Republica Chineza In Economia Mondiala

Cuprins

Cap 1 Prezentarea generală a Republicii Chineze

1.1 Scurt istoric al Republicii Chineze

1.1.1. Republica populară chineză în perioada lui Mao Zedong

1.1.2 Republica populară chineză în perioada lui Deng Xiaoping

1.2 Pozitionarea geografică

1.3 Cultura în Republica Chineză

1.4 Partidele politice din Republica Chineză

1.4.1 Partidul Comunist Chinez

1.4.2 Alte partide politice din Republica Populară Chineză

Cap. 2 Economia Republicii Chineze

2.1 Origanizarea economică a Republicii Chineze

2.2 Economia de piață socialistă a Republicii Chineze

2.3 Evoluția economică a Republicii Chineze

2.4 Rezervele valutare și datoria externă a Republicii Chineze

2.5 Impactul investițiilor străine directe în economia Republicii Chineze

2.6 Comerțul Republici Chineze

2.7 Relațiile externe ale Republicii Chineze

Cap 3 Republica Chineză în economia mondială

3.1 Relația dintre Republica Chineză și SUA

3.2 Relația dintre Republica Chineză și Uniunea Europeană

3.3 Relația economică dintre Republica Chineză și România

Cap. 4 Panourile solare chinezești

4.1 Panouri solare

4.2 UE și China în conflict pe tema panourilor solare

4.3 SUA și China în conflict pe tema panourilor solare

Bibliografie:

Cap 1 Prezentarea generală a Republicii Chineze

1.1 Scurt istoric al Republicii Chineze

Republica Chineză a fost locuită încă de la începuturile preistoriei. Chinezii din antichitate nu știau nimic totuși depre strămoșii lor din Epoca de piatră, a căror existentă a fost dezvaluită doar de arheologi. Istoricii din vremurile străvechi, au scris celebra istorie a Chinei, și-au bazat scrierile pe legende cum ar fi aceea a lui Shen Nong, care se presupune că a inventat medicina pe bază de plante sau legenda Împaratului Galben căruia i se atribuie crearea tuturor trăsăturilor existențiale ale civilizației: agricultura, organizarea familială, calendarul, matasea, vasele, etc sau legenda lui Yu cel Mare, care controla cursurile de apa ale Chinei și se spune ca ar fi întemeiat cele trei dinastii antice ale Chinei, Xia, Shang și Zhou.

Unul dintre cele mai uimitoare lucruri la civilizația chineză este persistența sa. Nu există nici o îndoială ca este o civilizație străveche, mai veche decât islamul, decât creștinismul sau budismul, chiar și hinduismul care este considerată cea mai veche religie din lume. Primi împărați chinezi au venit la putere cu secole înaintea primilor împărați romani și în timp ce Imperiul Roman disparea cu totul de pe hartă, împărații chinezi au continuat să conducă, până când în final au fost detronați de proprii supuși, în urma cu un secol. Revoluția a dezvălui adevarata vârstă a civilizației chineze, când arheologii și paleologii au început să caute dovezi palpabile în pământ, făcând astfel descoperii cheie depre așezarea preistorică.

Dealungul timpului în China au existat numeroase dinastii, dinaintea lui Hristos și până în anul 1911, dinastii care au înfuiențat și contribuit la evouluția politică, ecomonică, socială, culturală a Chinei de astăzi.

În 1911, rezistența populară față de deținerea căi ferate de către străini a atins cote maxime, iar o rascoală stârnită în provincia Hubei, a condus la o revoluție populară, care în final, a destrămat ultima dinastie aflată pe moarte, dinastia Quing. Pe 29 decembrie 1911, revoluționarul republican Sun Lat-Sen a fost ales președinte interimar a noi Republici Chineze, însă nu era cel care deținea puterea în China; adevăratul conducator era generalul Yaun Shikai. În vara anului 1913 șapte provinci din sud și-au proclamat independența, iar Yuan a trimis armata, conducând a doua revoluție a Republicii Chineze. Yaun dorea să se înscauneze împarat al unei noi distanii, acest lucru nu a fost posibil pentru ca a murit inainte de a fi proclamat. Acesta perioada în care China era divizată, iar puterile occidentale erau preocupate de Primul Razboi Mondial, Japonia a profitat de situație pentru a emite cele 21 de cereri către China, prin care provincia Shandong urma să fie cedată Japoniei, China devenind astfel un protectorat japonez. În 1919 a avut loc o izbucnire de furie în Beijing, când s-a aflat că tratatul de la Versailles prevedea ca teritorile chineze ocupate până în acel moment de către Germania să nu revină Chinei ci Japoniei, ducând la apriția unei noi revoluții între 2 partide cel al naționaliștilor înființat de Sun Yatsen și condus după 1925 de Chiang Kaishek și Partidul Comunist Chinez a cărui lider a fost Mao Zedong începand cu anul 1920.

În 1931, forțele japoneze au ocupat China, ocupaie care a durat până în 1945 făcând din China un teatru de luptă majoră în cel de-al Doilea Razboi Mondial.

În 1949 naționaliști lui Chiang au fost alungati din China în Taiwan, lăsându-l pe Mao să declare ca revoluția comunistă a câștigat și că țara se va numi de acum înainte Republica Populară Chineză.

1.1.1. Republica populară chineză în perioada lui Mao Zedong

În anul 1921, Mao, devenea unul dintre membri fondatori ai Partidului Comunist Chinez.

Pe 1 octombrie 1949, în Beijing, Mao a declarat oficial înființarea Republicii Populare Chineze. El se afla acum într-o poziție din care putea să influiențeze reconstrucția tării conform planurilor sale. China trebuia să fie un partid-stat și poporul să se conformeze dictatelor noului guvern. Majoritatea chinezilor au întâmpint cu caldură Republica Populară datorită faptului că țara era unită sub un singur conducător și fiind că războiele civile luaseră sfârșit.

Marele Salt Înainte din perioda 1958-1962

Mao a condus marea mișcare țărănească spre victorie în 1949, însa țelul său era să transforme China într-o putere industrială. El considera că la un moment dat într-un viitor apropiat, China va ajunge din urma URSS-ul și Vestul capitalist din punct de vedere al producției industriale. Mao a adoptat o serie de planuri cincinale după modelul celor folosite de Stalin în URSS. Acestea presupuneau eforturi uriașe din partea muncitorilor chinezi. Imaginea a milioane de muncitori trudind din greu pentru a îndeplini planul liderului era foarte bine surprinsă în expresia care îl descria pe Mao ca fiind” împaratul furnicilor albastre”. Insistența sa asupra industriei grele și forței de muncă brute demonstra înapoierea convingerilor sale. Economiile moderne se bazează pe high-tech și abilitaăți speciale, nu doar voință. Intenția bună nu produce neapărat oțel bun. Planul cincinal din perioada 1958-1962 supranumit ca “Marele Salt Înainte” a eșuat în atingerea obiectivelor industriale dorite, în schimb rezultatul a fost dat de Marea Foamete din ani 1959-1963, când China a trecut prin cea mai mare foamete din istoria umanității. În acea perioadă aproximativ 50 milioane de oameni au murit de foame, datorita voinței unui singur om Mao.

Primul pas în Marele Salt Înainte a fost colectivizarea, cînd tărani au fost deposedați de pământ și propietatea privată asupra pământului a încetat să mai existe. Mao a ordonat ca jumatate de milliard de țărani chinezi să muncească și să traiască în comune. Țărani și familiile lor nu munceau pământul pentru profitul său ci totul era împărțit în coletivitatea locală și orice surplus revenea statului care urma să-l reinvestească în creșterea ecomnică.

Ideologia lui Mao era ca progamul de colectivizare va duce la o creștere uriașă a producției de hrană, însă efectul a fost exact invers. Țărani nu au reușit să se adapteze noului stil de viață impus, ei nu aveau pregatirea necesară unei activități la scară înaltă, astfel practicau o agricultură de subsistență. Ca urmare a colectivizării a fost faptul că recoltele au scăzut dramatic și foametea a acoperit China. Mao a refuzat să accepte acest fapt și a continuat colectivizarea visând în continuare că va reuși o creștere economică.

Mao Zedong era pur și simplu îndrăgostit de ideea că ar putea obține super recolte prin aplicarea principiilor socialiste. Ideea i-a venit din activitatea lui Lysenko, un agronom rus care a pretins ca a produs recolte de 16 ori mai numeroase decat cele burgheze. Adoptarea de către Mao a acestei ideei a avut un rezultat devastator, recoltele nu au fost mai bogate ci chiar s-au vestejit.

