Rolul Creditelor Externe In Reformarea Economiei Nationale

CUPRINS

INTRODUCERE

Prezenta lucrare reprezintă o sinteză a elementelor fundamentale ce caracterizează creditul bancar, care a cunoscut o amplă evoluție atât în occident cât și în țara noastră, ceea ce m-a determinat să-mi aleg ca temă a lucrării de licență “creditul bancar”.

Lucrarea se cuprinde patru capitole în care sunt prezentate elementele determinante ale creditului, astfel:

Capitolul I, intitulat Creditul, analizează noțiunea de credit în ansamblul său, funcțiile și rolul creditului cât și condițiile unui credit.

Cel de-al doilea capitol: Creditul bancar, nuanțează conceptul general și trăsăturile creditului bancar, resursele bancare pe care o bancă le angajează în vederea unui credit bancar.

În cel de-al treilea capitol este prezentat creditul extern, conceptul și rolul său, băncile străine, rolul pe care instituțiile financiare – Banca Internațională și Fondul Monetar Internațional – îl au în creditul extern.

Rolul creditelor externe în reformarea economiei naționale, reprezintă ultimul capitol al lucrării de licență, urmărind prin punctele sale să arate importanța deosebită pe care o are în economia națională creditul, privatizarea și capitalul străin.

Lucrarea de licență se încheie cu concluziile, pe care mi le-am exprimat în urma analizei pe care am realizat-o prin studiul unor lucrări de specialitate și a legislațiilor în vigoare existente în România.

CAPITOLUL I

CREDITUL

I.1. NOȚIUNEA DE CREDIT

Creditul, ca și moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb.

Printre primele operațiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizi care au trecut de la viața izolată, individuală, la o formă de viață socială a fost schimbul în natură și ca o consecință imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu singura particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp.

În orice tranzacție de schimb, în mod obișnuit, fiecare din părți oferă celeilalte un echivalent. Atunci când una din părți convine să primească echivalentul la care are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit.

Indiferent de modul în care s-a născut și a evoluat activitatea economică a omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb.

Etimologic, creditul își are originea în cuvântul latin “creditum – credere”, care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic absolut necesar existența unei operațiuni de împrumut – încredere.

Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiții cu privire la credit, vom constata o diversitate de opinii, diferența dintre ele fiind determinată de punctul de vedere din care este privit creditul.

Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiție sintetică, dar expresivă, când spune: “creditul este puterea de cumpărare, fără a deține numerar”. Într-o manieră asemănătoare, prof. C. Gide definește creditul ca fiind “schimbul unei bogății prezente, contra unei bogății viitoare”. Prof. F. Leitner definește creditul ca un “act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziția lui, de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său prof. V. Slăvescu arată că “este vorba de o operațiune de credit sau ne găsim în fața unui fapt economic, numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani care se chemă interes sau dobândă”. Adept al definițiilor succinte, prof. A. Page definește creditul ca fiind “schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”.

Potrivit unei alte opinii “creditul constă în acte si operațiuni de concentrare a disponibilităților bănești din economia națională și de repartizare si utilizare a acestor disponibilități pentru satisfacerea trebuințelor bănești temporare ale unităților economice si ale cetățenilor”.

Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în activitatea economică, nu vor reuși să ofere o imagine clară a acestuia. Noțiunea de credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum și oricând.

Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl formează întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanța sa. De pildă, o persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească același exemplar sau un altul dar cu același titlu. Creditul, însă, este un împrumut în monedă. După cum se știe, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o marfă cu calități deosebite – aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent general.

Creditul este un schimb de monedă condiționat si despărțit de un interval de timp, de un termen.

Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziție o sumă de bani, cu condiția de a o rambursa în viitor, la o anumită dată.

Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.

Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani și rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de timp, folosirea banilor, plata unei dobânzi – sunt elemente constitutive ale oricărei operațiuni de credit.

O variantă a creditului în forma sa pură și simplă este creditul comercial. Într-unul din cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani poate să apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii.

În orice operațiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care acordă creditul, numit creditor și cel care primește creditul, numit debitor. Alte elemente ale creditului sunt: scadența (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului), ratele parțiale care se rambursează eșalonat, la anumite termene, conform înțelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de grație (perioada între momentul angajării creditului si începerea rambursării lor), garantarea creditului (sau gajul, format din bunuri care se constituie la dispoziția creditorului sau al unui terț, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor obligațiuni de o valoare, în general, mai redusă) si dobânda (reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat pe un termen determinat).

Apărut odată cu schimbul în natură și cunoscând în evoluția sa numeroase forme, creditul îndeplinește un rol esențial în economia modernă. De altfel, apreciindu-se rolul deosebit al monedei și creditului în dezvoltarea social-economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluție:

treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare traiului propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două subdiviziuni: economia familială autarhică, în care toate celelalte celule economice erau închise și economia de schimb în natură;

treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin intermediul monedei;

treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulație contra promisiunii de a restitui în viitor aceeași valoare. Este ultima și cea mai evoluată treaptă de dezvoltare economică si financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului, rolul esențial îl au operațiunile de credit.

I.2. CLASIFICAREA CREDITULUI

Creditul, la apariția sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un individ acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică și astăzi în comunitățile mai puțin evoluate.

În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în strânsă corelație cu gradul și nivelul societății de astăzi.

Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate opinii diferite. Astfel, unii autori susțin existența a două forme de exprimare a creditului: creditul public și creditul bancar; după o altă opinie formele creditului sunt: credit bancar, credit cooperatist și credit public; după o altă opinie, sunt reținute următoarele forme: credit de producție, de consumație, privat si public; în fine, într-o altă opinie sunt reținute ca forme ale creditului: creditul bancar direct, creditul de stat și creditul prilejuit de vânzarea, în rate, a unor mărfuri.

Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piață sunt: creditul bancar si creditul comercial.

Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător și cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea acesteia este separată în timp de plata prețului ei. Creditul comercial contribuie la accelerarea circulației mărfurilor și prin aceasta, la dezvoltarea economiei naționale. Mecanismul creditului comercial se desfășoară astfel: un agent economic dispune de stoc de marfă destinat vânzării în timp ce un alt agent are nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri bănești pentru cumpărarea mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit, pentru a accelera valorificarea producției prin desfacere, va livra marfa celui de-al doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să achite contravaloarea mărfurilor la prețul stipulat în contract. Prețul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare pe credit cuprinde, prețul mărfii la care se adaugă un procent ce reprezintă prețul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesnește și accelerează circulația capitalului.

În economia de piață, creditul comercial constituie baza sistemului de credit. În statele cu economie planificată a fost desființat.

Creditul bancar este creditul care se acordă agenților economici sub formă bănească de către instituții specializate în așa numitul “comerț cu bani”, numite instituții bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor bănești necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naționale. Acordarea creditului bancar formează fundamentul activității bancare. În calitatea lor de intermediare băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui plasament. Modalitățile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.

Având în vedere că agenții economici care acordă partenerilor de afaceri credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-și reconstitui capitalul, există o strânsă interdependență între creditul comercial și creditul bancar. Primul nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are posibilitatea să-și sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.

a) După destinație, creditul poate fi: credit de producție și credit de consumație. Creditul de producție este destinat activităților având un scop activ în economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Precizăm că aprecierea utilității creditului după destinația lui poate duce la judecăți de valoare care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu destinație productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când se realizează investiții insuficient fundamentale sau când sumele de bani sunt folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De asemenea, nici creditul de consumație nu este întotdeauna neproductiv, de pildă creditele contractate pentru sănătate, învățământ, cultură etc. Aprecierea creditului trebuie să se facă în funcție de rezultatele finale ale utilizării sale și numai după destinația sa inițială.

b) În funcție de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi: credit public și credit privat.

Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv, atunci când este destinat înființării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente și neproductiv, destinat unor sarcini de apărare, educație, administrație etc.

Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere privată.

c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real, garantat cu valori materiale certe, si creditul personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale cunoscute de care dispune, astfel că sub acest aspect distincția dintre creditul real și creditul personal are doar caracter formal.

Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanții morale, prin garanție personală sau solidară a altor persoane care, angajându-și răspunderea pentru debitor, diminuează riscul eventualei insolvabilități. ținând cont de această situație, creditele personale pot fi credite acoperite și credite descoperite.

d) În funcție de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, creditele se pot clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) și credite pe termen lung (de peste 5 ani, contractate, de regulă pentru investiții).

În practică se cunosc și credite fără termen, cum sunt operațiunile de credit în cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori și debitor se caracterizează prin continuitate și mare frecvență.

e) După locul de desfășurare a operațiunilor de credit, în țară sau în străinătate, vom întâlni: credit intern și credit extern.

f) În funcție de posibilitatea pe care o are la dispoziție creditorul pentru a avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei împrumutate, creditul poate fi: denunțabil, atunci când se cere rambursarea înainte de expirarea termenelor de scadență, prin notificare unui aviz prealabil, și nedenunțabil, când nu se mai stipulează o asemenea clauză în înțelegerea dintre cele două părți. În cazul formei creditului denunțabil, creditorul se asigură pentru cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea sumei de bani împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.

g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental, care apare atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această formă de credit, poate fi la rândul său, intern sau extern.

Având în vedere importanța deosebită, în economia de piață, a mecanismului creditelor pe termen lung, mijlociu și pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg asupra acestora.

Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate de băncile comerciale, precum și de companiile de asigurare sau alte organizații financiar specializate în administrarea fondurilor bănești. Astfel de împrumuturi se negociază direct între creditori si debitori (și, de obicei, sunt nepublicate, spre deosebire de alte tranzacții de pe piața banilor, care sunt publice), documentul final al tratativelor fiind polița. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii: natura garanției, sensul obligației și gradul de participare.

După natura garanției, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele bunuri (ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizației interesate (girul). În aceste două situații un rol deosebit îl au bilanțul societății precum și perspectivele pe care le are de a obține și în viitor numerar pe seama activităților pe care le desfășoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra veniturilor ei.

După sensul obligației, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o varietate de metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau acorduri privind desfacerea producției. Aceste forme de împrumut ale căror implicații depășesc în parte sfera de cuprindere a bilanțului, prezintă diferite avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societății interesate în ceea ce privește atât sumele, cât și eșalonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular și pot să nu fie cuprinse în bilanțul contabil. În schimb, costul pe care îl implică atragerea unor asemenea surse este, de regulă, ceva mai mare decât nivelul mediu al dobânzilor.

După gradul de participare, unele împrumutului au caracterul obligațiilor directe, atât a creanțelor convertibile, cât și a creanțelor pe venituri. În primul caz, creditorul poate opta pentru convertirea creanței în acțiuni curente la un preț prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanțe este obligatorie numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de nivel încât le poate acoperi.

Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât și prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piața monetară tradițională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două categorii:

bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerț;

bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienților săi, inclusiv societăților comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerț conțin elemente de certitudine (obligația necondiționată de plată și avalul) sunt negociabile și se pot transmite prin girare, scontare și reescontare, deci creează posibilitatea deținătorului-beneficiar de a-și procura resurse financiare înainte de scadență. În plus, biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilități în favoarea securității drepturilor beneficiarilor, prin dreptul comercial, convențiile internaționale, codurile comerciale și alte reglementări în materie. În baza acestor reglementări, biletul la ordin a devenit un înscris – un titlu de credit – prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadență. Aceste efect de comerț poartă trei semnături: emitent, bancă și o instituție de emisiune (financiară), care prin intervenția sa contribuie și la diminuarea caracterului inflaționist al acestei forme de credit.

Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a creanțelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l’escompte commercial), creditele de antrenare (les effets de chaîne) și creditele de mobilizare a creanțelor comerciale (la crédit mobilsibale de créances commerciales).

Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai frecvent practicat în Franța și în alte economii de piață de tip occidental. Acest sistem permite societăților comerciale să mobilizeze efectele de comerț (trate, bilete la ordin, warante) pe bază de scontare înainte de scadență. Prin această operațiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda creditului acordat la bancă până la scadență) și comisionul perceput de bancă pentru acoperirea cheltuielilor sale și realizarea unui beneficiu.

Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea nominală, valoarea actuală și diferența, reprezentând scontarea propriu-zisă, ținând seama de taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile și că un an se consideră în relațiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unități monetare.

Creditele pe termen scurt se obțin și prin scontarea warantelor, care reprezintă documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri sau magazii generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite, comercianții, industriașii etc. își depozitează materiile prime, mărfurile și produsele importante fără a plăti taxe vamale pe durata depozitării lor și atâta timp cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe perioada depozitării se plătesc însă anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de recondiționare etc. Recipsa-warant pentru obiectele depozitate este detașată dintr-un registru de cotor (talon) și se divide în două părți: recipisa și warantul. Aceste părți sunt la ordin, recipisa dând dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial (prescurtat warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate să-l transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deținătorul recipisei nu va rambursa creditul la scadență, banca se va prezenta la antrepozit, va vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului și va vărsa diferența în contul deținătorului recipisei.

A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori scăzute, care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadențe scurte, de maxim trei luni. Pe baza acestor bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite, interpunându-se între deținătorul biletelor și clientul său.

A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanțelor comerciale) se derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienți, societatea care dorește credit grupează facturile cu aceeași scadență de plată, ținând seama de termenul de plată stabilit cu clienții și emite un bilet la ordin de o valoare egală cu valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil, fiind contestat de clienți, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu prevederile din contract, aceștia sunt debitorii furnizorilor și nu ai băncilor.

Creditele menționate (pe termen lung, scurt și mijlociu) sunt acordate – direct sau indirect – pe piața financiară. Dar un mare număr de societăți comerciale, mici și mijlocii, “nu pot apela la piața financiară, fie din cauza formei lor (societățile de persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism financiar”. Aceste firme acoperă necesitățile lor de finanțare grație creditului acordat direct de particulari, respectiv de asociații sau de terțe societăți străine. Astfel de metode de finanțare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedere, se disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaților, bonurile de casă și alte categorii de împrumuturi.

Avansurile asociaților. Capitalurile societăților comerciale de persoane sau cu răspundere limitată este, de regulă, insuficient pentru desfășurarea unei activități deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părți sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situație, asociații fac apel la avansurile în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont de avansuri în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont deschis în contabilitatea societăților care funcționează pe sistemul de compensare, pe bază de aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de împrumut sau convenție de blocaj fără a depăși volumul capitalului social. Astfel de convenție prevede durata până când asociații se angajează să lase sumele alocate în contul curent și procentual de dobândă de plătit, care este limitată. Aceste reguli funcționează și în societățile pe acțiuni (anonime și în comandită), însă cu caracter restrâns fără a depăși ca volum jumătate din capitalul social și, în plus, capitalul social subscris la constituirea societății trebuie să fie integral vărsat.

Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt la ordin sau la purtător și sunt asimilate efectelor de comerț (cambie, bilet la ordin). În Franța, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societățile și organizațiile financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcție de necesitățile de capital. Ele pot fi emise în mod public, însă numai de societățile cu răspundere limitată și pe acțiuni, care au încheiate bilanțurile pe trei exerciții și au în întregime capitalul dedus. De asemenea, forma lor este, conform legislației franceze, foarte clar reglementată, cuprinzând numeroase informații pentru identificarea situației societăților comerciale care le-a emis.

Diverse categorii de împrumutați. În această categorie se înscriu contractele de împrumut între particulari și societăți. Forma acestor împrumuturi depinde de relațiile dintre terți și societăți și de gradul de încredere existent între părțile contractante. În afara relațiilor personale și garanțiile posibile date de valorile patrimoniale ale societății respective, se practică în mod curent și ipoteca. Această garanție oferă cea mai sigură securitate și în practica franceză și are o mare audiență la public. Contractele de împrumut, pe lângă suma împrumutată, termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat etc., sunt autentificate de notari, care sunt direct menționați în calitate de intermediari.

Creditele acordate de bănci țărilor cu economie de piață pentru desfășurarea activității de producție sau a celei comerciale pot avea și un caracter sezonier, cum ar fi:

creditul pentru stocurile sezoniere;

creditul impus de fluctuații sezoniere ale activității firmei (care nu depășesc 9 luni);

creditul de trezorerie, care se numește în mod curent credit de fond de rulment;

creditul de schimb, în cazul efectuării unor operațiuni financiare speciale (emisiuni de obligațiuni) care necesită unele finanțări pe termen scurt.

În sistemul economiilor de piață dezvoltate, există și o altă formă de credit, denumită “le lease back”. Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei societăți comerciale care se află în urgență de nevoie de fonduri bănești își vinde întreprinderea unei societăți de leasing și apoi o închiriază printr-un contract obișnuit. În acest mod, își transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile, iar după realizarea scopului își răscumpără întreprinderea la un preț dinainte stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face și prin rambursare progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease back.

I.3. FUNCȚIILE ȘI ROLUL CREDITULUI

Locul și importanța creditului în relațiile social economice sunt evidențiate prin funcțiile sale și anume:

funcția distributivă, constă în mobilizarea resurselor bănești disponibile la un moment dat în economie și redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanțare. Disponibilitățile bănești se referă la surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, economiile populației depuse la casele de economii ori la băncile comerciale. Oferind agenților astfel de disponibilități, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului punând astfel în mișcare forțele economice latente și contribuind la creșterea avuției reale a societății. De asemenea, operativitatea dată procurării de noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei, favorizând orientarea mai rapidă a investițiilor spre sectoarele sau activitățile inerente și externe și contribuind pe această bază la creșterea eficacității marginale a capitalului. Tot prin funcția distributivă, creditul participă la concentrarea capitalului și dirijarea acestuia spre acțiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăți.

funcția de transformare a economiilor în investiții, prin care se concretizează una din legile obiective ale economiei de piață, și anume realizarea echilibrului macroeconomic conform ecuației E = I, în care E reprezintă economiile iar I investițiile; orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcție de venitul și comportamentul său economic. Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare și reprezintă un factor de dezechilibru pentru viața economică. În același timp, nu orice individ poate fi întreprinzător, nu oricine își poate asuma riscurile unei investiții, iar dacă le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital.

Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiții. Sub acest aspect, creditul este un important factor al creșterii economice. Oferind posibilitatea accesului la credite al oricărui individ care, prin intențiile sale realiste, riguros fundamentate garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

funcția de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat pe încrederea între participanții la actul economic, a fost creată moneda fiduciară (cu valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă acestea determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte instrumente de tehnici de plată. Astfel de instrumente și tehnici, ca viramentul cecul, compensația, trata, cambia etc., au dus la diminuarea numerarului din circulație și la creșterea în mari proporții a monedei scripturale. Prin aceasta s-a realizat și o importantă reducere a cheltuielilor cu circulația monetară, noile tehnici și instrumente de plată determinate de acțiunea creditului, asigurând și o creștere a volumului și valorii tranzacțiilor economice.

funcția de asigurare a stabilității prețurilor, se realizează prin reglementarea dimensiunilor cererii și ofertei de mărfuri și servicii, creditându-se consumul, pe de o parte și stocurile, pe de altă parte. Astfel, dacă anumite mărfuri a căror producere are, în mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei, zahăr, produse din fructe etc.) ar fi aduse toate pe piață în momentul realizării lor, oferta ar deveni disproporționat de mare în raport cu cererea și am asista la o cădere catastrofală a prețurilor, care va fi urmată, după un anumit timp, când se va ajunge la o penurie a mărfurilor respective de o urcare exagerată a prețurilor. Pentru prevenirea unor asemenea situații care ar perturba echilibrul economic (risipă urmată de penurie), se folosește un instrument al creditului, și anume warantul, care oferă pentru proprietarii mărfurilor posibilitatea depozitării lor și obținerii cu anticipație, într-o proporție mai mare sau mai mică, a contravalorii acestora.

Prin finanțarea producției și consumului, precum și prin crearea unor instrumente și tehnici deosebit de flexibile, creditul a devenit o prezență sine qua non în viața socială și economică din orice țară civilizată. De asemenea, prezența sistemului de credit și a formelor sale în societățile avansate, oferă numeroase facilități, inclusiv protecția participanților la actul economic.

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale, stimulând exporturile și importurile, asigurând o desfășurare normală, rapidă și în deplină siguranță a operațiunilor de export-import. În fine, trebuie avute în vedere rolul pe care îl are creditul în acoperirea deficitului bugetar al statului, sub forma creditului public.

Trebuie subliniat însă că, pe cât util și avantajos este creditul, pe atât de primejdios devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale și cu cerințele echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea abuzivă, determinată de ideea utopică, că prin sine însuși, creditul reprezintă avuție. O astfel de concepție va avea consecințe extrem de grave atât asupra debitorului cât și a creditorului: debitorul va fi tentat să folosească sumele provenite din împrumut ca pe propria-i avere, fără discernământ, ier creditorul se va vedea sărăcit, în imposibilitatea de a-și recupera banii împrumutați.

Un alt pericol îl reprezintă așa numita supracreditare, care duce la mari dezechilibre economice, financiare și monetare, generând, atunci când ia proporții, inflația. De asemenea, utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibru structural în economia națională, la disproporții între ramurile și sectoarele ei de activitate.

O folosire arbitrală a creditului poate stimula și o intensificare a operațiunilor speculative, o creștere a capitalului fictiv, care poate genera crahuri financiare. În fine, nu trebuie omisă nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, în special pentru instituțiile bancare, care, dacă nu sunt luate în considerare, pot provoca prăbușirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe extrem de dureroase pe plan economic, social și politic.

I.4. CONDIȚIILE CREDITULUI

În îndeplinirea funcțiilor și rolului creditului la economia de piață, pentru valorificarea la maximum a avantajelor și diminuarea la minimum a dezavantajelor, este necesar să fie întrunite următoarele condiții:

existența unui sistem juridic prin care să se reglementeze cadrul general la operațiunile de credit, măsurile asiguratorii și de protecție pentru participanții la contractul de credit, drepturile și obligațiile creditorilor și debitorilor, procedura de soluționare a litigiilor dintre părți și organele competente. Cadrul juridic trebuie să fie suficient de flexibil pentru a lăsa spațiul de afirmare liberei inițiative dar și categoric, astfel încât să crească încrederea agenților economici și să limiteze riscurile;

existența unui sistem instituțional, constând într-un ansamblu de instituții și organisme specializate, cu o vastă rețea dispusă în teritoriu, dar și cu relații de corespondență cu instituții similare din străinătate. De asemenea, este necesar ca aceste instituții să dispună de personal (bancheri) calificat și de mijloace tehnice moderne pentru efectuarea operațiunii de credit;

existența unui cadru economic favorabil, legat de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectiva ei, de gradul de dotare profesională și tehnică a sectoarelor din economie, precum și de conjunctura economică pe plan intern și extern. De asemenea, o importanță deosebită o are și situația resurselor existente în economie și aflate la dispoziția agenților economici, accesul la acestea, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri, a pieței financiare etc.;

forma relațiilor social-politice în sensul existenței cadrului general de ordine și consens social-politic, de stabilitate și continuitate a operațiunilor generale referitoare la deciziile macro-economice, precum și atitudinea regimului politic față de economie, față de libera inițiativă și față de piață. Este evident că un mediu social caracterizat prin convulsii între diferitele categorii sociale, un regim politic instabil, contestat, o politică economică oscilantă sau opțiuni și atitudini nesigure, fără perspective clare, vor influența elementul esențial al creditului, adică încrederea, descurajând atât tendințele de economisire prin intermediul instituțiilor specializate, cât și cererea de credite sau acordarea lor;

factorii de natură psihologică și de tradiție, care se referă nu numai la elementul definitoriu al creditului, încrederea, ci și la comportamentul agenților economici, a întreprinzătorilor, dar și a populației în ansamblul său. Nu se poate face abstracție de aptitudinea diferitelor grupuri sociale spre economisire, consum sau investiții sau spre tezaurizare, de poziția populației în raport cu libera inițiativă etc., care ține de cutumă, de religie, de nivel de cultură și de educație sau de profesiunea și poziția socială a indivizilor.

Luarea în considerare a acestor condiții, cunoașterea și constituirea lor au o deosebită importanță pentru etapa de tranziție la economia de piață. La o analiză sumară a condițiilor creditului, se constată că, în cea mai mare parte, acestea se găsesc într-o foarte mică măsură în țara noastră. De la vechiul regim mai persistă obiceiurile și mentalitățile antieconomice, contrare principiilor de bază ale economiei de piață, care încă nu permit funcționarea unui sistem de credit, care să poată deveni un factor de favorizare a acestora. În acest sens, statul va trebui, într-o primă etapă, să înfăptuiască condițiile necesare de funcționare ale unui sistem de credit, fără, însă, a folosi metode administrative, care ar avea efecte contrare scopului urmărit. Astfel, va trebui să promoveze, alături de politica financiară, monetară, bugetară, valutară, și o adecvată politică de credit.

Politica de credit, înfăptuită prin banca centrală (în unele state și prin guverne), cu ajutorul unor instrumente și tehnici specifice, urmărește să asigure, prin promovarea funcțiilor creditul echilibrul general economic al societății. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice, și anume: manevrarea taxei scontului, operațiunile pe piața liberă (open market), politica rezervelor obligatorii ale băncii centrale, politica de încadrare a creditului (care constă în impunerea unor cote maxime de creștere a creditului) etc.

Cunoașterea acestor instrumente și aplicarea lor adecvată, în funcție de evoluția de durată conjuncturală a economiei, va permite creditului exercitarea rolului său de factor mobilizator dar și de reglare a vieții economice.

CAPITOLUL II

CREDITUL BANCAR

II.1. CONCEPT GENERAL. TRĂSĂTURI

Creditul este operațiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Operațiunea privește două părți. O parte care dă creditul, cealaltă parte îl primește, altfel spus se îndatorează1.

Relațiile de credit au existat și în economiile premonetare. Deci creditul poate exista și în economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relațiile de credit, astăzi, nu se pot emancipa pe haina monetară.

Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relațiile între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețele monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relațiilor de credit privește mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Părțile implicate, tipul de instrumente utilizate și condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse și în continuă evoluție. Dispozitivul instituțional variază de asemenea, de la țară la țară.

Esențial rămâne același peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze, după un timp, în condițiile specificate de acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti dobânda pentru a remunera pe creditor.

În amplitudinea sa, esența raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice.

a) Subiectele raportului de credit, creditorul și debitorul prezintă o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit și durata angajării sale, astfel ca ierarhizarea acestor laturi, în amănunt, este dificilă.

O apreciere generală asupra naturii participanților la procesul de creditare: creditori și debitori, conturează trei categorii principale și de amplă cuprindere: întreprinderile, statul și populația.

Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.

Se afirmă, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o parte, manevrează importante disponibilități monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare2.

Pe de altă parte, întreprinderile, prin realizarea profitului, constituie fonduri și rezerve, remunerează acționarii, fapt major în desfășurarea raportului de credit, în primul rând, ia postura de creditor.

În țările dezvoltate aportul populației în formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel al întreprinderilor. Astfel în anul 1991, în Japonia, față de 143.788 miliarde yeni, cât reprezenta acumulările întreprinderilor, populația înregistra un volum de economii de 128.243 miliarde yeni.

Aceste tendințe de creștere absolută și relativă a economiilor populației, caracteristică evoluției raporturilor de credit în toate țările dezvoltate, pun noi probleme optimizării procesului de mobilizare și utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfășoară modificări calitative printre care transformarea economiilor de disponibilități monetare în economii financiare, fapt ce influențează radical activitatea intermediarilor, băncile.

În calitate de debitor alături de întreprinderi și populație se afirmă amplu, în toate țările dezvoltate, statul3.

În Statele Unite angajarea în calitate de debitor în procesul de creditare are dimensiuni apropiate, volumul total al îndatoririi fiind în 1990: pentru întreprinderi 2.951 miliarde de dolari, pentru populație 2.837 miliarde de dolari și pentru administrația de stat 2.798 miliarde de dolari.

Desigur că aceste date reflectă anumite particularități proprii ale S.U.A.:

un grad mai mare de auto finanțare a întreprinderilor care diminuează relativ necesitățile de credit;

o dezvoltare mai amplă a creditului acordat populației, ca expresie a unei economii de consum dezvoltate generos;

o amplitudine specifică a cheltuielilor bugetare axate îndeosebi pe destinații militare, care exagerează nevoile de credit ale statului.

Dacă pentru celelalte țări dezvoltate, participațiile cantitative pot diferi, factorii care le generează și tendințele lor prezintă grade mai mari sau mai mici de similitudine.

b) Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit, presupune riscuri și necesități, în consecință, adesea, angajarea unei garanții.

În raporturile de credit riscurile probabile sunt:

riscul de nerambursare;

riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor împrumutului. Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit cu diferite aspecte: umane (competența, moralitatea), economice (situația internațională, națională, cadru profesional), financiare (situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi).

Se poate acționa pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituții de credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.

Riscul de imobilizare survine la banca, sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozit, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situații care afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a depozitelor și creditelor de către bănci; angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare; mobilizarea efectelor (la piața monetară), prin reescont și alte operațiuni.

Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparțin băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce-i sunt încredințate bancherului să-și întărească poziția sa de creditor prin garanții personale sau reale4.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate.

În cazul garanției simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligației sale, de a cere executarea patrimonială a debitorului și, în cazul în care există mai mulți garanți, să răspundă numai pentru partea sa5.

