Riscurile Financiare Si Problemele Gestiunii Lor la Intreprinderile din Republica Moldova
„Riscurile financiare și problemele gestiunii lor la întreprinderile din Republica Moldova”
CUPRINS
Introducere
Actualitatea temei investigate. Mecanismul constituit în Republica Moldova, axat spre relațiile de piață, introducerea metodelor noi de gestiune, precum și avansarea multiplă a formelor de proprietate au condus la apariția diferitor tipuri de riscuri. Prin urmare, orice înteprindere își desfășoară activitatea într-un spațiu financiar care îi oferă instrumente și posibilități de acțiune specific, dar care o supune unor constrângeri deosebite. La respectivele constrângeri se referă și expunerea tot mai mare a întreprinderilor la riscuri financiare, impunându-se astfel necesitatea unei gestiuni adecvate a riscului financiar, risc care de fapt caracterizează variabilitatea rezultatelor întreprinderii, ca urmare a influenței structurii financiare a capitalurilor ei.
Trebuie de specificat că una din cele mai riscante activități este cea de producție. De astfel, până în prezent la majoritatea întreprinderilor, structurarea procesului de evaluare și analiză a riscului financiar se situează la un nivel redus. Pentru că în condițiile în care proprietatea privată devine axul central al economiei, iar formarea liberă a prețurilor pe piață și concurența se manifestă tot mai larg, situațiile de risc se intensifică, amplificându-se astfel și importanța analizei riscului financiar apărut în activitatea întreprinderilor.
Una din problemele esențiale care se înregistrează în procesul organizării sistemului de gestiune a riscurilor întreprinderilor, este absența în practica națională a metodelor aplicative, care conduc la examinarea complexă a riscului financiar la întreprinderile cu activitate de producție.
Alegerea temei de investigare, precum și a direcțiilor de bază a acesteia rezultă din necesitatea investigării stiințifice a problemei specificate. Astfel, în lucrarea propriu zisă au fost utilizate metode noi de analiză și evaluare a riscului financiar, care au generat ideea de a mări eficiența întregului proces de gestiune a riscului.
Gradul de studiere a temei investigate. În lucrare se folosesc rezultatele cercetărilor ce argumentează anumite aspecte privind gestiunea și evaluarea riscului financiar. Problemele acestea au fost abordate în lucrările savanților economiști precum: N. Prodan, N. Țiriulnicov, N. Băncilă, L. Gavriliuc etc.; din Occident: A. Smith, John M. Keynes, T. Bocikai, John Raftery, John Adams, C. Drury etc.; din România: I. Moroșan, I. Stancu etc.; din spațiul exsovietic: A. D. Seremet, V. A. Cernov, N. L. Marenkov, G. V. Savitkaia etc.
Deși majorotatea cercetărilor efectuate de acești savanți au fost bazate doar pe aspecte teoretice, decât cele aplicative, ele continuă să aibă o valoare semnificativă. Insuficiența abordării particularităților aplicării metodelor de evaluare și gestiune a riscului financiar în diferite sfere de activitate au predefinit alegerea temei propriu- zise și au determinat obiectivul și sarcinile lucrării.
Scopul și obiectivele temei investigate. Scopul studierii constă în adaptarea tehnicilor și instrumentelor de evaluare a riscului financiar, generalizarea principiilor teoretice prin prisma indicatorilor de rezultat la cerințele Standardelor Naționale de Contabilitate (SNC) din Republica Moldova, precum și crearea unui model nou de cercetare și evaluare a riscului financiar ale întreprinderilor din Republica Moldova.
Obiectivul urmărit este specificat prin următoarele sarcini ale cercetării:
argumentarea conținutului economic prin utilizarea celor mai reușite definiții cu referire la noțiunea de “risc”;
clasificarea riscului financiar cu ajutorul unei sistematizări și argumentări esențiale;
analiza comparativă a metodelor de estimare a riscului financiar;
fundamentarea și evidențierea propunerilor privind ameliorarea metodelor de calcul și de apreciere a influenței factorilor financiari, în scopul conturării rezervelor interne de reducere a riscului financiar, și de majorare a rezultatelor financiare ale întreprinderilor din Republica Moldova pe viitor.
În acest context , scopul primordial al politicilor de gestiune a riscurilor financiare, apărute în procesul de derulare a activității economico-financiare, este minimizarea pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de întreprinzători.
Tema de cercetare a tezei stabilește formele teoretico-metodologice și organizatorice ale evaluării și gestiunii riscului financiar la întreprinderile din Republica Moldova.
Obiectul cercetării îl formează complexitatea dificultăților legate de perfecționarea metodelor de gestiune și evaluare a riscului financiar la întreprinderi, asigurând ulterior creșterea eficienței gestiunii riscurilor la întreprinderile din Republica Moldova. Cercetările au fost realizate în cadrul întreprinderii Î.M. „Stati- Market” S.R.L., în baza anilor 2012-2013, activitatea ei de bază fiind este comerțul cu amănuntul a produselor alimentare și nealimentare.
Suportul metodologic și teoretico-științific. În procesul cercetării s-a utilizat metoda universală a dialecticii și manifestările acesteia; deducția și inducția, sinteza și analiza, analogia, corelarea, abstracția stiințifică, precum și metodele economico-matimatice, economico-statistice și cele ale analizei de prelucrare a informației: gruparea, compararea, metoda balanțieră, metoda substituției în lanț, recalculării, metoda balanțieră etc. Drept bază informațională au servit datele rapoartelor financiare, rapoartelor statistice, datele privind executarea obligațiunilor contractual etc. Drept bază metodologică și teoretică au constituit lucrările savanților esențiali din Republica Moldova, România, S.U.A., și din alte țări, actele normative și legislative ale Republicii Moldova (Codul Civil, Standardele Naționale de Contabilitate, Legea Contabilității) etc.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute vizează următoarele aspecte științifice:
aprofundarea și dezvoltarea teoretică a noțiunilor de: risc în activitatea de antreprenoriat, risc financiar, gestiune a riscurilor, evaluare a riscurilor, metodă de evaluare a riscurilor, regim de activitate, ordine etalon a indicatorilor;
rectificarea algoritmului procesului de gestiune a riscurilor întreprinderii prin introducerea ciclicității;
examinarea comparativă a metodelor aplicative de evaluare a riscurilor și relevarea nivelului de conlucrare funcțională a acestora;
adaptarea instrumentelor și tehnicilor de analiză și de evaluare a riscurilor financiare la normele și cerințele S.N.C din Republica Moldova, determinată de evidențierea ipotezelor în baza cărora se întocmește informația analitică;
propunerea analizei în expresie valorică asupra coeficientului de levier operațional și a coeficientului de levier financiar și depistării rezervelor interne de reducere a acestora pe viitor;
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a temei investigate se constituie pe baza argumentărilor științifice și a prismelor metodologice în evaluarea și gestiunea riscului financiar, precum și implimentarea principiilor metodologice de cercetare a riscului financiar, urmărind următoarele sarcini:
ameliorarea calității deciziilor managriale datorită organizării procesului de gestiune a riscului financiar prin introducere ciclicității;
studierea și sporirea sistemului de indicatori specifici recomandat pentru evaluarea și analiza riscului financiar la întreprinderi;
asigurarea operativității și justeței informatiei despre riscul financiar a întreprinderilor, care contribuie la găsirea de măsuri și decizii manageriale privind dificultățile de control, eliminare sau reducere a acestora cât mai benefic posibil.
elucidarea și soluționarea problemelor aferente metodelor de analiză și evaluare a riscurilor și financiare și adaptarea lor la normele și cerințele SNC din Republica Moldova;
Utilizarea în practică a normativelor menționate v-a majora eficacitatea procesului de gestiune a riscului financiar și v-a contribui nemijlocit la evidențierea mai amplă a rezervelor de reducere a riscurilor la întreprinderile din Republica Moldova. Rezultatele finale în baza cercetărilor vor spori esențial eficiența și calitatea deciziilor manageriale a agenților economici în condițiile dezvoltării relațiilor de piață, ulterior, vor imbunătăți stabilitatea lor în mediul concurențial.
Conținutul și structura temei investigate. Pornind de la obiectivul de bază și sarcinile lucrării, teza este concepută cu următoarea structură: nota introductivă, trei capitole ce reflectă conținutul de bază al cercetării, concluzii și recomandări, lista surselor bibliografice și anexe. Conținutul lucrării este expus pe 55 pagini………………………..
Astfel, în capitolul I se includ considerațiile privind conceptul teoretic al riscului în activitatea de antreprenoriat, rădăcinile de proviniență a noțiunii de risc, și caracteristicile de bază a noțiunii de risc, precum și se analizează esența și conținutul riscurilor financiare, accentuând modul desfășurării acestora în cadrul întreprinderii, precum și factorii determinanți ai riscurilor financiare.
În capitolul II, se parcurge în esență asupra etapelor de analiză a riscurilor financiare, stabilind ulterior specificul și modul desfășurării a metodelor de analiză a riscurilor financiare din cadrul întreprinderii Î.M. „Stati- Market” S.R.L., raportând capacitatea de gestiune a gradului de risc financiar, precum și modalitățile de combatere a acestuia din contul activelor aflate la dispoziția întreprinderii etc.
Capitolul III, parcurge în esență și estimează conținutul capitolelor anterioare, prin propunearea de metode și tehnici de acoperire a riscurilor, precum și a posibilităților aplicării acestora în Republica Moldova, prin stabilirea problemelor specifice de gestiune a riscurilor financiare, și nu în utlimul rând descrie modul desfășurării gestiunii și managementului riscurilor etc.
Cuvinte-cheie. Risc financiar, evaluare a riscului, metoda de evaluare a riscului financiar, coeficient de levier financiar, prag de rentabilitate, factorii determinanți ai risului financiar, gestiunea riscului, evaluarea riscurilor, riscul în activitatea de antreprenoriat, consumurile și cheltuielile variabile etc.
Capitolul I: Conceptul, conținutul și caracteristica generală a riscurilor
Risc- concept și noțiunile de bază
Încă din cele mai vechi timpuri în activitatea economică exista noțiunea de risc. Anume din acest motiv în orice limbă ea determină noțiunea inițială a vorbirii cotidiene, care se folosește zilnic în cele mai diverse situații și față de cele mai diverse fenomene, cu mici nuanțe referitoare la conținutul ei. Experiența istorică arată că riscul neobținerii rezultatelor scontate a început să se manifeste, îndeosebi, în perioada apariției relațiilor marfă – bani, a concurenței participanților la circuitul economic. De aceea, o dată cu dezvoltarea relațiilor capitaliste, apar și diverse teorii cu privire la risc, clasicii teoriei economice manifestînd o atenție semnificativă cercetării problemelor aferente riscului în activitatea de antreprenoriat.
Studiind literatura de specialitate consacrată riscurilor în activitatea economică [1, 2, 3, 4, 5, 6], deducem că nu există o părere unică referitoare la noțiunea de risc. Aceasta se explică, în special, prin aspectul multilateral al acestui fenomen practic ignorat pînă în prezent de legislația economică națională cu privire la activitatea de antreprenoriat [1-9; 14-18]. Mai mult ca atât, riscurile reprezintă un fenomen complex, care posedă o mulțime de principii contradictorii, uneori chiar incompatibile. Aceasta oferă posibilitatea existenței diferitelor tratări privind noțiunea de risc sub diferite aspecte.
Noțiunea de risc este utilizată în diverse științe. În fiecare din ele studierea riscului derivă
din obiectul cercetării științei în cauză și se bazează pe metodele și tratările prtările proprii. În continuare
vom examina unele abordări, definiții și tratări ale noțiunii de risc în limita unui concept concret asupra acestei probleme.
În dicționarul lui Webster riscul este definit ca „pericolul unei pierderi sau daune materiale”. Deci, riscul se referă la posibilitatea apariției unei anumite situații nefavorabile [83].
Un interes anumit provoacă tratarea riscului în dicționarul explicativ al limbii vii al lui Dall: „a risca înseamnă a porni într-un noroc, la o afacere nesigură, … a acționa curajos, cu ingeniozitate, sperând la noroc” [84]. Adică a risca înseamnă a face ceva fără calcule, fără evaluare. Însă trebuie de menționat că evaluarea riscului este menită a nu lichida riscul, ci a-l optimiza pentru îndeplinirea sarcinii primordiale a activității de antreprenoriat.
În literatura economică contemporană se accentuează două teorii ale riscului:
teoria clasică;
teoria neoclasică.
Conform teoriei clasice, ai cărei reprezentanți de bază sunt John Stuart Mill și Senior, în structura profitului antreprenorului se evidențiază un procent din capitalul investit, salariul capitalistului și plata pentru risc (ca despăgubire pentru riscul posibil legat de activitatea de antreprenoriat). O astfel de abordare unilaterală a riscului a cauzat o critică dură din partea economiștilor. Generalizând părerile expuse în teoria clasică, putem accentua că riscul se identifică cu probabilitatea de a suporta pierderi și pagube materiale sau cu speranța matematică a pierderilor, care poate apărea ca rezultat al realizării deciziei și strategiei alese.
Teoria neoclasică a fost elaborată în anii 20-30 ai secolului XX de către economiștii A. Marchall și A. Pigou. Adepții acestei teorii consideră că întreprinderea, care își desfășoară activitatea în condiții de incertitudine, trebuie să țină cont de două elemente: mărimea profitului așteptat și mărimea abaterilor lui posibile. Comportamentul antreprenorului, conform acestei teorii, se identifică cu concepția profitului maximal. Acest fapt presupune că dacă, de exemplu, este necesar să se aleagă între două proiecte investiționale, care aduc același profit, se alege acel proiect în care variațiile profitului sunt mai mici. Din teoria neoclasică a riscului rezultă că profitul garantat are o valoare mai mare decît profitul așteptat în aceeași mărime, dar stingherit de posibile variații. Completînd teoria neoclasică, John M. Keynes și-a îndreptat atenția spre noțiunea „înclinație spre risc”, adică luarea în considerare a factorului de satisfacție în urma apelării la risc, ceea ce sugerează următoarea concluzie: pentru așteptarea unui profit mare, antreprenorul poate să recurgă la risc [71, p.120]. Astfel, teoria neoclasică identifică riscul cu posibilitatea abaterii de la scopul propus.
Fără o înțelegere justificată a specificului riscului este imposibil a face careva recomandări de analiză și evidență a acestuia în activitatea de antreprenoriat. De aceea, în continuare vom încerca să alegem și să clasificăm cele mai reușite abordări, definiții și noțiuni existente cu privire la risc, în funcție de conținutul acestora, în 3 grupe mari (vezi Anexa 1).
Grupa I
Autorii din această grupă (N. Siropolis, N. D. Ilienkova, G. V. Cernova etc.) examinează riscul doar ca fiind o daună posibilă: pierderi materiale sau alte pierderi, care pot avea loc în urma acțiunii incorecte a antreprenorului sau sunt un rezultat al altor cauze, care nu depind de el. Aceasta nu e tocmai just, deoarece, dacă ne vom concentra asupra obținerii unui rezultat pozitiv ca urmare a situației de risc, vom vedea existența unui profit evident pentru antreprenor (din care motiv el a recurs la risc). Cu toate acestea, considerăm că expresia „noi riscăm cu scopul de a obține profit” este totuși incorectă. Se poate oare risca în scopul reducerii pierderilor?
Probabil că da, dar acesta deja nu va fi un risc legat de obținerea profitului. Luînd în considerare cele menționate se poate afirma că riscul nu este legat întotdeauna de obținerea profitului, adică antreprenorul în anumite condiții poate să recurgă la risc și ca rezultat, să-și micșoreze pierderile sale.
Grupa II
Autorii din această grupă (T. Bocikai, D. Messen, N. L. Marenkov, P. G. Grabovîi, M. V. Graceva etc.),afirmă că este mai corect a examina riscurile ca o deviere probabilă de la scopul propus, în vederea realizării căruia s-au luat anumite hotărâri și s-a recurs la risc – drept nesiguranță în atingerea rezultatului scontat. Cu toate acestea, se subliniază faptul că abaterea așteptată poate căpăta forma unui eșec sau a unei posibilități de obținere a unui profit mai mare decît cel programat. O anumită expunere la risc poate conduce la faliment, într-un context dat, sau la prosperitate, în alte împrejurări.
Deși majoritatea unor asemenea decizii se adoptă conștient, totuși nu pot să nu se ia în considerare și urmările negative, care nu depind direct de acțiunile antreprenorului. Unii autori (I. I. Kinev, M. Niculescu etc.) consideră că consecințele riscului pot să se apară nu numai în cazul cînd sunt precedate de o oarecare acțiune, ci și în cazul inacțiunii conducerii. Mai mulți autori leagă apariția consecințelor negative ale riscului cu activitatea de întreprinzător propriu-zisă (N. L. Marenkov, M. G. Lapusta, L. G. Skamai etc.).
Grupa III
Autorii din această grupă (A. P. Alighin etc.) evidențiază neajunsurile abordărilor precedente, menționînd necesitatea evaluării riscului ca o condiție-cheie pentru recunoașterea incertitudinii de către risc.
Este de menționat faptul că majoritatea autorilor sunt unanimi în aprecierea impactului riscului. După părerea noastră, definiția riscului, care reflectă mai deplin noțiunea de risc în activitatea de antreprenoriat, poate fi următoarea:
„Riscul în activitatea de antreprenoriat, ca noțiune, face trimitere la posibilitatea de a evalua cantitativ și calitativ probabilitatea unor variații ale rezultatelor scontate față de valorile sau nivelurile estimate inițial, care pot avea loc în urma anumitor acțiuni sau inacțiuni ale întreprinderii și generează diverse consecințe cu caracter negativ.”
Astfel, putem afirma că în fenomenul riscului se evidențiază următoarele elemente, interconexiunea cărora determină conținutul riscului:
capacitatea abaterii de la scopul preconizat, pentru care se realizează alternativa aleasă;
probabilitatea obținerii rezultatului;
incertitudinea în atingerea rezultatului;
posibilitatea apariției urmărilor negative în timpul efectuării anumitor acțiuni în condiții de incertitudine pentru subiectul ce aderă la risc;
pierderile legate de realizarea alternativei alese în condiții de incertitudine;
preconizarea pericolului, insuccesului ca rezultat al realizării alternativei alese.
Există nu numai diferite aprecieri ale conținutului noțiunii de risc, ci și diferite modalități de evaluare a caracterului obiectiv și subiectiv al acestuia. Unii autori [78, p.63] susțin că riscul este o categorie obiectivă, care permite a regla relațiile dintre persoane fizice, colective de muncă, organizații și alți subiecți ai vieții sociale. Cu toate acestea, riscul este privit ca posibilitatea apariției unui pericol care ar avea efecte negative. De exemplu, din punct de vedere obiectiv, A. A. Sobciak caracterizează riscul ca fiind pericolul apariției urmărilor nefavorabile, producerea cărora este incertă [78, p.63]. Prin urmare, riscul obiectiv este inerent oricărei acțiuni caracterizate prin variația rezultatelor probabile și reprezintă o variabilă independentă de individ.
