Riscurile In Afacerile Economice Internationale

Riscurile în afacerile economice internaționale

CUPRINS

Introducere

Cap. I. Riscurile afacerilor internaționale, generalități

1.1. Definirea și clasificarea riscurilor în tranzacțiile internaționale

1.2. Identificarea riscurilor

1.3. Gestionarea riscurilor

Cap. II. Managementul riscurilor

2.1. Evaluarea și controlul riscurilor

2.2. Aplicarea procesului de management al riscului

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară.

Cap. IV. Concluzii

Bibliografie

Introducere

Prin lucrarea de față “Riscurile în afacerile economice internaționale” s-a urmărit stabilirea riscurilor evidente și mai puțin evidente în cadrul afacerilor internaționale în contextul actual al globalizării afacerilor.

Mediul internațional de afaceri este influențat de evoluția contradictorie a economiei mondiale și de fenomene de instabilitate care caracterizează majoritatea economiilor naționale. În viața economică intervin mulți factori și condiții a căror apariție, manifestare și evoluție este greu de prognozat cu exactitate. Din acest motiv, tranzacțiile economice internaționale se desfășoară, în prezent, în condiții de risc și incertitudine.

Astăzi, noțiunea de risc pare a fi sinonimă cu cea de activitate. Deși omnipresent în mediul de afaceri, și nu numai, riscul este adesea, relativ dificil de detectat sau anticipat.

Evenimentele ce pot afecta veniturile și performanțele ulterioare investiției sunt atât de numeroase și variate încât identificarea lor reprezintă o provocare chiar și pentru cei mai abili și experimentați investitori, fiindcă viitorul este în mare măsură necunoscut.

Multe decizii în afaceri se iau plecându-se de la estimări asupra viitorului. Luarea unei decizii în baza unor estimări, prezumții, așteptări, previziuni, prognoze asupra evenimentelor viitoare implică o doză bună de risc, uneori destul de dificil de definit și, în cele mai multe cazuri, imposibil de măsurat cu precizie, dată fiind natura abstractă a conceptului.

Pe măsură ce liberalizarea, globalizarea și dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaticii generează noi oportunități de afaceri, organismele economice și financiare sunt expuse unor riscuri mai complexe și mai diverse decât în trecut.

Identificarea, măsurarea și controlul riscurilor nu a fost nicicând mai importantă pentru managementul organizațional și cel strategic. Managementul riscului se referă la echilibrarea riscului și a câștigului, în general cei care conduc afaceri își asumă riscul în mod natural, deoarece ei ajung în aceea poziție ca rezultat al unor succese din trecut.

Provocarea pentru manageri o reprezintă asumarea unui risc inteligent. A conduce o afacere de succes înseamnă a profita de cele mai corecte oportunități de afaceri, în funcție de posibilitățile financiare și manageriale ale companiei.

Monitorizarea riscului este importantă, dar mult mai important este ca oamenii potriviți să se afle în locurile potrivite și în același timp, să fie motivați, pentru că în ultimă instanță, managementul riscului depinde de oameni.

Riscul apare în general nu atât din probabilitatea că nu se va întâmpla ceva bine, ci din posibilitatea de a se întâmpla ceva rău. De asemenea viața economică este guvernată de incertitudine și orice proiecție a unor evenimente viitoare este, prin definiție, lovită de riscul de a nu se realiza în parametrii prevăzuți.

Introducere

El există permanent și se produce sau nu în funcție de condițiile create. Riscul este prezent în toate acțiunile și evenimentele omenirii. Riscul este într-o permanentă schimbare el evoluează în complexitate, pe lângă tradiționalele expuneri la hazard, adăugându-se riscuri operaționale, financiare, strategice, de piață, de țară, legislative, umane, de fraudă, iar caracterul complex al riscului poate fi atribuit mai multor factori.

Lucrarea este structurată în patru capitole și cinci subcapitole așa cum se vede în cuprins:

Cap. I. Riscurile afacerilor internaționale, generalități

1.1. Definirea și clasificarea riscurilor în tranzacțiile internaționale

1.2. Identificarea riscurilor

1.3. Gestionarea riscurilor

Cap. II. Managementul riscurilor

2.1. Evaluarea și controlul riscurilor

2.2. Aplicarea procesului de management al riscului

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară.

Cap. IV. Concluzii

În Cap. I. Riscurile afacerilor internaționale, generalități, am definit și clasificat riscurile ce pot apărea în cadrul afacerilor economice internaționale, precum și măsurile care se pot lua pentru minimizarea sau chiar evitarea lor.

Definirea riscului are multe variante întâlnite în literatura de specialitate. Astfel: este „posibilitatea de-a ajunge într-o primejdie, de-a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă"1, „riscul este practic amenințarea ca un eveniment să afecteze abilitatea unei companii de a funcționa și de a-și urmări îndeplinirea obiectivelor strategice.

Riscul apare în general nu atât din probabilitatea că nu se va întâmpla ceva bine, ci din posibilitatea de a se întâmpla ceva rău." De asemenea „viața economică este guvernată de incertitudine și orice proiecție a unor evenimente viitoare este, prin definiție, lovită de riscul de a nu se realiza în parametrii prevăzuți".

Cap. II. Managementul riscurilor, stabilește faptul că pentru managerii cu rezultate bune, atenția față de oportunitatea și, deci, asumarea riscului, este stimulată doar când performanțele depășesc ținta propusă (nivelul propus).

Pentru factorii de decizie care se așteaptă la rezultate a căror valori sunt sub cele programate, dorința de a-și atinge scopul propus îi conduce spre asumarea riscului. În acest caz, oportunitatea riscului captează atenția mai repede decât pericolul, exceptând cazul când apropierea de punctul de supraviețuire captează atenția la același nivel.

Dacă performanța se oprește la punctul de supraviețuire, evidențierea variantelor este moderată de frica față de pericolele ce s-ar putea ivi.

Introducere

Managerii au o reacție puternică la risc și la asumarea riscului. Își fac probleme pentru reputația lor în cazul asumării riscului și sunt dornici să-și exprime sentimentele de dezacord cu cei care stimulează grupurile ce iau decizii inteligente, dar riscante.

Pe de o parte, asumarea riscului este evaluată și tratată ca fiind esențială pentru inovații și asigurarea succesului. În același timp, asumarea riscului este diferențiată de „judecarea atuului”. Un bun manager „își asumă un risc” nu „joacă un joc de noroc”.

Importanța acestei paralele a fost recunoscută de factorii de decizie-ingineri, care au încercat, cu rezultate modeste, să câștige un criteriu de evaluare a managerilor și potrivit căruia se recompensează mai repede „deciziile bune” decât „rezultatele bune”, argumentând că determinarea unei alegeri proprii n-ar trebui să fie confundată cu șansa conștientizării unor situații de risc.

În Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară, se arată că, riscul de țară măsoară abilitatea unei țări de a furniza companiilor private rezidente sau nerezidente precum și entităților guvernamentale valuta necesară derulării activității acestora.

Această abilitate se referă pe de o parte la convertibilitatea monedei naționale într-o altă monedă și pe de altă parte are în vedere riscul de transfer de profituri și plăți în afară (aferente unor credite externe sau contracte comerciale). Riscul de țară exprimă probabilitatea pierderilor financiare în afacerile internaționale, pierderi generate de unele evenimente macroeconomice și / sau politice din țara analizată.

În legătură cu noțiunea de risc trebuie făcută o remarcă foarte importantă: riscul este privit ca o probabilitate. Când se vorbește despre mărimea riscurilor legate de o anumită afacere, de exemplu, se face referire practic la probabilitatea cu care se poate produce un eveniment ne dorit, și nu la evenimentul în sine sau la mărimea pagubelor care ar rezulta. De altfel, prin asocierea noțiunii de probabilitate riscul poate fi deosebit de incertitudine.

Cap. IV. Concluzii ce se desprind din această lucrare sunt că, globalizarea și internaționalizarea afacerilor este o realitate probabil ireversibilă și orice țară care-și pregătește temeinic  viitorul se vede nevoită să interfereze cu ea.

Chiar dacă riscului îi este atașată o conotație negativă, nu toți agenții economici îl evită. În general se poate stabili o legătură direct proporțională între mărimea riscului estimat și mărimea câștigului așteptat. Ținând cont de acest lucru, pot fi identificați pe scena economică agenți cu apetențe diferite față de risc. În orice caz, riscul nu poate fi eliminat complet din activitatea economică.

În ciuda faptului că producerea unor evenimente poate fi determinată probabilistic, în cazul în care se întâmplă acele evenimente, în anumite situații nu mai pot fi luate măsuri de stopare a efectelor negative. Capacitatea de asumare a riscurilor constituie deci o trăsătură indispensabilă fiecărui agent economic.

Cap. I. Riscurile afacerilor internaționale, generalități

Definirea și clasificarea riscurilor în tranzacțiile internaționale

Definiția riscului economic dată în „Dicționarul de economie” de Niță Dobrotă este aceea de eveniment sau proces nesigur și probabil care poate cauza o pagubă, o pierdere într-o activitate, operațiune sau acțiune economică.

Spre deosebire de incertitudine, riscul economic se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi (reguli) de probabilitate pentru rezultatele scontate, ca și prin cunoașterea acestei legi de către cei interesați.

În termeni generali, riscul exprimă ”posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă”.1)

Managerii văd riscul în mod diferit față de felul în care el apare în teoria deciziei. În particular exisă o ușoară înclinație în a egala riscul alegerii unei alternative cu variația repartiției probabilităților unor rezultate posibile care ar urma alegerii alternativei. Față de teoria deciziei sunt evidente următoarele trei diferențe, prezentate în continuare.

Prima diferență constă în faptul că mulți manageri nu tratează, de exemplu, nesiguranța profitului ca pe un aspect important al riscului, care este mai degrabă asociat cu rezultatele negative. Există, deci, o tensiune persistentă între „risc”, ca o măsură în funcție de repartiția rezultatelor posibile ale unei alegeri și „risc” ca pericol sau întâmplare. Din această din urma perspectivă, o alegere riscantă este una care conține amenințarea unui rezultat foarte slab.

În al doilea rând, pentru manageri, riscul nu este un concept cu caracter de probabilitate. Cam jumătate dintre manageri consideră nesiguranța un factor de risc, pentru ei însă, rezultatele slabe prezintă o mare importanță. O mare parte au simțit că riscul poate fi mai bine definit prin valoarea care se așteaptă să fie pierdută.

În evaluarea perspectivelor nesigure, majoritatea managerilor au fost preocupați de perspectiva „celor mai rele rezultate” sau de „deficitul maxim”. Oricum, este clar că managerii sunt mai tentați să folosească mărimi valorice pentru a descrie riscul, decât metodele moderne de estimare a acestuia, cum ar fi statistica sau calculul probabilităților ș.a.

În al treilea rând, recunoscând că există piețe financiare, tehnice, de produse și alte aspecte ale riscului, majoritatea managerilor consideră că riscul nu poate fi cuantificat cu ajutorul unei singure cifre sau cu o repartiție de numere; ei argumentează, în continuare, că nu există o cale de a transforma un fenomen multidimensional într-unul unidimensional. În cele mai recente formulări, o alternativă de risc este una pentru care variația este mare, iar riscul este o mărime care se adaugă valorii proiectate a alternativei, pentru a obține o alternativă riscantă.

_____________________________

1) Potrivit Dicționarului explicativ al cuantificat cu ajutorul unei singure cifre sau cu o repartiție de numere; ei argumentează, în continuare, că nu există o cale de a transforma un fenomen multidimensional într-unul unidimensional. În cele mai recente formulări, o alternativă de risc este una pentru care variația este mare, iar riscul este o mărime care se adaugă valorii proiectate a alternativei, pentru a obține o alternativă riscantă.

_____________________________

1) Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975;

Cap. I. Riscurile afacerilor internaționale, generalități

Toate teoriile deciziei consideră că factorii de decizie preferă rezultatele așteptate decât pe cele surpriză. În general, se consideră că factorii de decizie preferă riscuri mai mici decât unele mari, iar importanța acordată altor factori rămâne, în general, aceeași.

De asemenea, valoarea programată a unei alternative se presupune a fi asociată factorilor pozitivi, iar riscul celor negativi în scara preferințelor alternativelor. Găsirea unor definiții empirice satisfăcătoare a riscului, în interiorul acestui sistem rudimentar s-a realizat cu dificultăți.

Unii factori de decizie au tendința de a ignora posibile evenimente care ar fi foarte neplăcute prin consecințele lor. Se mai poate întâmpla ca unii manageri să nu privească decât spre o parte din rezultatele posibile și nu spre totalitatea lor și să măsoare variația ținând cont doar de aceste rezultate.

Se observă, de asemenea, că descrierea literală este preferată cuantificării lui, chiar dacă ultima este mai elocventă. S-a observat că probabilitatea ca rezultatele și valorile lor să intre în calcularea riscului în mod independent este mai mare decât probabilitatea ca aceste valori să fie luate împreună.

Cele de mai sus demonstrează că unii factori decizionali definesc riscul în mod diferit de teoria economică și diferiți manageri vor vedea aceeași situație în moduri diferite.

După apariția lor riscurile se împart în:2)

retrospective – oferă posibilitatea de a prevedea celelalte riscuri;

curente – apar nemijlocit în procesul desfășurării activității de antreprenoriat, având o probabilitate înaltă de apariție, dar care nu tot timpul generează mari pierderi pentru firmă ( riscul de producție, riscul defectării utilajului, riscul de personal etc.)

perspective- sunt riscurile potențiale, apariția cărora nu este strict delimitată în timp, însă la care poate fi determinată probabilitatea de apariție și mărimea potențialelor consecințe.

După factorii de apariție riscurile se împart în:

politice: riscurile, condiționate de schimbarea situației politice, care influențează asupra activității antreprenoriale;

economice: riscurile, condiționate de schimbările nefavorabile în economia întreprinderii sau în economia țării.

După caracterul evidenței riscurile se împart în:

externe: la care se atribuie riscurile care influențează activitatea firmei din exteriorul ei așa ca riscul inflaționist, riscul valutar, riscul natural etc, fiind nemijlocit legate de activitatea întreprinderii, sau de mediul său de contract.

interne: la riscurile interne se atribuie, riscurile condiționate, în marea majoritate, de activitatea nemijlocită a întreprinderii cât și a partenerilor săi de contact.

_____________________________

2) Ion Stancu, Finanțe, Editura Economică, București, 2002, p. 59;

Cap. I. Riscurile afacerilor internaționale, generalități

După sfera apariției la baza căreia stau domeniile activității antreprenoriale:

sfera producției – antreprenorul folosește nemijlocit în calitate de factori antreprenoriali, elementele muncii, forță de muncă, informații, servicii etc.

sfera comercială – antreprenorul joacă rolul de comerciant, având producția finită, pe care o cumpără de la producători. Astfel, profitul rezultă doar din diferența de preț.

sfera financiară – o formă deosebită a antreprenoriatului comercial, în care în loc de obiectul vânzare-cumpărare sunt banii. Antreprenoriatul financiar este vinderea unor mijloace bănești în schimbul altora. (de exemplu banca).

activitatea intermediarilor – adică antreprenorul nu produce și nici nu vinde ci apare în calitate de intermediar.

După nivelul de realizare a riscului:

riscurile legate de strategie (alegerea pieței, planul de producere, planul canalelor de distribuție).

riscurile operaționale (până la realizarea comenzii, între comandă și expedierea mărfii).

