Rolul Bancilor Centrale In Cadrul Sistemelor Bancare Actuale

Cuprins

Capitolul I – Abordări generale privind băncile centrale

Scurt istoric al apariției băncilor centrale. Repere în evoluția Băncii Naționale a României

Funcțiile și operațiunile băncilor centrale

Conținutul funcțiilor tradiționale ale băncilor centrale

Particularități ale operațiunilor băncilor centrale

Capitolul II – Transformări privind rolul băncilor centrale în cadrul sistemelor bancare actuale

Caracteristici ale sistemelor bancare actuale

Independența băncilor centrale și implicații

Rolul băncilor centrale în reglementarea și supravegherea activității bancare

Băncile centrale și asigurarea stabilității financiare

Rolul băncilor centrale în contextul crizei financiare internaționale actuale și provocări actuale

Capitolul III – Analiză comparativă a rolului Băncilor Centrale din diferite țări (de exemplificat pe cel puțin 3 bănci centrale, inclusiv BNR)

Concluzii

Bibliografie

Introducere

În lucrarea prezentată, vom delimita principalele trăsături și aspecte teoretice, analize și transformări produse în cadrul băncilor centrale în momentul actual, având scopul de a conferi importanța deosebită a acestora, implicarea intensă asupra obiectivelor politicii economice, asigurând astfel, stabilitatea prețurilor din cadrul unei țări și gestionarea adecvată a schimbului valutar.

Conținutul lucrării furnizează rolul prioritar al băncilor centrale, constituite ca autoritate monetară și bancară supremă, căreia îi revine atribuția de a analiza situația economică a unei țări, trasând strategiile corespunzătoare de a conferi o stabilitate monetară. În speță, băncile centrale, trebuie să asigure un echilibru, o stare monetară pozitivă, fiind evidențiate, privilegiile acesteia în cadrul sistemului monetar și poziția esențială care o dețin în controlul politicii monetare la nivelul statului, dar și menținerea rezervelor naționale și de reglare și control asupra circulației fiduciare.

În capitolul al II-lea, se propune să se prezinte tendința actuală a acestei autorității monetare, intervenind ca un factor prioritar de supraveghere macro-prudențială bazat pe consolidare a aptitudinii de a comunica, având posibilitatea de a utiliza mijloacele stabilității financiare, cât și procedeele politicii monetare. De asemenea, sunt aduse în prim-plan aspecte cu privire la provocările pe care le implică băncile centrale în perioada existentă, alături de asigurarea stabilității instituțiilor și sistemelor financiare, supravegherea bancară, puterea de a redresa economiile afectate, dar și o asumare a politicii fiscale și monetare.

Așadar, în ultima problematică abordată, ne vom referi la o analiză comparativă bazată pe rolul băncilor centrale din

Capitolul I

Abordări generale privind băncile centrale

1.1. Scurt istoric al apariției băncilor centrale și repere în evoluția Băncii Naționale a României

Banca reprezintă acea instituție care stimulează și influențează tranzacțiile comerciale, atât în interiorul unei țări, cât și exteriorul acesteia, oferind o stabilitate în ceea ce privește cursul de schimb valutar și posibilitatea efectuării diferitelor plăți. Într-un mod figurativ, banca reprezintă “templul” banilor, activitatea sa fiind reflectată ca fiind misterioasă și ocultă, fiind implicat și secretul bancar, dacă avem în vedere forța pe care o reprezintă banii, și anume, capitalul în complexitatea sa.

Dacă ne bazăm pe importanța care o dețin în cadrul sistemului bancar, se evidențiază două mari nivele, care separă băncile aflate la un nivel superior, denumite bănci centrale, și celelalte instituții bancare din cadrul sistemului, aflate la un nivel inferior, fiind subordonate bancilor aflate pe primul nivel. Activitatea băncii centrale se remarcă prin implicarea sa pentru a impulsiona starea monetară, atât la nivel macroeconomic, cât și la nivel microeconomic, importanța sa fiind redată pe baza influenței exercitate asupra economiei naționale și a celorlalte instituții bancare și financiare. În urma acestei structurări, se poate observa că în acest “proces de delimitare a operațiunilor între cele două tipuri de bănci s-a ținut seama de concentrarea emisiunii de monedă la nivelul băncii centrale, care, în timp, a început să dețină monopolul asupra operațiunilor de emisiune”.

Banca centrală, în concepția unor autori semnificativi, reprezintă instituția capabilă să conducă politica monetară a unei țări, încât, și Guvernatorul Băncii Naționale a României demonstrează că banca centrală semnifică “una din părțile unui sistem bancar modern, constituit din doua niveluri (two-tier system)”.

De asemenea, în accepțiunea autorului Bogdan Căpraru, acesta definește banca centrală ca fiind “o instituție (autoritate) care, având un anumit grad de independență, îndeplinește o serie de funcții, atribuții și operațiuni ce decurg din calitatea sa de autoritate monetară care deține monopolul asupra emisiunii monedei naționale și care are putere de reglementare și control asupra sistemului financiar-bancar”.

Băncile centrale, fiindcă se poziționează pe un nivel superior și datorită rolului prioritar în sistemul financiar-bancar, se implică intr-un mod puternic în cadrul emisiunii monetare, în operațiunile de schimb valutar, în operațiuni fie de creditare sau fie operațiuni bursiere, exercitând o stare de autoritate asupra economiei naționale prin intermediul monedei și a instrumentelor de credit.