În literatura de specialitate este elucidat pe larg și conceptul subiectiv al riscului. Un aport considerabil în dezvoltarea acestui concept l-a adus V. A. Oighenzihit, care susține că riscul este întotdeauna subiectiv, deoarece reprezintă o evaluare de către om a faptelor, acțiunilor, o alegere conștientă cu evidențierea posibilelor alternative [81, p.7].
Conceptul subiectiv este orientat spre subiectul acțiunii, ținând cont de posibilele urmări, de alegerea variantelor de acțiune, ceea ce condiționează aplicarea anumitor obligațiuni sau scutirea de ele. Conform acestui concept, determinarea riscului întotdeauna este legată de dorința și conștiința omului. Deci, „riscul este alegerea variantei de acțiune, cu evidențierea pericolelor, amenințărilor posibilelor consecințe”. Așadar, aprecierea subiectivă a riscului poartă amprenta personalității individuale, reflectă mentalitatea, obiceiurile și măsura în care aceasta se fundamentează pe intuiție sau, dimpotrivă, pe observații false. Riscul subiectiv constituie o estimare a riscului obiectiv și depinde de individ, de informația lui, de temperamentul său [41, p.21].
Astfel, conform argumentelor anterioare, există trei concepte care aderă la natura obiectivă sau subiectivă a riscului, ori subiectiv-obiectivă. După părerea noastră, cea mai corectă abordare este cea subiectiv-obiectivă, deoarece principalul argument este recunoașterea faptului că în procesul de activitate persoanele fizice, colectivele de muncă etc. se încadrează subiectiv în diferite relații. Deci, înseși activitățile desfășurate sunt caracterizate atît sub aspect subiectiv, cât și sub aspect obiectiv.
Deoarece riscul reprezintă o activitate specifică desfășurată în condiții de incertitudine și alegere obligatorie, el concomitent este și o unitate dialectică a laturii subiective și obiective. Deci, riscul este legat întotdeauna de alegerea anumitor alternative și calcularea probabilității desfășurării lor, acest fapt reprezentând latura lui subiectivă. Totuși, mărimea riscului nu este doar subiectivă, ci și obiectivă, deoarece ea reprezintă o formă calitativ-cantitativă exprimată prin incertitudine real existentă. Obiectivitatea riscului este determinată de faptul că esența lui reflectă fenomenele, procesele și laturile existente ale activității. Este foarte important că riscul există, indiferent de faptul dacă se conștientizează prezența sau lipsa lui, se ține cont de el sau se ignorează.
Un aspect important rezultă din evidențierea unor asemenea caracteristici cum ar fi:
antagonismul;
alternativa;
legalitatea;
incetitudinea.
Analizând aspectul antagonist al riscului, este important să se specifice manifestarea acestuia în diferite circumstanțe. Reprezentând o varietate a activității de antreprenoriat și îndeplinind funcții specifice, riscul, pe de o parte, este orientat spre obținerea rezultatelor pozitive prin metode eficiente în condiții de incertitudine și situații de alegere inevitabilă, anticipând astfel, manifestarea calităților personale și de afaceri ale subiectului gestiunii, prin recurgerea la perfecționarea lor și căutarea unor noi perspective de atingere a scopului preconizat. Această caracteristică a riscului are urmări importante sub aspect social și economic.
Pe de altă parte, riscul de gestiune cauzează urmări nefavorabile din punct de vedere social și economic. De exemplu, este foarte dificil să se respecte normele economice obiective de drept, care, desigur, vin în contradicție cu principiile de bază ale activității de antreprenoriat, atunci cînd alegerea alternativei se bazează pe un suport informațional insuficient și nesatisfăcător.
Fiind examinat din punct de vedere al aspectului alternativ, riscul se manifestă ca o condiție obligatorie, o necesitate de alegere dintre cîteva variante posibile de gestiune a activității de antreprenoriat. Cu toate acestea, în funcție de situația de risc, aspectul alternativ se caracterizează printr-un nivel distinct de dificultate, care poate fi rezolvat prin diferite modalități.
O problemă semnificativă pentru activitatea de antreprenoriat și business o constituie aspectul legal al riscului, deoarece el reprezintă un element indispensabil în activitatea de antreprenoriat și este obligatoriu ca la momentul apariției lui să se respecte un anumit mecanism ce coordonează cu aspectul legal. Aspectul legal al riscului se definește ca fiind o combinare optimală dintre normele legislative și de evaluare, care asigură și, în același timp, reglementează posibilitatea de a recurge la un risc bine determinat. Criteriul acestei combinări este legea, care consolidează statutul și politica de activitate a întreprinderii, stabilește funcțiile, drepturile, obligațiile acesteia, precum și totalitatea altor indicatori calitativi, cantitativi, social-economici, ecologici, politici etc.
Un aspect nu mai puțin important este interconexiunea noțiunilor „risc” și „incertitudine”, care determină diferența dintre rezultatul programat și cel real obținut, fiind sursa de dezvoltare a
activității întreprinderii. De regulă, analiza riscului începe cu conturarea termenului de incertitudine, de nesiguranță în viitor. O acțiune economică este considerată nesigură atunci cînd este posibilă obținerea mai multor rezultate, fără a se cunoaște probabilitatea apariției acestora. Riscul, dimpotrivă, se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru
rezultatele scontate.
În literatura de specialitate se face distincție între conceptele „incertitudine” și „risc” [58, p.5].
Făcând o scurtă istorie privind importanța economică a celor două concepte, economistul Frank H. Knight, face pentru prima dată distincția dintre risc și incertitudine, analizînd riscul și incertitudinea din perspectiva profitului și a spiritului de întreprinzător în condițiile unui sistem concurențial.
Frank Knight în lucrarea sa menționa că „incertitudinea trebuie să fie examinată în sensul, care radical se deosebește de noțiunea apropiată „risc”, de la care ea, în linii generale, niciodată nu s-a separat. Termenul „risc”, așa cum el este utilizat în vorbirea simplă și în raționamentele economice, în realitate reflectă două semnificații, care funcțional, cel puțin în raport cauzal față de teoria activității economice, sunt categoric opuse” și „… incertitudinea măsurabilă sau „riscul” … atît de mult se deosebește de cea incalculabilă că în genere nu are efect de incertitudine. Corespunzător, noi trebuie să limităm termenul incertitudine drept eveniment de tip necantitativ. Aceasta este acea incertitudine adevărată, și nu riscul, care formează baza teoriei adevărate a profitului…” [74, p.13-26].
Astfel, Knight afirmă că riscul poate fi măsurat cantitativ, iar incertitudinea – nu.
Un asemenea punct de vedere este susținut și de economiștii ungari T. Bacikai, D. Messen: „Din situațiile de incertitudine noi examinăm în calitate de situații ale riscului acelea, în care survenirea fenomenelor necunoscute este foarte probabilă și poate fi evaluată. În același timp situațiile cînd probabilitatea survenirii unor noi fenomene necunoscute nu pot fi stabilite din timp … noi le numim incertitudine” [63, p.55].
În realitate cele două noțiuni „riscul” și „incertitudinea” se întîlnesc combinate în diferite proporții. Incertitudinea devine o potențială sursă de risc, în special, atunci cînd decurge dintr-o afirmare incompletă sau când se apelează la surse informaționale incomparabile [41, p.26].
Incertitudinea a fost și este utilizată pentru a descrie situații sau evenimente cărora nu le pot fi asociate probabilități de o potențială producere a lor. Incertitudinile nu sunt asigurabile, dat fiind faptul că nu este posibil, din punct de vedere actuarial, să se stabilească nivelul primei necesare pentru a acoperi ceva, ceea ce este calificat ca fiind incert și indefinibil. Riscurile, prin urmare, tind să fie asigurabile. Pornind de la aceasta, riscul asumat poate fi calculat după următoarea relație [63, p.56]:
Risk = pe_i • ap/c , (1.1)
unde: pe_i – probabilitatea producerii evenimentului i;
ap/c – amplitudinea pierderii sau cîștigului asociat afacerii, în cazul producerii evenimentului i.
Din perspectiva lui Thomas Cool, riscul nu poate fi opus incertitudinii, după cum o afirmă Knight, având în vedere faptul că certitudinea și incertitudinea sunt dihotomice. Deci, dacă o situație este incertă, atunci ne aflăm în condiții de incertitudine, ne mai fiind vorba de un proces de alocare a probabilităților. De asemenea, dacă ne găsim în condiții de incertitudine și considerăm că toate evenimentele au aceeași probabilitate de producere, atunci, potrivit teoriei lui Knight, nu se mai poate vorbi de incertitudine.
Așadar, în practică există numeroase controverse privind această distincție, dat fiind faptul că cea mai mare parte a deciziilor în afaceri se iau fără a dispune de date statistice și calcule matematice. Distincția are, totuși, o oarecare valoare conceptuală. Incertitudinea asociată cu un impact ridicat reprezintă o necunoscută mai mare decât riscul asociat aceluiași eveniment. Cu toate acestea, în practică, utilitatea este relativ redusă, nu este una de substanță, depinzând de gradul de informare asupra evenimentelor viitoare și de credibilitatea informațiilor despre evenimentele în cauză.
Deci, deosebirea dintre risc și incertitudine constă în modalitatea de transmitere a informației și determină existența (în cazul riscului) sau lipsa (în cazul incertitudinii) posibilelor caracteristici ale schimbărilor necontrolate [32, p.25].
Pentru a înțelege mai bine esența riscului în activitatea de antreprenoriat, o importanță primordială o are relația risc – profit. Adam Smith menționa că obținerea celui mai mic profit este legat de risc [61, p.79].
Antreprenorul este pregătit pentru a recurge la risc în condiții de incertitudine, deoarece, pe lângă riscul de a suporta pierderi, există posibilitatea de a obține venituri suplimentare. Deși, este cert faptul că obținerea profitului nu este garantată, recompensa pentru timpul pierdut, efortul și aptitudinile depuse se poate realiza atât sub formă de profit, cât și sub formă de pierdere.
Schimbarea mărimii profitului în funcție de nivelul riscului poate fi ilustrată astfel:
Profit
P3
P2
P1
0 R2 R3 Risc
Figura 1.1. Schimbarea mărimii profitului în funcție de nivelul riscului
Sursa: Шапкин А.С. Экономические и финансовые риски. Оценка, управление, портфель инвестиций. – 3-е изд.//М.:Издательско-торговая корпорация «Дашков и К», 2005.– p.7.
Este posibil a alege decizia care presupune un risc minim (R1 = 0), însă, în cazul unui asemenea nivel al riscului, nivelul profitului obținut (P1) va fi mai redus, iar, în cazul unui nivel înalt de risc R3, profitul poate căpăta o valoare cu mult mai mare, fiind egală cu P3. Astfel, pentru obținerea profitului, antreprenorul trebuie să accepte conștient riscul ca o parte integrantă a vieții economice.
Trebuie de remarcat faptul că antreprenorul este în drept să delege parțial riscul altor agenți economici, dar să-l evite complet el nu poate. Justă este expresia: „Cine nu riscă, nu cîștigă”. Cu alte cuvinte, pentru a obține profit, antreprenorul trebuie să-și asume conștient riscurile aferente deciziei luate.
Generalizând cele expuse mai sus, putem concluziona că manifestarea riscului în activitatea de antreprenoriat dezvăluie potențialul activității de antreprenoriat și, drept consecință, evidențiază acele neajunsuri care s-au manifestat în timpul luării unei sau altei decizii. După cum deja s-a menționat, aceasta reprezintă un fenomen multifactorial și multidimensional. În funcție de cantitatea de manifestare a riscurilor respective, se poate judeca cât de eficient se va desfășura pe viitor activitatea economică a întreprinderii.
Este necesar de menționat că interesul față de examinarea conceptului teoretic al riscului nu scade până în prezent. Prin urmare, se pot aștepta abordări științifice noi în acest domeniu de cercetare. În acest scop, în continuare vom caracteriza și evalua unul din riscurile fundamentale vizând activitatea curentă a întreprinderii, riscul de natură financiară, ce apare ca rezultat al unei finanțări prin împrumut.
Esența și conținutul riscurilor financiare
Riscurile financiare au existat încă de la începuturile relațiilor comerciale. În timp însă, nivelul până la care au fost identificate, controlate și măsurate a variat foarte mult.
Pentru o bună desfășurare a activității economice, întreprinderea necesită utilizarea pe lângă capitalurile proprii, și a capitalurilor împrumutate. Apelarea la capital propriu sau la capital împrumutat poate avea consecințe diverse asupra rentabilității obținute și asupra valorii acesteia. Din acest motiv, în toate întreprinderile decizia de finanțare ocupă un loc important în cadrul managementului financiar, prin care se urmărește alegerea unei structuri financiare optime, care să maximizeze averea acționarilor.
Selecția și implementarea unei anumite structuri financiare se face în funcție de mai multe condiționări și restricții, cum ar fi integrarea în cadrul strategiei globale a firmei, luarea în considerare a ramurii de activitate în care operează întreprinderea, a normelor instituțiilor de creditare, a climatului general de pe piața de capital și a așteptărilor investitorilor, a costului fiecărei surse de capital etc.
Costul capitalului împrumutat constituie un cost fix pentru întreprindere, fiind reprezentat de cheltuielile financiare cu dobânzile. Întrucât acestea nu depind de rentabilitatea obținută de către întreprindere, putem afirma că structura financiară determină pentru firmă un anumit risc, reprezentat de nesiguranța obținerii unui rezultat de exploatare suficient de mare pentru acoperirea costului surselor împrumutate.
Acest tip de risc cu care se confruntă întreprinderea poartă denumirea de risc financiar și reflectă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii [25].
Literatura de specialitate prezintă și alte definiții referitoare la riscul financiar:
partea variabiliății ratei de randament a capitalurilor proprii care se datorează îndatorării [23];
variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a întreprinderii [28];
variabilitatea profitului net, sub incidența structurii financiare a firmei [27].
Apariția riscului financiar este cauzată de utilizarea resurselor financiare cu cost fix (credite bancare si obligațiuni emise), iar materializarea sa determină reducerea profitului net sau obținerea de pierderi. Aceste resurse financiare cu cost fix generează obligația firmei de a plăti dobânzile aferente, indiferent de nivelul rezultatului exploatării. Cu cât întreprinderea apelează într-o măsură mai mare la capital împrumutat, cu atât cheltuielile financiare fixe vor fi mai mari.
Unele dintre primele clasificări, în care a figurat termenul de risc financiar au fost elaborate de către savanții ruși I. Osipov și P. G. Grabovâi.
Clasificarea riscurilor de către I. Osipov poate fi ilustrată în felul următor [67, p.28]:
risc inflaționist;
risc financiar;
risc operațional.
Problema căutării unor criterii optime de clasificare a riscurilor s-a aflat permanent în vizorul specialiștilor. De altfel, P. G. Grabovîi propune următoarea clasificare a riscurilor [65, p.58-59]:
riscul de producție legat de posibilitatea neîndeplinirii de către întreprindere a obligațiunilor contractuale sau a celor din acordul cu beneficiarul;
riscul financiar (de credit) legat de posibilitatea neîndeplinirii de către întreprindere a obligațiunilor sale financiare față de investitori ca rezultat al utilizării creditului pentru finanțarea activității acesteia;
riscul de investiție legat de devalorizarea posibilă a portofoliului de investiții financiare;
riscul de piață legat de oscilația posibilă a ratelor dobînzii atît a valutei naționale, cît și a cursului valutar.
Neajunsul clasificării respective, după părerea autorului, constă în faptul că activitatea investițională a întreprinderii este legată doar de portofoliul de investiții, riscul de producție fiind redus la riscul de neexecutare de către întreprindere a obligațiunilor sale contractuale. La rândul său, riscul financar se reduce, de fapt, la riscul de credit, iar riscul de piață – numai la oscilațiile cursurilor unităților monetare.
Riscul financiar nu poate fi eliminat din activitatea unei firme, el aparând în mod obiectiv ori de câte ori întreprinderea contractează un credit. Întreprinderile nu trebuie, însă, să evite apelarea la capitalul împrumutat, ci doar să urmarească cu mare atenție corelația dintre riscul financiar asumat și sporul de rentabilitate financiară care poate fi obținut. Ca rezultat, utilizarea împrumuturilor creează premisele pentru creșterea volumului activității și a rentabilității financiare.
Asfel, deducem, că riscul financiar rezultă din modalitățile adoptate de o întreprindere pentru finanțarea activității sale. Utilizarea într-o măsură însemnată a creditelor bancare sau obligatare determină asumarea unor obligații fixe de plată, reprezentând dobânzile care trebuie achitate, ceea ce antrenează și o creștere a riscului financiar. Dacă, în schimb, capitalul propriu are o pondere covârșitoare în cadrul capitalului folosit, riscul financiar va fi mai mic, deoarece firma nu îți asumă obligații fixe privind remunerarea acționarilor.
Pornind de la definițiile riscului financiar, precum și de la aspectele enunțate anterior, se pot desprinde trăsăturile caracteristice ale riscului financiar:
nesiguranța obținerii unei rentabilități suficiente din activitatea de exploatare, care să permită acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;
apariția sa este cauzată de prezența capitalului împrumutat în cadrul structurii de capital a întreprinderii;
materializarea riscului financiar presupune reducerea remunerațiilor cuvenite acționarilor (dividende sau profituri nete), prin afectarea profitului de exploatare obținut pentru achitarea dobânzilor către creditori;
în mod direct, materializarea riscului financiar afectează numai acționarii firmei; indirect, în funcție de amploarea consecințelor, riscul financiar poate afecta și creditorii, furnizorii, clienții și salariații întreprinderii.
Riscul financiar care reflectă sensibilitatea rezultatului la modificarea condițiilor de finanțare a activității întreprinderii, poate fi clasificat astfel (vezi Anexa 2):
riscul determinat de structura costurilor;
Riscul de explotare are în vedere structura costurilor întreprinderii. De fapt repartiția între costurile fixe și costurile variabile face rezultatele întreprinderii mai mult sau mai puțin sensibile la variația nivelului producției și vânzărilor. O întreprindere care are cheltueli fixe sau de structură foarte ridicate va avea rezultatele mai instabile și deci este mai riscantă. În cazul când producția e scăzută, întreprinderea nu va putea să repartizeze cheltuelile sale fixe asupra unui număr suficient de produse și va obține astfel pierderi.
