Resursele Si Economia Federatiei Ruse

Federația Rusă reprezintă în prezent o economie capitalistă care încă mai funcționează pe bazele vechii economii de dinainte de 1991 când în timpul Uniunii Sovietice avea o economie centralizată supusă în întregime statului, datorită numărului mare de companii de stat pe care încă le mai deține, multe dintre acestea datând din vremurile Uniunii Sovietice cât și a marilor complexe industriale din aceleași timpuri. Economia Rusiei în prezent este una de piață fiind integrată comerțul global, însă cea mai mare parte a exporturilor este reprezentată de exporturile de petrol și gaze naturale alături de alte materii prime, iar datorită acestui fapt economia rusească în perioada 2000-2008 a cunoscut o continuă creștere, însă este vulnerabilă datorită dependenței de economia globală care fluctuează. În prezent Rusia încă încearcă să se adapteze la comerțul mondial datorită vechiului sistem de comerț închis în care se afla, sistem pe care în perioada Războiului Rece îl controla după bunul plac în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc care reprezenta în acele vremuri una din principalele medii de desfășurare a exporturilor și importurilor alături de cooperarea economică cu statele comuniste care nu făceau parte din această organizație precum China sau Coreea de Nord.

După schimbările dramatice din 1991 economia rusă a tot încercat să se reformeze, însă a avut de suferit datorită faptului că o parte din companiile din timpul Uniunii Sovietice au căzut în mâinile câtorva persoane care mai sunt numiți oligarhi, care până la venirea conducerii Federației Ruse au controlat politica acesteia. Problema oligarhilor apărând odată cu lansarea amplei campanii de privatizare a companiilor de stat, care au fost acaparate de un grup de oficiali din guvernul rus, aceștia fiind singurii cunoscători a modului de privatizare folosindu-se de politică și de implementarea coruptă a privatizării acționând ca agenți ai guvernului.

O parte din companiile din timpul Uniunii Sovietice au rămas sub conducerea statului pentru a evita implicarea străinilor în domenii strategice precum domeniul militar sau energetic, principalul domeniu privatizat în urma reformelor economice fiind industria care în 2013 reprezintă 37,5% din Produsul Intern Brut al economiei rusești. Însă nu aceasta a fost marea problemă care a afectat grav economia Federației Ruse după dezintegrarea Uniunii Sovietice, ci faptul că industria rusă era construită asemenea unui complex militar-industrial în care toată industria era îndreptată spre producția de armament ca produs finit, astfel s-a lovit de o mare problemă când a trebuit să intre pe piața internațională bazată pe competivitate. Astfel singura parte a industriei care a fost ca o soluție de salvare a economiei ruse a fost sectorul energetic în care exploatarea de gaz și petrol a reușit să o țină pe linia de plutire, până când conducerea rusă a constatat faptul că poate fi mai mult de atât datorită dependenței unor state de importul acestor resurse și a cererii tot mai mare de pe piața internațională.

Totuși se poate observa o îmbunătățire a economiei ruse datorită faptului că sectorul seviciilor este cea mai mare sursă de venit din PIB, acesta reprezentând 58,3%, iar agricultura reprezintă abia 4,2% din PIB conform datelor din 2013 fiind un semn că a reușit să facă tranziția de la o economie bazată pe industrie și agricultură din timpul Uniunii Sovietice la una capitalistă bazată pe sectorul serviciilor. Conform datelor furnizate de CIA economia rusă se află pe locul 7 în lume.

Una dintre principalele surse de venit din economia rusă este exportul de petrol și gaze fapt care a transformat Rusia în unul dintre cei mai mari exportatori de petrol și gaz cât și de metale precum oțelul, fierul sau aluminiul. Aceasta se bazează pe exportul de materii prime ca producția de produse finite să fie orientată spre consumul intern datorită incapacității de a ține pasul cu concurența de pe piața mondială și necompetivității provocate de lipsa de modernizare și tehnologizare a fabricilor care datează de pe vremea Uniunii Sovietice. Datorită dependenței de exporturile de pentrol și gaze, economia rusă a avut de suferit de pe urma crizei economice din 2008 în urma căreia prețul petrolului a scăzut afectând întregul sistem economic de la bănci până la creșterea economică continuă pe care a cunoscut-o din 1991 până în acel moment. În urma unor astfel de evenimente de pe piața globală Ministerul Dezvoltării Economice al Rusiei a redus prognoza de creștere economică de 4% pe an până în 2030 la 2,5% pe an, însă acest fapt a început și așa redus să fie o realitate tot mai greu de realizat datorită sancțiunilor economice pe care le-a primit Rusia în urma anexării Peninsulei Crimeea și a implicării din Estul Ucrainei. Sancțiuni care în mare măsură au venit din partea Uniunii Europene de care economia rusă este strâns legată atât datorită exporturilor de materii prime cât și a importurilor de alimente și tehnologie de la aceast, importuri care sunt în proporție 40% până la 50% din totalul importurilor.

Conform datelor oferite de British Petroleum Review of World Energy pe anul 2014 Federația Rusă deține cea mai mare rezervă de petrol din lume, mai exact 900 de milioane de barili de petrol având totodată o creștere continuă a exporturilor de petrol în fiecare an încă din 2000, iar pe ultimul an a înregistrat o creștere de 1,3% a exporturuilor de petrol față de anul anterior, în 2014 deținând 12,9% din totalul exporturilor mondiale de petrol fapt care demonstrează creșterea continuă din ultimii ani deoarece în 2003 Rusia deținea 11,9% din totalul exporturilor mondiale de petrol. Odată cu creșterea exploatării petroliere Federația Rusă a devenit în 2006 cel mai mare producător de petrol din lume, reușind să producă mai mult decât Arabia Saudită. Tot odată se poate observa implicarea intensă a Federației Ruse în explorarea vastului teritoriu conform ultimelor statistici deținea în 2014 rezerve descoperite de petrol de 93 de miliarde de barili de petrol în timp ce în 2003 deținea 60 de miliarde de barili de petrol, toate acestea datorându-se noilor descoperiri de zăcăminte din zona arctică, zona care a început să își dezvăluie imensul potențial energetic datorită noilor schimbări climatice și a noilor descoperiri tehnologice.

În prezent Federația Rusă este probabil una dintre puținele țări din lume care se pot bucura de pe urma încălzirii globale datorită faptului că îi facilitează accesul în zona arctică, zona care în mod normal nu este accesibilă însă reprezintă un imens potențial energetic datorită rezervelor imense de petrol și gaz natural nedescoperite până în zilele noastre. S-a estimat faptul că această zonă are un imens potențial energetic în urma unor estimări conform cărora ar deține 10 miliarde de tone de petrol, fapt care reprezintă aproximativ un sfert din rezervele mondiale de petrol nedescoperite. Deja se poate observa imensul potențial energetic al zonei arctice în materie de gaze naturale deoarece deja în prezent reprezintă 25% din producția mondială de gaz natural și 10% din producția totală de petrol.

O problemă serioasă a economiei ruse este faptul că în prezent încă mai este dependentă de exporturile de resurse naturale, conform unor estimări din 2009 economia rusă este foarte sensibilă datorită fluctuațiilor prețului mondial al petrolului sau gazului natural, aceste estimări oferite de Alfa Bank dezvăluind faptul că dacă prețul mondial al petrolului scade doar cu 1 dolar Federația Rusă pierde 2 miliarde de dolari din exportul de petrol și încă 1 miliard din producția internă, fapt care ar duce la scădera PIB-ului anual cu 0,4%. Este evident faptul că în 2003 datortiă prețului ridicat al petrolului, exportul acestuia a reprezentat 42% din totalul creșterii economice pe acel an.

Însă datorită ultimelor evenimente din 2014 până în 2015, Statele Unite ale Americii au încercat să saboteze economia rusă prin implicarea în reducerea masivă a prețului mondial al petrolului datorită faptului că este cel mai mare consumator mondial de petrol și datorită faptului că statele exportatoare de petrol au avut un surplus de exporturi în urma căruia prețul mondial al petrolului a scăzut puternic după o relativă stabilitate în perioada 2010-2014, având un preț de 110 dolari pe baril. Toate acestea datorându-se cel mai probabil implicării Federației Ruse în Estul Ucrainei unde sprijină mișcările separatiste, iar Statele Unite s-au implicat în scăderea prețului mondial al petrolului după ce sancțiunile economice europene nu prea au avut efect asupra politicii ruse. Însă Statele Unite ale Americii se apără susținând faptul ca prețul mondial al barilului de petrol a scăzut din cauza scăderii cererii de pe piață a mai multor state care au avut o slabă evoluție economică în ultimul an, cât și a creșterii producției interne. Astfel din luna iunie a anului 2014 când prețul mondial al barilului de petrol era de 110 dolari a scăzut până în martie 2015 la 47 de dolari barilul de petrol. Acest fapt a reprezentat o problemă majoră a economiei ruse care în proporție de 70% depide de exporturile de gaz și petrol, scăderea masivă a prețului petrolului a afectat grav moneda națională datorită inflației care a destablizat în totalitate economia rusă.