Foametea a cuprins întreaga Republică Chineză dar cel mai tare a lovit zonele rurale al țării. Din Shandong în est, până în Tibet în vest milioane de oameni au muri de foame și de boli. Foametea distrugea spiritul și trupul. Părinți își vindeau copii, soții își vindeau soțiile, femeile se vindeau pe ele pentru hrană, țărărani se ofereau oricui drept sclavi pentru hrană, canibalismul era ceva normal. Prin colectivizarea anilor 1958-1962, Mao a transformat satele din China în câmpuri ale morții.

Mao Zedong nu și-a asumat niciodată responsabilitatea efectelor create de colectivizare, a milioanelor de oameni care au murit de foamete. Acesta doar s-a retras din prim planul politicii lăsând alte două persoane Deng Xiaoping și Liu Shaoqi să se ocupe de problema hranei. Aceștia au abandonat ideea colectivizării, lucru ce la enervat pe Mao considerând acest fapt ca o subminare a principiilor socialiste.

Între 1966 și 1976 China a fost bulversata de marea Revoluție Culturală Proletară, mișcare lansată de Mao Zendong.

Scopul recunoscut de Mao era să scape țara de ideile burgheze și să reaprindă zelul comunist anterior prin mobilizarea tineretului țării, dar totodată dorea să scape de oponenții săi din partid. Sfătuiți de Mao, studenții universități din Beijing au început să se agite contra oficialilor Universității și Guvernului care pretindeau a fi prea burghezi. Liu Shaoqi a încercat să potolească această agitație, însă, Mao i-a îndrumat pe studenți să-și organizeze propria lor miliție militară, Garda Roșie.

Garda Rosie s-a extins nebănuit de mult iar școlile și universitățtile din China s-au inchis în timp ce tineri membri ai Gărzi au iesit în străzi pentru a lupta împotriva celor patru: idei vechi, cultură veche, obiceiuri vechi și tradiții vechi.

Chinezii au lasat deoapare orice rațiune și s-au angajat într-o avalnșă de ucideri si distrugerii. Ei au bătut, umilit, ucis pe oricine era suspect că se opune lui Mao, au distrus temple, altare, opere de artă. Iar motivul pentru care au făcut aceste lucruri era unul pe cât de simplu pe atât de halucinant: pentru ca așa le-a spus Mao .

În timpul revoluției culturale s-a remarcat o figură care a rezistat mult în scena politică chineză, Zhou Enlai. Acesta și-a folosit influiența pentu a modera Revoluția Culturală și a fost în spatele noi mișcări orientate pe prietenia dintre China și SUA. Zhou Enlai considera ca este vital pentru China să-și reia locul important între statele lumii și de a obține un statut egal pentru o dezvoltare internă reală care implica patru modernizări și anume: agricultură industrie, stiință și tehnlogie. În 1976, Zhou Enlai a murit și Deng Xiaoping a preluat și a continuat cu acordul lui Mao cele patru modernizări.

1.1.2 Republica populară chineză în perioada lui Deng Xiaoping

Daca putem spune că cineva a creat China moderna de astăzi acela a fost Deng Xiaoping care a fost o figura predominată în China până la moartea sa în 1997.

În 1978 Deng s-a apucat să implementeze politicile pe care le considera necesare în China. Titlul de onaoare a lui Deng a fost de “conducatorul suprem”. Deng a decis “ reinstaurarea democrație în partid” și a început procesul de restructurare a Chinei post-maoiste. Acesta începe în 1978 “revoluția lui Deng” un proces care urma să remodeleze China și să o transforme în gigantul ecomonic de astăzi.

Deși, Mao Zedong a facut numeroase greșeli era considerat un zeu pentru poporul chinez, iar lui Deng i-a fost destul de greu să implemeteze politicile sale ecomomice și politice. Deng era un realist în ceea ce privește problemele ecomonice, considera că dacă un plan a dat roade trebuie continuat daca nu el trebuie abandonat, politicile să fie dictate de rezultate și nu de teorii cum a facut Mao. Pragmatismul său era de invidiat prin enunțurile sstrie, stiință și tehnlogie. În 1976, Zhou Enlai a murit și Deng Xiaoping a preluat și a continuat cu acordul lui Mao cele patru modernizări.

1.1.2 Republica populară chineză în perioada lui Deng Xiaoping

Daca putem spune că cineva a creat China moderna de astăzi acela a fost Deng Xiaoping care a fost o figura predominată în China până la moartea sa în 1997.

În 1978 Deng s-a apucat să implementeze politicile pe care le considera necesare în China. Titlul de onaoare a lui Deng a fost de “conducatorul suprem”. Deng a decis “ reinstaurarea democrație în partid” și a început procesul de restructurare a Chinei post-maoiste. Acesta începe în 1978 “revoluția lui Deng” un proces care urma să remodeleze China și să o transforme în gigantul ecomonic de astăzi.

Deși, Mao Zedong a facut numeroase greșeli era considerat un zeu pentru poporul chinez, iar lui Deng i-a fost destul de greu să implemeteze politicile sale ecomomice și politice. Deng era un realist în ceea ce privește problemele ecomonice, considera că dacă un plan a dat roade trebuie continuat daca nu el trebuie abandonat, politicile să fie dictate de rezultate și nu de teorii cum a facut Mao. Pragmatismul său era de invidiat prin enunțurile sale;” nu contează dacă pisica este neagră sau albă, atâta vreme cât aceasta prinde soarecii”.

În 1982 el afirma că politica sa de stimulare a economiei interne și de deschidere către lumea exterioara urmărește de fapt dezvoltarea economiei socialiste: ”propietatea publică socialistă va rămâne mereu predominată, scopul socialismului este să aducă prosperitate tuturor oamenilor. Programul celor patru modernizări a le lui Deng a pornit de la convingera ca Mao a greșit când a considerat că țara poate să-și rezolve toate problemele economice prin planificare centralizată. Dacă se dorea prosperitatea Chinei, atunci trebuia ca piața liberă să fie restaurată și economia țări orientată spre comerț exterior.

În sectorul agriculturii țărani puteau fi din nou proprietari de teren și să scoată profit din urma lor. Guvernul a introdus și un fel de subvenții care să-i protejeze pe tărani de recolte slabe sau prețuri scăzute. Rezultatul acestor schimbări a fost evidențiat prin îmbunătățirea substanțială a producție agricole.

Însă principal preocupare pentru Deng era industria și comertul, dar și educația era o directivă de modernizre a lui Deng. Acesta a considerat ca educația nu trebuie făcută doar pentru dezvoltarea individuală, ci reprezintă modalitatea prin care națiunea dobândea deprinderi și cunoștințe pentru crearea industriei moderne, care vor premite Chinei să intre în competiția internațională; accentul a fost pus pe educația științifică, învățământul superior. Între 1981 și 1991, exporturile Chinei au crescut cu 500%.

La începutul anilor ’90 comerțul își revenise complet, iar investițiile străine crescuse de patru ori grație reformelor ecomonice ale lui Deng.

Deng Xiaoping era un om realist și pragmatic. Amara experiență din timpul raboilul civil, din timul Marelui Salt Înainte și din timpul Revoluției culturale l-a convins de faptul că stabilitatea este esențială pentru China. Considera că singura modalitate prin care poate fi menținută această stabilitate este păstrarea sistemului comunist în China.

Comunismul în viziunea acestuia era mai puțin o ideologie revoluționară și mai mult un sistem practic pentru împiedicarea haosului intern și a dezintegrării. Comunistul era văzut ca un nou confucionism, un set de valori comune care, dacă era menținut permitea Chinei să funcționeze ca o societate armonioasă. Asemenea vremurilor confucioniste, oricine îndrăznea să atenteze la aceasta armonie merita cel mai dur răspuns din partea statului, ca apărător al societății, îl putea oferi.

Deng a fost considerat ultimul împarat al Chinei; a murit la 92 de ani, în anul 1997 și nu a mai reuși să mai vadă ultimul său trimf diplomatic, revenirea oficială a Hong Kong-ului la China.

Fără indoială se poate spune că el a avut cea mai mare influiență asupra politicii chineze deoarece niciunul din conducătorii care au urmat nu s-au depărtat de politica pe care Deng a lăsat-o mosternire, modernitatea economică însoțită de un refuz implacabil de acordare a libertăților politice.