Invers, dacă piața și activitatea permit o producție ridicată, cheltuelile fixe sunt repartizate asupra unei producții suficiente, putându-se obține beneficii. La modul general, creșterea părții cheltuelilor fixe în cheltuelile întreprinderii se exprimă prin creșterea diferenței între rezultatele obținute în ipotezele cele mai favorabile și cele obținute în ipotezele cele mai pesimiste. Această relație între dispersia rezultatelor (care dă mărimea riscului) și structura costurilor pune în discuție activitatea curentă a întreprinderii, adică activitatea de producție, de aprovizionare și de vânzare care constituie exploatarea curentă. Structura costurilor exercită astfel, un risc specific care poate fi caracterizat ca risc de exploatare.
riscul îndatorării ca efect al structurii financiare;
Riscul îndatorării este legat de structura finanțării întreprinderii când întreprinderea caracterizează noi datorii, ea se obligă să obțină beneficii suplimentare pentru a asigura remunerarea și rambursarea împrumuturilor contractate. În consecință dacă activitatea sa are ca rezultat venituri din exploatare mediocre, întreprinderea va fi afectată de remunerarea datoriilor și va obține un rezultat global defavorabil.
Din contră dacă veniturile din exploatare sunt abundente, cheltuelile pentru datorii vor fi acoperite fără dificultate și îndatorarea va permite ameliorarea rentabilității întreprinderii. Dar creșterea îndatorării amplifică dispersia rezultatelor și determină un risc financiar propriu. Se măresc speranțele de rentabilitatea așteptată dacă evoluția viitoare confirmă ipotezele favorabile, dar rezultatele așteptate se reduc în cazul când ipotezele defavorabile se confirmă.
riscul de faliment;
Situația de criză sau falimentul constituie sancțiunea posibilă pentru insolvabilitatea întreprinderii. Insolvabilitatea determină mai întâi, amenințarea cu dispariția întreprinderii. Riscul de faliment constituie astfel un risc vital, care pune în pericol însăși supraviețuirea întreprinderii. El justifică atenția ce se acorda dirijării acestui risc și explică pentru ce menținerea solvabilității sau a echilibrului financiar constitue un imperativ major al gestiunii financiare. Crizele de solvabilitate nu conduc întotdeauna la faliment și când criza poate fi în final depășită, întreprinderea va scăpa de amenințarea dispariției și își va asigură supravețuirea.
riscul cursului de schimb valutar și riscul ratei dobânzii;
Întreprinderea suportă riscuri financiare specifice legate de evoluția cursului de schimb al monedei naționale în raport cu monedele străine și legate de evoluția posibilă a ratei dobânzii.
Pe de o parte, fiecare dată când întreprinderea efectuează operațiuni exprimate în devize sau valută ea se expune riscului de pierdere legat de evoluția defavorabilă a ratelor de schimb. Astfel o întreprindere exportatoare, care realizeaza o vânzare în străinătate și facturează în devize riscă o pierdere de schimb dacă moneda străină utilizată se depreciază în raport cu moneda națională. Invers, un împrumutător care sa angajat să-și plătească furnizori străini în devize se expune unei pierderi dacă rata de schimb a acestor devize în raport cu moneda națională crește înainte ca plata să fie efectuată. Instabilitatea ratelor de schimb constitue deci o cauză a variabilității rezultatelor de schimb valutar, pe care gestiunea financiară trebuie să-l controleze și să-l stăpânească.
Pe de altă parte multe întreprinderi sunt expuse efectelor defavorabile date de variația ratelor dobânzii pe piețele de capital. O întreprindere care face apel la împrumuturi bancare pe termen scurt va fi de exemplu, obligată să suporte cheltueli financiare majore în cazul creșterii dobânzii. Dimpotrivă un împrumutător care a acordat un credit cu dobândă fixă care obține deci un randament plafonat, suferă o “pierdere de câștig” dacă dobânzile cresc pe piață, în timp ce remunerarea pe care el o primește nu este însoțită de aceeași creștere. Evoluția ratelor dobânzii constituie deci și ea o sursă de instabilitate a rezultatelor. În acest sens se poate vorbi de un risc al ratei dobânzilor, a cărui urmărire și stăpânire crează o responsabilitate deosebită pentru gestiunea financiară.
Pentru fiecare întreprindere, riscul financiar se referă la variabilitatea rezultatelor ca efect al adoptării unei anumite structuri financiare a firmei, respectiv la posibilitatea ca marja costurilor variabile să nu fie suficient de mare pentru a putea acoperi costurile fixe de exploatare și costurile cu dobânzile.
Gradul de nesiguranță cu privire la rezultatele obținute din activitatea de exploatare este dat atât de veniturile, cât și de cheltuielile de exploatare. Astfel, veniturile sunt influențate de condițiile economice generale ale climatului de afaceri, respectiv activitatea concurenților, prețurile de vânzare practicate pe piață, cererea pentru produsele întreprinderii, precum și de numeroși factori interni, ceea ce face ca nivelul vânzărilor să fie diferit față de previziuni. Cheltuielile de exploatare depind, la rândul lor, de factori interni și externi, dar un rol hotărâtor îl are specificul sectorului de activitate, care determină o anumită pondere a cheltuielilor variabile și fixe.
Cunoașterea nivelului riscului financiar cu care se confruntă o firmă și a gradului de îndatorare prezintă importanță pentru mai multe categorii de participanți la viața economică a întreprinderii, printre care [44]:
Managerii;
Ei sunt interesați de cele două aspecte în scopul conceperii strategiei în privința investițiilor viitoare pe care firma dorește să le realizeze, a resurselor financiare de care are nevoie și a disponibilității procurării acestora (de la acționari sau creditori). Managerii pot identifica, astfel, sursele de finanțare care asigură cel mai mic cost pentru întreprindere, precum și structura financiară optimă, care maximizează valoarea firmei. De asemenea, în funcție de tipurile și de nivelul riscului financiar suportat, se pot implementa măsuri și instrumente specifice de acoperire împotriva acestor riscuri, atât pe plan intern, cât și prin apelarea la piața de capital;
Creditorii;
Aceștea sunt, în mod deosebit, interesați de riscul pe care îl suportă atunci acordă credite unei întreprinderi. Ei vor să cunoască gradul de îndatorare, evitând să mai împrumute întreprinderea atunci când aceasta depășește un anumit nivel al îndatorării sau când nu au siguranța că firma va obține o rentabilitate suficientă pentru achitarea ratelor și plata dobânzilor;
Acționarii;
Cel mai adesea, aceștia sunt interesați de valoarea de piață a companiei la care dețin acțiuni. Însă, dacă firma devine prea îndatorată și apare un risc ridicat de faliment, ei pot solicita o remunerație mai mare prin dividende sau prin acordarea de acțiuni gratuite, pentru a compensa riscul crescut, sau pot lua decizia vânzării acțiunilor, căutând alternative mai puțin riscante de investiții;
Investitorii;
Ei se referă la potențialii acționari sau obligatari care doresc să cumpere titluri emise de întreprinderea respectivă (acțiuni sau obligațiuni) atunci când aceasta decide să atragă noi resurse financiare. Evident, riscul pe care îl implică plasamentele la care se angajează constituie unul din criteriile urmărite în efectuarea investițiilor;
Investitorii instituționali;
Sunt reprezentați de către firme mari, din același domeniu de activitate sau din alt domeniu, implicate în operațiuni de fuziuni și achiziții. În afară de rentabilitatea sperată și de cursul acțiunilor pe piață, aceste firme sunt interesate, în efectuarea unor astfel de operațiuni, și de gradul de îndatorare, practica în țările occidentale arătând că întreprinderile cu un grad de îndatorare mic sunt cele mai expuse riscului de a fi preluate de către concurenți. Aceasta, întrucât se consideră că firmele respective își pot susține singure dezvoltarea după preluare, prin contractarea unor credite în nume propriu, fără a mai fi nevoie ca firma achizitoare să mai investească fonduri suplimentare;
Agențiile de rating,
În cazul în care firma este cotată de către o agenție specializată de rating, aceasta poate emite un calificativ, care să reflecte și riscul financiar al firmei respective.
Întrucât riscul financiar nu poate fi eliminat din cadrul activității întreprinderii, se impune gestionarea sa adecvată, care presupune fixarea nivelului acceptabil de risc, urmărindu-se, apoi, maximizarea rentabilității financiare. În procesul de management al riscului financiar, trebuie acordată o atenție deosebită factorilor care determină apariția și evoluția riscului financiar, cunoașterea acestora permițând managerului financiar implementarea de măsuri adecvate în acest domeniu. Cu cât acești factori sunt mai bine identificați și comensurați, cu atât măsurile de protecție sunt mai eficiente.
Caracteristica generală a riscurilor financiare
Obiectivul principal al politicilor de gestiune a riscurilor financiare, apărute în procesul de derulare a activității economico-financiare, este minimizarea pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de întreprinzători.
Cu toate acestea, gestiunea riscurilor financiare aferente activității nu se rezumă doar la minimizarea cheltuielilor și este completată de preocuparea permanentă pentru minimizarea expunerii la risc, această activitate având efecte pozitive și asupra salariaților care devin mai riguroși și mai responsabili în activitatea curentă. De o importanță majoră în procesul de administrare a riscurilor financiare este identificarea factorilor determinați. În acest context menționăm că riscul financiar este influențat de două componente [26]:
cost și rentabilitate degajată;
independența financiară, redată de structura financiară aleasă.
În ceea ce privește costul capitalurilor, la momentul când întreprinderea apelează la împrumuturi, este obligatoriu ca activitatea sa să degajeze venituri suplimentare (necesare pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare), care să asigure remunerarea capitalului atras prin dobânda aferentă și rambursarea acestuia.
Astfel, întreprinderile care apelează la credite au obligația ca periodic, în conformitate cu prevederile contractului de credit, să verse la bancă rata și dobânda aferentă. Aceste vărsăminte au un caracter stabil și reprezintă, pentru întreprindere, fluxuri de lichidități negative.
În acest context, riscul financiar apare ca urmare a probabilității ca fluxurile pozitive de lichiditate să nu acopere respectivele fluxuri negative. Deci, menționăm că nivelul riscului financiar este direct proporțional cu structura financiară a capitalurilor- un grad ridicat al îndatorării generând o creștere a acestui risc [44]. Astfel, îndatorarea, prin mărimea ei, precum și ca urmare a acțiunilor pe care le antrenează, determină variabilitatea rezultatelor întreprinderii- riscul financiar.
În acest mod, dimensiunea riscului financiar este influențată, în primul rând, de modul de asigurare a îndeplinirii abiectivului de natură strategică a firmei, adică maximizarea valorii patrimoniale cuvenite acționarilor (a proprietarilor firmei), în condiții de risc minim.
Cu cât o firmă atrage fonduri mai importante, costul fiecărei unități valorice adiționale de capital nou poate crește. Acest fapt poate fi consecința acțiunii a doi factori, respectivi:
costul de flotare;
necesitatea de protecție împotriva riscului capitalului suplimentar atras.
Pornind de la aceasta, deducem că analiza marginală are ca obiectiv determinarea punctului de inflexiune, respectiv a nivelului peste care costul implicat de atragerea unor surse financiare suplimentare pentru finanțarea activității este superior nivelului maxim al rentabilității degajat de aceasta- cel de al doilea factor determinative al riscului financiar. Acest fapt derivă direct din necesitatea remunerării, pe seama unor randamente superioare, a posibililor investitori pentru a asigura atractivitatea ofertei respective. De aceea, este absolut necesar ca managementul financiar să fundamenteze decizia de finanțare pe baza unor calcule detaliate cu privire atât la evoluția costului marginal al surselor împrumutate, cât și evoluția costului marginal al surselor proprii.
Rentabilitatea, constituie cea de-a doua componentă a riscului financiar. Obiectivul maximizării valorii acționarilor influențează fezabilitatea investițiilor (concretizarea în participarea la capitalul social al unei entități microeconomice), precum și decizia de finanțare. Maximizarea valorii acționarilor implică alegerea proiectelor de investiții caracterizate prin inegalitatea [28]:
Venit marginal › cost marginal (1.2)
Deci, rentabilitatea solicitată (așteptată) de către cei care dețin fondurile proprii (acționarii sau asociații) reprezintă, prin prisma factorului fiscal, costul fondurilor proprii pentru întreprindere și rentabilitatea solicitată (scontată) de către creditori privind costul datoriilor. În cazul acționarilor, acesta depinde de dividentele viitoare și de variațiile anticipate ale cursului acțiunilor întreprinderii. Pentru creditori, este în funcție de dobânzile încasate și de rambursarea creanței. Creditorii se supun unui risc mai puțin important în raport cu cei care contribuie la fondurile proprii (acționarii sau asociații) și, prin urmare, solicit o rentabilitate mai puțin ridicată. Costul datoriei este, prin urmare, în mod aprioric inferior celui al fondurilor proprii. Orice întreprindere care nu satisface exigențele celor care contribuie cu fonduri, într-o economie de piață este mai mult sau mai puțin condamnată.
Astfel,din punctul de vedere al gestiunii riscului financiar al firmei, păstrarea la dispoziție a unei surse financiare se poate realize atât timp cât nivelul rentabilității degajate excedează pe cel al costului marginal al capitalului atras. Nivelul optim al capitalului atras este cel pentru care costul marginal al capitalului este egal cu cel al rentabilității degajate de investiția efectuaă.
Prin urmare, rentabilitatea activităților realizate trebuie să permit satisfacerea exigențelor celor care contribuie cu fonduri: costul mediu ponderat al capitalului sau costul capitalului întreprinderii fiind, prin urmare, o sumă ponderată a costului fondurilor proprii și a costului datoriilor. Pornind de la această prezentare, este tentant a sublinia că este posibil, căutând o combinație judicioasă a fondurilor proprii și a datoriilor, a minimaliza costul capitalului și a crește, astfel, valoarea întreprinderii.
Deci, estimarea riscului financiar necesită dimensioanrea corectă a costului capitalului și câștigurilor actuale associate acțiunilor firmei, precum și evoluția ulterioară a acestor doi parametri.
Referindu-ne, însă, la preveziunea evoluției surselor financiare ale unei firme, menționăm că aceasta implică estimarea evoluției în plan structural a surselor mobilizate. Dacă profitul structural actual se va păstra și în perspectivă, atunci determinarea costului mediu al capitalului nu necesită decât luarea în considerare a costului marginal al fiecărei componente în parte. În situația în care factorul de structură se va modofica, este necesară cuantificarea influenței generată de această modificare asupra costului mediu al capitalului total utilizat.
În concluzie, putem afirma că gestiunea riscului financiar și, implicit, examinarea factorilor determinanți ai acestuia este o activitate de primă importanță, căreia managerii financiari din companiile de success acordă o tot mai mare atenție, realizându-se impactul acesteia asupra performanțele actuale și perspectivelor de creștere a activității antreprenoriale.
Rezultatele acumulate în cadrul capitolului respectiv sunt necesare pentru analiza ulterioară și formularea concluziilor științifice. Informația teoretică obținută a fost utilizată, în primul rând, la examinarea practică a problematicii analizei și evaluării riscurilor financiare la întreprinderea Î.M. „Stati- Market” S.R.L.
Întreprinderea Î.M. „STATI-MARKET” S.R.L. este proprietarul rețelei de magazine “Пятерочка” (din rețeaua „Soft Discount”) din Republica Moldova, a cărui gen principal de activitate este comerțul cu amănuntul a produselor alimentare și nealimentare în 8 magazine nespecializate. O asemenea analiză este efectuată și în capitolele II și III ale tezei.
Capitolul II : Analiza riscurilor financiare, metode de evaluare și măsurare
2.1 Conținutul analizei riscurilor financiare
Problema analizei și gestiunii riscurilor financiare are o importanță semnificativă în domeniul teoriei și practicii de gestiune, planificării și controlului intern al întreprinderii. Alegerea unei corelații optime, din punct de vedere analitic, dintre nivelul riscului și rezultatele activităților desfășurate devine o parte componentă a esenței procesului de luare și realizare a deciziilor manageriale.
Procesul de luare a deciziilor este legat de risc, și anume: de factorii de incertitudine, situațiile neprevăzute din timp care pot influența activitatea oricărui subiect economic. Însă acest fapt presupune nu doar o evaluare a mediului de luare a deciziilor, ci și a corelației dintre fenomene, deoarece anume acesta este scopul cunoașterii și al științei.
Este important ca în procesul analizei riscurilor, persoanele, care iau decizia și cele cointeresate în luarea acesteia să fie capabile să înțelegeagă esența activităților desfășurate de întreprindere, să sesizeze cele mai nesesizabile legături și corelații logistice dintre fluxul material, financiar și informațional [75].
Fluxul material reprezintă producția, stocurile de mărfuri și materiale în totalitate cu diferite operațiuni (de transport, descărcare–încărcare, păstrare etc.).
Fluxul financiar. Dacă fluxul material presupune existența reală a serviciilor și produselor, fluxul financiar reprezintă valoarea de schimb a acestora, precum și creanțele și datoriile, drept mijloc de schimb.
Fluxul informațional reprezintă un circuit de mesaje în interiorul sistemelor logistice, între acestea și mediul extern, caracterizat printr-o anumită periodicitate, anumit volum de informații, viteză de transmitere, control și coordonare corespunzătoare a situației în domeniul respectiv.
O abordare corespunzătore în cazul dat este cea logistică, care presupune o analiză complexă a corelațiilor dintre părțile componente ale fluxurilor materiale, financiare și informaționale etc. ale resurselor economice în scopul asigurării unei abordări justificate a sistemului general și complex de funcționare a întreprinderii. Abordarea logistică permite a adera la metodologia și instrumentarul examinării de sistem și al analizei complexe în studiul riscurilor financiare ale întreprinderii. Drept model conceptual de bază pentru studiul respectiv se propune a folosi schema matricială de analiză a riscurilor întreprinderii, bazată pe modelul logistic „compromise interfuncționale” [73] .
Analiza complexă a riscurilor financiare presupune analiza atât a riscurilor legate de direcțiile funcționale de bază ale activității examinate, cât și a riscurilor aferente direcțiilor strategice de dezvoltare a acestei activități.
Apariția riscului financiar este determinată de utilizarea de către întreprindere a capitalului împrumutat, care, mai departe, generează cheltuieli financiare fixe cu dobânzile, care trebuie plătite, indiferent de rezultatele obținute de firmă din activitatea derulată. Având în vedere că aceste cheltuieli fixe afectează rezultatele obținute de către întreprindere, instrumentele de evaluare a riscului financiar elaborate pâna în prezent se bazează pe cuantificarea efectului cheltuielilor financiare asupra rezultatelor firmei, atunci când volumul de activitate variază. Din acest punct de vedere, putem afirma că riscul financiar caracterizează gradul de flexibilitate a firmei, respectiv posibilitatea acesteia de a se adapta rapid la modificarea volumului de activitate. Această adaptare presupune o ajustare a tuturor cheltuielilor cu caracter fix, nu numai a celor financiare, la noul volum de activitate.