În cadrul acelui 70% din totalul venitului economiei rusești, 45% îl reprezintă veniturile aduse din exploatarea petrolului, astfel dacă în anul 2014 prețul mondial al barilului de petrol va rămâne sub 60 de dolari barilul, economia rusă va scădea cu 4.5% fapt care va afecta grav moneda națională rusească, respectiv rubla care va suferi grav de pe urma inflației.

Pe lângă exportul de petrol economia Federației Ruse este de asemenea strâns legată de exporturile de gaz natural, resursă care devine tot mai importantă în secolul XXI datorită creșterii dependenței a unor state de importul acesteia, cât și a aplicațiilor multiple ale gazului natural care pe lângă utilitatea clasică de încălzire și producere de energie electrică, mai nou a devenit și combustibil pentru autovehicule care funcționează cu gaz natural lichefiat în urma dezvoltării intense a tehnologiei de lichefiere a gazului care a făcut acest fapt posibil. În plus tehnologia de lichefiere a gazului natural a făcut posibilă transportarea acestuia peste mări și oceane cu ajutorul unor nave cisternă capabile să transporte cantități imense de gaz lichefiat. În prezent Federația Rusă reprezintă unul dintre cei mai mari producători și exportatori de gaze naturale din lume, având în prezent rezerve de gaz natural descoperite și dovedite care însumează 31,3 trilioane de metri cubi de gaz natural, fapt care o clasează pe locul 2 în lume ca rezerve descoperite după Iran. În anul 2013 Federația Rusă a exportat 211.3 miliarde de metri cubi de gaz natural, fapt care demonstrează că este cel mai mare exportator de gaz natural reprezentân 29% din totalul exporturilor mondiale de gaz natural. Tot odată față de anul anterior exporturile ruse de gaz natural au crescut deoarece în 2012 a exportat 194.2 miliarde de metri cubi de gaz natural fapt care reprezenta doar 26%, toate acestea datorându-se creșterii cererii de pe piața mondială.

În urma prezentării celor două dintre cele mai importante resurse exportate de Federația Rusă și a legăturii strânse dintre economia acesteia și exportul de resurse naturale ulterior vor fi prezentate companiile care se ocupă de exploatarea și exportul acestora, respectiv Rosneft și Gazprom pentru a înțelege mai bine ceea ce înseamnă acele date asupra relației dintre Rusia și statele dependente de resursele naturale exportate de aceasta. Vor fi abordate aceste două companii deoarece prin ele politica rusă reușește să proiecteze puterea energetică a Rusiei pe scena internațională, datorită mișcărilor de preluare a controlului asupra acestora fapt care va fi prezentat mai în detaliu ulterior.

Datorită implicațiilor aduse de evenimentele prezentate în capitolul întâi al acestei lucrări în urma implicării în conflictul cu Georgia în urma căreia Federația Rusă a pierdut investiții străine de miliarde de dolari în doar câteva săptămâni cât și a anexării Peninsulei Crimeea și a implicării în Estul Ucrainei care va fi prezentată în capitolul următor, este necesară abordarea resurselor și economiei rusești în prezenta lucrare deoarece economia este stâns legată de domeniul militar care nu mai poate supraviețui fără o economie sănătoasă, fapt demonstrat în capitolul anterior armata rusă aflându-se într-o puternică reformă militară care implică un buget de 700 de miliarde de dolari. Astfel prezentul capitol este necesar pentru a îmbina celelalte evenimente care fac parte din noua politică externă a Federației Ruse însăși economia făcând parte din aceasta. Acest capitol este abordat și pentru a înțelege mai ușor una dintre principalele surse de putere ale Federației Ruse fără de care aceasta nu ar mai putea să se manifeste ca putere militară sau să controleze anumite state cu ajutorul resurselor naturale pe care le exportă, așadar în acest capitol vor fi prezentate reformele economice cât și principalele surse de venit ale economiei rusești precum petrolul și gazele naturale.

Pentru a moderniza economia Federației Ruse conducerea sa a aprobat o serie de reforme, cât și pentru a stabili baza legală ca statul rus să dețină controlul asupra sectoarelor economice cheie pe care să le folosescă ca adevărate unelte atât în politica internă pentru a-și putea moderniza armata și a putea ridica nivelul de trai scăzut cât și pentru a le putea utiliza ca armă de proiectarea a puterii energetice ruse asupra statelor dependente de exporturile statului rus. Astfel în următorul subcapitol vor fi prezentate principalele reforme și strategii economice și energetice ale statului rus, cât și evoluția economiei ruse din perioada anilor de după prăbușirea Uniunii Sovietice până în prezent.

3.1 Evoluția economiei ruse și reformele acesteia

Una dintre cele mai afectate domenii alături de cel militar a fost economia rusă în perioda căderii Uniunii Sovietice, însăși economia fiind una dintre principalele cauze care au dus la prăbușirea URSS-ului în urma reformelor lansate de Mihail Gorbaciov, respectiv glasnost și perestroika care au încercat să remedieze problemele economice în care aceasta se cufunda tot mai puternic, însă acestea au reprezentat nu remediul ci finalul erei sovietice. Așadar după prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 a apărut Federația Rusă care intrat într-un proces de reformare economică și adaptare la economia de piața cât și la comerțul mondial care este mult mai dinamic și competitiv decât cel practicat de dinaintea 1991. Astfel adaptarea la noua formă de conducere a fost o adevărată provocare pentru Rusia care până la venirea la putere a lui Vladimir Putin a fost într-o relativă decădere datorită slabei gestionări a fondurilor și a noului mediu privat cât și a inflației ridicate în ciuda creșterii constante a prețului petrolului la nivel global. În perioda 1991-2000 economia și industria Rusiei era una bazată aproape în totalitate pe exploatarea și vânzarea de materii prime de la petrol și gaze până la aluminiu și cherestea. Însă în perioda mandatului lui Boris Elțîn s-au reușit o serie de reforme economice majore precum privatizarea în masă și liberalizarea prețurilor, fapt care a favorizat dezvoltarea noii economii odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin în 2000 care din păcate a menținut economia rusă dependentă de producția de gaze naturale și petrol.

Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice noua administrație prezidențială a Federației Ruse a înțeles faptul că în partea de putere soft principala prioritate va fi sectorul energetic, astfel pe parcursul anilor '90 a fost elaborată politica energetică în contextul gestionării resurselor naturale din partea statului cât și introducerea implicării firmelor pe diferite nivele din sectorul energetic. Astfel după stabilirea bazelor legale din anii '90 noua conducere rusă venită în anul 2000 în frunte cu președintele Vladimir Putin a înțeles faptul că una dintre principalele priorității de ridicare a Rusiei ca stat de importanță globală va fi cooperarea în domeniul energetic cu marii consumatori. Odată înțeles acest fapt președintele rus a căutat soluții și politici care să propulseze Federația Rusă ca lider energetic global, astfel încât a ajuns să utilizeze exporturile energetice atât ca instrumente de politică externă cât și de modernizarea a economiei naționale.

Imediat după căderea Uniunii Sovietice pe la mijlocul anilor '90 s-a lansat o amplă campanie de privatizare a sectorului industrial, fapt care a dus la stagnarea sau reducerea producției de resurse, exemplu fiind faptul că în 1996 producția de pe petrol reprezenta doar 47% din cât exporta Uniunea Sovietică în 1987 și în plus pe lângă acestea tranziția la o economie de piață s-a lovit de problema încasării taxelor deoarece multe dintre companiile private au evitat plătirea acestora care au ajuns să însemne pierderi de un miliard de dolari pe lună pentru statul rus. Astfel economia rusă a suferit o decădere atât de mare încât PIB-ul Federației Ruse din 1992 reprezenta doar 10% din PIB-ul Statelor Unite, pe când în anii '80 PIB-ul Uniunii Sovietice era jumătate din cât era cel al Statelor Unite. Pentru a înțelege cât de gravă era problema taxelor în anul 2000 doar 3 milioane de ruși își achitau taxele din cele 70 de milioane de ruși care ar fi trebuit să plătească taxe.

