Riscuri Si Influente Asupra Subsistemului de Securitate al Regiunii Marii Mediterane

Lista abrevierilor

CAE – Consiliul Afacerilor Externe

NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

OMC – Organizația Mondială a Comerțului

PEV – Politica europeană de vecinătate

PESC – Politica europeană de securitate comună

PSAC – Politica de securitate și apărare comună

SEAE – Serviciu European de Acțiune Externă

SECA – Sistemul european comun pentru azil ;

TL – Tratatul de la Lisabona

UE – Uniunea Europeană

ZLS – Zone de liber schimb

Introducere

Bazinul Mării Mediterane se află într-o perioadă plină de provocări, derivate din transformările ce se desfășoară în mediul de securitate național al țărilor emergente, zonal, regional și din reconfigurările arhitecturii puterii globale.

Studiul pe care l-am realizat, se bazează pe evaluarea vulnerabilităților, a riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa securității regionale a Mării Mediterane și aplicabilitatea modelului de securitate impus de Imperiul Roman în perioada „celor cinci împărați buni”, problematicii contemporane a Bazinului Mării Mediterane.

Această lucrare prezintă o analiză comparativă a două din sistemele de securitate din bazinul Mării Mediterane, ce va scoate în evidență similitudinile și eficiența sistemelor, rezultate din combinarea măsurilor de securitate cu un sistem de administrație complex.

În acest context am suprapus un vechi concept de securitate și de administrare a Bazinului Mării Mediterane, un sistem complex, politico-administrativ, Pax Romana, peste modelul strategiei de securitate și de administrare contemporan al regiunii Mării Mediterane, pe care putem să o numim Pax Europaea, aplicată de Uniunea Europeană și Uniunea pentru Mediterana, prin politicile sale, respectiv PESC, PSAC, PEV.

Metodologia de analiză va fi cea de analogie a sistemelor, apoi diferențierea sistemelor în funcție de: evoluția civilizației, factorii regionali și influențele geo-politice, relevanța sistemului în perioada contemporană și breșele în securitatea sistemului.

Datorită faptului că această analiză conduce către o mare complexitate de date în studiul pe care îl realizez am considerat necesar, să focalizez pe segmente cu relevanță în analiza factorilor ce influențează securitatea regională, în patru dimensiuni, astfel:

Dimensiunea istorică

Dimensiunea geo-politică

Dimensiunea economică

Dimensiunea diplomatico-militară

Dimensiunea istorică – Scurt istoric al conceptului de securitate și administrație, impus de Imperiul Roman.

Controlul asupra Mediteranei era un deziderat al Romei, necesitatea de a proteja rutele comerciale, de a asigura resursele și securitatea teritoriilor Imperiului Roman, au impus adoptarea unei strategii ce se regăsește și astăzi, în strategiile contemporane de securitate.

Pentru romani, în perioada celor ,,cinci împărați buni”, Marea Mediterană, era percepută ca Mare Nostrum, "Marea noastră" – o denumire care era dată unui concept, o zonă de securitate și un mod de organizare politico-administrativ, o pace romană, Pax Romana ce își întindea influența nu numai asupra Mării Mediterane, ci și asupra unei mari părți din teritorile învecinate Mării mediterane, la apogeu, Imperiul Roman cuprindea teritorii din Marea Britanie până în Mesopotamia.

Edward Gibbon descrie destul de bine în lucrarea sa această perioadă:

,,În secolul al doilea al erei noastre, Imperiul Romei cuprindea cea mai mare parte a lumii și porțiunea cea mai civilizată a omenirii. Hotarele acestei Întinse monarhii erau apărate de un vechi renume și de vitejia unor armate bine disciplinate. Influența blânda, dar puternică, a legilor și obiceiurilor cimentase treptat unitatea provinciilor. Pașnicii lor locuitori se bucurau și abuzau de avantajele bogăției și ale luxului. Imaginea unei constituții libere era păstrată cu respectul cuvenit. Senatul roman lăsa impresia că deține autoritatea suverană, dar in fapt trecuse asupra împăraților toată puterea executivă a guvernării. In cursul unei perioade fericite de mai bine de optzeci de ani (98—180 e.n.), administrația publică a fost condusă de virtuțile și talentele lui Nerva, Traian, Hadrian și ale celor doi Antonini….o transformare care va fi păstrată veșnic în memorie și mai este resimțită și astăzi de națiunile globului…”

Termenul de "Pax Romana", care literalmente înseamnă "Pacea Romană" se referă la perioada de la 27 î.Hr. la 180 d.H. a existenței Imperiului Roman sau epoca Antoninilor. Ea definește o stare de pace și prosperitate în toată lumea mediteraneană începând din timpul domniei lui Augustus (27 bc – ad- 14), până la sfârșitul domniei lui Marcus Aurelius ( ad . 161-180) ultimul dintre cei ,,cinci împărați buni”.

Augustus a pus bazele acestei perioade de armonie, de peste 200 de ani ce fost dominată de prosperitate economică în întreg Imperiul, efectele conceptului de administrare și securitate a imperiului a cuprins teritorii vaste, incepând din Britania, în partea de nord a Africiii, în sud și Mesopotamia în est.

Provinciile erau protejate și reglementate de Imperiu, în același timp permitea fiecarei provincii să se administreze și să-și facă propriile legi, dar cu acceptarea impozitării Imperiului Roman și sub controlul și apărarea s-a militară.

În timpul Pax Romana, Imperiul Roman a atins apogeul în ceea ce privește suprafața de teren, iar populația cetățenilor imperiului a crescut la o valoare estimata de 120 de milioane de oameni.

Dominația romană se concentra pe trei axe: una politică, una economică și una militară, bazate pe o strategie bine pusă la punct pentru acele timpuri.

Un fapt important consemnat de Augustus în testamentul său, fost stabilirea unei strategii, pentru a putea menține securitatea și administra imperiul:

,,La moartea acestui împărat testamentul său a fost citit în public, în Senat. El lăsa urmașilor săi, ca o prețioasă moștenire, sfatul, de a păstra Imperiul in acele fruntarii pe care natura părea să i le fi dat anume ca limite și metereze permanente; la apus, oceanul Atlantic; la miazănoapte, Rinul și Dunărea; la răsărit, Eufratul; iar la miazăzi, deșerturile nisipoase ale Arabiei și Africii.” și anume o strategie de securitate ce a fost păstrată de urmașii săi, după cum se observă în descrierea lui Gibbon :

,,Cu toată deosebirea dintre purtarea lor, Hadrian și cei doi Antonini au adoptat și au urmat în aceeași măsură sistemul general al lui August. Ei au stăruit in menținerea demnității imperiului, fără a încerca să-i extindă hotarele. Au căutat prietenia barbarilor prin orice mijloc onorabil și s-au străduit să convingă omenirea că puterea romană, ridicindu-se peste tentația cuceririlor, nu avea alt imbold decit dragostea de ordine și de dreptate, în decursul unei perioade lungi de patruzeci și trei de ani, virtuoasa lor activitate fu încununată de succes; și dacă lăsăm la o parte citeva mici ostilități, care au slujit la antrenamentul legiunilor de pe granițe, domniile lui Hadrian și Pius Antoninius oferă aspectul luminos al păcii universale. Numele de roman era respectat chiar și de neamurile cele mai îndepărtate de pe glob. Cei mai mulți barbari făceau adesea apel la arbitrajul împăratului pentru a soluționa neînțelegerile dintre ei; iar un istoric din acele timpuri spune că a văzul ambasadori care cereau în numele stăpânilor lor cinstea de a deveni supuși ai Imperiului și cărora această onoare le fusese refuzată.Teroarea inspirată de armiile romane adăuga pondere și demnitate moderației împăraților. Ei mențineau pacea printr-o permanentă pregătire de război și în timp ce dreptatea le inspira purtarea, ei făceau să se știe de către neamurile de la granițele imperiului că erau tot atit de puțin dispuși să sufere, cât să pricinuiască vreun neajuns. Puterea militară a imperiului despre care Hadrian și Antoninus Pius socotiseră că e deajuns să fie cunoscută, a fost folosită de Împăratul Marcus Aurelius împotriva parților și germanilor. Ostilitățile barbarilor au trezit revolta împăratului filozof și în războaie bine justificate de apărare a granițelor împăratul și generalii săi au obținut numeroase victorii însemnate, atît pe Eufrat cît și pe Dunăre.”

Augustus a realizat de fapt care erau limitele în care putea menține un sistem de securitate eficient și o guvernanță funcțională a Imperiului Roman, creând o strategie pentru a putea gestiona resursele de pe întreg teritoriul statului roman, atenție mare a fost dată diplomației și utilizarii armatei pentru a atinge obiectivele politice, prin război sau factor de descurajare.

Ce anume ne interesează în această strategie a Imperiului Roman, sunt caracteristicile și modul de administrare a Bazinului Mării Mediterane.

Observam tot în lucrarea lui Gibbon că odată cucerite teritoriile, erau legate de Roma prin căi de comunicație, drumuri pavate, pentru a putea ajunge rapid în zone de conflict, au costruit forturi și utilități, au creeat o rețea funcțională, o bază pentru implementarea autorității și administrației romane, au tolerat cea mai importantă componentă generatoare de conflicte, religia teritoriilor ocupate.

În provinciile despărțite de mare au creeat colonii puternice, formate din legionari, meștesugari și comercianți, aceste comunități au ridicat ziduri de apărare, au construit strazi pavate, forumuri,basilici și temple, au introdus sitemul legislativ roman și cel mai important fapt era folosirea unei monede unice în tot imperiul. Această infuzie de civilizație romană avea să aducă în final garanția securității, până la căderea imperiului.

,,Marea strategie” a Romei a folosit diplomația pentru a creea alianțe sau pentru a pune presiune asupra unui oponent, precum și în gestionarea păcii, post-război.

Odată cu prăbușirea imperiului, conceptul de securitate s-a fărămițat, în secolele ce au urmat această regiune a fost dominată parțial, Mare Internum a aparținut orașelor, statelor urbane, regatelor și imperiilor ce aveau să se formeze pe țărmurile sale, care neavând hegemonia asupra Bazinului Mediteranei, nu puteau să-și impună decât parțial controlul asupra unor zone ale Mediteranei, nicidecum asupra întregii mări.

Necesitatea de asigurare a securității în zona mediterană s-a propagat de-a lungul secolelor dupa caderea Imperiului roman, pana in zilele noastre, refacerea unui sistem de securitate viabil, reprezintând o garanție de securitate asupra intregii Europe, mai ales pentru țările europene aflate pe coasta Mediteranei.

Dimensiunea geo-politică – Relații de putere.

Tectonica plăcilor de influență geo-politica în regiunea Mediteranei și influența ce rezultă din suprapunerea intereselor actorilor regionali și internaționali, asupra securității regionale.

Pentru a da un fir logic acestui capitol am să fac o împarțire a bazinului Mării Mediterane, pe regiuni geostrategice interdependente, în functie de importanța zonei.

Cezar Augustus a trasat în testamentul său, granițele Imperiului ,,în acele fruntarii pe care natura părea să i le fi dat anume ca limite și metereze permanente; la apus, oceanul Atlantic; la miazănoapte, Rinul și Dunărea; la răsărit, Eufratul; iar la miazăzi, deșerturile nisipoase ale Arabiei și Africii.” , delimitând în același timp și aria de infuență romană.

Fernand Braudel scrie în lucrarea sa despre interesele și influențele marilor țări europene din sec. XVI, pe care le descrie ca fiind asemenea unor „istmuri” (francez, german, polonez, rusesc) și ,,drumurile lor meridiane”, el formând o imagine a coridoarelor de transport care alimentau nordul, centrul și estul europei cu marfuri, legătura lor ombilicală cu Marea Mediterană și importanța lor strategică în dezvoltarea statelor, dominația asupra coridoarelor importante din Mediterană, începând cu Gibraltarul, continuuând cu Bosforul ce unește Mediterana, cu regiunea Mării Negre, de o importanță geostrategică deosebită ce unește principalele rute comerciale ale Europei, încă de pe vremea acordurilor dintre orașele venețiene și otomani și de cel al Suez-ului, una dintre importantele ,,porți ale comerțului mondial”

În perioada contemporană rămânem pe aceleași coordonate geografice, dar pe cu totul alte considerente de ordin politic și strategic.

Zona de vest a Mediteranei, ne aduce în prim plan strămtoarea Gibraltarului, cu situația conflictuală dintre Spania și Marea Britanie, Zona estică a Mediteranei, bogată în hidrocarburi, cu două mari coridoare strategice de transport, strâmtoarea Bosfor ce face legătura cu nord-estul Europei, Caucaz și Asia centrală, apoi canalul Suez, una dintre cele mai importante ,,porți ale comerțului” mondial, ce face legătura prin Marea Roșie cu Marea Arabiei și Ocenul Indian, cu rol strategic pentru diversificarea surselor de aprovizionare cu energie a Uniunii Europene, fiind un potențial furnizor pentru alimentarea conductei Nabucco, iar în mijlocul acestor coridoare se află ,,zona fierbinte” a Orientului Mijlociu.

