Riscuri Bancare. Riscul de Lichiditate

Riscuri bancare. Riscul de lichiditate

CUPRINS

Sistemul bancar

1.1. Aparitie. Definite. Rol. Functii

1.1.1. Aparitia si definitia bancii

1.1.2. Structura sistemului bancar

1.1.3. Rolul si functiile bancilor in economie

Riscuri bancare

2.1 Conceptul de risc bancar

2.2. Tipologia riscurilor in activitatea bancara

2.2.1. Clasificarea riscurilor bancare în funcție de activitatile bancare

2.2.2. Clasificarea dată de Banca Reglementelor Internaționale

Riscul de lichiditate

Analiza riscului de lichiditate pe baza unor indicatori

Metode si tehnici de gestiune a riscului de lichiditate

Modalitatile de perfectionare a gestiunii riscului de lichiditate

Actiunea Bancii Centrale asupra lichiditatii bancare

Capitolul 1. Sistemul bancar

Aparitia si definitia Bancii

Banii, prin caracteristica de instrument universal de schimb, de unitate de masura a valorii, de instrument de rezerva a valorii si mijloc de plata, reprezinta in acelasi timp atat “materie prima” cat si “produs finit” pentru banci.

In acceptiunea unor autori, primele semne ale activitatii bancare se situeaza undeva in Orientul Apropiat, mai exact in Babilon, dar si in Egiptul Antic, tempelele acelor vremuri constituind atat un loc sacru, de rugaciune, cat si un depozit, un spatiu de pastrare al trezoreriei si a banilor.

Dimpotriva, intr-o alta acceptiune, primele dovezi ale aparitiei activitatii bancare s-ar regasi in cadrul manastrirtilor din Evul Mediu, literatura de specialitate sustinand ca un rol semnificativ este detinut de zarafi, acestia fiind initiatorii si dezvoltatorii comertului bancar prin operatiuni de schimb cu monede, si anume pastrarea in conditii de siguranta a monedelor de aur si multiplicarea acestora prin acordarea de imprumturi din sumele detinute.

Cu alte cuvinte, acestia atrageau resursele disponibile pe piata, in scopul fructificarii lor sub forma acordarii imprumuturilor. Acest “comert cu bani” asigura intreprinzatorilor dezvoltarea economica si fluidizarea desfasurarii schimburilor.

Cu toate acestea, detinerea unei cantitati semnificative de monede crea dificultati pentru proprietarii acestora, care se confruntau cu deficiente privind evident lor, manipularea, transportul acestora la locul de consum, respective costurile aferente riscului detinerii monedelor si cheltuielile de asigurare in caz de furt.

Detinerea in sine de monede nu aducea niciun beneficiu proprietarului, motiv pentru care acesta isi increditeaza capitalul zarafului, cu siguranta pastrarii in conditii de securitate a disponibilului monetar, contra unei remuneratii.

Astfel, zaraful, in calitatea sa de intermediary, asigura pastrarea sigura a capitalului proprietarilor si creeaza baza pentru valorificarea acestuia prin distribuirea de imprumuturi, avand ca scop final dezvoltarea economica.

Primele entitati care desfasurau exlcusiv operatiuni de intermediere monetara au aparut în anul 1171 in Venetia, cand Dogele Michele XI înfiinteaza Banca di Venezia, si Genova (1407), iar apoi fenomenul a capatat amploare si pe teritoriul Europei de Vest (Barcelona – 1341, Amsterdam – 1609, Hamburg – 1619, Rotterdam – 1635), insa ceea ce a reprezentat piatra de hotar pentru aparitia bancilor mondiale a constituit-o Banca Angliei, aparuta in 1694.

In 1791 a fost autorizata prima banca de origine americana, aceasta avand arat rol de banca centrala cat si comerciala, iar in 1800 apare prima banca franceza, dupa aparitia in 1776 a primei case de scont.

Au aparut de-a lungul timpului, asa-numitele asociatii de credit, ce acordau imprumuturi doar membrilor cooperatori in conditii avantajoase. O larga dezvoltare a acestui tip de asociatii s-a manifestat cu precadere in Italia, Germania, Olanda.

In Romania, sistemul bancar s-a concretizat la sfarsitul secolului al XIX-lea, prima banca intemeiata fiind Banca Nationala a Moldovei (martie 1857), avand sucursale la Galati si Bucuresti, iar sediul central era la Iasi. Capitalul inițial a fost de 10 milioane taleri, împărțiți în 50.000 acțiuni.

In realitate, asa-zisa “nationala” era defapt o sucursala a Bancii germane din Dessau, si desi detinea privilegiul de a emite moneda, nu a facut acest lucru, motiv pentru care nu a fost si prima banca de emisiune. Afacerile speculative cu care a jonglat conducerea bancii a determinat intrarea acesteia in stare de faliment dupa numai 15 luni de functionare.