După obiect – (impactul probabil al riscului):

riscuri ce afectează bunurile (mijloace fixe, stocurile de materii prime, materialele);

riscuri ce afectează investițiile nemateriale;

riscuri ce afectează resursele financiare;

riscuri ce afectează personalul întreprinderii.

În dependență de durata în timp:3)

riscuri de scurtă durată – reprezintă un pericol pentru antreprenor pe o perioadă definită de timp, care dispar concomitent cu încetarea acțiunii

riscuri permanente – prezintă tot timpul pericol pentru activitatea de antreprenoriat, pe un teritoriu geografic anumit sau într-un domeniu a economiei naționale.

În dependență de limita după care este posibil falimentul :

admisibile – reprezintă pericolul pierderii venitului de la realizarea unui anumit risc sau set de riscuri în urma desfășurării activității antreprenoriale.

critice – reprezintă pericolul de pierderi în mărimea cheltuielilor de producție necesare pentru realizarea unei anumite activități de antreprenoriat.

catastrofale – reprezintă pericolul de a suporta pierderi în mărime egală sau s-au mai mari decât toată averea firmei, ceea ce o conduce spre faliment.

După caracterul urmărilor riscurile se împart în:

Riscurile pure – sunt consecința unor evenimente accidentare sau care au o anumită probabilitate de apariție existând șansa numai de a pierde fără să existe și șansa de câștig.

Riscurile speculative – apar atunci când există simultan atât șanse de pierdere cât și de a câștiga.

_____________________________

3) Cătălin Zamfir, Incertitudinea. O perspectivă psiho-sociologică, Ed. Științifică, București, 1990, p. 127;

Cap. I. Riscurile afacerilor internaționale, generalități

Identificarea riscurilor

Un prim pas în managementul riscului îl reprezintă identificarea acestora care ar putea afecta mediul de afaceri, companiile, indivizii. Pentru a se asigura o analiza cât mai cuprinzătoare a activității desfășurate și a riscurilor rezultate, e necesară implicarea personalului din toate departamentele firmei pentru identificarea corectă și exactă a riscurilor posibile, deoarece dinamica afacerilor determina apariția unor noi riscuri.

Identificarea și definirea riscurilor face parte integrantă din planificarea strategică a organizației care va asigura vizibilitatea necesară și focalizarea strategică.

Planificarea strategică implică patru etape fundamentale: evaluarea performanțelor istorice; fixarea de obiective precise; dezvoltarea unor planuri de acțiune; compararea performanței actuale cu cea planificată.

Pentru a obține performanțe și un profit prognozat cei care se ocupă de managementul riscului analizează raportul dintre risc și câștig. Această acțiune trebuie să includă instrumente și proceduri specifice fiecărui sector. Nu e neglijată nici incertitudinea, care necesită consum capital de loc de neglijat, deoarece aceasta nu poate fi gestionată prin tehnici tradiționale.

Identificarea riscurilor se realizează prin scenarii de pierdere posibile pentru activități, tranzacții și produse, în literatura de specialitate românească Luminița Roxin4) propune elaborarea profilului de risc care să fie identificate după expunerile la risc a diferitelor componente.

Este de asemenea util să se identifice frecvența și mărimea pierderilor care pot fi generate de expuneri. Frecvența se referă la numărul de apariții ale evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de planificare.

Gravitatea pierderilor măsoară impactul financiar care rezultă datorită evenimentelor asociate expunerii la risc. Activitatea de identificare a riscurilor diferă de la o etapă la alta a dezvoltării societății economice, diferind de asemenea în funcție de mărimea organizațiilor financiare și nonfinanciare a companiilor economice.

Toate afacerile iau în considerare un element de risc, care să le asigure un profit potențial. Modul în care compania tratează diferitele tipuri de risc și felul în care decide să le gestioneze, reprezintă un criteriu important în stabilirea structurii organizatorice a companiei și a modului de a acționa pe piață, în relațiile cu clienții și cu concurența. Totuși este de remarcat că nu toți au același apetit pentru risc.

Apetitul la risc reprezintă un termen general chemat să măsoare tendința unor persoane către un grad de risc mai ridicat sau mai scăzut. EI este determinat de o combinație de doi factori principali: experiența individuală și înclinația naturală, genetică, de asumare sau nu a riscurilor.

_____________________________

3) Luminița Roxin, Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997, pag. 30;

Cap. I. Riscurile afacerilor internaționale, generalități

Identificarea riscurilor este un proces care diferă de la companie la companie fiind direct legată de mărimea acestora. Alta este problema cu care se confruntă sectorul întreprinderilor mijlocii și mici românești. Ele diferă prin natura lor de marile întreprinderi. Adesea ele operează cu structuri mai puțin dezvoltate, fără a avea un risc manager sau un expert special angajat în acest scop.

Responsabilitatea pentru risc este împărțită la nivel de conducere, directorul financiar fiind cel care de regulă, se ocupă de toate aspectele legate de riscul afacerii.

La organizațiile multinaționale există compartimente de risc care se ocupă de aspectele legate de gestionarea riscurilor lor, de relațiile de coordonarea personalului, de recrutarea angajaților, de sănătatea și securitatea salariaților, de utilizarea poștei electronice.

Întreprinderile mijlocii și mici au resurse limitate cea ce determină o anumită poziție delăsătore față de riscuri. Conducătorii întreprinderilor nu se grăbesc să implementeze un sistem de identificare și reducere a riscurilor deși sunt conștienți de riscurile la care este expusă afacerea lor.

Abordarea fatalistă a riscului poate avea consecințe negative pe plan financiar și nu numai, în tratarea aspectelor legate de riscul în afaceri e importantă abordarea unică, centralizată. Fiecare companie are dinamica sa proprie și este mereu într-un proces de schimbare.

Dacă riscurile sunt mai bine înțelese și gestionate, crește performanța în funcționarea neîntreruptă de vreo pierdere neprevăzută, așa cum un gram de prevedere poate echivala cu un kilogram de tratament.

Provocarea cu care se confruntă fiecare societate pe piața foarte instabilă de astăzi este de a găsi timp pentru a localiza și gestiona întregul ansamblu de riscuri și apoi de a desfășura un proces eficient de coordonare. Se poate concluziona că schimbarea înseamnă nesiguranță, iar nesiguranța înseamnă risc. Viitorul va fi al afacerilor care se bazează pe un management efectiv al riscului.

Rezultatele merită efortul, deoarece administrarea eficientă a riscurilor aduce beneficii importante companiei prin: creșterea încrederii acționarilor; prin îmbunătățirea imaginii firmei și a moralului angajaților; prin creșterea productivității.

Este bine cunoscut conceptul după care succesul în afaceri depinde de asumarea unor riscuri. Fără asumarea unui element de risc, profitul realizat poate fi destul de scăzut. Asumându-și mai multe riscuri, cresc și șansele obținerii unui profit mai important, dar și posibilitatea unor pierderi pe măsură. Totul e să păstrezi un echilibru bine stabilit între risc și câștig. De fapt este una dintre trăsăturile clar conturate ale calității manageriale, în orice activitate există un element de risc, care nu poate fi anticipat.

Pentru a conduce o afacere trebuie identificate riscurile posibile ale afacerii, în funcție de atitudinea față de risc, în care se dorește asumarea unor riscuri mai mari sau mai mici, managerul companiei decide cum va gestiona riscul.

Cap. I. Riscurile afacerilor internaționale, generalități

Gestionarea riscurilor

Operațiunile de comerț exterior, în sensul lărgit al sintagmei, implică și un ansamblu de riscuri. Distanța geografică și culturală nu constituie decât una dintre cauzele acestor riscuri. Prin risc, în accepțiune largă, se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice internaționale, ca rezultat al producerii unor evenimente (fenomene) imprevizibile.

Întreprinzătorii au la dispoziție patru strategii de gestionare a riscului: evitarea riscului, prevenirea riscului, transferul riscului și asumarea riscului.

Evitarea riscului presupune refuzul de a întreprinde o acțiune în care riscul pare să fie prea costisitor. A evita riscul înseamnă a elimina condiția care se află la baza problemei. Spre exemplu, dacă unei părți a proiectului îi sunt asociate riscuri înalte, atunci respectiva parte este eliminată din proiect. Evitarea poate lua forma refuzului de asumare a riscului sau abandonării unei expuneri la pierderi asumată înainte.

Prevenirea riscului (reducerea riscului, controlul pierderilor) constă în utilizarea de diferite metode pentru reducerea probabilității producerii anumitor evenimente și diminuarea efectului celor care se petrec.

Prevenirea pierderilor urmărește să reducă numărul lor înainte ca ele să devină realitate. Ea se poate realize fie printr-o interventie asupra proceselor pe care le derulează organizația, fie printr-o intervenție asupra mediului în care se desfășoară acțiunea.

Reducerea pierderilor constă în luarea de măsuri după ce evenimentul negative a avut loc. Ea are rolul de diminuare a consecințelor neplăcute pentru cei afectați de respectivul eveniment. Ca măsuri de reducere a pierderilor sunt cunoscute recuperarea pierderilor și planurile pentru situațiile limită.

Recuperarea pierderilor se referă la valorificarea a tot ce mai poate fi salvat după încheierea evenimentului negativ și în acționarea în instanță pentru obținerea de daune a celor ce se fac responsabili de pagubele aduse. Planurile pentru situații limită conțin acțiunile pe care trebuie să le întreprindă organizația ca răspuns la astfel de evenimente. Tehnica principală folosită o reprezintă prevenirea prin diferite măsuri de siguranță și protecție.

Transferul riscului presupune mutarea riscului către altă persoană sau organizație. Transferul riscului poate fi realizat prin două posibilități:

– prima constă în externalizarea activității generatoare de risc către altcineva. Un exemplu clasic de astfel de transfer este subcontractarea acelor activități pe care organizația nu vrea să și le asume pentru că nu are experiență sau resursele necesare să le ducă la bun sfârșit;

– cea de-a doua posibilitate constă în transferul riscului nu și al activității printr-o întelegere contractuală. Aceasta se realizează prin încheierea unor contracte de asigurare. Compania de asigurări își asumă o parte din riscuri în schimbul unui preț (prima de asigurare).

Cap. I. Riscurile afacerilor internaționale, generalități

Dacă riscul se produce în condițiile specificate prin contractual de asigurare, asiguratorul va rambursa partea asigurată sau toate pierderile suferite datorită riscului. Dacă riscul nu apare, asiguratorul păstrează prima de asigurare.

Asumarea riscului (absorbția riscului) constă în absorbirea riscului deoarece este imposibilă asigurarea împotriva tuturor pierderilor posibile. În general se absorb riscurile în care pierderea nu este mare. Asumarea unui anumit risc, presupune gestiunea corectă a lui și este urmată de așteptarea unui rezultat prin care să se obțină.

În această abordare, managerul examinează impactul pe care l-ar avea situația de risc asupra proiectului și hotărăște că riscul nu trebuie să fie tratat. Această abordare ar trebui să fie utilizată doar în situațiile când impactul riscului este scăzut sau probabilitatea ca riscul să aibă loc este foarte scăzută. Această abordare este periculoasă pentru riscurile de nivel mediu sau înalt.

Elaborarea unui set de alternative realiste de diminuare și control al riscului depinde, în primul rând, de o analiză comprehensivă și riguroasă, dar și atitudinea decidentului, a celor implicați în derularea afacerii la nivel decisional. Deși necesită consum mare de timp și reclamă un demers sistematic, identificarea și cuantificarea riscurilor este utilă.

Problema cuantificării însă este un prilej de dispute între adepții știintelor exacte, care tratează riscul ca pe ceva care poate fi obiectiv măsurat, în idea că orice tip de risc poate fi redus la o cifră, un număr matematic, și partizanii știintelor sociale, care tratează riscul din perspectiva reflexivității. Nu sunt adeptă unor asbolutizării în domeniul analizei ( cuantificării ) riscului, cu atât mai puțin a ideii promovate de adeptii științelor exacte, dat fiind faptul că în economie lucrurile sunt relative – economia este format din participanți conștienți ale căror raționamente au o component pasivă și una activă.

Particularitățile branșei din care face parte firma au influență, de asemenea, asupra conceptualizării, interpretării, asumării și controlului riscului. Cultura organizationlă are un rol decisive în ceea ce privește direcțiile de acțiune într-un context macro și microeconomic dat. Procesul diferă de la un sector economic la altul, dată fiind eterogenitatea criteriilor ce stau la baza luării deciziilor.

În unele cazuri, asumarea riscului ia forma autoasigurării. Aceasta poate fi definită ca acceptarea planificată a riscului pierderii. Prin autoasigurare, întreprinzătorul își constituie un fond de rezervă destinat eventualelor pierderi. De regulă, întreprinzătorii nu au suficiente fonduri pentru a constitui însă acest fond. În general, se folosesc mai multe strategii de gestionare a riscului în același timp

Adesea, riscul este măsurat retroactiv, cu pierderile directe servind drept unitate financiară și cadru de planificare. Controlul riscurilor începe din primele acțiuni de proiecție strategică și nu se termină practic niciodată, deoarece trebuie realizat permanent pe tot parcursul vieții unei companii.

Cap. II. Managementul riscurilor

2.1. Evaluarea și controlul riscurilor

Realizarea unui management al riscului oferă posibilitatea de optimizare a deciziei, de diminuare a riscului și incertitudinii în activitatea economic. Managementul riscului constă în derularea unei serii de procese de identificare, estimare a consecintelor, evaluare , gestionare și monitorizare a riscurilor unei întreprinderi.

Cum riscul este o parte inevitabilă a afacerii, managementul trebuie să descopere modalitățile de acțiune pentru controlul acestuia. Recunoașterea prezenței riscului este primul și cel mai important pas. În continuare, managerii au la dispoziție o serie de metode specifice pentru a evita riscul, pentru a reduce riscul, pentru a-și asuma riscul sau pentru a rezolva această problemă cu companiile de asigurări.

Succesul unei întreprinderi poate fi direct proporțional cu gradul în care conducerea acesteia înțelege să-și asume riscurile în adoptarea u aplicarea deciziilor. Riscul apare astfel ca un element intrinsec pentru dezvoltarea unei societăți.Evaluarea riscurilor este un proces complex care folosește tehnici și instrumente matematico-economice.

În cazul evaluării riscurilor în cadrul proiecțiilor financiare manageriale, în cadrul evaluării riscului există variate metode de analiză și măsurare. În urma analizei este posibil să se constate că o parte a riscurilor sunt deja bine controlate, fapt de care trebuie ținut cont în determinarea impactului pe care ele îl pot avea asupra companiei.

După analizarea riscurilor se stabilește sistemul de evaluare a riscurilor, în sistemul de evaluare există variate metode de analiză și măsurare a riscurilor. Metodele de măsurare a riscurilor sunt diferite în funcție de categoriile de riscuri. Astfel în riscul de alocare a capitalului în procesul investițional4) se folosesc următoarele metode: cea a distribuției de probabilitate și cea a deviației standard.

Prima metodă constă în stabilirea fluxurilor de numerar considerând trei scenarii: unul este conservator, altul prea optimist, iar al treilea este optimal. Se stabilesc valori probabile ale rentabilității proiectului în funcție de aceste trei stări, stabilindu-se care dintre cele trei variante este cea mai puțin riscantă.

