele după care fobiile au generat agresivitate reciprocă. Astfel, urmînd logica bazată pe principiul: acțiune – reacție, s-a ajuns la o stare avansată a unui conflict interetnic.

Revenirea la un astfel de comportament după mai bine de 10 ani ar ruina pentru mult timp speranțele posibilității unei dezvoltări graduale a Republicii Moldova. Problemele de acest gen ar trebui abordate cu maximă acuratețe, luîndu-se în considerație caracterului lor specific. Substituirea forței argumentelor cu elanul emoțiilor și spiritelor exaltate este periculoasă datorită faptului că relaxarea ulterioară și revenirea la normalitate necesită vreme îndelungată. În perioada cînd sînt în plină desfășurarea procesele de integrare europeană acest lucru ar trebui evitat pentru ca Republica Moldova să poată prinde măcar “ultimul vagon” al integrării europene.

Deoarece securitatea este primordiala pentru bunastarea oamenilor, este esential ca opiniile lor sa-si gaseasca expresia in politica nationala de securitate. Aceasta trebuie sa incorporeze principiile si valorile implicite legate de securitatea pe care statele incearca sa o creeze si sa o protejeze.

Din timpuri imemoriale, suveranitatea nationala si securitatea au fost considerate esentiale pentru un stat viabil. Astazi, rolul celor implicati in asigurarea securitatii trece printr-un proces fundamental de schimbare. Tipurile noi de conflicte armate si raporturile intensificate dintre state au generat solutii inovatoare si o noua maniera de a gandi conceptul de securitate in sine. Atacurile de la 11 septembrie 2001 si urmarile lor nu au facut decat sa sublinieze aceasta necesitate.

Nu toate conflictele sunt o amenintare la adresa pacii si securitatii. In fiecare societate, pareri opuse si de multe ori conflictuale coexista in domenii diverse. Intr-o democratie, libertatea de exprimare le permite cetatenilor sa-si transmita punctele de vedere oficialilor lor. La randul lor, acestia au sarcina de a lua in discutie si de a cantari atent problemele semnalate in dezbateri publice. Prin aceasta procedura, conflictele sunt dezamorsate si pentru solutionarea lor se recurge la compromisuri viabile care au sprijinul societatii in ansamblul ei. Nu este de mirare ca de multe ori tensiunile au escaladat in b#%l!^+a?conflicte violente in absenta unor institutii democratice stabile. Datorita mecanismului intern de aplanare a conflictelor, democratia a devenit sinonima cu pacea si securitatea.

Securitatea nationala, axata pe protectia statului, devine astfel securitate umana, ce pune individul si comunitatea pe primul plan. In practica, aceasta a condus statele la largirea raspunsurilor la amenintari impotriva securitatii,

care includ:

_ actiunea preventiva: initiative de prevenire a conflictelor, cum ar fi solutionarea conflictului axata pe fiinta umana si actiunile de construire a pacii;

_ interventia: in cazuri extreme, cand toate celelalte eforturi au esuat – interventia in conflictele interne pentru a proteja populatia aflata in situatii de risc major;

_ actiunea reactiva: actiune umanitara, necesara in timpul si dupa un razboi civil, pentru a oferi sprijin civililor afectati de razboi; aceasta include constructia de tabere pentru populatiile dizlocate, acordarea azilului pentru refugiati sau ajutoare materiale.

Sectorul de securitate devine din ce in ce mai larg si mai complex. El reprezinta o provocare pentru parlamente, carora de multe ori le lipsesc resursele si specialistii necesari pentru controlul eficient al sectorului de securitate.

Ca urmare, au aparut numeroase organisme cu functii complementare, chiar daca Parlamentul isi mentine prerogativa suprema de control al Guvernului. Atat societatea civila, cat si mass-media pot contribui la examinarea de catre Parlament a sectorului de securitate in cadrul stabilit de Parlament.

Notiunea de societate civila se refera la organizatii autonome care se situeaza intre institutiile statului si viata privata a persoanelor si comunitatilor. Ea include un spectru larg de asociatii voluntare si de miscari sociale, adica organizatii si grupuri care reprezinta diferite interese sociale si tipuri de activitati. Urmatoarele paragrafe vor arata din ce motiv societatea civila ar trebui sa joace un rol in garantarea asumarii responsabilitatii in cadrul sectorului de securitate, ce presupune acest rol si cum poate societatea civila sa contribuie la controlul parlamentar.