Pe langa aceasta, sistemul bancar romanesc cuprindea la acea vreme Casa de Depuneri si Consemnatiuni, infiintata in 1864. Aceasta a fost prima institutie romaneasca de credit, a carei activitate se axa in principal pe atragerea de resurselor temporar disponibile de la populatie si plasarea lor in titluri de stat.

Au fost deschise apoi si alte institutii bancare detinand capital autohton: Banca Romana (1865), Creditul funciar, rural si urban (1873-1875), Banca Marmorosch-Blank (1874).

La o jumătate de secol după apariția primului proiect de înființare a unei bănci naționale, la 17/29 aprilie 1880 a fost fondata Banca Națională a României, instituție de credit, care deținea privilegiul exclusiv de a emite bancnote. Capitalul băncii era în întregime românesc și aparținea în proporție de o treime statului și două treimi particularilor.

Inainte de Primul Război Mondial, Banca Națională a României s-a implicat în susținerea dezvoltării economiei naționale, prin volumul creditelor acordate și practicarea unui nivel redus al taxei scontului. 

Putem delimita asadar sistemul bancar românesc pe trei perioade.

In perioada antebelica, acesta cuprindea: Banca Generala Romana (infiintata in 1895) avand capital german, Banca de Credit Romana (1904) cu capital austriac, Banca Marmorosh banc et Co (1905), capitalulu acesteia consta in participatia mai multor banci straine, Banca Agricola (1894), Banca de Scont a Romaniei (1898), Banca Comerciala din Craiova (1911).

In perioada interbelica, in urma penetrarii capitalului strain, au aparut o serie de banci precum: Banca Comerciala Italo-Romana, Banca Anglo-Romana, Societatea de Credit Industrial, Banca Christoloveni.

Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, ca urmare a nationalizarii celorlalte banci si etatizarii BNR (aceasta indeplinea atat functiile unei banci centrale cat si ale unei banci comerciale), au ramas in functiune doar 4 banci specializate: Banca Romana de Comert Exterior (B.R.C.E.) – infiintata in 1968, primea si acorda credite pentru operatiunile de import-export ale statului, cumpara si vindea valuta si/sau titluri de valoare emise in valuta. Banca pentru Agricultura si Industrie Alimentara (B.A.I.A.) – de asemena infiintata in 1968, avea ca scop sustinerea productiei nationale livrata ulterior statului, Cooperativele de Credit si Economii – infiintate in 1948, preluau operatiunile de depunere ale persoanelor fizice si cele de creditare alea acestora, exclusiv pentru cumpararea de locuinte din fondul de stat, sau pentru satisfacerea unor nevoi familiale ale cooperatorilor. Nu in ultimul rand mentionam Banca de Investitii (B.I.) – infiintata in anul 1948, pentru finantarea investitiilor pe termen lung facute de stat.

In urma evenimentelor din decembrie 1989, domeniul bancar a cunoscut o rapida expansiune, numarul bancilor comerciale crescand de la 6, existente la acea data, la 39 de banci in prezent.

De-a lungul timpului, in ceea ce priveste originea bancilor sub forma in care le regasim si azi, s-au creionat 3 opinii:

Unii specialisti sustin ca primii bancheri au aparut odata cu crearea, respectiv circulatia monedei sub forma metalica, acestia fiind responsabili de efectuarea schimbului de bani

In alta acceptiune, banca a luat fiinta prin asocierea unui grup de persoane, detinatoare de disponibilitati banesti, in scopul primirii de resurse financiare, sub forma depunerilor de la cei doritori sa economiseasca, iar pe baza acestora acordau imprumuturi populatiei ce aveau nevoie de finantare.

Alti cercetatori descriu aparitia bancilor direct ca institutii specializate pe mijlocirea platilor intre detinatorul unui cont (in calitatea sa de platitor) si titularul altui cont (in calitate de beneficiar).

In ceea ce priveste definirea bancii, distingem mai multe variante:

Conform art. 3 lit.b din Legea nr. 58/1998, termenul de “banca” face referire la “persoana juridică autorizată să desfășoare, în principal, activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și cont propriu”.

In sens larg, banca reprezinta o institutie de credit, a carei activitate principala o reprezinta comertul cu bani, desfasurat in doua etape: in primul rand, banca “cumpara” banii de la cei cu surplus financiar sau de la cei care economisesc, “platind” un pret sub forma dobanzii bonificate, iar in ce-a de-a doua etapa, “vinde” banii acumulati celor care au nevoie de finantare, la pretul unei dobanzi percepute. De regula, dobanda perceputa are o valoare mai mare decat cea bonificata, castigurile bancii regasindu-se in diferenta dintre acestea doua.

In viziunea unor autori, banca reprezinta acea institutie specializata in operatiuni monetare, care detine o serie de tehnici specifice si creeaza stategii atat la nivel psihologic cat si relational cu posesorii de capital si beneficiarii acestora.

O ampla definitie a bancii intalnita in literatura de speciliatate, considerate si cea mai complexa, este cea redata de dr. Constantin Kiritescu si anume: “Banca este o entitate de stat sau particulara ale carei functii principale sunt:

Atragerea mijloacelor banesti temporar disponibile ale clientilor in conturile deschise ale acestora.