O altă metodă de măsurare a riscurilor este cea a deviației standard, care de fapt măsoară diferențele intervalelor de probabilitate a distribuției. Astfel deviația standard este o probabilitate, reprezentând variația de la valoarea stabilită, acceptată, la o valoare în plus sau în minus, care poate aduce câștig sau pierdere. Managementul riscului poate confirma că un potențial de risc mare, bine controlat, poate avea un impact mai mic decât un risc mic care nu este bine controlat. Este necesară o analiză corectă a nivelurilor de risc și cuantificarea

_____________________________

4)Paul Halpern, J. Frred Weston, Eugene F. Brigham, Finanțe manageriale, Ed. Economică, pag. 480;

Cap. II. Managementul riscurilor

lor exacta. Analiza presupune proceduri specifice asupra oricărui nou produs sau serviciu; asupra înregistrărilor financiar-contabile; asupra expunerilor la risc. Se elimină în acest fel posibilitatea pierderilor.

În managementul riscurilor e necesară o abordare unică, centralizată, sistemică. Din literatura de specialitate se desprinde idea că atitudinea față de risc depinde frecvent de temperament, în acest sens identificându-se diferite atitudini de asumare a riscurilor:

• atitudini fataliste, ce e de întâmplat să se întâmple

• conservatoare, riscurile se pot petrece doar după scenariile cunoscute

• active, riscurile se analizează pe fiecare produs, piață, concurență

Această atitudine se apreciază, că este caracteristică și în funcție de tipul structurii genetice al conducătorului. După cum se știe în derularea afacerilor se întâmpină presiuni intense în menținerea avantajelor concurențiale.

Afacerile atât cele economice cât și cele bancare întâmpină presiuni intense în menținerea avantajelor concurențiale. Sunt noi provocări în ceea ce privește atragerea și menținerea personalului și a conformării cu legislația muncii. Aceste riscuri sunt urmare a de schimbări demografice.

Metode de evaluare a riscurilor

Mărimea pierderilor de la influența diferitor tipuri de risc este independentă. Realizarea unui tip de risc nu tot timpul conduce la mărirea sau reducerea probabilității de apariție a altui tip de risc (cu excepția situațiilor de forță majoră). Dauna maximă posibilă rezultată din adeverirea unui anumit tip de risc nu trebuie să depășească posibilitățile financiare ale firmei

Tipuri de pierderi

Pierderi financiare – reprezintă dauna financiară directă care poate fi adusă firmei în urma realizării anumitui risc sau a unui grup de riscuri.

Pierderi materiale – reprezintă cheltuieli suplimentare sau pierderi directe ale fondurilor întreprinderii ce nu au fost prevăzute în planurile dezvoltării firmei așa ca: utilaj, încăperi, produse finite, materie primă, energie, combustibil etc.

Pierderi de timp – reprezintă un tip de pierderi care sunt condiționate de utilizarea nerațională a timpului datorită apariției anumitor tipuri de risc.

Pierderi sociale – reprezintă pierderile ce sunt legate de aducerea daunei sănătății sau vieții oamenilor, ca rezultat al utilizării produselor sau serviciilor oferite de firmă.

Pierderi de reputație – apar în cazul schimbării atitudinii consumatorilor reali sau potențiali față de produsele fabricate de firmă spre acordarea preferințelor sale altor producători/prestatori de servicii

Pierderi ecologice – apar în cazul influenței negative ale procesului de producție asupra mediului înconjurător și asupra vieții sau sănătății angajaților.

Cap. II. Managementul riscurilor

Pierderi moral-psihologice – apar în cazul creării în cadrul firmei a unui climat nefavorabil de lucru pentru angajați, în cazul când nu se folosesc metode eficiente de motivare a salariaților sau când are loc supraîncărcarea salariaților cu sarcini dispersate. Indicatorul da bază care ne indică prezența acestor pierderi este fluctuația cadrelor.

Evaluarea calitativă a riscului constă în compararea rezultatelor pozitive așteptate în urma alegerii direcției de activitate antreprenorială cu consecințele posibile rezultate din această alegere și în determinarea influenței deciziilor, care sunt primite la etapa elaborării strategiei, asupra intereselor subiecților activității antreprenoriale.

Evaluarea cantitativă a riscurilor se realizează prin metoda statistică de evaluare a riscului, metoda oportunității cheltuielilor, metoda expert de evaluare a riscului, metoda analitică, metoda utilizării analogiilor, metoda analizei complexe

Metoda utilizării analogiilor se bazează pe analiza informației despre situațiile similare de risc, utilizând pentru diminuarea influenței lor aceleași metode care au avut deja efecte pozitive.

Metoda analizei complexe a riscului care constă nu numai în evidențierea tuturor surselor de apariție a riscului, dar și în evidențierea surselor dominante care generează apariția lor. În acest este oportun de a clasifica pierderile posibile conform influenței lor asupra activității firmei

Clasificarea riscurilor pentru orice fel de afacere, o efectuăm după aria de afectare a lor:

l. Riscul operațional este un risc potențial care constă în posibilitatea ca în cursul derulării afacerii să apară sincope datorate unui management necorespunzător, unor erori umane ale personalului angajat sau unor fraude, sau unor probleme informatice.

2. Riscul financiar se refera la fluxurile de disponibilități care permit o continuitate a afacerii în condiții bune. Aici se pot include riscurile legate de: riscul ratei dobânzii, riscul valutar, riscurile capitalului investit, riscul de lichiditate.

3. Riscul strategic apare când strategiile adoptate de conducerea firmei nu sunt eficiente.

4. Riscul pieței reprezintă riscul de a-ți desfășura activitatea într-un anumit tip de piață. În această categorie, riscul de imagine este unul important, el poate fi generat de o serie de articole negative legate de compania respectivă, de anumite nemulțumiri ale clientelei și de anumite zvonuri. Riscul de imagine este foarte greu de măsurat și de anticipat, dar poate produce pagube însemnate.

5. Riscul de țară reprezintă posibilitatea pierderilor financiare în afacerile internaționale, pierderi datorate unor evenimente macroeconomice sau politice specifice unei țări.5)

6. Riscul legislativ se referă la potențialele schimbări de legislație sau reglementări, care ar putea avea un impact negativ asupra firmei.

Managementul, când decide comportamentul față de anumite riscuri ce pot apărea, va lua în considerare propria atitudine față de risc, percepția personală asupra nivelului riscului, experiența.

_____________________________

5) Monica Dudian, Evaluarea riscului de țară, Ed. AU Beck, București 1999, p 5 ;

Cap. II. Managementul riscurilor

2.2. Aplicarea procesului de management al riscului

O condiție indispensabilă ocolirii consecințelor negative care se pot produce în decursul desfășurării activității o constituie informarea. În condițiile în care în prezent accesul la informații devine din ce în ce mai facil, această condiție devine din ce în ce mai puțin împovărătoare. Totuși, accesul la informații nu trebuie generalizat.

De exemplu, înainte de a încheia un contract cu un nou cumpărător este de dorit ca vânzătorul să obțină cât mai multe informații în legătură cu acesta, și este vorba mai ales de informațiile de natură financiară. Dacă potențialul partener nu corespunde exigențelor firmei care propune afacerea, se poate renunța la el, în favoarea altui cumpărător.

O serie de riscuri, printre care și acela de neexecutare a obligației de plată, pot fi ocolite. Informațiile în legătură cu situația financiară a firmei debitoare se pot obține din mai multe surse, printre care: agențiile specializate, instituțiile bancare și birourile comerciale.

Însă generozitatea cu care acestea oferă datele contabile ale firmei supuse verificării diferă de la o țară la alta. Practic accesul la informațiile financiare se poate dovedi în anumite cazuri destul de limitat.

Informarea nu este utilă numai pentru ocolirea riscului legat de partenerul de afaceri, ci și pentru ocolirea riscului de țară. În acest sens, firmele care ar dori de desfășoare activități economice în alte țări decât în cea de origine pot recurge la atenta monitorizare a riscului de țară pentru un anumit grup de piețe externe, și, dacă acesta este ridicat, pot alege să evite aceste piețe.

Informarea este o condiție pentru a ocoli producerea unor efecte negative. Însă nu toate situațiile se reduc la informare prealabilă și la decizia de a nu întreprinde o anumită acțiune.

Pentru ocolirea efectelor negative pe care le presupune riscul se poate recurge și la adoptarea unor măsuri active. Sunt anumite categorii de riscuri care pot fi mult mai bine acoperite prin astfel de metode decât prin măsuri care urmăresc anularea efectelor negative.

De exemplu, toate riscurile care au la bază o slabă calificare a personalului (riscul în domeniul resurselor umane, riscul de depozitare, riscul de transport, riscul privind publicitatea) este mai bine să fie ocolite prin angajarea personalului cu o pregătire corespunzătoare cerințelor, în loc să se ajungă la corectarea efectelor negative asupra activității economice produse de erorile făcute de salariați insuficient pregătiți.

De asemenea, tot în această categorie de măsuri pot fi incluse cele referitoare la determinarea politicii, structurii și modului de conducere adecvate pentru activitatea desfășurată de o companie.

Astfel o companie care alege exportul indirect ocolește asumarea riscului de preț, precum și a riscului valutar, care îi revin intermediarului. Totuși, în acest caz ocolirea unor riscuri presupune în mod automat asumarea altora, precum riscul informațional.

Cap. II. Managementul riscurilor

Este vorba de alegerea greșită a partenerilor, de posibilitatea de manifestare a unor divergențe între aceștia sau de instituirea unor limite în calea repatrierii profitului.

Nu trebuie minimalizate nici măsurile la care companiile pot recurge în faza postcontractuală pentru a evita manifestarea unor efecte negative legate de anumite riscuri. Anumite măsuri extracontractuale, influențând durata de derulare a contractului extern, pot duce la evitarea manifestării unei game întregi de efecte negative.

De exemplu, se poate stabili o legătură de directă prporționalitate între durata de executare a contractului și mărimea riscurilor comerciale. Este firesc deci să se încerce evitarea manifestării acestor riscuri prin scurtarea duratei de derulare a contractului. O serie de măsuri permit acest lucru, printre care și întocmirea operativă și corectă a tuturor documentelor și redactarea clară a corespondenței, astfel încât să se evite orice rectificări sau reveniri asupra lor.

Se poate remarca deci că măsurile din prima categorie nu sunt suficiente. Este necesar ca ele să fie corelate și cu măsuri care urmăresc anularea efectelor negative produse, cu precizarea că nici prin această soluție riscurile aferente unei afaceri nu vor putea fi complet eliminate.

Măsurile care urmăresc anularea efectelor negative produse pot fi abordate sub trei aspecte: măsuri organizaționale, măsuri contractuale (alegerea legii contractului, clauza de arbitraj, clauzele de acoperire a riscului de preț, clauzele de acoperire a riscului valutar, clauza de impreviziune) și măsuri extracontractuale (reducerea duratei de derulare a contractului extern, utilizarea unor instrumente de plată negociabile, transferarea riscului asupra unei companii de asigurare sau de factoring, actualizarea, compensarea, modificarea termenelor de încasare și plată, operațiunile de swap, operațiunile de hedging, recurgerea la contracte options).

Măsurile organizaționale constituie ansamblul acțiunilor vizând structura și managementul unei companii la care se poate recurge în vederea acoperirii diferitelor riscuri. Din această categorie de măsuri fac parte: dezinvestirea, maximizarea profitului pe termen scurt, precum și reorientarea către alte forme de inernaționalizare. Se observă că toate aceste măsuri se iau în faza postinvestițională și pot fi considerate, de cele mai multe ori ”măsuri pentru situațiile de criză”.

Maximizarea profitului pe termen scurt este o măsură care poate anticipa dezinvestirea. Ea se referă la reducerea rapidă a cheltuielilor (prin reducerea operațiunilor curente, concedierea ale salariaților, diminuarea cheltuielilor cu distribuția și promovarea), care se poate desfășura în paralel cu mărirea prețurilor.

Scopul de menținere a pieței a cedat locul obținerii unui beneficiu mai mare decât în condiții normale, dar nesustenabil în timp. Prin această măsură se urmărește minimizarea efectelor negative, respectiv a pierderilor generate de imposibilitatea menținerii unei anumite poziții pe piață. Recurgerea la ea se produce mai ales atunci când se manifestă riscul tehnologic și de inovație sau cel politic ori legislativ.

Cap. II. Managementul riscurilor

Dezinvestirea este sinonimă cu reducerea volumului de capital investit. La această opțiune recurg mai ales firmele străine atunci când se majorează o serie de riscuri din țara gazdă. Una dintre cauzele importante ale ”retragerii investitorilor străini de pe piață” este dată de instabilitatea mediului de afaceri al țării în care s-a realizat investiția, aceasta putând determina chiar transformarea unei serii de riscuri în incertitudini.

S-a văzut anterior că alegerea unei anumite modalități de organizare a activității companiei devine o măsură de evitare a producerii unor efecte negative corelate cu anumite riscuri. Însă dacă mediul de afaceri se modifică, tipul de organizare care a fost ales nu numai că nu mai acoperă riscurile prevăzute inițial, ci este expus și manifestării altor categorii de efecte negative.

În această situație este de preferat o adaptare ulterioară, constând în reorientarea către alte forme de internaționalizare. Licențierea constituie o astfel de soluție. Prin aceasta se urmărește reducerea riscului financiar, deoarece licențierea presupune costuri mult mai scăzute pentru licențiator, dar mai ales rămâne o modalitate de a se menține pe o piață după introducerea unor restricții în calea investițiilor străine directe.

O altă modalitate de adaptare ulterioară este dată de încheierea unor contracte de management. În felul acesta se menține posibilitatea de a conduce activitatea unei companii, riscurile limitându-se la posibilitatea ca managerii care au încheiat contractul să fie obligați să înceteze să mai desfășoare o astfel de activitate în țara gazdă. În fine, o altă metodă de reducere a pierderilor datorate manifestării riscului este dată de renunțarea la implantarea în străinătate în favoarea menținerii unei simple comercializări a produselor pe piața respectivă.

Astfel se evită riscuri precum naționalizarea investiției, imposibilitatea repatrierii profitului, dar se vor manifesta alte riscuri precum: pierderea contactului cu piața, ca expresie a riscului informațional dacă se recurge la exportul indirect, sau manifestarea tuturor riscurilor specifice activității de comerț exterior, care în aceste condiții se răsfrâng direct asupra firmei exportatoare.

Măsurile contractuale reprezintă ansamblul clauzelor contractuale (uzuale sau speciale), folosite pentru protejarea împotriva riscurilor ce pot apărea în cazul operațiunilor comerciale internaționale.

Trebuie menționat că însuși contractul încheiat între doi parteneri comerciali constituie în sine un mijloc de protecție împotriva unor anumite riscuri. În plus, trebuie menționat că pentru evitarea riscului de formulare a unor clauze neclare, au fost întocmite contracte tip, precum și condiții generale.

Condițiile generale sunt ”toate condițiile prestabilite și destinate a fi inserate într-un număr nedeterminat de contracte de același tip”6) Spre deosebire de acestea, contractele tip reprezintă contracte standardizate adoptate ca atare de către părți.

_____________________________

6) I. Popa, (coordonator), Tranzacții comerciale internaționale, Editura Economică, București, 1997, p. 93;

Cap. II. Managementul riscurilor

Existența unui act scris constituie dovada asumării unor obligații de către părțile contractante și, în cazul nerespectării acestora, devine punctul de plecare pentru demararea acțiunii de soluționare a litigiului. Chiar dacă prezența unui contract determină acoperirea riscului de neexecutare a obligațiilor de către părți, ea nu reușește să acopere o serie de alte riscuri legate de tranzacțiile comerciale internaționale.