Materializarea riscului financiar afectează în mod direct profitul net al întreprinderii și, mai departe, rata rentabilității financiare a capitalului propriu. În acest sens, pentru comensurarea riscului financiar, se poate avea în vedere capacitatea firmei de a genera o marjă brută de acumulare suficient de mare pentru acoperirea atât a cheltuielilor fixe de exploatare, cât si a celor financiare.
Se poate observa ca materializarea riscului financiar nu afectează numai indicatorii de rezultate ai firmei, ci se reflectă în mod direct și asupra rentabilității acționarilor. Din acest motiv, se impune o analiză atentă a riscului financiar, dar și a efectelor sale, atât monetare, cât și nemonetare. Printre consecințele grave pe care materializarea riscului financiar le poate avea pentru o firmă se numară:
limitarea sau suspendarea accesului la credite bancare;
dificultăți în obținerea de finanțări de pe piața de capital, prin emisiunea de noi acțiuni sau obligațiuni;
reducerea rentabilității firmei sau obținerea de pierderi;
decapitalizarea firmei, prin utilizarea profitului de exploatare pentru achitarea cheltuielilor cu dobânzile, atunci când rentabilitatea investițiilor finanțate prin credite este inferioară costului împrumuturilor;
deteriorarea relațiilor cu instituțiile de credit, cauzată de nerambursarea creditelor sau neplata dobânzilor aferente. Aceasta poate determina, mai departe, reducerea posibilității firmei de a mai apela în viitor la piața financiară pentru obținerea de finanțări sau acceptarea unor rate ridicate ale dobânzii;
scăderea valorii de piață a firmei și distrugerea averii acționarilor;
falimentul.
Se observă că cele mai multe dintre efectele materializării riscului financiar au o gravitate foarte mare, punând în pericol însăși existența firmei pe piață. De aceea, se impune acordarea unei atenții deosebite de către managerul financiar acestui tip de risc și găsirea unor metode eficiente de protecție, care să permită și dezvoltarea firmei în viitor.
Măsurarea riscului financiar este interesantă atât pentru creditori, cât și pentru acționari, această problemă fiind specifică, ca domeniu, analizei situației financiare a întreprinderii. Orice decizie în ceea ce privește finanțarea activității este fundamentată dacă soluția propusă oferă un risc bun și dacă beneficiile așteptate justifică efortul angajat. Creditorul va studia, în acest sens, îndeosebi activitatea desfășurată pentru a stabili starea lichidității fiind interesat mai puțin de analiza fondului de rulment. Componența activului circulant și a angajamentelor pe termen scurt prezintă, o importanță mai mare decât informațiile cu privire la valorile imobilizate și angajamentele pe termen lung. De asemenea, creditorul este interesat și de capacitatea întreprinderii de a degaja profit. Acționarii situează pe primul loc în lista obiectivelor, crearea de valoare, acordând o importanță deosebită fiabilității previziunilor bilanțului și contului de profit și pierdere [24].
Tendința generală de a îmbunătăți managementul întreprinderii, eficiența stabilității economico-financiare a ei etc. poate fi descrisă prin formularea unor anumite obiective. Concomitent, întreprinderea trebuie să fie examinată, ca fiind un sistem dinamic, ceea ce duce la necesitatea de a formula nu „scopurile – stări”, ci „scopurile – orientări”, cum ar fi, de exemplu, reducerea sau majorarea activelor curente ale întreprinderii etc. În legătură cu aceasta, formularea scopurilor politicii economice a întreprinderii nu necesită stabilirea (cel puțin la prima etapă a adoptării deciziei) nivelurilor absolute ale indicatorilor. Mai mult decât atât, nu este necesară nici stabilirea nivelului ritmurilor de creștere a acestora. Obiectivele pot fi exprimate prin introducerea unei ordini între doi sau mai mulți indicatori ai situației și ai rezultatelor activității întreprinderii, iar scopul constă în menținerea acestei ordini. Controlând și construind conștient dinamica indicatorilor, se poate determina nu numai direcția de dezvoltare a întreprinderii, ci și gestiona această activitate pentru atingerea scopurilor propuse.
Este evident faptul că criteriile pentru alegerea cerințelor aferente celui mai stabil regim de activitate pot fi diverse. În particular, în calitate de asemenea criteriu poate servi menținerea (creșterea) stabilității întreprinderii. În acest caz, la întreprindere se vor crea condiții necesare, care vor asigura minimizarea riscurilor financiare în condiții de incertitudine ale activității (de adoptare a deciziilor privind realizarea regimurilor de activitate și de dezvoltare a obiectului economic) și ale rezultatelor (atât cu efecte pozitive, cât și cu efecte negative) pentru întregul complex de asigurare financiară, materială, informațională a proceselor de activitate și de dezvoltare a întreprinderii.
2.3 Metode de analiză a riscurilor financiare
Riscul financiar este riscul asociat modului de finanțare a activității întreprinderii. Dacă aceasta își finanțează activitatea pe seama împrumuturilor, ea va trebui să ramburseze valoarea lor, asumându-și o obligație fixă, constând în achitarea unei remunerări pentru utilizarea acestora sub forma dobânzii plătite. Dacă în schimb finanțarea activității implică surse interne precum sunt profiturile reinvestite sau majorările de capital social (statutar), acest fapt nu presupune asumarea unor obligații de plată rigide. Cu cât datoriile de plată fixe sunt utilizate într-o proporție mai ridicată în cadrul surselor financiare totale, cu atât dimensiunea riscului financiar este mai pronunțată.
Sunt cunoscute două modalități de analiză a riscului financiar:
1) analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate;
2) analiza riscului financiar pe baza efectului de levier.
Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate
Analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate se efectuează prin luarea în calcul a cheltuielilor financiare care sunt asimilate cheltuielilor fixe, la un anumit nivel de activitate.
Cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate se obține pe baza următoarei relații de calcul:
, (2.1)
Unde – pragul de rentabilitate financiar sau punctul critic total, care face să intervină cheltuielile aferente dodînzilor angajate de structura financiară a întreprinderii;
Chd – dobînda, ca o cheltuială fixă;
v – coeficientul privind ponderea consumurilor și cheltuielilor variabile în veniturile din vânzări.
Evaluarea riscului financiar , potrivit unor savanți români [29, p.31], se efecuează cu ajutorul coeficientului de elasticitate (CLF) al rentabilității financiare [45, p.871] și al indicatorului de poziție al întreprinderii în raport cu punctul său critic total :
coeficientul de elasticitate: ; (2.2)
indicatorul de poziție în mărimi absolute: ; (2. 3)
indicatorul de poziție în mărimi relative: . (2.4)
Indicatorul de poziție în mărimea absolută mai este cunoscut și sub denumirea de flexibilitate absolută, rezervă față de pragul rentabilitate sau indicatorul siguranței. Acest indicator exprimă capacitatea unei întreprinderi de a-și modifica și a-și adapta producția la cerințele pieței. Este de dorit ca dimensiunea acestui indicator să fie cât mai mare, pentru a evidenția o flexibilitate ridicată a întreprinderii, respectiv un risc economic mai redus. Gradul de flexibilitate este dependent de potențialul tehnic al întreprinderii, de starea și calitatea acestuia, de potențialul uman și structura organizatorică a firmei.
Indicatorul de poziție relativă, denumit și coeficient de volatilitate, înregistrează valori mai mari atunci când riscul este minim. El are aceeași valoare informațională ca și indicatorul absolut.
Din studiile de specialitate realizate în țările cu o economie de piață funcțională se apreciază că situația întreprinderilor în raport cu pragul de rentabilitate se prezintă astfel:
instabilă, când volumul efectiv al vînzărilor se situează cu cel puțin 10% peste praguș de rentabilitate;
– relativ stabilă, când volumul efectiv al vânzărilor este cu 20% deasupra punctului critic;
– confortabilă, cînd volumul efectiv al vînzărilor depășește punctul critic cu peste 20% [4, p.122].
În continuare vom utiliza datele întreprinderii Î.M. „Stati- Market” S.R.L., reflectate în Anexele 6 și 7, pe parcursul anilor 2012- 2013 care au obținut următoarele rezultate:
Tabelul 2.1
Date inițiale pentru evaluarea riscului financiar al întreprinderii Î.M. „Stati- Market” S.R.L.
Sursa: Elaborat de către autor în baza datelor rapoartelor privind rezultatele financiare, anii 2012-2013.
Din informația prezentată în tabel rezultă că la Î.M. „Stati- Market” S.R.L. marja de contribuție s-a majorat față de anul precedent cu 2663451 lei. Reducerea cheltuielilor și consumurilor variabile într-un ritm mai rapid (97980404/103730000*100%꞊ 94,46%), decât ritmul veniturilor din vânzări (119052932/122139077*100%꞊ 97,47%) a determinat scăderea venitului din vânzări punctului critic total cu 265581,4 lei. Însă a scăzut considerabil indicatorul de poziție în mărime absolută cu circa 2820563,6 lei. Dar reieșind din fapul că diminuarea pragului de rentabilitate a fost mult mai semnificativă decât diminuarea indicatorului de poziție în mărime absolută, se constată un spor considerabil al indicatorului de poziție în mărime relativă în perioada de gestiue față de perioada precedentă. Coeficientul de elasticitate s-a mărit cu 0,01 puncte, ceea ce semnifică o creștere a riscului financiar.
Includerea cheltuielilor financiare în cheltuieli fixe antrenează creșterea punctului critic al unei firme și implicit creșterea riscului financiar. O valoare mai redusă a pragului de afaceri comparativ cu cel al cifrei de afaceri realizate (sau previzionate) indică un nivel mai mic al riscului financiar la care se expune întreprinderea.
Riscul financiar, după conținut, caracterizează variabilitatea rezultatului net din activitatea operațională sub incidența politicii financiare a întreprinderii. Capitalurile împrumutate, prin dimensiunea lor valorică, cât și prin suportarea sistematică a unor cheltuieli aferente dobânzilor, comisioanelor la credite și împrumuturi, antrenează o variabilitate a profitului net din activitatea operațională și, respectiv o majorare a riscului financiar.
Acest risc se evaluează prin măsurarea elasticității rezultatului net din activitatea operațională la modificarea profitului operațional până la calcularea dobânzilor, cu ajutorul coeficientului de levier financiar (CLF):
(2.4)
unde RAON este rezultatul net din activitatea operațională;
i- cota impozitului pe venit.
Această relație este cunoscută și sub denumirea de coeficient de elasticitate [29, p.328] sau coeficient de elasticitate al rentabilității financiare [45, p.871].
Deci, CLF exprimă modificarea relativă a rezultatului net din activitatea operațională antrenată de modificarea cu 1 procent al profitului operațional până la calculul dobânzilor și prezintă importanță pentru gestiunea financiară.
Calcularea coeficientului de levier financiar la întreprinderea analizată se prezintă în tabelul ce urmează.
Tabelul 2.2
Analiza riscului financiar al întreprinderii Î.M. „Stati- Market” S.R.L.
Notă: Mărimea supraunitară a CLF reflectă elasticitatea rezultatului după calculul dobînzilor față de cel pînă la calculul lor. Majorarea CLF arată creșterea gradului de risc financiar ca urmare a creșterii cheltuielilor aferente dobînzilor la credite.
Conform rezultatelor obținute putem constata că la întreprinderea analizată se observă o diminuare cu 0,47 puncte a coeficientului de levier financiar calculat în baza venitului din vânzări. Această abatere a fost determinată de micșorarea consumurilor și cheltuielilor variabile, a cheltuielilor aferente plății dobânzilor, care au contribuit la reducerea indicatorului rezultativ respectiv cu 5749596 lei și 275020 lei. Situație creată poate fi caracterizată ca fiind nesatisfăcătoare. În viitor managerii întreprinderii trebuie să pună accentul pe diminuarea consumurilor și cheltuielilor variabile, cheltuielilor aferente plății dobânzilor, pe optimizarea structurii vânzărilor. În astfel de condiții, întreprinderea Î.M. „Stati- Market” S.R.L. ar putea alege pentru optimizarea riscului financiar metoda diversificării, bazată pe diversificarea furnizorilor de materii prime și materiale și pe diversificarea sortimentului articolelor vândute. În vederea optimizării influenței negative a creșterii ratei dobânzii întreprinderea poate opta pentru metoda evitării riscului, ce constă în renunțarea la utilizarea exagerată de surse împrumutate în activitatea acesteia.
Analiza riscului financiar pe baza efectului de levier
Analiza rentabilității financiare (sau a capitalului propriu) sub incidența politicii financiare a întreprinderii este un aspect fundamental al riscului financiar, care prezintă interes în mod special pentru acționari.
Mărimea influenței politicii financiare și a structurii financiare asupra performanțelor întreprinderii a dat naștere unui model specific analizei, cunoscut sub denumirea de „efect de levier financiar”, care exprimă incidența îndatorării întreprinderii asupra rentabilității capitalului propriu. Deci:
Rf = Pn/CPr = Re (1-i) + (Re – Rd) (1-i)• TD/CPr , (2.5)
unde Rf reprezintă rentabilitatea financiară;
Re – rentabilitatea economică;
Pn – profitul net obținut din activitatea operațională ;
C Pr – valoarea medie a capitalului propriu;
TD – valoarea medie a datoriilor financiare purtătoare de dobînzi;
Rd – rata dobînzii pentru capitalul împrumutat;
i – cota impozitului pe venit.
Dacă vom lua în considerare prevederile legislației în vigoare cu privire la cota impozitului pe venit [9], atunci la analiza respectivă incidența impozitului pe venit poate fi exclusă și acest model va căpăta următoarea formă:
Rf = Pn/CPr = Re + (Re – Rd) • TD/CPr, (2.6)
Influența levierului asupra rentabilității financiare se poate manifesta în două moduri, astfel:
dacă (Re – Rd) >0, atunci rentabilitatea va fi cu atât mai mare cu cât îndatorarea va fi mai important. Întreprinderea are în acest caz interesul să împrumute la maxim, pentru a beneficia de efectul de levier, iar riscul este mic;
dacă (Re – Rd)< 0, atunci creșterea îndatorării are efect nefavorabil astfel încât cu fiecare procent de creștere a îndatorării, rentabilitatea financiară se va diminua cu diferența dintre rata rentabilității economice și rata medie a dobânzii. Riscul financiar este mare în această situație.
Analiza riscului financiar în baza efectului de levier impune, mai întâi, formularea a 3 ipoteze simplificatoare, adaptate la normele și cerințele SNC din Republica Moldova, care permit izolarea efectelor negative care ar putea influența rezultatele acestei analize. Conținutul acestor ipoteze poate fi redat astfel:
admiterea faptului că întregul capital procurat de întreprindere, cu titlu propriu sau împrumutat, este investit numai în activitatea operațională (de bază);
trebuie luate în calcul doar datoriile financiare pe termen lung și pe termen scurt, adică doar cele generatoare de cheltuieli aferente plății dobânzilor pentru credite și împrumuturi. Astfel, activul bilanțului convențional poate fi obținut ca o însumare a capitalului propriu și a datoriilor financiare.
raportarea profitului obținut la valoarea medie a capitalului propriu trebuie să se facă, avându-se în vedere rezultatul curent net obținut din activitatea de bază, adică eliminându-se incidența operațiunilor de investiții, financiare și excepționale, deoarece ele nu au o legătură directă cu indicatorii examinați care reflectă rezultatele activității de bază a întreprinderii. Totodată, incidența diferențelor temporare și permanente nu se ia în calcul.
Scopul analizei propuse este relevarea factorilor care acționează asupra riscului financiar, a mărimii influenței acestora asupra variabilității rezultatelor sub incidența politicii financiare, stabilirea cauzelor, a modului de determinare a rezervelor și a măsurilor pentru diminuarea sau eliminarea riscului financiar.
Conform economiștilor ruși [73; 76; 77], asupra rentabilității financiare, sub incidența politicii financiare a întreprinderii, influențează următorii factori:
modificarea rentabilității activelor:
modificarea rentabilității veniturilor din vânzări,
modificarea numărului de rotații al activelor;
modificarea ratei dobânzii;
modificarea cotei impozitului pe venit;
modificarea brațului pârghiei financiare / levierului financiar.
Din primul punct de vedere consecutivitatea factorilor corelați pare a fi construită logic în conformitate cu ordinea acestora. Totuși, luând în considerare faptul că ordinea de analiză a influenței factorilor se face în funcție de raporturile de condiționare economică a factorilor asupra fenomenului analizat, această dependență factorială comportă unele discuții. Astfel, dacă ordinea primilor doi factori nu necesită modificări, atunci aranjarea ultimilor doi factori trebuie să suporte unele rectificări. Una din cele mai importante probleme privitoare la utilizarea levierului financiar este legată de impactul acestuia asupra valorii globale de piață a întreprinderii. Teoria financiară a stabilit cu fermitate că introducerea efectului de levier la o întreprindere neândatorată v-a majora valoarea de piață a întreprinderii datorită modificării rentabilității economice, însă numai până la un anumit punct.
Creșterea valorii de piață a întreprinderii este, de fapt, o funcție a deductibilității fiscale a cheltuielilor aferente dobânzilor.
Pe măsură ce crește gradul de îndatorare, crește și valoarea acestui efect fiscal favorabil. Astfel, existența unui grad de îndatorare determină apariția unor cheltuieli aferente dobânzilor care, în consecință, determină o reducere a profitului impozabil și a impozitului plătit, ceea ce duce respectiv la o scădere a profitului net.
Din cele menționate mai sus rezultă următoarea concluzie: nu întotdeauna consecutivitatea mecanică, formală a factorilor este suficientă pentru construirea unei dependențe factoriale corecte în scopuri analitice. În consecință, vom exemplifica această cerință prin introducerea următoarei ordini de analiză a influenței factorilor, care, după părerea autorului, este bazată pe raporturile de condiționare economică a factorilor asupra rentabilității financiare:
modificarea rentabilității activelor:
modificarea rentabilității veniturilor din vînzări,
modificarea numărului de rotații al activelor;
modificarea ratei dobânzii;
modificarea brațului pârghiei financiare / levierului financiar;
modificarea cotei impozitului pe venit.
Determinarea acestor factori se efectuează cu ajutorul următoarei formule:
Rf = Pn/CPr = RAO/VV • VV/A (1-i) + (RAO/VV • VV/A – Rd) (1-i) • TD/CPr, (2.7)
unde RAO reprezintă rezultatul din activitatea operațională obținut până la calculul dobânzilor;
VV – venituri din vânzări;
Ā – valoarea medie a activelor întreprinderii.
Exemplificarea acestui model o vom efectua apelând la datele întreprinderii Î.M. „Stati- Market” S.R.L. reflectate în Anexele 6 și 7, care pe parcursul anilor 2012 – 2013 a obținut următoarele rezultate financiare :
Tabelul 2.3
Date inițiale pentru analiza rentabilității financiare a întreprinderii Î.M. „Stati- Market” S.R.L.
Sursa: Elaborat de către autor în baza datelor rapoartelor privind rezultatele financiare, anii 2012-2013.