Acordarea de credite pe diferite termene.

Efectuarea de viramente intre conturile deschise la alte banci

Emiterea de instrumente de credit si efectuarea de trazanctii cu asemenea instrumente

Vanzarea-cumpararea de valuta si alte operatiuni valutare”

De asemenea, definirea bancii sub forma inlantuirii atributiilor acesteia o intalnim si in cadrul dreptului francez, unde banca este privita ca “acea institutie publica sau privata care faciliteaza platile intreprinderilor si ale particularilor, primeste si imprumuta fonduri si gireaza mijloace de plata”.

Tot o definire a bancilor o regasim si in articolul 4 din Codul comercial a carei activitate constă în primirea de depozite și acordarea de credite și reduceri, sau exercitarea competențelor fiduciare similare cu cele permise băncilor naționale, sub autoritatea de control albancii centrale, și care este supusă prin lege unei supravegheri și examinata de către stat”.

In ceea ce priveste ansamblul institutiilor de credit dintr-o economie, Constantin Kiritescu defineste sistemul bancar ca “cuprinzand inlantuirea logica a operatiunilor si tranzactiilor active si pasive efectuate de aparatul bancar”, punand accentul pe activitatea desfasurata. Pe de alta parte, Victor Jinga il defineste ca fiind “un ansamblu de banci diferite, organizat in jurul si sub conducerea Bancii centrale, in vederea coordonarii activitatii de scont si rescont, de credite, de plasament si de administrare a depozitelor bancare”.

1.1.2 Structura sistemului bancar

Putem descrie in cateva randuri sistemul bancar ca fiind ansamblul instituțiilor, relațiilor financiar-bancare, normelor, tehnicilor ce interacționează în mod complex, cu scopul de a mobiliza sub formă de depozite și de a distribui, sub formă de credite, fonduri financiare, precum și de a oferi facilități, inclusiv sisteme de plăți, pentru diverși agenți economici, financiari sau nefinanciari, inclusiv persoane fizice.

Analiza contemporana a sistemelor bancare delimiteaza in prima faza doua nivele de organizare a acestuia: in primul rand este vorba despre Banca centrala, iar apoi vorbim despre bancile de rang secundar, cunoscute si sub denumirea de banci de sistem.

Primul pilon al sistemului bancar, dupa cum si denumirea o sugereaza, este banca centrala, care in activitatea ei supravegheaza, coordoneaza si sustine activitatea celorlalte banci, preluand atributiunile statului in ceea ce priveste politica banilor. Aceasta reglementeaza ciculatia monetara din cadrul unei economii si conduce politica monetara si valutara.

In Romania, aceasta este reprezentata de Banca Nationala a Romaniei (BNR), institutie publica independenta si detinatoarea monopolului emisiunii monetare. Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor, asa cum este mentionat in Statutul BNR (Legea nr. 312 din 28.iun.2004).

Principalele atribuții ale Băncii Naționale a României sunt:

   a) elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;

   b) autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;

   c) emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

   d) stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;

   e) administrarea rezervelor internaționale ale României.

Cel de-al doilea pilon al sistemului bancar este reprezentat de institutiile de credit, acest termen vizand mai multe categorii de institutii. In ansamblul lor, institutiile de credit se disting si prin atributiile pe care le detin. Printre acestea regasim:

Comercializarea cu bani intr-o maniera cat mai eficienta si mai benefica pentru evolutia economiei , dar si pentru profitabilitatea institutiei

Asigurarea unei sustineri pentru derularea eficienta si normal a activitatii agentilor economici

Utilizarea rationala si eficienta a resurselor financiare disponibile in circuitul economic

In prezent, institutiile de credit se impart in:

banci

organizatii cooperatiste de credit

banci de economisire si creditare in domeniul locative

banci de credit ipotecar

institutii emitente de moneda electronica

Dupa cum am mentionat, sistemul bancar este organizat avand in nucleul sau banca centrala, sau banca de emisiune. Sarcina principala acesteia o constituie indrumarea, coordonarea si controlul comportamentului celorlalate banci in corelatie cu obiectivele politicii economice, adica asigurarea unei cresteri puetrnice si durabile, prin utilizarea unor instrumente specifice de politica monetara: rata dobanzii, rezerva minima obligatroie, open market.

Celelalte componente ale sistemului bancar sunt in majoritatea lor organizate sub forma societatilor pe actiuni si pot fi private, de stat sau mixte. Acestea au statut propriu de functionare, in care se prevede:

foma de organizare

valoarea si ponderea capitalului propriu

alte fonduri pe care le pot constitui

tipuri de activitati pe care le pot efectua: bilantiere sau extrabilantiere

Bancile comerciale au ca si principala caracteristica efectuarea diferitelor tipuri de operatiuni, avand o activitate diversificata.