În cazul garanției solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiții preferabile de solvabilitate.

Garanțiile reale cuprind reținerea, gajul, ipoteca și privilegiu.

Dreptul de reținere asigură creditorului posibilitatea de a reține un bun corporal, proprietate a debitorului, atâta timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie îndeplinite anumite condiții: bunul corporal deținut să aibă o legătură cu creanța iar creanța trebuie să fie certă și exigibilă.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanția creditului, gajul.

Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primește un titlu de recunoaștere a gajului care face obiectul publicării (de pildă gajarea fondurilor de comerț).

Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi:

de preferință (de a plăti înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce face obiectul gajului);

de urmărire (dacă se schimbă proprietarul);

de reținere (păstrarea obiectului gajului);

de vânzare (vânzarea în justiție a bunului gajat).

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă clientului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare și cu publicitate.

Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferință și dreptul de urmărire.

Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimțită prin contract) sau judiciară (acordată de organele judecătorești).

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiți atunci când dispun de o garanție asupra unei părți, sau asupra totalității patrimoniului debitorului.

Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferință și de dreptul de urmărire.

Privilegiile pot fi generale și speciale, respectiv mobiliare și imobiliare.

Oricare ar fi garanțiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o bună garanție nu trebuie să fie decât o precauțiune suplimentară, și nu un suport al unui risc mai mult decât este probabil.

Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însușirilor calitative ale debitorului, ale patrimoniului său, și a modului de administrare și nu numai pe cele ce se desprind din aprecierea garanțiilor.

Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanțiilor în bani presupune pentru creditor eforturi și cheltuieli suplimentare și implică imobilizări îndelungate ale fondurilor. Toate acestea deturnează creditorul, respectiv pe bancher, din preocupările sale obișnuite, și-i aduce prejudicii, ce nu întotdeauna pot fi comensurate valoric și, pe această cale, recuperate.

Creditorul, respectiv bancherul, este interesat în primul rând de derularea normală a procesului de creditare și mai puțin de anomaliile acestuia, chiar dacă acestea îi aduc unele recompense.

c) Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe piețele monetare) și încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani și chiar 100 (în situațiile recente pentru împrumuturi privind construcția de locuințe).

Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadență.

Creditele pe termen mijlociu și lung implică adesea rambursarea eșalonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termenele stabilite, lunare, trimestriale, etc., odată cu plățile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumuturi.

Experiența a arătat că atunci când creditele, prin natura lor pe termen lung, s-au acordat în condițiile în care se plăteau periodic numai dobânzile, rambursarea principalului credit urmând a fi făcută integral la termenul stabilit, s-au creat premise pentru lipsa de răspundere în domeniul creditului, ceea ce a contribuit la apariția fenomenului de incapacitate de plată a debitorilor și falimentul instituțiilor de credit, pe scară largă6.

d) Dobânda este o caracteristică a creditului.

În acordurile de credit s-a încetățenit clauza dobânzii fixe. Respectiv dobânda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părți, pentru întregul împrumut și pe toată durata creditului.

În condițiile presiunii inflaționiste accentuate din anii ”70, s-a instituit regimul dobânzilor variabile (sensibile) situație în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial) în funcție de nivelul dobânzii pe piață (națională sau internațională).

Acordurile de credit pot prevedea adiționarea dobânzii cuvenite și plata integrală la încheierea contractului (situație practicată mai ales pentru hârtiile de valoare, obligațiuni ale întreprinderilor, statului sau băncilor și instituțiilor financiare).

e) Tranzacția. Acordarea creditului.

Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru această formă.

Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanță, în vederea căruia creditorul trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru evitarea riscului7.

În acest sens băncile își creează un cadru propriu de informare și documentare, sau apelează la agenți de specialitate care studiază capacitatea de plată și respectiv potențialul economic al firmelor.

O atenție deosebită se acordă în economia unor țări, documentări privind riscul în investirea în hârtii de valoare, obligațiuni, de o mare audiență publică, sfera în care acționează agenții specializați, care au pus la punct un sistem de notație complexă, reunit într-o formulă literară sau numerică destinată a releva gradul de risc decurgând din caracteristicile creditorului și mai ales, ale debitorului.

f) Consemnarea și transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului.

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate8.

Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum și veniturile accesorii.

Negocierea instrumentelor de plată și a creanțelor ce sunt reprezentate pot avea loc:

direct între investitori;

în cadrul piețelor de capital și financiare.

De regulă, transferul direct se desfășoară în cadrul raporturilor directe al creditelor sau între bănci privind circulația cambiei (contrare sau reescontare), a cecului etc., în timp ce obiect al piețelor financiare sunt obligațiunile statului (bonuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor precum și alte hârtii de valoare similare.

Transferabilitatea instrumentelor de credit și deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul este în primul rând, o expresie a lichidității portofoliului de creanțe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanța în bani, potrivit unei necesități sau unei noi opțiuni.

În practica bancară, transferabilitatea are un loc important deoarece permite a asigura utilizarea fluxurilor firești de constituire și utilizare a capitalurilor temporar disponibile9.

Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar disponibile mobilizate între ele, urmând ca, într-o etapă următoare, să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune și de alte bănci, prin operațiunile de recreditare.

În economia de piață raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor, și multiple, în varietatea lor.

În aceste condiții, orice categorie a acestor raporturi poate fi considerată discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.

Făcând o analiză a raporturilor de credit folosim o amplă paletă de criterii, care să le caracterizeze, să le afirme independențele și prin aceasta să le diferențieze.

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt:

persoana creditorului;

modalitatea specifică de formare și utilizare a capitalurilor disponibile;

persoana debitorului;

dimensiunile și dinamica necesităților debitorului și modul de folosire a capitalurilor împrumutului;

obiectul creditului și sfera de utilizare;

duratele de constituire a capitalului disponibil și de utilizare de către împrumutați.

Privite din acest punct de vedere, raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul ipotecar, creditul obligatar și creditul de consum.

Creditul bancar cuprinde o serie largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt și pe termen mijlociu și lung, privind operațiunile bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

În rapoartele de credit cu banca se pot angaja și persoane care în acest cadru nu au calitatea de agenți economici. Ne vom referi în continuare la raporturile de credit în care sunt angajate întreprinderile.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de altă parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curentă sau cu recuperare ulterioară, pentru investiții.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile între bancă și partener se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi.

Operațiile de credit bancar vor fi examinate în sensul raportului bancă-întreprindere, respectiv principalele credite acordate de bănci.

Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie), reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament.

În fapt, aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veredică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.

De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile își păstrează toate disponibilitățile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesitățile unor întreprinderi prin însăși redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte, existența permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă reducerea resurselor utilizate, iar pentru o întreprindere o păstrare a solvabilității.

O altă caracteristică a acestor credite este și faptul că acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regula, în corelație cu dobânda de piață și, în mod obișnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii, a unui comision.

Sistemul de acordare general este linia de credit, în condițiile căreia se stabilește limita maximă a creditului acordat în acest cadru.

Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întru-cât banca poate cere oricând acoperirea debitului.

O formă mai favorabilă pentru întreprinderi este linia de credit confirmată, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menține pe o perioadă stabilită în contract.

Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obținere de fonduri de către întreprinderi, întru-cât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit în etape ulterioare, obținerea unor credite, în limitele stabilite, deoarece, potrivit condițiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoiește.

Creditele exemplificate până aici, strâns legate și de necesitatea de activitatea de producție, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant, care este folosit de aceasta potrivit necesităților sale și liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general implicite.

O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită, vis-a-vis de bănci, o motivare clară și condiționarea utilizării lor și adesea garantarea. Astfel după modul lor de angajare și folosință, ele pot fi caracterizate ca explicite.

Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru stocuri.

În acestea, creditele de producție sezonieră sunt cunoscute sub numele de credite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul iregularității ciclului aprovizionare-producție-vânzări, de pildă, producția de conserve, blănuri, jucării, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producție sau de circulație.

Majoritare în activitățile băncilor, în special a celor comerciale, sunt creditele pe termen scurt.

În mod practic, soluțiile optime pentru acoperirea necesităților de investiții, de constituire de noi fabrici sau capacități de producție și alte majorări de capital fix prin preluări și achiziții, se realizează pe alte căi, și dacă se apelează la credit, acesta acționează în sfera creditului obligatar.

g) Dobânda

În formularea, dezvoltarea și perpetuarea conceptelor cu privire la credit și dobânzi, gânditorii, școlile și curentele s-au angajat primordial în explicarea, justificarea și utilizarea dobânzii, de fapt ea însăși latura specifică și esențială a manifestărilor relațiilor de credit. Astfel că, în mod necesar, tratarea teoriilor asupra creditului și dobânzii înseamnă efectiv, referiri, uneori exclusive, asupra dobânzii.

Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi, sociologi și economiști.

În general se consideră, în cadrul dat, dobânda ca ceva contrar eticii, în ciuda faptului că realitatea relațiilor economice afirmă permanent prezența acestui “accident” economic în cadrul procesului de creditare.

Această opoziție a filozofilor, teologilor și profeților s-a manifestat din timpurile cele mai vechi și a durat secole. Abia la Calvin se întâlnește o adevărată justificare a dobânzii și o superficială analiză a acestui fenomen.

Când știința economică a început a lua formă, de a se structura, liberată de diatribele filozofilor și dogmatismului teologilor, între problemele analizate în primul rând de economiștii care se afirmau, a fost acest fenomen pe care relațiile capitalismului modern îl relevau constant. Din acest moment, legat de studiile naturii și formării capitalului, multe școli au intenționat să construiască o teorie a dobânzii. Se poate spune că fiecare școală a încercat să dea dobânzii o caracteristică determinantă și distinctă, în conformitate cu propriile lor puncte de vedere.

Dacă ne propunem, mai întâi o definiție, este foarte dificil de a reflecta în ea toate aceste puncte de vedere.

Dobânda este, în mod firesc, comună cu conceptul de capital și cu elementele “timp” și “risc”.

Aceste concepte și elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii. Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primește pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originală a capitalismului) sau pentru capitalul încredințat spre utilizare pentru alte persoane (dobânda împrumutului) pe o durată, pentru o folosire oarecare.

Într-un fel restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei sau prețul folosirii capitalului și totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

În aceste formulări regăsim unele caracteristici, unele elemente descriptive, însă lipsesc precizările cu privire la originea dobânzii, la legile de formare și la justificarea sa.

În aceasta, o contribuție pe deplin recunoscută este cea a lui Bohm Bawerk, unul din cei mai importanți analiști ai dobânzii. Acesta, în cercetările sale, pornește de la unele constatări empirice, cu care sunt de acord economiștii din vremea sa:

dobânda unui capital se produce indiferent de activitatea personală a capitalistului;

parte care este o calitate firească a capitalistului;

se formează fără ca acesta (capitalul) să se epuizeze și are astfel o durată eternă de constituire.

Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor și debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative.

Fiecare din părți dorește să aibă, în contextul acceptării soluției, anumite orientări care să motiveze și să justifice soluția adoptată. Deci se pune problema de a discerne și considera factorii cu audiență și acceptabilitate generală.

Un prim asemenea factor este productivitatea capitalismului, o anumită productivitate a capitalismului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o dinamică determinată de evoluții și conjuncturi.

Întreprinzătorul atunci când își propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilitățile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deținătorul de capital.

Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii, este de fapt un acord, între cele două părți interesate, cu privire la nivelul dobânzii, sau altfel exprimat un compromis între cele două părți.

Evident că aceste poziții nu se manifestă ca atitudini personale, ci ca sumă a lor, în relațiile pe care cele două părți le întreține pe piețele creditului. Iată deci contextul în care, în fiecare moment dat, nivelul dobânzii reflectă și exprimă nivelul de productivitate a capitalului de care este intim legat.

Un al doilea factor general care determină nivelul dobânzii este lichiditatea.

Independent de orice alte condiții, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte.

Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a lichidității sale este însoțită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică deci o creștere a nivelului dobânzii.

Deci stabilirea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este și o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate și debitorii interesați în a plăti mai puțin pentru aceasta.

h) Riscul rambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii.

Rambursarea la termen este o condiție a perpetuării raporturilor de credit și a sistemului de credit. Rambursarea este o cerință generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare și acoperire a acestui risc.

Aceste cerințe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în:

dobânda pură care este costul utilizării capitalului;

plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului și a soluțiilor de acoperire motivează politica personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, în funcție de condițiile reale pe care le are fiecare debitor.

De asemenea, la rândul lor, deponenții care asigură partea preponderentă a resurselor băncilor sunt, în mai toate țările, asigurați prin instituții speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor. Evident, plățile pentru asigurarea depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

i) Raportul dintre oferta și cererea de credite este evident un factor esențial în determinarea nivelului dobânzii.

Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara respectivă, de opțiunile tradiționale ale populației pentru economii. Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii.

Determinat de preferințele familiilor de a economisii este nivelul individual al venitului și implicit nivelul de preferințe pentru consum.

Stabilitatea economică și politică are și ea un rol deosebit în încurajarea formării capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică și dezechilibru economic, în special inflația, diminuează nivelul economisirii și influențează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

Cererea de credite este intercondiționată de cei trei mari debitori: guvernul, agenții economici și familiile, deopotrivă influențați de evoluția activității economice și tendințele de dezvoltare a investițiilor.

Așa cum am precizat anterior, nivelul dobânzii, astfel determinat este “dobânda de bază” la care se adiționează în mod firesc factorul de risc, care majorează astfel diferențiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitanții de credit.

Starea economiei în dezvoltarea sa liberă sau în încercările de orientare prin politici economice și îndeosebi prin politici monetare și de credit influențează asupra nivelului dobânzilor, dar totodată trebuie să remarcăm că nivelul dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare etapă, are o influență majoră asupra economiei afectând dezvoltarea și expansiunea economică, cheltuielile de consum și investițiile.

Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale piețelor creditului și în diferitele raporturi între debitori și creditori, în special între bănci și clienții lor, în variate tipuri și variate mărimi.

Diferitele rate ale dobânzi existente, specifice în diverse relații sunt structurate în cadrul unor legături reciproce semnificative și putem spune că acționează în cadrul unui mecanism.

În interiorul fiecărei bănci se instituie, de fapt, o scară a dobânzilor creditoare și debitoare care reflectă implicit raportul dintre cheltuielile și veniturile băncii și posibilitățile sale de a obține profit.

Pe de o parte, banca procură resurse prin depozitele ce le constituie în relațiile cu clienții și de la furnizorii de resurse, alte bănci sau banca de emisiune, pe care trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă de nivelul pieței.

Pe de altă parte, față de debitorii săi, fiecare bancă aplică un anumit nivel de dobânzi în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobânzile și de funcționare) și implicit un anumit nivel al profitului.