Societatea civila este esentiala pentru procesul de democratizare, a carui expresie este, si joaca un rol important in functionarea democratiilor traditionale. Societatea civila le reaminteste in mod activ responsabililor politici ca exista o multitudine de cereri si interese concurente ce trebuie luate in considerare in deciziile privind cheltuielile bugetare si politica statului. Tocmai de aceea, o societate civila activa reprezinta o conditie de baza a democratiei, avand potentialul de a contrabalansa puterea statului, de a rezista tendintelor autoritare si, gratie naturii sale pluraliste, de a se asigura ca statul nu devine instrumentul unor grupuri de interese sau elitiste.

Grupurile din cadrul societatii civile, precum institutiile academice, institutele de cercetare, organizatiile pentru protectia drepturilor omului si cele de analiza a politicilor publice pot influenta in mod activ deciziile si politicile din sectorul de securitate.

Guvernele pot incuraja participarea organizatiilor neguvernamentale la dezbaterile publice referitoare la sectorul de securitate, la fortele armate, la activitatea politiei si a serviciilor de informatii. La randul lor, astfel de dezbateri

accentueaza transparenta Guvernului.

Un sistem mediatic independent ajuta in general publicul si pe reprezentantii sai alesi, punandu-le la dispozitie informatia necesara pentru luarea deciziilor in cunostinta de cauza. Mass-media contribuie la controlul activitatii celor trei puteri din stat si poate influenta continutul si calitatea problemelor ridicate in dezbaterile publice, care, la randul lor, influenteaza Guvernul, mediul de afaceri, mediul academic si societatea civila. Un sistem mediatic liber este asadar o componenta-cheie a democratiei. Caseta nr. 8 mentioneaza problemele imense cu care jurnalistii se pot confrunta atunci cand incearca sa-si critice guvernele. Asigurarea securitatii jurnalistilor este o conditie sine qua non pentru libertatea presei.

In tarile in care mass-media nu este independenta fata de institutiile guvernamentale, este foarte usor sa devina un instrument de propaganda in mainile conducatorilor. In astfel de cazuri, mass-media nu poate sa contribuie la cresterea transparentei si a controlului democratic al sectorului de securitate.

Odata cu explozia Internetului, accesul potential al publicului la informatiile oficiale este imens. In ultimul deceniu, s-a manifestat preocuparea generala pentru cresterea transparentei, a raspunderii in fata publicului si a accesului liber la informatiile oficiale. Aceasta preocupare ar trebui incurajata, deoarece contribuie la informarea cetatenilor, la cresterea calitatii dezbaterii publice pe probleme legate de politicile publice si, nu in ultimul rand, la ameliorarea guvernarii democratice. Internetul are insa dezavantajul ca b#%l!^+a?poate fi folosit si de grupurile extremiste, de exemplu pentru raspandirea rasismului sau antisemitismului. In unele conflicte recente, alte canale media, precum radioul, au fost folosite de grupurile extremiste pentru a crea un climat de ura intre diferitele grupuri din societate.

Colectarea si difuzarea informatiilor pe probleme de securitate

Din perspectiva unei guvernari democratice, eficiente, mass-media are dreptul de a colecta si a difuza informatii pe problemele de securitate de interes public si, ca atare, are o responsabilitate publica in privinta standardelor de adevar, acuratete si echidistanta.

Mass-media poate ajuta Guvernul si Parlamentul sa explice deciziile si politicile cetatenilor, care au, la randul lor, dreptul de a fi informati si de a participa in cunostinta de cauza la procesul politic. De exemplu, mass-media poate contribui la dreptul publicului de a fi informat prin difuzarea de informatii despre cei care detin o functie publica in domeniul securitatii, despre tipul de politica de securitate adoptat, despre trimiterea trupelor in afara tarii, despre doctrina militara, despre achizitionarea armamentului si despre tratatele si intelegerile pe care se bazeaza, despre actorii implicati, despre provocarile pentru sectorul de securitate si despre dezbaterile importante. Cu toate acestea, mass-media se poate autocenzura sau poate suferi constrangeri in cazul informatiilor confidentiale.

Legislatia privind mass-media si problemele de securitate

Toate tarile au legi care asigura libertatea presei. Acest principiu este consfintit in articolul 19 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, care stipuleaza:

„Orice persoana are dreptul la libertatea de opinie si de exprimare: acest drept include libertatea de a avea propriile opinii si de a cauta, a primi si a dezvalui informatii si idei prin orice mijloc si indiferent de frontiere.“

Desi nu exista dispozitii internationale privind maniera de a instaura si de a proteja aceasta libertate, trebuie mentionat ca principiul international mentionat anterior nu este enuntat in termeni restrictivi si nu contine nici o referinta la vreo posibila restrictie generica legata de problemele de securitate.