Importanța geostrategică, determină politicile de securitate zonale, problema apare atunci când ele nu sunt coezive, fiind perturbate de factori ce țin de multitudinea intereselor actorilor regionali.

După cum am arătat, în Imperiul Roman conceptul de administrare și securitate funcționa, datorită unui centru decizional unic, Roma, hegemonia Romei făcea posibil ca politicile sale să fie implementate pe tot cuprinsul teritoriilor stăpânite.

În perioada contemporană am identificat Bruxelles-ul, sediul instituțiilor Uniunii Europene, ca centru decizional al Europei, pentru că asta este defapt, politicile de securitate și administrare a Europei fiind elaborate cu țările membre și implementate pe tot cuprinsul UE.

Problema derivă din faptul că UE nu are caracteristicile unui hegemon, ci mai degrabă este o ,,mare putere civilă” ce își impune politicile în țările nemembre prin ,,soft power”, aspect asupra căruia am să revin pe parcursul lucrării.

Rămâne de analizat cum pot fi influențate sau constrânse țările MENA, să achieseze la normele europene și să își armonizeze politicile cu UE, începând cu cele ce privesc comerțul, care sunt mai ușor de armonizat, datorită specificului Bazinului Mării Mediterane care a fost din antichitate în primul rând o zonă de comerț, între nord-sud, est-vest, până la cele referitoare la mediu, imigrație și nu în ultimul rând politicile referitoare la securitate, greu de implementat, datorită modificărilor survenite în structura statelor, odată cu Primăvara arabă și cu interferențele stackeholderi-lor internaționali în zona mediterană.

Criza financiară recentă, combinată cu tulburările care au avut loc în ultimii ani în multe dintre statele riverane Mării Mediterane, schimbarea structurilor statale, produse în urma revoluțiilor Primăverii Arabe, au determinat noi tendințe ale evenimentelor, ce aduc modificări substanțiale în arhitectura de securitate a zonei estice și sudice a Mării Mediterane cât și în reevaluarea politicilor ce susțin intereselor actorilor internaționali importanți în regiune.

Noile tendințe pe care evoluția evenimentelor le-au ,,scos la iveală”, schimbă modul de abordare și formulare a politicilor de securitate regională și globală, conceptul de securitate al zonei mediteraneene fiind modificat pe baza acestor premise, dat fiind faptul că mai mult ca oricând, pe această zonă acum se luptă influențele arabe, chineze ( prin infuzii de capital), ruse (prin actiuni ce le asigura o oarecare influență geo-strategică și accesul la „mările calde”), europene ( ca putere civilă, prin soft power acolo unde cultura occidentală este acceptată, în colonii spre exemplu), americane (prin actiuni combinate de diplomație, militare, etc).

Important este de menționat că un factor major de influență il reprezintă și concentrarea cu precădere a intereselor americane pe zona Eurasiatică, lăsând practic zona mediteraneană sub tutela Europei.

Așadar, pentru a avea imaginea de ansamblu situației geopolitice actuale, pentru a vedea în ce conditii s-ar putea reface sistemul de securitate ce înglobează țările MENA, voi insista pe factorii direcți ce influențează geopolitica zonei mediterane și strategiile UE de a domina zona.

Zona Mării Mediterane reprezintă congruența proceselor, economice politice, societale, de mediu (odată cu apariția industrializării și explozia demografică) , produs al politicii interne ce determină politica externă a statelor și a stakeholderi- lor ce inconjoară Marea Mediterană.

Creșterea numărului de jucători internaționali – inclusiv organizații multilaterale, actori nonstatali și chiar persoane fizice, duce la o elaborare mult mai complicată a politicilor și strategiilor de securitate.

Odată cu reconfigurarea arhitecturii statelor din zona mediterană, au aparut și complicațiile inevitabile în armonizarea politicilor externe ale tuturor statelor, indiferent dacă sunt mari sau mici, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, fapt ce influențează stabilitatea și securitatea regională, unii dintre cei mai importanți fiind: stabilitatea politică a statelor din regiune; armonizarea factorilor ce impun funcționarea economiei statelor implicate în regiune, pe principiile economiei de piața, cu efectele globalizării; alocarea și distribuirea resurselor; accesul la resursele strategice; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale; asigurarea unei calități optime a vieții; realizarea controlului civil asupra forțelor armate; reforma componentei militare a statului; implicarea în soluționarea conflictelor armate (la nivel zonal, regional sau global); controlul posesiei, folosirii sau producerii de armament nuclear, biologic sau nuclear; privind întelegerea diferențelor de natură culturală între valorile naționale și cele ale vecinilor; participarea și colaborarea în plan regional și global în problema degradarii mediului.

În perioada contemporană, configurația e deja stabilită în privința controlului asupra coridoarelor de transport marfuri, dar în urma industrializării, au devenit importante coridoarele energetice, ce alimentează industria europeană, o treime din acestea nu sunt controlate de UE, cazul cel mai recent de afectare a securității energetice a UE, a fost șantajul cu „metoda robinetului” adoptat de Federatia Rusă, ca răspuns la sancțiunile ce au fost impuse de SUA și UE, împotriva acesteia, acest fapt a dus la o reconsiderare a politicilor de securitate energetică, aducând în prim plan coridorul sudic, ce își are traseul propus prin Bazinul Mării Mediterane în mare parte, legând conductele de gaze naturale prin Orientul Mijlociu, de Asia, ocolind Rusia, fapt ce a a pus în prim plan țările din estul mediterane, cu actor regional principal Turcia (de Egipt nu putem menționa același lucru datorită instabilității politice din această țară).

În această multipolaritate, tectonica placilor de influență, creează altfel de reacții și strategii de securitate. UE a reușit să consolideze democrațiile din statele Europei Centrale și de Est. Acesta este un succes imens, pe care SUA nu a reușit să îl facă în America Latină.

Sfârșitul războiului rece a însemnat o oportunitate geopolitică mare pentru UE, de a transforma statele din Europa Centrală și de Est, în state de drept cu o democrație consolidată. Acest lucru a fost, de asemenea, în interesul SUA, pentru a limita ,,poftele geopolitice” ruse. Începând cu anul 2004, când aceste țări au intrat în UE, urmându-i și altele în 2007, printre care și România, fapt ce începea să încalce deja zona de influență a Rusie, sfera geostrategică rusească.

Acesta este unul din motivele pentru care Federația Rusă reprezintă un important factor disturbator, ce schimbă strategiile de securitate, Rusia se implică în orice acțiune ce slăbește interesele UE și SUA în zona Balcanilor(Serbia), a estului Europei (Ukraina, Moldova), a Orientului Mijlociu.

După încheierea razboiului rece, strategii de la Moscova nu au văzut cu ochi buni, extinderea și consolidarea UE, acest gigant cu o populație de 500 mil, puternic economic, reprezenta o amenințare la adresa intereselor pe termen lung a Rusiei, singurul lucru ce îl putea ține în șah era legarea Europei de resursele de gaz ale Federației Ruse și din acest motiv strategii ruși au avut ca țintă punctele vulnerabile din interiorul UE: slabiciunea din punct de vedere al coeziunii în privința politicii externe, latură la care Rusia lucrează intens, oferind avantaje țărilor puternice din UE, pentru a nu putea reacționa cand un stat slab din Europa suferă din pricina Rusiei, fapt dovedit de recentele evenimente din Ucraina când Rusia a forțat mâna Germaniei în negocierile avute în privinta retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Ucrainei. Rusia nu își dorește o Europă unită și puternică, Putin aplicând principiul lui Richelieu „raison d'état”, pentru a preveni dominația UE, de menținere a unei Europe legată la conductele de gaz ce trimit ,,viață” industriei europene, divizată și fărămițată din punct de vedere al coeziunii politice, la fel cum erau menținută discordia între statele feudale germane-protestante și catolice, divizate în două tabere armate (fapt ce a condus la „Războiul de 30 ani”) rolul activ al Rusiei de a se implica în conflicte (cazul războiului civil din Siria) pentru a disturba strategiile europene și a-și consolida poziția în Mediterană.

Rusia este activă în Mediterana, după al II-lea Război Mondial, încă din anul 1958, după intervenția americană în Liban. Atunci URSS a dislocat în zonă o escadrilă a flotei din Marea Neagră și a obținut dreptul de a folosi unele facilități navale din statele arabe precum Egipt sau Siria. În 1977, portul sirian Tartus a devenit principala bază a URSS din Mediterana, după ce au abandonat bazele din Egipt.

În 1991, după destrămarea URSS, escadrila mediteraneană își încetează prezența, urmând ca în anul 2007 forțe navale ale flotei ruse să fie trimise trimise în Mediterana. Cu excepția acestor forțe și capacităților scăzute din punct de vedere al forței militare, ale bazei din Tartus, prezența militară a Rusiei în Mediterana este nesemnificativă, însă nu prezență militară este principalul instrument al Rusiei în regiune, ci politica sistematică de penetrare economică și geostrategică, în special către Cipru și Grecia (dușman tradițional al Turciei), cu scopul menținerii controlului asupra deschiderilor obținute către Egipt și Irak.

Am recurs la acest scurtă cronologie pentru a evidenția o parte a planului strategic rusesc, ce privește aceast areal, estul Europei, Balcanii și Orientul Mijlociu.

În urma evenimentelor care s-au petrecut în Ukraina, s-a demonstrat că Rusia este pregătită să înfrunte Alianța NATO și instituțiile internaționale.

Ca urmare a sancțiunilor Blocului Vestic, Federația Rusă a ,,contrabalansat”, semnând cu China un acord comercial de vânzare a gazelor naturale, cu o durată de 30 ani, urmând un curent realist defensiv, în sensul de a-și menține status quo-ul, mai degrabă decât pentru maximizarea puterii.

Prin urmare, UE și Nato ar trebui să își reconfigureze strategiile și să consolideze flancul estic, slabind influența Rusiei, pentru a avea o garanție de securitate sporită a flancului sud-estic, locul de trecere al coridorului energetic ce face legătura între Asia și Europa ocolind influența rusă.

În 2010, am asistat la începutul '' primăverii arabe ''. acest efect al ,,bulgărelui de zăpadă” a răsturnat, guvernele anacronice, autocrate din Tunisia, Egipt și Libia s-au răsturnat. Primăvara arabă a născut alte tensiuni, una dintre ele a dus la un conflict deschis și război civil în Siria. Cetățenii din aceste țări au cerut schimbări democratice. Dar este o schimbare democratică posibilă în toate aceste țări ? Dacă este, cum va arăta?

Dacă UE ar aplica politici de ,,soft power”, după cum afirma Joseph Nye că ,,Seducția este întotdeauna mult mai eficientă decât constrângerea și multe valori precum democrația, drepturile omului, și oportunitățile individuale sunt profund seducatoare." , pentru a ajuta la democratizarea Magrebului, inducând principiile statului de drept, ar fi o realizare la fel de notabilă, ca aceea de democratizare e țărilor estice după Războiul Rece, dar din acest punct de vedere, se știe că țările musulmane sunt dificil de abordat, stiind faptul că ,,soft power” și valorile occidentale nu funcționează în țările ce au izvoare socio-culturale diferite, Angelo Codevilla a observat că un aspect esențial adesea trecut cu vederea de ,,soft power”, este că ,,diferite părți ale unei populații sunt atrase sau respinse de lucruri diferite, idei, imagini sau perspective. ,,Soft power” este îngreunată atunci când politicile, cultura, valorile celui care le promoveaza sunt respinse de cei carora le sunt promovate”. Știm că viziunea lumii islamice este una teocrată și nu acceptă separația dintre stat și religie, în schimb ce cultura occidentală se bazează exact pe separația dintre stat și biserică, legea coranică nu recunoaște drepturile omului ca drepturi universale și inviolabile, în timp ce pentru occidentali aceste drepturi sunt unul dintre pilonii de bază ai civilizației lor. Un exemplu de stat cu religie majoritar islamică, unde democrația funcționează (uneori are ,,picioare moi”), este Turcia, acest lucru este posibil numai datorită unui text consemnat în Constiuția statului turc și anume că statul turc funcționează pe principiile secularismului.