În corelare, între nivelul dobânzilor încasate și plătite, banca trebuie să-și asigure competitivitatea urmărind atragerea clienților, și printr-un cuantum avantajos, pentru ei, a dobânzilor.

Astfel între dobânzile interne practicate de bănci rata dobânzilor de depozit este de o importanță majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne.

Această rată este de un nivel foarte scăzut întrucât se aplică pentru depozitele la vedere și asigură un grad înalt de lichiditate deponenților, care, urmărind în general acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor.

Rata de bază a dobânzii reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental în raport cu care se constituie o serie de rate ale dobânzilor practicate de bancă în relație cu clienții. În continuare, pe prima treaptă aflăm ratele de dobândă normală sau comercială (în Anglia se numește “blue chip rate”).

Blue chip este o expresie împrumutată de la bursa de valori care este folosită pentru a reprezenta activitatea unei firme care funcționează fără reproș și are bune relații cu colaboratorii.

Această rată se construiește adăugând două puncte la rata dobânzii de bază.

Funcție de gradul de risc, alte firme pot fi creditate cu dobânzi sporite prin adăugarea la dobânda de bază a încă 4,5 sau 7 puncte.

Rata dobânzilor pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte ridicată, deoarece, cum este de înțeles, vizează operațiuni ce implică o multitudine de debitori și multiple riscuri.

Iată că privite în ansamblul lor, dobânzile practicate de bănci față de clienții lor se află în corelația necesară de conexiune a unui mecanism.

Examinarea ratelor interne ale dobânzilor subliniază posibilitatea băncii de a avea o politică proprie față de clienții săi, în general, și în deosebi vis-a-vis de fiecare dintre ei, în special.

În același timp este evident că în opțiunile sale privind politica dobânzilor banca este “obligată” să se alinieze la evoluțiile pieței care determină propria atitudine prin multiple și diverse influențe.

Importanța dobânzii, oricare ar fi teoria monetară care încearcă să o explice, se manifestă particular în unele funcții economice caracteristice economiei de piață contemporană.

Dobânda stabilește numai un oarecare echilibru între cererea și oferta de capitaluri monetare (fonduri de împrumut sau fonduri lichide).

Fără acest factor, nu ar fi posibilă o asigurare monetară a pieței10.

Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin intermediul modificării dobânzii, banca centrală influențează asupra expansiunii creditului și monedei scripturale (bancare). De asemenea, dobânda este asigurată în unele limite în influențarea inflației și deflației, în imobilizarea economiilor latente și determinarea nivelului investițiilor.

Diferitele tipuri de dobânzi ce se utilizează pe piață potrivit destinației economice productive sau de consum, servesc pentru repartizarea masei monetare disponibile între diferitele utilizări. Când, așa cum se întâmplă în general, o economie este în stadiul de expansiune, tipurile de dobândă depind de intensitatea cererii din fiecare ramură a producției, sau sferă a activității de consum în dezvoltare.

Evoluția dobânzii, decurgând din cerințele spontane ale dezvoltării economice, sau derivată din politicile monetare și de credit, are un rol deosebit în orientarea și uneori dirijarea tendințelor economice în ansamblu și în diferitele sale sfere. Optimizarea ei în funcție de potențialul ei și de cerințele reale ale economiei reprezintă o chestiune majoră în economia de piață contemporană.

II.2. RESURSELE DE CREDITARE

Operațiile pasive reprezintă pentru bănci operațiile de constituire a resurselor.

În activitatea băncilor comerciale au fost preponderente vreme îndelungată, ca operațiuni pasive: depozitele, reescontul și operațiunile similare și capitalul propriu.

Constituirea și utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcții ale băncilor, în general și a celor de depozit în special.

Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte, depozitele bancare care constituie obligația unor bănci față de depunători, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, reprezintă căi importante de constituire a resurselor de creditare ale băncii. Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă, pentru depunători, creanțe creditoare față de bancă, mijloace de plată pe care aceștia le pot utiliza în orice moment, cu precădere pentru efectuarea plăților către terți, pentru operarea în cont.

Depozitele bancare reprezintă astfel o formă de existență a banilor, respectiv a banilor în cont, sau scripturali.

Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă o formă principală de mobilizare a capitalurilor și economiilor temporar disponibile.

De natura și termenul acestor depozite depinde și modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare.

Astfel, depozitele la vedere, sunt caracterizate de elasticitate, având în vedere că depunătorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plățile în cont sau retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate acționa spre eventuala lor diminuare abruptă.

Evoluția disponibilităților din depozitele la vedere se caracterizează în mod necesar printr-o anumită variație a sumei soldurilor, în care se delimitează un anumit sold mediu permanent care exprimă posibilitățile de fructificare a depozitelor de către bancă prin folosirea lor ca resurse de creditare.

Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere necesită însă prudență, întrucât angrenarea resurselor din depozite în proporții exagerate ar putea crea dificultăți băncilor, în cazul în care deponenții ar solicita, în ritmuri și volume neprevăzute, disponibilitățile din conturi.

Depozitele la vedere reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale.

A. Conturile curente reprezintă o formă specială de servire bancară a titularilor de cont. Sunt conturi prin care agenții economici ca și persoanele particulare înregistrează intrări de sume prin: cecuri, viramente, ordine de plată, etc.

Această funcție principală a contului curent este efectuarea operațiunilor de casierie ale titularului de cont, deci prestarea unor servicii numeroase și laborioase care solicită efort deosebit din partea băncii și reprezintă pentru beneficiar o degrevare substanțială a propriilor atribuții antreprenoriale. Așa se face că marea majoritate a băncilor aplică un regim special soldurilor ce se creează în aceste conturi, pentru care, fie că nu se acordă dobânzi, fie că se bonifică o dobândă redusă.

Deși apreciază însemnătatea operațiunilor de care beneficiază și recunoaște public faptul că gestionarea plăților implică cheltuieli mult mai mari decât veniturile obținute de la titularii de cont în acest scop, totuși aceștia nu se sfiesc în a retrage și fructifica, pe alte căi, soldurile mai mari care s-ar forma pentru o perioadă mai îndelungată în aceste conturi.

B. Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite să asigure fructificarea unor economii (fie ale firmelor, fie ale persoanelor) pe un termen mai îndelungat.

De aici posibilitățile mai restrânse acordate titularilor privind mișcarea din cont prin încasări sau efectuări de plăți. Unele bănci aplică restricții și cu privire la retrageri. Astfel băncile engleze cer să fie anunțate cu 7 (șapte) zile anticipat pentru retragerile mai importante, deși în fapt nu aplică aceste prevederi.

Normele de operare în aceste conturi orientează deci spre o dinamică stabilă întrucât aceste tipuri de conturi asigură pentru băncile comerciale marea majoritate a resurselor dimensionale, și un grad de stabilitate în timp.

C. Depozitele la termen.

Potrivit convenției între deponent și bancă privind termenele sau celelalte condiții de depunere (dobânzi, etc.) creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse.

Pentru băncile comerciale, forma principală de atragere o reprezintă conturile de depozit de investiții.

De asemenea, băncile comerciale deschid clienților conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe) care să asigure regularitatea procesului de economisire.

D. Reescontul – reprezintă o modalitate de căutare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alte bănci, băncilor de scont, sau de regulă, băncilor de emisiune.

Banca de depozit recurge la reescontare în funcție de interesele sale de a obține disponibilități (adesea în scopul unei valorificări mai bune). Esențial este că, dacă se recurge la reescontare, chiar în aceeași zi în care s-a efectuat scontarea, banca de depozit are un profit, rezultat din diferența dintre dobânda la care se scontează (mai mare) și taxa scontului, dobânda practicată de banca de emisiune.

Similar reescontului sunt operațiunile de lombardare, operațiuni de împrumut de garanții de efecte publice: obligațiuni și bonuri de tezaur, operațiuni prin care banca de depozit obține de la banca de emisiune resurse pe termen scurt, valorificându-și astfel deținerile în hârtii de valoare.

Reescontul și lombardarea sunt operațiuni concrete prin care are loc recreditarea, un proces de amplă extindere și în continuă evoluție în economia modernă. Aceste operațiuni sunt utilizate cu necesitate pentru echilibrarea bancară, pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităților de credite prin atragerea surselor dispersate din economie11.

Trebuie subliniat că procesul de recreditare este condiționat de garanțiile pe care le oferă creanțele, în speță, și de caracteristicile lor. Astfel unele creanțe sunt negociabile deci se pot vinde, respectiv pot fi acceptate, la cumpărarea de către bănci sau alți creditori, în timp ce alte creanțe nu pot deveni obiect de vânzare-cumpărare.

Deci numai o mică parte din creanțe pot fi recreditabile, respectiv acceptate de bănci și în special de banca de emisiune, și considerate astfel agreate la scontare.

Acceptarea ca negociabile sau recreditabile a creanțelor se face pe baza aprecierii temeiurilor obiective care au determinat acordarea creditului și a garanțiilor materiale și morale pe care le implică persoanele obligate și participanții la raportul de credit.

Creanțele care nu sunt negociabile sau recreditabile nu înseamnă că sunt justificate sau lipsite de garanții și bune perspective, înseamnă doar faptul că raportul de credit are un pronunțat accent “personal” prin motivație, direct, sau modul de garantare și deci creditul inițial rămâne cel final, iar creanțele nu pot trece în mâna altui creditor.

Banca, cea care a acordat creditul, își asumă până la capăt răspunderea și efectul, urmând să aștepte rambursarea la termenul stabilit. Dar asemenea creanțe nu permit băncii să-și reînnoiască resursele prin creditare și să-și majoreze astfel cifra de afaceri, suplimentar.

În efectuarea operațiunilor de recreditare băncile îmbină sistemul angajării resurselor la prețuri fixe (prin recreditare) cu sistemul angajării lor la prețuri libere (pe piața monetară – open market).

Conjugarea cu măiestrie a acestor operațiuni prin care banca își optimizează costurile, este implicit și o cale de creștere a profitului bancar.

E. Capitalul propriu și fondul de rezervă constituie din profitul brut un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor, prin definiție, intermediarii în reciclarea și valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate, societăți pe acțiuni, băncile își formează capitalul propriu prin emisiunea și subscrierea de acțiuni.

Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituite treptat, prin repartizarea profiturilor anuale, au o pondere adesea relativ egală cu capitalul. Legislațiile multor țări îngăduie asemenea proporții. Aceste dimensiuni ale rezervelor sunt îndreptățite prin varietatea și periculozitatea riscurilor ce apar în operațiunile bancare.

În considerarea structurii pasivelor bancare și în orientările cu privire la managementul acestora trebuie să se țină seama de realitățile de pe piețele naționale ale creditului reflectând evoluții și tendințe specifice.

Reglementarea depozitelor (în înțelesul unor norme bancare speciale) având drept obiect principal un regim de dobânzi scăzut, au avut un rol esențial în reorientarea deponenților către alte modalități de fructificare, în principal transformarea disponibilităților destinate depunerii în capitalurile angajate în relațiile de credit obligatar, în economii financiare.

Și în acest domeniu s-a generalizat experiențele S.U.A., inovațiile fiind preluate și de alte piețe naționale. Astfel, pentru atragerea deponenților individuali, a economiilor familiilor, începând din 1981 s-au generalizat în S.U.A. conturile NOW (negociable orders of withdrawal) și apoi, în 1983, conturile SUPER NOW, a căror trăsătură comună este tocmai nivelul înalt al dobânzii acordat pentru soldul disponibilităților, în timp ce contul, respectiv soldul său, poate fi utilizat și pentru plățile curente.

Asemenea conturi șterg astfel diferența între depunerile la vedere și depunerile la termen sau pentru economii, din punct de vedere operator, iar din punct de vedere al dobânzii bonificate creează avantaje asigurând un nivel ridicat, similar depunerilor la termen.

Conturile A.T.S. (automatic transfer system) sunt o variantă a conturilor NOW, care presupune menținerea în cont a unui depozit minim neremunerat destinat plăților curente, în timp ce sumele încasate ce depășesc acest plafon sunt livrate automat la regimul de dobânzi din economii, avantajos pentru titularul de cont.

În scopul mobilizării deținerii de fonduri firmelor, băncile comerciale au dezvoltat, de asemenea, modalități specifice.

F. Fondurile comune de creanțe (mutuale) – (Money Market Mutual Fonds) constituie în prezent o modalitate în continuă și amplă creștere a atragerii resurselor de către bănci prin titularizare, prin automatizarea administrării unor creanțe, în cadrul unui sistem specific12.

Esențial pentru problema pusă în discuție este că băncile pot înstrăina anumite creanțe, în condiții de piață, recuperând resursele investite, în scopul desfășurării altor operațiuni de credit. Se creează astfel condiții de amplificare a raporturilor de credit pe baza atragerii ample a resurselor, în condițiile stimulative de remunerare, convenabile, la nivelul pieței, pentru deținătorii de capital.

În sfârșit o modalitate menită să pună în valoare deținerile de bonuri de tezaur aflate în posesia băncilor este reprezentată de convențiile de răscumpărare (Repurchase Agrements sau Rps). Această modalitate constă în vânzarea bonurilor de tezaur aflate în portofoliul, cuplată cu convenția de răscumpărare, la un preț care include și dobânzile cumulate eferente termenului operației.

Trecerea în revistă a pasivelor bancare scoate pregnant în evidență evoluțiile și tendințele din ultimul sfert de veac care au creat, în mod necesar, căi noi ale managementului bancar; au impus diversificări și inovații a căror implementare pe piețele naționale a trebuit să țină seama de condițiile specifice în care se formau disponibilitățile și de preferințele deținătorilor de capital pentru valorificare; astfel că proporțiile în care aceste modalități, de regulă general adoptate, au pătruns fiecare în parte pe piețele naționale, au fost determinate de condițiile specifice și de gradul de penetrabilitate și competitivitate a băncilor.

În managementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate tipică, determinată de îngustarea gradului de lichiditate a activelor bancare, cerința ca băncile să se sprijine mai mult pe pasive, pe elasticitatea și oportunitatea utilizării lor în asigurarea lichidității.

II.3. ANGAJAREA RESURSELOR BANCARE

A. Operațiunile de creditare a firmelor

Băncile Comerciale și-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor întreprinderilor și pentru a face față cerințelor dezvoltării acestora, funcție de profilul lor și posibilitățile lor de creditare. Așa cum se va vedea, băncile comerciale au renunțat la o serie de operațiuni specifice pe care le-au cedat unor instituții specializate.

B. Creditarea necesităților de capital fix

Prin natura lor nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor se satisfac de către acestea prin recurgerea la piața de capital: emisiuni de obligațiuni și acțiuni.

Întreprinderile se adresează uneori băncilor pentru creditarea echipamentelor, operațiune practicată mai puțin de băncile comerciale și în mai mare măsură de către băncile de creditare pe termen mijlociu și lung, băncile de ramură.