Libertatea presei dupa 11 septembrie 2001

Ziua Internationala a Libertatii Presei se sarbatoreste in fiecare an la 3 mai. In anul 2002, ziua internationala s-a axat pe posibilul impact asupra libertatii presei al masurilor luate pentru intarirea securitatii nationale si internationale dupa 11 septembrie 2001.

„Exista in mod clar o tensiune intre exercitarea libertatilor fundamentale si nevoia de securitate crescanda in fata terorismului, dar rostul oricarei campanii antiterorism trebuie sa fie garantarea libertatilor noastre“, a spus Koïchiro Matsuura, Directorul General al UNESCO.

Controlul democratic poate fi eficient, ca principiu al unei bune guvernari, numai daca publicul este la curent cu problemele majore care se dezbat in Parlament.

Eficienta comunicarii cu publicul pe probleme de securitate depinde de bogatia si de acuratetea informatiilor facute publice de Guvern si de Parlament. Mai ales Parlamentul trebuie sa fie interesat ca publicul sa dispuna de informatii pentru a putea intelege atat situatia curenta, cat si rezultatele procesului decizional din Parlament.

O modalitate eficienta prin care Parlamentul poate sa asigure informarea publica este sa faca publice documentele si informatiile legate de sectorul de securitate in format standard sau electronic, fie in cooperare cu Guvernul, fie pe cont propriu.

In mai 2002, existau 244 de Adunari Parlamentare din 180 de tari (64 de Parlamente fiind bicamerale). UIP cunoaste existenta a 165 de website-uri parlamentare din 128 de tari (camerele separate au in unele tari site-uri separate). „Ghidul pentru continutul si structura website-urilor parlamentare“, adoptat de Consiliul UIP in mai 2000, este accesibil pe site-ul UIP la adresa: http://www.ipu.org.

Exemple de informatii din sectorul de securitate care pot fi facute publice, de preferat intr-o versiune cat mai accesibila publicului larg:

_ documente de importanta strategica, ca politica nationala de securitate; bugetul apararii (excluzand fondurile secrete);

_ comunicatele de presa referitoare la dezbateri, decizii, motiuni, legi etc. din Parlament pe probleme legate de sectorul de securitate;

_ rezumatul tuturor sedintelor comisiilor parlamentare si al dezbaterilor pe probleme de securitate (cu exceptia intalnirilor cu usile inchise); acestea trebuie sa contina rapoarte asupra tematicii acoperite si in intalnirile cu usile inchise; b#%l!^+a?

_ publicatii referitoare la anchetele parlamentare pe probleme de securitate;

_ rapoarte anuale sau bilanturi parlamentare asupra functionarii serviciilor de securitate;

_ rapoartele Avocatului Poporului sau ale Curtii de Conturi privind sectorul de securitate;

Avocatul Poporului poate sa nu aiba permisiunea de a dezvalui evolutia anchetelor speciale, dar poate sa le inmaneze comisiilor de specialitate; Guvernul trebuie sa dezvaluie orice actiune intreprinsa in urma rapoartelor prezentate de Avocatul Poporului sau de Curtea de Conturi Parlamentului;

_ informatii asupra tratatelor bilaterale si multilaterale;

_ informatii despre votul parlamentarilor individuali sau al factorilor politici pe probleme de securitate (de exemplu bugetul, aderarea la aliantele internationale, probleme legate de serviciul militar obligatoriu, achizitionarea armamentului);

_ legislatia privind liberul acces la informatie.

Parlamentele si mass-media

„11. Adunarea invita parlamentele nationale sa ia urgent in considerare masuri pentru:

i. asigurarea unei deschideri mai mari a activitatii parlamentare, inclusiv a reuniunilor comisiilor, si considerarea acestei chestiuni nu numai de comunicare, ci o prioritate politica cu implicatii directe pentru functionarea democratiei;

ii. folosirea mai eficienta a metodelor clasice de comunicare si a noilor tehnologii, in special prin:

a. furnizarea celor mai bune conditii de munca pentru jurnalisti si in special pentru corespondentii parlamentari;

b. asigurarea difuzarii rapide a informatiilor despre dezbateri, printre altele prin publicarea rapida a proceselorverbale si a rapoartelor;