Lucrarea “Activitatea bancară și integrarea monetară europeană” evidențiază un prim aspect legat de băncile centrale, prin faptul că în interiorul configurației ce ține cont de structura lor “se poate identifica un nucleu reprezentat de către organele de decizie strategică și operațională, precum și de acele componente care asigură în mod nemijlocit conceperea și aplicarea măsurilor de politică monetară, și un alt grup de entități organizatorice prin care se exercită funcțiile de rang secundar ale băncii centrale și se asigură conexiunile instituțional funcționale ale acesteia cu autoritățile publice și cu sistemul economic”.

Etapa decizională și reglementările de început, așa cum definește și autorul, Căpraru Bogdan, “au apărut în schimb cu mult mai devreme, însă acestea nu au fost emise de către o instituție bancară, ci de autoritatea statală nemijlocit”. Considerată ca fiind prima bancă din lume, Templul zeului Samas, denumit si zeul soare din Sippar, reprezintă cel mai vechi templu ce îi revin atribuții legate de intermedierea financiară. În ceea ce privesc reglementările ce țin de activitatea bancară, aceastea au fost concepute în Babylon, unde “Codul lui Hammourabi”, este etichetat ca fiind primul set de reglementări bancare ce stabilește standardul dobânzilor, controlul și supravegherea funționarilor pentru a permite acordarea unor împrumuturi.

Încă din cele mai vechi timpuri, operațiunile bancare au apărut și s-au dezvoltat odată cu apariția banilor și a extinderii vieții sociale, în care “manifestarea funcțiilor specifice băncilor centrale s-a realizat de-a lungul istoriei și înainte de apariția primelor bănci centrale veritabile, fiind îndeplinite de alte instituții, care, în acest fel, jucau în mod parțial o serie din rolurile actuale ale băncilor centrale, fără a exista în mod obligatoriu conștiința unei bănci centrale, așa cum o percepem astăzi”.

În Grecia Antică, templele aveau funcția de bănci, care efectuau operațiuni bancare prioritare, cum ar fi, efectuarea unor plăți ce dețineau un caracter public sau încasarea impozitelor, întâlnite la primele bănci publice, din Sinope, Abdere și Lampsaque. Legea lui Solon s-a impus încă de la început asupra dobânzilor, stabilind nivelul incipient al acestora, aplicând un set de reguli asupra creditorilor. Această lege interzicea acestor creditori să acționeze atunci când era posibil ca, persoanele ce deveneau insolvabile sau unul din membrii familiei lor, să li se acorde statul de sclavi de către acești creditori, iar în cazul insolvabilității ulterioare, pământurile erau înapoiate către cei păgubiți.

De asemenea, considerată ca fiind prima bancă centrală din lume, Banca din Alexandria, așa cum susține și economistul spaniol Jesus Huerta de Soto, în lucrarea sa “Moneda, creditul bancar și ciclurile economice", a conceput o întreagă serie de bănci, pe baza unor registre prin care se desfășurau diferite transferuri. Această atribuție îi conferea Băncii din Alexandria, funcția de bancă de intermediere dar și de supraveghere și control asupra transferurilor ce aveau loc, de la o bancă la alta, prin susținerea unor conturi deschise, aparținând fiecărei bănci în parte.

În Roma Antică, principala funcție care intervenea în cadrul băncilor era schimbul de monede, realizat de argentarii, și ulterior, nummularii, realizând o activitate privată, obiectul schimbului fiind reprezentat de dreptul de a decurge, deoarece statul reprezenta spațiul în care aveau loc activitățile bancare din acele timpuri. Păstrarea și gestionarea impozitelor pe care le colectau, erau desfășurate de către bănci publice, denumite mensae, înființate de către Imperiul Roman.

“Legea celor XII Table” reprezintă cea mai semnificativă lege romană bazată pe reglementarea activității bancare, concepută pe baza unui conflict între poporul roman și patricieni, apărută în anul 450 î.Ch., fiind incluse în cadrul său, perceperea nivelului dobânzilor și modul în care se viza desfășurarea activității de creditare.

Însă, sfârșitul Imperiului Roman, a condus la introducerea unei perioade marcate de incertitudine în cadrul activității bancare și monetare, deoarece s-a introdus noua era medievală caracterizată de îndoiala privint instituțiile bancare și restricțiile impuse la nivel religios, ceea ce a evidențiat un demers negativ asupra acestora. Activitatea comercială a cunoscut o maximizare și o dezvoltare, realizarea târgurilor comerciale și desfășurarea unor transferuri și schimburi între Europa de Nord și Europa de Sud, ramnificația bancară fiind astfel amplificată din ce în ce mai rapid.

Banca centrală, considerată ca fiind puterea absolută, creația sa fiind definită, de prof. Turliuc V. și Cocriș V., drept legătura de punere în circulație a unui tip de bani diferit de cel al monedei din metal prețios, sau fie al monedei cu o valoare intrinsecă, ținându-se cont de crearea mondei fiduciare.

Banca din Veneția ar putea fi considerată prima bancă publică, fiind concepută în anul 1171, recunoscută de către dogele Michele al XI-lea cu funcția de bancă de viramente, dezvoltându-se pe parcurs prin intermediul culegerii dobânzilor și acordarea de înscrisuri sau chitanțe către diferiți depunători. De asemenea, banca de depozite și credit public, apărută în anul 1341 ca o organizație bancară, este denumită de către municipalitatea din Spania, mai exact din Barcelona, ca fiind taula de canvi. Banca din Barcelona era recunoscută prin faptul că era garantată și susținută de municipalitate, permițând atragerea de depozite și posibilitatea sponsorizării municipalității în cauză prin procurarea diferitelor taxe.

Dacă ne referim la apariția băncilor moderne, vom avea în cauză Banca din Amsterdam, intitulată și prima bancă națională în cadrul Țărilor de Jos, dezvoltate sub forma unor piețe sistematizate pentru asigurarea unui consens cu privire la titlurile financiare. Moneda adoptată de această bancă, este oferită clienților săi sub denumirea de Florin-Banco, cu scopul prioritar de a avea loc o subvenționare în domeniul transporturilor olandeze sau pentru susținerea marilor companii comerciale din Amsterdam.