Astfel în Franța, băncile comerciale acordă credite pe termene de până la doi ani firmelor industriale, comerciale sau meșteșugărești pentru procurarea de echipament sau pentru lucrări de construcții sau de amenajare a localurilor profesionale. Mai mult de 2/3 din aceste credite nu sunt recreditabile, ceea ce înseamnă că banca își asumă până la sfârșit acoperirea cu resurse, riscul.

Creditele bancare pe termen mijlociu recreditabile se acordă, de regulă prin girul unor instituții de credit specializate, menite să promoveze anumite activități, care examinând utilitatea creditului din punct de vedere economic general, preia, în primă instanță, creanța urmând să o transfere băncii de emisiune.

În general distribuirea creditelor în economie se face în țările dezvoltate în poziții relativ egale între firmă și familii.

Prezintă de asemenea interes deosebit structura creditelor pe tipuri principale și pe ramuri. Un asemenea sistem funcționează în Franța unde instituțiile interesate ca bănci de ramură sunt: Credit Național, Credit Foncier, Caisse National de Credit Agricole, Credit d’Equipament de Petites et Moyens Enteprises.

Dacă în acest domeniu băncile comerciale au intervenții mai restrânse, băncile de credit pe termen mijlociu și lung, băncile de ramură, societățile financiare, cele de leasing în principal, sunt pe larg implicate în creditarea cerințelor de capital fix ale firmelor.

C. Creditarea cheltuielilor de exploatare a întreprinderilor

Nevoile întreprinderilor privind acoperirea cheltuielilor de exploatare se satisfac de bănci pe două căi:

a) prin creditarea creanțelor comerciale;

b) prin acordarea de credite din trezorerie.

a) Creditarea creanțelor comerciale

Creditarea creanțelor comerciale înseamnă pentru bănci a prelua, contra monedă, creanțele comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor.

Cea mai veche tehnică cunoscută și folosită ca atare este operațiunea de scontare.

Scontarea – ca formă de bază a operațiunilor cambiale – reprezintă concesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei. Necesitatea scontării cambiei se creează în condițiile în care beneficiarul cambiei, care (în perspectivă, la scadență, urmează să încaseze valoarea integrală a creanței), având nevoie urgentă de bani cedează acest drept, de regulă băncii

Scontarea este o operațiune caracterizată prin următoarele trăsături:

cedarea cambiei, prin scontare are caracterul de act de vânzare-cumpărare, în sensul că se cedează și se preia dreptul de a beneficia de suma prevăzută în cambie;

scontarea cambiei este o vânzare specială, în sensul că fiecare din beneficiari care au recurs la scontare și deci au cedat proprietatea cambiei rămâne obligat la plata sumei din cambie în condițiile în care trasul sau alți participanți la procesul cambiei nu au putut plăti. Se manifestă astfel o caracteristică specifică, răspunderea solidară a tuturor semnatarilor cambiei la plata sumei respective;

scontarea cambiei este o operațiune de creditare, atât prin faptul că se referă la transferul unui instrument de credit, cât și prin aceea că determină plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un anumit termen, cu asigurarea încasării dobânzii aferente.

Scontarea este actul prin care creditul comercial, consacrat în cambie, se transformă în credit bancar.

Prin scontare, beneficiarul iese (în limitele precizate mai sus) din raportul de credit anterior, obligația trasului de a plătii fiind înlocuită prin bani efectivi, pe care bancherul îi avansează.

Pe de altă parte, trasul, angajat inițial într-o operațiune comercială, de vânzare a mărfurilor de credit, devine, ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale.

Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice. Devenind beneficiară a cambiei, fie în mod definitiv, fie ca intermediar, în cazul în care decurge de la reescontare, banca își asumă, în caz de consemnatară a cambiei, obligația de a plăti în caz de necesitate, respectiv riscul de a participa la acoperirea sumei de plată. De aici necesitatea ca banca să selecționeze cu atenție cambiile pe care le scontează potențialul economic și solvabilitatea fiecăruia dintre semnatarii cambiei.

b) Creditele de trezorerie – sunt credite pe termen scurt, în general până la un an, având drept scop acoperirea necesităților monetare legate de ciclul de fabricație și de comercializare. Ele au două forme principale:

avansul în cont curent;

creditele specializate.

1. Avansurile în cont curent reprezintă forma predominantă a creditelor în Anglia și S.U.A., având ponderi importante și în alte țări.

Avansurile în cont curent se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise de titularii de cont și în cazul în care aceștia nu au disponibilități în cadrul unei limite convenite, confirmate (overdraft).

2. Creditele specializate. Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesități legate de desfășurarea producției cum ar fi:

creditele de campanie care au drept scop să acopere cheltuielile de fabricație și de stocare pentru unități cu activitate sezonieră din agricultură și activități anexe (industria alimentară îndeosebi) din industria de confecții și încălțăminte, lucrări, etc.;

creditele pentru stocuri (garantate prin warant) pentru acoperirea mărfurilor susceptibile de a fi gajate și în general depozitate în docuri sau aflate în curs de transport.

După cum se știe, warantul este documentul care atestă existența mărfurilor într-un depozit general (în porturi, vămi, etc.). Acest document permite transmiterea proprietății prin mențiuni făcute pe o parte a documentului respectiv, pe recipisa warant. Warantul în sine este documentul utilizat pentru obținerea și garantarea creditului și poate fi utilizat ca un efect de comerț. Deci prin mențiunea făcută pe warant se transmite creanța constituită prin gajare și dreptul extrem, de a dispune ca atare asupra mărfurilor gajate.

Warantul asigură creditorului garanția asupra mărfurilor și posibilitatea recuperării creditului acordat.

Având în vedere posibilitatea scăderii prețurilor, nivelul creditului este diminuat în raport cu valoarea garanției, asigurându-se o marjă în favoarea băncii.

Warantul permite recursul cambial, fiind din acest punct de vedere, asimilat cambiei și de asemenea, fapt esențial, permite mobilizarea lui. Deci dă posibilitatea băncii să recurgă la recreditare.

În practica franceză, warantul este utilizat pe larg și a luat forme diversificate care se abat, formal, de la litera noțiunii: warantul agricol, warantul hotelier, warantul petrolier, warantul industrial.

Creditele specializate sunt mobilizate, lărgind astfel prin recreditare posibilitatea de acoperire a nevoilor de finanțare a mijloacelor de rulment și prin aceasta necesitățile de creditare a producției și a circulației mărfurilor.

CAPITOLUL III

CONCEPTUL ȘI ROLUL CREDITULUI EXTERN

III.1. NOȚIUNEA ȘI ROLUL CREDITULUI EXTERN

Creditul extern (internațional) este creditul acordat de către stat, bănci și alte persoane juridice sau fizice unor țări, bănci sau persoane juridice sau fizice străine1.

Creditul extern cuprinde și relațiile de credit ale instituțiilor financiare internaționale (F.M.I., B.M., B.E.R.D. etc.).

În funcție de persoana creditorului și a debitorului, creditul extern poate fi:

creditele acordate de către instituții financiare internaționale unor state sau organizații;

credite interguvernamentale acordate direct sau prin instituții de credit de către unele state altor state;

creditele acordate de către state, instituții bancare particulare de către consorții bancare, altor state;

credite acordate de bănci particulare și firmelor comerciale ale unor state, băncilor particulare și firmelor comerciale ale altor state.

Un loc important în dezvoltarea fiecărei economii naționale în parte, alături de resursele și posibilitățile interne, revine atragerii unor resurse externe. Atenția cu care acestea au fost luate în studiu și maniera în care restructurarea economică actuală se raportează la schimburile economice externe denotă rolul complementar al resurselor externe în dezvoltarea forțelor de producție interne. Orientarea generală a restructurării economice vizează, în acest domeniu, o participare activă și eficientă a României la diviziunea internațională a muncii, accentuarea cooperării în domeniul producției, al tehnologiei și științei, asigurarea unor excedente comerciale, a unei balanțe de plăți externe echilibrate și consolidarea rezervelor valutare ale țării.

În particular, se pune problema dezvoltării într-un ritm foarte rapid a participării României la comerțul mondial, concomitent cu îmbunătățirea calității și structurii bunurilor valorificate pe plan extern. Dar realizarea acestor obiective nu este posibilă decât în cadrul unor relații financiare valutare (relații care mijlocesc formarea, repartizarea și utilizarea de fonduri financiare, de credit și valoare, pentru realizarea schimburilor economice internaționale și pentru privatizarea unor acțiuni de dezvoltare interne și externe) echilibrate, într-un sistem monetar eficient de credite – în sensul creșterii contribuției acestuia la simularea reconstrucției și dezvoltării economice, mai ales în țările în curs de dezvoltare – prin perfecționarea activității organismelor internaționale din domeniul financiar-bancare.

Atenția acordată problemelor financiar-valutare este justificată și de faptul că România apelează la diverse forme de resurse externe printre care, în ultimul rând, tot mai frecvent sunt utilizate creditele externe pentru producția curentă și pentru consum.

Fondurile astfel obținute trebuie utilizate mai ales pentru realizarea unor mutații structurale, care vor cuprinde unele etape, precum renașterea liberei inițiative, privatizarea, specializarea în anumite domenii (și pe anumite bunuri) crearea unor structuri și a unui sistem financiar de piață, convertibilitatea monedei naționale.

Participarea României la circuitul mondial al capitalurilor presupune, în mod obligatoriu, luarea în considerare a marilor procese contradictorii ce au loc în cadrul economiei mondiale, precum: polarizarea lumii în săraci și bogați, agravarea crizelor de structură, economice, valutar-financiare (în principal cele care privesc datoriile externe), accentuarea instabilității degradării mediului ambiant, creșterea demografică și agravarea crizei de materii prime și energetice. Unele dintre aceste fenomene au consecințe mai mult sau mai puțin directe asupra volumului, eficienței și structurii schimburilor externe2.

De asemenea, alte probleme grave cu repercursiuni directe asupra nevoii de creditare externă se referă la înmulțirea și înăsprirea obstacolelor din comerțul internațional, creșterea ratei dobânzilor, a prețurilor, ceea ce duce la asigurarea de avantaje pentru țările bogate, defavorizând tocmai țările sărace care au azi, mai mult ca oricând, nevoie de sprijin și înțelegere pentru depășirea situației de criză în care se găsesc.

Problema angajării unor credite externe nu este bine să se pună tranșant, ci într-o manieră mult mai nuanțată, îmbinând experiența unor țări dezvoltate cu învățăminte rezultate din demersurile țărilor est-europene în trecerea la economia de piață, dar ținând seama și de propria noastră experiență. În cele două extreme, de a pune la baza restructurării în mare măsură creditele externe, sau de a nu împrumuta deloc – este mai bine ca, încă de la începutul tranzacției, să se aibă în vedere faptul că recurgerea la credite externe poate fi atât un factor de progres cât și unul de frână. Așa, de exemplu, realizarea unor importante modernizări ale economiei ar duce la creșterea competitivității produselor românești pe plan mondial, dar în același timp, o datorie externă importantă ar atrage după sine alocarea pentru plata serviciului datoriei externe unei importante părți a încasărilor în valută convertibilă, ducând la o scădere a investițiilor, iar aceasta în timp ce o mare parte din obiectivele economice ar putea fi realizate avantajos prin acțiuni de cooperare.

Din punct de vedere economic, creditele externe ar trebui să fie destinate, în primul rând, ramurilor economice dotate în resurse interne (agricultură, turism, industria alimentară, industria ușoară), acelor domenii în care există o îndelungată tradiție istorică și care dispun de forța de muncă necesară (industria mică, artizanală, ceramică etc.), dezvoltării sferei serviciilor (comerț, învățământ, ocrotirea sănătății, sector financiar-bancar etc.), cât și infuziei tehnologiilor de vârf, cu impact asupra dezvoltării viitoare, pe de o parte, și efectuarea unor “operații chirurgicale” în ceea ce privește ramurile tradiționale, mari consumatoare de materii prime și energie, pe de altă parte.

Din punct de vedere social, creditele externe ar trebui, în primul rând, să amâne costul tranziției pentru o perioadă viitoare, în care va fi mai ușor de suportat achitarea lor. Ele trebuie să contribuie atât la dezvoltarea economică, cât și la menținerea sau la limitarea diminuării nivelului de viață, și așa destul de redus, în același timp, să permită populației să accepte sacrificiile inerente perioadei de tranziție.

Utilizarea creditelor externe pentru îmbunătățirea calității vieții reprezintă un scop pe termen lung care, deși nu poate fi dus la îndeplinire într-o primă etapă a urgențelor specifice perioadei de tranziție, nu trebuie totuși pierdut din vedere. Mijlocul principal însă de realizare al acestuia îl constituie acum, în principal, resursele interne. De asemenea, pe termen lung creditele externe sunt necesare în special pentru realizarea obiectivelor majore ale restructurării economice și sunt acordate condiționat de aceasta de către instituțiile și organismele internaționale de specialitate.

Recurgerea la creditele externe, în contextul economic actual, în ciuda unor numeroase experiențe privind rambursarea datoriei externe, constituie o sursă complementară și absolut necesară pentru succesul procesului de reconstrucție, pe lângă resursele interne, care constituie principalul mijloc de reconstrucție și dezvoltare. Totodată, este bine să se țină seama încă de la începutul procesului de internaționalitate, în general, și o componentă a relațiilor financiar-valutare internaționale, în particular, alături de investițiile directe de capital străin, importul de licențe, tehnologii și know-how, prin diverse procedee de finanțare internațională, precum și multe alte forme de cooperare internațională.

Creditele externe trebuie folosite cu deosebită reținere, în special, în sensul promovării reformelor economice, mai puțin prin acțiuni inițiate direct de către guvernul respectiv, numai pe baza unor studii de fezabilitate și în condițiile existenței unor puternice garanții de solvabilitate.

În analiza procesului de fundamentare a dezvoltării economice susținută de creditele externe, este necesar să se aibă în vedere că modul de folosire al creditelor poate constitui “o armă cu două tăișuri”, întrucât acestea prezintă atât numeroase avantaje cât și suficiente dezavantaje3.

Așa, de pildă, dintre meritele principale ale creditelor amintim: realizarea unor importante modernizări ale economiei, care ar duce la creșterea competitivității produselor pe piața externă, efectuarea unor investiții în obiective economice vitale pentru procesul restructurării, crearea de noi locuri de muncă pentru personalul provenit din ramurile dezafectate, asigurarea unei supravizări a efectuării reformelor în conformitate cu procesele ce se afirmă pe plan mondial, de către specialiștii de înaltă competență profesională (cu rezerva cuvenită unei posibile folosiri a acestei poziții în interese străine țării debitoare). Din punct de vedere social, creditele prezintă avantajul asigurării unor importuri de bunuri alimentare și energetice de primă necesitate, reprezintă un suport necesar pentru contracararea unor procese inevitabile care duc la scăderea nivelului de trai, cum ar fi liberalizarea prețurilor, devalorizarea monedei și trecerea la convertibilitate etc.