c. crearea serviciilor online pentru comunicarea electronica directa cu publicul si cu jurnalistii;

d. acces la documentele parlamentare, astfel incat dezbaterea publica sa poata fi incurajata inainte de votarea unui proiect;

iii. folosirea expertilor in comunicare;

iv. accesibilitatea textelor legislative pentru publicul larg;

v. imbunatatirea activitatii parlamentare pentru a se putea identifica rapid problemele centrale ale dezbaterilor politice, cautand de exemplu masuri care pot duce la cresterea eficientei procesului decizional;

vi. incurajarea producerii unor pachete informative care prezinta legile si descriu activitatile specifice pentru jurnalisti si pentru cercurile profesionale, prin intermediul serviciilor de informare si de comunicare;

vii. organizarea de seminarii pentru jurnalisti pe probleme parlamentare pentru a-i familiariza cu procedurile legislative si cu activitatea parlamentara, precum si pentru a le imbunatati cunostintele despre relatia dintre Parlament si institutiile internationale; jurnalistii din mass-media locala trebuie sa beneficieze de atentie speciala;

viii. crearea retelelor de comunicare prin Internet, ce le permit cetatenilor sa comunice interactiv atat cu parlamentarii, cat si cu serviciile de informare ale Parlamentului;

ix. elaborarea unor metode de incurajare a crearii de canale de televiziune independente destinate prezentarii activitatii parlamentare, cum este cazul in mai multe tari europene, in SUA si in Canada;

x. sprijinirea, prin mijloace fiscale sau de alta natura, a acelor canale media care ofera informatii de calitate in mod independent si a caror existenta este in pericol datorita fortelor economiei de piata.“

Participarea politica este importanta pentru stabilitatea democratica pe termen lung a sistemului. Gradul de participare variaza insa de la tara la tara. Unele parlamente le permit cetatenilor sa asiste la intrunirile comisiilor.

Aceasta poate sa fie de o importanta majora pentru activitatile din sectorul neguvernamental sau pentru cei interesati de procesul legislativ. Chiar daca o astfel de participare nu le ofera celor interesati dreptul de a interveni, simpla lor prezenta este deja foarte valoroasa.

b#%l!^+a?

În anii care au trecut după Revoluția din decembrie ′89 mass-media românească a manifestat un interes permanent față de problematica amplă a securității naționale, apărarea națională fiind una dintre componentele importante ale domeniului securității care, nu de puține ori, a reprezentat în toată această perioadă un pol de interes jurnalistic foarte important. Nu este deloc ușor să încercăm, chiar și succint, o abordare a principalelor aspecte ale apărării naționale care s-au oglindit în mass-media din România, în peste douăzeci de ani, mai ales datorită multitudinii și diversității subiectelor mediatice circumscrise acestui domeniu, precum și a unghiurilor diferite de abordare, fie că este vorba de presa scrisă, cea audio sau audio-vizuală. Totuși, pentru a contura o minimă „imagine” despre problematica pe care ne-am propus s-o analizăm, vom încerca să ne referim la trei chestiuni importante ale domeniului apărării naționale care au reprezentat pentru mass-media, în ultimile două decenii, repere semnificative ale activității jurnaliștilor români, atât prin importanța „evenimentului” cât și prin impactul produs în rândul marelui public. Astfel, pentru început vom încerca o scurtă abordare a rolului jucat de mass-media din țara noastră pentru îndeplinirea dezideratului național de integrare a României în Alianța Nord-Atlantică. În al doilea rănd, ne propunem sa scoatem în evidență modalitatea în care mass-media a oglindit și continuă să prezinte participarea militarilor români la misiuni în afara granițelor naționale. Ultima parte a demersului nostru se referă la unul dintre subiectele îndelung mediatizate ale anului 2010 pentru mass-media românească – „campaniile de presă la comandă” ca vulnerabilitate la adresa apărării naționale României, așa cum este stipulat în Strategia Națională de Apărare /2010. Analiza noastră, limitându-se doar la trei dintre aspectele importante ale domeniului apărării naționale de după 1990, nu urmărește să surprindă întreaga „paletă” a evenimentelor consumate în Armata României, și nici diversitatea punctelor de vedere jurnalistice și controversele din mass-media cu privire la domeniul apărării naționale a României. Acest lucru ar însemna un demers mult mai complex care ar necesita o analiză minuțioasă, a modului în care mass-media a reflectat întreaga problematică a apărării naționale și un spațiu mult mai generos destinat acestui subiect. Ne propunem, așadar, o succintă analiză grefată pe „binomul” mass-media-apărarea națională a României, prezentând cele trei aspecte enunțate ceva mai înainte, iar în final să formulăm câteva concluzii viabile despre problematica abordată.