Din rezultatele obținute reiese că în perioada de gestiune la fiecare leu învestit în activitatea de bază, întreprinderea a obținut 27,76 bani pierdere, comparativ cu perioada precedentă cu 17,27 bani pierdere. Această deviere se apreciază negativ în procesul gestionării activelor aflate în posesia întreprinderii. Concomitent, pe parcursul utilizării surselor atrase, Î.M. „Stati- Market” S.R.L. în realitatea a cheltuit 6,22 bani. Ca rezultat a fost obținut un levier negativ în mărime de 6,34 puncte procentuale, care s-a micșorat față de anul precedent cu 0,56 puncte procentuale.
În anul 2012, Î.M. „Stati- Market” S.R.L. a avut o rată medie a dobânzii de 6,82%, ceea ce a determinat un efect de levier financiar pozitiv în mărime de 6,90 puncte procentuale. Datorită faptului că rentabilitatea economică este mai este inferioară ratei dobânzii (3,26 > 6,82), rentabilitatea financiară a devenit în funcție descrescătoare față de gradul de îndatorare, atingînd nivelul negativ de 17,27%, mai scăzut decât cel al rentabilității economice. În vederea optimizării influenței negative a creșterii ratei dobânzii, întreprinderea poate opta pentru metoda evitării riscului financiar, ceea ce presupune renunțarea la utilizarea exagerată a surselor împrumutate în activitatea acesteia, care deteriorează performațele întreprinderii.
În baza rezultatelor obținute concluzionăm că la Î.M. „Stati- Market” S.R.L. nu este rațională atragerea surselor împrumutate, deoarece rentabilitatea activelor a fost inferioară ratei dobânzii atât în anul 2012, cât și în anul 2013. Astfel, pentru ca efectul de levier să acționeze favorabil asupra activității întreprinderii, este necesar ca diferența dintre rentabilitatea economică (Rec) și rentabilitatea ratei dobânzii (Rd) să ramână pozitivă. Menținerea avantajelor generate de o rentabilitate economică mai mare decât costul capitalului împrumutat, necesită eforturi în vederea lărgirii gamei produselor comercializate, asigurării unui potențial tehnic și uman conform exigențelor impuse de piață.
Din cele menționate mai sus putem conchide că modelul levierului financiar poate fi apreciat drept un instrument indispensabil utilizat cu succes în fundamentarea deciziilor de politică financiară, menit să contribuie la alegerea unei structuri echilibrate a capitalului întreprinderii și la menținerea unei situații economice satisfăcătoare, prin amplificarea diferenței dintre rata rentabilității economice și rata medie a dobânzii.
Examinarea modului de analiză și evaluare a riscului financiar în subcapitolul 2.2, ne-a permis să realizăm următoarele:
să evidențiem ipotezele adaptate la normele și cerințele SNC din Republica Moldova, în baza cărora este selectată informația cu privire la analiza și evaluarea riscului financiar;
să elucidăm abordările, definițiile și formulele de calcul al CLF, indicatorul ce denotă existența și mărimea riscului financiar, precum și modul de evaluare a riscului financiar;
să propunem analiza în expresie valorică a modificării CLF în dinamică la întreprinderea Î.M. „Stati- Market” S.R.L. cu scopul de a distinge acțiunea modificării structurii și sortimentului produselor vîndute asupra coeficientului de levier financiar și de a depista rezervele de reducere a riscului financiar pe viitor;
să efectuăm analiza riscului financiar pe baza efectului de levier, evidențiind modul de calcul al influenței factorilor atît asupra modificării rentabilității capitalului propriu, cît și asupra modificării efectului de levier.
2.3 Situația financiară a întreprinderii și gradul de expunere la risc
În condițiile economiei de piață, o întreprindere din Republica Moldova trebuie să-și desfășoare activitatea în așa mod, încât să-și realizeze obiectivele propuse, lucru care este posibil doar printr-o gestiune financiară eficientă. Evaluarea acesteia poate fi realizată atât prin analiza sistemului managerial și a poziției pe piață a unei entități, dar, mai mult de atât, prin intermediul analizei anumitor grupe de indicatori pe baza rapoartelor entității.
În elaborarea unei analize financiare eficiente a întreprinderii, pentru ca să fie elaborate concluzii corecte, trebuie să se ia în considerare nu doar rezultatele numerice obținute, dar și genul de activitate al entității, precum și numărul de ani de activare pe piață, obiectivele urmărite, grupul-țintă de consumatori, concurența, etc.
Astfel, activând pe piață de 3 ani, genul principal de activitate a întreprinderii Î.M. „STATI-MARKET” S.R.L. este comerțul cu amănuntul a produselor alimentare și nealimentare, iar grupul țintă îl constituie toate categoriile de consumatori, indiferent de vârstă, sex, ocupație, etc.
Managementul riscului financiar se bazează nu doar pe analiza factorială a acestuia la care se expune decizia și la analiza evoluției factorilor de risc în perioada următoare ci și pe analiza gradului de expunere la risc.
Practica a pus la dispoziția managerilor de risc o serie de metodologii complexe de măsurare a gradului de expunere la risc. În funcție de gradul de expunere, managerul de risc poate stabili gravitatea acelui risc pentru decizia sa și poate lua măsuri în consecință (dacă riscul are o gravitate redusă va opta fie pentru asumarea sa, fie pentru ignorarea sa).
De aceea, în continuare, ne vom concentra asupra câtorva riscuri specifice derulării afacerilor, care în mare măsura pot provoca disfuncționalități procesului de activitate a întreprinderii.
Capitolul III: Gestiunea riscurilor financiare
3.1 Gestiunea și managementul riscurilor
Gestiunea riscurilor reprezintă totalitatea metodelor, procedeelor și măsurilor cu ajutorul cărora se efectuează evidențierea, evaluarea și, în caz de necesitate, calculul influenței factorilor asupra riscului examinat cu scopul reducerii pierderii și/sau majorării profitului întreprinderii.
Activitatea de gestiune a riscurilor trebuie să fie confirmată prin documente de reglementare și de dispoziție corespunzătoare, care determină în fiecare caz concret periodicitatea examinării riscului, modul de reflectare, păstrare și utilizare repetată a rezultatelor monitoringului și analizei riscurilor, ordinea de înaintare conducerii întreprinderii a recomandărilor de optimizare a riscurilor și a controlului executării lor, deoarece una din prevederile raportului conducerii, prezentat de către entitatea care întocmește rapoarte financiare proprii și consolidate, în conformitate cu articolul 31 din Legea Contabilității [5], se referă nemijlocit la includerea descrierii principalelor riscuri și incertitudini cu care se confruntă entitatea și grupul de entități.
Pentru a beneficia de rezultate performante în acest domeniu și a amelioara procesele riscante în activitatea întreprinderii este necesar să se efectueze studiul în două direcții:
în direcția sporirii eficienței funcționării și îndeplinirii obligațiunilor și sarcinilor, care stau în fața subsistemelor relativ independente ale întreprinderii (secțiile marketing, publicitate, operațiuni de transport și vamale, coordonare a achizițiilor și vînzărilor, contabilitatea, planificare – analitică și juridică);
în direcția îndeplinirii de către fiecare secție împreună cu managerul de risc, a funcțiilor de gestiune a acelui risc care apare anume pe sectorul particular de lucru, a organizării legăturilor mai strînse a fiecărei secții cu sistemul managementului de risc al întreprinderii. Aceasta permite a reacționa mai operativ asupra influențelor negative ale situațiilor de risc și a elabora în comun metodele de neutralizare a lor.
În literatura de specialitate întîlnim diferite abordări cu privire la procesul de gestiune a riscurilor (vezi Anexa 3).
De evidențiat este faptul că multe algoritme incluse în tabelul din Anexa 3, manifestă un mare neajuns, aceasta este lipsa ciclicității. În cazul respectiv, ciclicitatea, nu înseamnă decât repetarea etapelor procesului desfășurat, posibiliatatea de corectare a acțiunilor îndeplinite, asigurarea și stabilirea unei funcționări mai eficiente a întregului proces de gestiune a riscurilor.
Analizând algoritmul de gestiune a riscurilor (vezi figura 1.1) , am stabilit neajunsurile respective și am propus varianta îndeplinirii ciclicității acestuia.
Astfel, am inclus umătoarele etape de gestiune a riscurilor:
formularea scopurilor de gestiune a riscurilor;
identificarea riscurilor pe sferele de activitate;
acumularea și prelucrarea informației necesare pentru evaluarea riscurilor;
evaluarea riscurilor;
găsirea și selectarea metodelor și procedeelor de optimizare a riscurilor;
aplicarea lor în practică;
evaluarea rezultatelor finale.
Nu
Da
Figura 1.1. Procesul de gestiune a riscurilor întreprinderii
Sursa: Elaborată de autor.
Pentru formularea scopurilor de gestiune a riscurilor este necesar de a determina scopul și termenii în care se efectuează evaluarea acestora. Scopul poate urmări minimizarea/ optimizarea sau elucidarea definitivă a riscurilor etc. La această etapă este necesar să se ia în considerare starea curentă a activităților desfășurate de întreprindere, perspectivele de dezvoltare a acesteia și, în corespundere cu informația obținută, să se stabilească scopurile de gestiune a riscurilor.
Evaluarea riscurilor este în strînsă legătură cu identificarea riscurilor pe sferele de activitate. Această semnificație este condiționată, în primul rînd, de faptul că de identificarea corectă a riscurilor depinde ulterior eficiența întregului proces de gestiune a lor. În cazul acțiunilor incorecte efectuate la etapa dată, toate eforturile ulterioare vor fi deja neeficiente și, cu cît mai tîrziu se va depista greșeala, cu atît mai mare va fi pierderea pe care o va suporta întreprinderea. La această etapă trebuie să se determine și să se clasifice cu exactitate acele tipuri de risc, cu care se confruntă sau se va confrunta întreprinderea. Acest lucru este necesar pentru acumularea ulterioară a informației corespunzătoare și aplicarea unor sau altor metode de evaluare a riscului examinat.
Deseori, din start, există imaginea despre riscurile, cu care întreprinderea se confruntă în procesul activității economice și, respectiv, acestea sunt evidențiate primordial.
Etapa următoare, acumularea și prelucrarea informației necesare pentru evaluarea riscurilor este una din etapele importante ale procesului de gestiune a riscurilor. De cantitatea și calitatea informației obținute depinde direct eficiența evaluării riscurilor – atît cantitativă, cît și calitativă. Evaluarea exactă a riscului este imposibilă fără utilizarea unei informații calitative. Anume calitatea informației joacă rolul decisiv în acest proces. În cazul cînd informația inițială se denaturează și se efectuaează calcule conform acestei informații, agentul economic suportă pierderi din cauză că rezultatele obținute sunt incorecte, timpul este pierdut și pentru rectificarea acestora vor fi necesare resurse suplimentare de prelucrare a rezultatelor. Totuși, dacă procesul a depășit evaluarea riscurilor și sunt întreprinse careva acțiuni, efectul poate fi diametral opus celui
așteptat. De aceea în procesul acumulării și prelucrării informației atenția trebuie direcționată spre obținerea și utilizarea unei informației cît mai ample și mai veridice.
În prezent, multe tipuri de informație constituie o taină comercială și obținerea unei asemenea informații poate necesita cheltuieli suplimentare. Ca rezultat, în procesul acumulării și prelucrării informației pentru gestiunea riscurilor se tinde spre punctul optim dintre plenitudinea informației, pe de o parte, și cheltuielile suportate, pe de altă parte. Totuși, considerăm că se poate jertfi plenitudinea informației, dar nu și autenticitatea ei, deoarece informația care lipsește se poate obține și mai tîrziu, iar informația denaturată și inexactă va trebui verificată din nou și înlocuită.
Următoarea etapă este consacrată evaluării riscului. Este important a face distincție între
evaluarea calitativă și cantitativă a riscurilor.
Analiza calitativă presupune evidențierea surselor de formare a riscului, etapelor și lucrărilor la îndeplinirea cărora apare riscul (stabilirea zonelor potențiale ale riscului, schimbarea riscului în dinamică, evidențierea tuturor momentelor negative și pozitive referitoare la realizarea deciziei ce conține un risc). Este necesar să se evidențieze riscurile suplimentare, care îl însoțesc pe cel dominant, și să se pregătească și/sau completeze clasificatorul detaliat al riscurilor întreprinderii, recomandările metodice de alcătuire.
Evaluarea cantitativă permite a determina probabilitatea matematică a apariției riscurilor identificate, suma pierderilor (sau profitului) ca urmare a acțiunilor în situația de risc, și gradul de influență a unui sistem de factori asupra situației de risc, a pregăti planul optim de comportare a conducerii întreprinderii în situația de risc și a obține altă informație cu caracter cantitativ referitor la riscurile evaluate. De asemenea, este necesar (și mulți autori atenționează asupra acest fapt) să se determine dimensiunea riscului admisibil. Astfel, imediat apare posibilitatea de a
compara rezultatul obținut ca urmare a evaluării riscului cu această mărime admisibilă sau cu cea
etalon, adică cu varianta optimă pentru un caz concret.
La această etapă încă o dată se observă clar interconexiunea dintre evaluarea riscului și colectarea informației necesare. Dacă la etapa evaluării va fi depistată o insuficiență de informație, este posibil a reveni și a obține datele necesare. După părerea mea, criteriile de bază ale evaluării riscurilor, care trebuie luate în considerare la alegerea ulterioară a metodei de gestiune a riscurilor, sunt:
exactitatea evaluării;
operativitatea evaluării.
În baza rezultatelor obținute în cadrul etapei de evaluare a riscurilor, se recurge la următoarea și posibil cea mai importantă etapă a procesului de gestiune a riscurilor de antreprenor – găsirea și selectare metodelor și procedeelor de optimizare a riscurilor. Conform rezultatelor evaluării cantitative și calitative a riscurilor, se ia decizia privind aplicarea unei sau altei metode de optimizare a riscurilor. De menționat că asupra alegerii metodelor de optimizare a riscurilor influențează nu numai rezultatele etapei de evaluare, ci și un șir de factori suplimentari, cum ar fi: existența mijloacelor pentru efectuarea unor sau altor acțiuni de gestiune a riscurilor, limitările de timp etc.
În ceea ce privește aplicarea propriu-zisă a metodelor alese de optimizare a riscului, este necesar să se acorde atenție faptului că în procesul analizei riscului se evidențiază o mulțime de variante posibile de soluționare a problemei respective, și nu una singură, deoarece riscul este generat de incertitudinea condițiilor în care are loc adoptarea și realizarea deciziilor manageriale.
În final, evaluarea definitivă a rezultatelor de gestiune a riscurilor permite a determina atît eficiența generală a întregului proces, cît și punctele lui vulnerabile, în vederea consolidării lor, și, ceea ce este foarte important, dacă este necesar, a reveni la formularea scopurilor. Așadar, are loc utilizarea aceluiași principiu: ciclicitatea. Drept criteriu de bază al succesului poate servi indicele devierii rezultatului obținut de la cel planificat. În cadrul evaluării eficienței generale a procesului de gestiune a riscurilor, este necesar să se evidențieze eficiența fiecărei etape de evaluare a riscurilor pentru că ulterior, la analiza analogică, să se atragă mai multă sau mai puțină atenție acestor etape. Rezultatele obținute se compară cu scopurile gestiunii riscurilor și, după caz, se corectează.
O asemenea ciclicitate conduce inevitabil la un rezultat: fie se atingă scopurile inițial propuse, fie, în cazul imposibilității îndeplinirii lor ca urmare a diferitelor cauze, are loc corectarea necesară a obiectivelor propriu-zise. Un sistem bine organizat de gestiune a riscurilor la întreprindere permite a evidenția situațiile potențial posibile legate de desfășurarea evenimentelor, obține caracteristicile pierderilor posibile (prejudiciului) sau ale posibilităților ratate ca urmare a unei desfășurări nefavorabile a evenimentelor, a lua în considerare la adoptarea deciziilor eforturile organizatorice semnificative, consumurile de timp și cheltuielile legate de evaluarea riscului, influența rațională asupra nivelului acestuia și de reducerea lui pînă la o valoare admisibilă.
3.2 Metode și tehnici de acoperire a riscurilor, posibilitățile aplicării lor în RM
Evaluarea riscului este, probabil, cea mai complicată etapă a sistemului de gestiune a riscurilor întreprinderii. Mai înt\i de toate, această situație este condiționată de faptul că nu este posibilă existența unei metode universale de evaluare a riscurilor. Nu există nici certitudinea referitor la metoda care trebuie utilizată la evaluarea unui sau altui risc. În fond, anume o asemenea tratare a lucrurilor duce la lipsa reală a algoritmului evaluării anumitor tipuri de riscuri.
În general, astăzi în Republica Moldova business-ul de producție este unul dintre cele mai
riscante. Acest fapt confirmă încă o dată necesitatea evaluării riscurilor anume în acest domeniu.
Evaluarea riscului reprezintă determinarea cantitativă a gradului riscului, a caracteristicilor lui, a cauzelor apariției și a posibilelor consecințe survenite în urma influenței lui asupra rezultatelor activității întreprinderii.
În gestiunea riscurilor, pe lîngă funcția de evaluare, se poate recurge la următoarele funcții:
Funcția de diagnostic, care constă în evidențierea detaliată în cadrul obiectului cercetat a cauzelor și factorilor devierii valorilor reale ale riscurilor de la valorile planificate ale indicatorilor.
Funcția de optimizare, ce constă în adoptarea deciziei în domeniul neutralizării riscurilor în funcție de rezultatele evaluării.
Evidențierea riscului se poate efectua prin diferite metode: începînd cu analiza probabilistică compusă a modelelor de cercetare a operațiunilor și finisînd cu presupunerile intuitive. În prezent, întreprinzătorii din Republica Moldova, de obicei, la administrarea riscurilor se bazează pe intuiție, pe autoritatea cuiva și pe experiența precedentă.
De fapt, nu se poate determina cu exactitate numărul metodelor de evaluare a riscurilor, deoarece nu se poate determina cu precizie numărul tipurilor de riscuri. Totuși, va fi util să se examineze metodele cele mai cunoscute în prezent (vezi figura 1.2). Alegerea metodelor pentru analiză care sunt propuse în cadrul prezentei teze este, în primul rînd, condiționată de răspîndirea și utilitatea lor.
Figura 1.1 Metodele de bază de evaluare a riscurilor întrprinderii
Sursa: Elaborată de autor.
Metoda experților face parte din metodele euristice și se utilizează în condițiile evaluării riscurilor de către experți. În calitate de experți pot fi analiștii cu experiență, care, în baza cunoștințelor lor în domeniul dat, pot oferi aprecieri competente.
Economistul rus N. D. Ilienkova evidențiază trei etape în procesul evaluării riscurilor prin intermediul experților [101]:
La prima etapă se formează grupul experților;
La etapa a doua se efectuează acumularea și generarea ideilor;
La etapa a treia se efectuează analiza ideilor propuse și selectarea celor mai esențiale idei după conținut.