Banca din Hamburg se poate evidenția prin apariția unei monede de cont proprie, sub denumirea de marko-banco, bancă ce desfășoară operațiuni de viramente și atragere de depozite, care în urma decretului imnpyus de Parlamentul Germaniei, s-a desființat în anul 1873.

Prima bancă de emisiune renumită, înființată în anul 1656, denumită ca fiind Stockholms Banco, a apărut în Suedia sub forma unei instituții private ce realiza operațiuni bancare cu dreptul de monopol pe o perioada de 30 de ani.

Guvernatorul Băncii Naționale a României susține că prima bancă centrală ce se apropie într-un anumit sens a fost Banca Angliei, înființată în anul 1694, cu scopul de a atrage fonduri pentru finanțarea războiului cu Țările de Jos. De altfel, în secolul XIX, pe baza unei legi speciale, și anume Bank Charter Act, Banca Angliei va avea dreptul de a fi împrumutător de ultimă instanță. De a putea emite bancnote și de a putea asdministra rezervele de aur și devize. Pentru a intra în cadrul standardelor europene, ea își va dobândi independența în anul 1997, ieșind astfel de sub supunerea Trezoreriei, adică a Ministerului de Finanțe al Marii Britanii.

În Franța, Napoleon Bonaparte este declarat ca fiind întemeietorul Băncii Franței, printr-o subscripție publică, dobândind astfel în anul 1803, funcția de a emite bancnote în Paris, pe o perioadă de 15 ani. De asemenea, putem include și implicarea scoțianului John Law, considerat ca cel ce a formulat ideea creditului creator de capital. Teoria sa se bazează pe apariția crizelor economice care intervin în cadrul unei țări, pe baza lipsei cantității necesare de bani aflate în circulație, promovând “ideea că este suficientă crearea unei bănci de emisiune pentru ca prin simpla punere a biletelor de bancă în circulație să se producă noi capitaluri”.

Astfel, banca centrală se dovedește ca făcând parte din cadrul sistemului bancar contemporan, deoarece rolul său “rezultă din monopolul asupra emisiunii monetare și din funcția de autoritate monetară, pe care a preluat-o treptat și pe măsură ce s-a implicat în afacerile statului și, în mod special, în politica economică”. Funcția sa principală reiese din reprezentarea sa ca fiind o bancă de emisiune, așa cum definește și autorul Căparu Bogdan, ca având rolul decisiv de bancă centrală ce i s-a conferit o dată cu însușirea funcției de împrumutător de ultimă instanță pentru celelalte bănci din cadrul sistemului bancar, având atribuția de a asigura stabilitatea acestui sistem.

Apariția băncilor centrale s-a realizat pe baza unei emiteri de monede pentru a interveni în cadrul stărilor de război, printre care amintim, Banca Angliei și Banca Franței, sau pentru a asigura o stabilitate monetară în urma producerii unor cheltuieli datorate războaielor din acele timpuri, bănci ce erau sub ordinii impuse de stat fără să se țină cont de tipul de proprietate deținut (Banca Danemarcei, Banca Norvegiei și Banca Germaniei – Reichsbank). De altfel, unele bănci centrale s-au constituit pe fondul unor crize economice ce necesitau crearea unei zone de echilibru financiar, printre care se numără Banca Canadei și FED-ul.

În lucrarea “Reflecții economice – Piețe, bani, bănci”, Guvernatorul Băncii Naționale a României, ne pune în vedere faptul că, merită să ne reamintim că Banca Națională a României, este a șaisprezecea bancă centrală din lume, bucurându-se totodată, de un grad ridicat de independență.

În următoul tabel, este prezentat setul principal de bănci centrale ce au fost concepute, până în anul 1900, obținând astfel poziția de împrumutător de ultim rang.

Tabelul 1: Băncile centrale înființate înainte de anul 1900

Sursa: Dardac Nicolae, Barbu Teodora, “Monedă, bănci și politici monetare”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006, pag. 318 – 319.

După cum putem observa în tabelul aflat mai sus, atribuția principală de împrumutător de ultim rang nu a putut avea loc în cazurile predominante, ci a putut avea loc într-o modalitate treptată, deoarece în momentul respectiv îndeplineau doar funcțiile esențiale de emisiune de monedă și de băncă supremă și autoritară a statului.

Politicile structurale cu privire la privatizarea și restructurarea băncilor centrale trebuie evitate pentru a se putea realiza o rectificare a diferitelor disfuncționalități ce apar în sistemul macroeconomic, încât, “prin poziția pe care o au în sistemul bancar și, în general, în viața economică a unei țări, scopul final al activității băncii centrale nu este maximizarea profitului, ci realizarea unor obiective stabilite de forul legislativ, singurul căruia în mod formal i se subordonează”.

Repere în evoluția Băncii Naționale a României

Înființarea sistemului bancar românesc s-a realizat în momentul dezvoltării economiei naționale pe baza unor factori favorabili, de interes pentru capitalurile bănești ce erau disponibile pe o perioadă scurtă de timp, dar și utilizarea acestora pentru îndeplinirea scopurilor diferiților proprietari funciari, proprietari industriali, sub forma unor instrumente de credite. Apariția bancherilor și amplificarea contribuției statului, a permis o dezvoltare crescândă în sistemul bancar românesc, cât și prin implicarea unor indivizi aparținând capitalului străin.

Schimbul de monede, asemănător activității de schimb valutar în bani lichizi, se desfășura de către zarafi datorită existenței unor însemne monetare majoritare ce intrau pe terioriul țării noastre, aparținând altor țări.