Abordarea acestor țări, în procesul de democratizare, se face din interiorul lor, prin ciocnirea generațiilor (laice și religioase, arhaice și moderne, conservatoare și liberale), revoluțiile au loc impulsionate de efectul globalizarii, generația nouă vine ca un tavalug și schimbă modelele tradiționale de construcție a statelor islamice, fenomen ce îmbină în mod curios tradiția cu influențele globalizării, această schimbare este dată de revoluționarea comunicării, de noile evoluții în sfera social media, al globalizării informației, de modificarea comportamentului actorilor sociali, aceștia nu se mai limitează la consumul și recepționarea mesajelor, a știrilor și informațiilor, ci devin ei însuși activi, capabil să producă și să distribuie texte, fotografii, elemente audio si video și mai important să se mobilizeze pentru o cauză, într-o manieră, cu o viteză și cu rezultate nemaîntâlnite pâna acum în mod tradițional, schimbând conceptul despre ceea ce însemnă ,,formarea de opinii”, modul și viteza de reacție. În amalgamul de informații manipularea joacă un rol important și este greu de apreciat care sunt tendințele, dacă democrația va reuși să se nască singură. Facțiunile ieșite pe străzi, au cerut soluții contradictorii de la dictatură militară: democrație cu arma în mână; la democrație cu un partid de guvernământ unic; sau democrație impusă cu războiul civil . Așa cum a afirmat A.Toffler, ,,Unele minoritățile pivot, pot fi desigur bune. Dar multe sunt toxice pentru democrație ”, democrația trebuie să vină din interiorul fiecare societăți și nu trebuie să fie impusă doar de arme.

În același timp, a existat senzația că factorul extern lipsește în această ,,Primăvară arabă”. SUA, slăbită de efectele crizei nu își mai putea permite financiar să joace un rol de '' jandarm regional '', în timp ce UE nu putea juca acest joc .

Aceste revoluții au înseamnat o schimbare completă pe ,,tabla de șah” regională. Așa cum a prevăzut Zbigniew Brzezinscki, schimbările apărute după ,,Războiul rece”, în balanța mondială a puterii, de la vest la est, de la Atlantic la Pacific, au făcut ca politica Statele Unite să fie axată pe Eurasia, lăsând UE să își atribuie rolul de cel mai important actor regional în zona mediteranei. Vidul de putere geopolitică și economică era evident.

Deși comportamentul viitor geopolitic al creșterii influenței noilor puteri, al țărilor BRICS: Brazilia, China, India, rămâne incert (Rusia jucând rolul ,,nebunului”, perturbând ,,balanța puterii” în această zonă), această schimbare poate oferi o oportunitate pentru UE în Mediterana.

Regiunea euro-mediteraneană a devenit acum o zonă în care jucătorii s-au redefinit. Așa cum se menționează în IEMed, Turcia și-a asumat această nouă imagine, de actor regional a zonei estice, fiind al doilea stat ca puteră militară a NATO; Turcia este o legătură naturală între lumea asiatică și cea europeană.

În schimb Turcia este dezamăgită de comportamentul UE în privința aderării, prin urmare, trebuie să se întoarcă la politica externă la nivel global și nu numai spre UE, participând la echilibrul mondial al puterii în contextul limitării influenței Rusiei.

Turcia importă și ea masiv, gaz natural din Federația Rusă, deși încearcă să-și diversifice sursele de aprovizionare (gazoductul „Nabucco”, dintre Iran, Balcani și Europa Centrală). Conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Erzurum vor oferi Turciei o sursă energetică alternativă și vor spori importanța strategică a acesteia.

Una din strategiile Turciei ar trebui să conțină coagularea mișcării panturkiste, a turanismului, asupra căreia avertiza Soljenițîn ,, Aproape toți liderii au și declarat că își vor orienta țările lor spre Turcia (a scăpat aproape neobservată la Conferința de la Alma-Ata , din decembrie 1991, în care s-a vorbit de creerea Marelui Turan , de la Peninsula Altai, până la Altaii Jugariei…”, venind pe fondul desuetudinii acordului secret „Sykes-Picot," din 1916 și al noilor tendințe de apariție a zonelor transnaționale de cooperare economică, ce fac granițele din Orientul Mijlociu mai poroase, într-un mod care nu încalcă suveranitatea statelor existente, cu interese economice reciproce, în special în industria de petrol și gaze, cu scopul de a consolida coridorul energetic din zona sud-estică a Europei, care aproape se suprapune cu vechiul Drum al Mătăsii.

O altă latură a importanței geostrategice a zonei se prefigurează a fi descoperirea de zăcăminte de gaze naturale în Bazinul Levantului.

Conform estimărilor US Geological Survey, Mediterana de Est , cunoscut ca bazinul Levantului, care cuprinde apele israeliene, libaneze , siriene și ale Ciprului, ar putea conține aproximativ 122 de mii de miliarde de metri cubi de rezerve noi de gaze naturale. Prin comparație cu Algeria, un furnizor important de gaze naturale pentru Europa, care conține 159 de mii de miliarde de metri cubi.

Firme israeliene au efectuat lucrari de explorare și a descoperit, la 50 mile vest de portul israelian Haifa, zăcământul Tamar, cu o valoare estimata de 8,3 trilioane de metri cubi de gaze naturale, de cea mai înaltă calitate. Tamar a fost cea mai mare descoperire de gaze din lume din 2009. Tot în același context, Cipru a inceput sub egida ONU negocieri cu Turcia pentru a-și rezolva diferendumurile, aceste negocieri sunt precursoarele unui acord de realizare a unei conducte de gaz ce pleacă din Israel trece prin Cipru și ajunge în sudul Turciei, o zonă cu deficit de gaz natural, aceste negocieri sunt parte a politicilor energetice macroregionale a UE. Pe aceste considerente, Turcia se prefigurează a fi un " coridor de energie " și " hub energetic". Acest lucru este legat de poziția geografică a Turciei la intersecția din Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Europa. Rolul viitor al Turciei în domeniul energiei face Turcia un element-cheie pe piața europeană a gazelor naturale.

Așadar Turcia se prefigurează a deveni un actor mult mai important, care va controla coridoarele de transport către rezervele de petrol și gaze naturale din Caucaz și Asia Centrală, având controlul absolut al strâmtorilor ce comunică cu Marea Neagră, va trebui să îi fie acceptată aderarea la UE, altfel această importanță a zonei estice a Mediteranei nu va putea fi pe deplin intergrată în strategia de securitate europeană, ea fiind mai degrabă folosită ca un ,,pivot” al Turciei în jocurile geopolitice din zona Mediteranei și Eurasiei.

Iranul ar putea fi un furnizor "de încredere, sigur și pe termen lung", de gaze naturale pentru Europa, a declarat Ministrul iranian al Industriei, Mohammad Reza Nematzadeh, într-un interviu publicat de cotidianul german Handelsblatt: „Noi nu vrem să concurăm cu Rusia. Dar știm că cererea din Europa, pentru gaze este în creștere și am dori o pondere în livrările de gaz către Europa.

Avem rezervele de energie și planuri de cooperare, în acest scop. Dar este o decizie a UE știind contractele pe care le are cu Rusia", a mai declarat oficialul iranian.

Tensiunile dintre Israel și Gaza și disputa ce nu se mai termină între Turcia și Grecia în privința Ciprului, sunt toate împreună factori de insecuritate regională ce impun o remaniere a echilibrului geopolitic regional.

În același timp, descoperirile de gaze naturale sunt în continuă expansiune pe platoul continental al Egiptlui, Israelului și Ciprului, ce aduc o remodelare a harții energetice regionale și aduc Mediterana de Est pe harta enegetică a gazelor naturale.

Aceste presiuni geopolitice și importanța energetică sunt convergente, generând o serie de noi provocări de securitate, (știind implicarea Rusiei în Siria și Egipt) dar și oportunități pentru fiecare jucător din regiune. În această imagine de ansamblu cu privire la aceste noi evoluții regionale se observă factorii destabilizatori rusești, iranieni și a facțiunilor musulmane (Al Qaida în special) ce vor să submineze economia zonală și să maximizeze riscurile geopolitice ce sunt legate de posibilitatea apariției unui nou coridor energetic în estul Mediteranei.

Dimensiunea economică

Strategia macroregională pentru Mediterana. Strategia de dezvoltare economică durabilă a zonei de liber schimb euro-mediteraneene

Relevante pentru analiză sunt politicile economice și financiare ale UE, prin Uniunea pentru Mediterana (UpM), cu a sa viziune pe termen lung, ce reprezintă ,,un parteneriat multilateral care vizează creșterea potențialului de integrare regională și coeziune între țările euro-mediteraneene”. Uniunea Europeană a stabilit un cadru de cooperare multilaterală cu țările din bazinul mediteranean. Parteneriatul UE cu acestea reprezintă o etapă importantă în definirea relațiilor dintre acestea și dezvoltarea economiilor țărilor riverane Mării Mediterane. Parteneriatul a avut în vedere, pentru prima oară, aspectele economice, sociale, umane, culturale, precum și pe cele privind securitatea comună.

Semnarea acordurilor de asociere euromediteranene incheiate în perioada 1998-2005 au fost un pas important în definirea priorităților ce stau la baza parteneriatului cu UE Aceste acorduri au oferit o punte pentru dialogul politic Nord-Sud. Acordurile au servit ca bază pentru liberalizarea progresivă a schimburilor comerciale în spațiul Bazinului Mediteranean.

Acest parteneriat a avut ca finalitate adoptarea Declarației de la Barcelona de către statele membre ale UE și celor douăsprezece țări terțe mediteraneene (PTM): Algeria, Cipru, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Malta, Maroc, Siria, Tunisia, Turcia și Autoritatea Palestiniană. Liga Statelor Arabe (EN) și Uniunea Maghrebului Arab (UMA) (FR) au fost și ele invitate, împreună cu Mauritania în calitate de membră a UMA.

Parteneriatul se axează pe domeniile:

politic și de securitate – având ca obiectiv, crearea unui spațiu comun de pace, securitate și stabilitate în Mediterană.

economic și financiar –având ca obiectiv, dezvoltarea socială și economică durabilă ce trebuie să conducă la crearea unui spațiu de prosperitate comună în regiunea Mării Mediterane.

uman, social și cultural – având ca obiectiv colaborarea în vederea dezvoltării resurselor umane, a promovării percepției între culturi și a schimburilor de idei între societățile civile.

Accentul în acest parteneriat este axat pe:

definirea rolului mass-mediei în cunoașterea și înțelegerea reciprocă între culturi;

dialogul intereligios și intercultural;

punerea în aplicare a programelor educaționale și culturale cu respectarea identității culturale, schimburile culturale, învățarea limbilor spațiului comun;

respectarea drepturilor sociale fundamentale și importanța domeniului sănătății în dezvoltarea socială;

consolidarea cooperării între autoritățile regionale și locale, participarea societății civile la parteneriatul euromediteraneean;

combaterea terorismului, a imigrației ilegale, a traficului de droguri, a criminalității internaționale și cel mai important factor, combaterea corupției.

În acest ansamblu de politici un rol aparte îl reprezintă strategiile macroregionale, strategii aplicate în regiunea Mării Baltice și regiunea Dunării, cu rezultate bune.

Bazându-se pe lecțiile învățate și experiența din cele două strategii macro-regionale actuale (Strategia UE pentru regiunea Mării Baltice, Strategia UE pentru regiunea Dunării), Comisia Europeană a integrat noua strategie maritimă pentru Marea Adriatică și Marea Ionică, adoptată de Comisie la 30 noiembrie 2012, în strategia pentru Mediterana ce ține de politicile UpM.

În această strategie se specifică modul și arealul de acțiune, ce completează unul dintre elementele trinomului ,,politic-economic-militar” de administrare a zonei la care fac referire:

,,Dat fiind numărul mare de programe și inițiative deja elaborate atât la nivelul regiunii Mediterane în sens larg (relația euro-mediteraneeană, cunoscută sub numele de Procesul de la Barcelona), cât și pentru regiuni mai specifice ale acestei zone (precum regiunile ionică și adriatică, în cadrul cooperării teritoriale în bazinul mediteraneean, prin macroregiunea adriatico-ionică), se cuvine notat că noua strategie macroregională trebuie să cuprindă toate țările spațiului mediteraneean, adică unele state membre ale UE (Portugalia, Spania, Franța, Italia, Grecia, Cipru, Slovenia, Malta) și țări terțe (Croația, Muntenegru, Albania, Turcia, Liban, Siria, teritoriile palestiniene, Iordania, Israel, Egipt, Libia, Algeria, Tunisia și Maroc)”.

În Avizul Comitetului Economic și Social European privind elaborarea unei Strategii macroregionale pentru Mediterana s-a stabilit abordarea problematicii bazinului mediteranean.

Strategia are ca obiectiv, implementarea unor politici coordonate care le vor fi utile țărilor din regiune pentru a-și intensifica relațiile economice și sociale, colaborarea reciprocă pentru a-și soluționa unele probleme comune, astfel încât regiunea lor să devină competitivă pe plan internațional, să prospere, să fie sigură și durabilă din perspectivă ecologică și al securității regionale.

Totodată strategia macroregională permite coordonarea ansamblului politicilor, obiectivelor și acțiunilor instituțiilor europene cu cele ale statelor membre, ale regiunilor, ale consiliilor economice și sociale locale și ale tuturor părților implicate în regiunea mediteraneeană, în special în țările insulare mici și izolate din această zonă.