În unele cazuri metoda experților este destul de costisitoare. Totodată, cu ajutorul experților nu se poate determina cu precizie nivelul riscului examinat: diferite grupuri de experți pot ajunge la diferite concluzii în acest domeniu. Apar unele situații cînd expertul care propune o idee cu adevărat valoroasă nu poate să o argumenteze adecvat.
În astfel de condiții, pentru a neutraliza influența opiniei unor experți asupra opiniilor altora, discuția trebuie efectuată prin corespondență. O asemenea metodă de evaluare poartă denumirea „Delphi” și a fost elaborată de firmele americane „RAND Corporation” și „Honeywell”. Ei au elaborat și metodele „Pattern” și „Forecast”. Metoda „Pattern” presupune dezmembrarea problemei examinate de experți într-un șir de compartimente, elemente sau sarcini mai mici.
În cadrul evaluării riscurilor cu ajutorul metodei experților foarte des se aplică coeficienții de pondere (relativi) și de probabilitate. Asemenea coeficienți sunt necesari pentru a asigura baza economico – matematică a analizei riscurilor. În cazul dat, cu cît mai mare va fi numărul experților, cu atît mai obiectivă va fi valoarea unui sau altui indicator mediu ponderat.
Totodată, metoda experților este deosebit de importantă în cazul cînd insuficiența și neautenticitatea informației nu permite a aplica cu acuratețe metodele matematice formale și modelele de pronosticare, planificare, control, analiză și administrare și a efectua careva calcule de argumentare a deciziilor.
Evaluarea riscului, de asemenea, poate fi efectuată utilizînd metoda analogiilor. Această metodă, fiind una din cele mai răspîndite metode euristice, presupune utilizarea datelor afacerilor, proiectelor, lucrărilor efectuate anterior. Ea implică, deci, compararea unor situații istorice cu cele curente pentru a estima evoluțiile viitoare. Conceptual, tehnica este simplă și ușor aplicabilă. Cea mai mare parte a datelor necesare sunt disponibile, fiind furnizate prin intermediul surselor publice de informare, sau există deja în cadrul întreprinderii. Pe lîngă avantajele oferite, tehnica analogiilor are propriile dezavantaje. Cel mai serios dezavantaj este dependența completă de setul de date istorice utilizat. Ipoteza fundamentală că evoluțiile precedente, reflectate în setul de date utilizat, denotă automat faptul că riscurile viitoare vor fi similare cu cele din trecut. Dacă ipoteza poate fi rezonabilă în anumite situații, în altele poate induce serioase distorsiuni. Deci, la analiza riscurilor cu ajutorul metodei date este necesar să se acorde o atenție deosebită analizei situațiilor concrete.
Trebuie de menționat că utilizarea în prezent a acestei metode în unitățile de producție din Republica Moldova este destul de problematică, deoarece, în primul rînd, agenții economici autohtoni încă nu au acumulat experiență în acest domeniu și, în al doilea rînd, situația economică creată nu permite a stabili puncte de reper exacte.
Importanța aplicării metodelor economico – matematice constă în faptul că ele permit a măsura cantitativ fenomenele economice și, în particular, valoarea riscului, ceea ce, spre deosebire de evaluările prin intermediul metodei experților, asigură posibilitatea celei mai exacte comparări a fenomenelor. Mai mult decît atît, modelele matematice permit a imita situațiile economice și a evalua consecințele la alegerea deciziilor, fără a recurge la experimente costisitoare. Cele mai răspîndite metode economico – matematice sunt :
Teoria jocurilor – teoria modelelor matematice de adoptare a deciziilor optime în condiții de incertitudine, de existență a intereselor contrare ale diferitelor părți, a conflictului.
Deși unele lucrări au fost publicate încă în anii ‘20, această teorie pentru prima dată a fost expusă detaliat de Neiman și Morgenstern în anul 1944. În modelul de joc riscul este legat de totalitatea factorilor nedeterminați ai mediului înconjurător. La alegerea deciziei optime se utilizează metodele minimaxului (regretului) a lui Savage și maximinului (pesimist) al lui Abraham Wald și diferite criterii determinate în funcție de circumstanțe concrete (de exemplu, criteriul pesimistului – optimistului a lui Hurwicz).
Trebuie de menționat că majoritatea autorilor (A. S. Șapkin, V. A. Cernov, N. L. Marenkov) preocupați de problemele aferente metodelor de evaluare a riscurilor, la compartimentul privind metodele economico–matematice, în primul rînd, și-au focalizat atenția asupra elementelor teoriei jocurilor.
Metoda “Monte Carlo” prevede descrierea formalizată a incertitudinii și se utilizează în cele mai complicate procese de prognoză, în special atunci cînd sunt tratate probleme multidimensionale (spre exemplu, rezultatul depinde de mai multe variabile sau factori de risc).
Totuși, rezultatele acestei metode depind, în mod critic, de modelele utilizate pentru descrierea fenomenelor, de unde și neajunsul său major: expunerea la riscul indus de modelul, posibil inadecvat, stabilit pentru descrierea fenomenului sau evenimentului („riscul de model”). Din acest motiv, pe lîngă volumul de muncă considerabil și complexitatea sa care mai degrabă complică lucrurile decît le simplifică, metoda Monte Carlo este recomandabilă doar în cazurile în
care alte tehnici mai simple sunt inadecvate, cu predilecție atunci cînd rezultatul depinde mai mult de o variabilă și nu pot fi utilizate alte tehnici de modelare a factorilor de risc.
Un anumit interes prezintă aplicarea metodelor grafice. Una dintre tehnicile frecvent utilizate în evaluarea riscului este Arborele decizional [60, p.345].
Arborele decizional reprezintă o imagine a relațiilor logice dintre evenimentele ce stau la baza deciziei. Reprezentarea grafică a contextelor decizionale permite o bună înțelegere a problemelor, descrierea rezumativă a rezultatelor estimate, ulterioare deciziei, și estimarea probabilităților aferente acestora ajută decidentul în procesul de luare a deciziei, iar prezentarea cronologică a consecințelor deciziilor viitoare permite evaluarea influenței acestora asupra deciziilor curente.
Metoda permite luarea în calcul a considerațiilor nestatistice, subiective, și modificarea raționamentelor pe măsura introducerii în problemă a unor informații suplimentare. Decizia optimă, într-un context dat, este dictată de prioritățile decidentului (adică de ceea ce el consideră că trebuie să obțină sau să evite) și de exactitatea estimărilor privind evenimentele sau fenomenele viitoare. Din acest motiv, arborele de decizie este frecvent folosit în ghidarea și controlul fazelor decizionale în cazul proiectelor de investiții, programelor de marketing sau a celor comerciale etc.
Principalul neajuns este generat, în cazul utilizării arborelui de decizie, de absența informațiilor despre dispersia și forma distribuției rezultatelor posibile ale unei acțiuni și despre probabilitățile asociate acestor rezultate.
În Republica Moldova, arborele decizional este utilizat, ca de exemplu, în plină concordanță în ceea ce privește optimizarea deciziilor de marketing la penetrarea piețelor noi de către întreprinderile ramurii vinicole, etc.
Drept o anumită varietate de arbore decizional este considerată metoda scenariilor.
Meritul acestei metode constă în faptul că ea permite a evalua influența concomitentă a cîtorva parametri asupra rezultatelor finale prin probabilitatea realizării fiecărui scenariu. Ea presupune descrierea formalizată a incertitudinii, ceea ce o caracterizează ca fiind cea mai exactă și, totodată, cea mai complicată din punct de vedere tehnic metodă de evaluare.
Este important a deosebi scenariile de prognoze. Metoda scenariilor, evident, presupune incertitudinea în prezentarea descrierilor de alternativă ale viitorului. La elaborarea și utilizarea scenariilor trebuie luate în considerare interacțiunile dintre diferite categorii de riscuri și corelațiile dintre diverse variabile. Problema cea mai critică privind utilizarea scenariilor în evaluarea riscului rezidă în totala dependență de scenariul ales, de unde, și importanța experienței și expertizei persoanelor implicate în elaborarea scenariilor. Elaborarea unui scenariu adecvat, rezonabil, care să nu implice supoziții contradictorii sau lipsite totalmente de plauzibilitate, care să reflecte interdependențele dintre factorii de risc sau dintre variabilele implicate nu este un demers ușor, fiind uneori o sarcină extrem de dificilă.
Posibilitățile aplicării metodelor matematice în analiza riscurilor nu se limitează doar la tehnicile enumerate. În funcție de situația concretă, în procesul analizei pot fi utilizate și alte metode și procedee, care contribuie la soluționarea unor sau altor probleme legate de evaluarea nivelului riscului și elaborarea planului optim de acțiuni în situații de risc. Unele metode economico–matematice utilizate în condițiile incertitudinii, insuficienței și inexactității informației, existenței imposibilității formalizării depline a proceselor economice, permit a accepta pentru analiză doar rezultatele aproximative ale calculelor. În cazuri aparte, sunt posibile și erori. Însă utilizarea lor ridică semnificativ gradul de autenticitate al analizei.
Metodele statistice de evaluare a riscurilor se utilizează frecvent pe parcursul evaluării cantitative a riscurilor întreprinderii cu ajutorul metodelor economico-statistice, în baza datelor statistice din perioadele precedente. Instrumentele principale ale acestor metode sunt: devierea medie pătratică, coeficientul de variație și dispersia. Devierea medie pătratică indică abaterea posibilă de la valoarea medie așteptată a indicelui calculat atît în direcția creșterii, cît și în direcția descreșterii indicatorului examinat. Coeficientul variației caracterizează nivelul riscului pe o unitate de rezultat așteptat.
Riscurile financiare provocate de fluctuațiile rezultatului vizavi de valoarea așteptată sunt evaluate cu ajutorul dispersiei sau a devierii medii pătratice. În cadrul gestionării capitalului, unitatea de măsură răspîndită a gradului de risc este probabilitatea apariției pierderilor sau a veniturilor neîncasate în comparație cu rezultatul prognozat.
Neajunsul grupei respective de metode este necesitatea acordării și prelucrării unui volum mare de informație.
Un alt grup de metode de evaluare a riscurilor este bazat pe analiza economico – financiară. În condițiile actuale, în Republica Moldova, drept garanție a viabilității și a unei dezvoltări prospere a întreprinderii servește situația și stabilitatea ei economico – financiară. Stabilitatea economică presupune, în primul rînd, stabilitatea procesului de producție și comercializare, lărgirea și înnoirea lui, în baza asigurării unei utilizări eficiente a forței de muncă, mijloacelor fixe și a resurselor materiale. Stabilitatea financiară presupune o astfel de stare a surselor financiare, care ar permite întreprinderii să-și manevreze liber mijloacele bănești și, respectiv, să-și realizeze toate scopurile propuse.
Deci, stabilitatea economico-financiară este o noțiune complexă, care se caracterizează printr-un sistem de indicatori absoluți și relativi. Analiza economico – financiară furnizează un ansamblu de concepte, tehnici și metode care permit tratarea informațiilor interne și externe, interpretarea acestora, emiterea unor judecăți de valoare și aprecieri asupra activității întreprinderii, în vederea formulării unor recomandări pertinente privind evoluția acesteia, nivelul și calitatea performanțelor, gradul de risc într-un mediu concurențial extrem de dinamic [29, p.20].
Rezultatul analizei este evaluarea bunăstării financiare a întreprinderii, starea patrimoniului ei, a activelor și pasivelor bilanțului, a vitezei de rotație a capitalului, eficacității mijloacelor utilizate, etc. Toate acestea, la rîndul lor, presupun criteriul de evaluare a gradului de vulnerabilitate și de risc.
Scopul analizei constă nu numai în evaluarea stării economico-financiare a întreprinderii, ci, de asemenea, și în exercitarea unei activități permanente, orientate spre îmbunătățirea ei, elucidînd direcțiile concrete de efectuare a acestei activități. În conformitate cu aceasta, rezultatele analizei economico-financiare răspund la întrebarea: Ce metode de îmbunătățire a stării economice și financiare a întreprinderii și ce metode de gestiune a riscurilor necesare pot fi
aplicate la etapa dată?
Printre cele mai principale metode de evaluare a riscurilor întreprinderii ale analizei economico–financiare, care au fost utilizate ulterior de către autor, pot fi evidențiate analiza coeficienților (ratelor financiare) și analiza factorială (vezi capitolul II).
Analiza coeficienților constă în calculul raporturilor dintre datele din dările de seamă, determinarea interconexiunii indicatorilor.
Analiza factorială constă în calculul și determinarea influenței unui sistem de factori generali și detaliați asupra indicatorului rezultativ cu ajutorul modelărilor determinate sau stocastice de cercetare.
De menționat că o particularitate a metodelor analizei economico-financiare este orientarea în preponderență la utilizarea datelor documentației contabile. O asemenea abordare pare puțin simplificată, deoarece informația din rapoartele financiare, după un șir de cauze subiective și obiective, oferă o evaluare foarte aproximativă a stării financiare a întreprinderii. Acest lucru este conexat cu rapoartele financiare, care se întocmesc cu o anumită periodicitate și
caracterizează starea întreprinderii la o anumită dată [12].
Concomitent dimensiunile unor coeficienți (rate financiare) au un conținut de informație redus. Anumite concluzii se pot formula numai efectuînd analiza spațial–temporală pe calea comparării rezultatelor obținute cu indicatorii analogici ai întreprinderilor înrudite, cu valorile etalon, cu indicatorii medii pe ramură, precum și cu indicatorii analogici ai întreprinderii analizate pe anii precedenți.
Actualmente, pentru întreprinderile din Republica Moldova compararea valorii acestor indicatori cu valoarea lor acceptată pe plan mondial, nu este utilă, din cauza condițiilor de activitate total diferite. În ceea ce privește compararea cu nivelul mediu pe ramură, aceasta este o
problemă complicată din punct de vedere al colectării datelor inițiale. De aceea, pentru aprecierea situației economico-financiare a întreprinderii este rațional să se examineze evoluția în dinamică a acestor coeficienți.
Pentru o examinare comparativă a avantajelor și dezavantajelor de bază ale metodelor de evaluare a riscurilor, menționate anterior, a fost construit un tabel în care este reflectată succint informația dată (vezi Anexa 4).
În majoritatea cazurilor este insuficient a utiliza o singură metodă de evaluare a riscurilor, în primul rînd, din cauza că în diferite situații și la evidențierea diferitelor riscuri este necesar să se utilizeze anumite metode concrete de evaluare. Cu mult mai justificată va fi utilizarea cîtorva metode, adică abordarea procesului de evaluare a riscurilor întreprinderii în mod complex. Abordarea complexă permite agentului economic a efectua o analiză mai eficientă, a obține o informație mai exactă și a adopta decizii corecte în cadrul optimizării situațiilor de risc.
În concluzie, vom remarca că evaluărea riscurilor în Republica Moldova are o mare importanța din următoarle considerente: măsurile realizate în cadrul acesteia permit a obține un rezultat atît cu caracter cantitativ, cît și calitativ, care ulterior influențează la alegerea metodelor de optimizare asupra riscului și, în final, asupra eficienței întregului proces de gestiune a riscurilor întreprinderii.
Climatul financiar în R.M. și problemele lui specifice de gestiune a riscurilor financiare
Mecanismul economic creat în Republica Moldova, orientat spre relațiile de piață, dezvoltarea tuturor formelor de proprietate și implementarea metodelor noi de gestiune presupune apariția diferitelor tipuri de riscuri.
Ca urmare, orice activitate economică se desfășoară în condiții de risc, care, la rândul său, pot fi mai mult sau mai puțin grave, mai mult sau mai puțin cunoscute, mai ușor sau mai greu de evitat. Cunoașterea insuficientă a acestor riscuri, evaluarea lor nesatisfăcătoare, lipsa unei protecții adecvate împotriva acestora afectează în mod direct rezultatul final al activităților desfășurate. În astfel de condiții crește semnificativ necesitatea de analiză și evaluare complexă a riscurilor întreprinderii, în special a riscului financiar, ca fiind una din părțile componente ale sistemului de gestiune a riscurilor acesteia.
De menționat că activitatea de producție este una din cele mai riscante activități. La majoritatea întreprinderilor de producție autohtone organizarea procesului de analiză și evaluare a riscurilor financiare până în prezent se află la un nivel redus. Pentru că în condițiile în care proprietatea privată devine axul central al economiei, iar formarea liberă a prețurilor pe piață și concurența se manifestă tot mai amplu, situațiile de risc se amplifică, amplificându-se astfel și necesitatea analizei și evaluării riscurilor financiare apărute în activitatea intreprinderilor.
Gestionarea riscului financiar poate fi calitativă sau cantitativă. Riscul financiar este specializat pe folosirea instrumentelor fianciare potrivite pentru a controla expunerea la risc. Când se aplică la controlul riscului financiar, aceasta implică faptul că șefii firmelor nu ar trebui să ia asupra lor riscul pe care îl pot lua investitorii asupra lor pentru același cost. Această noțiune a fost inclusă în teorema irelevantei acoperirii impotriva riscului: "Într-o piață perfectă, o firmă nu poate crea valoare prin acceptarea riscului atunci când costul pentru asumarea acelui risc de către firma este același cu costul pentru asumarea risuclui de către altcineva din afara firmei"[__]. În practică, e puțin probabil ca piețele financiare să se comporte ca o piață perfectă.
Întreprinderile din Republica Moldova își desfășoara activitatea într-un spațiu financiar care îi oferă instrumente și posibilități de acțiune specifice, dar care o supune unor constrângeri deosebite. Conținutul și condițiile problemelor financiare la care trebuie să facă față întreprinderea, precum și soluțiile care pot fi găsite, sunt legate, în mod evident, de caracteristicile mediului său financiar, precum și de propriile sale caracteristici.
Climatul financiar din țară, trebuie să vegheze asupra menținerii performanțelor întreprinderilor la un nivel satisfăcător.
Stăpânirea riscurilor financiare constituie instrumentul principal care trebuie să fie utilizat pentru excluderea crizelor. În general, riscul legat de un activ, de un ansamblu de active și deci de o întreprindere care folosește un anumit volum de fonduri poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor susceptibile a fi obținute. Această noțiune generală de risc se bazează pe luarea în considerație a instabilității sau a variabilității prevăzute a performațelor financiare viitoare.
Analiza riscurilor financiare cărora trebuie să le facă față întreprinderile din Republica Moldova a dus la sublinirea importanței riscului de faliment. Sursa fundamentală a unui astfel de risc se află în insolvabilitatea posibilă a întreprinderilor. Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare de a face față datoriilor sale, când acestea ajung la scadență. Mai concret, menținerea solvabilității constă în executarea de scrupulozitate a rambursărilor promise împrumutătorilor și altor creditori.