1.2 Poziționarea geografică

China este situate în partea orientală a Asiei, are iesire largă la Oceanul Pacific (de aproximativ 14000km) asigurandu-și astfel importante schimburi internaționale. În partea de est se află mările: Nan Hai (Marea Chinei de sud), Dong Hai (Marea Chinei de est), Bo Hai (Marea Galbena). Peste 5000 de insule aparțin de Republica Chineză, cele mai mari sunt Hainan si Taiwan.

China se învecinează la nord cu Federația Rusă și Mongolia, la vest cu Federația Rusă, India, Pakistan și Afganistan, la sud cu Nepal, Bhutan, Myanmar (Birmania), Laos și Vietnam, la est cu Oceanul Pacific. Suprafața Chinei este de 9596960 km2.

1.3 Cultura în Republica Chineză

Peste 90 % dintre chinezi vorbesc limba chineză, limba poporului Han (grup etnic dominat în China), care este cea mai vorbită limbă de pe glob. Limba chineză are o multitudine de dialecte, acestea au aceleași cuvinte dar intonația cu care sunt pronunțate cât și ordinea în care sunt puse fac diferența. Asfel în nord dialectul mandarin are 4 intonații diferite iar în chineza vorbită în sud există 9 intonații. Cel mai răspandit dialect din China continentală este cel mandarin (acest dialect a fost primit din partea portughezilor care foloseau cuvântul pentru a descrie limba cârmuitorilor din Beijing) vorbit de 70% din poulatie.

Moneda folosită in Republica Chineză este yenul.

1.4 Partidele politice din Republica Chineză

1.4.1 Partidul Comunist Chinez

Partidul comunist își trage seva din popor. Doctrina partidului susține că toate instituțiile reprezintă surse de putere care relaționează între ele, fiecare având o funcție specifică dar având girul Partidului Comunist Chinez, cea mai înaltă expresie a voinței populare. Guvernul Chinez administrează China de la Beijnig prin intermediu a șase birouri regionale.

Autoritatea acestui partid este de necontestat din moment ce se bazează e conceptual “democrației centralizate”. Acest concept a fost creat de Lenin în Uniunea Sovetică și introdus de Mao Zedong în China, ideea fiind ca singurul mod de guvernare acceptat într-un stat cu adevărat socialist este cel în care poporul ascultă de guvern. Autoritatea supremă în stat este ”poporul” el este reprezentat de Partidul Comunist, care guvernează în numele său și îi reprezintă pelenar interesele. Guvernul și poporul sunt un tot unitar. Intuiția și înțelepciunea conducătorilor partidului contribuie la interpretarea dorințelor poporului.

Guvernul comunist chinez menține aprențele democratice prin alegeri care se țin în regiuni și în sate. Dar ceea ce nu se știe este faptul ca nici un alt partid în afară de PCC nu poate sa aibă candidați. Poate există o excepție a unui candidat independent, care trebuie să declare că nu se opune PCC, iar lista candidatiilor pentru consiliul local sau sătesc este formată în întregine de membri Partidului Comunist.

Partidul Comunist Chinez este cel mai mare partid politic din lime cu peste 70 milioane de membri. În comparație cu alte partide occidentale, PCC-ul este puternic implicat in viața cotidiană a cetățenilor, controlând totul, de la progama școlară și emisiunile TV și pănă la tipul de slujbe, de locuințe și chiar dimensiunea famililor chineze. În fiecare sat chinez există câte un reprezentat al partidului care supraveghează lucrurile. Spre exemplu, dacă o femeie dintr-un sat rămane însărcinată, oficiali locali ai partidului vor sti imediat ce află și ea.

În ultimi ani, după ce tăranilor li s-a permis să cultive pământul așa cum doresc, influiența partidului în zonele rurale s-a diminuat. Același fenomen îl putem întâlni și în zonele urbane, odată cu dispariția marilor întreprinderi de stat. Oamenii nu mai sunt chiar atât de dornici ca înainte să intre în partid, aceasta opțiune nu mai este sinonimă cu o poziție socială asigurată.

Cu toate aceste, calitatea de membru de partid continuă să aducă anumite privilegii, acesta este și motivul pentru care numărul de membri continuă să crească. Membri de partid sunt ținuți la curent cu ceea ce se întamplă în țară, ajung să-și faca relații personale importante, pot aplica pentru slujbe la care au acces doar cei din partid, iar copii lor urmează școli mai bune.

A intra în partid nu este deloc ușor, este necesara susținerea mai multor membri de partid, o verificare atentă, apoi un an de probă și de școlarizare. Astfel, nu ne surprinde deloc faptul că PCC-ul este cel mai reprezentativ partid pentru China, procentul membrilor de sex feminin este sub 20% , iar procentul pesoanelor de peste 35 de ani este de aproape de 80 %.

Partidul Comunist Chinez preferă să păstreze aparențele unui front unitar, soluționandu-și disensiunile interne cu ușile închise.

În universității, în cadrul fiecarei facultăți și a fiecărui department, există un responsabil politic, care ia parte la toate deciziile și le raportează sediului central. Materialele din ziar trebuie să fie aprobate mai întai de cenzura din partid și abia apoi publicate.

Partidul Comunist Chinez a dat dovadă de realism prin faptul ca nu s-a bazat doar pe represiune. A conștientizat faptul ca mari pași economici pe care China îi face au creat o nouă clasă de antreprenori. În 2002 înainte de a-și încheia madatul de președinte, Jiang Zemin, a convins partidul ca dreptul de membru să nu mai fie acordat numai muncitorilor și țăranilor ci mai degrabă “forțelor productive avansate”, adică întreprinzatori privați bogați care fac bani și totodată construiesc economia Chinei. Aceasă schimbare a funcționat și în mai puțin de 2 luni peste 100 000 de antreprenori au acceptat invitația de a se înscrie în partid.

1.4.2 Alte partide politice din Republica Populară Chineză

În afară de Partidul Comunist Chinez, în China există alte opt partide democratice recunoscute oficial: Partidul Naționalist Chinez, Liga Democratică Chineză, Asociația pentru Construcția Națională Democratică, Asociația Chineză pentru Promovarea Democrației, Partidul Democratic al Muncitorilor și Țăranilor din China, Partidul Zhi Gong Dang, Societatea Trei Septembrie și Liga de Autosupraveghere Democratică a Taiwanului. Nici unul dintre aceste partide nu reprezintă o opoziție reala în fața Partidului Comunist. Acestea sunt partide de dimensiuni mici și supraviețuiesc doar pentru ca PCC-ul le permite. Meritul lor este faptul ca au acceptat invitația oferită de P.C.C. la Congresul de înființare a Partidului Popular Chinez din 1948, fiind de acord să nu se abată de la drumul stabilit de comuniști. Dacă vreunul dintre aceste partide s-ar opune deciziilor luate de P.C.C. atunci ar fi desfinațate de urgență.

Cap. 2 Economia Republicii Chineze

Economia Chinei nu poate fi încadrată într-unul din sistemele economice cunoscute, creșterea economică spectaculoasă se bazează pe un solid proces de economii exercitat de populație, un volum mare de investiții în infrastructură, o importantă creștere a industriilor de export, o liberalizare a comerțului exterior și nu în ultimul rând, o abordare a prețurilor în conformitate cu piața libera. Analiza tărilor dezvoltate, dar și a celor subdezvoltate, ne dezvaluie conceptul de “another development” (un alt fel de dezvoltare) ceea ce subliniază faptul că principalul motiv în dezvoltarea unei țări nu este concentrat numai pe sectorul producției sau pe creștere economică ci și pe satisfacerea trebuințelor social-umane. Paradigma occidentului industrial nu este potrivită pentru societățile în curs de dezvoltare, amanunt care a condus la aprecierea potrivit căreia “locomotivele tărilor dezvoltate sunt prea rapide pentru vagoanele lumii a treia”.

Impactului Chinei asupra economiei mondiale este unul extrem de complex si cu o mare încarcatura emoțională.

Ascensiunea Chinei în secolul XXI nu exprimă doar o abundență de importuri ieftine, declinul anumitor segmente din sectorul producției în alte state sau transformarea locurilor de muncă, ci reprezintă un moment crucial; punctul în care este susceptibilă a se modifice scena economică globală, extrem de asemănătoare cu ascensiunea Statelor Unite ale Americii ca putere politică, economică, militară cu numai un secol în urmă.

Globalizarea s-a realizat în condiții fixate de China, care, decât sa cedeze presiunilor Vestului și să își deschidă piețele pentru Statele Unite sau chiar pentru Europa, a preferat să își însușească selectiv standardele Organizației Mondiale a Comerțului.