Așadar la finalul anul 1999 Vladimir Putin când încă nu era președinte a pus la conducerea noului Centru de Cercetare Strategică pe Gherman Gref, un avocat care ulterior a devenit om de afaceri, cu scopul de a pregăti conducerea rusă de o reformă economică radicală în care urma să intre. După șase luni de la desemnarea noului șef al Centrului de Cercetare Strategică la data de 5 mai, cu două zile înainte de intrarea în funcția de președinte a lui Vladimir Putin, Gref alături de echipa sa de economiști s-au prezentat viitorului președinte cu noul plan de reformă economică cunoscută și sub numele de ”Planul lui Gref”. Planul prezentat de Gref cuprindea nu doar o singură reformă, ci un set de refome în mai multe domenii sensibile pe care conducerea Elțîn nu a avut curajul să le abordeze precum privatizarea pământului sau modificarea taxelor și impozitlor. Una dintre reforme era cea a taxelor precum reducerea taxelor pe venitul privat de la 30% la doar 13% și reducerea impozitului pe profit de la 35% la 24%, acestea fiind realizate cu scopul de a atrage oamenii să își plătească impozitele deoarece mare parte din populație din cauza taxelor imense evita plătirea acestora, în plus pe lângă reducerea taxelor să fie sporite controalele asupra colectării de taxe și impozite. O altă reformă a fost legată de cea a propietăților prin schimbarea legislației cu privire la propietate, pentru a facilita cumpărarea și vânzarea de terenuri, reformă care a reușit să fie aprobată.

Drept urmare a celor înțelese de președintele rus în anii 2000 politica energetică a Rusiei s-a aflat la un moment de răscruce deoarece cererea de energie și resurse a lumii a crescut considereabil, resursele rusești reprezentând o alternativă serioasă la resursele de petrol și gaz natural ale Golfului Persic, însă însăși strategia energetică a Rusiei a reprezentat o oarecare îngrijorare deoarece a ajuns să lase implicarea firmelor străine să se implice în economia rusă însă doar cu acordul și condițiile impuse de Moscova cât și să favorizeze marile companii energetice de stat în competiția cu companiile străine. Această tendință s-a văzut mai ales în rândul companiilor în care statul rus deține majoritatea de acțiuni precum compania de gaz natural Gazprom sau cea de petrol Rosneft, cât și al controlului manifestat de statul rus asupra infrastructurii de conducte de gaz natural și petrol. Toate acestea datorându-se prognozelor prezentate de Agenția Internațională a Energiei care a prezentat în 2004 o perspectivă până în 2030 în urma căreia cerearea de resurse naturale va crește cu 60% în urma unei creșteri constante de 1,7% pe an. Astfel datorită acestei prognoze Strategia Energetică a Rusiei până în 2020 a estimat faptul că cererea de hidrocarburi va crește între 2,5% și 4% pe an pentru următorii 10 ani, iar cerearea de gaz natural va fi și mai mare. Astfel datorită importanței tot mai mari a gazului natural și al petrolului Federația Rusă a devenit un lider mondial în materie de exporturi de gaz natural și petrol exportând în prezent marilor consumatori globali precum Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, China, India sau Japonia fiind în continuă căutare de noi piețe de desfacere a resurselor naturale exportate de Rusia.

Odată ajuns la putere în 2000 președintele rus Vladimir Putin a stabilit trei țeluri principale pentru politica externă a Rusiei: modernizare economică, realizarea unei competivități economice cu cea globală și reconstruirea unei noi Rusii ca mare putere economică globală, toate acestea prin încercare de a crea un sistem care îmbină eficiența gestionării reprezentate de sectorului privat și controlul manifestat de stat. Președintele rus a stabilit ca Rusia să se integreze în sistemele economice globale și să aibă legături strânse cu Uniunea Europeană cât și cu alte puteri economice astfel încât să devină o superputere energetică în amintirea superputerii militare pe care a reprezentat-o în trecut, țelul stabilit devenind astfel și o uneltă a politicii externe ruse datorită imensei cantități de resurse de care dispune și a alternativei la resursele din Orientul Mijociu. În urma stabilirii acestui țel Federația Rusă a reușit să stabilească relații cu state care în trecut reprezentau principalii rivali, state precum Japonia sau Statele Unite ale Americii datorită alternativei de resurse reprezentată la petrolul și gazul din Orientul Mijociu. Astfel sectorul energetic rusesc a devenit un nivel de ordin geopolitic deoarece state precum Statele Unite ale Americii care sunt cel mai mare consumator de petrol din lume și importă jumătate din necesar devind dependente de exportator sau Japonia care este un stat lipsit de resurse naturale fapt care o face dependentă de resursele naturale importate. Alternativa pe care o reprezintă Federația Rusă în materie de resurse naturale exportate de Orientul Mijociu, reprezintă un factor de stabilitate pentru importatorii din aceasta, dar reprezintă și un profit în plus pentru aceasta deoarece până în 2006 Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) deținea monopolul în materie de exporturi, fapt din care a rezultat că a ajuns să controleze piața reducând sau crescând producția în funcție de anumite circumstanțe impuse de piața mondială, însă odată lansați pe piața petrolieră și a gazului natural rușii au început să facă exact opusul acesteaia reușind să își mărească profiturile datorită suplimentării producției în momentul în care OPEC și-o reducea deoarece Rusia deține 42% din restul rezervelor din afara OPEC-ului. Pe lângă faptul că gazul și petrolul rusesc reprezintă o alternativă la resursele din Orientul Mijlociu, rușii au înțeres că trebuie să ajungă pe noi piețe deoarece resursele naturale precum gazul natural sunt mai scumpe decât în statele în care exportă în prezent, exemplul cel mai evident fiind Statele Unite, fapt din care reiese un profit mai mare.

La scurt timp de la adoptarea reformelor economice după planul lui Gherman Gref, populația a început să își plătească taxele și impozitele către stat, fapt din care a rezultat o inflație care a scăzut de la 20% la 9% în perioada 2000-2008 iar economia a cunoscut o creștere de 6-7% pe an. Odată cu creșterea economică Federația Rusă a început să își plătească ți datoria externă care în 1998 a ajuns să reprezinte 130% din PIB și a reușit să o reducă până în 2006 la 18%. În urma creșterii de capital din vistieria statului, acesta s-a lovit de o dilemă, fie ca statul să investească în infrastructură și programe sociale, inițiativă prezentată de Gherman Gref, fie să creeze un Fond de Stabilizare în cazul în care economia este încercată de recesiune sau de scăderi bruște de preț ale petrolului, inițiativă prezentată de Ministrul de Finanțe de atunci Alexei Kudrin. Conducerea rusă a ales în cele din urmă cea de-a doua inițiativă creând în 2004 Fondul de Stabilizare, acesta a atins în 2005 522 miliarde de ruble sau 18,5 miliarde de dolari, cu ajutorul căruia Federația Rusă și-a plătit datoriile către FMI în valoare de 3,3 miliarde de dolari iar în 2006 și-a plătit datoriile acumulate de Uniunea Sovietică în valoare de 40 de miliarde de dolari către Clubul de la Paris al creditorilor guvernelor străine. Odată cu achitarea datoriilor externe Fondul de Stabilizare tot s-a mărit acesta reușind să atenueze repercursiunile crizei economice din 2008. Această atenuare fiind influențată de valoarea Fondului de Stabilizare care în 2007 a acumulat 150 de miliarde de dolari.

Perioada creșterii economice a economiei ruse din anii 2000-2008 nu se datorează doar reformelor inițiate de președintele rus, trebuie evidențiat faptul că această perioadă de creștere economică coincide cu perioada creșterii prețului mondial al barilului de petrol, preț care a crescut enorm în această perioadă. Dovadă fiind datele următoare: în perioada 2000-2001 prețul mondial al barilului de petrol a fost de 22-23 de dolari barilul, în 2005 prețul a crescut până la 50 de dolari barilul de petrol, în 2008 prețul barilului de petrol s-a dublat depășind 100 de dolari barilul de petrol ajungând până la 130 de dolari. Această creștere fiind mai mult amplificată de reformele președintelui rus cât să fie un efect direct, reforme în care odată preluat controlul asupra sectoarelor de petrol și gaz natural, au făcut posibilă plata taxelor la timp a companiilor care au fost naționalizate și au reușit să stabilizeze bugetul de stat. Aceste companii fiind foarte importante pentru economia rusă deoarece reprezintă cei mai mari contribuabili la bugetul de stat.