Mass-media și succesul integrării euroatlantice

Referindu-ne la integrarea României în NATO nu putem să nu remarcăm succesul extraordinar al mass-mediei din țara noastră care, înțelegând importanța aderării la Alianță, s-a angajat voluntar într-o adevărată campanie mediatică națională în sprijinul integrării în toată perioadă de preaderare, începând cu 1993, când statul român a solicitat formal aderarea la Alianța Nord-Atlantică și până la 29 martie 2004, când România a devenit țară membră NATO cu drepturi depline. Putem spune că mass-media românească s-a dovedit , în general, independentă în perioada de preaderare, sau mai bine spus a fost într-o „zbatere” continuă pentru a-și lărgi sfera de libertate, iar în toată această perioadă cu siguranță a încercat și credem că a reușit să fie în serviciul public. Și mass-media din România, ca și instiutuțiile democratice născute după decembrie 1989, și-au propus să atingă cât mai repede un nivel de organizare și funcționare comparabile cu cele existente în statele democratice avansate. Astfel mass-media din România, din sectorul public și privat, a devenit tot mai conștientă de faptul că „În țările democratice, instituția mass-media se reprezintă pe sine ca total independentă și menită să acționeze în numele interesului public”. Nu ne putem imagina succesul integrării în NATO, iar apoi în UE, fără suportul b#%l!^+a?enorm al massmediei care a acționat consecvent pentru ca dezideratul „NATO și UE”, circumscrise interesului național, să devină un fapt împlinit. Sprijinul popular foarte puternic în jurul ideii de a deveni stat membru al Alianței Nord-Atlantice se datorează clasei politice, aportului Armatei României pentru integrare și cel puțin în egală măsură contribuției mass-mediei care a găsit căile cele mai eficiente pentru ca cetățenii români să conștientizeze importanța, pentru viitor, a integrării într-o organizație de apărare colectivă, în condițiile în care România era un stat extrem de vulnerabil din punct de vedere al potențialului să de apărare, după dizolvarea Tratatului de la Varșovia, în anul 1991. Am dori să precizăm că atunci când subliniem efortul depus de mass-media din România pentru integrarea în NATO avem în vedere sectorul mediatic public, în care includem și segmentul mass-mediei militare, precum și sectorul mass-media privat din țara noastră. „Văzându-se fără aliați – se arată într-o lucrare despre strategia militară românescă – imediat după căderea Cortinei de Fier, România a trebuit să opteze, între a se orienta către Occident sau a rămâne neutră. Formula de neutralitate era combătută de imperativul tot mai evident al multinaționalității în gestionarea stărilor de insecuritate și de povara materială ce o presupun eforturile de securitate suportate exclusiv în context național. Orientarea spre vest a rămas, astfel, singura alternativă viabilă dar și tradițională”. Rolul mass-mediei în întreaga perioada premergătoare primirii României în NATO a fost extrem de pozitiv datorită realizării unui „front comun” de voință jurnalistică privind integrarea în Alianță, o adevărată „coaliție mediatică” în jurul ideii de integrare, neexistând situații în care să se pună la îndoială faptul că opțiunea României spre lumea euroatlantică ar fi o alegere greșită. Analizând acum acea perioadă, credem că succesul mediatic pentru realizarea obiectivului strategic național al integrării în NATO a fost determinat în bună măsură de focalizarea massmediei pe mai multe „teme” cu impact major la nivelul marelui public, între care trei dintre ele merită remarcate în continuare. Ne referim în primul rând la „tema pericolului rusesc”, care după dispariția Tratatului de la Varșovia devenea o realitate incontestabilă din perspectiva clasică a „balanței puterii”, România râmânând un stat