Bancile specializate, pe de alta parte, includ o sfera de institutii de credit ce presteaza urmatoarele servicii:

creditarea unor ramuri din economie pe termen lung si mediu

sprijinirea activitatii de credit imobiliar

creditarea activitatii locale

Insa nu toate institutiile de credit sunt banci. Criteriul ce delimiteaza bancile in cadrul instituiilor de credit este cel al supravegherii bancare (realizata de banca centrala). Societatile financiare sunt institutii de credit non-bancare ce efectueaza operatiunile pentru care sunt abilitate prin lege sau prin conventie. Printre acestea enumeram:

societati de leasing

societati de microcreditare

societati de factoring

societati de credit ipotecar

societati de credit de consum

case de amanet

case de schimb valutar

case de ajutor reciproc

fonduri de garantare

Aceste institutii financiare nebancare sunt reglementate prin Legea nr. 93 din 8.apr.2009, conform careia acstea pot desfasura urmatoarele activitati de creditare:

 a) acordare de credite, incluzând, fără a se limita la: credite de consum, credite ipotecare, credite imobiliare, microcredite, finanțarea tranzacțiilor comerciale, operațiuni de factoring, scontare, forfetare;

   b) leasing financiar;

   c) emitere de garanții, asumare de angajamente de garantare, asumare de angajamente de finanțare;

   d) acordare de credite cu primire de bunuri în gaj, respectiv amanetare prin case de amanet;

   e) acordare de credite către membrii asociațiilor fără scop patrimonial organizate pe baza liberului consimțământ al salariaților/pensionarilor, în vederea sprijinirii prin împrumuturi financiare a membrilor lor de către aceste entități, organizate sub forma juridică a caselor de ajutor reciproc;

   f) alte forme de finanțare de natura creditului.

Rolul si functiile bancilor in economie

Putem spune ca structura unui sistem bancar intr-o economie este formata din banca centrala si restul bancilor, adica bancile comerciale, despre care vom discuta mai atent in capitolele ce urmeaza.

Pe larg, rolul bancii este esential intr-o economie, intrucat prin intermediul acestei institutii economic-financiare se deruleaza principalele tranzactii comerciale, atata pe plan intern cat si extern, din cadrul unei tari. Aceasta asigura efectuarea platilor, realizarea investitiilor si a schimbului valutar.

Ca intermediar financiar in relatia economii-investitii, bancile colecteaza disponibilitatile banesti pe termen scurt ale persoanelor fizice sau juridice, aici regasindu-si resursele necesare pentru infaptuirea investitiilor, si concomitent asigura redistribuirea si valorificarea eficienta a capitalurilor disponibile. Toate aceste operatiuni de desfasoara in conditii cu un anumit grad incertitudine, adica bancile sunt supuse unui risc.

Bancile isi pot anticipa cheltuielile, veniturile, profitul, dar nu pot fi niciodata in totalitate sigure ca fenomenele economice externe le vor permite sa isi atinga obiectivele. De aceea, sunt nevoite sa asigure un echilibru permanent intre profitabilitate, risc si lichiditate. O lichiditate crescuta ofera posibilitatea de a asigura in orice moment efectuarea platilor catre creditori, aici fiind esentiala moneda detinuta de banci la banca centrala sub forma rezervei minime obligatorii.

In analiza rolului bancilor in cadrul unei economii este esentiala utilizarea termenului de intermediere intre agentii economici cu capacitate de finantare , care doresc plasare eficienta a resurselor lor si cei cu nevoi de finantare si care doresc procurarea de resurse. Un alt aspect de care trebuie sa se tina cont il reprezinta chiar functiile pe care aceasta le indeplineste si anume de colectare a depozitelor, de finantare, respectiv de gestionare a mijloacelor de plata.

Banca reprezinta principalul element al sistemului bancar, iar in calitate de intermediar financiar intre debitor si creditor, aceasta asigura intre cele doua parti doua circuite de finantare:

Finantarea directa: apare sub forma tranzactiilor bilaterale de pe piata titlurilor de valoare, intre agentii economici cu excedent de resurse

Finantare indirecta: caz in care intre debitor si creditor se intercaleaza un intermediar financiar. Rolul acestuia consta in a conferi compatibilitate cererii si ofertei exprimate de cele doua parti, prin transformarea caracteristicilor datoriilor, respectiv a creantelor agentilor economici. Spre exemplu, luand in considerare trei trasaturi ale datoriilor/creantelor si anume: scadenta, rata dobanzii, respectiv riscul, sarcina ce revine intermediarului este de a asigura transformarea a cel putin uneia dintre caracteristicle respective, astfel:

Transformarea scadentelor (sub forma finantarii pe termen lung pe baza unor resurse lichide);

Transformarea ratelor de dobanda fixa (spre exemplu, imprumuturile cu o rata a dobanzii variabila finantate pe baza resurselor cu o rata fixa a dobanzii);

Transformarea riscurilor, mai exact finantarea creditelor pentru investitii la nivelul intreprinderilor cu resurse fara risc si exigibile;

Rolul pe care bancile il detin in economie este bine determinat, atat prin prisma relatiilor pe care le intermediaza, cat si prin operatiunile pe care aceastea le desfasoara, si se concretizeaza in functiile pe care acestea le indeplinesc, derivate fiind din cele 4 tipuri de operatiuni: colectarea de depozite, acordarea de credite, gestionarea mijloacelor de plata, operatiuni interbancare.