Evaluarile făcute asupra numărului mare de programe și inițiative deja elaborate atât la nivelul regiunii Mediterane în sens larg (relația euro-mediteraneeană, cunoscută sub numele de Procesul de la Barcelona – Uniunea pentru Mediterana), cât și pentru regiuni specifice ale acestei zone (macroregiunea adriatico-ionică), au dus la concluzia că noua strategie macroregională trebuie să cuprindă toate țările spațiului mediteraneean: Portugalia, Spania, Franța, Italia, Grecia, Cipru, Slovenia, Malta, Croația, Muntenegru, Albania, Turcia, Liban, Siria, Teritoriile Palestiniene, Iordania, Israel, Egipt, Libia, Algeria, Tunisia și Maroc.

După cum știm, regiunea Mediteranei, în special partea sa estică, are o mare încărcătură istorică, țările fiind prinse într-un amalgam de relații, unele antagonice altele bazate pe comerț, ea cuprinde state membre ale UE și alte țări riverane aflate în diverse stadii de dezvoltare.

Regiunea mediteraneeană a fost caracterizată de intensitatea fluxurilor sale comerciale și umane din timpuri străvechi, intens exploatată din punct de vedere economic, a cunoscut o circulațiă intensă a bunurilor, navelor și persoanelor.

Relațiile economice ale țărilor din regiune, sunt însă foarte limitate. Un exemplu ar fi inexistența legăturilor aeriene directe între țările din estul Mediteranei. Așa zisa cooperare euro-mediteraneeană se limitează la colaborarea țărilor din sudul Mediteranei cu UE sau la cooperarea la nivel bilateral cu anumite state membre.

Dezechilibrele economice evidente care predomină regiunea și diversitatea nivelurilor de dezvoltare, tensiunile care pun presiune pe unele zone, sunt un factor determinant în circulația persoanelor. Deplasările persoanelor în căutare de azil politic, a migrației economice, au luat amploarea unei migrații permanente (legale sau ilegale), ce au consecințe negative atât asupra țărilor de origine, cât și a celor de destinație, fiind unul din elementele ce reprezintă un aspect foarte important al acestei problematici, care afectează în mod direct, sistemul asigurărilor sociale și securitatea societală.

Regiunea mediteraneană este un creuzet de instabilitate politică și de conflicte armate, cu efecte nedorite asupra economiei regionale, cu pierderi de vieți umane, pagube materiale și repercusiuni asupra schimburilor economice și comerciale și asupra mediului.

În urma revoluțiilor arabe, trebuie acoradată mai multă atenție, reconstrucției țărilor ce au avut conflicte pe teritoriul lor și strategiei de consolidare a statului de drept.

Importanța economică a acestei zone este dată, în afară de rutele comerciale, de numeroase materii prime prețioase, în primul rând rezervele de energie fosilă din Orientul Mijlociu (în sens larg) și din Africa de Nord, apoi de potețialul energiei eoliene și solare. Capitalul provenit din aceste resurse ar trebui să se intoarcă în mare parte în economia statelor Africii de nord, pentru a industrializa zona și a face din aceste țări partenere ale țărilor europene, cu efecte palpabile asupra economiei regiunii și implicit asupra migrației.

Importanța dezvoltării economice a zonei ne duce pe palierul garantării condițiilor de securitate și îmbunătățirea căilor de comunicație maritime, aeriene și de alt tip, în regiunea Mediteranei și restul lumii, punând accentul pe transportul maritim de mărfuri, care reprezintă o activitate economică importantă în regiune.

O altă problemă ce derivă din actvitățile economice este exploatarea în exces și degradarea mediului, care duce în final la alte dezechilibre economice. Exploatările agricole excesive, cu ingrășăminte, ce afectează pânzele freatice, a recentelor perioade repetate de secetă, a pescuitului excesiv, dar și a intensității traficului maritim, în regiune a dus la o poluare cu efecte negative asupra vieții marine și a litoralului, ce au efecte dăunătoare și asupra activității turistice, dereglând balanțele bugetare și așa fragile din cauza crizei mondiale.

Un alt aspect ce influențeză completarea puzzle-ul dezvoltării, îl reprezintă insuficienta utilizare a computerelor și a rețelelor de internet, acest fapt limitează, mai ales pe țărmul sudic al Mediteranei, condițiile în care economia funcționează , rapiditatea informației indispensabilă în economia contemporană. Țările mediteraneene sunt interconectate într-o măsură foarte redusă.

Pentru a rezolva aceste probleme, abordarea strategică pentru macroregiunea mediteraneeană a fost structurată pe șase piloni ce sunt în acord și cu Strategia Europa 2020 :

Un prim pilon pune baza pentru cooperarea și dezvoltarea economică, asociată cu obiectivele de dezvoltare durabilă, prioritizarea măsurilor în domeniul economic constau în:

– definirea unei strategii pe termen lung pentru o activitate agricolă durabilă, bazată pe formare, tehnologie, inovare și cercetare;

– sprijinirea IMM-urilor, nucleul activității economice locale;

– implementarea unor măsuri de dezvoltare a acvaculturii;

– liberalizarea schimburilor economice dintre țările regiunii;

– lupta împotriva corupției, fenomen cu efecte distructive asupra structurilor economice și sociale, ce reduc competitivitatea;

– dezvoltarea industriei turistice și a elementelor culturale, punând accentul pe cooperarea transnațională, pe preocuparea de atragerii investițiilor străine, pe dezvoltarea turismului de croazieră, cu destinații multiple sau pe valorificarea patrimoniului local și a coastelor prin acordarea de calificative de calitate.

Pilonul doi referitor la protecția mediului și la combaterea schimbărilor climatice se axează pe:

– luarea de măsuri suplimentare pentru protejarea litoralului;

– protejarea resurselor marine și submarine, prin regenerarea stocurilor de pește și atenuarea problemelor induse de schimbările climatice;

– întărirea cooperării dintre țările regiunii în ceea ce privește protecția și distribuția echitabilă a resurselor marine;

– dezvoltarea durabilă în transporturile maritime, prin utilizarea noilor tehnologii pentru circulația navelor, pentru a determina reducerea costurilor de funcționare și a emisiilor de CO2.

Pilonul trei referitor la transporturi, se bazează pe asigurarea legăturilor și a securității transportului aerian și maritim de bunuri și persoane, obiectivele vizate fiind următoarele:

– îmbunătățirea și consolidarea transportului maritim comercial, prin colaborare între țările mediteraneene, garantarea unor condiții de siguranță pe traseele internaționale de navigație maritimă, de coastă și aeriană;

– reconfigurarea și consolidarea rețelei de legături maritime și aeriene între țările respective și dintre părțile estică și vestică ale Mării Mediterane și, în fine, dintre acestea și restul UE;

– noi culoare maritime, pentru garantarea utilizării unor legături sigure și competitive a statelor membre cu cele insulare.

Pilonul patru – se referă la cooperarea energetică pentru hidrocarburi, gaze naturale, energia din surse regenerabile și transportul în siguranță al acestora dinspre țările producătoare către UE și alte destinații.

Obiectivul pe termen lung este de a crea o comunitate energetică UE-sudul Mediteranei cu elaborarea unei politici energetice ,,multilevel” pentru Mediterana, care să asigure:

– valorificarea în paralel cu exploatarea energiei din surse regenerabile, cum ar fi energia solară și eoliană, cu zăcămintele de gaze naturale descoperite recent;

– prospecția unor noi câmpuri de gaze naturale și exploatarea lor;

– introducerea țărilor din sudul Mediteranei în piața internă a energiei, UE.

– dezvoltarea de surse regenerabile de energie alternativă, prin inițiative regionale precum: Dii-Energia regenerabilă, Planul solar mediteraneean, Medgrid;

Pilonul cinci, este pilonul inovarii și competitivității.

Are ca obiectiv, implementarea cunoștințelor existente, în domeniile cercetării și inovării, în scopul îmbunătățirii competitivității, cu efect direct asupra prosperității populațiilor din țările regiunii mediteraneene, prin:

– reforme ale educației și de adaptarea sistemelor educative la cerințele actuale ale dezvoltării, politici de formare pentru meserii;

– cooperarea între universități, întreprinderi și institutele de cercetare și tehnologice;

– programe de schimburi de personal științific și studenți (programele Erasmus, Leonardo Da Vinci, Comenius etc.);

– îmbunătățirea conexiunilor electronice, accesului la internet și sporirea numărului de utilizatorilor.

Pilonul șase este cel referitor la – Imigrație și mobilitate, domeniul său de aplicare fiind promovarea imigrației legale, bine gestionate, respectarea dreptului internațional în materie de azil, reducerea imigrației clandestine, combaterea rețelelor traficanților de persoane și, în sfârșit, protecția drepturilor omului în cadrul controlului frontierelor:

– cooperarea și consolidarea cooperării, pentru controlul imigrației și mobilității între țările de origine, cele de tranzit și cele de primire, acestea din urmă fiind de obicei statele membre ale UE;

– definirea unei noi politici globale a UE privind azilul, care să se bazeze, în principal pe:

prioritățile sistemului european comun de azil (SECA);

consolidarea cooperării polițienești pentru prevenirea și reducerea criminalității transfrontaliere.

Așezarea strategiei pe piloni de dezvoltare, oferă UpM, deschiderea drumului pentru implementarea politicilor de coeziune și favorizează cooperarea intersectorială în Bazinul Mării Mediterane, fapt ce poate să eficientizeze investițiile și să exercite o influență asupra priorităților respective ale fiecărui plan regional de dezvoltare ale unei aceleași macroregiuni a Europei, ce vor duce către scopul final al strategiei, creearea unui spațiu comun de siguranță în domeniul economic, al mediului și al dezvoltării regiunii.

Dimensiunea diplomatico-militară – PESC, PESA, NATO- strategii de securitate.

Când discutăm de securitatea unei regiuni trebuie să observăm din ce este compusă securitatea regională, ce factori trebuiesc luați în considerare: interesele regionale fundamentale, politicile de securitate regională, interacțiunile geopolitice, sursele de insecuritate – pericole, amenințări, riscuri sau factori de risc la adresa intereselor regionale (securității naționale a statelor ce compun subsistemul), domeniile securității regionale, strategia securității regionale, resurse ale securității regionale, principii, ș.a.

Toate acestea sunt “pietrele de temelie” ale subsistemului -Bazinul Mării Mediterane- de securitate al UE.

Analizând holistic, acest subiect trebuie să aduc în discuție importanța acțiunii umane (praxeologia), ce se reflectă în politică și proiecția puterii în asigurarea securității, acțiune ce determină în ansamblu caracteristicile subsistemului.

Acțiunea de apărare și promovare a intereselor intr-o anumită zonă este, în mod evident, dominată de acțiunea umană, ce se reflectă în politicile adoptate, de aceea, raportarea ei la teoria acțiunii umane eficiente reflectă realismul mercantil în atingerea scopurilor unor dimensiuni ale securității, scopuri și mijloacele necesare de ale atinge. Analizând acest aspect din punctul de vedere al MSM, se observă că în planul politicilor externe – continuumul scop-mijloc – al UE, scopul (asigurarea securității colective), după atingerea lui devine la un moment dat instrument(mijloc) de atingere al altui scop, asemenea ciclului unei pedale, apăsarea pe pedală(mijloc), duce către scop(momentul atingerii vârfului cursei pedalei) și devine iar mijloc pentru următorul ciclu, axa pedalelor reprezentând continuumul scop mijloc, respectiv ansamblul intereselor regionale. În asigurarea îndeplinirii condițiilor acestor acțiuni intervin contradicții ce produc disfuncții în funcționarea sistemului de securitate, ce necesită ajustarea strategiilor.

Contradicții și puncte comune în aplicarea PESC

Fiind un actor important la nivel mondial, Uniunea Europeană are o serie de obiective ambițioase, aspiră să fie un actor unic și coerent în arena internațională.

Într-o structură polimorfă, coeziunea internă din punct de vedere politic este foarte importantă pentru „actorness”, dar UE suferă de o serie de probleme în această privință.

Capacitatea Uniunii Europene de a fi eficientă în mediu intern, economic și politic din ce în ce mai complex, depinde de scara de facilitare de luare a deciziilor. Prin creșterea numărului de statelor membre, crește și diversitatea punctelor de vedere ale acestora, asta facând să crească și dificultatea în luarea deciziilor consensuale. Ca în orice complex de luare a deciziilor, sistemul de interese divergente tinde să crească tensiunile asupra capacității de a formula, prioritiza și urmări scopurile, mai ales din cauza statelor care nu cedează prea mult din prerogativele lor în materie de suveranitate.