China este una dintre cele cinci membri permanenți de Securitate al ONU, precum și membru al Organizatiei pentru Cooperare din Shanghai. În prezent, "Regatul de Mojloc" este clasat pe locul al doilea ca mare economie prin calcul din PIB în paritatea puterii de cumpărare și a treia de către criteriul monetar. În mod oficial țară comunistă, Republica Populară Chineză a adoptat o economie socialistă  de piață în cazul în care liberalismul economic și controlul politic autoritar intervin împreună într-o formulă specifică.

2.1 Origanizarea economică a Republicii Chineze

Formele de organizare economică care au existat și exista în Republica Chineză sunt:

Capitalismul poate fi definit ca acel tip de cooperare socială care se sprijină pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție (muncă, pământ, capital). Adică, în centrul acestui sistem stă individul, deținând drepturile de proprietate asupra capitalurilor. Acesta presupune cooperare socială voluntară între indivizi, alocarea efcientă a factorilor de producție, calcul economic (bazat pe prețuri), toate acestea depinzând însă de un “dictator”: consumatorul suveran, care “determina indirect prețurile, salariile și, în consecință, repartizarea bogației între membrii societății”¹ (Ludwing  von Mises).

socialismul (economia planificată) care presupune ca mijloacele de producție se afla în proprietate publică (comună). “Pilonul” acestui sistem îl reprezintă statul, care își extinde sfera de manifestare asupra tuturor domeniilor (cultură, sănătate, educație, economie), neexistând o sfera a activităților private. Cum în acest sistem nu exista prețuri (prețurile sunt dictate de la centru), calculul economic (posibilitatea comparării diferitelor utilizări alternative ale factorilor de producție în vederea selectării acțiunii optime) este imposibil. Rolul individului este luat de cel al comunității, acesta subordonându-se în totalitate intereselor conducătorului suprem sau ale partidului.

intervenționismul, este o forma de cooperare socială, în care există proprietate privată, însă statul intervine prin decrete și ordine. în acest caz statul este un agent economic, care stabilește regulilele jocului și supraveghează respectarea lor, prin aparatul de constrangere socială. Semnalele transmise de fortele pieței sunt eliminate, proprietarul factorilor de producție fiind nevoit să execute ceea ce statul crede de cuviință ca este bun și întelept.

Intervenționismul s-a conturat în conditiile “confruntării societății capitaliste cu fenomene necunoscute anterior, de tipul crizelor economice și a șomajului”.

Conform teoriei austriace a ciclului economic (enuntață pentru prima dată de către Ludwing von Mises, in 1921) crizele intervenționismului devin, datorită opiniei publice, a diferitor formatori de opinie, a adepților care o prezintă ca o politica socio-economică progresistă, si a curentului de gândire mainstream, crizele capitalismului.

Piața liberă este văzută în continuare ca o sperietoare, incapabilă să aloce eficient resursele, salvatorul fiind întruchipat, cu un iz herculian, de către stat. Intervențiile statului în viața economică, dupa cum am văzut, provoacă haos, creând sau adâncind recesiunea, efectele nefaste resimțindu-se pe termen lung. Orice intervenție din partea autorităților, cu scopul de a influența lucrurile într-o anume direcție dezirabilă sau de a corecta anumite deficiențe (parvenite, culmea, tot din cauza amestecării lor în lumea afacerilor) au drept rezultat avantajarea unor grupuri restrânse de indivizi, în detrimentul celorlalți, și o aparentă prosperitate pe termen scurt.

Dupa cum spunea Friedrich von Hayek in “Constituția libertății“, “Libertatea înseamnă, în mod necesar, multe lucruri care nu ne vor fi pe plac. Credința noastră în libertate nu se bazează pe rezultate previzibile în anumite circumstanțe, ci pe convingerea ca, în ansamblu, ea va genera forte a căror finalitate va fi benefică”. Există o teamă în ceea ce privește libertatea și manifestarea sa, fiind și un motiv pentru care se justifică statul partenalist, a cărui intervenții creează un confort psihologic și dau un sentiment de siguranță. Ba mai mult, după cum sublinia Mises, intervenționismul conduce, într-un mod aproape inevitabil, la socialism.

2.2 Economia de piață socialistă a Republicii Chineze

Economia Republicii Chineze Este la ora actuală un hibrid ce pune în aceeași oală doctrina socialistă marxistă cu economia de piata capitalistă. Un experiment care, analizând datele ultimilor douazeci de ani, arată faptul ca propaganda politică nu are tangențe semnificative cu pragmatismul relațiilor economice la nivel mondial.

China a creat un sistem inovator prin care combină tradiția comunistă cu nevoile sale economice actuale. Astfel, în partea de sud a țării au demarat un plan prin care piață s-a liberalizat, fiind deschisă pentru investițiile straine, partea nordica rămânand protejată în cazul în care experimentul ar eșua. Iată însă ca rezultatele sunt dintre cele mai fericite, China devenind un loc propice pentru investitorii străini ce fac de ani buni infuzie de capital masiv. China reprezintă un pilon atât pentru investitori, ce obțin profituri substanțiale și își pot demara afacerile pe o piață într-o continuă creștere, cât si pentru țările din regiune ce găsesc în republică un factor de stabilitate economică în zonă, dar cel mai important, China reprezintă o forță la nivel mondial.

Prin deschiderea către occident China are foarte mult de câștigat, începând cu tehnologia de ultimă genereație, aceasta la rândul ei fiind generatoare de prosperitate. Un simplu exemplu ne demonstrează pragmatismul acestora în economie: concesionând terenuri pe 99 ani sunt atrași foarte multi investitori ce au siguranța afacerii lor. Aceștia construiesc fabrici cu un înalt grad de tehnologizare care, la un moment dat, după ce și-au amortizat cheltuiala, dar au obținut și un profit, rămân Chinei, acestia deplasându-se spre alte piețe.

Un alt avantaj al privatizărilor este și crearea de locuri de muncă, China acordând o atenție sporita protecției sociale. Acest lucru este posibil datorită caracteristicilor umane ale chinezilor și al respectului pentru muncă. Chinezul obișnuit nu are pretențiile unui european, de exemplu, care nu întelege ca și muncă simplă, ca învârtitul unui surub, reprezintă o activitate ce necesita toata atenția și competența.

La o astfel de dezvoltare a Chinei contribuie, pe lângă managmentul impecabil al Partidului Comunist Chinez, și un naționalism teribil, mai acut chiar decât cel al Rusiei de exemplu. Există la ora actuală un orgoliu chinezesc perfect întemeiat, dacă este să luăm în considerare faptul ca sunt un imperiu, singurul de altfel ce rezista de 6000 ani, având o birocrație care a funționat în tot acest timp.

Intențiile declarate ale Chinei sunt cât se poate de pașnice, chiar daca pe plan militar aceștia constituie o forță, ei au reușit să atragă Hong-Kong-ul și să îl integreze după modelul un singur stat, două sisteme.

Datorita culturii și religiei lor, chinezii nu cunosc egocentrismul ce există cu precarede in occident. Chinezii gândesc pe spații imense, pe unități de timp infinite, chestiuni ce nu pot fi concepute în Europa ori SUA. China are, după declaratiile oficialilor, un plan de dezvoltare economică pe o sută de ani.

Se întrevede la orizont o nouă provocare, ce datorită influenței Chinei, va afecta întregul glob. Daca la începutul anilor ’50 China avea o populație de 500 milioane, se estimează că până în 2050 numarul va crește până la 1,7 miliarde. O problema imediată ce apare este aceea a hranei. În aceste condiții chinezii au reușit cu succes să crească, de exemplu, randamentul pe hectar la cultura cerealelor. Cu toate acestea, ritmul dezvoltării și creșterea numărului de locuitori forțează China să sascrifice tot mai mult teren agricol în favoarea asezărilor umane. De aceea chinezii apelează tot mai intens la importuri.

Aceasta nu ar fi o problemă dacă ar fi să luăm în considerare doar puterea de cumparare a Chinei. Chestiunea îngrijoratoare este ca nimeni nu va putea suplini nevoile Chinei, dacă previziunile asupra agriculturii mondiale se adeveresc. Pe de altă parte trebuie observat și factorul creșterii nivelului de trai al republicii și puterea de cumparare a populației. Tot mai mulți chinezi își permit o masă mai bogată în produse de proveniență animală, ceea ce implică o creștere a productivității pe acest sector, dar o scădere a producției de cereale pentru consum.