Aceste functii sunt:

de constituire a resurselor financiare, prin atragerea capitalului temporar liber in economie ale persoanelor fizice sau juridice, adica agenti economici excedentari

de repartizare a disponibilitatilor banesti, prin acordarea de credite sau prin investire

crearea instrumentelor de plata

efectuarea decontarilor si platilor

In ansamblul activitatilor lor, bancile cauta sa isi asume un risc minimal. In fapt, acestea nu pot lua masuri pentru modificarea lichiditatii proprii fara a se expune la o modificare a ratei dobanzii, deci prin urmare la o modificare a profitului.

De aceea una dintre caile de prevenire a lipsei de lichiditate o reprezinta diversificarea portfoliului de plasamente, si de ce nu, selectarea activelor in functie de raportul profitabilitate-risc. Ca si masura speciala de evitare a crizei de lichiditate, bancile isi asigura depozitele prin intermediul unor sisteme specifice si angajarea in a respecta anumiti coeficienti de lichiditate.

Locul bancilor in economie este dat si de creatia monetara, in sensul ca acestea pot emite creante asupra lor insasi, prin conversia activelor nemonetare in moneda, sporind in acest mod volumul circulatiei monetare.

Principalele forme de creatie monetara sunt:

emisiunea de bancnote, functie deschisa doar bancii de emisiune

moneda scripturala (de cont) emisa de bancile comerciale

Intrucat de-a lungul timpului banca centrala s-a detasat de celelalte banci, preluand o parte din atributiunile statului, functiile acesteia au suferit schimbari, rezultand urmatoarele:

Functia de emisiune monetara – se refera la privilegiul conferit bancii centrale de catre stat, conform caruia aceasta emite si pune in circulatie bancnote si moneda. Monopolul conferit bancii centrale provine de fapt din vechiul drept de batere a monedei, drept detinut in exclusivitate de suverani, in detrimental altor demnitari ai regatelor si/sau imperiilor.

Obtinerea acestui drept reprezinta un moment crucial in istoria bancii centrale, dar si in dezvolatrea viitoarelor state moderne. Desigur ca de-a lungul timpului, anumite banci au inceput sa emita bilete de banca, sub forma certificatelor de deposit, acte ce atestau existent unei anumite cantitati de metal monetar in depozitele bancare.

Prima emisiune certificata a bancnotelor s-a realizat in Suedia anului 1656, moment in care banca centrala a eliberat detinatorilor de disponibilitati bilete de banca la purattor, nepurtatoare de dobanzi, acestea avand functia de instrumente de plata. Ulterior, in 1776, banca a dat faliment ca urmare a emisiunii in exces.

In ceea ce priveste emisiunea de moneda trebuiesc mentionate doua principii, care s-au manifestat dupa cum urmeaza:

Principiul bancii, conform careia emisiunea de moneda poate fi garantata cu avansuri, acestea fiind garantate la randul lor cu activitatea economica reala de productie;

Principiul incasarii metalice, potrivit careia emisiunea monetara avea la baza garantarea cu piese metalice. Acest procedeu, instituit in Anglia 1844, asigura con

Fucntia de banca statului, a administratiei si a serviciilor publice – semnifica faptul ca aceasta detine si administreaza conturile statului, ale carui solduri figureaza in pasivul bilantului, care de regula nu pot fi de natura debitoare. Banca centrala este responsabila de rezervele statului si gestionarea creditului pentru sectorul public si administreaza emisiunile de datorie publica. In prezent, un loc deosebit de important il ocupa in cadrul relatiilor de creditare ale Bancii centrale, statul, acesta fiind principalul beneficiar de credit. Aceasta finanteaza statul fie direct prin acordarea unor linii de credit, (atunci cand Trezoreria cheltuie peste masura incasarilor), fie indirect , prin achizitionarea titlurilor de stat. In trccut, guvernele aveau puterea de a oblige bancile centrale sa le acorde credite, lucru care punea in dificultate asigurarea stabilitatii monetare. Azi, banca centrala reprezinta statul in relatiile financiare internationale: prin participarea la negocieri externe in ceea ce privesc probeleme financiare, monetare si de plati si incheierea acordurilor cu celelalte banci centrale

Functia de coordonare si reglementare a sistemului bancar – banca centrala reglementeaza normele de functionare ale celorlalte banci: autorizeaza infiintarea bancilor, dar si suspenda aceasta autorizare, le sanctioneaza daca este cazul si previne riscurile bancare prin limitarea operatiunilor riscante. De asemenea, aceasta gestioneaza lichiditatile celorlalte banci, prin intermediul conturilor dechise pe care bancile comerciale le au la banca centrala. Coordoneaza si intervine pe piata interbancara, controleaza creditele pe care bancile private le practica intre ele.