Inițiativa pentru crearea unor bănci de credit și de emisiune a fost luată în considerare încă din anul 1848, când, în urma unor etape eșuate, I.C.Brătianu a lansat un memoriu pe care l-a adresat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fiindu-i aprobat la data de 29 iunie 1860, proiect de lege conceput de guvernul ce era sub conducerea lui Nicolae Golescu, pentru a permite “reorganizarea creditului public în Principatele Unite și pentru întocmirea unei bănci de circulație și escompt”. Incertitudinea cu privire la crearea unei bănci naționale era împărțită în cadrul poporului român, deoarece aceștia scoteau în evidență ezitarea dată de o dezvoltare amplificată a comerțului sau a industriei, sau unii indivizi, erau de acord cu această creație ce asigura progrese economice ridicate în viitorul apropiat, pe baza unui set de credite.

Așa cum susținea și I.C.Brătianu, acesta menționa “să constituim o bancă de circulație, ca să devină un rezervor pentru timpurile grele", reflectând caracterul independent al băncii naționale, libertatea de a funcționa pe teritoriul statului român, autonomia capitalului național. Banca Națională a României era astfel, o societate anonimă cu un capital social românesc de 30.000.000 lei, și anume 60.000 de acțiuni, având privilegiul de a putea emite bilete de bancă la purtător.

Banca Națională a României reprezintă o instituție de credit, concepută pe baza unei legi organice, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 90, în data de 17/29 aprilie 1880, denumită Legea pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune. Implicarea sa în cadrul dezvoltării economiei naționale, în perioada de dinaintea declanșării Primului Război Mondial, s-a putut reflecta pe fondul creditelor acordate intr-un volum semnificativ, nivelul minim stabilit la taxa scontului, dar și la crearea legilor bancare ce au avut efecte inovatoare asupra etalonului monetar, renunțând astfel la bimetalism.

După perioada Razboiului de Reîntregire, mai exact după anul 1918, Banca Națională a României s-a confruntat cu o serie de evenimente cu caracter negativ, printre care:criza economică postbelică ce a avut loc, restabilirea convertibilității leului românesc, extinderea de sucursale și agenții la nivelul întregii țări și unificarea monetară. Astfel, aceasta a fost reorganizată ulterior, pe baza unor necesități politice, trecând în proprietatea statului, fiind denumită ca Banca Republicii Populare Române, fiind sub conducerea Ministerului Finanțelor.

Rangul de conducător al băncii s-a menținut până în anul 1957, poziția fiind denumită ca fiind președinte, schimbat ulterior în poziția de guvernator, datorită trecerii institutului care permitea emisiunea de monedă din București sub conducerea guvernului, devenind astfel, Banca Națională a Republicii Socialiste România.

Ca bancă centrală, îi reveneau funcții multiple, încât, “înființarea Băncii Naționale a României a dus la creșterea rolului capitalului intern în dezvoltarea unor ramuri ale economiei, prin rețeaua sa de sedii din țară putând mobiliza disponibilitățile bănești și acorda credite mai lesne”.

Însemnele monetare au fost stabilite de către guvern, cel ce verifica și aproba planul general de creditare, sau fie a planului de casă, acest lucru având loc după obținerea privilegiului de emisiune de monedă pe o perioadă nelimitată, după anul 1947. Tot în cadrul său, guvernul era responsabil de stabilirea taxelor si dobânzilor ce urmau a fi percepute și achitate de către bancă, ca apoi, aceste atribuții să revină pe deplin organizației băncii.

Acțiunile sale revenite în întregime și faptul că era în proprietatea statului, a condus la o etatizare a acesteia, ca în urma Decretului nr. 124/1970 publicat în Buletinul Oficial nr. 23 din 18 martie 1970, să fie denumită ca “Banca Națională a R.S.R.”. În cadrul domeniilor semnificative în care își desfășura activitatea, a avut un rol important în crearea și garanția politicii partidului și al statului român, fiind totodată, sub conducerea Consiliului de Miniștri, respectându-se caracterul său de “unică bancă de emisiune a țării”.

Ca centru unic de decontare, Banca Națională a României se evidențiază prin menținerea disponibilităților bănești ale persoanelor juridice, aflată în posesia monopolului asupra tranzacțiilor cu aur, fie devize sau valute, permitea crearea unui sistem bine definit de trezorerie pentru instituțiile financiare din cadrul statului român, dar și puterea de a aranja credite oferite pe o perioadă scurtă de timp pentru a asigura suportarea diferitelor activități economice. Atribuțiile revenite băncii, au fost transmise către o serie de bănci specializate, conform unei teorii sovietice, în care, asigurarea unei finanțări și procurarea investițiilor erau preluate de către Banca de Investiții, iar dobândirea veniturilor aparținând poporului român, era condusă ulterior, de Casa de Economii și Consemnațiuni.