neâncadrat într-o organizație de securitate colectivă, ceea ce o făcea vulnerabilă în situația în care era ținta unei agresiuni armate. Utilizarea cu succes a acestei teme în presa scrisă, audio sau audio-vizuală a avut și avantajul existenței unui „capital” de antipatie în societatea românească față de Rusia, considerată vinovată, mai ales în mediul politic și academic, pentru cei 42 de ani de comunism pe care i-a parcurs România. Prezentarea Rusiei de către mass-media românească ca pe un stat care încă dispunea, chiar și după dispariția URSS în anul 1991, de un mare potențial militar pe care l-ar putea întrebuința pentru a-și lărgi, din nou, sfera de influență, a faptului că nu departe de granițele naționale sunt staționate trupe rusești în Republica Moldova, sunt elemente care au contribuit decisiv la formarea unei opțiuni de masă pentru cetățenii români în favoarea ideii de integrare în NATO. Dacă ne referim doar la unul dintre sondajele de opinie privind integrarea Romaniei în NATO, efectuat în perioada aprilie-mai 2002, cu doi ani înainte de a deveni țară membră a Alianței Nord-Atlantice, din care a rezultat că 76% din populație se pronunță pentru integrarea în Alianță, avem o parte a măsurii succesului pe care și mass-media, în mod justificat, l-a obținut. O a doua temă utilizată de mass-media în perioada de preaderare a fost „necesitatea apropierii de SUA”, fapt care era echivalent cu opțiunea de integrare a României în lumea euroatlantică și abandonarea definitivă a apartenenței la „Est”. Aceaastă temă a fost promovată de mass-media pe de o parte, într-o formă „nostalgică” (americanii care au fost „așteptați” de români mai multe decenii), iar pe de altă parte ca obiectiv de interes național privind viitorul României într-o lume în care SUA devenise unica superputere globală. Cea de-a treia temă care a facilitat succesul aderării la NATO – „România este o țară europeană alături de statele Europei de Vest”, este tema prin care mass-media a promovat ideea necesității „reconectării” României la Europa Occidentală, cea a vocației noastre europene ca popor și faptul că decalajul dintre estul și vestul Europei nu poate fi eliminat decât prin integrarea în structurile europene și euro-atlantice. Apreciem însă că, deși succesul mass-mediei din România în „economia” aderării la NATO este incontestabil credem că această reușită a avut cel puțin un efect nedorit, sau cum se spune în termeni militari, o „pagubă colaterală”. Despre ce este vorba? Credem că în mod neintenționat (de altfel acest lucru nu se putea evita), din dorința de a se asigura suportul populației și succesul campaniei de integrare în NATO, mass-media a insistat pe tema pericolului rusesc la adresa securității României ceea ce a amplificat sentimentul antirusesc în rândul cetățenilor români, contribuind în mod considerabil la răcirea relațiilor româno-ruse. Efectele răcirii relațiilor dintre București și Moscova la care și mass-media a avut o importantă contribuție după 1990, mai ales în perioada campaniei de aderare la NATO s-au resimțit și continuă să se resimtă, mai ales în plan economic, în b#%l!^+a?toată perioada care s-a scurs, începând cu admiterea formală a cererii de aderare a țării noastre la NATO. Pe de altă parte, tot mass-media a creat falsa impresie pentru cetățeanul român că integrarea în NATO ar fi o problemă predominant militară, ce revenea Ministerului Apărării Naționale, dar a cărei soluție era dictată din rațiunile politice preferențiale ale unui Occident catolic și protestant (vezi preferința din 1997 pentru grupul de la Vișegrad) și nu din considerente meritocratice unde iarăși în mod fals s-a creat percepția că România și armata ei și-ar fi „facut temele” pentru integrare, iar Occidentul nu a fost suficient de înțelegător cu țara noastră.