Pentru eliminarea efectelor negative produse de manifestarea riscurilor cu conținut economic, dar și a unor riscuri legislative sau naturale, sunt inserate în contractele comerciale o serie de clauze speciale: clauza de alegere a legii contractului, clauza de arbitraj, clauza de acoperire a riscului de preț, clauza de acoperire a riscului valutar, clauza de impreviziune sau clauza de forță majoră.7)

Clauza de alegere a legii care guvernează contractul (electio juris) este menită să acopere un risc specific afacerilor internaționale: riscul legislativ decurgând din existența unor diferențe între legislațiile naționale ale părților.

În virtutea lex voluntatis, părțile convin asupra legii care va guverna contractul, aceasta putând fi legea din țara vânzătorului, legea din țara cumpărătorului sau legea unui stat terț. Dacă părțile nu și-au manifestat această opțiune, majoritatea legislațiilor prevăd că legea care va guverna conrtactul va fi aceea a țării pe teritoriul căreia a fost încheiat actul respectiv (lex loci actus).

Clauza de arbitraj presupune ca soluționarea litigiilor dintre părți să se facă de către o instituție formată din persoane învestite cu această misiune de către contractanți. Pe lângă reducerea riscului legislativ, această clauză favorizează și soluționarea operativă și cu costuri mici a litigiilor, conducând practic indirect și la acoperirea unor alte categorii de riscuri.

Un exemplu în acest sens îl constituie riscul de depozitare, constând în posibilitatea de alterare a unor mărfuri perisabile. În anumite situații, reducerea duratei de soluționare a litigiului prin recurgerea la arbitraj poate acționa în favoarea reducerii acestui risc.

Clauza de acoperire a riscului de preț se referă la includerea în contractul comercial a unei prevederi prin care să fie eliminată neconcordanța în timp între valoarea tranzacției la momentul efectuării plății în raport cu valoarea tranzacției la momentul încheierii contractului.

Există mai multe modalități prin care se poate urmări menținerea valorii contractuale: clauza prețului escaladat, clauza de indexare, clauza de consolidare a prețului (clauza marfă), clauza de rectificare a prețului și clauza de indexare a prețului.

Clauza prețului escaladat este folosită în situația în care părțile urmăresc să mențină echilibrul între prețul produsului finit și cel al factorilor de producție care concură la realizarea acestuia.

_____________________________

7) Petru Prunea, Riscul în activitatea economică: ipostaze, factori, modalități de reducere. București: Editura Economică, 2003, p. 154;

Cap. II. Managementul riscurilor

Clauza de acoperire a riscului valutar reprezintă o prevedere contractuală prin care se urmărește eliminarea efectelor negative ale fluctuațiilor valutare, care conduc la modificarea raporturilor dintre părți, contractul devenind mai avantajos pentru una dintre ele în raport cu cealaltă. Această clauză se poate prezenta sub mai multe forme: clauza valutară, clauza coșului valutar, precum și clauza de alegere a monedei de plată.

Clauza valutară constă în legarea valutei în care se efectuează plata (valuta contractului) de o altă valută, considerată ca având un curs stabil (valuta clauzei). În contract vor fi precizate: cursul de schimb dintre cele două monede în momentul încheierii contractului, momentul recalculării sumei de plată, abaterea de curs în limitele căreia se recalculează suma.

Clauza de alegere a monedei de plată (clauza monedei multiple) presupune ca suma de plată să fie exprimată în mai multe devize, cursul de schimb folosit fiind cel de la data încheierii contractului. La data plății beneficiarul acestei clauze are dreptul să aleagă moneda de plată. Trebuie menționat că de această clauză poate beneficia numai una dintre părțile contractante (fie vânzătorul, fie cumpărătorul), și în acest caz este vorba despre o clauză de alegere a monedei de plată cu caracter unilateral, sau pot beneficia ambii parteneri, fiind vorba de o clauză de algere a monedei de plată cu caracter bilateral.8)

Există și o modalitate de evitare a includerii în contract a unei clauze valutare, prin stabilirea de către exportator a unui curs de schimb valutar care să înglobeze și o rată estimată a deprecierii. În această situație apare un risc suplimentar, și anume acela ca estimarea exportatorului să conducă la o majorare excesivă a prețului de export, ceea ce antrenează o scădere a competitivității mărfii.

Clauza de impreviziune (hardship) urmărește revizuirea sau readaptarea contractului dacă circumstanțele inițiale în raport cu care s-a încheiat contractul s-au modificat, făcând aproape imposibilă executarea contractului de către una dintre părți. Prin aceasta părțile se asigură contra unei serii întregi de riscuri cu conținut social, natural sau politic, legate de evenimente precum: greve, blocade, incendii, stări beligerante sau revoluții.

Clauza de forță majoră urmărește să acopere riscurile legate de producerea unor evenimente care intervin ulterior încheierii contractului și în afara acestuia, sunt imposibil de prevăzut și de înlăturat și împiedică executarea obligațiilor contractuale de către părți. Astfel de evenimente pot fi: inundații, secetă, cutremure, alunecări de terenuri, vânturi puternice, geruri, ploi torențiale, înzăpeziri etc.

După cum s-a văzut, măsurile contractuale nu reușesc în orice circumstanțe să elimine în totalitate efectele negative pricinuite de manifestarea riscurilor. În plus, este posibil ca pentru anumite tipuri de riscuri părțile să nu fi prevăzut în contract nici o modalitate de acoperire. Ele pot recurge însă și la o altă categorie de măsuri: cele extracontractuale.

_____________________________

8) Ion Dijmărescu, Bazele managementului, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1995, p. 123;

Cap. II. Managementul riscurilor

Influențarea efectuării plăților și a încasărilor are o valoare semnificativă în scopul contracarării efectelor negative produse în urma manifestării diverselor categorii de riscuri. Dintre aceste măsuri se pot distinge: folosirea unor instrumente de plată negociabile care permit încasarea sumei înainte de scadență, modificarea termenelor de încasare și de plată (tehnica leads and lags), precum și sincronizarea încasărilor și plăților în aceeași valută (compensarea).

Recurgerea la instrumente de plată negociabile (cambia, biletul la ordin) îi permite exportatorului să anuleze efectele negative ale fluctuațiilor cursului de schimb al monedei în care urmează să fie efectuată plata. Dacă această monedă înregistrează o tendință de depreciere, exportatorul poate recurge la scontarea titlurilor pe care le deține, realizând practic o încasare în avans, suma dobândită fiind însă diminuată corespunzător ratei scontului.

Prin modificarea termenelor de încasare sau de plată urmărește tot eliminarea efectelor negative produse de fluctuația cursului de schimb. Astfel, dacă se înregistrează o tendință de depreciere a monedei de efectuare a plății, exportatorul va căuta să își îndeplinească în cât mai scurt timp obligațiile contractuale, pentru a beneficia mai repede de plata cuvenită, în timp ce importatorul va încerca prin diverse mijloace să amâne executarea plății.

Unii autori9) apreciază că tehnica leads and lags nu este numai o modalitate de protejare împotriva riscurilor, ci poate fi folosită și ca o modalitate de speculație comercială. În condițiile în care legislația le-o permite, exportatorii vor încerca să întârzie repatrierea sumelor de încasat dacă moneda lor națională se depreciază în raport cu moneda în care este efectuată plata.

Dacă măsurile anterioare vizau acoperirea riscului valutar prin influențarea relațiilor comerciale cu partenerii de contract sau cu terții, compensarea, adică sincronizarea încasărilor și plăților în aceeași valută, ține mai mult de gestiunea financiară a întreprinderii.10)

Ea este eficient practicată atunci când agentul economic care face apel la această tehnică are de efectuat atât încasări, cât și plăți, care au în comun următoarele caracteristici: sunt exprimate în aceeași valută, momentul plăților este destul de apropiat de cel al încasărilor, iar sumele de plătit și de încasat sunt sensibil apropiate. În felul acesta raportul dintre încasări și plăți nu este distorsionat de evoluția cursului de schimb, puterea de cumpărare a agentului economic respectiv nefiind modificată artificial.

Recurgerea la instrumente și mecanisme financiare constituie o altă modalitate extracontractuală prin care se poate realiza anularea efectelor negative produse de manifestarea diferitelor catgorii de riscuri. Cele mai frecvent utilizate instrumente și mecanisme financiare sunt opțiunile, operațiunile de hedging și de swap.

_____________________________

9) M. Bassoni, A. Beitone, Problmes montaires internationaux, Armand Colin, Paris, 1998, p. 91 ;

10) Nadia Carmen Ciocoiu, Managementul riscului în afaceri si proiecte, București, Editura ASE, 2006,

p. 139;

Cap. II. Managementul riscurilor

Foarte puține întreprinderi angajate în comerț cu alte țări pot să-și factureze produsele și să-și cumpere furniturile importante, în întregime în monedă locală. Imediat ce vânzările se facturează în devize, sau compania încheie contracte pentru a achiziționa articole cu preț în devize, apar riscurile operațiunilor în devize.

În cazurile în care o alternativă dată promite un beneficiu satisfăcător, dar implică și un pericol mare, managerii își îndreaptă atenția spre căile de micșorare a pericolului. O cale sigură este respingerea estimărilor.

Managerii se consideră persoane ce-și asumă riscul, dar numai după ce acționează asupra pericolelor și le modifică așa încât să poată fi siguri de succes. La adoptarea deciziei ei caută, cu prioritate, strategii de control ale riscului. Cei mai mulți cred că-și pot face treaba mai bine decât s-ar crede, chiar si după revizuirea estimărilor.

În general, managerii nu prea cred în estimările probabilistice, nu le prea înțeleg sau, pur și simplu, nu le utilizează prea mult. Rezultatele posibile, dar care au o probabilitate scăzuta de realizare, par să fie ignorate.

Acolo unde prioritatea scăzută a probabilității este combinată cu consecințe importante (cazul dezastrelor neașteptate sau a descoperirilor neanticipate), practica excluderii, a neluării în considerație a evenimentelor cu probabilitate foarte scăzută de a se produce, poate avea urmări nedorite.

Într-o lume în care există numeroase evenimente cu probabilități de producere foarte scăzute, dar cu consecințe deosebit de importante este greu ca, într-un mod rezonabil, să poată fi luate toate în calcul. Practica ignorării probabilităților foarte scăzute are însă ca efect faptul că firmele sunt surprinse de către evenimentele cărora le sunt caracteristice acest gen de probabilități.

Insensibilitatea față de estimarea probabilistică depășește cazul probabilităților foarte scăzute; foarte frecvent, managerii preferă să considere că riscul este definit mai bine de către amplitudinea valorii rezultatului decât de cea dată de probabilitate.

În teoria deciziei, riscul se referă la probabilitatea incertă a stabilirii rezultatelor provenite din alegere. În studii recente, riscul reprezintă nu neputința de a asigura un rezultat dorit, ci costurile sale.

Insensibilitatea managerială față de probabilitățile estimate poate reflecta, în parte, elasticitatea terminologiei utilizată de către cei ce se ocupă cu studiul riscului si al deciziei-inginerești.Estimarea rezultatelor probabile este dificilă, așa cum este și estimarea beneficiilor. Informarea este compromisă de conflictul de interese dintre sursa de informații si receptor.

Studiile asupra asumării riscului indică faptul că preferința pentru risc variază în funcție de context. Acceptarea unei alternative de risc depinde de relația dintre pericolele și oportunitățile reflectate de risc și de cele câteva nivele critice ale aspirației proprii factorului de decizie.

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară.

În afacerile economice internaționale pot apărea o mare varietate de riscuri datorită complexității relațiilor economice dintre țările lumii, a diferențelor culturale, precum și a modificării permanente a mediului economic și politic internațional. În afara acestor riscuri cu caracter obiectiv pot apărea și o serie de riscuri de natură subiectivă datorate incompetenței sau relei credințe a partenerilor străini.

Procesul de internaționalizare este însoțit de multe riscuri. Unul dintre cele mai mari îl reprezintă situația politică din țările în care se fac afaceri. De aceea firmele trebuie să fie capabile să evalueze riscurile politice și să realizeze negocieri eficiente.

Riscul politic reprezintă probabilitatea ca investiția străină să fie restricționată de politicile guvernamentale din țara gazdă.11)  Astfel de riscuri întâlnesc firmele care fac afaceri în țările în curs de dezvoltare sau cu guvernele care nu încurajează investițiile directe străine. O firmă se poate confrunta în străinătate cu mai multe feluri de riscuri politice.

            Cel mai sever risc politic îl reprezintă confiscarea. În această situație proprietatea firmei trece de la compania străină la țara gazdă, fără despagubire. Ea este practicată în special de țările subdezvoltate. Deși amenințarea confiscării s-a diminuat, ea încă persistă și constituie un risc politic deosebit de semnificativ pentru firmele ce doresc să se implice în afaceri în străinătate.

Unele ramuri sunt mai vulnerabile la confiscare decât altele, din cauza importanței lor pentru economia țării gazdă. Printre acestea sunt industria miniera, industria energiei electrice, utilitățile publice și băncile. Cea mai importantă confiscare relativ recentă a avut loc în anii ‘70 în Iran, după izgonirea de la tron a șahului.12)

            Mai puțin drastică, însă destul de severă, este și exproprierea. Exproprierea se întâmplă atunci când investiția străină este preluata de guvernul local, însă se fac unele despăgubiri. De cele mai multe ori însă aceste despăgubiri se dau în moneda netransferabilă a țării gazdă sau se pot baza pe valoarea contabilă.

Rambursarea poate să nu se facă la valoarea totală a investițiilor, din punct de vedere al firmei expropriate, însă se face totuși o despăgubire. Deși se face o anumita despăgubire, proprietarul nu dorește să vânăa. Motivația exproprierii este adesea explicată prin sentimente adânci de naționalism.

Se consideră că interesele țării sunt mai bine servite de proprietatea națională. Exproprierea este justificata în mod tipic în domeniile critice pentru apărarea națională, suveranitatea națională, creșterea economică și în care interesele națiunii cer să nu existe un control străin. Unele domenii sunt mai susceptibile de expropriere. Printre acestea sunt utilitățile publice, industria minieră, petrolieră.

_____________________________

11) Spiridon Pralea, Investiții internaționale, Ed. All, București, 2007, p. 7 ;

12) Constantin Sasu, Management internațional, Ed. Academica, , 2004, p. 55 ;

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară.

            Multe țări au trecut la forme mai subtile de control al proprietății străinilor, precum naționalizarea. Naționalizarea reprezintă trecerea unor bunuri din proprietatea investitorilor străini în proprietatea guvernului, prin plata de la buget a mijloacelor naționalizate.

Scopul naționalizării este același: obținerea controlului asupra proprietății străine, însă metoda este alta. Prin naționalizare, guvernul solicită transferul parțial al proprietății și responsabilității manageriale și impune reglementări privind prelucrarea produselor în țară.

Naționalizarea poate avea efecte profunde asupra firmei străine. În primul rând, firma este forțată să angajeze personal local în conducere, ceea ce poate duce la o cooperare și comunicare defectuoasă. Prelucrarea internă a produselor poate duce la diminuarea calității. În sfârșit, naționalizarea apără, de regulă, ramura respectivă de concurența străină, ceea ce poate duce la scăderea competitivității.

            În general, naționalizarea afectează o întreagă ramură și nu doar o singură firmă. Dacă exproprierea și confiscarea se referă la preluarea proprietății, naționalizarea se referă la deținerea ei de către guvern. Prin urmare, proprietatea unei firme poate fi expropriată și apoi redată sectorului particular din țara respectivă sau poate fi confiscată sau expropriată și condusă de către guvern. În această ultimă situație este mai corect ă se spună că afacerea a fost naționalizată.