În același timp, o datorie externă importantă atrage după sine alocarea pentru plata serviciului acesteia a unei importante părți a intrărilor în valută convertibilă, cu repercursiuni asupra scăderii nivelului investițiilor. Acumularea unui însemnat debit al datoriei externe, este, în sine, un proces dureros pentru țările cu exporturi necompetitive și o ipotecă asupra generațiilor viitoare. Prin folosirea creditelor externe, mai ales la nivel neguvernamental, se creează alternativa utilizării neraționale a acestora, atât în scopuri productive, cât și în scopuri de consum. În cazul eșecului reformelor economice, nu este exclus riscul apariției unor curente de opinie defavorabile reformei și creditelor, cu consecințe imprevizibile.

Participarea capitalului străin în reforma economică a statelor est-europene nu trebuie să depășească posibilitățile reale ale exportului acestor state pe piața mondială. Un avertisment în acest sens l-ar putea constitui exemplul maghiar. În timp ce Ungaria, în condițiile complexe, a primit credite în valoare de 25,6 miliarde dolari și a rambursat 26,3 miliarde, în ultimii 11 ani datoria externă a crescut de la 5,2 miliarde dolari la 17,3 miliarde. Un exemplu similar l-ar putea constitui și Polonia, unde sistemul financiar este puternic subminat de datoria externă.

III.2. BĂNCILE STRĂINE PE PIEȚELE NAȚIONALE

O verigă a cărei pondere și însemnătate este în continuă creștere și care tinde să ocupe un loc preponderent în sistemul bancar în fiecare țară (fie ea dezvoltată sau nu), o reprezintă rețeau băncilor străine.

Ca sucursale – sau reprezentanțe ale băncilor ce funcționează în alte țări – ca bănci mixte sau în alte forme juridice, băncile străine joacă un rol important pe piețele creditului, atât în statele dezvoltate, cât și în alte țări. Băncile străine facilitează transferul capitalurilor spre valorificare dintr-o țară în alta și sunt, de asemenea, instrumente eficiente ale societății transnaționale, cărora le promovează interesele în întreaga lume4.

Nefiind angajate uneori în respectarea normelor aplicabile băncilor autohtone, băncile străine beneficiază de avantaje deosebite privind regimul circulației capitalurilor, impozitelor sau nivelul dobânzilor. Totodată, prin activitatea lor, desfășurată în aceste condiții, băncile străine contracarează adesea politicile monetare și de credit naționale, diminuându-le eficacitatea.

Fundalul dezvoltării activităților băncilor în operațiuni în străinătate este desfășurarea largă a relațiilor internaționale economice, în primul rând a celor care se inițiază în mare parte cu sprijinul băncilor și care creează, apoi, condiții pentru amplificarea acestora.

Astfel, partea ce revine participării străine la operațiunile bancare devine preponderentă, în special în țările care se afirmă ca importante centre financiare.

Aparent, acest fenomen are proporții mai mici în Japonia și S.U.A. și chiar în Germania, dar nu trebuie uitate dimensiunile uriașe ale activităților inerente ale acestor coloși ai lumii economice și financiare contemporane.

O evaluare a creanțelor internaționale, făcută în anul 1985 la Banca reglementelor Internaționale, le apreciază la 23,616 miliarde dolari, calitatea de creditor fiind atribuită princiapelor țări, în ordine: Japonia (27,6%), S.U.A. (25,0%), Franța (9,5%), Anglia (7,9%), Germania (7,1%). Examinarea situației participării bancare în străinătate a principalelor creditori ai lumii subliniază, printre altele, caracterul reciproc al acestor relații.

Asfel, în Japonia activau (în 1987) 79 de bănci străine, cu un total al bilanțurilor de 16.600 miliarde Yeni. Prima dintre ele în ordinea mărimii, o bancă americană Citybank, iar următoarele bănci franceze Banque Nationale De Paris, Societe Generale, Credit Lyonnais, Banque Indosuez etc.

La rândul lor, băncile japoneze activează susținut în țările europene: în Anglia (25 de bănci), Luxemburg (24 de bănci), Franța și Belgia (câte 5). La sfârșitul anului 1987, investirii japonezi dețineau 35% din bonurile de tezaur americane și câte 9 din bonurile canadiene și titlurile de stat britanice.

Dezvoltarea băncilor străine este semnificativă și în S.U.A., unde în 1987 funcționau 1.014 oficii bancare străine. Primul loc revenea japonezilor, care dețineau, printre altele, 4 dintre cele mai puternice bănci străine, cu active totalizând 107,6 miliarde dolari. Douăsprezece bănci britanice cu 47 oficii ocupau al doilea loc, cu 13,9 miliarde dolari credite (10% din cele acordate de băncile străine).

La rândul său, Franța are o puternică reprezentare în străinătate: 55 de bănci franceze (din cel 299 în 1984), dintre care 12 controlate de interese străine, dispuneau de 150 de agenții, 201 filiale și 44 de participanți în exterior. Printre primele 10 țări în care își desfășurau activitatea, 7 sunt țări dezvoltate din Europa sau America, dar șI noile țări industrializate, Homg Kong și Singapore, precum și o piață consacrată cum este Luxemburgul.

Dacă din cele prezentate, locul și rolul actual al băncilor străine apare pregnant, luarea în considerare a ritmului de creștere a rețelei de bănci străine în ultimii ani aduce un plus de elemente semnificative.

Astfel, prezența băncilor străine în diferite țări a fost: în America de Nord de 79 bănci (în anul 1970), 153 (1980) și 291(1985; în Japonia 4 bănci (1970), 90 (1980) și 127 (1985). Cât privește prezența băncilor proprii în străinătate, ritmul de creștere a fost următorul: S.U.A. a fost prezentă în străinătate cu 532 bănci (în anul 1970), 787 bănci (în anul 1980) și 916 (1985); Europa Occidentală a deschis în străinătate un număr de 122 bănci (în anul 1970), 453 (1980) și 666 (1985); Japonia a avut 67 bănci (1970), 213 (1980) și 346 (1985).

Ritmurile alerte ale creșterii relațiilor bancare internaționale în acești 15 ani depășesc, evident, ritmurile dezvoltării economice interne sau ale comerțului mondial în ansamblul său, afirmând, și prin aceasta, primordialitatea și concentrarea potențialului de penetrare economică prin intermediul supremației financiare, respectiv bancare.

Astfel, dacă în calitate de receptori, principalele puteri financiare suportă un ritm de creștere relativ ridicat, dar și relativ egal pentru toți, rolul lor se schimbă în calitate de agenți de penetrare.

În timp ce avântul băncilor americane este lent (rețeau nu reușește nici dublarea, evident, la un planșeu de afirmare deja ridicat, superior celorlalți), celelalte puteri europene și, respectiv, Japonia, reușesc să-și majoreze de circa 5 ori rețeaua în această perioadă, marcând și pe acest plan virulența concurențială pe piața financiară internațională a japonezilor și a importanței concurentei componente europene.

III.3. ROLUL INSTITUȚIILOR FINANCIARE INTERNAȚIONALE ÎN CREDITUL EXTERN

Băncile internaționale (bănci globale) sunt instituții bancare care au creditul central într-o țară și sucursalele în numeroase alte țări. Principalele operațiuni bancare desfășurate de aceste bănci sunt: servicii bancare pentru corporațiile transnaționale, împrumuturi acordate societăților comerciale din țările dezvoltate, operațiuni de corespondent, credite comerciale cu preferințe geo-politice, operațiuni valutare etc.

Din categoria băncilor internaționale fac parte:

instituțiile financiar-bancare din sistemul O.N.U. (Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional);

băncile regionale de investiții;

băncile cu capital mixt.

Având în vedere rolul deosebit pe care îl au în cadrul creditului extern, ne vom ocupa de prima categorie de bănci internaționale.

III.3.1. Banca Mondială

Banca Mondială este un organism financiar internațional înființat în anul 1944, cu sediul în Wasington, ca instituție specializată din sistemul O.N.U. Inițial era formată numai din Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (A.I.D., înființată în anul 1960) și Corporația Financiară Internațională (C.F.I., înființată în anul 1956), cele trei organisme formând împreună Grupul Băncilor Mondiale. Printre principalele atribuții ale bănci, menționăm5:

sprijină investițiile economice ale statelor membre în curs de dezvoltare, prin acordarea de împrumuturi pe termen lung, pentru realizarea părții din proiectele de investiții care necesită cheltuieli în valută;

acordarea de credite organismelor guvernamentale, instituțiilor publice sau particulare, pentru proiecte de investiții în domeniile: agricultură și dezvoltare rurală, energie, industrie, educație, sănătate, asistență tehnică, transporturi, urbanizare etc.;

acordarea de asistență financiară, îndeosebi pentru țările cele mai slab dezvoltate;

sprijinirea întreprinderilor productive particulare din țările membre mai puțin dezvoltate.

Pentru țările membre ale Băncii Mondiale sunt prevăzute unele drepturi și obligații.

Drepturile țărilor membre ale băncii sunt următoarele:

contractarea de împrumuturi pentru investiții, în vederea realizării unor proiecte prioritare pentru economia națională, prezentând garanții din punct de vedere tehnic, economic, financiar, precum și al aprovizionării și desfacerii. Sectoarele principale de finanțare sunt în ordine, următoarele: agricultura, proiecte de dezvoltare rurală, energie, transporturi, aprovizionare cu apă, industrie, urbanizare, educație, etc. Dobânda percepută de bancă variază de la împrumut la împrumut, în funcție de dobânda pieței pe care banca o plătește pentru propriile ei împrumuturi;

contractarea de împrumuturi pentru finanțarea pe bază de program, care presupune elaborarea de către țara solicitatoare a unui program de dezvoltare pe termen mediu sau lung, și luarea de măsuri economice și financiare care să constituie un suport satisfăcător pentru un anumit volum de asistență financiară externă;

participarea la licitații internaționale organizate de Banca Mondială, pentru adjudecarea lucrărilor finanțate de acesta;

obținerea de asistență tehnică pentru anumite lucrări de specialitate;

termene maxime de până la 20 de ani, iar o perioadă de grație până la 5 ani.

Menționăm că la acest capitol A.I.D. poate acorda eșalonarea rambursării pe 50 de ani și o perioadă de grație de 10 ani.

Obligațiile ce trebuie să și le asume statele membre sunt următoarele:

aderarea prealabilă la F.M.I.;

participarea la capitalul subscris pe acțiuni al băncii; vărsământul efectiv cerut de bancă este de 10% din capitalul subscris, fiind efectuat în proporție de 1% în aur sau în dolari S.U.A. și 9% în monedă națională, iar restul de 90% se prevede a fi vărsat numai în cazuri excepționale;

furnizarea de informații și date privind situația economică și financiară a țării, în vederea fundamentării politicii de împrumuturi a băncii față de țara respectivă.

România a aderat la Banca Mondială la 15 decembrie 1972, iar până acum a obținut împrumuturi pentru realizarea unor investiții importante în agricultură, industrie, energie, transporturi etc.

III.3.2. Fondul Monetar Internațional, ca instituție specializată din sistemul O.N.U. și-a început activitatea în anul 1945, având sediul la Washington.

Fondul are următoarele obiective statutare:

promovarea cooperării monetare internaționale printr-o instituție permanentă care să pună la dispoziție mecanismul de consultare și colaborare în probleme monetare internaționale;

facilitarea expansiunii și creșterii echilibrate a comerțului internațional și contribuirea, prin aceasta, la promovarea și menținerea unor niveluri ridicate de utilizare a forței de muncă și de venituri reale, precum și la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor statelor membre ca obiective prioritare ale politicii economice;

promovarea stabilității valutare și evitarea deprecierii competitive a cursului valutar;

sprijinirea organizării unui sistem multilateral de plăți în ce privește tranzacțiile curente între membrii săi și eliminarea restricțiilor valutare care stânjenesc creșterea comerțului mondial;

propagarea încrederii în rândurile membrilor săi prin punerea temporară la dispoziția acestora a resurselor generale ale Fondului pe bază de garanții adecvate și dându-le, în felul acesta, posibilitatea de a corecta dezechilibrele balanței lor de plăți fără să recurgă la măsuri care să afecteze prosperitatea națională sau internațională;

scurtarea duratei și reducerea gradului de dezechilibru a balanței de plăți externe.

Țările membre ale F.M.I. dispun de drepturi de tragere necondiționate în limita cotei dispuse, vărsată de 25% în aur și restul, de 75%, în monedă națională. Aceste drepturi le permit să obțină devize la alegere în schimbul monedei naționale. Tragerea tranșei aur (25% din cotă) este automată, în timp ce tragerea celorlalte trei părți (de 75%) este supusă unui acord de confirmare (stand by agrement), dat de Biroul Executiv al Fondului.

a) Drepturile speciale de tragere (D.S.T.) nu au ca obiect remedierea deficiențelor balanței de plăți a unui stat membru, ci crearea, în profitul țării respective, a noi rezerve utilizabile pentru acordurile internaționale de plată ale acesteia.

D.S.T. sunt evaluate în funcție de un coș valutar format din 5 monede naționale mai stabile: dolarul S.U.A., marca germană, yenul japonez, francul francez și lira sterlină britanică. La fiecare 5 ani este revizuită ponderea celor 5 monede în coșul de referință al D.S.T. Pentru perioadele 1986-1990 și respectiv 1991-1995, ponderile se prezintă astfel: dolarul S.U.A. = 42% respectiv 40%; marca germană = 19-21%; yenul japonez = 15-17%; francul francez = 12-11%; lira sterlină britanică = 12-11%.

Împrumuturile acordate de Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) au ca scop să permită țărilor membre să-și corecteze dezechilibrele temporare ale balanțelor lor de plăți, fără a împieta, prin măsurile luate, asupra situației lor interne sau asupra dezvoltării schimburilor internaționale. Prin acordarea acestor împrumuturi se dă răgazul necesar pentru ca țările respective să adopte măsurile care se impun în vederea reechilibrării balanțelor de plăți, cât și pentru a putea beneficia de efectele acestor măsuri.

În vocabularul F.M.I., împrumuturile într-o monedă convertibilă se numesc trageri sau cumpărări, iar rambursările se numesc răscumpărări.

Tragerile asupra F.M.I. se efectuează strict în funcție de mărimea cotei de subscriere de membrul care le efectuează. Principiul călăuzitor al F.M.I. în acordarea împrumuturilor este următorul: cu cât suma împrumutată cumulativ de o țară membră este mai mare comparativ cu cota, cu atât F.M.I., va trebui să se asigure că politica membrului respectiv este îndreptată efectiv spre echilibrarea balanței de plăți și că acest membru va fi capabil să efectueze răscumpărarea monedei sale la termenul stabilit.