Noile transformări ale Statutului Băncii Naționale a României, din anul 1990, asumându-și atribuții mult mai ample ale unei bănci centrale, evidențiind realitatea lumii contemporane, similare cu funcțiile deținute de bănci europene, ca un factor stimulativ pentru aderarea țării noastre la Uniunea Europeană. Isărescu M. susține că Banca Națională a României are un grad ridicat de independență față de executiv, fiind răspunzătoare în fața organului legislativ al țării. BNR afla în posesia sa, nu mai puțin de 41 de sucursale, înaintea lunii august din anul 1999, în toate reședințetele actualelor județe ale țării, în care, în urma unui proces de restructurare și reglementare, banca centrală a externalizat toate operațiunile de transfer și de decontare a plăților, în interiorul unor instituții financiare ce erau organizate sub forma unor societăți comerciale, dispunând de alte 28 de instituții financiar-bancare. Legea bancară adoptată cu privire la activitatea bancară, Legea nr. 33/1991, și Legea nr. 34/1991, stabilesc baza unui demers al amplificării și dezvoltării sistemului bancar, introducându-l într-o eră modernizată. Reorganizată prin Legea nr. 34 din 29 martie 1991, cu privire la Statutul său, are diferite responsabilități pentru a asigura circulația monetară și menținerea unui cadrul constant monetar, prin implicarea cumpărării de monedă națională. Având personalitate juridică, Banca Națională a României, se remarcă ca Banca de Stat, instituție cu caracter independent, implicată în asigurarea unei stări de persistență a echilibrului prețurilor, conform reglementărilor prezente în Legea nr. 312/2004. Parlamentul României trebuie să aibă în vedere rapoartele primite de către banca centrală, conform prevederilor art. 36 din Legea nr. 101/1998, printre care sunt menționate principalele evoluții economice, financiare și monetare; reglementarea și asigurarea supravegherii bancare; politica monetară în anul anterior și strategiile ce urmează a fi puse în aplicare pentru anul următor; bilanțul anual și contul de profit si pierderi rezultate din activitățile întreprinse de Banca Națională a României.

Astfel, urmărind ajustarea unui proces în cadrul activităților băncilor centrale, se aplică în anul 2010, un sistem concentrat de achiziții, care urmărește activitatea de achiziție a BNR-ului în sistemul central al Băncii Centrale Europene, ajungând prin urmare, la faptul că, “BNR are o structură adaptată la cerințele cadrului european specifice atribuțiilor ce revin unei bănci centrale moderne”.

Funcțiile și operațiunile băncilor centrale

Odată cu apariția transformărilor ce au avut loc în cadrul structurilor naționale concepute de către băncile centrale și dezvoltarea mediului economic, financiar și monetar, funcțiile esențiale ale acestora s-au dobândit în timp. Dicționarul explicativ al limbii române conferă termenului de funcție semnificația de “activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție”.

1.2.1. Conținutul funcțiilor tradiționale ale băncilor centrale

În mod obișnuit, băncile centrale duc la îndeplinire toate funcțiile ce le sunt atribuite, prin exercitarea unor sarcini stipulate în statutul acestora, sau în cadrul diferitelor prevederi din acte normative specifice ce permit sistematizarea activității autorității monetare. Acest subiect are o diversitate de abordări din partea mai multor autori, în care înțelesului de funcție poate să îi reviă și noțiunea de scop, rol, sau chiar de sarcină.

Așadar, prof. Turliuc Vasile și Cocriș Vasile demonstrează că fiecare dintre funcțiile ce se individualizează, se regăsesc într-un sistem bazat pe o serie de intercorelări și interdependențe, într-o economie de piață, astfel:

emisiunea de monedă necesară circulației;

creditare a băncilor comerciale și a altor bănci, manifestându-se ca “bănci ale băncilor”;

gestionarea execuției de casă a bugetului de stat ca bănci ale guvernelor;

păstrarea rezervelor de aur și de valută ale țării și influențarea formării cursului de schimb al monedei naționale.

Alte abordări cu privire la funcțiile atribuite băncilor centrale pot fi reluate și în concepția prof. Nicolae Dardac și Barbu Teodora care deduc că, băncile de emisiune exercită, indiferent de caracterul lor fie mai mult sau mai puțin centralizat, cinci funcții de bază, alăturându-se, în mod ocazional, și diferite funcții economice distincte. Funcțiile respective sunt înfățișate de:

funcția de emisiune;

funcțtia de bancă a statului, a administrației și a serviciilor publice;

funcția de bancă a băncilor;

funcția de centru valutar și de gestionare a rezervei valutare;

funcția prudențială și de supraveghere;

funcții economice ocazionale.

Isărescu M., Guvernatorul Băncii Naționale a României, susține faptul că, banca centrală, situată la primul nivel al sistemului bancar, are drept obiect de activitate, următoarele funcții:

definirea propriu-zisă a politicii monetare și implementarea sa;

păstrarea rezervelor valutare ale țării;

supraveghetor și împrumutător de ultimă instanță a băncilor;

rolul de bancher al statului.

Totodată, prof. Bogdan Căpraru califică și conturează șapte funcții de bază, în momentul actual, al băncii centrale, intensificând sarcinile ce le revin, astfel:

conducerea politicii monetare, ca funcție primordială băncii centrale, încât:

colaborează cu guvernul în elaborarea politicilor economice, fiind responsabilă cu politica monetară;

stabilirea ratei rezervelor minime obligatorii;

realizează operațiuni de open-market;

sprijină rata dobânzii de referință, dar și alte taxe aplicate băncilor pentru o diversitate de servicii;

determinarea unor restricții cantitative pentru operațiunile bancare;

administrează cantitatea de numerar în economie, aflată în circulație, ca urmare a dețineri monopolului în domeniul bancar. Așadar:

definește unitatea monetară națională, respectiv, valoarea nominală pe care aceasta o deține;

stabilește dimensiunea, greutatea și o gamă largă de caracteristici tehnice ale bancnotelor și ale monedelor metalice;

garantează o purificare a numerarului;

reprezintă împrumutătorul de ultimă instanță, datorită faptului că:

acordarea de credite pentru băncile aflate în sistem;

entitățile eligibile se stabilesc de către aceasta în condiții de refinanțare;

titlurile financiare sunt alese în funcție de folosirea lor drept colaterale;

asigură menținerea supravegherii și autorizării activității băncilor, dar și exercitănd această atribuție asupra întregului sistem financiar;

sistemele de decontare și plăți sunt supuse controlului, monitorizării și reglementării de către banca centrală, atât în faza de participant, cât și în calitatea de supraveghetor;

reprezintă o autoritate în centrul valutar, datorită faptului că, permite reglementarea și administrarea operațiunilor din domeniul valutar, dar și a rezervelor valutare ce aparțin statului, încât:

stabilește, administrează și preia tranzacțiile ce se desfășoară cu rezerva valutară a statului;

pe piața valutară, intervine prin vânzarea sau cumpărarea de valute;

stabilește și publică cursurile de schimb pentru efectuarea tranzacțiilor cu aur și valute;

se impune asupra cumpărării, vânzării, deținerii și transferului de valută;

acordă sau revocălicența de funcționare și permite supravegherea activității dealer-ilor pe piața valutară.