Campaniile de presă la comandă – un potențial pericol pentru apărarea națională?   

Referitor la „campaniile de presă la comandă” ca vulnerabilitate la adresa apărării naționale a României, conform proiectului Strategiei Naționale de Apărare /2010, am dori să afirmăm că includerea acestui aspect într-un document de importanță fundamentală pentru domeniul apărării nu credem că era necesară, mai ales în condițiile în care sintagme asemănătoare (”proasta guvernanță”, de exemplu) nu se regăsesc în contextul acestui document. Imprecizia explicativă care a permis plasarea campaniilor de presă în dreptul vulnerabilităților la adresa apărării naționale, chiar și intr-un document în stadiul de proiect, precum și aspectele de ordin juridic care ar decurge ulterior din acest lucru, a determinat o reacție puternică și justificată a celei mai mari părți din mass-media românească împotriva acestui fapt pe care l-au calificat drept „un abuz al puterii” și o încercare de a limita libertatea de opinie. Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclmată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, precizează la articolul 19 că „Orice individ are dreptul la libertate de opinie și de expresie, ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrijorat de opiniile sale și pe acela de a căuta, primi și răspândi, fără impunerea unor frontiere, informațiile și ideile prin orice mijloc de expresie”. Teama că mijloacele de comunicare ar putea fi supuse unui control mai strict din partea statului a fost și este un subiect de actualitate pentru mass-media din statele care au facut parte din blocul comunist, având în vedere modul de manifestare al regimurilor totalitare care au reușit să alimenteze populația, în timp, cu o ură profundă față de structurile statale, în general. Deși uneori în discursul public sunt jurnaliști care exagerează pe tema „libertății mijloacelor de comunicare” tocmai ca statul să nu „cucerească” noi aliniamente, la nivelul specialiștilor în mass-media se cunoaște că „dacă libertatea ar fi totală, s-ar ajunge la prostituarea mijloacelor de comunicare în masă, atât în sectorul informării, cât și în cel al divertismentului”. Reacția jurnaliștilor din România referitoare „problema” campaniile de presă la comandă a fost preluată și la nivel internațional, secretarul general al Federației Internaționale a Jurnaliștilor, Aidan White, condamnând destul de categoric modul în care Bucureștiul a încercat să introducă această chestiune în proiectul Strategiei Naționale de Apărare: „Încă o dată vedem un guvern care face o greșeală imensă prin folosirea legislației anti-terorism pentru a pune cătușe presei și a stopa cercetările jurnalistice justificate asupra activităților guvernului. Problema aici este că avem un guvern care până acum nu a recunoscut rolul adecvat al presei într-o democrație. Maniera în care jurnalismul este pus pe aceeași poziție cu terorismul este potențial periculoasă și nu își are locul într-o țară membră a UE”. Pare puțin exagerat și un astfel de punct de vedere, însă el se înscrie în logica prudențială a massmediei care privește mereu cu suspiciune ideea de control din partea statului. Ar fi de dorit ca întreaga comunitate mass-media să fie de acord că „libertatea nu înseamnă abatere de la regulă sau absența regulilor. Libertatea de comunicare își găsește limitele necesare în respectarea celorlalte drepturi și libertăți cu care trebuie să se pună de acord”.

Dar dincolo de acest subiect de presă care a inflamat mass-media din România în vara anului 2010, despre care apreciem că a fost generat de lejeritatea cu care autorii proiectului strategiei au antecalculat impactul pe care ideea difuză de limitare a libertății de exprimare jurnalistică ar putea-o avea la nivelul liderilor de opinie din mass-media românească, credem că sunt necesare căteva precizări cu privire la libertatea presei, la anumite nuanțe ale acestui concept promovat in România ultimilor 21 de ani, cu efecte și asupra vizibilității domeniului apărării naționale. Considerăm că presa de după 1990 din Romănia, conform unor aprecieri ale diverșilor experți străini, are un grad de libertate comparabil cel existent în țări avansate, din acest punct de vedere. Pe acest fond însă, concomitent cu promovarea ideii de inseparabilitate a democrației de cea de presă liberă, nu de puține ori și în perimetrul mass-media au fost semnalate numeroase b#%l!^+a?probleme, existând suspiciuni privind acțiuni deliberate de dezinformare a publicului cititor sau chiar campanii de presă comandate cu un anumit scop. Aș vrea sa ne referim la un „exemplu” mediatic care s-a consumat în anul 2010 pentru a susține faptic ideea că în mass-media pot apărea sitații în care interesul național poate deveni un „concept periferic”. În noiembrie 2010 în cadrul emisiunii de televiziune „Profesioniștii” un foarte cunoscut om de presă, Ion Cristoiu, participant ca invitat a afirmat că a primit în decursul carierei sale o ofertă de a conduce un ziar, fără a-l nominaliza, contra unei remunerații financiare lunare și unei prime de instalare extrem de generoase, comparative cu sumele vehiculate în state care au o situație economică superioară României. Explicația pe care cunoscutul om de presă a oferit-o cu privire la refuzul ofertei s-a referit pe de o parte, la „stupoarea” cu care a privit beneficiile financiare propuse de proprietarul ziarului, iar pe de altă parte la incapacitatea sa de a face o „presă la comandă”, cum în mod sigur i s-ar fi cerut după semnarea contractului de angajare. Așadar, este un exemplu tipic, ca și altele care au mai fost remarcate în mass-media, în care libertatea presei este „virusată” de anumiți patroni de presă care consideră, în mod incorect și cinic, că în domeniul mass-media important este sa obții profit, chiar și sub zodia cunoscutului machiavelism „scopul scuză mijloacele”. De altfel, este binecunoscut faptul că „Proprietatea asupra mass-media oferă posibilitatea de a influența conținutul editorial, fenomen care variază însă de la un proprietar la altul”.