Aici ne „lovim” de principiul subsidiarității, acesta nu este un principiu nou, a fost prima dată menționat oficial în enciclica Rerum Novarum din 1891 de către Papa Leon al XIII-lea :

"Este interzis să se treacă de la atribuțiile persoanelor la atribuțiile comunității toate treburile pe care persoanele prin forțe si capacitați proprii le pot realiza, și la fel, trecerea a tot ceea ce o comunitate mai mica, organizată la nivel inferior poate realiza și asigura, în atribuțiile unei autoritați mai mari și organizate la nivel superior este o injustețe și totodata un păcat grav, fiind considerat răsturnarea ordinii firești a societații, deoarece toate activitațile sociale prin esența și puterea lor lăuntrica au obligația să sprijine parți ale societatii unitare, însă niciodata nu au voie sa le distrugă sau să le încorporeze."

Se naște intrebarea: Cât de mult primează principiul subsidiarității? sau Cât de mult vor ceda statele din prerogativele suveranității în procesele pentru luarea unor decizii de politică externă la nivel european?, aici fiind vorba de tradiționalismul și precedentele istorice pe care la au țările UE cu vecinele lor non UE, în special țările Magrebului și Orientului Mijlociu?

Ce se întâmplă, atunci când un stat nu este de accord cu implicarea armată datorită intereselor sale ce nu corespund întru-totul cu cele ale UE sau când interesele sale sunt mai prioritare față de ale altor țări membre, acest fapt relevând care este ponderea influenței statelor în PESC.

Formularea juridică a textului Tratatului UE, referitor la faptul că ,, …unor state nu li se va aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate si apărare…” , dar va aduce atingere poziției de neutralitate declarate de unele state membre, atunci când în cazul unui atac terorist, statele membre trebuie să acționeze în concordanță cu articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite, asta ne duce cu gândul la întrebarea dacă altor state le vor fi impuse un anumit set de reguli (de sacrificiu în folosul ,,binelui comun” al UE) și altor state alt set de reguli de conduită în politica externă (reguli influențate de interesele statelor mai „vechi” și mai puternice în cadrul UE.

Un alt exemplu ar fi acela vis-a-vis de negocierile cu Rusia sau cu alte centre de putere) când interesele statelor membre dominante în UE, duc la încălcarea interesele statelor estice (foste comuniste), prin diplomația ,,din spatele ușilor închise”, în acest caz UE se prevalează de art.5 din Tratatul UE ,, În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, ,,Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”

– trebuie văzut care este procedeul de apreciere a circumstanțelor în care statul poate să-și apere interesele (cazul României care sprijină Republica Moldova în problema Transnistriei, indirect, unde UE, a avut o slabă implicare, de multe ori nu a adoptat o poziție comună cu cea a României și Republicii Moldova ci a fost în notă dicordantă(cu excepția evenimentelor recente din Ukraina care au grăbit semnarea acordurilor cu Moldova), pentru a satisface interesele de natură economică ale unor state puternice.

Mai accentuat spus dezideratele politicilor externe a unor țări membre să nu mai fie moneda de schimb, numai pentru binele altor state, chiar dacă au un control politic mai puternic în UE.

– Când va negocia UE considerând ca statele membre „nu pot rezolva situatia”?.

– Art 8 alin.1 din TL al UE, specifică „Uniunea dezvoltă relații privilegiate cu țările învecinate, în vederea stabilirii unui spațiu de prosperitate și de bună vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii și caracterizat prin relații strânse și pașnice, bazate pe cooperare.”; în ce condiții? , cum se va raporta la acțiunea sau inacțiunea unor state membre?

De exemplu, Polonia nu a condamnat guvernul din Belarus, în 1998, după ce diplomații UE au fost expulzați , ea deținând Președinția la OSCE în acel moment

Un alt exemplu îl constituie acela că România, deși a recunoscut Palestina ca stat încă din epoca lui Nicolae Ceaușescu,v-a avea o problemă de natură juridică în a nu recunoaște statul Palestina la ONU, motivul este acela, că odată semnat un act juridic internațional are valoare indiferent cine l-a semnat. Acest fapt ar putea avea efecte în planul politicii externe a UE. V-a impune oare UE nerecunoașterea statului Palestinian, obligând statul român să încalce legea internațională sau faptul că România nu a recunoscut statutul Kosovo, în ce fel a interferat cu Politica Externă Europeană? Acestea sunt probleme ce arată dihotomia celor două ,,diplomații”, cea internă a unui stat membru UE și cea externă a UE.

Un alt punct care merită atenție este motivul pentru care noile state membre implicate în politica externă a UE, sunt adesea caracterizate ca idealiste, mai degrabă decât pragmatice. Așteptarea, că noile state membre ar trebui să pună un accent mai mare pe rolul valorilor, cum ar fi drepturile omului, a democrației, a statului de drept, în relatiile cu terțe țări, părți PESC ar trebui să fie una minoră.

Noile state membre UE au experiența perioadei comuniste, la fel cu țările Primăverii Arabe, ce au trecut prin dictaturi și v-a mai trece un timp pentru ca transformarea să le facă mai sensibile la aceste probleme și importanța lor în politica externă a UE.

Experiența directă a impactului includerii condiționalității puternice a UE și a principiilor democratice în agenda sa politică externă au mai degrabă un efect de obligativitate decât o înțelegere reală a imaginii Politicii Externe a UE.

Din acest motiv, se subestimează rolul acestor instrumente în schimbările politice interne din țările din afara UE.

Cu toate acestea, rămâne întrebarea în ce măsură acest fenomen va prevala atunci când ,,noii-veniți” să înțeleagă că vechile state membre UE acționează adesea pragmatic.

O altă problemă, de asemenea, este domeniul de aplicare geografică a politicilor externe a noilor state membre în domeniul PESC. Era de așteptat ca nou-veniți să nu ar fie la fel de interesați în toate aspectele PESC, ci că se vor concentra asupra componentei de est a politicii externe a UE. Acest lucru sa dovedit a fi doar parțial adevărat. Acest lucru se datorează faptului că noile state membre, acționează ca un singur bloc, având antecedentele unei structuri anterioare, după cum vor acționa și țările din nordul Africii și Orientului Mijlociu.

De fapt, este mai potrivit să vedem în fiecare noile state membre ca având o agendă de politică externă interesată în regiunea limitrofă lor, care reflectă o varietate de factori, care sunt de multe ori specifice istoriei fiecărui stat și a aspirațiilor sale. Este necesar să subliniem că în ceea ce privește comportamentul PESC al țărilor din Europa Centrală și de Est (Balcanii de Sud), nu pot fi tratate în mod izolat, ci ar trebui să fie considerate ca strategii interdependente și procese complementare .

În acest context vor trebui luate in considerare curentele continentaliste si atlantiste, pozitia geografica, idealismul, beneficiile pe care le aduc țările noi intrate în UE și mă refer aici la faptul ca prin fiecare stat există o punte de legatură cu statele vecine UE: prin Turcia se poate da o nouă dimensiune a relațiilor cu zona de influență a acestei țări, Romania a fost și poate fi folosită ca instrument în relațiile UE cu Orientul Mijlociu, exemplele ar mai putea continua, dar important e faptul ca toate țarile UE sa profite de pe urma Politicii Externe Europene, să fie o relație WIN-WIN.

Dimensiunea militară – Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA).

Întradevăr parteneriatul UE și alianța statelor membre UE cu NATO, dă legitimitate militară UE, dar luată ca entitate separată, încă este in procesul de structurare, arhitectura sa actuală nu îi dă imaginea de putere militară decât în cadrul Alianței Nord-Atlantice.

Bază a politicii externe comune a UE și politicii de securitate rămâne "soft power". 

Aceasta înseamnă că utilizarea diplomației, amestecată cu relațiile comerciale și alte politici non-militare încearcă să fie determinantele UE, pe scena internațională.

Conceptul de model de diplomație pașnică, „soft power”, operând prin instrumente economice a fost aplicat și de către Comisia Europeană, ea având capacități internaționale în ceea ce privește aspectele civile și comerciale, dar fără a avea instrumente de politică externă în adevăratul sens al cuvântului, din acest motiv ea nu poate avea efecte în acțiunile sale nici pe plan extern ca politică a UE, aceste politici revenind în mod prioritar statelor membre, acestea fiind un apanaj al lor.

Diplomația și apărarea fac parte din prerogativele suveranității naționale, fiind ocolite cu prudență de către artizanii integrării funcționale în anii de formare a Uniunii Europene. Uniunea Europeană s-a dezvoltat în mod conștient ca o putere „civilă”, în condițiile în care securitatea europeană era asigurată de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), sub hegemonie americană. Astfel, cooperarea politică s-a dezvoltat sub presiunea antagonică a actorilor europeni, Franța și, intermitent, Marea Britanie care au căutat să se folosească de UE pentru a-și consolida strategiile în plan internațional;

În ceea ce privește domeniul securității interne și externe a UE, modalitățile de securizare internă și externă, sferele de responsabilitate, cui aparține de fapt responsabilitatea securizării, dacă este suficient aportul UE în securizare pentru înfaptuirea unei implementari uniforme și eficiente a PESC, a avut carențe.

În acest context, dificultățile și neajunsurile nu lipsesc, din acest motiv voi analiza această dimensiune prin prisma textelor tratatului referitor la ,,Protocolul privind Cooperarea Structurată Permanentă” stabilită prin Articolul 28 din Tratatul privind Uniunea Europeană

Politica externa si de securitate comuna (PESC) a fost creata si este reglementată prin Titlul V din Tratatul de instituire a Uniunii Europene.

Să nu uităm că Politica Externă și de Securitate Comună a U.E., este legată ombilical, prin PESA (dimensiunea militară a PESC) de structura N.A.T.O., fapt reafirmat dealtfel și în tratatele UE.  

TL prevede că UE trebuie să folosească atât mijloace civile, cât și militare pentru a desfășura operațiuni umanitare, de salvare și de dezarmare, să furnizeze consiliere și asistență militară unor țări terțe și să preia prevenirea conflictelor și menținerea păcii, Uniunea ar trebui să aibă capabilități a forțele de luptă în misiuni pentru gestionarea crizelor, inclusiv restabilirea păcii și reconstrucție post- conflict, aceste misiuni mai pot fi folosite și în lupta împotriva terorismului, UE poate oferi asistență țărilor terțe prin misiunile PESA pentru a combate terorismului pe teritoriile lor.

Un fapt important trebuie menționat și anume că PESA este pe punctul de a intra în incapacitate funcțională din cauza lipsei de resurse și capacități comune.

Este adevărat că unele statele membre ale UE au un exces de resurse și capabilități, cum ar fi fregate și avioane de luptă, dar au și o aprovizionare insuficientă cu alte componente importante, inclusiv alimentare aerienă cu combustibil și logistică.

Statele sunt reticiente să renunțe la autoritatea lor asupra capabilităților de apărare în favoarea autorității Instituțiilor Europene abilitate în acest scop.

Acest lucru se întâmplă, în primul rând pentru că primează preferințele și tradițiile naționale, ele continuă continuă să joace un rol decisiv în planificarea apărării europene.

Trecând peste amploarea crizei financiare din care rezultă măsurile de austeritate există încă o lipsă evidentă, în rândul statelor membre ale UE, de a rezolva , de a construi o bază comună în politica de securitate și apărare.

Pentru a rezolva această problemă, nu este suficient să caute cooperarea în zone punctuale, prin punerea în comun și partajarea de capacități sau să anunțe apariția "apărării inteligente "sau a ,,Smart Defence”-ului.

Aceste măsuri nu sunt suficiente pentru a duce dezvoltarea forțelor armate de la nivel național, restrâns, la un nivel european, mult mai larg.

O opoziție mai fermă a UE în domeniul apărării ar stabili un nou punct de plecare pentru dezvoltarea și coordonarea capacitățile solicitate.

Stabilirea și planificarea resurselor bugetare pentru apărare la nivel intern prin diminuarea lor în detrimentul majorării resurselor bugetare pentru apărare la nivel european, va fi un punct de incercare , datorita faptului ca entitațile politico-militare naționale vor accepta cu greu acest lucru, asta însemnând o diminuare a capacităților naționale în detrimentul creșterii celor europene.