Importanța unui astfel de imperativ e legat de sancțiunile implicate de o eventuală insolvabilitate. Într-adevăr, aceasta expune debitorul unor consecințe neplăcute, care pot fi de o gravitate extremă. În cazul unei persoane insolvabilă, creditorii cărora nu li s-au înapoiat banii promiși pot începe o acțiune judecătorească, cerând sechestrarea bunurilor debitorului falimentar. Dacă se pornește o astfel de acțiune, insolvabilitatea e sancționată prin pierderea unei părți sau în întregime a patrimoniului, de către debitorul falimentar. Astfel, în cazul întrepriderilor, insolvabilitatea, conduce pe creditori la constatarea încetării plăților prin intermediul instanței judecătorești. Procedura judecătorească de „faliment” sau de „redresare pe cale judecătorească”, poate duce la lichidare și deci la dispariția întreprinderii. La fel, întreprinzătorul care acceptă să-și declare întreprinderea în stare de faliment pentru a scăpa de creditori, se expune unor perturbări grave și unor costuri severe. Chiar dacă aparent întreprinderea nu este sancționată, insolvabilitatea implică totuși niște costuri și antrenează o degradare a siuației economice a debitorului falimentar.
Din acest motiv, menținerea permanentă a solvabilității apare ca o constrângere majoră, deoarece permite îndepartarea riscului de faliment și deci se evită dispariția întreprinderii.
O abatere esențială care conduce la disfuncționalitatea perceperii armoniei climatului financiar din Republica Moldova este urmată de evoluția cursului de schimb al monedei naționale în raport cu valutele și evoluția posibilă a ratei dobânzii. De fiecare dată când întreprinderea efectuează operațiuni exprimate în monedă străină, ea se expune riscului de pierdere legat de evoluția defavorabilă a ratelor de schimb. Astfel, o înntreprindere exportatoare, care realizează o vânzare în străinătate, riscă o pierdere de schimb dacă valuta utilizată se depreciază în raport cu moneda națională. Invers, un împrumutător care s-a angajat să-și plătească furnizorii străini în devize, se expune unei pierderi dacă rata de schimb a acestor devize în raport cu moneda națională crește înainte ca plata să fie efectuată. Instabilitatea ratelor de schimb constituie, deci, pentru Republica Moldova o cauză a variabiliății rezultatelor. Ea creează riscul de schimb valutar, pe care gstiunea financiară a țării trebuie să-l controleze și să-l stăpânească.
Pe de altă parte, multe întreprinderi sunt expuse efectelor defavorabile date de variația ratelor dobânzii pe piețele de capital. O întreprinde care face apel la împrumuturi bancare pe termn scurt, va fi, de exemplu, obligată să suporte cheltuieli financiare majore în cazul creșterii dobânzii. Dimpotrivă, un împumutător, care a acordat un credit cu dobândă fixă și care obține deci, un randament plafonat, suferă o „pierdere de câștig” dacă dăbânzile cresc pe piață, în timp ce remunerarea pe care el o primește nu este însoțită de aceeați creștere. Evoluția ratelor dobânzii constituie deci și ea o sursă de instabilitate a rezultatelor, a cărui urmărire și stapânire creaază o responsabilitate deosebită pentru gestiunea finaciară a țării.
De remarcat este faptul că o influnență negativă asupra climatului financiar este provocată de structura costurilor a întreprinderii. De fapt, repartiția între costurile fixe și costurile variabile face rezultatele întreprinderii mai mult sau mai puțin sensibile la variația nivelului producției și vânzărilor. O întreprindere care are cheltuieli fixe sau de structură foarte ridicate va avea rezultate mai instabile și este deci mai riscantă. În cazul când producția e scăzută, întreprinderea nu va putea să repartizeze cheltuielile sale fixe asupra unui număr suficient de produse și va obține astfel pierderi.
Invers, dacă piața și activitatea permit o producție ridicată, cheltuielile fixe sunt repartizate asupra unei producții suficiente, putându-se obține beneficii. La momentul general, creșterea părții cheltuielilor fixe în cheltuielile întreprinderii se exprimă prin creșterea diferenței între rezultatele obținute în ipotezele cele mai favorabile și cele obținute în ipotezele cele mai pesimiste. Această relație între dispersia rezultatelor, care dă marimea riscului, și structura costurilor pune în discuție activitatea curentă a întreprinderii, adică activitatea de producție, de aprovizionare și de vânzare, care constituie exploatarea curentă a întreprinderii.
Un alt factor de risc substanțial pentru stabilitatea financiară îl constituie creșterea rapidă a creditelor din ultimii ani. Există un risc evident că procesul de aprobare a creditelor poate deveni ceva obișnuit și mai riguros, în special în condițiile în care, într-o economie în plină dezvoltare, perspectivele de rambursare par bune în general, iar cota creditelor neperformante se estimează că se va reduce cel puțin temporar. De asemenea, ciclul de împrumuturi se poate consolida prin el însuși, deoarece suma crescândă a creditelor va facilita plata datoriilor de către persoanele care au luat împrumuturi. Totuși, dacă economia Moldovei va slăbi, procesul poate merge în direcție opusă, iar sectorul financiar poate fi supus unor presiuni riguroase.
Actorii piețelor financiare din Republica Moldova trebuie să evalueze corespunzător situațiile riscante cu care se confruntă. Rezolvarea problemelor de management al riscului financiar impune, printre altele, deținerea unor abilități tehnice de analiză cantitativă (vezi subcapitolul 3.2). În aplicațiile financiare, cercetarea statistică este parte a ingineriei financiare, făcându-se uz de elemente de probabilități, inferență statistică, modelări statistice, simulări Monte Carlo, analiza seriilor de timp ș.a.
Aplicarea adecvată a metodelor econometrice în procesul de finanțare este de o importanță covârșitoare. Istoria recentă prezintă multe exemple de situații în care pierderile enorme înregistrate de firme mari pe piața financiară s-au produs, în principal, din cauza lipsei unui control adecvat al riscului. De asemenea, aplicarea unor modele de risc inadecvate, împreună cu viciile majore ale structurii de funcționare a intermedierii financiare în economiile avansate, opacizarea piețelor, sectorul financiar supradimensionat, inovațiile financiare nepotrivite reprezintă câteva dintre rădăcinile prezentei crize economice și financiare. Metodele statistice și econometrice își găsesc pe deplin utilitatea în evaluare și analiza riscului financiar, fiind de un real folos atât cercetătorilor, cât și practicienilor. Deși deciziile luate sunt purtătoare de risc, în condițiile în care disponibilitatea datelor la un moment dat nu permite altfel, utilizarea modelelor statistice ca suport oferă siguranța unei bune evaluări a fenomenului și a unei reacții obiective în orice situație.
Concluzii și recomadări
Orice întreprindere ce tinde să se înscrie în exigențele economiei de piață, indiferent de profilul de activitate, forma juridică, dimensiunea și spațiul socio-economic în care activează, este nevoită să se adapteze permanent la situațiile riscante, care pot apărea atât în activitatea curentă, cât și în cea de perspectivă.
Un rol esențial, în acest sens, revine analizei și evaluării corecte a riscurilor financiare ale întreprinderii, care prin demersul metodologic și interpretativ, asigură posibilitatea evitării, diminuării sau controlării unor dificultăți potențiale asupra activității întreprinderii .
Lucrarea este predestinată cercetării problemelor aferente analizei și evaluării riscurilor financiare ale întreprinderii cu activitate de producție și prestarea serviciilor.
Rezultatele teoretice și practice obținute în cadrul cercetării respective au permis de a formula unele concluzii și recomandări ce vor contribui la sporirea eficienței metodelor de analiză și evaluare a riscurilo financiare ale întreprinderii, inclusiv și asupra eficacității întregului proces de gestiune a riscurilor.
Cercetările realizate conduc la formularea următoarelor concluzii:
1. Studiul diverselor abordări ale noțiunii „risc” se caracterizează printr-o varietate destul de mare a definițiilor cu caracter teoretic și aplicativ. Fără o înțelegere justificată a esenței riscului, este imposibil a formula careva recomandări de analiză și evidență a acestuia în activitatea de antreprenoriat.
2. În literaura de specialitate există diferite modalități de evaluare a caracterului obiectiv și subiectiv al riscului. Sunt de părerea că cea mai corectă abordare este cea subiectiv-obiectivă, deoarece principalul argument este recunoașterea faptului că în procesul activității persoanele fizice, colectivele de muncă etc. se încadrează subiectiv în diferite relații. Deci, însăși activitățile desfășurate sunt caracterizate atât printr-o latură subiectivă, cât și obiectivă.
3. În literatura de specialitate există mai multe abordări cu privire la procesul de gestiune a riscurilor. Însuși sistemul de gestiune a riscului, ca proces, presupune efectuarea unui șir de acțiuni, care influențează esențial asupra riscului. Totalitatea acestor acțiuni poate fi diferită, însă ele sunt interconexate și îndeplinirea unei acțiuni deseori este imposibilă fără evidențierea alteia. Totodată, majoritatea algoritmilor procesului de gestiune a riscurilor necesită o revizuire generală.
4. Alegerea metodelor de evaluare a riscurilor este o sarcină dificilă, deoarece o metodă totalmente universală nu există. De aceea, este optimă alegerea metodelor de evaluare pentru fiecare caz concret, pornind de la situația reală și în funcție de următorii factori: caracterul situației riscante, scopul evaluării, cantitatea și calitatea informației disponibile, dimensiunile activității întreprinderii, existența resurselor necesare pentru un anumit tip de analiză etc.
5. Relevanța, corectitudinea și credibilitatea informațiilor privind analiza și evaluarea riscurilor financiare prin prisma variabilității indicatorilor de rezultat depind în mare măsură de modul de culegere și utilizare a informației operative, reflectată în registrele și conturile contabile, inclusiv calculațiile costului de producție pe secții și produse și generalizată în rapoartele financiare. În practica analitică a întreprinderilor autohtone și în literatura de specialitate aceste probleme se soluționează în mod diferit și nu întotdeauna corect.
6. În procesul analizei riscurilor financiare pot fi evidențiate unele probleme de natură analitică: alegerea sistemului factorial axat pe folosirea unei dependențe cauzale sub formă de cauză-efect între indicator și factorii de influență, precum și determinarea consecutivității factorilor corelați, în funcție de raporturile de condiționare economică a acestora de fenomenul analizat.
7. Problema evaluării și gestiunii riscurilor financiare are o importanță semnificativă în domeniul teoriei și practicii de gestiune, planificării și controlului intern al întreprinderii. Alegerea unei corelații optime, din punct de vedere analitic, între nivelul riscului și rezultatele activităților desfășurate devine o parte componentă a esenței procesului de luare și realizare a deciziilor manageriale.
Procesul de luare a deciziilor este legat de risc, și anume: de factorii de incertitudine, situațiile neprevăzute din timp care pot influența activitatea oricărui subiect economic. Însă acest fapt presupune nu doar o evaluare a mediului de luare a deciziilor, ci și a „corelației dintre fenomene”, deoarece anume acesta este scopul cunoașterii și științei. Deci, remarcăm necesitatea implementării unui sistem de analiză și evaluare care este capabil să măsoare și să consolideze toate riscurile aferente activității economico-financiare a întreprinderii.
Investigațiile efectuate au dat posibilitate autorului să formuleze și să argumenteze următoarele recomandări:
1. Noțiunea de risc poate fi completată cu următoarea definiție, elaborată de autor: Riscul în activitatea de antreprenoriat, ca noțiune, face trimitere la posibilitatea de a evalua cantitativ și calitativ probabilitatea unor variații ale rezultatelor scontate față de valorile sau nivelurile estimate inițial, care pot avea loc în urma anumitor acțiuni sau inacțiuni ale întreprinderii și generează diverse consecințe cu caracter negativ.
2. În scopul sistematizării și evaluării calitative a riscurilor pentru unitățile de producție autohtone, consider că nu este rezonabil, a atribui riscurile unei anumite întreprinderi la o oarecare clasificare generalizată, ci este necesar să se determine înseși criteriile de clasificare, conform cărora, se va putea întocmi clasificatorul deschis al riscurilor pentru o întreprindere concretă. Gradul de minuțiozitate al clasificării și de detaliere a factorilor de grup ai riscului depind de scopurile și sarcinile generale ale clasificării riscurilor întreprinderii. Pentru a-l menține actual în permanență, acest clasificator trebuie să fie periodic modificat și completat.
3. În vederea asigurării unei funcționări mai eficiente a întregului proces de gestiune a riscurilor recomand includerea următoarelor etape: formularea scopurilor de gestiune a riscurilor; identificarea riscurilor pe domenii de activitate; acumularea și prelucrarea informației necesare pentru evaluarea riscurilor; evaluarea riscului; alegerea metodelor și tehnicilor de optimizare a riscului; aplicarea lor în practică; evaluarea rezultatelor gestiunii și nemijlocit introducerea organizării ciclicității acestuia.
4. În condițiile dezvoltării relațiilor de piață cu scopul efectuării unei analize mai eficiente, obținerii unei informații mai exacte în vederea luării deciziilor corecte în cadrul optimizării situațiilor de risc, este rațională realizarea unei abordări complexe în ceea ce privește procesul de evaluare a riscurilor întreprinderii.
5. În scopul soluționării problemelor metodologice generate de modul de culegere și utilizare a informației operative privind analiza și evaluarea riscurilor financiare, este necesar a lua în considerare anumite ipoteze care au fost adaptate la normele și cerințele SNC din Republica Moldova. Dacă aceste ipoteze nu se respectă, există posibilitatea apariției unor greșeli semnificative și formularea unor concluzii eronate.
7. Pentru a înlătura consecutivitatea mecanică și formală a factorilor în analiza rentabilității financiare propunem introducerea următoarei ordini de analiză a influenței factorilor, care este bazată pe raporturile de condiționare economică: a) modificarea rentabilității activelor (modificarea rentabilității veniturilor din vânzări, modificarea numărului de rotații a activelor); b) modificarea ratei dobânzii; c) modificarea brațului pîrghiei financiare; d) modificarea cotei impozitului pe venit.
8. Pentru a determina nemijlocit influența eficienței îndatorării asupra rentabilității financiare, adică a marjei nete a levierului financiar, și pentru a releva riscul financiar, propunem relația efectului de levier. Această relație permite explicarea nivelului și evoluției efectului de levier financiar în funcție de doi factori principali: modificarea marjei nete a levierului financiar a întreprinderii și modificarea levierului financiar. Primul factor face să intervină pe a doua treaptă de analiză alți factori esențiali pentru stabilitatea financiară a întreprinderii: modificarea rentabilității economice, modificarea ratei medii a dobînzii, modificarea cotei impozitului pe venit. Astfel, modelul levierului financiar poate fi apreciat ca fiind un instrument performant utilizat în fundamentarea deciziilor de politică financiară, care este menit să contribuie la alegerea unei structuri echilibrate a capitalului întreprinderii și la menținerea unei situații economice satisfăcătoare.
Bibliografie
Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002.
Codul fiscal al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova nr. 1163–XIII din 24.04.97 Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 8 februarie 2007, ediție specială.
Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi nr. 845 din 03.01.1992//Monitorul Parlamentului nr. 2 din 28.02.1994.
Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 1246 din 18.07.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117 din 15.08.2002.
Legea contabilității nr.113 din 27.04.2007, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.90-93 din 29.06.2007.
Legea insolvabilității nr. 632 din 14.11.2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139 -140 din 15.11.2001.
Legea privind societățile pe acțiuni nr. 1134-XII din 02.04.1997, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1-4 din 01.01.2008.
Legea privind societățile cu răspundere limitată nr. 135 din 14.06.2007, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 127-130 din 17.08.2007.
Legea cu privire la leasing nr.59 din 28.04.2005, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 092 din 08.07.2005.
Standardul Național de Contabilitate 2 "Stocurile de mărfuri și materiale", Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Contabilitate 3 "Componența consumurilor și cheltuielilor întreprindrii". // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Contabilitate 5 "Prezentarea rapoartelor financiare", Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Contabilitate 8 "Profitul sau pierderea netă a perioadei gestionare, erorile esențiale și modificările în politica de contabilitate". Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 234 din 24.11.2003.
Standardul Național de Contabilitate 21 "Efectele variațiilor cursurilor valutare". Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35-38 din 15.01.1999.
Standardul Național de Contabilitate 18 "Venitul". Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Contabilitate 25 "Contabilitatea investițiilor". Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Contabilitate 17 „Contabilitatea arendei (chiriei)”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Audit 400 „Evaluarea riscului și controlul intern”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 91-93 din 29.07.2000.
Balanuță Vladimir, Analiza gestionară: (lucrare didactică și practico-aplicativă în domeniul diagnosticului activității întreprinderii de producție). ASEM, Chișinău, 2003 – 120 p.
Balanuță Vladimir, Diagnosticul financiar al activității firmei. Editura Departamentului Editorial-Poligrafic ASEM, 2001.- 55 p.
Băncilă N., Evaluarea financiară a întreprinderii în scopuri bancare (Monografie). //Chișinău: ASEM, 2006. – 305 p.
Boguș A., Riscul – element inevitabil al activității antreprenoriale. Economica conducerii. Chișinău, 2000.- p.34-39.
Brezeanu P., Boștinaru A., Prăjișteanu B., Diagnostic financiar: instrumente de analiză financiară. Editura Economica, București, 2003. – 528 p.
Cișmașu I. D., Riscul- element în fundamentarea deciziei. Concept, metode, aplicații. Ed. Economica, București, 2003, p. 90.
F. Radu și col., Analiza economic- financiară a societății comerciale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2004.
G. Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactica și pedagogica, București, 2000.
I. Stancu, Finanțe, Ed. Econimica, București, 2002, p.870.
Mărgulescu D., Analiza economic- financiară a societății comerciale, Supliment la revista tribuna economic, București, 1994.
Niculescu M., Diagnostic financiar – vol.2. Editura Economica, București, 2005. -384 p.
Niculescu M., Diagnostic economic – vol.I. Editura Economica, București, 2003. -310 p.
Observator economic. Economia – 2000 №1-2.- p. 8-15.
Orio Garini, Walter R Stanel, Limitele certitudinii. EDIMPRESS-CAMPO, București,1999. p.23-53.
Paladi V., Aprecierea metodelor alternative de calculație asupra rezultatului financiar. Analele, Editura departamentului Editorial-Poligrafic ASEM, 2006. – 496 p.
Paladi V., Modalități de calcul și de apreciere a efectului de pîrghie financiară.// Conf.inter. „Problemele contabilității și auditului în condițiile globalizării”, 15-16 aprilie 2005, Chișinău, Editura ASEM, 2005. p. 139-141
Petrescu S., Mironiuc M., Analiza economico-financiară. Editura Tiparul, Iași, 2002. p. 295
Petcu Monica, Analiza economico-financiară a întreprinderii. Editura Economica, București, 2003. – 495 p.