Pentru a avea un control mai bun asupra sectorului energetic care este crucial pentru economia rusă, noua conducere venită în 2000 în frunte cu președintele Vladimir Putin a stabilit o nouă bază legală pentru a prelua controlul asupra capitalului companiilor petroliere și de gaze naturale prin instituționalizarea sectorului energetic în care statul ia principalele decizii, iar mediul privat doar aplică inițiativele lansate de acesta. Astfel s-a reușit crearea unor companii care sunt controlate de stat și prezintă competivitate pe piețele energetice precum Rosneft în domeniul petrolier sau Gazprom în domeniul gazului natural. Aceste companii au reușit să preieie controlul asupra producției interne de resurse naturale din Rusia ca ulterior să dețină monopolul asupra unui întreg sector energetic, iar pe plan extern datorită faptului că sunt companii care întrunesc toate formele legale reușesc să preia controlul asupra anumitor rețele de distribuție în Europa sau Statele Unite ale Americii, ajungând indirect statul Rus să dețină controlul asupra acestora fapt din care reiese o sursă de vulnerabilitate la adresa securității energetice a statelor implicate. În plus pentru a evita implicarea companiilor energetice străine a fost stabilită o bază legală conform căreia acestea nu pot să dețină controlul asupra unor zăcăminte de gaz cu mai mult de 1 miliard de metri cubi sau a zăcămintelor de petrol cu mai mult 150 de milioane de tone de petrol prin stabilirea faptului că investitorii străini nu pot să dețină mai mult de 49% din capitalul zăcământului deoarece este de importanță strategică. Însă în ciuda mișcării revoluționare de implicare a statului în sectorul energetic prin preluarea controlului aspura companiilor energetice majore există și implicații negative precum pierderea de investiții străine în sectorul energetic sau afectarea statului mai puternic în cazul unor crize economice dotarită implicării directe a acestuia în deținerea acestor companii.

Pe lângă această politică de protejare a resurselor naturale, statul rus s-a implicat și prin aplicarea și majorarea de taxe asupra investitorilor străini, ajungând în undele cazuri să aplice până la 20 de taxe în urma cărora investitorului nu îi mai rămânea mai nimic din profit, exemplu fiind implicarea companiei petroliere americane Conoco care a investit 600 de milioane de dolari și nu a reușit să câștige nimic. În plus pe lângă acestea conducerea rusă este foarte reticentă la participarea străinilor în pozițiile de conducere ale companiilor energetice și de resurse naturale, dovadă find faptul că îi pot acuza de spionaj pentru accesul la informații de ordin strategic.

Însă conducerea rusă nu dorește să alunge în totalitate investitorii străini, a stabilit această legilație ca aceștia să nu dețină monopolul sau să devină factori importanți în economia rusă, drept urmare conducerea rusă este deschisă în fața investițiilor străine însă doar în parteneriate cu companiile ruse și în termeni stabiliți de aceasta, companiile străine pot investi prin companiile naționale și se pot implica prin furnizarea de noi tehnologii sau cunoștințe economice pentru eficintizarea și creșterea profiturilor. Un exemplu evident de deținere a acestor companii energetice este compania Rosneft care este deținută în totalitate de statul rus sau Gazpromul care este deținut în proporție de 50% în așa fel încât statul să dețină monopolul asupra capitalului de acțiuni al companiei.

Pentru a dezvolta o bază a dezvoltării economice a Rusiei au fost adoptate două strategii energetice care fac proiecții de viitor cu privire la energia rusă stabilind totodată principalele direcții pe care trebuie să le urmeze fiecare sector energetic. Strategia Energetică Rusă până în 2020 a fost adoptată la data de 12 mai 2009 de către președintele rus și stabilește că unul din principalele țeluri este investiția pentru modernizarea sectorului energetic, exporturile energetice sunt unul dintre principalele instrumente a politicii externe ruse și principalele mijloace de dezvoltare economică a statului rus. În plus prezenta strategie preconizează faptul că nevoia Europei de gaz natural va crește până după 2020 peste 50% din totalul necesar.

Tot în 2009 în luna noiembrie a fost aprobată și Strategia Energetică a Rusiei până în 2030 care amintește nevoia de transformare a complexului național energetic și de combustibil în trei faze: în prima mai precis în perioada 2013-2015 să fie reparată actuala rețea de distribuire a energiei, în a doua fază 2015-2020 să fie introduse noile inovații de ultimă generație mult mai eficiente iar în cea de-a treia fază să fie introduse tehnologii alternative la actualul sistem energetic cu tehnologii bazate pe surse fără nevoie de combustibil precum energia solară, nucleară sau a vântului, toate acestea cu scopul de a propulsa economia Rusiei. Această strategiei stabilește în cea de-a doua fază diversificarea utilizării de resurse deoarece în 2002, gazul natural reprezenta 45% ca și combustibil principal și resursă energetică convertită ca și echivalent energetic. În plus prezenta strategie stabilește mărirea interesului pentru zona arctică prin exlorarea acesteaia mai intensiv după noile descoperiri energetice odată cu implementarea celei de-a doua faze de dezvoltare a energiei, respectiv prin implementarea de noi inovații și tehnologii în exploatarea resurselor energetice. Aceste strategii sunt importante deoarece în 2004 conform Băncii Mondiale PIB-ul Federației Ruse în proporție de 25% este format din sectorul energetic iar pe viitor dacă nu își va diversifica sectoarele energetice va avea grave probleme economice.

3.2 Gazprom și puterea reprezentată de gazul natural rusesc

Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice noua ordine mondială a adus de înțeles conducerii ruse faptul că arsenalul nuclear sau o armată de milioane de soldați sunt factori irelevanți, aceasta fiind nevoită să folosescă alte unelte pentru a se manifesta ca putere globală pe scena internațională. Astfel conducerea rusă a înțeles faptul că poate proiecta în lume puterea rusă cu ajutorul nevoii tot mai mare de resurse și energie a lumii, mai ales petrol și gaze naturale, astfel în cele ce urmează va fi prezentată cea mai puternică companie de gaze naturale din Rusia, Gazprom.

În Europa gazul natural a început să fie importat din nevoia de diversificare a resurselor deoarece era dependentă de importurile de petrol din Orientul Mijlociu care putea oricând să întrerupă livrările iar rutele navale nu erau printre cele mai sigure și de producția de energie electrică din centralele nucleare care nu sunt printre cele mai sigure moduri de producție a energiei electrice. Astfel a fost luată decizia de construire a unei rețele de conducte de gaz natural din nevoia de diversificare a resurselor, însă după cum specifică și autorul Marshall I. Goldman există și o vulnerabilitate, respectiv odată ce este contruită o conductă importatorul devine dependent de exportator fapt care din păcate s-a putut obseva în cele ce se va prezentat în prezentul subcapitol.

Cazul Gazpromului reprezintă un caz fericit datorită faptului că oamenii din Ministerul Gazului au reușit să rețină toate propritățile ministerului laolaltă, după care au reușit în august 1989 să transforme ministerul într-o corporație numită Gazprom. Astfel transformarea ministerului într-o corporație a reușit să țină bunurile acestuia laolată și au evitat fragmentarea acestuia precum a fost cazul Ministerului Petrolului care a fost fragmentat. La început statul a deținut totalul acțiunilor însă doar după 1993 s-a început vânzarea de acțiuni unor părți private, dar tot statul a rămas principalul acționar fapt evident fiind ministrul gazului a devenit directorul executiv al Gazpromului. În 1993 Gazprom a început să își vândă din acțiuni, respectiv 33% din acțiuni au fost destinate publicului și încă 15% angajaților, restul acțiunilor au rămas a fi deținute de statul rus.

Gazprom reprezintă cea mai mare companie de gaz natural din lume, aceasta exploatând în principal din trei mari zăcăminte de gaz natural: Nadym-Pur, peninsula Yamal și Ștokman, zăcăminte care reprezintă cele mai mari depozite de gaz natural din lume din care distribuie gaz natural atât pentru producția internă a Federației Ruse cât și pentru exporturi. Alături de deținerea unora dintre cele mai mari zăcăminte de gaz natural din lume Gazprom deține și Sistemul Unit de Alimentare cu Gaz al Rusiei, sistem care reprezintă cea mai mare rețeauă de distribuire a gazului natural din lume și distribuie gaz natural atât pe teritoriul Federației Ruse cât și în Europa. Alături de distribuirea de gaz natural Gazprom este și cel mai mare furnizor de electricitate din Rusia și reprezintă a cincea companie petrolieră modială.