            Din fericire, riscurile politice menționate au o tendință de reducere pe plan mondial. Țări care nu demult  restricționau pătrunderea firmelor străine, acum consideră investițiile străine un mijloc de creștere economică. În plus, au început să fie privatizate telecomunicațiile, media, liniile aeriene, băncile și alte firme proprietate de stat. În mod ironic, multe dintre întreprinderile expropriate și naționalizate în trecut au început acum să fie privatizate.13)

În afaceri, riscul are mai multe fațete. În contextul deciziei strategice, nu se iau în calcul riscurile asigurabile -incendiul, furtul, sau alte evenimente generatoare de daune, ci riscul ca rezultatele pe care le așteaptă o companie să nu fie obținute – din diverse motive, iar firma să nu mai evolueze așa cum se previzionase.

Unele firme (sau manageri) au aversiune față de risc și vor evita orice decizie care include și posibilitatea de a se înregistra rezultate slabe. Alții însă, aplică vechiul dicton „nu riști, nu câștigi”.

Majoritatea managerilor prudenți vor încerca să minimizeze riscul comercial, răspunzând la întrebarea: „Dacă se va înregistra cel mai slab rezultat posibil, compania va reuși să supraviețuiască, sau va eșua?” Însă, indiferent de atitudinea companiilor față de risc, este clar că nu se poate obține o rentabilitate superioară, fără a prelua un risc suplimentar.

Din punct de vedere al evaluării financiare, riscul este definit într-o anumită manieră: exprimă variația așteptată a rentabilității investiției.

_____________________________

13) I. Stoian, E. Dragne, M. Stoian, Comerț internațional, vol I, Editura Caraiman, București, 2001, p. 107;

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară.

Deși calculele efectuate sunt foarte laborioase, precizia acestora este doar aparentă. Se poate crea impresia că au fost luate în calcul toate aspectele privind rentabilitățile posibile și că acestea nu se pot situa în afara intervalului previzionat. În realitate, calculele realizate în vederea determinării riscului au fost bazate pe estimări și nu pot fi corecte decât în măsura în care previziunile au fost bune.

Uneori, este posibil ca proiectul de investiții să ofere și alte avantaje. Acestea apar ca urmare a efectului de sinergie, care va fi menționat în cadrul scenariilor optimiste sau pesimiste. Astfel de avantaje sunt: creșterea cererii pentru toate produsele, ca urmare a introducerii noului produs, reducere generală a costurilor de regie, ca urmare a repartizării acestora între un număr mai mare de unități de produse, vânzările suplimentare ale altor produse, ca urmare a vânzării noului produs.

Cunoștințele, know-how-ul și experiența obținute ca urmare a producerii noului produs pot fi importante pentru cercetarea și dezvoltarea în viitor a unor noi produse.

Aceste sinergii pozitive pot fi obținute sau nu și vor afecta rentabilitățile generale, atât ale scenariilor pesimiste, cât și optimiste. Însă, este posibil și ca introducerea unei noi linii de producție să aibă efecte negative pentru restul companiei, ca de exemplu: introducerea produselor noi poate însemna o reducere a vânzărilor produselor mai vechi și mai puțin avansate din punct de vedere tehnologic. Noile fabrici, piețe și forțe de muncă implicate în vânzare pot conduce la creșterea cheltuielilor de regie, în loc ca acestea să descrească pe termen scurt.14)

Proiectele foarte mari care nu au succes pot face ca întreaga companie să devină instabilă financiar. Principala problemă care apare în cazul analizei riscului este următoarea: cea mai probabilă rentabilitate previzionată pentru un anumit proiect este foarte apropiată de rata rentabilității cerută de manageri.

Deși pare util să se cunoască toate alternativele posibile – oferite de evaluarea riscului – modul în care sunt folosite aceste informații în procesul luării deciziei financiare variază de la companie la companie și de la manager la manager.

Riscul de țară reprezintă probabilitatea pierderilor din activități internaționale, ca urmare a unor evenimente economice, sociale și politice specifice fiecărei țări în parte. Acesta este perceput ca fiind un pericol la adresa comerțului internațional. Riscul de țară se împarte în risc suveran și risc monetar. Prima categorie face referire la acțiunile statului care împiedică onorarea obligațiilor externe, în timp ce riscul monetar este cauzat de schimbarea cursului monedei de contract sau de credit.adresa economiei țării respective, influențând plățile acesteia.

Situațiile ce pot conduce la materializarea riscului de țară pot fi reprezentate de evenimente precum cele care afectează profitabilitatea sau recuperarea investițiilor.

_____________________________

14) Th. Tudorin, Riscul de țară – aspecte teoretice și abordări metodologice comparate, Ed.Lucrețius, București, 1998, p. 73;

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară.

În această categorie pot fi incluse naționalizările, despăgubirile sau restricțiile privind repatrierea profiturilor. Alte situații ce pot genera riscul de țară sunt reprezentate de: creșterea impozitelor, corupția, un cadru legislativ restrictiv pentru străini, etc.

O serie de alți factori influențeză și ei riscul de țară. De la factori demografici și ecucaționali, la dinamica sectorului privat, politica de investiții, sistemul financiar-bancar și până la datoria externă, toți aceștia afectează situația economică a țării și pot sta la baza riscului de țară.

Noțiunea de risc de țară este foarte cuprinzătoare, dar în esență reprezintă gradul de incertitudine luat în calcul la acordarea unui împrumut sau a oricărui alt produs financiar solicitat în afara granițelor țării, precum și aprecierea solvabilității unei țări. Pentru o înțelegere mai ușoară a conceptului de risc de țară vom definii termenii de risc suveran, risc de transfer și risc general – părți componente ale conceptului mai larg de risc de țară.
a) Riscul suveran

Se aplică instituțiilor publice. Materializarea acestui risc este legată de solvabilitatea și lichiditatea guvernului, elemente cheie care semnalează apariția acestuia regăsindu-se în analiza bugetului de stat și a datoriei publice.
b) Riscul de transfer

Apare atunci când guvernul țării debitorului impune restricții care fac imposibil transferul sumelor datorate creditorilor. Acest risc se poate materializa indiferent de tipul debitorului – public sau privat. Trebuie menționat că acest risc nu se datorează acțiunii debitorului ci exclusiv poiticii promovate guvern. Astfel chiar dacă debitorul are suficiente fluxuri bănești în monedă națională pentru a acoperii obligațiile de plată, guvernul nu dispune sau nu vrea să aloce fondurile necesare pentru a efectua schimbul valutar în vederea rambursării datoriei.
c) Riscul general

Este definit de factori specifici fiecărei țări, factori ce pot determina, la un moment dat, materializarea riscului de țară. Acești factori specifici pot fi de natură:
• economică ( criză economică, scăderea încasărilor din export, deprecierea considerabilă a monedei naționele, creșterea bruscă a importurilor de produse alimentare și petrol etc.);
• politică (război, ocupație militară străină, etc.);
• socială ( război civil, tensiuni provocate de diferende etnice sau religioase, etc.).

Pentru evaluarea eficientă a riscului de țară se utilizează o tehnologie flexibilă care combină cuantificarea factorilor cantitativi (pe baza indicatorilor macroeconomici) cu aprecierea calitativă a situației concrete din țara analizată ( factori de judecată).

Analiza riscului de țară presupune o vedere de ansamblu asupra țări pe care o analizăm, cu privire la situatia trecută, prezentă și efectuarea unor prognoze pe termen scurt, medui sau lung – în funcție de necesitățile utilizatorului final.

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară.

analizată nu trebuie privită ca o entitate izolată ci trebuie integrată în sistemul economic și politic mondial. De asemenea, analistul trebuie să fie un bun cunoscător al regiunii din care face parte țara respectivă, datorită interdependenței tot mai mari ce se manifestă între țările unei regiuni.

O abordare temeinică a evaluării riscului de țară încearcă să identifice riscurile care pot apare în operațiunile comerciale internationale. Este imposibil și inutil de cuantificat toți factorii de risc care pot fi întâlniti într-o afacere, de aceea este necesară concentrarea asupra elementelor cheie care au o importanță semnificativă.

Experiența internațională a demonstrat că un model matematic extrem de complex pentru cuantificarea riscului de țară este uneori util în luarea deciziilor cu privire la expunerea la risc. Rezultate mult mai bune se pot obține utilizând un model simplificat, bazat pe informații de ultimă oră.

Practic, specialiștii au început să facă o distincție între riscul de țară aferent creditelor externe, văzut ca risc de creditare și riscul de țară aferent investițiilor străine, văzut ca risc investițional.

Dacă metodologia de evaluare este asemănătoare, indicatorii luați în calcul diferă însă și conduc la rezultate diferite. În cazul creditelor, analiștii insistă pe capacitatea financiară a țării de a-și plăti datoriile, în timp ce un investitor, analizează aspecte legate de climatul general de afaceri, oportunități, bariere de intrare pe piață sau sector, concurență, dimensiunea pieței externe, avantaje comparative/competitive etc.

Se poate spune deci că descalificarea țării de către creditorii străini nu atrage după sine neapărat și o izolare din partea investitorilor străini. O țară care nu mai este atractivă pentru creditori poate să rămână foarte atractivă pentru investitori, prin oportunitățile pe care le oferă pe termen lung.15)   

Diferențe între cele două categorii de risc apar și în ceea ce privește sfera lor de  cuprindere. Materializarea riscului de țară generează incapacitatea debitorului de a rambursa la scadență datoria și serviciul aferent acesteia sau incapacitatea investiției de a aduce profitul estimat. 

Chiar dacă ambele riscuri pot conduce la pierderea totală sau parțială a activelor (creditul sau investiția făcută) cât și a veniturilor obținute de pe urma acestor active (dobânzi, prime sau profituri), riscul de țară aferent creditelor externe poate avea ca efect pierderea doar a unor sume de bani, în timp ce riscul de țară aferent investițiilor străine poate conduce la pierderea unor active reale, a unor oportunități de afaceri și a unor sume de bani.

Riscul de țară poate exprima, după caz, neîncrederea creditorilor sau a oamenilor de afaceri străini în economia națională.

_____________________________

15) V. Aldea, Globalizarea – beneficii și riscuri, Tribuna Economică, 2000. nr.35;

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Riscul de țară pentru împrumuturi servește în principal la stabilirea nivelului de dobândă al creditului contractat de un stat sau de o entitate privată (cu sau fără garanție guvernamentală).

Spre exemplu, dobânda în cazul euro-obligațiunilor se calculează prin adăugarea spread-ului la dobânda LIBOR, mărimea spread-ului fiind stabilită și în funcție de ratingul țării.

Riscul de țară este luat în calcul și atunci când o țară intrată în incapacitate financiară nu mai poate face plăți în contul datoriei externe și solicită reamenajarea acesteia prin renegociere, reeșalonare sau împrumut suplimentar. Condițiile în care se face această reamenajare a datoriei externe sunt foarte oneroase, datoria fiind "actualizată" ca valoare și ca dobândă în funcție de inflație, respectiv de riscul de țară, riscul de țară a pătruns și pe piața secundară a creanțelor (în special privat debt instruments).

Pe această piață secundară vânzarea titlurile de creanță se face printr-o "decotare" prealabilă a valorii lor nominale în funcție de ratingul țării debitoare. În toate operațiunile practicate pe această piață riscul de țară, privit ca risc de creditare, joacă un rol fundamental în stabilirea valorii nominale și a valorii "de piață" a titlurilor de creanță: este cazul răscumpărării la vedere a datoriei externe de către țara debitoare (debt buy back), swap-ului datoriei externe, sau conversiei acesteia în active (debt equity swap).

Toate aceste operațiuni financiare au fost create să vină în sprijinul țărilor puternic îndatorate, având drept scop final restabilirea capacității țării debitoare de a-și asigura serviciul datoriei externe.

Riscul de țară în cazul investițiilor străine este mult mai complex de evaluat, fiind utilizat de managerii firmelor străine în fundamentarea deciziei de internaționalizare. Deoarece riscul de țară este un macrorisc care în cea mai mare parte nu poate fi controlat de investitor (riscul de țară este risc cu pronunțat caracter sistematic), singura posibilitate ramâne elaborarea și adaptarea strategiilor în funcție de acest risc.

De exemplu, o firmă care dorește să-și dezvolte afacerile în Europa de Est, își va delocaliza producția într-una din cele mai puțin riscante țări: Cehia, Polonia sau Slovenia, în timp ce în țări foarte riscante ca Bulgaria, România, țările ex-sovietice implicarea va fi mai redusă (își va deschide un birou comercial sau o reprezentanță).

Alternativele strategice de risc  pe care le are un investitor sunt mult mai numeroase și mai diverse decât în cazul creditorului. Dacă acesta din urmă are ca alternative strategice să împrumute sau să nu o facă dacă riscul este prea mare, investitorul poate mult mai bine să-și adapteze strategia la riscul de țară, în funcție și de resursele de care dispune și de atitudinea sa față de risc.

De asemenea, dacă în cazul împrumuturilor, creditorii pot interveni doar înainte de acordarea acestora, investitorii pot să intervină și ulterior cu diverse măsuri (dezinvestire, asigurare etc.) în funcție de evoluția climatului de afaceri.

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Elaborarea unui proiect de investiții fără o evaluare a riscului de țară, îl va face vulnerabil în fața tuturor riscurilor majore care acționează în mediul internațional, și deci lipsit de șanse de reușită.

Datorită complexității mult mai mari a procesului investițional precum și faptului că o investiție este expusă la un volum mult mai mare de pierderi decât un credit, orizontul de timp pe care se fac previziuni de risc diferă,  fiind între 5 – 30 ani pentru investiții și între 1 lună – 12 ani pentru credite.

Numărul mare de agenții de rating care anunță propriile clasamențe ale țărilor în funcție de risc, diferențele mari între aceste clasamente, maniera diferită de a vedea riscul de țară, multitudinea metodologiilor de evaluare bazate pe sisteme diferite de indicatori fac dificilă obținerea unei informații clare asupra nivelului real de risc al unei țări.

Prin sistemul de indicatori luat în calcul, o mare parte din aceste rating-uri se referă la riscul de țară aferent creditelor, fiind mai puțin relevante pentru investitorii străini.

În condițiile actuale, în care fluxurile de investiții au căpătat un rol fundamental în dezvoltare și creștere economică, se impune fie o diferențiere netă a celor două categorii de risc de țară, cu elaborarea unor metodologii diferite de evaluare, fie o îmbunatățire a sistemului de indicatori, în ața fel încât riscul de țară să poată fi utilizat atât de creditori cât și de investitori.16)

Această abordare a riscului de țară din dublă perspectivă a intrat deja în atenția principalelor agenții de rating (COFACE sau Institutional Investor), agenții care oferă deja un rating pentru investitori.

Conceptul de risc de țară este legat de alte două noțiuni: riscul suveran și riscul de transfer. Riscurile legate de datoria externă publică sau public garantate sunt incluse în cadrul riscului suveran. El exprimă probabilitatea ca un stat suveran, la un anumit moment, să nu poată sau să nu dorească să-și onoreze angajamentele externe, din cauze aflate sub controlul autorităților statale.