Trebuie înțeles că punerea în comun a capabilitatilor militare și utilizarea lor în acțiunile PESA, deschide calea formarii Armatei Europene cu toate prerogativele ce se impun, rămane de văzut cum vor rezolva aceasta problema Instituțiile Europene fără o imixtiune directa în deciziile statelor, cum vor convinge ca ,,pool&sharing” este calea spre o ,,apărare inteligentă”, sau Smart Defence, așa cum afirma secretarul general al NATO „Știu că într-o epocă de austeritate, nu putem cheltui mai mult, dar nici nu ar trebui să cheltuim mai puțin. Deci, răspunsul este, să cheltuim mai bine, pentru a obține o valoare mai bună pentru ce cheltuim. Pentru a ajuta națiunile să păstreze capacitățile și a beneficia de altele noi noi, înseamnă să trebuie să acorde prioritate, să se specializeze, să căute soluții multinaționale. Luate împreună, aceasta este ceea ce eu numesc Apărare inteligentă. "

Riscuri și influențe asupra sistemului de securitate al regiuniii Mării Mediterane

În bazinul mării mediterane ne intîlnim cu o serie de probleme generale ce determină riscurile și amenințările la adresa sistemului de securitate al regiunii mării mediterane:

Diferența de dezvoltare Economică între țările europei si cele ale Africii de nord si Orientului Mijlociu

Fundamentalismul islamic

Terorismul, crima organizată și traficul de droguri

Creșterea cheltuielilor militare ale unor state din regiune și proliferarea armelor de distrugere în masă

Dezechilibru demografic

Migrația

Una dintre sursele cu impact major asupra insecurității este migrația.

Am ales acest palier ca fiind de importanță majoră în evaluarea riscurilor asupra securității UE, deoarece afectează securitatea societală, o importantă componentă, ce necesită atenție deosebită.

Am tratat problema migrației atât din punct de vedere al riscului asupra securității societale dar și din punct de vedere etic, datorita faptului că în rezolvarea acestei probleme trebuie ținut cont și de ceea ce se vrea în privința acceptării, de către cetățenii din statele Africii de nord și Orientului mijlociu, a civilizației europene, element important în realizarea noii arhitecturi de securitate din Bazinul Mediteranei.

Unul dintre promotorii Securității Societale, B.Buzan a dat definiția despre ceea ce înseamnă Securitatea Societală și anume că „Securitatea Societală se referă la prezervarea, în condiții acceptabile de evoluție, a pattern- urilor tradiționale de limbă, cultură, asociere și de identitate naționala, religioasă și de obiceiuri.

Securitatea Societala se referă la abilitatea unei societăți de se prezerva în caracterul său esențial în condiții în continua schimbare și în fața unor amenințări posibile sau prezente. Securitatea este amenințată atunci când societățile percep o amenințare în termeni de identitate." ( Ole Waever, Barry Buzan, 1993).

Privind din punct de vedere analitic, securitatea societală se confruntă cu amenințări la adresa identității și a coeziunii societății, aspecte sub care aceste amenințări pot fi redate astfel:

• Migrația

• Depopularea

• Competiția pe axă verticală

• Competiția pe axă orizontală

• Discriminarea

Acestea conduc la afectarea relațiilor:

Identitate-Coeziune

Drepturile minorităților – Schimbări ale modelelor demografice

Extremism/nationalism – Separatism

Identitate culturală – Regionalizare

Identitate religioasă -Anarhie

Fundal istoric -Sărăcie/statut economic

Limbă – Migrație

Familie și modele familiale

Sursa insecurității societale care a primit cea mai multă atenție a fost migrația.

Migrația amenință identitatea unei societăți cauzând o schimbare în compoziția societății. Fluxul de imigranți la scară extinsă din societății diferite poate conduce, în final, la transformarea culturii migranților în cultură dominantă.

Comunitatea/societatea poate reacționa la astfel de amenințări în două moduri;

1. prin activități întreprinse de comunitatea în sine sau

2. translatarea problemei în planul politic.

Unul din factorii importanți ce afecteză securitatea societală, îl reprezintă efectul măsurilor luate împotriva imigranților, măsuri ce se impun pentru a asigura securitatea societală, în țările europene din jurul mediteranei și nu numai.

Măsurile pentru asigurarea securității societale au efect direct asupra asupra drepturilor imigranților, în procesul de autoapărare sunt afectate cele două părți europeni și imgranți, europenii pozitiv, imigranții negativ din unele puncte de vedere, problemele legate de integrarea imigranților trebuiesc rezolvate în așa fel pentru a nu creea conflicte de natură să influențeze securitatea cetățenilor europeni.

Amenințările la adresa securității societale pot fi create de către interpretarea extremă a politicilor drepturilor omului, când efectele secundare ale aplicării unor asemenea politici dau naștere unor discriminări pozitive, creând grupuri privilegiate prin posibila lor discriminare sau discriminare indirectă a majorității populației unui stat.

Toate acestea alterează coeziunea societală și nu ajută principiului de creare a unei identități de generația a treia, o națiune cultutrală, ci accentuează segregarea grupurilor minoritare. Când drepturile colective depășesc autonomia culturală, trecând la autonomie politică, administrativă sau teritorială – fără o bază concretă pentru a susține o asemenea administrație alternativă intermediară bazată pe principiile minorității dintre stat și administrația locală și indivizi – există o bază clară pentru manifestarea unor amenințări la adresa securității societale și chiar un prim pas în amenințarea securității naționale.

Dihotomia a ceea ce înseamnă etică și morală trebuie privite din ambele persepective, dacă ceea ce este etic si moral pentru europeni, este etic si moral pentru imigranți, căutând calea de a ajunge la o soluție acceptabilă de ambele părți, în elaborarea politicilor, fară a forța niciuna dintre părți, pentru că acest lucru duce deseori la conflict și la afectarea componentelor securității societale.

Securitatea societală și migrația

Revoluțiile arabe din primăvara anului 2011 au condus la un aflux masiv de imigranți înspre țările din sudul Mediteranei, care au intrat ilegal în Uniunea Europeană (UE) ajungând pe coastele italiene și malteze. UE a luat măsuri de urgență ca răspuns la această situație.

Evenimentele respective au arătat însă limitările pe care le prezintă mijloacele de care dispune UE în domeniul migrației și necesitatea unei solidarități mai mari între statele membre în acest domeniu, unele fiind destul de departe de această problemă, altele având probeme de natură politică în privința acestei probleme.

Migratia populației din Maghreb, în ultimul timp, masiv, din cauza schimbărilor produse de evenimentele Primaverii arabe, de prabușirea sistemelor, pune o presiune accentuata pe securitatea societală a statelor sudice ale UE.

Migrația masivă, cum a fost cazul Lampedusa (în afară de tragedia umanitară ce pune în discuție și Politica de azil a UE), constituie o problemă de securitate afectând sectoare importante ale societății, siguranța locurilor de muncă, siguranța sănătății populatiei , siguranța cetățenilor prin cresterea jafurilor și a altor infracțiuni ce țin de lipsa celor necesare traiului zilnic a imigranților, creează o problema locativă și de mediu, de cealaltă parte creează o drama umanitară, a celor dezrădacinați, ce au fugit din calea conflictului, fără avere, fără adăpost și cel mai important fără drepturi, ei fiind considerați cetățeni de mană a treia, forțați să emigreze de politicile globale de democratizare ce au spart în bucăți societățile în care traiau.

Migrația ilegală dezvoltă fluxuri de trafic de persoane, de contrabandă cu droguri, creând legatura intre grupările de crimă organizată de pe ambele continente, cu efect direct asupra securității societale, în special a țărilor Europei sudice.

Toate aceste componente conduc la conflicte de natură etică și morală, europenii sunt puși in balanța respectării principiilor drepturilor omului și acceptarea unor straini ce vin cu alte concepții existențiale, cu alte obiceiuri, norme de conduită și organizări ale traiului cotidian, izvorâte din tradiția total diferită, conflicte ce țin de partea cognitiva umană, naturală, care considera normalitate, ceea ce e consideră ei ca o regula deja stabilita și acceptată unanim de o comunitate, a cutumei. Se pune problema daca UE, va organiza zone sau lagăre unde îi vor caza pe imigranți, ținându-i într-o așa zisă carantină până hotărăște politicul că aceștia prezintă garanție pentru a putea fi integrați sau trebuie căutate puncte comune, de integrare rapidă în societate, fără a pune în pericol securitatea societală, infuzându-i în societate pentru a îi determina să caute în tradițiile noastre elemente compatibile tradițiilor lor, ca apoi să înțeleagă și să respecte normele țărilor europene ce le oferă găzduire, cu scopul de a prezerva securitatea societală sau macar unele din componentele ei?

Trebuie de văzut cum se va rezolva dihotomia a ceea ce înseamna etica și morala privite din ambele persepctive, dacă ceea ce este etic si moral pentru europeni, este etic si moral pentru imigranții nord africani, spre exemplu, raportul oficial al guvernului francez în care menționează printr-un amendament, să interzică "în sălile de curs, în laboratoare și în orice alt loc în care se predă, semnele și ținutele care demonstrează de o manieră ostentativă o apartenență religioasă", ideea de bază este de fapt de a interzice studentelor musulmane să poarte vălul islamic în timpul orelor de curs, pentru a justifica aceast amendament oficialii au citat legea Savary în vigoare din 1984, care precizează că ,,libertatea de expresie acordată cursanților din învățământul superior "nu trebuie să atenteze la activitățile de predare și nici la ordinea publică", amintind și precizările din codul educației referitare la faptul că "serviciul public din învățământul superior este laic și independent de orice influență politică, economică, religioasă sau ideologică" sau un alt aspect ce încalcă etica și morala europeană, este poligamia, inferioritatea femeii și instituirea sclaviei, statele europene, interzicând aceste practici.

Diferențele sunt de natura structurală, pe palierul socio-cultural, ,,viziunea lumii islamice este teocrată,, și nu acceptă separația dintre stat și religie, în schimb ce cultura occidentală se bazează exact pe separația dintre stat și biserică, legea coranică nu recunoaște drepturile omului ca drepturi universale și inviolabile, în timp ce pentru occidentali aceste drepturi sunt unul dintre pilonii de bază ai civilizației lor.

Musulmanii au dreptul de a trăi în conformitate cu religia lor, cu valorile și învățăturile ei. Aceasta este o opțiune pe care va fi dificil sa încercăm să o modificăm, ceea ce trebuie oferit este o intelegere moderată, echilibrata și va trebui să ne aplecăm mai mult asupra acestei probleme, să studiem elementele religiei islamice într-un mod obiectiv și rațional, să gasim punctele comune pentru a putea să ne consolidam ideea pe care o avem despre islamism, rămâne de văzut dacă vor aplica și ei principiul reciprocității așa cum menționa G. Sartori în lucrarea sa ,,Pluralismul înseamnă, într-adevăr, a trăi împreună în diferență și cu diferențele respective; el există însă, insist, doar dacă există reciprocitate.

A intra într-o comunitate pluralistă înseamnă a dobândi și a da de la tine în același timp. Străinii care nu sunt dispuși să dea de la ei ceva în schimbul a ceea ce dobândesc, care-și propun să rămână „în afara" comunității în care pătrund, ajungând să-i conteste, fie și parțial, înseși principiile, sunt străini care stârnesc inevitabil reacții de respingere, de teamă și de ostilitate.” În acest sens trebuie analizat modul cum s-au integrat imigranții turci în societatea germană și pus în aplicare, în zonele cu imigranți majoritari musulmani.

Trebuie căutată calea de a ajunge la o soluție fară a forța niciuna dintre părți, pentru că acest lucru duce deseori la conflict și la afectarea componentelor securității societale.

Unul dintre semnalele de alarmă pentru securitatea societală, îl reprezintă atingerea masei critice a imigranților, numărul pe care îl poate suporta Europa pe flancul sudic și modul în care este periclitată securitatea, Sartori scrie că ,, problema străinilor nu rezidă doar în distanța culturală (în sensul atotcuprinzător al cuvântului) care apare între populația gazdă și populațiile care intră, ci și în cuantumul imigrației. O populație alogenă într-un procent de zece la sută poate constitui un număr acceptabil, douăzeci la sută; probabil nu; iar dacă ar fi vorba de treizeci la sută este aproape sigur că i s-ar opune o dură rezistență. S-ar putea numi această rezistență „rasism"? Admițând (doar ipotetic) că este, vina acestui rasism nu este decât a celor care l-au provocat.”

Tendințele comportamentale ce rezidă din diferențele de raportare la eticul și morala ,,civilizațiilor care se ciocnesc”, nasc ,,conflicte de-a lungul liniei de contact” , acest tip de conflict se desfașoară la nivel local și are loc între state cu granița comună dar care aparțin unor civilizații diferite sau în interiorul aceluiaș stat dar care are populații care apartin unor civilizații diferite, reprezintă de facto provocările securității societale în ansamblu și o provocare pentru reconstruirea conceptului de securitate mediteranean.

Referințe concluzive

Necesitatea asigurării securității europene, conduce către o reîmprospătare a conceptului, Mare nostrum.

Dar trebuie să ne punem întrebarea dacă este UE un nou Imperiu, cel al ,,Puterii Civile”, capabil să poată impune în Bazinul Mării Mediterane, Pax Europaea?

Are Uniunea Europeană aceeași forță de proiectare a puterii ca Imperiul Roman?