CONCUZII

Mass-media din România, atât din zona publică cât și din cea privată, a demonstrat că a înțeles încă de la început că integrarea în NATO era un obiectiv de interes național și a avut o contribuție extrem de importantă la atingerea acestui deziderat, împlinit în primăvara anului 2004 – promovarea României în „lumea euroatlantică”. Un „bonus” special credem că revine mass-mediei private care, fără a avea obligația legală de a participa la campania pentru NATO, a demonstrat profesionalism și responsabilitate contribuind în mare măsură la succesul acestei adevărate „campanii mediatice naționale”.

Una din motivațiile politicilor editoriale promovate de instituțiile mass-media în această direcție credem că a fost generată și de nevoia de rating crescut, problematica referitoare la Alianța Nord-Atlantică și la apărarea națională facilitând acest lucru. Considerăm că modul în care toată mass-media românească a acționat pentru ca „obiectivul NATO” să fie îndeplinit reprezintă un exemplu relevant în care acest deziderat, circumscris interesului național al României, a fost înțeles perfect de către întreaga comunitate mass-media.

De asemenea credem că și în problema participării militarilor români la misiuni în teatrele de operații, mass-media din România a avut și are un rol pozitiv, abordările jurnalistice pe această temă contribuind treptat la cunoașterea unei „altfel de Românii”, situată la mii de kilometri distanță, dar și la sensibilizarea în ultimii ani a decidenților din domeniul politic și al aparării naționale privind ameliorarea politicilor publice care vizează Armata României.

Cu siguranță că, în calitate de specialiști în studii de securitate și consumatori ai „produselor” mediatice simțim nevoia ca presa, în primul rând cea din sectorul public care are anumite responsabilități în acest sens, să continuie prezentarea unor idei promovate în perioada in care traim, în campania de integrare în NATO și să informeze mai în detaliu cum funcționează NATO ca organizație de apărare colectivă, care sunt mecanismele de luare a deciziilor în cadrul Alianței.

Principali factori de insecuritate ai lumii contemporane sînt profund interdependenți, iar probleme ca terorismul, conflictele interetnice și interreligioase sau sărăcia nu pot fi tratate independent unele de altele. Prin urmare, vor trebui folosite cele mai bune resurse, direcții de acțiune mult mai eficiente și diversificate și vor trebui găsite b#%l!^+a?cele mai bune căi de combatere a acestor amenințări majore.

Mass-media s-a împărțit, destul de repede în trusturi, corporații și presă locală. Corporațiile la rîndul lor, sînt de două feluri: cele străine și cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sînt decît de două feluri: bune și proaste.

Subiectul se poate încadra foarte bine, din punctul meu de vedere, în ceea ce specialiștii numesc „război non-violent”. Pentru că, orice ne-specialist în probleme de securitate vă poate spune că riscurile și amenințările îndreptate asupra propriului sistem s-au amplificat.

Globalizarea, accelerată în ultimele două decenii, are o contribuție însemnată la sporirea acestori riscuri. Efectele globalizării tind să devină omniprezente, extinzîndu-se de la cele mai mărunte aspecte ale activității, desfășurate în profesii aparent fără legătură una cu alta, pînă la generalizarea unor atitudini, comportamente și atitudini culturale.

Internetul și canalele de știri cu acoperire mondială transmit informații live, pretutindeni, pe toate meridianele și paralelele Pămîntului, de îndată ce într-un colț de lume se întîmplă ceva neobișnuit. Bombardamentul info-mediatic (zgomotul informațional), posibil datorită avîntului fără precedent al tehnicilor de comunicare la distanță, constituie, astfel, una dintre componentele esențiale ale globalizării.

ARSENIE Valentin și BOTEZATU Petre – coordonatori, împreună cu un colectiv, Strategia militară românească în epoca modernă, (București : Editura Nummus, 1999);
BALLE Francis, coordonator, Larousse. Dicționar de media (București: Univers enciclopedic, 2005);

BERTRAND Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, (Iași: Editura Institutul european, 2000);

BLAND Michael, THEAKER Alison, WRAGG David, Relațiile eficiente cu mass media, traducere de Nicu Pană, (București: Comunicare.ro, 2003); 

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?