Riscul suveran depinde de performanțele economice și de schimbările de țară. Spre deosebire de împrumuturile acordate guvernelor, creditele acordate instituțiilor financiare sau agenților economici (care sunt garantate de guvern) cunosc și implică trei niveluri de risc:

– nivelul microeconomic care privește gradul de încredere și valabilitatea comercială a firmei;

– nivelul mediu: riscul legat de ramură;

– nivelul de țară ce privește în mod curent riscul de transfer.

Astfel, riscul de transfer exprimă posibilitatea ca și în condiția în care proiectul (finanțat din împrumuturi externe) ar genera fluxuri bănești în moneda locală acoperitoare pentru stingerea obligațiilor, guvernul să nu aibă mijloacele valutare pentru a efectua schimbul valutar în vederea rambursării datoriei față de creditorul extern.

_____________________________

16) Peter Drucker, Societatea postcapitalistă, Ed. Image, București, 1999, p. 100;

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Evenimentele care, de regulă, influentează riscul de țară sunt de natură:

Politică: război, ocupație militară străină, revolte cu substrat ideologic, dezordine care are la origine revendicări teritoriale;

Socială: război civil, revolte și dezordini provocate de diferențe etnice, sindicalism militant, divizări religioase, contradicții între anumite clase sociale;

Economică: diminuarea creșterii produsului intern brut timp îndelungat, creșterea ratei inflației, deprecierea considerabilă a monedei naționale, scăderea accentuată a încasărilor din export, creșteri bruște ale importurilor de produse alimentare și petrol, criza economică actuală, modificări majore ale politicii economice (exemplu: reducerea barierelor comerciale sau modificarea prețului energiei) etc.

În abordarea riscului de țară se au în vedere cel puțin următoarele considerente:

– natura riscului (ce anume este supus riscului: împrumut sau investiție directă);

– termenul de expunere la risc (termen scurt, mediu, lung);

– tipul debitorului (agent economic cu capital majoritar de stat sau privat);

– evenimentele care port genera risc (politice, sociale, economice);

– probabilitatea de realizare a evenimentelor menționate;

– evaluarea și prognozarea riscului;

– căi de evitare și diminuare a riscului.

Se consideră că în practică evaluarea și analiza riscului de țară este deosebit de utilă în fundamentarea deciziilor pe care le iau în sfera investițională corporațiile transnaționale sau alți generatori de investiții străine.

Natura evenimentelor economice, sociale și politice pune în evidență existența riscului economic, riscului social și riscului politic în calitate de componente ale riscului de țară:

Riscul politic reprezintă probabilitatea ca un stat suveran să nu-și onoreze angajamentele ce decurg din împrumuturile internaționale din motive politice.

Riscul social reprezintă expunerea la pierderi în tranzacțiile internaționale cauzate de evenimente sociale (revolte, divizări religioase, sindicalism militant etc.)

Riscul economic reprezintă expunerea la pierderi în tranzacțiile internaționale cauzate de evenimente economice (exemplu: reducerea încasărilor din export, creșterea bruscă a importurilor, restricții de ordin valutar etc.)

Internațional Country Risk Guide grupează componentele riscului de țară în trei categorii: politic, economic și financiar. Pe baza acestor categorii de risc se determină rating-ul riscului compozit (agregat) pentru țara în discuție.

La stabilirea și analiza rating-ului fiecărei categorii de risc se au în vedere componente specifice:

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Pentru evaluarea riscului politic se au în vedere: stabilitatea guvernamentală; condițiile socio – economice; profilul investițional; conflictele interne; conflictele externe; corupția; politicile militare; religia și politica; legea și ordinea; tensiunile etnice; responsabilitatea democratică; calitatea birocrației.

Componentele riscului financiar sunt: rata datoriei externe în produsul intern brut; serviciul datoriei externe; contul curent (soldul) ca procentaj din exportul de bunuri și servicii; lichiditatea netă ca și acoperirea pe luni a importului; stabilitatea ratei de schimb.

La stabilirea riscului economic se au în vedere următoarele componente: produsul intern brut pe locuitor; creșterea reală a produsului intern brut; rata anuală a inflației; excedentul / deficitul bugetar ca procentaj din produsul intern brut; contul curent (soldul) ca procentaj din produsul intern brut.

Toate aceste componente dau posibilitatea evaluării și efectuării unei analize riguroase a riscului de țară pe baza unei metodologii flexibile ținându-se totodată seama de specificul fiecărei țări.

Există opinia17) conform căreia riscul de țară este un risc de mediu, de fapt o componentă a riscului de mediu, fiind un macro-risc. Deosebirea față de micro-riscuri (comercial, de proiect, de firmă, de investiții etc.) se află în aria de includere, modul de gestionare.

Riscul de țară nu trebuie confundat și identificat cu riscul politic care este doar o componentă a acestuia. Riscul de țară este considerat ca un risc sistematic, economia națională fiind parte componentă a economiei internaționale. Cu cât gradul de risc de țară este mai mare, cu atât mai mic este gradul de implicare pe piață a firmelor străine. Între riscul de țară și gradul de internaționalizare a firmelor există o relație de inversă proporționalitate.

Pentru firmele străine interesul în stabilirea mărimii riscului de țară nu se limitează la decizia finală binară: ,,investesc / nu investesc”, ci în mod nuanțat, pe baza evaluărilor, firmele își stabilesc reacția față de evoluția mediului de afaceri dintr-o țară, evaluează permanent nivelul de acceptabilitate al riscului.

Investitorii sunt nevoiți să-și asume riscuri, iar succesul afacerilor presupune operarea în condiții de risc iar în multe cazuri decizia este însoțită de o încărcătură emoțională semnificativă.

Multitudinea de factori care influențează nivelul riscului de țară se pot grupa în următoarele clase: factori de natură macroeconomică, factori de natură politică (interni și externi).

Politica macroeconomică implică măsurile și reperele pe care le stabilește statul și guvernul pentru mersul economiei. Impactul măsurilor macroeconomice diferă în funcție de tipul de țară, în țările în curs de dezvoltare măsurile macroeconomice au un impact mult mai rapid și mai puternic decât în țările dezvoltate.

_____________________________

17) L. Păun, Riscul de țară, Ed. Economică, București, 1999, p.42;

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Strategia comercială vizează măsurile referitoare la administrarea situației comerciale în relațiile economice internaționale pentru substituirea importurilor și promovarea exporturilor.

Substituirea importurilor presupune politici vamale tarifare și netarifare asupra produselor de import care se consideră că se pot realiza și pe piața internă. Politicile de promovare a exporturilor accentuează creșterea exporturilor care de obicei se realizează prin menținerea unui curs de schimb competitiv și/sau prin acordarea de subvenții pentru export.

Remodelat sau chiar de-a dreptul nou, statul rămâne ceea ce a fost dintotdeauna, un fascicul de funcții și de puteri diferite, chiar dacă mijloacele s-au modificat și se modifică neâncetat.

O caracteristică esențială a economiei de piață ca sistem real mixt este statul, agent economic care încearcă să reglementeze în mod democratic mecanismele economice de funcționare generală, să codifice componentele tuturor unităților social – economice dintr-o țară, indiferent de tipul și structura de proprietate.

În general, economia este o activitate dominată de interesele participanților care pentru a nu se ajunge la permanente tensiuni și la haos, nu pot fi lăsate să se manifeste întâmplător. Din totdeauna s-au căutat soluții de compromis între diferitele interese, acestea fiind monitorizate de statul agent economic.

Astfel, statul democratic se implică în mecanismele și structurile economiei de piață atât în mod direct (ca proprietar de factori de productie, ca achizitor principal al unor bunuri pe piețele particulare, ca întreprinzător public etc), cât și în mod indirect, ca prestator de servicii sociale.

Se pot identifica mai multe tipuri de implicare a statului în economie, cum ar fi: sistemul de legi, impozite, reglementări financiare și stabilirea unității monetare; dezvoltarea totală sau parțială a infrastructurii de bază, cum ar fi șoselele, căile ferate, porturile, aeroporturile, educația și ocrotirea sănătății; proiecte de anvergură pentru dezvoltare ca: mine, diguri, irigații, planuri de sprijinire a agriculturii, mari proiecte industriale; planificare, exercitare de control asupra licențelor de import, noilor investiții în general sau obiectivelor producției, etc; bănci cu capital de stat, deseori cu scopul de a direcționa creditele spre anumite sectoare; ca agenți economici sub formă de regii cu capital de stat în industrie, agricultură și servicii (energetice, de transport-telecomunicații, de securitate și ordine socială).

În evaluarea riscului de țară18), se are în vedere în ce măsură implicarea statului în economie este pozitivă sau a mers prea departe și devine ineficientă.

Fiecare țară are particularitatile ei (istorie, schimbări rapide etc.) dar semnalele că un guvern promovează măsuri pentru reducerea controlului birocratic, limitarea corupției și îmbunătățirea eficienței, ameliorarea mediului de afaceri, prezintă interes deosebit în evaluarea riscului de țară.

Situația este diferită de la țară la țară.

_____________________________

18) V. Aldea, Globalizarea – beneficii și riscuri, Tribuna Economică, 2000, nr.36;

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Pe cât de important, pe atât de riscantă este situația când nu se face o selectare a investițiilor care să țină cont de dimensionarea capacităților de resurse și de efecte. Cu deosebire, țările în curs de dezvoltare (ca țări gazdă) au tendința de a realiza proiecte de anvergură care, după terminare, folosesc puțină forță de muncă și pot depinde în cea mai mare parte de importuri..

Din punct de vedere al riscului de țară, eficiența investițiilor străine directe are în vedere pe de o parte analiza performanțelor economice ale fiecărui proiect iar, pe de altă parte, aprecierea conjuncturii macroeconomice.

Plasamentele financiare antrenează de regulă transferuri mari de fonduri. Pentru a se asigura această mobilizare de fonduri este necesară și o structură financiară care să servească dezvoltării durabile în țara gazdă.

La analiza riscului de țară, din punctul de vedere al structurii financiare, se mai are în vedere ca instituțiile financiare să fie puternice, capabile să reducă la minim riscul crizelor financiare. De asemenea, sistemul financiar trebuie să aibă capacitatea de a încuraja concurența și eficiența instituțiilor financiare.

Printre factorii politici care pot influența mărimea riscului de țară se pot include: factorii politici interni, analiza acestor factori are în vedere mecanismele democratice, regimurile politice sau cele de guvernare și factorii politici externi, în general, țările nu pot rămâne izolate de efectele evenimentelor ce se petrec în jurul lor sau ale celor cu arie de răspândire în întreaga lume.

Dimensionarea și analiza riscului de țară se bazează pe un sistem de indicatori economici și sociali, ce pot fi structurați astfel19)

Indicatorii macroeconomici

PIB-ul pe locuitor, indică modul în care o economie valorifică factorii de producție. Indicatorul oferă o informație asupra nivelului dezvoltării economice, a modului în care economia ar suporta un șoc ca de exemplu creșterea bruscă și semnificativă a prețului la resursele energetice.

Evolutia reala a PIB-ului, este o analiză care se efectuează pe mai mulți ani pentru a putea identifica un trend și a efectua predicții.

Prezintă interes și estimarea deplasărilor structurale în PIB (pe ramuri, pe categorii de venituri, pe destinații de cheltuieli). Creșterile semnificative, în termeni reali, oferă șanse mari ca economia să fie aptă de a-și gestiona corect serviciul datoriei externe.

Deficitul bugetar, este un indicator de ,,sănătate” al economiei. Un deficit ce depășeste 1-3% implică o creștere a masei monetare, creditului, și a inflației. În astfel de situații, țările se supraındatoreaza pentru finanțarea deficitului.

Inflația indică gradul de stabilitate a prețurilor.

_____________________________

19) M. Cosea, Evaluarea riscurilor – Metode și tehnici de analiză la nivel micro și macro economic, Ed. Lux Libris, Brașov, 1997, p. 133;

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Alți indicatori macroeconomici: resursele economice, umane și de capital; structura populației ocupate; eficiența exploatării resurselor economice; mărimea și structura economiilor; mărimea și structura investițiilor: investiții brute/PIB, raportul investiții interne brute/economii interne brute, eficiența economică a investițiilor noi; creșterea masei monetare; indicatori ai calității forței de muncă, somajul și dezechilibrele structurale, mortalitatea infantilă, speranța medie de viață; nivelul veniturilor pe locuitor; indicatori ai nivelului de trai.

Indicatori ai balanței de plăți

Balanța de plăți ilustrează capacitatea unei țări de a obține valuta necesară acoperirii datoriei externe. Dintre aspectele analizate:20)

Comerțul exterior prin indicatori precum: ritmurile de creștere a exporturilor și importurilor, elasticitatea cererii în funcție de venit pentru produsele importate, cererii în funcție de venit pentru produsele exportate, gradul acoperirii importurilor prin exporturi.

Acești indicatori caracterizează strategia guvernului în a asigura excedente de cont curent care să permită acoperirea serviciului datoriei externe.

Veniturile externe, interesează de regulă volatilitatea acestora, căci în acest fel o economie națională poate face față mai bine șocurilor externe.

Se urmăresc: ponderea exportului către principalii parteneri în total export, dependența de export, importul de bunuri și servicii raportat la PIB, ponderea importului de bunuri și servicii neesențiale în total import; ponderea importurilor de resurse energetice, ponderea importurilor produselor alimentare.

Sustenabilitatea deficitului de cont curent, acest aspect este reflectat prin indicatori precum: raportul între soldul contului curent și încasările în contul curent, soldul contului curent/PIB.

O valoare puternic negativă a primului indică o slăbiciune a economiei.

Indicatori ai datoriei externe

Experiența mondială dovedește (Brazilia, America Latină, Asia de Sud-Est) că există un prag optim de îndatorare pentru o economie națională. Criza de lichidități agravează riscul de țară. Dintre indicatorii urmăriți:

Volumul datoriei externe/Produsul Intern Brut, indicator care prin creștere indică o împovărare a economiei.

Volumul datoriei externe/Volumul exportului, care indică capacitatea exportului de a finanța obligațiile. Se consideră ca limite ale indicatorului: sub 100% economii slab îndatorate, 100-200% nivel critic al îndatorării, peste 200% țări puternic îndatorate.

Totalul dobânzilor plătite/Volumul exporturilor indică capacitatea economiei naționale de a suporta costurile îndatorării;

_____________________________

20) http://www.scritube.com/economie/PROIECT-MICROECONOMIE-ANALIZA-521517622.php;

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Volumul datoriilor bancare/Volumul exporturilor indică capacitatea susținerii datoriilor din oferta externă a unei economii.

Alți indicatori ai datoriei externe: datoria raportată la amortizarea datoriei; serviciul datoriei publice pe termen mediu raportat la exportul de bunuri și servicii; datoria externă pe termen scurt raportată la datoria externă totală.

De aprecierea sau calcularea riscului de țară, care este unul din elementele ce stă la baza deciziei de a opera în sfera investițiilor străine directe, se ocupă agenții21) internaționale specializate, institute, publicații cum sunt: Institutional Investor, Standard&Poor’s, Moody’s, Euromoney, Fitch-IBCA, Japan Bond Research Institute (JBRI), Australian Ra-tings, Canadian Bond Rating Service,

International Countrz Risk Guide (I.C.R.G.).

Institutional Investor, face evaluarea semestrială a credibilității unui număr de 136 țări. Evaluarea este realizată pe baza notelor acordate de principalele bănci internaționale, instituții financiare și economiști reputați. Această evaluare se face pe o scară de 0 la 100. Pentru riscul cel mai redus se acordă maximum de puncte (100), iar pentru riscul cel mai mare se acordă minimum de puncte (0).