operează ca bancă a statului, prin următoarele activități:

înfățișează statul în relațiile bancare cu diferite state, cu bănci sau instituții;

intervine ca agent al statului în ceea ce privește plasarea, tranzacționarea și înregistratrea titlurilor de stat;

susține evidențele contabile reprezentative ale contului curent al Trezoreriei;

acordarea de credite guvernului sau la diferite instituții financiare ale statului.

În momentul actual, banca centrală este desemnată ca fiind singura bancă ce deține dreptul exclusiv de a putea emite bancnote și monedă metalică reprezentând mijloacele legale pentru efectuarea plății, stabilind valoarea nominală a acestora, greutatea, dimensiunea, etc. Dispune de dreptul de a retrage și a distruge de pe piața monetară însemnele ce sunt deteriorate, fiind înlocuite de alte însemne monetare ce vor fi puse în circulație. Cantitatea de numerar ce este emisă și pusă în circulație la ordinul băncii centrale, este determinată printr-un statut, peste un anumit grad al rezervelor internaționale, pentru a evita o emitere de însemne monetare fără o acoperire. Acestea sunt bazate pe respectarea prevederilor legale și sunt garantate în totalitate prin titlurile de stat ce aparțin portofoliului de învestiții, prin active ce reies din creditele acordate instituțiilor financiare și a diferitelor persoane juridice sau prin alte instrumente financiare.

De asemenea, banca centrală răspunde cu strictețe de conturile statului, fiind înregistrate soldurile sale în pasivul bilanțului, fiind evidențiată realizarea bugetului de stat. Statul semnifică un important debitor pentru banca centrală, prin intermediul titlurilor de credit emise, în categoria activelor, încât îi permite băncii de emisiune să participe la gestionarea și depozitelor și a diferitelor achiziții publice, să permită subvenționarea statului respectiv și a administrației publice. Remarcăm, poziția pe care o ocupă în cadrul acestei funcții de bancă a statului și a serviciilor publice, datorită consilierii și creării de titluri pentru contul deținut de stat.

Masa monetară și nivelul ratelor dobânzii trebuie menținute la un nivel adecvat prin implicarea directă sau indirectă a băncilor centrale, în cadrul unor limite ce sunt stabilite de căatre autoritatea monetară. Totodată, este un factor ce privilegiază băncile ce trebuie susținute prin refinanțare, prin procuarea rezervelor și necesităților corespunzătoare pentru acestea, intervenind prin aprovizionarea pe piată monetară. Sponsorizarea realizată de către acest tip de bănci se poate realiza prin rescontare, o variantă tradițională ce acționează asupra efectelor acceptabile, fiind urmată de consecințe pozitive prin recomandate în mod direct de căatre case speciale de rescontare, de către alte instituții financiare sau chiar de anumiți intermediari. Această funcție economică îi redă puterea asupra acestor elemente, “astfel, atunci cânde se realizează emisiune monetară sau se supraveghează cursul valutar sau rata de schimb, sau atunci când se intervine pe piața monetară, pentru a influența într-un fel sau altul rata dobânzii, băncile centrale îndeplinesc și o funcție economică”.

Băncile de emisiune se implică riguros în asigurarea unui control și a unei verificări corespunzătoare asupra instituțiilor de credit și a altor bănci, prin impunerea unor restricții, ce acordă autorizarea de desfășurare a activității bancare și o delimitare a riscurilor bancare ce apar pentru evitarea insolvabilității și asigurarea unei securități corespunzătoare a depozitelor bancare.

Disciplina și prudența de care dau dovadă, se înscriu în intervențiile de verificare strictă asupra deținerii de active lichide, în mod continuu, fiind supuse unor cooperări pe piețele interbacare internaționale.

Așa cum susține și autorul Vasile Turliuc, băncile centrale realizează o politică caracteristică de supraveghere asupra celorlate bănci din sistem și se implică prin luarea unor măsuri de comportament care să le permită o siguranță asupra lichidității și solvabilității.

Banca Națională a României, cea care poartă răspunderea cu privire la aplicarea politicilor valutare, financiare și monetare, asigură acordarea împrumuturilor cu dobândă pentru a contrabalansa decalajul ce apare între nivelul încasărilor și plăților din contul de bază al Trezoreriei. Conform prof. Fîrțescu B., Banca Națională a României:

administrează în mod direct însemnele monetare, elaborând programul de emisiune al acestora pentru a satisface necesarul de numerar al țării;

se constituie în gestionarul riscului de sistem, în totalitatea activităților bancare, considerată ca un “gardian al interesului public”;

reprezintă un casier general și bancher al bugetului de stat, participând la execuția bugetului de stat, fără a percepe comisioane și achita dobânzi;

stabilește și conduce politica valutarpă a țării, pe baza obiectivelor principale ale politicii monetare ale țării, oferind sprijinul Executivului în toate acțiunile care nu contravin în stabilitatea monedei naționale;

reprezintă autoritatea care asigură trezoreria balanței de plăți externe, dar și pentru o realizare a controlului asupra devizelor;

operează sistemul de plăți al țării și vizează gestionarea riscurilor bancare și legalizarea instrumentelor de plată fără numerar și modul de decontare al acestora.