2.3 Evoluția economică a Republicii Chineze

Ritmul progresului economic chinez a fost într-adevar amețitor. La sfârșitul anului 2006 China însuma 28 de ani de creștere economică rapidă și constantă cu o medie de aproape de 10% pe an. Între anii 2001-2005 China a fost responsabilă de o treime din întreaga creștere economică. Începând cu anul 2000, contribuția Chinei la creșterea economică mondială a fost de doua ori mai mare de cât a celor trei mari economii emergente Brazilia, Rusia, și India, împreună.

Creșterea spectaculoasă a fluxului de capitaluri străine spre China a fost realizabilă prin aplicarea unor politici preferențiale, utilizându-se frecvent concesiile și exceptările de taxare.

China este țara cu cea mai spectaculoasă ascensiune din ultimii ani, statul comunist devenind în 2010 a doua putere economică a lumii din punctul de vedere al valorii Produsului Intern Brut. Economia chineză a evoluat între 1970 și 2010, ajungând să dețină o rezervă valutară mai mare decât PIB-ul Franței sau Marii Britanii.

Figura 1 Rata anuală de creștere PIB

Dacă luăm în considerare un orizont de timp mai îndelungat observăm că economia chineză creste continuu din 1977, după ce în 1976 a înregistrat o scădere de 1,6%. În ultimii 40 de ani, ritmul mediu anual de creștere a fost de 9,1%.

În cifre absolute, economia Chinei a evoluat în felul următor: 91 miliarde dolari în 1970 (locul 8 la nivel mondial), 306 mliarde dolari în 1980 (locul 8), 404 miliarde dolari în 1990 ( locul 11), 1,2 mii miliarde dolari în 2000 (locul 6), si 5,7 mii miliarde dolari în 2010 (locul 2 la nivel mondial).

În ce privește indicatorul PIB per capita, în 2010 acesta a avut o valoare de aproximativ 4.250 dolari, cu mult mai mic decât al Romaniei spre exemplu ( 7.500 dolari). În 1970, valorile erau de 114 dolari în cazul Chinei, și aproape 600 dolari în cazul nostru.

Figura 2 Evoluția PIB

În ultimii 40 de ani, valoarea PIB per capita a crescut de 37 de ori în China și de 12,5 ori în România, iar în următorii 10 ani este posibil să fim depășiți. De remarcat că, în 1988, când România a atins nivelul maxim de dezvoltare pe vremea comuniștilor, diferența dintre noi și China era mai mare decât în 1970.

Structura economiei chineze s-a schimbat dramatic între 1970 și 2009. Astfel, dacă în urma cu 40 de ani, agricultura avea o pondere de 35,3% în PIB, industria 36,5%, iar serviciile 12,5%, în prezent agricultura nu mai generează decât 11% din PIB, iar industria și serviciile genereaza 42,1%, respectiv 25,4%. Dintre țările care contează la nivel mondial, China are cea mai mare ponderea a industriei în PIB, procent dublu față de SUA sau Germania.

Figura 3 Structura PIB pe domenii

Pe de altă parte însă, aceasta creștere spectaculoasă a producției industriale s-a datorat și transferului liniilor de producție din țările dezvoltate, fără ca acest lucru să însemne că țările dezvoltate nu rețin cea mai mare parte a afacerii. Exemplul Apple este unul elocvent: iPhone se asamblează în China, însă chinezii nu rețin decât 1% din valoare, restul întorcându-se în SUA, Germania, Japonia etc.

De asemenea, construcțiile generează doar 5.9% din PIB, astfel ca o eventuală spargere a bulei de pe piața imobiliară chineză despre care se vorbește din ce în ce mai insistent, nu ar produce daune foarte mari economiei în ansamblu.

Figura 4 Structura PIB pe categorii de utilizări

Structura PIB mai poate fi abordată si din alt unghi – în 1970, consumul populației genera 64,9% din PIB, iar formarea brută de capital (investițiile în economie) 29%. În 2009, ponderea consumului populației a scăzut la 36,8%, iar investițiile au crescut la 45,6%, procent absolut uriaș în comparație cu orice alta țară. În România, formarea brută de capital are o pondere de 25%, în SUA de 14%, în Germania de 16,6%, iar în Japonia de 20.6%.

Aceste procente arată că, deși producătorii auto spre exemplu anunță an de an vânzări record în China, economia nu depinde în primul rând de consumul populației, ci de investiții.

2.4 Rezervele valutare și datoria externă a Republicii Chineze

China are cele mai mari rezerve valutare din lume – 2,85 mii de miliarde de dolari sau echivalentul a 50% din PIB. În 2000, nivelul rezervelor era de 172 miliarde dolari, iar în 2005 de 831 miliarde dolari. Anual, China înregistrează un excedent comercial în jurul a 200 miliarde dolari, iar volumul investițiilor străine și fluxurile de capital au generat un nivel uriaș al rezervelor, acestea crescănd cu 450 miliarde dolari în 2010.

Figura 5 Evoluția rezervelor valutare

Pentru comparație, pe locul doi din punctul de vedere al rezervelor valutare se situează Japonia cu 1,1 mii miliarde dolari sau echivalentul a 22% din PIB. România are 48 miliarde dolari sau echivalentul a 30% din PIB.

În ceea ce privește datoria externa a Chinei, aceasta era de 546,5 miliarde dolari la sfârșitul lunii septembrie 2010, cu aproximativ 200 miliarde dolari mai mare decât cea înregistrată în 2008.

Deși în anii următori, ritmul de dezvoltare probabil că se va atenua pe măsura ce economia va deveni mai matură, iar salariile vor crește, este doar o problema de timp până când China va depăși SUA, devenind astfel cea mai mare putere economică la nivel mondial.

Pe de alta parte însa, din punctul de vedere al standardului de viață, chinezii vor mai trebui să astepte zeci de ani până când vor ajunge să se compare cu țări ca SUA, Germania sau Japonia, asta cu condiția ca ritmul lor de dezvoltare să se mențina peste medie.

2.5 Impactul investițiilor străine directe în economia Republicii Chineze

Cu o suprafață de peste 9.6 milioane kilometric patrați, China este a patra țară după suprafață și cea mai populată țară din lume, cu o populație de peste 1, 3 miliarde oameni. Deși are o economie dezvoltată, datorită populației foarte mari, China are un nivel redus pentru indicatorul PIB/ locuitor.

China a fost cel mai mare beneficiar de investiții străine directe din lume, în rândul țărilor în curs de dezvoltare încă de la începutul anului 1990.

Aproape 70% din economie a fost privatizată în ultimile trei decenii, explicând astfel nivelul ridicat al ISD.

Nivelul ridicat al intrarilor de ISD reflectă circulație în China a marilor întreprinderi multinaționale. Potențial mare al pieței, politicile guvernamentale favorabile și costuri scăzute ale forței de muncă au atras multe multinaționale mari în industrii precum telecomunicații, auto și petrochimie.

Un nou val de investiții străine directe au precedat și însoțit aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului (OMC), în decembrie 2001, promovând China pe o poziția de top, ca destinație pentru investițiile străine directe în 2003. Perioada următoare 2003- 2008 a fost însoțită de o creștere fantastică a intrărilor de investiții străine directe. În anul 2008, China a atins un nivel al investițiilor străine directe de peste 100 miliarde dolari, cu mult peste cel al Braziliei, Rusiei și Indiei. Anul 2009 aduce și pentru China o scădere a intrărilor de ISD,in contextul crizei financiare mondiale.

În 2009, investițiile straine nete au totalizat aproape $91,8 miliarde, cifră ușor mai mică decât în 2007 și 2008, însă semnificativă dacă luăm în considerare ca în alte țări emergente investițiile au scăzut cu mult mai mult de când a început criza.

Pe graficul de mai jos se poate observa că, din 1993, investițiile au început cu adevarat să crească, numai între 2007 și 2009 China atrăgând 300 miliarde de dolari. Anul 2010, înseamnă pentru China o creștere spectaculoasă din punct de vedere al ISD, acestea atingând un nivel apropiat de cel al anului 2007, de 105 miliarde dolari. Astfel și economia Chinei dă semne că a depășit criza finaciară actuală.

.

Figura 6 Investițiile străine in China

Investițiile străine directe sunt considerate un factor activ al dezvoltării și adaptării economiei la cerințele pieței, ale competitivitatii, reprezintă pentru țările aflate în tranzitie un element care conditionează realizarea programului de restructurare propus de reforma economică. În contextul crizei financiare mondiale din anul 2008, putem observa faptul că, economiile țărilor dezvoltate au fost mult mai afectate decât economiile țărilor emergente. Nivelul produsului intern brut și al intrărilor de investiții străine directe a scăzut drastic în perioada 2008- 2010 în țările dezvoltate, unele continuând să scadă și astăzi.