Astfel, țările cu cel mai mic risc de intrare în încetare de plăți sau care oferă cel mai redus risc pentru investiții, li se acordă maximum reprezentat de 100. Aceste evaluari au importanță în special pentru piețele emergente (inclusiv țările în tranziție).

Potrivit clasamentului făcut ca urmare a evaluării credibilității, din ansamblul celor 136 de țări, primele locuri (după o ultimă evaluare) sunt deținute în ordine, de Elveția, Germania și Statele Unite ale Americii, urmate de Olanda, Franța, Marea Britanie.

The World Times Money Matters Institute, publică de două ori pe an indexul triunghiular al avuției națiunilor care pune în evidență complexitatea procesului decizional și a factorilor de influență ai deciziilor investitorilor străini.

Indexul triunghiular al avuției națiunilor se stabilește pe baza referințelor prezentate de instituții cum sunt: Amrop International, AEW International, Banque Internationale de Paris, Kuweit Investments, Project Company KSC, MBIA&Associates – International Consulting, State Streeet Corporation, United Nations Development Programme, The World Bank Group.

Domeniile de analiză și evaluare pe care indexul le cuprinde sunt: mediul economic, schimbul de informații și mediul social.

Agențiile de Rating Moody’s și Standard&Poor’s, apreciază riscul de țară suveran pe baza unor indicatori ce urmăresc activitatea băncilor, instituțiilor financiare, emisiunile de obligațiuni, în general indicatorii ce analizează posibilitatea achitării obligațiilor financiare externe ale țărilor sau firmelor analizate.

_____________________________

21) Monica Dudian, op. cit., p. 31;

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Agenția Fitch – IBCA, este o agenție internațională de stabilire a ratingului, având sediul în Londra și New York, evaluează ratinguri pentru peste 1400 de entități din toată lumea.

Ca urmare a fuziunii dintre agenția de rating din SUA – Fitch Investor Service și singura agenție europeană IBCA, Fitch-IBCA este o companie europeană care furnizează servicii de stabilire a ratingului pentru orice fel de produs financiar și orice fel de piață financiară internațională.

Fitch-IBCA a stabilit ratinguri pentru Polonia, Rusia, Kuwait, România, Tunisia, Slovenia, Croația, Lituania, Egipt, Kazakhstan și Turkmenistan, care au solicitat stabilirea ratingului pentru prima dată.

Sistemul de rating al Ghidului Internațional privind Riscul de Țară (ICRG), stabilește o valoare numerică (puncte de risc) pentru fiecare componentă a riscului cu ajutorul unei scale prestabilite. Fiecare scală este desemnată să acorde valoare înaltă pentru un risc scăzut și valoare joasă pentru risc înalt. Componentele riscului sunt grupate în trei categorii: politic, economic și financiar.

Fiecărei categorii de risc îi corespunde un număr de componente ale riscului. Ca urmare, suma punctelor de risc stabilită pentru fiecare componentă a riscului (din cadrul fiecărei categorii de risc) determină în întregime riscul pentru această categorie. Totalul punctelor de risc pentru fiecare categorie de risc este o combinație ulterioară care potrivit unei formule reprezintă un rating al riscului compozit pentru țara în discuție.

Evaluarea riscului de țară de către instituțiile financiare internaționale s-a extins o dată cu creșterea activității externe a băncilor comerciale private în țările în curs de dezvoltare. Estimarea riscului de țară are ca scop semnalarea dificultăților care pot să apară în onorarea de către o anumită țară a obligațiilor care decurg din angajamentele sale externe.22)

Ignorarea riscului de țară este o sursă de incertitudine și risc care poate conduce la eliminarea de pe piață a firmelor. Singura cale de a reduce incertitudinea este cunoașterea profundă a condițiilor economice, politice și sociale externe, adică exact ceea ce se urmărește în evaluarea riscului de țară. Importanța și utilitatea evaluării riscului de țară sunt puse în evidență și de marele interes de care se bucură acest concept pe plan internațional.

Evaluarea riscului politic este extrem de dificilă și se bazează mai mult pe experiența analistului decât pe metode și tehnici statistice. Evaluarea situației politice interne urmărește identificarea acelor evoluții viitoare ale mediului politic și social dintr-o țară care pot influența riscul de țară. Metodologiile de evaluare se bazează pe patru categorii de factori:

a) structura socială, care reflectă nivelul de dezvoltare al unei țări și posibilele tensiuni dintre diferitele categorii sociale.

_____________________________

22) Th. Tudorin, Riscul de țară – aspecte teoretice și abordări metodologice comparate, Ed. Lucrețius, București, 1998, p. 73;

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Din perspectiva riscului de țară sunt importante următoarele modificări ce pot surveni în structura socială: creșterea populației din sectorul urban; segmentarea pieței muncii și creșterea ponderii sectorului central; creșterea clasei de mijloc;

b) instituțiile, care diferă mult de la o țară la alta. Cele mai importante instituții care trebuie analizate sunt: Constituția, Armata, Biserica, Sindicatele, Banca Centrală;

c) personalitățile, stabilesc în anumite țări coordonatele dezvoltării economice și au un rol important în percepția riscului către bănci;

d) mecanismele de control, oferă informații despre stabilitatea și continuitatea regimului și despre capacitatea sa de a se menține la putere.

          Factorii politici ca revoluțiile, grevele, corupția sunt adesea imposibil de previzionat numai pe baza statisticilor existente. Cu toate acestea există câtiva indicatori statistici cu ajutorul cărora se poate construi o imagine asupra mediului politic al unei țări, cum ar fi:

-P.I.B./locuitor, care masoară nivelul de dezvoltare;

-numărul populației adulte cu studii în totalul populației, care măsoară gradul de dezvoltare umană;

-ponderea salariaților din industrie în totalul salariaților și ponderea populației urbane în totalul populației, care reflectă gradul de industrializare ăi de urbanizare dintr-o țară;

-creșterea populației , care oferă informații cu privire la problemele economice, politice, sociale pe termen lung;

Evenimentele economice externe pot avea un puternic impact asupra capacității țărilor de a-și onora angajamentele internaționale. În evaluarea situației economice externe se au în vedere următoarele aspecte:

a)       instabilitatea politică regională, este cea de care depinde revizuirea granițelor, riscul unui război local și riscul ocupării de către o putere străină;

b)      importanța geopolitică, care se referă la poziția geografică strategică, la înzestrarea cu resurse minerale importante pentru celelalte țări și la dimensiunile țării;

c)       apartenența la grupare politică sau economică, care e un factor de care depinde accesul unei țări la anumite forme de finanțare internațională;

d)      instabilitatea economică regională, are un impact cu atât mai puternic cu cât legăturile economice dintre țările din regiune sunt mai strânse;

Riscul de țară este un indicator orientativ care reflectă performanțele economice și stabilitatea politică într-o țară. Modificarea riscului de țară într-un anumit interval depinde inevitabil de: conjunctura economică și politica internațională.

Cunoscând nivelul de risc al unei țări și pierderile potențiale la care se expun, firmele transnaționale vor decide dacă este oportun să pătrundă pe acea piață sau nu.23)

_____________________________

23) http://www.finante/finante-internationale/Riscul-de-tara-element-determi31514.php

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Totodată, în funcție de nivelul riscului, firma va putea opta pentru crearea de structuri proprii în țara gazdă (realizate exclusiv prin eforturile investitorului sau prin asociere cu un partener local) sau va participa la structuri preexistente.

Gradul de implicare pe o anumită piață crește direct proporțional cu nivelul de risc al acesteia. În aceste condiții, analiza riscului de țară este importantă nu numai la luarea deciziei de implantare în străinătate, ci și în elaborarea unor strategii de implantare, în alegerea tipului de operațiuni care să fie desfășurate pe o anumită piață sau în procesul de planificare strategică a firmei.

          Analiza riscului de țară presupune o evaluare a premiselor care stau la baza modificărilor din mediul intern sau extern. Fără o cunoaștere deplină a situației economice și politice din țara gazdă nu se poate anticipa care va fi reacția economiei acestei țări la schimbările bruște intervenite la nivel mondial.

Totodata, investitorul trebuie să aibă în vedere vulnerabilitatile cheie ale economiei țării gazdă, chiar dacă, pe moment, acestea nu se reflectă în situația economică actuală. Nivelul de risc al țării este amplificat de dependența de importuri de materii prime, dependența energetică de alte state (importuri de petrol, gaze naturale sau cărbuni), dependența de ajutoare din străinătate, dependența de veniturile celor care lucrează în străinătate, de existența unor tensiuni regionale latente sau de dependența de exportul unui număr limitat de mărfuri (exemplul fostelor colonii axate pe monoproducția unor bunuri indigene).

Analiza riscului de țară trebuie să aibă în vedere aceste vulnerabilități care nu fac altceva decât să amplifice efectul evoluției nefavorabile ale conjuncturii mondiale asupra economiei țării gazdă.

          Orice analiză de risc de țară permite identificarea tuturor riscurilor majore cu care o să se confrunte investitorul. În mod evident, aceste riscuri nu pot fi în totalitate identificate de firma străină.

Cu cât riscurile rămase neidentificate sunt mai puține, cu atât gradul de incertitudine al analizei este mai mic. Trebuie avut, de asemenea, în vedere faptul că nivelul de risc al unei țări poate depinde și de situația țărilor din jur.24)

Izbucnirea unui război civil (exemplul Iugoslaviei), a unor conflicte religioase sau a unor revolte cauzate de diferende etnice, prăbușirea economiei sunt fenomene negative care pot genera o serie de probleme și pentru țara receptoare a investiției aflată în vecinătatea unor astfel de focare.

Nu puține sunt cazurile în care războaiele civile dintr-o țară au provocat exodul populației către țări vecine sau au blocat legăturile comerciale ale acestora cu restul lumii, siguranța afacerilor fiind astfel afectată în întreaga zonă.

_____________________________

24) Nadia Carmen Ciocoiu, op. cit., p. 172;

         Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

Cuantificarea și evaluarea riscului de țară pentru România utilizând modelul analitic al EXIMBANK, pentru anul 2010

În rândurile ce urmează voi încerca să realizez o analiză a riscului de țară pe exemplul României. În această analiză am utilizat date din raportul Băncii Naționale a României pentru anul 2010 .

I. Scorul factorilor economici este dat de următoarea formulă:

1. Nivelul de dezvoltare al țării calculat sub forma raportului PIB/locuitor = 2669 USD astfel PFE1= 4 puncte.

2. Ritmul anual de creștere PIB a fost pentru anul 2010 de 4,9% rezultând PFE2= 6 puncte.

3. Situația balanței de plăți este dată de valoarea raportului dintre soldul balanței (SBP) de plăți și PIB, rezultând:

==> PFE3 = 2 puncte

4. Rata inflației a fost de 14,1% ==> PFE4 = 3 puncte

5. Dependența de export, DEX, este calculată ca raport între încasările dintre principalul produs exportat și valoarea totală a exporturilor. În acest caz PFE5 = 10 puncte.

6. Gradul de acoperire a importului prin exporturi, Gac, este calculat ca raport între exportul de bunuri și servicii și importul de bunuri și servicii, astfel:

==> PFE6 = 0 puncte

7. Situația rezervelor în luni de importuri se calculează ca raport între rezervele valutare și importurile fiecărei luni a anului. Această valoare conform BNR este de 4,1 luni ==> PFE7 = 9 puncte

8. Valoarea raportului dintre datoria pe termen scurt și datoria externă totală este:

==> PFE8 = 15 puncte

9. Situația plăților externe este dată de rata serviciului datoriei externe:

==>PFE9 = 15 puncte

II. Scorul factorilor politici este dat de următoarea relație:

Cap. III. Studiu de caz – Riscurile în afacerile economice internaționale. Riscul de țară

1. Starea actuală a guvernării ==> PFP1 = 15 puncte

În 1990, România, a pus bazele unui sistem politic democratic, cu schimbări normale de guvern. Anul 2010 este caracterizat prin prezența la putere a unui partid democrat. Orientările acestui partid privesc aderarea României la Uniunea Europeană și îmbunătățirea situației economice și sociale. Punctajul pe care l-am acordat respectivei guvernări pe anul respectiv este de 15 puncte, acest lucru s-a datorat faptului că elementul corupției încă mai era prezent la acel moment în structura acelei guvernări.

2. Politica economică a guvernului ==> PFP2 = 10 puncte

Politica economică a guvernului este una orientată spre creștere economică și este de asemenea favorabilă atragerii de capital străin. În acest caz am acordat 10 puncte pentru politica economică a guvernului, deoarece nu a luat măsurile necesare din punct de vedere legislativ pentru a grăbi reformele ce privesc investițiile străine, barierile comerciale netarifare și politica fiscală.

3. Tensiuni interne ==> PFP3 = 10 puncte

Am acordat pentru fiecare câte 2 puncte înafară de tensiunile sociale, deoarece în timpul acestui an au existat unele nemulțumiri din partea sindicatelor, unele dintre ele soldându-se cu grevă.

4. Poziția internațională ==> PFP4 = 10 puncte

Poziția internațională a României a fost caracterizată de relații diversificate. Relațiile cu vecinii direcți au fost bune. În relațiile cu marile puteri economice și politice s-au înregistrat îmbunătățiri.

5. Restructurarea datoriei ==> PFP5 = 9 puncte

În relația cu FMI, anul 2010 se remarcă prin finalizarea, pentru prima dată, a unui angajament stand-by, dintre cele 6 încheiate din 1991 până în prezent. Astfel, pentru acest an am acordat 9 puncte în ceea ce privește restructurarea datoriei.

6. Experiența relațiilor bilaterale ==> PFP6 = 10 puncte

În relațiile bilaterale am putut observa, în general, o respectare a contractelor încheiate, între cele două părți existând doar întârzieri.

În final aplicând formula de calcul al scorului final :

Cu acest scor, România s-a situat la nivelul anului 2010 în clasa de risc B (36 – 51 puncte). Această situație corespunde unei ipostaze în care ar fi fost posibile dificultăți de plată, iar în cazul în care acestea s-ar fi concretizat, s-ar fi înregistrat pierderi reduse cu influențe moderate asupra economiei și vieții social-politice a țării.

Cap. IV. Concluzii

În concluzie, acționând în cadrul unui sistem coerent și modern de gândire, firma de afaceri modernă, contemporană poate și trebuie să-și asigure o politică socială eficace, care să-i permită să fie integrată și agreată de mediul social în care acționează și să transforme avantajele politicii sale sociale în efecte economice durabile.

După cum s-a văzut, riscurile sunt de o natură foarte variată, de aceea și metodele de protejare împotriva lor sunt foarte diverse. Pentru a putea fi acoperite, riscurile trebuie întâi identificate. Foarte important în această etapă este să se încerce o abordare cât mai complexă a evenimentelor care se pot produce și care pot periclita buna desfășurare a activității întreprinderii. În al doilea rând, este necesară o cuantificare a riscurilor.

În acest sens, pe de o parte ar trebui stabilită probabilitatea cu care s-ar putea produce evenimentul nedorit, iar pe de altă parte ar trebui determinată valoarea pagubelor potențiale. Aceste două estimări sunt esențiale pentru luarea deciziei privitoare la măsurile de acoperire a riscului.

Analiza problemelor pe care le ridică riscurile aferente activității economice, precum și determinarea metodelor de prevenire și combatere a efectelor negative care se pot manifesta este extrem de importantă.