Functia de refinantare a economiei (banca a bancilor )- banca centrala reprezinta un creditor de ultima instanta pentru bancile comerciale, care pot obtine lichiditati de la aceasta, prin refinantare, fie prin linii de credit, fie prin rescontare.

Aceasta functie reuneste trei activitati, strans legate intre ele, pe care le desfasoara banca centrala.

In primul rand, fiecare banca de rang secundar (banca din Sistemul bancar) are un cont la banca centrala, care nu poate fi debitor, sip e baza caruia pot fi realizate viramente si compensari interbancare.

In al doilea rand, daca in procesul compensarilor, anumite banci au nevoie de refinantare, atunci banca centrala poate, in anumite conditii sa furnizeze resursele necesare, alimentand piata monetara. Se poate manifesta si situatia in care banca centrala poate absorbi lichiditati de pe piata, daca se considera ca acestea sunt in surplus.

In al treilea rand, banca centrala trebuie sa utilizeze interventiile pe piata monetara pentru a mentine masa monetara si rata dobanzii in limitele fixate de catre autoritatea monetara.

Functia de centru valutar si gestionare a rezervei valutare – gestioneaza schimbul valutar, centralizeaza rezervele de devize, stabilește cursul de schimb al monedei naționale pentru operațiunile proprii pe piața valutarǎ, intervine pentru atenuarea fluctuațiilor mari ale cursului de schimb al monedei naționale, autorizarea și retragerea autorizației, si supravegherea persoanelor juridice care au obținut autorizația de a efectua tranzacții valutare.

Functia prudentiala si de supraveghere – se refera la exercitarea controului asupra intreg sistemului bancar, cu scopul de a asigura securitatea depozitelor si de a preveni falimentul bancar. Mai exact, banca centrala in activitatea ei autorizeaza infiintarea bancilor si/sau suspenda aceasta autorizare, stabileste cadrul de desfasurare a normelor bancare, divide ricurile bancare prin limitarea operatinuilor riscante si asigura lichiditatea si solvabilitatea bancara.

Capitolul 2. Riscuri bancare

2.1 Conceptul de risc bancar

Gestionarea activitatii bancilor are ca obiectiv central maximizarea profitului in conditii de minimizare a riscurilor. Nivelul profitului variaza de la o institutie la alta, fiind influentat de politicile adoptate de fiecare banca, de tipologia activitatilor desfasurate, a activitatilor prestate si de strategia riscurilor.

Acesta este si o urmare a tipului de strategie adoptata in managementul bancii, reprezentand disponibilitatea acesteia de a accepta sau nu riscurile bancare in activitatea pe care o desfasoara.

In evolutia lor, riscurile au constituit una dintre cele mai mari și fascinante provocări pentru umanitate, datorită omniprezenței acestuia în toate domeniile de activitate. Progresul societății contemporane a fost posibil datorită asumării unor riscuri. Însăși creșterea economică nu ar fi fost posibilă dacă certitudinea ar fi primat în fața riscului și incertitudinii. Din această cauză, economiile libere contemporane utilizează la scară largă modele cu condiții de risc și incertitudini, spre deosebire de economiile centralizate.

In general, definirea riscului consta in probabilitatea de a se produce un eveniment advers, negativ, care afecteaza subiectului riscului in sine.

În accepțiunea dată de dicționar, riscul este definit ca fiind “expunerea la posibilitatea pierderii sau pagubei”, iar societățile de asigurări consideră acest element drept ”hazardul sau posibilitatea de a pierde”.

Definirea noțiunii de risc în activitatea bancară este dificilă, iar acest termen nu are o definiție unanim acceptată. Astfel, în lucrarea amplă dedicată riscului bancar, și intitulată „Gestiunea riscului bancar”, autoarea Luminița Roxin sugerează că cei mai mulți specialiști se axează în definirea riscului și gestiunea riscului „asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora”, fiind tratată în special „problema unor pierderi neprevăzute la active bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate”.

În opinia altor autori, noțiunea de risc bancar, este definită strict prin intermediul costurilor și se referă la „valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar suporta o instituție bancară”.

Putem asadar spune că riscurile bancare reprezintă fenomene care apar pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activității respective prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectând funcționalitatea băncii.

Acestea se remarca prin manifestarea unor instabilitati ce sunt rezultatul unor decizii sau obiective luate gresit, dar si a abterii de la un scop prin modificarea paramentrilor pietei.

Multi autori privesc riscurile ca fiind pierderi neprevazute ca urmare a evolutiei nefavorabile a rezultatelor fata de cele anticipate. Din contra, alti autori privesc riscurile ca pe niste fenomene incontrolabile si aleatorii.