Economiile emergente ( BRIC- Brazilia, Rusia, India, China), au înregistrat scăderi mai reduse, înregistrând creștere economică în anul 2010. Acest lucru ne arată faptul că, economiile emergente au șanse mari să depășească economiile dezvoltate și să devină noile puteri economice mondiale, investițiile străine directe fiind un ajutor important în acest scop.

2.6 Comerțul Republici Chineze

La 21 decembrie 2001, după 15 ani de negocieri, R. P. Chineză a devenit cel de al 143-lea stat membru al Organizației Mondiale a Comerțului.

Atunci Chinei i s-a permis accesul la multe piețe noi prin ridicarea restrictiilor OMC pentru produsele chinezești. În schimb China a fost de accord să-și ia o serie de angajamente importante pe linia transparenței politice și a liberalizări economice, pentru a se putea integra mai bine in economia mondiala.

Nu este nici o îndoială ca ușa comitetului Chinei s-a deschis spre lume mai larg decât și-ar fi putut imagina cineva acum 30 de ani. La începutul politicii ușilor deschise inițiate de Deng, China era practic o economie închisă, care nu importa aproapre nimic în afara și nu vindea nimic în exterior. Importurile și exporturile luate împreună reprezentau mai puțin de 10% din PIB-ul țării. În zece ani reprezentau 30% , iar în 2002 reprezentau mai mult de jumătate din produsul intern brut al țării.

Față de anii anteriori, comerțul exterior chinez tinde să înregistreze o scădere a excedentului balanței comerciale, fiind influențat de multipli factori macroeconomici cum sunt: accentuarea inflației interne, aprecierea semnificativă a monedei naționale, creșterea valorii și cheltuielilor cu forța de muncă, efectele distorsiunilor din piața imobiliară, plasamente reduse ale rezervelor valutare, creșterea globală a prețurilor resurselor, recesiunea economică globală.

Politica comercială reprezintă ansamblul instrumentelor utilizate de către un stat pentru reglementarea relațiilor sale comerciale externe. Un stat poate paractica urmatoarele tipuri de politica comercială:

politica comercială favorabilă liberului schimb este specifică statelor dezvoltate,

politica comercială protectionistă practicată de statele mai puțin dezvoltate,

politica comercială strategică practicată de statele în curs de dezvoltare.

Importul: reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care se cumpără mărfuri din alte țări și se aduc în țară pentru consumul productiv și neproductiv; într-un sens mai larg, în cadrul importului se include și așa numitul import invizibil, adică serviciile procurate de o anumită țară din alte țări în domeniile transporturilor, asigurărilor, creditului, turismului, licențelor etc. ;

Exportul: care reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o țară se vând în alte țări; într-un sens mai larg, și exportul cuprinde așa numitul export invizibil.

Valoarea schimburilor comerciale realizate de Republica Chineze în anul 2012:

export: 2057 miliarde USD

import: 1735 miliarde USD.

Principalii parteneri comerciali ai Republicii Chineze și pondere acestora în total:

la export: Statele Unite ale Americii (17,2%); Hong Kong (15,8%); Japonia (7,4%); Coreea de Sud (4,3%).

la import: Japonia (9,8%); Coreea de Sud (9,2%); Statele Unite ale Americii (7,1%);Germania (5,1%); Australia (4,3%)

După începerea implementării politicii de reformă și deschidere în anul 1978, R. P. Chineză a cunoscut o creștere economică semnificativă, ajungând în prezent a doua putere economică la nivel global.

Modelul de dezvoltare al Chinei a fost unul asemănător cu al celorlalte țări asiatice promovat în anii `60 și `70 de către Japonia, Coreea de Sud și ceilalți „dragoni asiatici” (Taiwan, Singapore și Hong Kong), respectiv dezvoltarea economiei prin atragerea de investiții străine în domeniul producției pentru export. În acest scop, China a realizat investiții importante la nivel național, respectiv a dezvoltat sectorul energetic, sectorul infrastructurii rutiere, maritime și aeriene, precum și industria constructoare de mașini, utilaje, echipamente, în baza transferului de tehnologii din țările dezvoltate. Până în anul 2010, exportul chinez era realizat în proporție de peste 50% de companiile străine localizate în China.

Dezvoltarea economiei chineze a fost marcată, în primul rând, de un ritm de creștere ridicat, care în ultima decadă a fost de peste 10% anual.

Criza financiară și economică globală declanșata în anul 2008 a avut influențe negative și asupra economiei chineze, resimțite cu precădere în sectorul siderurgic, industria auto, industria materialelor de construcții și în sectorul imobiliar. Pentru sprijinirea sectoarelor de activitate afectate, guvernul chinez a decis în anul 2010 alocarea unui fond de investiții de circa 456 miliarde dolari destinat, în primul rând, dezvoltării infrastructurii naționale (căi ferate, autostrăzi, canalul de aducțiune apa din fluviul Albastru către zona centrală și de nord a Chinei etc.). Prin necesarul de oțel și materiale de construcții, proiectele de amploare au menținut producția în sectoarele aflate în declin.

Totodată, având în vedere că marile companii chineze de stat s-au dezvoltat puternic în baza transferului de tehnologii realizat și au căpătat experiență în realizarea de proiecte de anvergură, atât în China cât și în străinătate, guvernul chinez a promovat politica de „Go Global”, respectiv a început să încurajeze companiile chineze să investească în străinătate.

În același timp, din cauza incertitudinilor existente în economia mondială, ancorată în primul rând la problemele create de criza datoriilor Zonei Euro și de redresarea lentă a economiei

americane, începutul anului 2012 a dat semne că economia chineză intră într-o nouă perioadă, respectiv de scădere a creșterii economice, fapt confirmat de rezultatele obținute la sfârșitul anului 2012 când creșterea economică a Chinei a înregistrat cel mai mic nivel din ultima decadă, respectiv de 7,5%. Ținând cont de această situație și de incertitudinile manifestate pe plan global, noua conducere a Chinei a decis transformarea modelului de dezvoltare economică bazat pe producția destinată în cea mai mare parte exportului într-un model dual, bazat pe susținerea exporturilor și a consumului intern.

În anul 2013 a avut loc o creștere economică similară cu cea din anul 2012 de circa. 7,5%, iar pentru perioada următoare se anticipează o ușoară scădere a ritmului de creștere economică, respectiv o medie de circa 7,2% până în 2015 și de 6,1% din 2016 până în 2020.

2.7 Relațiile externe ale Republicii Chineze

China are relații diplomatice cu 171 de state, România stabilind relații diplomatice cu China, la 5 octombrie 1949. China este membră ONU și unul din cei cinci membri permanenți ai

Consiliului de Securitate. De asemenea, este membră APEC, ASEAN, FAO, G-77, UNAMID, UNCTAD, UNESCO și a multor altor organizații internaționale.

În 2007 China a stabilit cu Uniunea Europeană un parteneriat strategic (PAC), reflectat în

expansiunea rapidă a relațiilor comerciale dintre acestea, care va îmbunătăți Tratatul decooperare economică și comercială dintre Comunitatea Economică Europeană și R.P. Chineză semnat în anul 1985. În anul 2008 a fost lansat la Beijing Dialogul Economic și Comercial la Nivel Înalt (HED) dintre UE și China, ca un instrument care să abordeze aspecte de interes comun: diversificarea schimburilor comerciale, piața de investiții, protecția drepturilor de proprietate intelectuală. Ultima reuniune HED a avut loc la Beijing în luna decembrie 2010.

După normalizarea relațiilor diplomatice cu Japonia, în 1972, cele două țari au încercat să depășească problemele istoriei și să promoveze, în continuare, colaborarea bilaterală pe termen lung.

Cap 3 Republica Chineză în economia mondială

3.1 Relația dintre Republica Chineză și SUA

Investițiile americane directe către China vizează o gama largă de sectoare de producție, o serie de importante proiecte hoteliere, lanțuri de restaurante și produse petrochimice. Companiile americane au încheiat acorduri ce stabilesc peste 20000 de întreprinderi comune pe actiuni cu dobandă variabilă (joint ventures), întreprinderi comune contractuale și întreprinderi cu control exclusiv strain în China. Peste 100 de companii multinaționale au proiecte în China, unele dintre ele chiar cu investiții multiple. Investiția cumulativă a SUA în China este estimată la 35 miliarde de dolari.