Reforma economică lansată în 2000 a ajuns și la cea mai mare companie de gaz din lume, Gazprom în 2002, deoarece în perioada conducerii lui Elțîn Gazprom s-a numărat printre companiile de stat care au fost privatizate, dar statul a mai păstrat 40% din totalul de acțiuni, ca în prezent statul rus să reușescă să preia din nou controlul asupra companiei deținând 50,23% din totalul de acțiuni ale companiei. Astfel în 2002 s-a lansat o campanie de reformare a companiei de gaz deoarece era grav afectată de corupție, evaziune fiscală și gestionare ineficientă, campanie care presupunea fragmentarea companiei în comapnii mai mici de distribuție și producție pentru a încuraja concurența, însă aceasta a fost respinsă.

Reformarea Gazpromului a fost respinsă deoarece Vladimir Putin alături de restul conducerii rusești a înțeles faptul că această companie reprezintă una dintre uneltele cheie de proiectare a puterii rusești pe scena internațională, datorită cererii tot mai mare de resurse naturale a Europei. Datorită acestui fapt Putin a înțeles faptul că poate controla anumite state prin nevoia lor de resurse naturale datorită dependenței acestora de resurse naturale pe care nu le dețin, mai ales state din Europa care în proporție de necesitate importă o treime din totalul necesar. Astfel după ce a respins reforma de fragmentare propusă în 2002, în 2006 Vladimir Putin a aprobat legea conform căreia Gazprom devenea unica companie rusescă exportatoare de gaze naturale, fapt care i-a garantat o creștere de capital impresionantă ca în 2007 comapania a ajuns să valoreze 230 de miliarde de dolari.

Pentru a deține monopolul asupra gazului natural rusesc Gazprom a început să își elimine concurența din Rusia odată cu aprobarea legii din 2006 care a stabilit că este unica companie rusescă exporatoare de gaz de pe teritoriul rusesc, dovadă fiind acuzarea companiei olandeze Royal Dutch Shell și a companiilor japoneze Mitsui și Mitsubishi care colaborau la un proiect de dezvoltare a tehnologiei gazului natural lichefiat în cadru proiectului Sakhalin II conform căruia acest proiect era dăunător pentru mediu, acesta ajungând să fie preluat de Gazprom.

După stabilirea direcțiilor de conducerea Putin din 2002 Gazpromul a început să funcționeze și să se dezvolte, aceasta dorind să se extindă și în alte domenii energetice precum petrolul, energia electrică și lichefierea gazului natural, extinderea fiind nu doar de natură energetică ci și de a intra pe noi piețe precum Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și în zona Asiei și a Pacificului. Dorința de extindere și în alte domenii energetice este rezultată de natura gazelor naturale care reprezintă o resursă limitată, dar și din cauza faptului că în 2004 aproximativ 60% din totalul veniturilor companiei au venit din Europa, fapt din cauza căruia compania este dependentă de statele europene. Prin extinderea și spre alte domenii energetice Gazprom și-a propus să ajungă cea mai mare companie energetică din lume.

Dezvoltarea Gazpromului a crescut foarte mult odată cu creșterea masivă de capital deținută de aceasta, însă nu s-a oprit în doar a strânge bani în vistierie ci a început să investească tot mai mult în Europa, inclusv în domenii care nu sunt lagate de industria gazului. Astfel a reușit să încheie contracte bilaterale cu firme din Franța, Belgia, Germania sau Italia, evitând cu succesc implicarea Uniunii Europene în dezvoltarea sa. Drept urmare datorită încheierii de acorduri bilaterale cu fiecare stat european în parte Uniunea Europeană nu a reușit să impună legislația europeană asupra companiei rusești care a reușit să intre pe piața europeană prin încheierea contractelor bilaterale cu fiecare stat european în parte. Astfe Gazprom a reușit cu succes să evite dezvoltarea unei relații de interdependență între Federația Rusă și Uniunea Europeană, drept urmare a reușit să elimine o vulnerabilitate la adresa securității economice a statului rus.

Pentru a slăbi dependența de Uniunea Europeană Gazprom a făcut investiții majore în dezvoltarea tehnologiei gazului petrolier lichefiat cu scopul de a-l putea transporta peste mări cu ajutorul unor nave imense construite special pentru transpoatarea gazului lichefiat. Astfel cu ajutorul acestor nave Gazprom dorește să exporte gaz de pe teritoriul rusesc, Nigeria sau Bolivia în America sau să transporte gaz natural din Qatar în Marea Britanie. În plus pe lângă dezvoltarea tehnologiei de transport pe mare Gazprom și-a propus construirea de noi gazoducte pe teritoriul Rusiei din Asia pentru a livra gaz natural Chinei, Coreei și Japoniei cu același scop de a slăbi dependența față de banii Europei. Alături de aceste planuri, Vladimir Putin a prezentat și o inițiativă de a crea o oraganizație a statelor exporatoare de gaz natural cu scopul controlării mai bune a prețurilor generate de de piața mondială, astfel dorește să se întărească colaborarea cu Iranul, Alegeria și Qatar, Gazprom făcând deja un prim pas prin semnarea unui acord de cooperare cu Algeria. Această organizație însă nu poate fi similară cu OPEC deoarece și nu poate să influențeze piața modială precum cea amintită deoarece industria gazului natural nu este lafel de dinamică precum cea a petrolului, de multe ori fiind încheiate contracte pe o durată de până la 25 de ani cât și a faptului că gazul nu este lafel de ușor de transportat precum petrolul.

Un exemplu evident al dezvotării tehnologiei gazului natural rusesc este proiectul Ștokman, proiect care este de importanță geostrategică datorită faptului că este cel mai mare zăcământ de gaz natural descoperit până în prezent, iar ruta maritimă de la terminalul de lichefiere a gazului din Marea Barents până pe coasta de Est a Statelor Unite ale Americii este jumătate din cea din prezent din Orientul Mijociu până în Statele Unite. În plus datorită dezvotării intensive a tehnologiei de livrare a gazului cu ajutorul unor nave uriașe construite special pentru livrarea de gaz natural, costurile de livrare au scăzut substanțial. Prezentul proiect face parte din programul de dezvoltare a securității energetice datorită diversificării prin aprovizionarea din mai multe surse și planul de dezvoltare a zonei Arctice care implică exploatarea potențialului energetic a acesteia în urma dezvotării tehnologice din ultimii ani care au făcut posibilă cercetarea și exploatarea acesteia. Pe lângă alternativa la gazul din Orientul Mijociu pentru Statele Unite ale Americii, prezentul proiect reprezintă o nouă sursă de aprovizionare a gazoductului care ajunge în Germania respectiv North Stream.

Unul dintre cele mai evidente cazuri de utilizare a gazului natural ca armă politică este cel din 2004 când în urma alegerilor prezidențiale din Ucraina, în care candidatul susținut de Federația Rusă a pierdut alegerile iar Gazprom a anunțat o majorare a prețului gazului natural pentru Ucraina de la 50 de dolari mia de metricubi la 150 de dolari la data de 1 ianuarie 2006, dar Ucraina a refuzat să plătească prețul majorat, Gazprom a redus exporturile către aceasta fapt care a generat o anumită frică în Europa deoarece 80% din gazul livrat acesteia trece prin gazoductele care traversează Ucraina. Gazprom s-a motivat că a tăiat livrările de gaz nu doar asupra Ucrainei ci și asupra Moldovei și a Georgiei deoarece toate acestea au refuzat să pltească prețul gazului pe care îl plătește restul Europei, însă la scurt timp a reluat livrările de gaz către acestea deoarece s-a descoperit faptul că 60% din gazul livrat Ucrainei era defapt gaz cumpărat de la Turkmenistan la un preț sub 46 de dolari mia de metri cubi și vândut la un preț de 95 de dolari mia de de metri cubi.

Drept urmare a evenimentelor neplăcute cu Ucraina Gazprom a construit noi gazoducte pentru a nu mai depinde de aceasta, în Nordul Europei a contruit gazoductul North Stream prin Marea Baltică pentru a furniza gaz natural statelor din Vestul Europei iar în Sud a contruit Blue Stream către Turcia gazoduct pe care dorește să îl prelungească până în Ungaria unde să îl racordeze la rețeaua europeană, toate acestea fiind mișcări pentru a-și întări poziția în Europa și pentru a o controla mai ușor, putând astfel să amenințe doar anumite state în caz de difenrende fără să oprească livrările de gaz către întregul continent.