In concluzie, riscurile bancare exprima probabilitatea ca intr-o tranzactie sa nu se obtina profitul asteptat sau sa apara o pierdere de valoare, putand fi considerate deopotriva cause si efecte avand in vedere faptul ca, pe de o parte, materializarea lor poate determina consecinte grave neprevazute, iar pe de alta parte, acestea pot fi declansate de diferite fenomene cunoscute sau necunoscute.

Bancile desfasoara activitati de mobilizare a resurselor temporar disponibile in economie, cat si de distribuire a acestor resurse sub forma de credite. Ca urmare, manifestarea riscurilor in cadrul institutiilor de credit poate avea loc atat in cazul operatiunilor passive (de atragere a resurselor) cat si in cazul realizarii de plasamente (operatiuni bancare active), cu diferenta ca cele passive prezinta un grad de risc mai redus.

2.2. Tipologia riscurilor in activitatea bancara

Riscurile bancare prezinta o mare diversitate, fiecare cuprinzand o serie larga de subcategorii, a caror delimitare se realizeaza deseori destul de neclar.

2.2.1. Clasificarea riscurilor bancare în funcție de activitatile bancare

Combinând cele doua tipuri de clasificări și luând în considerare cauza și forma lor de manifestare determinată de activitatea bancară deosebim urmatoarele tipuri de riscuri bancare:

Figura nr. 1 Ttipuri de riscuri bancare

In activitatea lor, bancile se confrunta cu o serie de riscuri legate de gama de operatiuni bancare efectuate si anume:

Riscurile ambientale – cuprind clasa riscurilor care sunt considerate ca avand un impact puternic aupra performantei bancare, si asupra careia banca are control limitat.

Riscul concurential – datorat cu precadere modificarii conditiilor de pe piata, avand drept consecinta schimabrea raporturilor de putere intre banci. Acesta se manifesta prin strategii ofensive ale institutiilor de credit concretizate prin campanii de presa aggressive, zvonuri lansate din sfera politicului cu rolul de a destabiliza concurenta.

Riscul economic – este determinat de evolutia mediului economic in care activeaza atat sistemul bancar cat si clientii acestuia. Se poate manifesta la nivel sectorial, regional, national si international.

Riscul legal – cauza acestui risc o constituie restictiile impuse bancilor. Aparitia unor legi sau reguli noi pot cauza dificultati in desfasurarea tranzactiilor bine stbilite si correct functionale anterior aparitiei modificarilor. Acest risc evidentiaza faptul ca bancile trebuie sa opereze in conformitate cu reglementarile legale in vigoare, chiar daca acestea le creeaza un dezavantaj competitive fata de alte institutii financiare.

Riscul de frauda – este un risc de ordin intern si se refera la probabilitatea comiterii unor furturi de catre personalul Bancii.

Riscurile de prestare – afecteaza sfera servicilor bancare si cuprind:

Riscul operational – este rezultatul unui control intern necorespunzator, erorile fiind cauzate fie de incompetenta fie de fraude.

Riscul tehnologic – asociat structurii si calitatii ofertei de produse bancare, alegerea nepotrivita a momentului de lansare, respectiv de retragere a unui produs bancar de pe piata, putand cauza pierderi.

Riscul generat de introducerea de noi produse – se refera la posibilitatea producerii unor evenimente nedorite in perioada de lansare a unui produs pe piata.

Riscul strategic – cauzat de probabilitatea da a nu fi ales strategia optima perioadei si conditiilor eoconmice, monetare, valutare, sociale, politice date.

Riscurile financiare – reprezinta cea mai importanta clasa de riscuri din cele enumerate mai sus, intrucat gestionarea necorespunzatoare a riscurilor financiare are drept consecinta falimetarea treptata a societatii bancare. Acestea sunt riscuri specifice operațiunilor de creditare, iar cele mai multe dintre ele fac obiectul unor reglementări actuale bancare. Aceasta tipolgie de riscuri estestrict legata de structura bilanțului contabil al băncii, fiind foarte sensibila la dezechilibrele care pot să apară în compoziția resurselor și plasamentelor băncii.

Riscul de credit – este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituție financiară. Acesta exprimă posibilitatea ca împrumutații sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență. Totodată, acesta exprimă pierderile cauzate de imposibilitatea clienților de a-și achita obligațiile față de bancă. Din perspectiva băncii, riscul de credit reprezintă riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor și capitalului ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligațiilor contractuale sau a eșecului acestuia în îndeplinirea celor stabilite. Riscul de credit este considerat principalul risc la care este expusă banca, iar monitorizarea și administrarea eficientă a acestuia constituie o prioritate pentru conducerea băncii.

Riscul de lichiditate – acesta „constă în aceea că o bancă nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperi obligațiile financiare la un moment dat.” Riscul de lichiditate este cel mai ridicat atunci cand banca nu poate anticipa retragerile de depozite, cererea de noi credite, orin u are acces la noi surse de lichiditate, sau cand atunci cand costul procurarii acestora inregsitraza valori insemnate.

Riscul de piata – cuprinde atat riscul ratei dobanzii cat si cel valutar.