Putem afirma că din punct de vedere economic este capabil să-și impună supremația, din punct de vedere politic am putea spune că are capacitate și putere normativă, în impunerea cerințelor ce închid cercul politicilor de securitate, în schimb despre puterea militară am putea afirma că, fără sprijinul SUA, nu ar putea reprezenta o amenințare în fața ,,actorului rational”, nu pentru că nu ar deține capabilități militare, ci din simplul motiv al lipsei coeziunii (fapt știut și folosit de diplomații ruși, în special, când vine vorba despre aplicarea PEV).

Diferența între Pax romana si Pax europae derivă din faptul ca prima era impusa de un hegemon și cea de-a doua se bazează pe aderarea la principiile ce stau la baza Tratatului Uniunii Europene și politicilor Uniunii pentru Mediterana.

Unul era un sistem bazat pe o pace impusă prin putere militară și altul se bazează pe o pace impusă prin puterea normativă și a principiilor, fapt ce ne conduce spre modul de abordare a modului de impunere a politicilor UE în zona mediteraneană.

Din cele scrise anterior putem evidenția faptul că imaginea de actor global și regional al UE, are fațetele imaginii politicilor interne ale statelor membre, ea nu este încă la nivel global privită ca un cuantum al gandirii unei Uniuni în sensul SUA, ci mai degrabă ca o putere civilă ce nu punea accent pe aspectele de securitate și apărare, acest rol era întărit și de curentul Gaullist ce contesta hegemonia americană.

Penru a avea o imagine a ceea ce reprezintă UE, în sistemul internațional actual, pentru a vedea dacă UE are puterea de a se impune în toate dimensiunile politice, administrative și ale securității regionale, am plecat de la ceea ce afirmau, Bretherton & Vogler :

"Abordarea clasică sau realistă este stato-centrismul, ceea ce duce la o concentrare a sistemlor politice inter-statale. Alt tip de actori pot fi admiși, dar funcțiile lor sunt văzute ca, în esență, subordonate celor ale statelor. O abordare pluralistă mai mult (liberală, neo-liberală), care specifică o serie de actori nestatali, care nu sunt în mod necesar întotdeauna subordonate statelor dă naștere la un sistem mixt de actori ".

O analiză în funcție de abordarea pluralistă, liberală și neo-liberală, încearcă să acomodeze interesele și activitățile unui set de actori de la cetățeni individuali la mișcările sociale, de la relații actorilor guvernamentali ce privesc actorii non-guvernamentali sau interguvernamentali, precum și relațiile actorilor de la nivel național la nivel supranațional. Rolul lor este unul important pentru politica mondială. Aceasta este, în esență modul în care poate fi înțeleasă poziția UE, acest fapt se datorează, că a doua jumătate a secolului trecut a adus o trecere de la o viziune asupra lumii centrată pe stat, stato-centristă, la o viziune pluralistă. Această schimbare a contestat înțelegerea clasică și a recunoscut rolul entităților non-statale, ca o contribuție semnificativă la modelarea noii ordini mondiale.

Capacitatea de „actorness” așa cum este definită inițial de Sjöstedt în 1977, ne dă posibilitatea de a vedea dincolo de abordarea de stato-centrică și ne permite să apreciem mai bine rolul UE în Sistemul Internațional.

Capacitatea de "actorness" al Uniunii Europene ca un concurent supranațional pentru hegemonia SUA nu poate fi infirmată atunci când se discută de capacitatățile UE, în ciuda escaladări crizei financiare. În lumea polimorfă de azi, și alte surse de putere sunt în creștere, ce amenință să răstoarne ordinea existentă. Ca un rezultat al declinului general al prestigiului SUA în plan internațional, schimbările pe arena internațională nu sunt un rival exclusiv numai pentru poziția SUA. Influența și rolul națiunilor așa-numitele BRIC (Brazilia, Rusia, India, și China), este inevitabilă. Combinația dintre o populație mare, o creștere economică rapidă și investițiile în echipamente militare, în aceste state, reprezintă provocări serioase ce amenință dominarea hegemonică. Aceasta este premisa pentru prefigurarea unui sistem multipolar.

Uniunea Europeană joacă un rol important în relațiile internaționale, dar este încă destul de departe de a fi o forță reală hegemonică. UE are multe probleme interne, inclusiv diversitate și diviziune în opinia politică, slăbiciune și energie redusă care rezultă din procesul de extindere, iar peste aceste problemele, se suprapun turbulențele financiare.

Pentru a determina o poziție de hegemonie trebuie analizate cel puțin patru dimensiuni de bază ale acesteia:

Dimensiunea Politică și instituțională – ea presupune că influența și relațiile de colaborare cu aliații săi, determină cele mai multe dintre regulile ce reglementează relațiile politice și economice globale. Hegemonul, împreună cu aliații săi, controlează, de obicei, cele mai multe instituții internaționale. Ceea ce nu se poate afirma în cazul UE, ea având influență dar numai la nivel de aliat al hegemonului..

Fiind un actor important la nivel mondial, Uniunea Europeană are o serie de obiective ambițioase, aspiră să fie un actor unic și coerent în arena internațională. Într-o structură polimorfă, coeziunea internă din punct de vedere politic este foarte importantă pentru „actorness”, dar UE suferă de o serie de probleme în această privință. Capacitatea Uniunii Europene de a opera în mediu intern, economic și politic din ce în ce mai complex, depinde de scara de facilitare de luare a deciziilor. Prin creșterea numărului de statelor membre, crește și varietate de puncte de vedere ale acestora, asta facând să crească și dificultatea în luarea deciziilor consensuale. Ca în orice complex de luare a deciziilor, sistemul de interese divergente face să crească tensiunile pe capacitatea de a formula, prioritiza și urmări scopurile. Aceasta încetinește sau împiedică chiar însăși formularea de politici și acțiuni corecte, stare ce nu este compatibilă cu aceea de formator de opinie sau politici la nivel internațional.

Dimensiunea Ideologică și Normativă – influențează și determină în mare măsură din punctul de vedere al discursului la nivel global, agenda internațională.

De-a lungul anilor, UE a fost descrisă ca o putere civilă, cu politică ,,soft power” și mai recent, ca o putere normativă. Sub această funcție UE a fost destul de activă în promovarea valorilor diferite, ca un aspect al politicii sale externe, încercând să joace un rol important și constructiv. De fapt, rolurile sunt produse de idei specifice sau ideologii. Analiza și interpretarea în construirea rolurilor UE în relațiile internaționale este destul de interesantă, deoarece arată modul în care acestea reflectă preferințele politice și relațiile de putere. UE poate fi o putere civilă în mare măsură datorită protecției militare a Statelor Unite. UE are deocamdată o influență redusă la nivel global, poate numai în zone punctuale, fostele colonii, influența sa este predominantă.

În scopul de a realiza viziunea de a construi o relație din ce în ce mai strânse cu vecinii UE și o zonă de stabilitate, securitate și prosperitate pentru toți, UE și fiecare partener în cadrul PEV(Politica Europeană de Vecinătate) ajunge la un acord asupra obiectivelor de reformă într-o gamă largă de domenii în cadrul anumitor "comun" domenii, cum ar fi cooperarea pe probleme politice și de securitate, în materie economică și comerciale, mobilitatea, mediul, integrarea rețelelor de transport și energie sau de cooperare științifică și culturală. UE oferă asistență financiară și tehnică pentru a sprijini punerea în aplicare a acestor obiective, în sprijinul eforturilor proprii ale partenerilor.

Multe dintre instrumentele și metodele utilizate în cadrul PEV sunt similare cu cele utilizate pentru a sprijini procesele de tranziție.

Scopul normativ cum ar fi prevenirea conflictelor, dezvoltarea durabilă, ajutorul umanitar și inițiativele internaționale în domeniile de mediu și social au nevoie de resurse complexe pentru a fi abordate. Ele presupun planuri multi-dimensionale de acțiune. Prin urmare, o orientare normativă simplă a UE nu ar ajuta la realizarea pe deplin aceste obiective. este necesară în acest sens o combinație eficientă a tuturor factorilor, pentru a deveni un nou hegemon.

Dimensiunea Militară – presupune cel mai puternic bloc militar din lume, în mod semnificativ mai puternic decât oricare dintre rivalii sai. Sistemul său de alianță militară este semnificativ mai puternică decât orice blocuri militare rivale.

Întradevăr parteneriatul UE și alianța statelor membre UE cu NATO, dă legitimitate militară UE dar luată ca entitate separată, încă este in procesul de structurare, arhitectura sa actuală nu îi dă imaginea de putere militară decât în cadrul Alianței Nord-Atlantice.

Baza a politicii externe comune a UE și politica de securitate rămâne "soft power". Aceasta înseamnă că utilizarea diplomației, amestecată cu relațiile comerciale și alte politici non-militare încercă să fie determinantele UE pe scena internațională.

Conceptul de model de diplomație pașnică, „soft power”, operând prin instrumente economice a fost aplicat și în cadrul Comisiei, ea având capacități internaționale în ceea ce privește aspectele civile și comerciale, dar fără a avea instrumente politică externă în adevăratul sens al cuvântului, din acest motiv nu avea efecte nici pe plan extern ca politică a UE, aceste politici revenind în mod prioritar statelor membre.

Diplomația și apărarea fac parte din esența suveranității naționale, fiind ocolite cu prudență de către practicienii integrării funcționale în anii formativi ai Uniunii Europene (UE). UE s-a dezvoltat în mod conștient ca o putere „civilă”, în condițiile în care securitatea europeană era asigurată de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), sub hegemonia americană. Astfel, cooperarea politică s-a dezvoltat sub presiuni contradictorii. Franța și, intermitent, Marea Britanie au căutat să se folosească de UE pentru a-și consolida strategiile internaționale;

Viitorul UE pe scena internațională reclama formarea unei viziuni comune asupra politicii externe și de securitate comună, trecerea „de la cooperarea politică europeană la politica externă comună” ce trebuia să stea deasupra mașinațiunilor și divergențelor politice a acelor ani.

Nu există un acord clar, cu privire la ceea ce ar trebui să fie o politică externă comună; culturile politice naționale diferă foarte mult referitor la rolul internațional corespunzător. Astfel, transguvernamentalismul intensiv rămâne modul dominant de elaborare a politicilor, a dezvoltarea instituționale și a consolidarii capabilităților politice și militare, rezultând decizii care întradevăr pot răspunde crizelor externe.

Egou-rile politicilor naționale sunt semnificativ diferite în privința ipotezelor referitoare la rolul adecvat în politica internațională, referitoare la proiecția puterii dincolo de granițele naționale și referitoare la utilizarea forței. Metamorfoza în cazul acestor culturi politice se produce încet. Odată cu dezvoltatrea instituțiilor cu sediul la Bruxelles și a procedurilor elaborate în același loc, norma rămâne interguvernamentalismul, în sensul că actorii predominanți sunt guvernele membre. Aceasta explică în mare parte de ce rezultatele politicii externe și de securitate comună nu corespund aspirațiilor. Cu toate acestea, intensitatea evoluției politice din acest domeniu și importanța sa crescută din tratate sugerează elemente ale modului politic de „transguvernamentalism intensiv”

Statele sunt influențate în politicile externe de stakeholderii externi, organizațiile internaționale coordonează și influnțează pozițiile naționale. Strategiile de Apărare națională și mobilizarea resurselor naționale pentru apărare impun un centru de comandă și control, conceptele de securitate națională și de interes național justifică o puternică autoritate de stat.

Ca atare, chiar cei mai fervenți susținători ai federalismului privind spre evoluțiile integrări europene, au observat că politica de securitate și apărare comună este deosebit de dificilă. Cooperarea în acest domeniu politic a evoluat treptat, deseori sub impulsul unor evenimente externe care au scos inadvertențele la lumină. Structurile și ipotezele care stau astăzi la baza elaborării politicilor din acest domeniu sunt marcate de eforturi anterioare privind echilibrul dintre suveranitatea națională și capabilitățile reale.

Ideea că Uniunea Europeană ar trebui să vorbească cu o singură voce în afacerile lumii este la fel de veche ca și procesul de integrare europeană în sine, dar Uniunea a făcut progrese mai puțin în stabilirea unei agende externe și de securitate comună de-a lungul anilor decât în ​​crearea unei piețe unice și un o singur valută. Cultura diversității, care este predominantă în UE nu este cea mai bună condiție prealabilă pentru orice încercare de a dezvolta o voce europeană comună în domeniul afacerilor externe. Multe cazuri demonstrează lipsa unei poziții coerente a UE în cadrul sistemului internațional. De fapt, politică externă a UE reprezintă o colecție de poziții coerente ale diferitelor guverne naționale.

Sunt cazuri care demonstrează slăbiciunea UE, slăbiciune care împiedică UE de a fi o superputere militară reală și în plus un hegemon real.

Un exemplu este războiul din Irak, la inceputul anului 2003, diferit statele membre UE, cum ar fi Marea Britanie, Italia, Spania și Portugalia au proclamat sprijinul pentru Statele Unite alte state membre și o puternică axă franco-germană sa ridicat împotriva războiului. ceea ce a provocat o ruptură semnificativă în interiorul UE.