De altfel, una dintre componentele managementului inernațional este chiar managementul riscului. Acesta reprezintă totalitatea măsurilor și strategiilor întreprinse de firmele care se internaționalizează în vederea diminuării riscului din operațiunile lor și a reducerii vulnerabilității firmei la schimbările nefavorabile ale mediului internațional.

Pentru ocolirea efectelor negative pe care le presupune riscul se poate recurge și la adoptarea unor măsuri active. Sunt anumite categorii de riscuri care pot fi mult mai bine acoperite prin astfel de metode decât prin măsuri care urmăresc anularea efectelor negative. De exemplu, toate riscurile care au la bază o slabă calificare a personalului (riscul în domeniul resurselor umane, riscul de depozitare, riscul de transport, riscul privind publicitatea) este mai bine să fie ocolite prin angajarea personalului cu o pregătire corespunzătoare cerințelor, în loc să se ajungă la corectarea efectelor negative asupra activității economice produse de erorile făcute de salariați insuficient pregătiți.

De asemenea, tot în această categorie de măsuri pot fi incluse cele referitoare la determinarea politicii, structurii și modului de conducere adecvate pentru activitatea desfășurată de o companie. Astfel o companie care alege exportul indirect ocolește asumarea riscului de preț, precum și a riscului valutar, care îi revin intermediarului.

Totuși, în acest caz ocolirea unor riscuri presupune în mod automat asumarea altora, precum riscul informațional. Un alt exemplu de acest gen îl reprezintă constituirea de societăți mixte (joint-ventures), prin care se urmărește evitarea efectelor riscului politic. Însă și de data aceasta evitarea unor riscuri este contrabalansată de manifestarea altora noi.

Concluzii

Este vorba de alegerea greșită a partenerilor, de posibilitatea de manifestare a unor divergențe între aceștia sau de instituirea unor limite în calea repatrierii profitului. Nu trebuie minimalizate nici măsurile la care companiile pot recurge în faza postcontractuală pentru a evita manifestarea unor efecte negative legate de anumite riscuri.

Anumite măsuri extracontractuale, influențând durata de derulare a contractului extern, pot duce la evitarea manifestării unei game întregi de efecte negative. De exemplu, se poate stabili o legătură de directă prporționalitate între durata de executare a contractului și mărimea riscurilor comerciale. 25)

Este firesc deci să se încerce evitarea manifestării acestor riscuri prin scurtarea duratei de derulare a contractului. O serie de măsuri permit acest lucru, printre care și întocmirea operativă și corectă a tuturor documentelor și redactarea clară a corespondenței, astfel încât să se evite orice rectificări sau reveniri asupra lor.

Se poate remarca deci că măsurile din prima categorie nu sunt suficiente. Este necesar ca ele să fie corelate și cu măsuri care urmăresc anularea efectelor negative produse, cu precizarea că nici prin această soluție riscurile aferente unei afaceri nu vor putea fi complet eliminate.

Clauza de forță majoră urmărește să acopere riscurile legate de producerea unor evenimente care intervin ulterior încheierii contractului și în afara acestuia, sunt imposibil de prevăzut și de înlăturat și împiedică executarea obligațiilor contractuale de către părți. Astfel de evenimente pot fi: inundații, secetă, cutremure, alunecări de terenuri, vânturi puternice, geruri, ploi torențiale, înzăpeziri etc.

Aceasta este alternativa care se dovedește viabilă, în comparație cu opțiunile unor firme care vor să câștige enorm în timp scurt și care, prin aceasta, nu pot să-și consolideze o piață pe termen lung. Practica a dovedit că afacerile cu caracter speculativ nu sunt viabile pe termen lung. Ele dau naștere la tensiuni în relațiile cu mediul social, duc la pierderea clientelei, și chiar la lichidarea afacerilor. “Un client satisfăcut este expresia unui producător puternic.”

Pe lângă avantajele generate de internaționalizarea afacerilor unei firme apare și un ansamblu de riscuri care, pentru a fi minimizate și contracarate, trebuie cunoscute printr-o strategie a gestionării acestora și folosirea de instrumente adaptate. Operațiunile de comerț exterior, în sensul lărgit al sintagmei, implică și un ansamblu de riscuri. Distanța geografică și culturală nu constituie decât una dintre cauzele acestor riscuri.

Prin risc, în accepțiune largă, se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice internaționale, ca rezultat al producerii unor evenimente (fenomene) imprevizibile.26)

_____________________________

25) A. Puiu, Management internațional ( ), Editura Independența economică, Universitatea Constantin Brâncoveanu, , 1999, pg. 109;

26) M. Negruș, Plăți și garanții internaționale, Editura All, 1998, p. 279;

Concluzii

Riscul în afaceri tratează o problematică prin a cărei înțelegere se pot explica cauzele succesului sau insuccesului economic. Riscul la ora actuală este un concept cunoscut în teoria economică, dar din păcate puțini manageri din România iau în considerare implicațiile riscului în activitatea profesională.

Sursa principal de risc este instabilitatea climatului de afaceri ca element exogen al firmei. În context, se manifestă incapacitatea întreprinzătorului de a contracara la timp și fără costuri ridicate efectele generate de modificarea continuă a mediului în care acționează.

Factorii de risc pot fi clasificați după mai multe criterii, astfel: în funcție de locul acțiunii, după natură, după posibilitatea de previzionare, în funcție de efortul propriu al firmei, după nivelul la care acționează. Instrumente de predicție a riscului de faliment îi oferă întreprinzătorului posibilitatea identificării cu anticipație a semnelor financiare negative.

Realizarea unui management al riscului oferă posibilitatea de optimizare a deciziei, de diminuare a riscului și incertitudinii în activitatea economică. Managementul riscului constă în derularea unei serii de procese de identificare, estimare a consecințelor, evaluare , gestionare și monitorizare a riscurilor unei întreprinderi.

Deși programele de control și gestionare a riscurilor variază de la o organizație la alta ca urmare a creativității proprii fiecărei organizații în parte, se poate face totuși o clasificare a tipurilor de măsuri luate: evitarea riscului; prevenirea pierderilor; transferul riscului; asumarea riscului.

Riscul economic reprezintă orice element de incertitudine care poate afecta activitatea unui întreprinzător sau derularea unei anumite operații.Există două moduri de abordare a riscului: riscul pur și cel speculativ. Riscul pur reprezintă amenințarea posibilă a unui eveniment (element de incertitudine) care, dacă apare, va provoca prejudiciu (element de certitudine). Riscul speculativ reprezintă un pericol asumat controlabil, delimitat și acceptat din propria voință.

A identifica, izola și minimiza riscurile presupune o analiză a proceselor sau fenomenelor ce ne înconjoară, analiză ce de multe ori este de natură subiectivă, rezultatele fiind în consecință, negative. O eliminare completă a riscurilor este dificil de realizat. Întotdeauna va exista un echilibru bani – riscuri în care un risc mare se poate reduce cu o sumă de bani direct corelată cu mărimea lui.

O altă alternativă, în care nu se folosește o sumă mare de bani pentru a compensa o expunere ridicată la risc constă în a analiza procesul sau fenomenul până la punctul în care există posibilitatea găsirii unui echilibru în raportul risc – bani, echilibru în care riscul neacoperit să poată fi transformat într-o oportunitate, a unei noi afaceri sau linii de dezvoltare a business-ului actual.

Riscurile cele mai frecvente la care sunt supuse companiile sunt: – riscul operațional (riscuri generate de personal, sistemele informatice, erori juridice, contractuale, riscurile de planificare etc.); – riscul de piață, riscul comercial și cel financiar (riscul valutar, dobânzi, riscul sectorial sau de branță etc.).

Concluzii

Minimizarea riscurilor agenților economici este o acțiune care este simplă până la un anumit nivel, nivel al căror cunoștințe și pregătire al personalului implicat poate să compenseze cu sume minime expuneri de grad mediu la diferite tipuri de risc.

La grade de complexitate ridicată a business-ului este necesar aportul analiștilor, externi ce folosesc metode avansate de modelare și simulare în optimizarea dezvoltării companiei cu un grad de expunere la risc minimal în condițiile unor cheltuieli rezonabile.

Tipurile de risc pe care compania de obicei le poate preveni și unele chiar minimiza sunt acelea legate de riscurile operaționale prin: – definirea și descrierea completă a procedurilor de lucru, proceselor, fluxurilor de orice tip; – alocarea și identificarea detailată a resurselor aflate la dispoziție și a corelației între acestea; – securitatea sistemelor informatice, a back-up-urilor de orice natură și a administrării acestora; – controlul și verificarea calității datelor, liniilor de comunicare, fluxurilor informaționale; – aplicarea corectă și preventivă a legislației în activitatea curentă; – analiza extensivă a riscului de outsourcing furnizori, calitate materii prime, servicii externe etc.; – minimizarea erorilor generate de personal.

Alte riscuri ce pot fi compensate în colaborare cu societăți de asigurări sau instituții financiare sunt cele ce apar din cauza: variația cursului valutar; variația ratei dobânzii; variației prețului materiilor prime ( petrol, metale, produse agricole etc.) prin utilizarea instrumentelor derivative; asigurări de întreruperi de producție.

Se spune în ziua de azi că o companie este cu atât mai performantă cu cât reușește să găsească soluții mai performante în eliminarea riscurilor la care este expusă.

În condiții ideale, ipotetice, fără o expunere la risc o companie ar produce profitul maxim asociat capacității ei de producție cu condiția să fie singură pe piață. Cum acest fapt nu este posibil în viața reală, prin apariția unui concurent apar brusc zeci de alte riscuri la care ambele companii sunt expuse.

În societatea modernă omul se află sub influența unor riscuri variate, care pot fi generate de forțele naturii, de folosirea tehnicii sau de anumiți factori sociali și economici. Forțele naturii pot declanșa calamități cu puternice efecte distructive între care: grindina, ploile torențiale, inundațiile, seceta, înghețul, cutremurele de pământ, incendiile, trăznetul, alunecările de teren, prăbușiri, etc.

Toate aceste efecte distructive afectează bunurile și după caz oamenii. O serie de cauze naturale stau la baza deceselor, bolilor sau îmbătrânirii oamenilor, ori afectează culturile agricole sau starea de sănătate a animalelor.

Un grad mare de risc îl generează și omul prin comportamentul său față de semeni ( prin folosirea necorespunzătoare a mijloacelor tehnicii, a instalațiilor, prin nerespectarea cerințelor de protecție și securitate a muncii, prin acțiunile sale contra legilor, etc.).

BIBLIOGRAFIE

1. Banks, Erik, E-finance – The Electronic Revolution, John  Wiley & Sons, 2001;

2. Bouysson, Jacques, Theorie generale du risqué, Economica, Paris, 1997 ;

3. Breier, Mark, The 10-Second Internet Man@ger, Crown Business, 2000;

4. Cahnce, Don,An Introduction to Options and Futures, The Dryden Press, 1989;

5. Castells, Manuel, The Internet Galaxy, Press, 2001;

6. Cavallaro, Dani, Cyberpunk and cyberculture, The Athlone Press, 2000;

7. Code, Eddie, Managing Banking Risk, Glenlake Publishing Company Ltd, 1999;

8. Cumming, Timothy, Little e, Big commerce, Virgin Publishing, 2001;

9. Drucker, Peter, Societatea postcapitalistã, Ed. Image, București, 1999;

10. Dumitrescu, Sterian; Bal, Ana, Economie mondialã, Editura Economicã, București, 2002 ;

11. Eeckhondt, Louis, Gollier, Christian, Les risques financiers, Ediscience international, Paris, 1992 ;

12. Fabozzi, F.J., Measuring and controlling Interest Rate Risk, Frank. J. Fabozzi Associates, , SUA, 1996;

13. Korka, Mihai, Statistica mediului internațional de afaceri, Editura ASE, București, 2003 ;

14. Korka, Mihai; Tusa Erika, Statistica pentru afaceri internaționale, Editura ASE, București, 2003.

15. Martin, Hans-Peter; Schumann, Harald, Capcana globalizãrii, Ed. Economicã, București,1999;

16. Popa, Ioan, , Editura Adevărul, București, 1994;

17. Popa, Ioan, Tranzacții de comerț exterior, Editura Economică, București, 2002 ;

18. Reich, Robert, L'Economie Mondialisée, Dunod, Paris, 1993;

19. Rujan, Ovidiu, Teorii și modele privind relațiile economice internaționale, Editura ASE, București, 2001;

20. Sava I. N.,  Tranziția în Europa Centrală și Răsăriteană. O analiză cooperativă (1989-1999), teză de doctorat, Universitatea din București, 1999 ;

21. Stancu, Ion, Finanțe, Editura Economică, București, 2002;

22. Stoian I., Dragne E, Stoian M., Comerț internațional, vol I, II, Editura Caraiman, București, 2001;

23. Zamfir, Cătălin, Incertitudinea. O perspectivă psiho-sociologică, Ed. Științifică, București, 1990;

24. http://www.finante/finante-internationale/Riscul-de-tara-element-determi31514.php

BIBLIOGRAFIE

1. Banks, Erik, E-finance – The Electronic Revolution, John  Wiley & Sons, 2001;

2. Bouysson, Jacques, Theorie generale du risqué, Economica, Paris, 1997 ;

3. Breier, Mark, The 10-Second Internet Man@ger, Crown Business, 2000;

4. Cahnce, Don,An Introduction to Options and Futures, The Dryden Press, 1989;

5. Castells, Manuel, The Internet Galaxy, Press, 2001;

6. Cavallaro, Dani, Cyberpunk and cyberculture, The Athlone Press, 2000;

7. Code, Eddie, Managing Banking Risk, Glenlake Publishing Company Ltd, 1999;

8. Cumming, Timothy, Little e, Big commerce, Virgin Publishing, 2001;

9. Drucker, Peter, Societatea postcapitalistã, Ed. Image, București, 1999;

10. Dumitrescu, Sterian; Bal, Ana, Economie mondialã, Editura Economicã, București, 2002 ;

11. Eeckhondt, Louis, Gollier, Christian, Les risques financiers, Ediscience international, Paris, 1992 ;

12. Fabozzi, F.J., Measuring and controlling Interest Rate Risk, Frank. J. Fabozzi Associates, , SUA, 1996;

13. Korka, Mihai, Statistica mediului internațional de afaceri, Editura ASE, București, 2003 ;

14. Korka, Mihai; Tusa Erika, Statistica pentru afaceri internaționale, Editura ASE, București, 2003.

15. Martin, Hans-Peter; Schumann, Harald, Capcana globalizãrii, Ed. Economicã, București,1999;

16. Popa, Ioan, , Editura Adevărul, București, 1994;

17. Popa, Ioan, Tranzacții de comerț exterior, Editura Economică, București, 2002 ;

18. Reich, Robert, L'Economie Mondialisée, Dunod, Paris, 1993;

19. Rujan, Ovidiu, Teorii și modele privind relațiile economice internaționale, Editura ASE, București, 2001;

20. Sava I. N.,  Tranziția în Europa Centrală și Răsăriteană. O analiză cooperativă (1989-1999), teză de doctorat, Universitatea din București, 1999 ;

21. Stancu, Ion, Finanțe, Editura Economică, București, 2002;

22. Stoian I., Dragne E, Stoian M., Comerț internațional, vol I, II, Editura Caraiman, București, 2001;

23. Zamfir, Cătălin, Incertitudinea. O perspectivă psiho-sociologică, Ed. Științifică, București, 1990;

24. http://www.finante/finante-internationale/Riscul-de-tara-element-determi31514.php