În afară de tragerile pe tranșe, țările membre pot încheia cu F.M.I. un acord de credit “stand-by” (credit confirmat), care începând cu anul 1979 se poate proba pentru o perioadă de maximum trei ani, pe baza căruia beneficiarul va putea dispune de o linie de credit, prin care el poate face trageri asupra F.M.I. Linia de credit se caracterizează prin existența unei sume-plafon aprobate pentru un anumit scop, cu dreptul beneficiarului de a o utiliza succesiv, pe măsura nevoilor, într-o perioadă convenită.

Clauzele și condițiile unui acord “stand-by” cuprind elemente cum ar fi respectarea unor criterii economice de performanță, ca de exemplu, plafoane bugetare și de credit, acțiuni specifice pe linia ratei dobânzilor și a cursului de schimb, evitarea unor restricții privind plățile curente și transferurile, limite la sumă și scadența noii datorii pe termen scurt și mediu, menținerea unor niveluri minime ale rezervelor nete în devize. Nerespectarea criteriilor de performanță duce la întreruperea drepturilor membrilor de a face trageri ulterioare.

La început, acordul a fost conceput ca un mijloc de precauție care să asigure acces membrilor care nu au imediată nevoie de resursele F.M.I. dar care presupun că pot să aibă nevoie de o astfel de finanțare în viitorul apropiat. Rezultă în mod evident că acordul “stand-by” a fost astfel conceput ca să poată canaliza resursele condiționate ale F.M.I. către țările care au nevoi urgente pentru finanțarea plăților.

Creșterea numărului de acorduri “stand-by”, care leagă utilizarea de către un membru al resurselor F.M.I. ar fi eficace dacă țara membră ar adopta măsurile proiectate pentru a corecta dezechilibrul ei extern. Programele de redresare nu se întind normal peste un an, care reprezintă o perioadă destul de scurtă pentru a permite a se face un pronostic economic, dar îndeajuns de lungă să permită evaluarea și judecarea rezultatelor obținute ca redresarea să se efectueze într-un timp așa de limitat, ținând cont și de particularitățile fiecărei țări. În fapt, țările membre intră în acorduri consecutive “stand-by” cu F.M.I. care le permite suport financiar continuu până când dezechilibrele sunt corectate.

b) Condiționalitatea în acordarea și utilizarea creditelor primite de la F.M.I. Fondul Monetar Internațional reprezintă una din instituțiile care, atât prin scopul înființării sale cât, mai ales, prin evoluția obligațiilor care decurg din modificările produse în situația economiei mondiale, a diferitelor grupe de țări, s-a implicat tot mai mult în finanțarea unor nevoi ale statelor membre, peste resursele avute în vedere prin statutul inițial. Odată cu evoluția atribuțiilor Fondului, s-a pus tot mai sever problema îndeplinirii anumitor condiții de către țările care solicită acces la resursele instituției, ceea ce se cunoaște sub denumirea de condiționalitate. În cele ce urmează, vom analiza conținutul și evoluția condiționalității precum și unele aspecte rezultate din funcționarea acestuia în practică.

Prin condiționalitate, Fondul Monetar Internațional înțelege obligația unei țări, care solicită acces la resursele Fondului, de a pune în aplicare un program de politică economică menit să redreseze balanța sa de plăți într-o perioadă corespunzătoare.

Condiționalitatea îmbracă forma unor înțelegeri încheiate între F.M.I. și țările doritoare să obțină resurse financiare, prin care se stabilesc anumite mărimi menite să reducă sau să elimine cauzele dezechilibrelor balanțelor de plăți, considerându-se, pe bună dreptate, că o eliminare a dificultăților exclusiv prin măsuri restrictive sau prin finanțare va determina repartiția ulterioară a acestor dezechilibre într-o formă și mai accentuată. Înțelegerile iau în considerare mai multe variabile economice, cum sunt: creditul intern, ratele dobânzilor, sistemul prețurilor, cursul valutar, prețul produselor de importanță deosebită pentru comerțul exterior al țării, finanțarea sectorului public etc. În concepția Fondului Monetar, condiționalitatea înseamnă analiza împreună cu țara în cauză a măsurilor de politică economică menite să redreseze profund situația. Totodată, Fondul dorește să se asigure în legătură cu recuperarea sumelor disponibilităților sale, acestea nereprezentând o alocare definitivă (cu excepția unei părți din deținerile în D.S.T.), ci un împrumut temporar.

Pe baza unei decizii a F.M.I. din 1952, condițiile împrumutului se stabileau în cadrul unui aranjament numit “stand -by”, singurul, de altminteri, prin care Fondul sprijinea financiar țările membre. Prin consultații anuale cu fiecare țară, Fondul supraveghea politicile economice ale acestora. Cu toate acestea, funcția de împrumut a Fondului era considerată doar ca ceva subsidiar, cele mai multe trageri făcându-se pentru a restabili încrederea în monedele de rezervă, în special în lira sterlină, iar utilizarea rezervelor era permisă pe termen scurt (circa 1 an).

Pentru a înțelege complet ce înseamnă condiționalitatea în concepția Fondului, trebuie să avem în vedere scopul final al programelor sprijinite de către acesta, deci a programelor de ajustare economică, care, de altminteri, se întocmesc de către autoritățile naționale asistate de reprezentanții Fondului (Staff-ul). Acest scop, formulat de către Fond, apare astfel: “ajustarea economică este un proces de adaptare a economiei de a trăi în limitele mijloacelor sale.” Deci, deficitul plăților externe fiind provocat de imposibilitatea achitării datoriilor scadente, echilibrarea acesteia are semnificația acordată procesului de ajustare economică – aceea de a duce economia în situația de a trăi din propriile-i mijloace.

Atât Fondul cât și Banca Mondială, cu care acestea colaborează foarte strâns, au elaborat niște studii, pentru a afla cum a acționat condiționalitatea în practică. Studiul întreprins de Fond a cuprins un număr de șapte țări din diverse regiuni ale globului, iar cel al Băncii Mondiale a cuprins exclusiv țări din America Latină. Studiile arată că toate aceste țări au înregistrat, în perioada de dinaintea izbucnirii crizei datoriilor, multe fenomene economice asemănătoare. Astfel, preocupate mai mult de acumularea de capital, considerată motor al creșterii economice, au construit structuri economice rigide și au neglijat problemele de eficiență. Fenomenul, se pare, a fost favorizat și de creditului internațional, substituire a importurilor, mai ales prin nechibzuita alegere a investițiilor. Politica în domeniul relațiilor externe economice, de substituire a importurilor de bunuri pentru investiții, a limitat concurența din partea firmelor străine și a accentuat caracterul rigid, închis și costisitor al structurii economice.

Orientarea dezvoltării industriale spre interior nu a permis promovarea unor exporturi eficiente, necesare creării veniturilor pentru achitarea datoriei externe. O excesivă centralizare a deciziilor în privința mobilizării și utilizării resurselor, a prețurilor și investițiilor, extinderea proprietății de stat, subvenționarea unor sectoare etc. au devenit suportul unei activități ineficiente. Toate acestea au determinat o situație de criză economică ale cărei efecte pe plan social au constat în reducerea veniturilor celor asupra cărora presa mai puternic procesul inflaționist și penuria de bunuri esențiale, posibil de procurat numai la “piața neagră”, cu prețuri mari.

Pornind de la această stare, devenită cvasigenerală, programele de ajustare promovate de către F.M.I. și Banca Mondială aveau în vedere următoarele aspecte mai importante:

stabilirea unor politici monetare și de credit menite să limiteze expansiunea creditului și excesului de lichidate, să stabilizeze, pe cât posibil, prețurile și să contribuie astfel, la reducerea dezechilibrelor externe;

politica în domeniul cursurilor valutare să permită folosirea rațională a valutei și să contribuie la impulsionarea exporturilor;

reducerea și eliminarea deficitelor bugetare – sursă de inflație și rate înalte ale dobânzilor – prin mărimea veniturilor obținute dintr-o activitate economică profitabilă, prin reducerea evaziunii fiscale și reducerea cheltuielilor guvernamentale, odată cu modificarea structurii acestora de la obiectivele macroeconomice de tipul sectoarelor, pentru apărare la obiective importante din punct de vedere social;

rentabilizarea întreprinderilor de stat și, dacă este necesar, reprivatizarea acestora;

diversificarea comerțului exterior astfel încât acesta să contribuie la creșterea economică a țării;

sporirea flexibilității salariilor.

Rezultă, din această sumară prezentare a conținutului programelor sprijinite de către Fond, că ajustarea nu este un proces pur economic, ci și, în aceeași măsură, un proces politic și social. Aceasta determină anumite raporturi între politica pe plan intern și extern, între conducerea statului și unitățile economice, între diferitele grupe de interese. Ca orice proces menit să reorienteze economia are și consecințe supărătoare, cel puțin pe termen scurt, asupra anumitor categorii sociale. Există, deci, un cost social al ajustării, dar, după opiniile experților, mai mic decât cel care ar fi existat în condițiile continuării unei stări cvasifalimentare. Autorii studiilor respective au constatat că rezultatele programelor de ajustare au fost diferite, de la țară la țară, nu numai în funcție de măsurile prevăzute, ci și de condițiile concrete existente în fiecare țară. De aici, convingerea Fondului că problema datoriilor externe nu poate fi considerată global, cu soluții unice, ci că presupune o abordare caz cu caz. În general însă, se poate spune că, promovând creșterea economică și alocarea mai bună a resurselor, aceste programe au avut un rol pozitiv în ridicarea standardului de viață pe termen mediu și lung. Pentru a contracara efectele nedorite pe termen scurt, experții au recomnadat Fondului și Băncii Mondiale de a cuprinde în aceste programe și măsuri pentru extinderea posibilităților de ocupare a forței de muncă devenită disponibilă în urma restructurărilor. De asemenea, Fondul trebuie să sprijine eforturile fiecărei țări în direcția finanțării obiectivelor propuse, în completarea efortului intern și fără a se substitui acestuia. În modul acesta, problema datoriei externe va fi soluționată prin condiții favorabile unei creșteri economice pe termen lung.

CAPITOLUL IV

ROLUL CREDITELOR EXTERNE ÎN REFORMAREA ECONOMIEI NAȚIONALE

IV.1. CONSIDERAȚII GENERALE

Analiza impactului creditelor externe asupra economiei naționale se poate face numai în raport cu modul de utilizare a acestora. Astfel, structura economiei se modifică în condițiile în care sunt utilizate în procesele productive, în timp ce folosirea creditelor pentru rambursarea datoriei externe sau în vederea satisfacerii necesităților de consum imediate determină alte tipuri de efecte. Folosirea de credite pentru finanțarea unor importuri care vizează ameliorarea condițiilor de viață, deși este dureros să o spunem, nu reprezintă, în opinia noastră, o investiție rentabilă deoarece nu se reflectă în perspectivă în rezultatele celor care beneficiază de ele. De altfel, bunurile importate pentru îmbunătățirea calității vieții se consumă repede, reprezentând, în fapt, “o picătură de apă” în oceanul de nevoi. Ele sunt uitate apoi neavând rezonanța dorită în îmbunătățirea efectivă a calității activității prestate.

În literatura de specialitate se consideră că cea mai importantă “lecție” în ceea ce privește creditele externe o constituie modul de folosire a acestora. Dacă acestea sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum imediate sau sprijinirii unei rate de schimb supraevaluate, atunci efectul pe termen lung va fi doar de a crea o cerere în avans asupra unor venituri externe viitoare. Datoria externă trebuie, în timp, să creeze capacitatea de a plăti datoria și singura cale este de a investi în activități ce asigură un profit suficient pentru acoperirea serviciului datoriei.

Înfăptuirea unui sistem economic de piață presupune o multitudine de acțiuni pentru a căror finalizare sunt necesare resurse financiare importante, în cadrul cărora creditele externe ocupă un loc aparte.

Din experiența practică de până acum a rezultat că s-au redus substanțial termenele de acordare a creditelor datorită ceșterii instabilității piețelor de capital și a solicitărilor de credite externe, ceea ce a sporit concurența și a generat un puternic serviciu de “public relations”, creșterea preocupărilor pentru înfrumusețarea imaginii debitorilor, asigurarea unei stabilități politice și economice convingătoare.

Prezentul studiu are ca obiectiv identificarea unor posibilități de utilizare a creditelor externe, a limitelor între care acestea sunt eficiente, a domeniilor spre care trebuie îndreptate, a consecințelor ce decurg din utilizarea lor. Tratarea problemelor este direct legată de contextul est-european deoarece drumul de urmat și soluțiile preconizate prezintă multe similitudini și constituie o experiență utilă pentru România.

Recurgerea la creditele externe poate fi atât un factor de progres în cadrul realizării unor restructurări aducătoare de profituri, prin creșterea competitivități produselor românești pe piața externă cât și o frână – atunci când se acumulează o datorie însemnată și în contul căreia trebuie alocată o mare parte a încasărilor în valută convertibilă pentru plata serviciului datoriei, ceea ce are ca principală consecință diminuarea considerabilă a investițiilor.

Din punct de vedere economic, creditele externe ar trebui să fie destinate ramurilor economice bogate în resurse interne (agricultură, turism, industrie ușoară și alimentară), dezvoltării sferei serviciilor, “infuziei” tehnologiilor de vârf și pentru reducerea activității unor ramuri energio și material intensive (sau chiar dezafectarea unor unități).

Din punct de vedere social, creditele externe ar trebui să amâne costul tranziției pentru o perioadă viitoare, în care va fi mai ușor de suportat achitarea acestor costuri, să contribuie la menținerea sau la limitarea diminuării nivelului de viață, pentru a permite populației să accepte sacrificii inerente de tranziție.

O primă etapă în realizarea unei creditări externe eficiente o constituie identificarea resurselor financiare disponibile, cunoașterea condițiilor necesare accesului la acestea și atragerea lor, în paralel cu adoptarea măsurilor solicitate de furnizorii de credite externe. De cea mai mare însemnătate – din perspectiva țărilor solicitatoare de credite – se bucură instituțiile financiare și bancare internaționale, deoarece acestea dispun de resurse financiare foarte mari, acordă importante facilități și o asistență competentă și cu o experiență bogată în reușita acțiunilor întreprinse. În ultima perioadă s-au redus tot mai mult termenele de acordare a creditelor externe, datorită creșterii instabilității pieței mondiale și a solicitărilor tot mai mari de capitaluri, ceea ce înăsprește concurența între debitori. Se poate considera că cererea de credite externe depășește, în prezent, cu mult oferta disponibilă pe plan mondial. Aceasta face ca ocuparea pentru creșterea activității debitorilor, prin promovarea unei reclame favorabile, a unui puternic sector de “public relations”, asigurarea unei stabilități economice și politice convingătoare, să se dovedească de multe ori hotărâtoare în obținerea împrumuturilor externe dorite.