În acest sens, cu acest tip de precedente de cooperare, nu ne putem aștepta să vedem ca UE să devină o superputere militară sau o hegemon în viitorul apropiat. În interiorul UE, varietatea de idei despre politica externă și de securitate comună, sunt concurente intereselor naționale în rândul membrilor și există, de asemenea, o credință a europenilor în supremația alte metode, cum ar fi negocierile și multilateralismul. Mai mult decât atât, contribuabilii europeni nu sunt dispuși să cheltuiască sume comparabile de bani pentru apărare precum SUA.

Dimensiunea Economică – presupune cea mai mare și mai avansată tehnologic economie din lume. Acesta este un partener comercial major de cele mai multe dintre națiunile din lume, inclusiv cele mai multe dintre marile puteri.

Din punct de vedere economic UE are un atu important, cu o mare putere financiară, cu influență majoră și un cuvânt puternic de spus în sistemul internațional.

Economia UE constă într-o piață unică, monedă unică (în parte), ea fiind astăzi și un membru cu drepturi depline în Organizația Mondială a Comerțului.

UE este un bloc comercial mare și puternic. Actul Unic European a transformat Comunitatea Europeană intr-o zonă economică unificată, comerțul intern între statele membre fiind stimulat de eliminarea barierelor din calea comerțului și adoptarea euro ca monedă comună. Rămâne de văzut cum va influența criza financiară prezentă, viitorul traiectoriei dezvoltării economice și a monedei comune.

De-a lungul ultimilor 50 de ani, Uniunea Europeană a dezvoltat relațiile cu restul lumii printr-o politică comună privind acordurile comerciale și de cooperare. Ea a devenit un actor-cheie în strânsă colaborare cu țările terțe și organizațiile internaționale. Printr-o diplomație comercială, UE a dobândit un rol-cheie în evoluția sistemului economic internațional. Relațiile comerciale și economice, puncte cruciale pentru strategiile UE, se află la rădăcina majorităților politicilor externe. Există puncte slabe în această privință atunci când statele membre încercă să-și joace rolul unilateral, când consideră că obțin mai multe avantaje, „jucând” separat. Acest lucru demonstrează faptul că statele membre nu folosesc uneori pârghiile instituțiilor UE, în atingerea scopurilor economice, acest proces putând fi utilizat în mod strategic de către țările emergente și pot deteriora unitatea economică a UE, aducând totodată prejudicii statelor membre și politicii externe UE de a fi hegemon pe această dimensiune.

Cea mai importantă provocare, cea căruia v-a trebui să-i acorde mai mult timp Consiliul Afacerilor Externe(CAE) este Orientul Mijlociu și Maghrebului. Această regiune reprezintă și pentru UE, și pentru restul comunității internaționale, o enigmă a ceea ce va urma. o provocare a politicilor externe interconectate, pentru a putea reface un concept de securitate viabil perioadei contemporane.

Rămâne de văzut cum v-a evolua politica externă după revoltele arabe, factorii de decizie de la Bruxelles au trebuit să dedice mai mult timp și atenție pentru a decide ce să facă sau ce să nu facă în Maghreb și Orientul Mijlociu.

Lista priorităților de politică externă ar putea cuprinde, eventual, toate provocările viitoare și UE va fi cu siguranță chemată să se ocupe cu ordinea de zi pe care nimeni nu a anticipat-o.

Se poat prevedea anumite provocări de politică externă pe care UE va trebui să abordeze în acest an:

Cum v-a evolua războiul civil din Siria?

Care sunt soluțiile pentru coexistență pașnică între Israel și Palestina?

Ce evoluție politică vor avea țările Primăverii arabe ?

Cum se vor rezolva diferendumul dintre Grecia și Turcia?

Pentru a avea un rol predominant în sistemul internațional cuvintele cheie pentru politica externă UE sunt: scop, mijloc, prioritizare și coeziune.

Stabilirea scopurilor și mijloacelor sunt element esențiale în arhitectura Politicii de securitate și de apărare comună europeneană, urmate de prioritizare și puse în valoare de coerență.

În plan extern coerența este cuvântul cheie când vorbim de importanța continuității activităților externe ale Uniunii Europene, în special atunci când vine vorba de țări și regiuni implicate în sau emergente unor conflicte. Coerența este relevantă mai ales atunci când vine vorba de Serviciu European de Acțiune Externă (SEAE). Revizuirea la jumătatea anului 2013, SEAE este destinată să facă o evaluare organizațională a aspectelor acestui organism, iar Înaltul Reprezentant și statele membre ar trebui să se angajeze într-o evaluare mai strategică a modului în care SEAE ar putea contribui la coerența politicii externe.

Coerența externă a fost unul dintre motivele fundamentale pentru reforma în temeiul Tratatului de la Lisabona. Aceasta trebuie să să fie o preocupare de bază pentru angajamentul Uniunii Europene în afara granițelor sale. Având în vedere politicile celor 28 de state membre fiecare cu tradiția și modul de abordare a politicii externe, mixturii interguvernamentale și comunitare de luare a deciziilor în centrele conducere ale UE, a angajamentelelor colective externe, coerența este văzută ca direct legată de impactul UE în lume. Nicăieri nu este mai necesară și mai pertinentă coerența, decât în luarea deciziilor pentru elaborarea ​​politicilor externe, față de țările aflate în conflict și post-conflict și a regiunilor ce țin de interes economic, investițional și dezvoltare.

Europa este percepută pe scară largă că are probleme din cauza diversității de opinii cu care se confruntă pe plan intern, ideea "unității în diversitate" duce la „diversitatea în opinii” în loc să ducă la „opinii unitare”. Această "cultură", a diversității, nu este cea mai bun condiție prealabilă pentru orice încercare de a dezvolta o voce europeană comună în domeniul afacerilor externe. În plus, criza financiară actuală își pune amprenta asupra viitorului Uniunii. Astfel, există probleme interne și eșecuri care ar putea fi transpuse în dimensiunea externă.

UE are premisele de a deveni un actor puternic în sistemul internațional mai degrabă decât să fie un hegemon al zonei mediteraneene, are nevoie însă pentru acest lucru să-și depășească problemele actuale și să-și reconceptualizeze poziția sa în noua configurație multipolară.

Lista anexe

Anexa1

Anexa 2 – The Est Med pipeline

Anexa 3 – Conducta de gaz Nabucco (propunere)

Anexa 4

Bibliografie :

Fernand Braudel – Istoria Mediteranei si a lumii mediteraneene în timpul lui Filip al II lea.;

Joseph Nye – Soft Power: mijloacele necesare pentru a avea succes în World Politics ,PublicAffairs, 2004;

H. Kissinger – Diplomația, Editura ALL, 2007;

Alvin Tofler – Puterea in Miscare, Ed.Antet, 1995;

Alvin Tofler – Al treilea val,

Strategii securitate ptr Mediterana. UE

Hellen Wallace, William Wallace, Mark A. Pollack – „Elaborarea Politicilor în Uniunea Europeană”, ediția a cincea, Institutul European din România, București 2005

Luciana A.Ghica – „Enciclopedia UE”, , Ed.Meronia 2007;

David Král – „Enlarging EU Foreign Policy the Role of new EU Member States and Candidate Countries”, EUROPEUM , Institute for EuropeanPolicy, June 2005, http://eucenter.tamu.edu/sites/default/files/OccasionalPapers/Enlarging_EU_Foreign_Policy.pdf., accesat 20.01.13;

Sylvain Kahn „Geopolitica UE” , Ed.Cartier, 2008;

NATO Multimedia Library -http://natolibguides.info/transformation,accesat:19.01.13

Bretherton & Vogler „The European Union As a Global Actor”, Ed.Routledge, New York, edț.1999 și edția 2006;

VASILE POPA, Dr. NICOLAE DOLGHIN – „NATO ȘI UE.DETERMINĂRI ȘI FINALITĂȚI”, , Editura Universității Naționale de Apărare, București – 2004 , Universitatea Națională de Apărare, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate;

Bastian Giegerich și William Wallace – ,,Politica externă și de securitate, Europa puterii civile și hegemonia americană”;

Publications-International Relations and Security Network (ISN)-ETH Zürich, http://www.isn.ethz.ch/, accesat:19.01.2013;

Gunnar Sjöstedt – „The external role of the European Community”, , Ed. Saxon House, 1977;

Webografie:

http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_countries/mediterranean_partner_countries/r15002_en.htm

http://www.historytoday.com/philip-souza/ancient-rome-and-pirates

http://www.wilsoncenter.org/publication/amid-the-turbulence-greek-security-policy-the-eastern-mediterranean-and-the-balkans

http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_countries/mediterranean_partner_countries/rx0001_ro.htm

http://beta.ier.ro/documente/working_papers/WP_28_website.pdf

http://www.consilium.europa.eu/policies/common-security-and-defence-policy-(csdp)?lang=ro

http://www.consilium.europa.eu/policies/common-security-and-defence-policy-(csdp)/financing-of-csdp-military-operations?lang=ro

http://www.eliamep.gr/old/eliamep/files/LesserPPno5.pdf

http://www.alternatehistory.com/discussion/showthread.php?t=29860

http://magharebia.com/en_GB/articles/awi/features/2013/04/10/feature-01

http://www.iai.it/pdf/DocIAI/iaiwp1110.pdf

http://www.iemed.org/publicacions/papers9.pdf

http://www.iss.europa.eu/uploads/media/ISS_Report01.pdf

Bibliografie :

Fernand Braudel – Istoria Mediteranei si a lumii mediteraneene în timpul lui Filip al II lea.;

Joseph Nye – Soft Power: mijloacele necesare pentru a avea succes în World Politics ,PublicAffairs, 2004;

H. Kissinger – Diplomația, Editura ALL, 2007;

Alvin Tofler – Puterea in Miscare, Ed.Antet, 1995;

Alvin Tofler – Al treilea val,

Strategii securitate ptr Mediterana. UE

Hellen Wallace, William Wallace, Mark A. Pollack – „Elaborarea Politicilor în Uniunea Europeană”, ediția a cincea, Institutul European din România, București 2005

Luciana A.Ghica – „Enciclopedia UE”, , Ed.Meronia 2007;

David Král – „Enlarging EU Foreign Policy the Role of new EU Member States and Candidate Countries”, EUROPEUM , Institute for EuropeanPolicy, June 2005, http://eucenter.tamu.edu/sites/default/files/OccasionalPapers/Enlarging_EU_Foreign_Policy.pdf., accesat 20.01.13;

Sylvain Kahn „Geopolitica UE” , Ed.Cartier, 2008;

NATO Multimedia Library -http://natolibguides.info/transformation,accesat:19.01.13

Bretherton & Vogler „The European Union As a Global Actor”, Ed.Routledge, New York, edț.1999 și edția 2006;

VASILE POPA, Dr. NICOLAE DOLGHIN – „NATO ȘI UE.DETERMINĂRI ȘI FINALITĂȚI”, , Editura Universității Naționale de Apărare, București – 2004 , Universitatea Națională de Apărare, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate;

Bastian Giegerich și William Wallace – ,,Politica externă și de securitate, Europa puterii civile și hegemonia americană”;

Publications-International Relations and Security Network (ISN)-ETH Zürich, http://www.isn.ethz.ch/, accesat:19.01.2013;

Gunnar Sjöstedt – „The external role of the European Community”, , Ed. Saxon House, 1977;

Webografie:

http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_countries/mediterranean_partner_countries/r15002_en.htm

http://www.historytoday.com/philip-souza/ancient-rome-and-pirates

http://www.wilsoncenter.org/publication/amid-the-turbulence-greek-security-policy-the-eastern-mediterranean-and-the-balkans

http://europa.eu/legislation_summaries/external_relations/relations_with_third_countries/mediterranean_partner_countries/rx0001_ro.htm

http://beta.ier.ro/documente/working_papers/WP_28_website.pdf

http://www.consilium.europa.eu/policies/common-security-and-defence-policy-(csdp)?lang=ro

http://www.consilium.europa.eu/policies/common-security-and-defence-policy-(csdp)/financing-of-csdp-military-operations?lang=ro

http://www.eliamep.gr/old/eliamep/files/LesserPPno5.pdf

http://www.alternatehistory.com/discussion/showthread.php?t=29860

http://magharebia.com/en_GB/articles/awi/features/2013/04/10/feature-01

http://www.iai.it/pdf/DocIAI/iaiwp1110.pdf

http://www.iemed.org/publicacions/papers9.pdf

http://www.iss.europa.eu/uploads/media/ISS_Report01.pdf

Lista anexe

Anexa1

Anexa 2 – The Est Med pipeline

Anexa 3 – Conducta de gaz Nabucco (propunere)

Anexa 4