Riscul ratei dobanzii este riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii de profitri estimate care apare din fluctuatii de piata ale ratei dobanzii. Acesta are ca si consecinte deterioarrea situatieie patrimoniale a societatii bancare sub inlfuenta unei modificari adverse a dobanzilor pe piata.

Riscul valutar – apare la orice tranzactie intr-o moneda diferita de cea in care se tine evidenta in contabilitate. Acest risc afecteaza in egala masura piata de capital cat si cea a produselor bancare, si este semnificativ in cadrul bancilor implicate in operatiuni valutare pe cont propriu sau in numele clientilor.

Riscul de insolvabilitate – se refera laposibilitatea ca fondurile de care dispune banca sa fie insuficiente pentru a aacoperi pierderile curente. Este o consecinta a manifestarii riscurilor financiare e care banca nu le-a gestionat corespunzator, si drept urmare in prezent aceasta se confurnta cu o situatie de incapacitate de plata.

2.2.2. Clasificarea dată de Banca Reglementelor Internaționale

O cu totul diferită clasificare este cea oferita de Banca Reglementelor Internaționale, astfel:

Figura nr. 2 Tipologii de riscuri financiare

Sursa: Lect.univ.drd.Irina Isaic-Maniu, Masurarea si analiza statistica a riscului in Romania

Figura nr. 3 Tipologii de riscuri legate de parteneri

Sursa: Lect.univ.drd.Irina Isaic-Maniu, Masurarea si analiza statistica a riscului in Romania

Figura nr. 4Tipologii de riscuri comerciale

Sursa: Lect.univ.drd.Irina Isaic-Maniu, Masurarea si analiza statistica a riscului in Romania

4. Riscuri le gate de forța de muncă ca număr, structură sau pregătire profesională.

5. Riscuri operaționale și tehnice, fiind în legătură cu calitatea operațiunilor, nivelul de informatizare

In sfarsit, putem exemplifica multe alte perspective in ceea ce priveste clasificarea riscurilor bancare, intrucat analistii ce au abordat aceasta tema prezinta subiectivitate in abordarea lor, punand un accent deosebit asupra laturii teoretice a riscurilor.

In ceea ce priveste literature de specialitate, putem delimita cu usurinta pana la zece categorii principale de riscuri bancare, acestea fiind alese in functie de caracteristicile detinute, fie ele primare sau chiar secundare.

Putem conchide asadar, prin a afirma ca in diversitatea lor, singurele riscuri cuantificabile sunt cele financiare, ce pot fi supuse unor analize riguroase prin intermediul unui sistem de indicatori. Acestea sunt rezultatul dezechilibrelor ce se manifesta in permanenta intre activele si pasivele din totalul bilantier, asupra caruia banca are control. Cat despre celelalt tipologii de riscuri, acestea sunt generate de factori externi bancii in cauza, asupra carora institutia are, in cel mai bun caz, un control limitat.

Cele mai recente mari crize de ordin financiar si monetar, de exemplu crah-ul de pe piata obligatinuilor din 1994, criza din Mexic 1994-1995, precum si criza asiatica din anul 1997, au determinat aparitia unor serii de sificultati in ceea ce priveste modalitatile de administrare a riscurilor, ceea cea creat conditii pentru consolidarea gestionarii si prevenirii riscurilor.

Datorita vitezei cu care se manifesta, a efectelor pe care le produc si a modului in care acestea se rasfrang asupra rezultatelor societatii bancare, munca de indentificare a riscurilor devine foarte importanta intr-o institutie bancara, aceasta trebuind sa-si reconfigureze strategia pe care o va adopta.

Bibliografie:

Corneliu Bente – Gestiunea moderna a riscurilor bancare in contextual dezvoltarii pietei asigurarii creditului, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2011;

Eddie Cade, Managing Banking Risks,  Editura Woodhead Publishing, 1997

I. Trenca, Simona Mutu, Managementul riscurilor bancare – Soluții econometrice -, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2012

Lect.univ.drd.Irina Isaic-Maniu, Măsurarea și analiza statistică a riscului în România

Leonardo Badea, Adela Socol, Violeta Dragoi, Imola Driga – Managementul riscului bancar, Editura Economica, Bucuresti, 2010;

Mariana Diaconescu – Banci. Sisteme de plati. Riscuri., Editura Economica, Bucuresti, 1999;

Nițu Ion, „Managementul riscului bancar”, Editura Expert, București, 2000, p. 63

Prof.univ.dr.Nicolae Dardac, conf.univ.dr.Teodora Vascu, curs Moneda si credit – Modul 2, ASE

Vasile Dedu – Gestiune bancara, Editura Economica, Bucuresti, 2010;

Vasile Dedu, Gestiune și audit bancar, Ediția a doua, Editura Economică, București, 2008

Victor Jinga – Moneda si problemele ei contemporane, vol 1, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1981;

Zapodeanu Daniela – Moneda si credit. Institutii monetare si de credit, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2003;