SUA este al doilea mare partener comercial al Chinei, iar China se plasează acum pe locul trei in clasamentul celor mai importanți parteneri comerciali ai SUA (dupa Canada și Mexic). Exporturile americane în China au crescut mai rapid ca în orice alta piața (pâna la 15.3% în 2002 și 28.4% în 2003). Importurile americane din China au crescut și ele însa mai lent, înregistrând un nivel de 21.7%, însă deficitul comercial al SUA cu China a depășit 124 miliarde de dolari în 2005.

   Factorii ce determină deficitul comercial al SUA cu China includ:

Un transfer al sectoarelor industriale de asamblare din noile economii industralizate asiatice către China. China a devenit ultima veriga a vastului lanț de producție cu valoare adaugată. Din pricina faptului ca datele comerciale ale SUA atribuie costul total al produsului secțiunii de asamblare, valoarea adaugată chineză este supraevaluată.

Cererea americană de bunuri ce necesită cicluri ample de producție depășeste oferta domestică.

Practicile comerciale restrictive ale Chinei, ce includ o serie de bariere pentru bunurile și serviciile străine, sunt frecvent utilizate pentru protejarea întreprinderilor de stat. Conform acordului de aderare OMC, China reduce tarifele și elimina cerințele de certificare a importurilor, pe lângă modificarea altor sancțiuni comerciale.

             Abordarea SUA a relațiilor sale economice cu China are două aspecte:

În primul rând, SUA urmăreste integrarea completă a Chinei în sistemul comercial global, dominat de reguli economice stricte. Participarea Chinei la economia globală va susține procesul de reforma economică și va consolida rolul Chinei în stabilitatea si prosperitatea Asiei de Est.

În al doilea rand, SUA urmărește extinderea accesului importatorilor și exportatorilor la piața chineză. Prin evoluție și dezvoltare economică, cererea Chinei de produse si servicii importate va crește într-un ritm extrem de alert.

La întalnirea Comitetului Economic Bilateral din septembrie 2002 de la Washington, SUA și China au discutat pe marginea consolidarii cooperarii în lupta împotriva finanțării celulelor teroriste internaționale și a spălarii de bani, a proiectelor de investiții externe directe către serviciile financiare chineze și a dependenței regionale de dezvoltarea macroeconomică americană. Evoluția perpetua a Chinei a transformat-o într-un motor regional de dezvoltare, iar China și-a reexprimat angajamentul de a elabora o strategie de reforme de piața și de a crea și pastra o deschidere economică globala.

În 2005, SUA a înregistrat un deficit comercial la buget de 535.5 miliarde de dolari, din care 124 de miliarde în urma relațiilor cu China. Deficitul comercial al SUA în raport cu China a reprezentat 23.2% din deficitul comercial total, China fiind cea mai importantă componenta singulară a deficitului cumulat. Exportul de bunuri către China în 2003 a fost de 28.4 miliarde, în timp ce totalul importurilor a atins cifra de 152.4 miliarde de dolari. China are un grad mare de independență pe piața americană, cu aproximativ 35% din totalul exporturilor chineze fiind către SUA, în timp ce numai 4% din totalul exporturilor americane iau calea Chinei. Magnitudinea deficitului comercial amenință sectorul producator al țării, un segment vital pentru securitatea naționala și economică.

În 2006, deficitul comercial înregistrat de SUA în raport cu China s-a marit. În primele trei luni ale anului 2006, deficitul a crescut de la 24.7 miliarde la 30.2 miliarde de dolari, o creștere de peste 20%. Augmentarea deficitului comercial în sectorul Produselor de Tehnologie Avansată (PTA) a fost proporțional și mai spectaculoasă. În primele trei luni ale lui 2006, deficitul PTA a sărit de la 3.3 miliarde la 6.3 miliarde de dolari, o creștere de 89%.

China intervine în mod sistematic pe piața schimburilor valutare într-un efort de a-și menține moneda naționala subcotată. Subevaluarea yuanului chinezesc a contribuit la un deficit comercial în raport cu China și a afectat sectoarele de producție americane. Aceasta se datoreaza faptului ca yuanul slab face ca produsele chinezesti sa fie ieftine pe piața americană, în timp ce produsele americane de pe piața chineză au prețuri ridicate. Yuanul slab afectează și sectorul agricol. Dacă yuanul ar fi apreciat corect, asa cum s-a dictat de către jucatorii pieței, produsele agricole americane ar fi mai ieftine pe piața chineză, fapt ce ar determina o creștere a cererii pentru aceste produse din partea Chinei. O reevaluare imediată și semnificativ crescătoare a yuanului în raport cu dolarul, combinată cu eliminarea practicilor comerciale discriminatorii ale Chinei, ar reduce deficitul comercial al SUA în raport cu China. Se manifestă de asemenea necesitatea stopării intervențiilor abuzive pe piața schimburilor valutare, pentru câștigarea competitivității, ale altor țări est asiatice (Japonia, Taiwan și Coreea de Sud). Aceste state beneficiază de importante surplusuri comerciale în raport cu SUA și își mentin rata de schimb valutar la un nivel scăzut, în parte, pentru a se menține competitive în cursa cu China. Daca China și-ar reevalua moneda naționala, aceste state ar urma fara doar si poate exemplul. Departamentul Trezoreriei americane a negat în mod repetat importanta acestor aspecte în raportul sau semianual pe probleme de strategii de schimb valutar internațional, determinand astfel administrația să acționeze în mod greșit față de manipularea valutara.

China continua să atragă fluxuri masive de IED, cu 57 miliarde de dolari în 2003. Strategiile sale de atragere a investițiilor externe au fost dublate de politica industrială focalizata pe dezvoltarea capacității de producție națională în sectoare industriale cheie. Aceste strategii asistă companiile chineze printr-o gamă largă de măsuri și reglementari ce include tarife, limitarea accesului la canalele de marketing intern, condiții pentru transferul de tehnologie, selecția guvernamentală a partenerilor pentru importante alianțe de afaceri internaționale, creditele preferențiale de la băncile de stat, credite subvenționate, acces privilegiat la cotele bursiere de pe piețele naționale și internaționale, scutirea discriminatorie de taxe, acces privilegiat la proprietate, precum și asistentă directă de la buget pentru proiecte de cercetare – dezvoltare. Astfel de strategii confera industriei chineze un avantaj competitiv injust, contribuind în acest fel la erodarea bazei americane de producție. Multe dintre aceste strategii nu sunt conforme cu reglementarile OMC și nici cu legislația comercială a SUA.

Industria textilă si cea vestimentara au suferit importante disponibilizări din cauze comerciale. Rata de muncă în combinatele textile, în combinatele producătoare de bunuri textile și vestimentație a scăzut cu aproape jumatate în ultimul deceniu.

Pe plan general, problemele cu care se confrunta relațiile comerciale americano-chineze punctează multe dintre problemele globalizarii. Dintre acestea șomajul în sectorul industrial, competiția salariala internă și migrația caătre posturi în segmentul de servicii afectând serios remunerația multor muncitori americani. Strategii trebuie să minimizeze și să stopeze aceasta presiune competițională sistematică pe care politica și practicile Chinei o exercită asupra pietei de muncă din SUA.

Supraevaluarea dolarului american în raport cu restul monedelor mondiale a reprezentat un factor principal în agravarea deficitului comercial al SUA din ultimii ani. O problemă majoră în acest sens este subaprecierea yuanului chinez în raport cu dolarul. China își reglementează rata de schimb în funcție de dolar, iar yuanul se vinde la o rată de 8.28 pe dolar încă din 1998. În acesta perioada China a cunoscut o dezvoltare masivă a productivității la export, stimulată fiind de fluxul de IED. Aceasta situație a mărit excesiv avantajul competițional al Chinei, determinand subaprecierea yuanului. Într-o piata liberă, dezvoltarea productivității Chinei, surplusul comercial și fluxul de IED ar fi cauzat o masivă reapreciere a ratei de schimb. Însa China intervine în mod sistematic pe piața valutară pentru a preveni o astfel de reapreciere, menținându-și astfel importantul avantaj competițional pentru export.

             Relația comercială asimetrica între SUA si China

Dupa cum am mai spus, factorul dominant al relațiilor comerciale americano-chineze în 2003 a fost deficitul comercial. Acesta a crescut de la 103 miliarde de dolari în 2002 la 124 miliade de dolari în 2003, o creștere de 20.3%. Deficitul comercial cu China a crescut cu un procent mediu de 21% in ultimii 23 ani, ridicându-se de la 10.4 miliarde de dolari în 1990, la 124 miliarde de dolari în 2003. Extinderea deficitului comercial al SUA în raport cu China s-a produs în tandem cu creșterea deficitului comercial american total. Între 1997 și 2003, deficitul comercial total al SUA a crescut de la 180.5 miliarde la 535.5 miliarde de dolari.