Responsabilitatea prioritară de a asigura stabilitatea financiară asupra sistemului bancar complet și reflectarea rolului ce reiese din activitatea exercitată de autoritatea monetară, este semnificativă în cercetările actuale asupra funcțiilor de bază a băncilor centrale.

1.2.2. Particularități ale operațiunilor băncilor centrale

Instrumentele de politică monetară ce exercită o puternică influență asupra desemnării orientării acestei politici, manevrarea condițiilor de lichiditate și pentru dirijarea ratelor de dobândă stabilite, sunt realizate din inițiativa băncii centrale, în care operațiunile open market sunt reprezentate ca fiind cele mai importante instrumente pe piața monetară.

Dacă ne bazăm pe operațiunile efectuate de către băncile centrale ce fac parte din Sistemul European al Băncilor Centrale, vom avea în vedere desfășurarea:

Operațiuni reverse repo și operațiunile repo, denumite și “repurchase agreement”;

Swap-ul valutar;

Operațiuni ce au loc definitiv cu titluri, fie de vânzare sau fie de cumpărare;

Împrumuturi secundare ce se realizează cu active eligibile;

Atragerea de depozite;

Eliberarea de certificate de depozit;

Rezultatul ce se aplică asupra lichidității sistemului bancar, determină o anumită calificare a operațiunilor de open-market, astfel încât, sunt stabilite în tabelul de mai jos:

Tabelul 2: Operațiunile de open-market, în funcție de ameliorare și introducere de lichiditate

După cum putem observa, injectarea și absorbția de lichiditate se desfășoară în condiții diferite pe piața monetară,

În continuare, vom analiza operațiunile de piață exercitate de Banca Națională a României și facilitățile permanente pe care aceasta le oferă participanților eligibili, astfel încât, conform Regulamentului nr.1, din 30 martie 2000 și intrat în vigoare la data de 1 februarie 2008, se observă următoarele operațiuni:

operațiuni de pe piața monetară care implică, operațiuni executate la ordinul băncii centrale, incluzând una din următoarele tranzacții, cum ar fi achiziționarea sau vânzarea reversibilă de active eligibile, achiziționarea sau vânzarea de active eligibile pentru tranzacționare, acordarea unor credite colateralizate cu diferite active eligibile pentru garantare, operațiuni de swap valutar, emisiunea unor certificate de depozit și atragerea de depozite;

achiziționarea reversibilă repo pentru tranzacționare, de active eligibile, în care Banca Națională a României preia de la participanții de active eligibile pentru tranzacționare, în scopul injectării de lichiditate, cu răspunderea acestora de a răscumpăra activele eligibile la o anumită dată și la un preț stabilit în momentul tranzacției;

Tabel 3: Date statistice cu privire la operațiunile repo pe piața monetară

Sursa: http://www.bnr.ro/Operatiuni-de-piata-monetara–3908.aspx

vânzările reversibile reverse repo pentru tranzacționare, de active eligibile, în care Banca Națională a României predă participanților de active eligibile pentru tranzacționare, în scopul absorbției de lichiditate, cu angajamentul de a răscumpăra activele eligibile la o anumită dată și la un preț stabilit în momentul tranzacției;

Tabel 3.1: Date statistice cu privire la operațiunile reverse repo pe piața monetară

Sursa: http://www.bnr.ro/Operatiuni-de-piata-monetara–3908.aspx

acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru a permite tranzacționarea, pentru injectarea de lichiditate, către participanții eligibili cu menirea de a păstra proprietatea asupra activelor eligibile ce sunt aduse în garanție;

achiziționarea sau vânzarea de active eligibile ce permit tranzacții, în baza cărora, au loc injectări sau absorbții de lichiditate, Banca Națională a României având capacitatea de a vinde sau a cumpăra active eligibile ce permit un transfer de proprietate asupra acestor active eligibile, de la cel care vinde la cel care cumpără, utilizând metoda “livrării contra plată”;

emisiunea de certificate de depozit care are loc în cazul unei absorbții de lichiditate, prin vinderea de către Banca Națională a României a unor certificate de depozit către participanții eligibili;

Tabel 3.2.: Date statistice privind emiterea certificatelor de depozit

Sursa: http://www.bnr.ro/Operatiuni-de-piata-monetara–3908.aspx

operațiuni de swap valutar ce constau în două tranzacții simultane, realizate cu aceeași contrapartidă, prin care Banca Națională a României:

achiziționează la vedere valută convertibilă contra lei, pentru injectarea de lichiditate, și vinde la o dată ulterioară aceeași sumă exprimată în valută și convertibilă în lei;

vinde la vedere valută convertibilă contra lei, pentru absorbția de lichiditate, și achiziționează la o dată ulterioară aceeași suma exprimată în valută și convertibilă în lei;

tranzacțiile cu scadența prestabilită sub forma atragerii de depozite, în care Banca Națională a României atrage depozite de la participanții eligibili, în cazul unei absorbții de lichiditate;

Tabel 3.3.: Date statistice cu privire la atragerea depozitelor

Sursa: http://www.bnr.ro/Operatiuni-de-piata-monetara–3908.aspx

facilitatea de creditare și de depozit, prin acceptare unor depozite over-night, ce reprezintă facilități permanente ce sunt acordate participanților eligibili în cazul în care au propria inițiativă;

diferența ce apare dintre cursul de schimb, atât în cazul tranzacției la termen, denumit și forward, dar și în cazul tranzacției la vedere în cadrul unui swap valutar;

tranzacții la vedere, pentru care data decontării este reprezentată ca fiind value today, value tomorrow sau spot.