În anul 2006 câțiva membri ai Uniunii Europene alături de Statele Unite ale Americii au propus construirea unui gazoduct alternativ la rețeaua rusească de distribuire a gazului, acest gazoduct numindu-se Nabucco, de construcția sa ocupându-se British Petroleum. Acest gazoduct urma a livra gaz natural din Asia Centrală respectiv Kazakhstan, Turkmenistan și Uzbekistan spre Europa prin Azerbaidjan și Iran după care prin Georgia, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria până în Austria unde compania austriacă OMV urma a construi punctul central de livrare și stocare în Europa. Însă la scurt timp președintele rus Vladimir Putin a început să pună presiune, mai ales asupra Georgiei, fapt evidențiat și în primul capitol al acestei lucrări ca în 2006 să pună embargou pe imprturile de produse din Georgia, au avut loc explozii asupra gazoductelor care livrau gaz din Rusia spre aceasta, au început să fie întreruperi de livrare a energiei electrice din Rusia, Rusia a întrerupt serviciul poștal cu Georgia, președintele rus a sprijinit mișcările secesioniste din Abhazia și Osetia de Sud ca totul să escaladeze într-un conflict în 2008. În urma unor astfel de acțiuni în cele din urmă una câte una dintre statele participante la proiectul gazoductului Nabucco au început să se retragă.

Pe lângă amplele acțiuni de blocare a proiectelor energetice alternative, Gazprom a început să facă presiuni pe statele prin care trec conductele de livrare a gazului spre Europa pentru a le cumpăra rețelele naționale de gazoducte. Astfel Gazprom a reușit să cumpere rețelele de gazoducte din Belarus, Moldova și Armenia, doar Georgia reușind să refuze Gazpromul după ce și-a redirecționat 80% din necesarul de gaz natural din alte surse înafara Rusiei.

În ciuda puterii reprezentate de gaz și Gazprom, Federația Rusă se confruntă cu o problemă gravă a transportării gazului pe teritoriul său deoarece are mari probleme cu infrastructura energetică care joacă mai nou un rol foarte important în politica energetică a acesteia, fapt de altfel amintit și în Strategia Energetică a Rusiei până în 2030 în care prima fază de reformare a sectorului energetic rusesc este chiar restaurarea actualei rețele de distribuire a energiei. În prezent rețeaua de gazoducte din Rusia este deținută în totalitate de Gazprom, aceasta fiind numită și Sistemul Unit de Alimentare cu Gaz al Rusiei care are 168000 de kilometri lungime conform ultimelor date oferite de siteul companiei, conducte care au fost concepute să fie exploatate timp de 30 de ani, însă în jur de 64% din totalul rețelei și-a depășit perioada de exploatare având nevoie restaurare, fapt care necesită investiții majore din partea companiei rusești. În ciuda situației din țară, pe plan extern rețeaua de distribuție a gazului este mai bine întreținută pentru a nu pierde interesul străinilor. Rețeaua de distribuire a gazului reprezintă și o piedică în fața investitorilor independenți din Rusia deoarece nu au dreptul să se racordeze la rețeaua națională de distribuire a gazului pentru a nu pune în pericol securitatea energetică a rețelei de distribuire. Un alt exemplu din care reiese faptul că rețeaua rusă de distribuire a gazului este parte a politicii externe ruse, este utilizarea acesteia la distribuirea gazului natural din Asia Centrală spre Europa, în urma eșecului european de a construi o proprie conductă care să evite teritoriul rus, proiectul Nabucco. Astfel reușind să intre pe piețele statelor Asiei Centrale unde ulterior Gazprom a reușit să cumpere rezervele de gaz natural sub forma unor contracte de lungă durată și a blocat distribuirea gazului natural din partea altor companii concurente prin propria rețea de distribuire a gazului natural. În plus Gazprom dorește să se implice în contruirea unui gazoduct din Iran care să ajungă până în Pakistan și India. În plus Gazprom dorește să intre pe piața din China prin construirea a două gazoducte respectiv unul din Siberia de Vest iar unul din Siberia de Est, cât și pe piețele din Coreea de Sud și Japonia.

Implicarea Gazpromului în Asia Centrală dar mai ales în Turkmenistan, Kazakhstan și Uzbekistan a fost o afacere foarte bună deoarece cumpăra în 2006 de la aceste state care nu pot livra altfel gazul în Europa cu 50 de dolari mia de metri cubi și o vindea în Europa cu 230 de dolari mia de metri cubi. Astfel pentru a evita pierderea controlului asupra gazului din Asia Centrală Rusia s-a implicat în a convinge conducerea maghiară să aleagă alternativa oferită de ea în care Ungaria va deveni centrul zonei Central Europene de distribuire a gazului natural fapt care a dus la părăsirea proiectului Nabucco de către Ungaria, Austria și Bulgaria deoarece necesită o investiție mare de bani și nu ar produce un profit suficient de mare din cauza monopolului deținut de Gazprom pe piața Europeană.

3.3 Industria petrolieră și Rosneft

Rosneft reprezintă în prezent cea mai mare companie petrolieră rusescă și cea mai mare companie petrolieră din lume tranzacționată public. Aceasta se ocupă de expolatarea hidrocarburilor pe întreg procesul tehnologic, respectiv de la extragerea, distribuirea, rafinare și vânzarea produselor finite din exploatarea hidrocarburilor precum petrol sau gaz natural. Rosneft în prezent este deținută în proporție 69% de Rosneftegaz, companie care este deținută în totalitate de statul rus, fapt din care rezultă controlul statului rus asupra acesteaia și deciziile politice pe care le poate lua de cele mai multe ori, 20% este deținută de British Petroleum și încă 11% este tranzacționată public. Expansiunea companiei a crescut considerabil datorită implicării acesteaia în toate procesele tehnologice de exploatare al petrolului și gazului natural, acesta exploatează hidrocarburi în Rusia respectiv în Vestul și Estul Siberiei, Sudul și Centrul Rusiei până în Estul îndepărtat și zona Arctică, în plus se implică în proiecte de exploatare petrolieră în Venezuela, Brazilia, Statele Unite ale Americii, Canada, Emiratele Arabe Unite, Alegeria, Norvegia, Kazakhstan, Vietnam și Abhazia. Pentru a rafina imensa cantitate de petrol pe care o extrage Rosneft deține 9 mari rafinării petroliere și înca 4 mai mici pe teritoriul Rusiei, plus în străinătate unde deține părți din rafinării precum 4 rafinării în Germania, o rafinărie în Italia, o rafinărie în Belarus și încă una în Ucraina. În 2013 Rosneft a deținut 40% din totalul producției ruse de petrol ceea ce înseamna în jur de 90 de milioane de tone de petrol și este în creștere datorită faptului că statul rus dorește să acapareze cât mai mult control asupra producției de petrol precum a făcut și cu industria gazului natural pentru a-l folosi ca unealtă în politica externă.

Rosneft a fost fondată ca și companie de stat în aprilie 1993 prin integrarea a mai mult de 250 de întreprinderi și organizații din perioada sovietică în cadrul acesteia, cât și a mai multor zăcăminte de petrol și gaz natural care au fost dezvoltate de sovietici. În 2005 aceasta a devenit lider în producția petrolieră rusească în urma schimbării conducerii în 2004, fapt care a influențat pozitiv dezvoltarea acesteia, ca în 2013 să devină cel mai mare plătitor de taxe al statului rus, achitând taxe pe 2013 în valoare de 2.7 trilioane de ruble, fapt care dovedește de ce statul rus s-a implicat în preluarea controlului asupra acesteia.

Rosneft a apărut în 1993 după o serie de transformări suferite de Ministerul Industriei Petroliere din Uniunea Sovietică care inițial în septembrie 1991 a fost transformat din Ministerul Combustibilului și al Energiei într-o companie numită Rosneftegaz, companie din care în noiembrie 1991 au fost luate trei câmpuri petroliere respectiv Langepaz, Urengoi și Kagalyum și au fost unite într-o singură companie, mai precis LUKoil. Următroarea transformare a avut loc în noiembrie 1992 când Rosneftegaz a fost transformată în Rosneft din care în 1993 au mai fost rupte încă două companii, respectiv Yukos și Surgutneftegaz. Aceste rupturi fiind ultimele schimbări majore din ceea ce a mai rămas din Rosneft care în ciuda privatizărilor și a pierderilor de zăcăminte în 1993, tot era cel mai mare exportator de petrol din Rusia, respectiv deținea 60% din totalul exporturilor.