De o deosebită atenție ar trebui să se bucure formele cele mai avantajoase de creditare externă – din punctul de vedere al debitorilor – ținând seama de faptul că acordarea creditelor cuprinde o gamă largă de metode.

Un rol important în integrarea României în Europa și în reconversia economiei sale urmează să-l aibă Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. De aceste credite se va putea beneficia numai dacă vor fi îndeplinite condițiile impuse de B.E.R.D (respectarea drepturilor omului, stat de drept și democrație veritabilă bazată pe pluripartitism) și vizează sectoare precum cel bancar, telecomunicațiile, drumurile, transporturile, energia, serviciile publice.

IV.2. PRIVATIZAREA ȘI CAPITALUL STRĂIN

În ceea ce privește privatizarea, cea mai mare parte a țărilor în curs de dezvoltare au adoptat reglementări ferme de impulsionare a acestui proces, urmărind scopuri precise: eficientizarea unor întreprinderi proprietate de stat deja create; atragerea capitalurilor particulare, inclusiv străine, spre unele activități “periferice”, permițându-se astfel guvernelor să-și concentreze resursele spre domenii prioritare; perfecționarea managementului și impulsionarea proceselor de inovații și invenții, inclusiv la nivelul întreprinderilor mici și mijlocii; reducerea presiunii fiscale și de credit, ca urmare a degrevării guvernului de o serie de întreprinderi subvenționate anterior, obținerea de efecte sociale pozitive pe termen mediu și lung (în pofida unor efecte imediate negative pe care privatizarea le are asupra ocupării forței de muncă).

Paralel, țările în curs de dezvoltare au legiferat noi acte normative sau au efectuat modificări importante în cele deja existente privind influxurile de capitaluri străine, în sensul unei largi deschideri spre exterior, de încurajare a investițiilor de capital străin, pe de o parte, iar pe de altă parte, de implementare a unor variate pârghii de exercitare a controlului asupra activității desfășurate de aceste capitaluri străine pe propriile teritorii.

Este semnificativ de arătat că în deceniile anterioare și în special în anii ”70, țările în curs de dezvoltare respective adoptaseră acte normative mult mai restrictive față de investițiile de capitaluri străine, temătoare fiind de impactul nefavorabil asupra balanțelor lor de plăți externe, de rolul posibil al acestora în “denaționalizarea” economiilor lor și mai ales de incertitudinea unui transfer de tehnologie adecvată.

Din multitudinea instrumentelor de stimulare a interesului partenerului străin se remarcă, printr-o frecvență mai mare și prin importanța lor economică, următoarele: micșorarea cotelor de impozitare a beneficiilor, reducerea riscurilor necomerciale, scutiri de taxe și impozite, acordarea de subvenții variate etc. În reglementările recente s-au introdus garanții împotriva exproprierii, clauze de “înghețare” a taxelor, modalități clare de rezolvare a stărilor conflictuale – toate menite să facă mai atractive condițiile oferite de țările gazdă.

Se remarcă, totodată, modul selectiv, în funcție de anumite criterii specifice, de tratare a investițiilor de capital străin, în timp ce unele stimulente în principal forme variate de garantare a investițiilor sunt acordate tuturor partenerilor, alte instrumente, în special cele referitoare la tratamentul preferențial, sunt oferite numai acelor investitori care îndeplinesc anumite condiții prestabilite.

De asemenea, se pune accentul pe acordarea de stimulente progresive în funcție de performanțele obținute pe parcursul funcționării obiectivului economic respectiv și mult mai puțin pe caracteristicile inițiale ale investițiilor de capital respective – prin aceasta revenind responsabilități mai mari negociatorilor din țara-gazdă în adoptarea unei atitudini diferențiate și mai sofisticate față de stimulentele acordate partenerilor străini.

Selectivitatea rezultă și din modul “ferm” în care sunt precizate anumite domenii de activitate rezervate exclusiv investițiilor străine directe. Drept criterii fundamentale în departajarea acestor domenii se înscriu: importanța lor strategică; gradul de dezvoltare deja atins, existența resurselor naționale și, cu o importanță crescândă, cota de export de producție realizată. Acest din urmă criteriu este direct corelat cu deficitele cronice ale balanțelor de plăți curente ale țărilor în curs de dezvoltare, urmărindu-se ameliorarea acestei situații prin încasările obținute la exporturile realizate de întreprinderile cu capital străin 100% sau majoritar. Ca urmare, în unele cazuri se prevede, în mod restrictiv, ca producția realizată în aceste din urmă întreprinderi să fie exportată în proporție de 100% sau 80% sau 60% etc., corespunzător și nevoilor pieței interne. Mai mult, însăși cotele de impozitare a profiturilor sunt micșorate pe măsură ce ponderea exporturilor în total producție crește.

Analiza, chiar și succintă, a experiențelor țărilor în curs de dezvoltare în domeniile prezentate, conduce spre următoarea concluzie: politica statelor față de investițiile de capitaluri străine nu este considerată în mod izolat, ci ca parte integrantă a strategiilor lor naționale de dezvoltare economico-socială.

Pe etape, acest proces se desfășoară astfel: după identificarea sectoarelor prioritare, în conformitate cu obiectivele de dezvoltare națională, se stabilește utilitatea creării obiectivelor economice respective și, ulterior, se determină dacă sunt necesare investiții de capitaluri străine.

În momentul de față, în țara noastră, încă se manifestă teama de influxul masiv de capital străin, care, se spune, ar putea periclita independența noastră economică și ar permite “exploatarea” forței de muncă în favoarea partenerilor străini, în virtutea mecanismului de transfer peste graniță a unei părți însemnate din valoarea nou creată în unitățile economice cu sediul în țara noastră.

CONCLUZII

În urma analize efectuate pe parcursul acestei lucrări am evidențiat o multitudine de elemente privind creditul bancar și prezența acestuia în relațiile economice ale persoanelor fizice și în special al celor juridice, cât și în economia de tranziție a țării noastre.

Creditul bancar este operațiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Operațiile de credit pot interveni într-o gamă amplă, de la relațiile între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețele monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe, o parte importantă a relațiilor de credit privind mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Specificul creditului este indiferent de forma sa, același: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze, după un timp, în condițiile specificate de acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti o dobândă pentru a remunera pe creditor.

Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.

Consider că o atenție deosebită trebuie îndreptată asupra priorității acordării creditelor către întreprinderi private, ceea ce duce la întărirea rolului acestora în economie, la folosirea mai eficientă a creditelor în sensul orientării spre investiții ce răspund cerințelor pieței naționale cât și a celei mondiale.

Având în vedere faptul că economia de piață presupune, în mod implicit, existența economiei bănești, un rol important trebuie acordat sistemului bănesc și de credit, în mod special creditului comercial.

Reforma creditului în țara noastră trebuie să conducă la o elasticitate și o operativitate mai mare în creditare, realizate prin caracteristicile tehnicii de creditare și promptitudinea cu care băncile satisfac cerințele clienților privind acoperirea prin credite a unor necesități imediate. Este necesară trecerea la negocierea pe baze comerciale a creditelor și diversificarea modalităților de creditare.

Una din preocupările primordiale în procesul de tranziție la economia de piață trebuie să fie, pe lângă realizarea unui cadru legislativ, însăși crearea unor instrumente specifice noilor forme ale raportului de credit în economia românească.

Bibliografie

LEGISLAȚIE:

***Constituția României din 2003, publicată în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003;

***Codul comercial român din 1887, publicat în M.O. din 10 mai 1887;

***Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, publicată în M. Of. nr. 203 din 1 iunie 1998;

***Legea bancară nr. 58/1998, publicată în M.O. nr. 121 din 23 martie 1998, a fost modificată prin Ordonanța de urgență nr. 24/1999 publicată în M. Of. nr. 130 din 31 martie 1999;

***Ordonanța Guvernului nr. 39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar publicată în M. Of. nr. 206 din 30 august 1996, modificată și aprobată prin Legea nr. 88/1997, publicată în M. Of. nr. 107 din 30 mai 1997;

***Ordinul nr. 1 din 21 ianuarie 1990 privind obiectul de activitate autorizat al băncilor, emis de Banca Națională a României, publicat în M. Of. nr. 57 din 9 februarie 1999;

***Normele nr. 2 din 24 ianuarie 1996 privind procedura decăderii din calitatea de fondator, administrator, director și cenzor al societăților bancare, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 42 din 28 februarie 1996;

***Normele nr. 1 din 7 ianuarie 1999 privind registrul bancar, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1999;

***Normele nr. 2 din 22 ianuarie 1999 privind autorizarea băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999, cu modificările și completările ulterioare;

***Normele 3 din 22 ianuarie 1999 privind modificările în situația băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999;

***Normele nr. 7 din 16 aprilie 1999 privind fondurile proprii ale băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 206 din 12 mai 1999;

***Regulamentul nr. 4 din 16 iulie 1998 privind regimul rezervelor minime obligatorii, emis de Banca Națională a României, republicat – cu renumerotarea textelor – în M. Of. nr. 121 din 24 martie 1999;

***Anuarul Institutului de Drept Internațional;

B. TRATATE ȘI PUBLICAȚII DE SPECIALITATE:

Angheni Smaranda: Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 1997;

Angheni, Smaranda; Volonciu, Magda; Stoica, Camelia; Lăstun, M.G.: Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 2000;

Basno, Cezar: Monedă și credit, București, 1991;

Basno, Cezar; Dardac, Nicolae: Operațiuni bancare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999;

Bran, Paul: Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 1997;

Bran, Paul: Relațiile financiar-bancare ale societății comerciale, Ed. “Tribuna Economică”, București, 1994;

Căpățână, Octavian; Ștefănescu, Brândușa: Dreptul comerțului internațional, Ed. Academiei, București, 1985;

Cerna, Silviu: Banii și creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1994;

Condor, Ioan: Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna Economică, București, 1996;

Floricel, Constantin: Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997;

Georgescu, I.L.: Drept comercial român, vol. I, București, 1999;

Gliga, Ion: Drept financiar și fiscal, Ed. All, București, 1999;

Petrescu, Raul: Subiecții de drept comercial, București, 1993;

Popa, Ioan: Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997;

Popescu, R. Tudor; Floander, Ion: Dreptul comerțului Internațional, Universitatea “Andrei Șaguna”, Constanța, 2000;

Radu, Vasile: Moneda și politica fiscală, Ed. Uranus, București, 1994;

Șaguna, Dan Drosu: Drept financiar și fiscal, Ed. Oscar Print, București, 1994;

Șaguna, Dan Drosu: Tratat de drept financiar și fiscal, Ed. All Beck, București, 2001;

Șaguna, Dan Drosu; Floander, Ion: Drept financiar și fiscal, Ed. Fundației “Andrei Șaguna”, Constanța, 2000;

Vida, I.: Puterea executivă și administrația publică, București, 1994;

Văcărel, Iulian: Finanțe publice, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1992;

Vivante, Cesar: Principii de drept comercial, Ed. Cartea Românească, București, 1928.

*

* *

Bibliografie

LEGISLAȚIE:

***Constituția României din 2003, publicată în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003;

***Codul comercial român din 1887, publicat în M.O. din 10 mai 1887;

***Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, publicată în M. Of. nr. 203 din 1 iunie 1998;

***Legea bancară nr. 58/1998, publicată în M.O. nr. 121 din 23 martie 1998, a fost modificată prin Ordonanța de urgență nr. 24/1999 publicată în M. Of. nr. 130 din 31 martie 1999;

***Ordonanța Guvernului nr. 39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar publicată în M. Of. nr. 206 din 30 august 1996, modificată și aprobată prin Legea nr. 88/1997, publicată în M. Of. nr. 107 din 30 mai 1997;

***Ordinul nr. 1 din 21 ianuarie 1990 privind obiectul de activitate autorizat al băncilor, emis de Banca Națională a României, publicat în M. Of. nr. 57 din 9 februarie 1999;

***Normele nr. 2 din 24 ianuarie 1996 privind procedura decăderii din calitatea de fondator, administrator, director și cenzor al societăților bancare, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 42 din 28 februarie 1996;

***Normele nr. 1 din 7 ianuarie 1999 privind registrul bancar, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1999;

***Normele nr. 2 din 22 ianuarie 1999 privind autorizarea băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999, cu modificările și completările ulterioare;

***Normele 3 din 22 ianuarie 1999 privind modificările în situația băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999;

***Normele nr. 7 din 16 aprilie 1999 privind fondurile proprii ale băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 206 din 12 mai 1999;

***Regulamentul nr. 4 din 16 iulie 1998 privind regimul rezervelor minime obligatorii, emis de Banca Națională a României, republicat – cu renumerotarea textelor – în M. Of. nr. 121 din 24 martie 1999;

***Anuarul Institutului de Drept Internațional;

B. TRATATE ȘI PUBLICAȚII DE SPECIALITATE:

Angheni Smaranda: Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 1997;

Angheni, Smaranda; Volonciu, Magda; Stoica, Camelia; Lăstun, M.G.: Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 2000;

Basno, Cezar: Monedă și credit, București, 1991;

Basno, Cezar; Dardac, Nicolae: Operațiuni bancare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999;

Bran, Paul: Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 1997;

Bran, Paul: Relațiile financiar-bancare ale societății comerciale, Ed. “Tribuna Economică”, București, 1994;

Căpățână, Octavian; Ștefănescu, Brândușa: Dreptul comerțului internațional, Ed. Academiei, București, 1985;

Cerna, Silviu: Banii și creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1994;

Condor, Ioan: Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna Economică, București, 1996;

Floricel, Constantin: Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997;

Georgescu, I.L.: Drept comercial român, vol. I, București, 1999;

Gliga, Ion: Drept financiar și fiscal, Ed. All, București, 1999;

Petrescu, Raul: Subiecții de drept comercial, București, 1993;

Popa, Ioan: Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997;

Popescu, R. Tudor; Floander, Ion: Dreptul comerțului Internațional, Universitatea “Andrei Șaguna”, Constanța, 2000;

Radu, Vasile: Moneda și politica fiscală, Ed. Uranus, București, 1994;

Șaguna, Dan Drosu: Drept financiar și fiscal, Ed. Oscar Print, București, 1994;

Șaguna, Dan Drosu: Tratat de drept financiar și fiscal, Ed. All Beck, București, 2001;

Șaguna, Dan Drosu; Floander, Ion: Drept financiar și fiscal, Ed. Fundației “Andrei Șaguna”, Constanța, 2000;

Vida, I.: Puterea executivă și administrația publică, București, 1994;

Văcărel, Iulian: Finanțe publice, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1992;

Vivante, Cesar: Principii de drept comercial, Ed. Cartea Românească, București, 1928.