Prodan N., Problemele aplicării analizei pragului de rentabilitate pentru calculul profitului optimal. Analele, Editura departamentului Editorial-Poligrafic ASEM, 2005. – p. 315-321.
Prodan N., Analiza factorială a pragului de rentabilitate (aspect valoric). Conf.inter. „Problemele contabilității și auditului în condițiile globalizării”, 15-16 aprilie 2005, Chișinău, Editura ASEM, 2005. p. 142 – 145.
Prodan N., Utilizarea indicatorilor internaționali ai rezultatelor financiare în practica națională. Conf.științifică internațională „dezvoltarea durabilă a României și Republicii Moldova în context European și Mondial”, 22-23 septembrie 2006/ vol.I., Chișinău, Editura ASEM, 2007. p.413 – 416.
Prodan N., Slobodeanu N., A didactic and applicative course in economic and financial analysis for english learning students. Ch.: Dep. Ed.-Poligr. ASEM, 2005.- 113 p.
Prunea P., Riscul în activitatea economică. București, Editura Economica, 2003.-p.20– 120.
Slobodeanu N., Analiza influenței structurii financiare asupra variabilității indicatorilor de rezultat. Levierul financiar. Simpozionul Internațional al Tinerilor Cercetători, volumul I, (29-30 aprilie 2004), Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM, Chișinău, 2004. p. 345 – 347.
Slobodeanu N., Diagnosticul și evaluarea riscului operațional (economic). Simpozionul Internațional „Integrarea Europeană și Competitivitatea Economică” (23-24 septembrie), volumul II., ASEM, Chișinău, 2004. p. 54-57.
Slobodeanu N., Fratea N., Analiza riscului financiar. Conferința științifică internațională „Creșterea competitivității și dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere”, volumul II, 28-29 septembrie 2007., Chișinău, Editura ASEM, 2008. – p.237 – 241.
Stancu I., Finanțe.// București, Editura Economica, 2002. – 1056 p.
Standarde Internaționale de Raportare Financiară (IFRSTM) inclusiv Standarde Internaționale de Contabilitate (IASTM) și Interpretări la 1 ianuarie 2005. // București, Editura CECCAR, 2005. – 2422 p.
Țiriulnicova N. ș.a., Analiza rapoartelor financiare:[manual].// Chișinău: F.E.-P.”Tipogr. Centrală”, 2004. – 384 p.
Țiriulnicova N., Problemele construirii sistemelor factoriale pentru analiza rentabilității capitalului permanent.// Conf. internațională „Problemele contabilității și auditului în condițiile globalizării”, 15-16 aprilie 2005, Chișinău, Editura ASEM, 2005. p.145 – 147.
Țurcanu V., Calculația costurilor.// Chișinău, Editura ASEM, 2001.-115 p.
Vass Andreea, Gestiunea riscului unui proiect internațional de investiții.// Tribuna Economică, nr. 21, 23 mai 2001.- p.73.
Vrabie Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii.//Editura Meteora RESS, București, 2002. p.180.
John Adams, The Management of Risk and Uncertainty. // Policy Analysis, no.335, March 4, 1999.- p.50-67.
Bagdonas Vilhelmas, Pricing risk and insurance. Business: theory and practice // No.1, 2002. p.34.
Ballada S., Outils et mecanismes de gestion financiare.// Maxima, Paris, 1992.
Dunning J.H., Governments, Globalization and International Business.// Oxford University Press, 1997.- p.31-74.
Scott E.Harrington & Gregory, R.Niehaus.,Risk Management and Insurance.//McGraw-Hill, International Editions, Finance Series, 1999, Boston.- p. 18-32.
Hedgetts Mehr, Risk Management. Concepts and Apications.// McGraw Hill, New York,1994. 432 p.
Raftery John, Risk Analysis in Project Management. // Chapman &Hall, First Edition, London, 1994. – p.5.
Risk management guidelines for derivatives.// Publication of the Basel committee on Banking Supervision, 1994. – http://www.bis.org.
Ritchie B., Marshall D., Business Risk Management.// Chapman , Hall, First Edition, London,1993. – p.345.
Smith A., The Wealth of Nations.//Random House, The modern Librarz, New York,1994.-572 p.
Боков В.В., Забелин П.В., Федцов В.Г., Предпринимательские риски и хеджирование в отечественой и зарубежной экономике.// М.: Приор, 1999. – 59 p.
Бочкаи Т., Мессен Д., Хозяйственный риск и методы его измерения.// М.:Экономика, 1979. – 184 p.
Гаврилюк Л., К вопросу об анализе стоимости и стуктуры капитала при принятии управленческих решений.// Conf.internațională „Problemele contabilității și auditului în condițiile globalizării”, 15-16 aprilie 2005, Chișinău, Editura ASEM, 2005. – p.147 – 149.
Грабовый П.Г., Петрова С.Н., Полтавцев С.И., Романова К.Г., Хрусталёв В.Б., Яровенко С.М., Риски в современном бизнесе.// М.: «Аланс», 1994.- 200 p.
Грачев А.В., Анализ и управление финансовой устойчивостью предприятия.// М.: Изд во «Финпресс», 2002. – 208 p.
Грачева М.В., Анализ проектных рисков.// М.: Финстатинформ, 1999.- 216 p.
Зубарева Т.С., Индустрия венчурного капитала./Учеб.пособие. Новосибирск: Новосибирский гос. технюун-т,1995.
Ильенкова Н.Д., Производственый менеджмент. М.: Юнити-Дана, 2001. – 288 p.
Ионова А.Ф., Селезнева Н.Н., Финансовый анализ: учеб. М.:ТК Велби, Изд-во Проспект, 2006. – 624 p.
Кейнс Дж. М., Общая теория занятости, процента и денег. М.:Гелиос АРВ,1979.-352 p. 104.
Кинев Ю.Ю., Оценка рисков финансово-хозяйственной деятельности предприятия на этапе принятия решений. Управленческий консалтинг. М.:Интерэксперт, 1999.
Ковалёв В.В., Финансовый анализ: Управление капиталом. Выбор инвестиций. Анализ отчётности.// М.:Финансы и статистика,1995. – 450 p.
Найт Ф., Риск, неопределенность и прибыль.: Пер. с англ. М.:Экономика, 2003. 354 p.
Савинская Н.А., Багиева М.Н., Риски и устойчивость предприятия. СПБ.: Изд-во СПбГУЭФ, 1999. – 104 p.
Савицкая Г.В., Анализ хозяйственной деятельности предприятия: учеб. М.: Инфра М, 2004. – 425 p.
Савицкая Г.В., Экономический анализ:учеб.–11-е изд.// М.:Новое знание, 2005 – 651 p.
Черкасов В. В., Проблемы риска в управленческой деятельности, 2-е издание. М.: «Рефл-бук», К.: «Ваклер», 2002. – 320 p.
Чернова Г.В., Практика управления рисками на уровне предприятия. Спб., Питер, 2000.- 176 p.
Чернов В.А., Анализ коммерческого риска. М.: Финансы и статистика,1998.
Шапкин А.С., Экономические и финансовые риски. Оценка, управление, портфель инвестиций.– 3-е изд. М.:Издательско-торговая корпорация «Дашков и К»,2005. 544 p.
Шумпетер Й., Теория экономического развития (Исследование предпринимательской прибыли, капитала, процента и цикла коньюнктуры), М.: Прогресс, 1982. – 159 p.
www.m-w.com- dicționarul on-line.
www.academic.ru – catalagul dicționarelor on-line.
Bibliografie
Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002.
Codul fiscal al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova nr. 1163–XIII din 24.04.97 Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 8 februarie 2007, ediție specială.
Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi nr. 845 din 03.01.1992//Monitorul Parlamentului nr. 2 din 28.02.1994.
Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative nr. 1246 din 18.07.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117 din 15.08.2002.
Legea contabilității nr.113 din 27.04.2007, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.90-93 din 29.06.2007.
Legea insolvabilității nr. 632 din 14.11.2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139 -140 din 15.11.2001.
Legea privind societățile pe acțiuni nr. 1134-XII din 02.04.1997, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1-4 din 01.01.2008.
Legea privind societățile cu răspundere limitată nr. 135 din 14.06.2007, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 127-130 din 17.08.2007.
Legea cu privire la leasing nr.59 din 28.04.2005, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 092 din 08.07.2005.
Standardul Național de Contabilitate 2 "Stocurile de mărfuri și materiale", Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Contabilitate 3 "Componența consumurilor și cheltuielilor întreprindrii". // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Contabilitate 5 "Prezentarea rapoartelor financiare", Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Contabilitate 8 "Profitul sau pierderea netă a perioadei gestionare, erorile esențiale și modificările în politica de contabilitate". Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 234 din 24.11.2003.
Standardul Național de Contabilitate 21 "Efectele variațiilor cursurilor valutare". Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 35-38 din 15.01.1999.
Standardul Național de Contabilitate 18 "Venitul". Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Contabilitate 25 "Contabilitatea investițiilor". Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Contabilitate 17 „Contabilitatea arendei (chiriei)”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-91 din 30.12.1997.
Standardul Național de Audit 400 „Evaluarea riscului și controlul intern”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 91-93 din 29.07.2000.
Balanuță Vladimir, Analiza gestionară: (lucrare didactică și practico-aplicativă în domeniul diagnosticului activității întreprinderii de producție). ASEM, Chișinău, 2003 – 120 p.
Balanuță Vladimir, Diagnosticul financiar al activității firmei. Editura Departamentului Editorial-Poligrafic ASEM, 2001.- 55 p.
Băncilă N., Evaluarea financiară a întreprinderii în scopuri bancare (Monografie). //Chișinău: ASEM, 2006. – 305 p.
Boguș A., Riscul – element inevitabil al activității antreprenoriale. Economica conducerii. Chișinău, 2000.- p.34-39.
Brezeanu P., Boștinaru A., Prăjișteanu B., Diagnostic financiar: instrumente de analiză financiară. Editura Economica, București, 2003. – 528 p.
Cișmașu I. D., Riscul- element în fundamentarea deciziei. Concept, metode, aplicații. Ed. Economica, București, 2003, p. 90.
F. Radu și col., Analiza economic- financiară a societății comerciale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2004.
G. Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactica și pedagogica, București, 2000.
I. Stancu, Finanțe, Ed. Econimica, București, 2002, p.870.
Mărgulescu D., Analiza economic- financiară a societății comerciale, Supliment la revista tribuna economic, București, 1994.
Niculescu M., Diagnostic financiar – vol.2. Editura Economica, București, 2005. -384 p.
Niculescu M., Diagnostic economic – vol.I. Editura Economica, București, 2003. -310 p.
Observator economic. Economia – 2000 №1-2.- p. 8-15.
Orio Garini, Walter R Stanel, Limitele certitudinii. EDIMPRESS-CAMPO, București,1999. p.23-53.
Paladi V., Aprecierea metodelor alternative de calculație asupra rezultatului financiar. Analele, Editura departamentului Editorial-Poligrafic ASEM, 2006. – 496 p.
Paladi V., Modalități de calcul și de apreciere a efectului de pîrghie financiară.// Conf.inter. „Problemele contabilității și auditului în condițiile globalizării”, 15-16 aprilie 2005, Chișinău, Editura ASEM, 2005. p. 139-141
Petrescu S., Mironiuc M., Analiza economico-financiară. Editura Tiparul, Iași, 2002. p. 295
Petcu Monica, Analiza economico-financiară a întreprinderii. Editura Economica, București, 2003. – 495 p.
Prodan N., Problemele aplicării analizei pragului de rentabilitate pentru calculul profitului optimal. Analele, Editura departamentului Editorial-Poligrafic ASEM, 2005. – p. 315-321.
Prodan N., Analiza factorială a pragului de rentabilitate (aspect valoric). Conf.inter. „Problemele contabilității și auditului în condițiile globalizării”, 15-16 aprilie 2005, Chișinău, Editura ASEM, 2005. p. 142 – 145.
Prodan N., Utilizarea indicatorilor internaționali ai rezultatelor financiare în practica națională. Conf.științifică internațională „dezvoltarea durabilă a României și Republicii Moldova în context European și Mondial”, 22-23 septembrie 2006/ vol.I., Chișinău, Editura ASEM, 2007. p.413 – 416.
Prodan N., Slobodeanu N., A didactic and applicative course in economic and financial analysis for english learning students. Ch.: Dep. Ed.-Poligr. ASEM, 2005.- 113 p.
Prunea P., Riscul în activitatea economică. București, Editura Economica, 2003.-p.20– 120.
Slobodeanu N., Analiza influenței structurii financiare asupra variabilității indicatorilor de rezultat. Levierul financiar. Simpozionul Internațional al Tinerilor Cercetători, volumul I, (29-30 aprilie 2004), Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM, Chișinău, 2004. p. 345 – 347.
Slobodeanu N., Diagnosticul și evaluarea riscului operațional (economic). Simpozionul Internațional „Integrarea Europeană și Competitivitatea Economică” (23-24 septembrie), volumul II., ASEM, Chișinău, 2004. p. 54-57.
Slobodeanu N., Fratea N., Analiza riscului financiar. Conferința științifică internațională „Creșterea competitivității și dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere”, volumul II, 28-29 septembrie 2007., Chișinău, Editura ASEM, 2008. – p.237 – 241.
Stancu I., Finanțe.// București, Editura Economica, 2002. – 1056 p.
Standarde Internaționale de Raportare Financiară (IFRSTM) inclusiv Standarde Internaționale de Contabilitate (IASTM) și Interpretări la 1 ianuarie 2005. // București, Editura CECCAR, 2005. – 2422 p.
Țiriulnicova N. ș.a., Analiza rapoartelor financiare:[manual].// Chișinău: F.E.-P.”Tipogr. Centrală”, 2004. – 384 p.
Țiriulnicova N., Problemele construirii sistemelor factoriale pentru analiza rentabilității capitalului permanent.// Conf. internațională „Problemele contabilității și auditului în condițiile globalizării”, 15-16 aprilie 2005, Chișinău, Editura ASEM, 2005. p.145 – 147.
Țurcanu V., Calculația costurilor.// Chișinău, Editura ASEM, 2001.-115 p.
Vass Andreea, Gestiunea riscului unui proiect internațional de investiții.// Tribuna Economică, nr. 21, 23 mai 2001.- p.73.
Vrabie Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii.//Editura Meteora RESS, București, 2002. p.180.
John Adams, The Management of Risk and Uncertainty. // Policy Analysis, no.335, March 4, 1999.- p.50-67.
Bagdonas Vilhelmas, Pricing risk and insurance. Business: theory and practice // No.1, 2002. p.34.
Ballada S., Outils et mecanismes de gestion financiare.// Maxima, Paris, 1992.
Dunning J.H., Governments, Globalization and International Business.// Oxford University Press, 1997.- p.31-74.
Scott E.Harrington & Gregory, R.Niehaus.,Risk Management and Insurance.//McGraw-Hill, International Editions, Finance Series, 1999, Boston.- p. 18-32.
Hedgetts Mehr, Risk Management. Concepts and Apications.// McGraw Hill, New York,1994. 432 p.
Raftery John, Risk Analysis in Project Management. // Chapman &Hall, First Edition, London, 1994. – p.5.
Risk management guidelines for derivatives.// Publication of the Basel committee on Banking Supervision, 1994. – http://www.bis.org.
Ritchie B., Marshall D., Business Risk Management.// Chapman , Hall, First Edition, London,1993. – p.345.
Smith A., The Wealth of Nations.//Random House, The modern Librarz, New York,1994.-572 p.
Боков В.В., Забелин П.В., Федцов В.Г., Предпринимательские риски и хеджирование в отечественой и зарубежной экономике.// М.: Приор, 1999. – 59 p.
Бочкаи Т., Мессен Д., Хозяйственный риск и методы его измерения.// М.:Экономика, 1979. – 184 p.
Гаврилюк Л., К вопросу об анализе стоимости и стуктуры капитала при принятии управленческих решений.// Conf.internațională „Problemele contabilității și auditului în condițiile globalizării”, 15-16 aprilie 2005, Chișinău, Editura ASEM, 2005. – p.147 – 149.
Грабовый П.Г., Петрова С.Н., Полтавцев С.И., Романова К.Г., Хрусталёв В.Б., Яровенко С.М., Риски в современном бизнесе.// М.: «Аланс», 1994.- 200 p.
Грачев А.В., Анализ и управление финансовой устойчивостью предприятия.// М.: Изд во «Финпресс», 2002. – 208 p.
Грачева М.В., Анализ проектных рисков.// М.: Финстатинформ, 1999.- 216 p.
Зубарева Т.С., Индустрия венчурного капитала./Учеб.пособие. Новосибирск: Новосибирский гос. технюун-т,1995.
Ильенкова Н.Д., Производственый менеджмент. М.: Юнити-Дана, 2001. – 288 p.
Ионова А.Ф., Селезнева Н.Н., Финансовый анализ: учеб. М.:ТК Велби, Изд-во Проспект, 2006. – 624 p.
Кейнс Дж. М., Общая теория занятости, процента и денег. М.:Гелиос АРВ,1979.-352 p. 104.
Кинев Ю.Ю., Оценка рисков финансово-хозяйственной деятельности предприятия на этапе принятия решений. Управленческий консалтинг. М.:Интерэксперт, 1999.
Ковалёв В.В., Финансовый анализ: Управление капиталом. Выбор инвестиций. Анализ отчётности.// М.:Финансы и статистика,1995. – 450 p.
Найт Ф., Риск, неопределенность и прибыль.: Пер. с англ. М.:Экономика, 2003. 354 p.
Савинская Н.А., Багиева М.Н., Риски и устойчивость предприятия. СПБ.: Изд-во СПбГУЭФ, 1999. – 104 p.
Савицкая Г.В., Анализ хозяйственной деятельности предприятия: учеб. М.: Инфра М, 2004. – 425 p.
Савицкая Г.В., Экономический анализ:учеб.–11-е изд.// М.:Новое знание, 2005 – 651 p.
Черкасов В. В., Проблемы риска в управленческой деятельности, 2-е издание. М.: «Рефл-бук», К.: «Ваклер», 2002. – 320 p.
Чернова Г.В., Практика управления рисками на уровне предприятия. Спб., Питер, 2000.- 176 p.
Чернов В.А., Анализ коммерческого риска. М.: Финансы и статистика,1998.
Шапкин А.С., Экономические и финансовые риски. Оценка, управление, портфель инвестиций.– 3-е изд. М.:Издательско-торговая корпорация «Дашков и К»,2005. 544 p.
Шумпетер Й., Теория экономического развития (Исследование предпринимательской прибыли, капитала, процента и цикла коньюнктуры), М.: Прогресс, 1982. – 159 p.
www.m-w.com- dicționarul on-line.
www.academic.ru – catalagul dicționarelor on-line.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Riscurile Financiare Si Problemele Gestiunii Lor la Intreprinderile din Republica Moldova (ID: 146099)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.