În ciuda privatizărilor din Rosneft, în noile companii apărute din aceasta statul încă deținea părți mari din acestea, în 1991 Boris Elțîn în efortul de a privatiza economia centralizată a noului stat rus a lansat o inițiativă în care fiecare cetățean al Rusiei primea un voucher rambursabil în valoare de 10 000 de ruble emis ca acțiuni al întreprinderilor proaspăt privatizate. În 1995 s-a lansat inițiativa împrumuturilor de acțiuni prin care acțiunile deținute de stat la companiile deținute de el se cedau anumitor bănci pentru a se compensa deficitul de buget care s-a datorat lipsei achitării taxelor și impozitelor. Astfel s-a propus ca acțiunile deținute de stat în companiile petroliere să fie împrumutate pentru a acoperii golurile din buget, după care să fie returnate de băncile cărora le-au fost împromutate prin recumpărare. Însă a exitat o clauză, în care dacă statul nu mai poate să reachite acțiunile acestea să fie scoase la licitație. Datorită acestei clauze au avut loc adevărate furturi de companii deoarece statul s-a împrumutat la băncile deținute de oligarhi, bănci care au organizat licitații la care participau doar oligarhii și nu au permis accesul la licitații a investitorilor străini. Cele mai cunoscute cazuri fiind cele ale companiei Yukos și Sibneft, Yukos a fost preluată de Mikhail Khodorkovsky și banca sa Menetep Bank care a câștigat compania petrolieră la licitație pentru 309 milioane de dolari, companie care la scurt timp a fost evaluată la 15 miliarde de dolari, iar Sibneft a fost câștigată la licitație pentru 100 de milioane de dolari în 1996 de Banca SBS/Agro care era deținută tot de doi oligarhi, Alexander Smolensky și Boris Berezovsky, Sibneft valorând în realitate 10 miliarde de dolari.

În urma acestor privatizări mafiote ale industriei petroliere rusești, în 1998 exploatarea petrolieră a scăzut puternic reprezentând doar 60% din ceea ce era în 1990, astfel a intervenit guvernul rus și a semnat trei Înțelegeri de Împărțire a Producției cu companii străine cu sopul de a dzvolta zona arctică care nu poate fi exploatată de companiile petroliere rusești deoarece nu dețin tehnologia necesară exploatării în astfel de condiții. Însă în momentul în care conducerea rusă a constatat faptul că Rusia poate singură să exploateze astfel de zăcăminte a intervenit cu o legislație aspră în care companiile străine nu pot deține mai mult de jumătate dintr-o companie de importanță strategică.

Scăderea producției de petrol din 1998 s-a datorat scăderii bruște a prețului mondial pe barilul de petrol care a scăzut într-un singur an din 1997 până în 1998 de la 26 de dolari barilul la doar 15 dolari barilul de petrol, astfel datorită procesului tehnologic de prelucrare și transportare a petrolului companiile petroliere au început să nu mai facă profit și au decis să suspende sau chiar să oprească producția de petrol. Acest fapt a avut consecințe majore asupra economiei rusești care și așa era îndatorată puternic, acesta în 1998 s-a declarat falimentară devenind incapabilă să își plătească datoriile.

Însă la scurt timp după recesiune în 2000 economia mondială a început să își revină și totodată au început să apara noi state dependente de resurse naturale datorită creșterii bruște a dezvoltării, state precum India sau China care în fiecare an își cresc importurile de resurse naturale. Astfel în 2000 prețul mondial al barilului de petrol a crescut la 33 de dolari barilul fapt care a dus la o creștere constantă a producției ruse de petrol, creștere care a ajuns atât de mare încât în 2006 a transformat din Rusia cel mai mare producător de petrol din lume. Creșterea constantă prețului și a cererii de petrol de pe piața mondială a făcut ca oligarhii și companiile lor petroliere să investească în echipament de tehnologie avansată de exploatare petrolieră și noi explorări geologice fapt care a dus la puternica creștere a producției petroliere. Odată cu această creștere și economia rusă a început să crească însă a devenit strâns legată de industria petrolieră.

Înainte de a deveni președinte Vladimir Putin a publicat în 1999 o teză numită Planificarea Strategică a Reproducerii a Bazelor de Resurse în care afirmă faptul că guvernul rus trebuie să preieie controlul asupra resurselor naturale și ale materiilor prime pentru a crea companii eficiente și competitive atât pe piața națională cât și cea internațională dacă statul rus mai dorește să redevină superputerea care a fost cândva, deoarece în urma privatizării mafiote a companiilor naționale ruse sunt urmărite doar interesele personale de a face profit ale oligarhilor. Acesta propune ca oligarhii să fie folosiți prin regularea dezvoltării companiilor deținute de aceștia și să acționeze în interesul socității și nu al anumitor oameni. În plus Putin propune acceptarea investitorilor străini dar sub controlul atent al statului mai ales în companiile de producere de măfuri, fără implicarea directă a investițiilor străine deoarece părțile private sau corporațiile își urmăresc propiul interes de a-și maximiza profitul nu de a sprijini statul. Drept urmare la acestea mai ales în sectorul energetic Putin a propus constrângerea oligarhilor din industria petrolieră și a gazului natural în cazul în care nu sunt de acord să coopereze cu statul rus, constrângeri care implică inclusiv tăierea accesului la rețeaua de distribuție a celor două resurse fapt în urma cărora nu mai pot să vândă atât pe piața națională cât și pe cea internațională.

Odată ajuns președinte al Federației Ruse în 2000 Vladimir Putin a început o amplă campanie de curățare a posturilor de conducere ale companiilor de stat precum a fost cazul președintelui Gazpromului Viktor Chernomyrdin care a fost prim-ministru al Rusiei în timpul conducerii lui Boris Elțîn, care a fost demis și s-a început eliminarea treptată a oligarhilor din viața publică și politică a Rusiei datorită influenței puternice de care dispuneau aceștia, eliminare prin condamnări pentru afaceri frauduloase. Unul dintre primii oligarhi care a fost închis în închisoare este Vladimir Gusinsky, liderul uneia dintre cele mai mari companii media din Rusia care a fost învinovățit de deturnare de fonduri de la o companie din Sankt Petersburg. Gusinsky a ajuns să fie închis în închisoare datorită criticilor pe care le-a adus asupra lui Putin în momentul în care acesta a trimis trupe din nou în Cecenia. După cazul lui Gusinsky Vladimir Putin a invitat 21 dintre cei mai influenți oligarhi ai Rusiei, pe care i-a avertizat de faptul că dacă stau departe de politica rusă s-ar putea să îi lase în pace. Însă doi dintre aceștia nu s-au supus respectiv Mikhail Khodorkovsky și Boris Berezovsky care au început să îl atace public pe Putin pentru că nu s-a deranjat să viziteze locul accidentului de submarin din august 2000. La scurt timp Berezovsky a fost fost luat în vizor de Putin care a ordonat arestarea acestuia, moment în care a fugit în exil la Londra unde și-a predat controlul asupra companiei media pe care o deținea și a companiei petroliere Sibneft unuia dintre partenerii de afaceri, respectiv lui Roman Abramovich care a decis să coopereze cu Putin și a pus la dispoziția acestuia companiile lui Berezovsky. La câteva luni mai târziu companiile lui Berezovsky și ale lui Gusinsky au fost naționalizate și trecute în proprietatea Gazpromului. Toate acestea după ce Roman Abramovich a decis vânzarea Sibneftului către Gazprom în septembrie 2005, devenind cel mai bogat rus.