Operațiile Swap, împrumuturile de la alte bănci pe o perioada limitată și operațiuni pe seama rezervelor valutare, reprezintă o intervenție a băncii centrale pe piața valutară. În general, operațiile swap concepute de băncile centrale, au semnificația de “înțelegeri între acestea sau între bănci centrale și Banca Reglementelor Internaționale prin care părțile se angajează ca în anumite situații să împrumute o sumă în moneda națională, pe termen scurt, pentru intervenții pe piața valutară”.

Operațiunile clasice efectuate de banca centrală, se împart în două categorii, așa cum prevăd și prof. Cocriș Vasile și Turliuc Vasile, în operațiuni pasive ce constau în stabilirea capitalului propriu, depunerile și emisiunea bănească, dar și operațiuni active prin care se disting acordarea de creditare, decontările intra și interbancare și operațiunile de vânzare-cumpărare de aur și devize.

În acest sens, operațiunile active spre deosebire de cele pasive, în momentul acțiunii de creditare, se desfășoară pe baza unui rescont de cambii, a unui credit pe gaj de efecte comerciale sau al unui credit de lombardare, dar și pe un credit guvernamental. Banca centrală urmărește. în esență, să asigure o stabilitate a rezervei valutare și o exercitare a unei influențe asupra monedei naționale, în comparație cu valutele de referință, determinând un curs corespunzător al acestora. Cu privire la administrarea rezervelor internaționale, Banca Națională a României are responsabilitatea de a efectua următoarele operațiuni, așa cum prevede Legea nr. 312 din 2004:

să cumpere și să vândă sau alte tranzacții cu lingouri și monede din aur sau metale prețioase;

să achiziționeze sau să vândă valute;

să intervină pe piața secundară cu bonuri de tezaur, obligațiuni sau alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de alte organizații financiare interguvernamentale;

să efectueze diferite tranzacții cu valori mobiliare emise și garantate de societăți bancare și nebancare sau alte tipuri de organizații;

să deschidă sau să mențină conturi ale altor bănci și autorități monetare și să efectueze operațiuni de corespondent pentru diferite organizații, inclusiv pentru guverne străine și agențiile lor.

O refinanțare a băncilor centrale se poate organiza, de asemenea, pe baza unor credite pe care le acordă Banca Națională a României, printre care, creditul asigurat prin licitație, creditul de lombardare, creditul structural și creditul special.

Așadar, o trecere la piața monetară deschisă, putem specifica că necesită “privatizarea băncilor comerciale, întărirea concurenței, înlăturarea dominației nete a unora dintre ele, creșterea numărului de bănci, dezvoltarea rețelei bancare”.

Capitolul II

Transformări privind rolul băncilor centrale în cadrul sistemelor bancare actuale

2.1. Caracteristici ale sistemelor bancare actuale

Sistemele bancare s-au evidențiat, de-a lungul timpului, printr-o serie de particularități, fiind considerate ca fiind o formațiune creată pe baza realțiilor financiare și bancare, a dispozițiilor și a infrastructurilor, în măsura în care, doresc sa contribuie la o distribuire a creditelor, a resurselor financiare sau pentru a introduce o diversitate de sisteme de plăți care să ofere agenților economici avantaje financiare.

Schema 1: Trăsături de ansamblu al sistemelor bancare

Dacă ne bazăm pe tabelul anterior, vom observa că diversitatea sistemului bancar, aici pot fi incluse anumite categorii de instituții financiare pe anumite variante de cumpărători sau desfășurarea unei anumite activități, încadrându-se băncile universale sau instituții specializate. Dacă avem în vedere natura capitalului, acesta poate fi public sau privat, fiind încadrate și după dimensiune, ca bănci de talie locală, bănci regionale și băncile de talie internațională sau globală.

În funcție de concentrarea sistemului bancar se poate declara că un sistem bancar ce prezintă un număr redus de instituții financiare va dobândi un nivel de concentrare mai ridicat, exercitând o influență considerabilă asupra competiției bancare. Acest fenomen se reflectă prin numărul redus de instituții financiar bancare care pot desfășura o activitate de control asupra pieței bancare din țara de referință. Studii recente în domeniul financiar au demonstrat că printre băncile ce intervin într-un astfel de control se bazează pe cota de piață ce o înregistrează peste valoarea de 3 %, în funcție de activele care le dețin la începutul crizei economice.

Caracteristica cu privire la nivelul de dezvoltare se referă la informațiile specifice cu privire la numărul de operațiuni bancare desfășurate, numărul de conturi bancare create, numărul de angajați din cadrul unei instituții financiar bancare sau numărul de sedii bancare din interiorul unei țări.

Derularea operațiunilor bancare contribuie la o minimizare a costurilor și adoptarea unei poziții pe piața bancară cât mai convenabilă și optimă, inclusiv crearea unei diversități de produse și servicii bancare, întrucât să introducă băncile în cea mai înaltă poziție. Putem specifica, că nivelul de concurență între bănci se intensifică considerabil datorită operațiunilor de achiziții și fuziuni.

Reglementările și indicatorii de prudențialitate se introduc de către autoritățile de reglementare și de supraveghere pentru asigurarea unei stabilități al sistemului bancar ce impun o activitate de control și monitorizare intensă asupra tuturor activităților desfășurate de instituțiile financiar bancare. Se reflectă o garanție asupra siguranței depozitelor bancare pentru a oferi o încredere ridicată a sistemului bancar, de o utilizare eficientă în cazul apariției unui fenomen negativ, de exemplu, al falimentelor bancare, în care deponenții pot să își restituie depozitele depuse la instituția bancară aflată în cauză.