După cazul lui Boris Berezonsky și preluarea Sibneftului de către statul rus, a urmat cazul lui Mikhail Khodorkovsky și al companiei petroliere Yukos deținută de acesta după ce a cumpărat-o prin propria bancă, respectiv Menatep, bancă prin care a cumpărat cât mai multe vouchere de la oamenii obișnuiți care nu au reușit să înțeleagă valoarea acestora care au fost transformate în acțiuni. În urma preluării Yukosului Mikhail Khodorkovsky a ajuns în 2003 cel mai bogat rus cu o avere estimată la 15 miliarde de dolari, datorită faptului că a reușit să transforme compania preluată dubios într-un model al bunei gestionări, aceasta ajungând în 2004 cel mai mare producător de petrol din Rusia, reușind să livreze petrol cu ajutorul navelor petroliere în Statele Unite ale Americii, fapt care l-a făcut pe Khodorkovsky să solicite construirea unei noi conducte de petrol de la zăcămintele din Murmansk la Marea Barents pentru a facilita utilizarea unor nave petroliere cu pescaj mai mare fapt care ar face profitabil exportul de petrol în Statele Unite. Însă marea problemă a lui Khodorkovsky cu Putin nu a fost exportul de petrol în Statele Unite ci faptul că a lansat o campanie în care să construiască o conductă de petrol din Siberia până în China și a semnat un contract cu aceasta de douăzeci de ani în care angaja Yukos să livreze 20 de milioane de tone de petrol anual din 2005, iar din 2010 să livreze 30 de milioane de tone de petrol anual. Acest contract l-a înfuriat pe Putin deoarece Yukos în viziunea președintelui rus a acționat precum o putere suverană care a făcut politică externă cu China în locul conducerii ruse. În plus Khodorkovsky în 2003 a dorit să vândă jumătate din acțiunile companiei petroliere fie companiilor petroliere Chevron sau Exxon-Mobil, fapt care a dus la arestarea sa din 25 octombrie 2003 fiind acuzat de evaziune fiscală, furt, fraudă, fals și delapidare, acuzații în urma cărora a fost găsit vinovat și a primit o pedeapsă de 8 ani după care în 2007 a mai primit o serie de acuzații care au mai adus o pedeapsă de 15 ani. Pe lângă arestarea lui Khodorkovsky, a fost arestată și conducerea Yukos alături de avocați acesteia fiind găsită vinovată de crimă, evaziune fiscală, delapidare, furt, fraudă.

La trei ani după anchetarea și acuzarea conducerii Yukosului, compania a fost declarată la data de 2 august 2006 falimentară datorită faptului că a strâns o datorie față de statul rus mai mare decât valorează ea însăși. Astfel statul rus a organizat o serie de licitații la care au apărut firme noi în domeniul petrolier care de fapt acopereau Rosneft pentru a evita acuzațiile de implicare a companiei de stat, exemplu de firme fiind Baikal Finance Group sau RN-Razvitiye. Odată preluată firma Yukos de aceste companii, a urmat a fi renaționalizată și integrată în compania de stat Rosneft, astfel în acest fel planul lui Putin a reușit deoarece rezevele petroliere deținute de Yukos nu au mai ajuns la companii străine precum Chevron sau Exxon-Mobil. În urma preluării companiei Yukos, în 2007 Rosneft a devenit cel mai mare producător de petrol din Rusia, astfel conducerea rusă reușind să preieie controlul asupra unuia dintre sectoarele economice cheie ale economiei sale cât a reușit să preieie controlul asupra uneia dintre uneltele de proiectare a puterii energetice în sfera politicii externe.

În urma celor prezentate în ultimele două subcapitole este foarte evidentă implicarea conducerii ruse în sectoarele de importanță geopolitică, acesta reușind să dețină monopolul asupra exporturilor de gaz naturale și petrol, prin implicarea directă sau indirectă asupra companiilor energetice. Prin implicare directă fiind înțeleasă deținerea companiei de către statul rus, iar prin implicare indirectă fiind înțeleasă controlarea companiilor private prin amenințare și șantajare cu ajutorul inspectorilor de stat, drept urmare companiile care nu se supun ordinelor venite de la Kremlin ajung să fie șantajate de stat până în momentul în care se supun sau ajung să fie cumpărate de una dintre companile deținute de acesta.

Prin astfel de acțiuni președintele rus Vladimir Putin a reușit să preieie controlul asupra sectoarelor energetice, care mai recent fac parte din noua politică externă a Federației Ruse. Astfel companiile energetice deținute de statul rus au devenit parte din puterea soft a Federației Ruse care a reușit să își proiecteze puterea în sfera relațiilor internaționale fără ajutorul armatei.

3.4 Concluzii

În prezent economia Federației Ruse este cel mai important sector al acesteia deoarece fără o economie funcțională în secolul XXI un stat automat ar paraliza și s-ar prăbuși, mai ales un stat de dimensiunile și complexitatea Rusiei care încearcă să redevină o mare putere geopolitică după o perioadă de 20 de ani în care și-a reclădit forțele. În urma celor prezentate după o periodă de 10 ani în care s-a aflat într-o relativă instabilitate economia rusă a început să se adapteze și să se integreze în economia mondială datorită reformelor aduse pe plan intern cât și extern de către președintele rus Vladimir Putin. Acesta a reușit să stabilizeze și să revitalizeze economia rusă, după care a reușit să o facă să înflorească în perioada anilor 2000-2008, perioadă care a coincis cu durata celor două mandate de președenție ale acestuia.

Perioada de înflorire economică se datorează după cum a fost prezentat în capitolul 3 reformelor inițiate de președintele rus Vladimir Putin și creșterii continue a prețului modial al barilului de petrol cât și a gazului natural, resurse care au fost valorificate de acesta și în prezent reprezintă 70% din economia rusă. Acestea se datorează observării și valorificării de către conducerea rusă a celor două resurse fără de care în prezent economia rusă s-ar prăbuși. Însă aceste două resurse pe lângă faptul că sunt esențiale sunt precum o sabie cu două tăișuri, respectiv pot aduce bunăstare economică dar totodată pot aduce grave crize economice datorate fluctuațiilor prețului mondial al acestora după cum a fost crizele din 1998 și 2008 sau scăderea masivă a prețului modial la petrol din noiembrie 2014.

Tocmai pentru a preveni colapsul economiei ruse, Vladimir Putin a inițiat o serie de reforme și strategii care au dat roade și au dus la o perioadă de bunăstare economică a Federației Ruse, după cum a fost explicat cazul reducerii taxelor și naționalizarea unor companii de importanță națională care au fost deținute de oligarhi. Președintele rus a urmărit să se răzbune pe oligarhi și să îi pedepsească pentru modul fraudulos prin care aceștia au preluat companii vitale din economia rusă și au ajuns să le folosească în propriul interes. Pedepsele oligarhilor însemnând exilarea, acuzarea și încarcearea cât și preluarea companiilor energetice de statul rus prina naționalizarea acestora.

În urma observațiilor făcute de conducerea rusă, respectiv președintele rus Vladimir Putin a urmărit întărirea și dezvoltarea companiilor energetice deținute de stat, două dintre cele mai importante fiind Gazprom și Rosneft. Aceste companii fiind protejate prin legislație cum este cazul Gazpromului care a devenit prin legislație unicul exportator de gaz natural din Rusia sau cazul companiilor petroliere străine care nu au putut să se implice puternic în urma aplicării din partea statului rus a unor serii de taxe și sancțiuni care nu mai făceau exploatarea petrolului sau gazului în Rusia profitabil.

După cum s-a prezentat în lucrare Gazprom a ajuns să fie utilizată de mai multe ori ca o armă politică împotriva anumitor state precum Ucraina, Moldova sau Georgia, în plus Gazprom a ajuns o adevărată putere economică reușid să cumpere rețele naționale de distribuire a gazului natural cât și să achiziționeze zăcăminte de gaz natural în țări străine. Un alt exemplu evident de putere politică pe care o are Gazprom este abandonarea construirii gazoductului Nabucco de către statele implicate în contruirea acestuia. Probabil una dintre cauzele conflictului Federației Ruse cu Georgiei fiind chiar faptul că Georgia după întreruperile de gaz din 2006 s-a reorientat în a se aproviziona cu gaz natural de la Azerbaidjan.

Alături de Gazprom, Rosneft este cea mai mare companie petrolieră din Rusia care totodată este deținută de statul rus, comapanie care asemenea Gazpromului este protejată de legislația statului rus, aceasta devenind cel mai mare exploatator și exportator de petrol din Rusia după ce compania petrolieră Yukos a fost deliberat dusă spre faliment de taxele și impozitele imense cerute de statul rus care ulterior a vândut-o la licitație unde a fost cumpărată de companii necunoscute care ulterior au integrat-o în Rosneft.

În urma celor prezentate și analizate în capitolul trei al aceste lucrări Federația Rusă urmărește să devină o superputere energetică și nu una militară, economia schimbând locul cu armata care cândva a făcut din Rusia o superputere globală. Armata fiind în prezent utilizată mai mult în interesele economice și energetice ale statului rus după cum a reieșit din cele prezentate. Relațiile dintre economie și armată observându-se și din faptul că în secolul XXI fără o economie puternică nici armata nu mai poate să se mențină ca o putere.