Totuși, parte a unui deficit comercial cumulat, există o serie de factori ce arată că deficitul comercial cu China este distinct din perspectivă cantitativă și mult mai problematic:

Deficitul cu China reprezintă 23.2% din deficitul comercial cumulat al SUA. Procent superior în raport cu deficitul cu Japonia de 12.3% din cel total și cu cele 11 state europene ce reprezintă la un loc 14.1%.

În 2003 deficitul comercial al SUA a crescut cu 67.2 miliarde la 535.5 miliarde de dolari, iar China a fost responsabilă de 31.3% din aceasta crestere. Deficitul comercial al SUA cu China a continat de crească cu o rata de 21% pe an – asa cum s-a întamplat înca din 1990 –  și a atins o cifra de 321 miliarde de dolari în 2008.

Din 1988, deficitul comercial cu China a crescut de la 2.8 miliarde la 124 miliarde de dolari, în timp ce deficitul comercial total al SUA a crescut de la 118.5 miliarde la 535.5 miliarde de dolari. Deficitul cu China a devenit prin urmare un segment mai extins din deficitul total. Aceste manifestari au doua posibile implicații deosebit de importante. În primul rand, China contribuie la un deficit total extensiv, ce costa SUA un număr mare de locuri de muncă și reduce dezvoltarea economică. În al doilea rând, China își reorientează exporturile în detrimentul țărilor în curs de dezvoltare, provocând probleme serioase în aceste regiuni.

Deficitul comercial SUA – China reprezintă cea mai asimetrică relație comercială majoră a SUA. China a urmat pași inadecvați în încercarea sa de a corecta relația comercială asimetrică cu SUA, printre care și pasivitatea în reaprecierea ratei de schimb a monedei naționale. Aceasta atitudine se află în contrast cu poziția Canadei și a țărilor europene. Acest grup are un surplus comercial cu SUA de 195.8 miliarde de dolari, însă monedele lor naționale sunt cotate mult mai bine în raport cu dolarul. Acest aspect va tinde sa reduca deficitul comercial prin creșterea prețului la produsele de import și ieftinirea celor produse în SUA.

3.2 Relația dintre Republica Chineză și Uniunea Europeană

Cadrul juridic al relațiilor între Uniunea Europeană și Republica Chineză

Ambele părți se consideră, reciproc, reprezintă parteneri strategici, cadrul general de derulare al evenimentelor de natură politico-economică dintre cele două entități fiind caracterizat de o componentă suplimentară de diplomație. În pofida multiplelor disfuncții de natură comercială, relația dintre Uniunea Europeană și R.epublica Chineză are continuitate și consistență.

Întrucât „Tratatul de Cooperare Economică și Comercială” din anul 1985 nu mai corespunde situației actuale, cele două părți au convenit să negocieze un nou Acord mai amplu care să cuprindă atât aspectele cooperării economice cât și pe cele politice, respectiv „Acordul Cadru Uniunea Europeană – China pentru Parteneriat și Cooperare” (PCA). Negocierea acestui nou acord a început în anul 2008 și, până în prezent, au avut loc mai multe runde de consultări și negocieri.

Între prioritățile politicii sale externe, China și-a înscris construcția unor relații sigure si solide cu Uniunea Europeană, în ansamblu, și cu principalele state componente, în plan bilateral. Germania – principalul partener al Chinei în Europa – alaturi de Marea Britanie, Franța, Italia, Olanda constituie nucleul raporturilor chino-europene. Din punctul de vedere al Uniunii Europene, obiectivul declarat al dialogului cu Republica Chineză este asistența acordată Chinei în tranziția sa către un stat de drept, în care drepturile omului să fie respectate.

            În ultimii ani, cooperarea economică și comercială dintre China și Uniunea Europeană s-a dezvoltat rapid, ca urmare a evoluției economice a Chinei, a reformelor și a deschiderii pieței sale.

            Uniunea Europeană este în prezent o comunitate puternică, având cel mai înalt nivel de integrare între toate formațiunile de acest gen din lume. Cu o economie dezvoltată și un comerț care reprezintă 35% din comerțul mondial, Uniunea Europeană se află pe unul din primele locuri în ceea ce privește venitul pe locuitor și investițiile străine.

            Cu toate dificultățile și provocările pe care le are înainte, procesul de integrare european este ireversibil, iar Uniunea Europeană va juca un rol din ce în ce mai important, atât la nivel regional, cât mai ales pe scena internațională.

        China acordă o mare importanță rolului și influenței Uniunii Europene în afacerile regionale și în cele internaționale. Acest fapt este clar demonstrat inca din 1975, anul cand s-au pus bazele relatiilor diplomatice dintre China și Comunitatea Economică Europeană. În ciuda anumitor diferente de opinie care au aparut de-a lungul timpului, relațiile Chinei cu Uniunea Europeana s-au dezvoltat foarte mult în ultima perioadă. În 1998, China și UE au lansat mecanismul discuțiilor anuale, pentru ca în 2003 cele două părți să stabilească un parteneriat. În octombrie 2003, China a prezentat pentru prima dată documentul privind politica sa față de Uniunea Europeană.

            De altfel, trebuie menționat faptul că îmbunătățirea relațiilor cu Uniunea Europeana reprezintă o componenta importantă a politicii externe a Chinei. Drept urmare, principalele obiective ale politicii Chinei față de Uniunea Europeană sunt:

Promovarea unei dezvoltări constante a relațiilor politice cu UE, pe baza încrederii și respectului reciproc, precum și contribuirea la menținerea pacii și stabilității globale;

Adâncirea cooperarii economice și amplificarea comertului cu Uniunea, în baza principiului reciprocității, a consultațiilor și a beneficiilor de ambele părți; promovarea dezvoltării comune;

Extinderea schimburilor culturale și promovarea progresului cultural între est și vest.

            Principalele obiective ale politicii Uniunii Europene față de China sunt:

Includerea Chinei tot mai mult pe scena internațională, printr-un dialog politic mai amplu cu comunitatea internațională;

Sprijinirea Chinei în tranziția sa către o societate deschisă, bazată pe existența statului de drept și respectarea drepturilor omului;

Încurajarea integrarii Chinei în economia mondială, prin includerea acesteia în sistemul comercial internațional, precum și sprijinirea procesului de reforma economică și socială care se derulează în prezent în China;

Creșterea importanței și imaginii Uniunii Europene în China.

În prezent, politica Uniunii Europene față de China se bazează pe actul adoptat de Comisia Europeană la 15 mai 2001, intitulat “Strategia Uniunii Europene față de China: Implementarea Comunicarii din 1998 și Strategii pentru o politica viitoare mai eficientă a Uniunii”. Un alt document, numit “Un parteneriat în dezvoltare: interese comune și provocări în relațiile UE-China” a fost aprobat de către Uniune la 13 octombrie 2003.   

Comerțul. Alături de SUA și Japonia, Uniunea Europeană este al treilea partener comercial ca marime al Chinei.

            În 2002, China a depasit Japonia, devenind al treilea partener comercial ca importanță al Uniunii Europene, dupa SUA și Elveția. Uniunea Europeana se afla pe locul doi ca sursa de importuri în lista partenerilor comerciali ai Chinei (13,0% din total) și este a treia piață de export (14,8% din total). China reprezinta a doua sursa de importuri ca marime pentru UE (8,3% din total în 2002) și a cincea piață de desfacere (3,4% din totalul exporturilor).

            În perioada ianuarie-iulie 2003, volumul comerțului s-a situat la valoarea de 29,83 mld USD incluzând 15,78 mld USD din exporturi și 14,05 mld USD din importuri, reprezentând o creștere cu 39%.

Investitiile directe. În 1998 existau 994 de proiecte ce implicau investiții directe ale Uniunii Europene, cu o valoare contractuală de 5,91 mld USD din care s-au plătit deja 4 mld USD, adică o crestere cu 39,8% respectiv 3,1%. Pănă în iunie 1999, țările din Uniunea Europeană au investit direct într-un număr de 9738 de proiecte cu o valoare contractuală de 38,17 mld USD din care 19,07 mld USD au fost deja platiți, plasând astfel Uniunea Europeană pe locul cinci in topul țărilor și regiunilor ce investesc în China.

În 2002, Uniunea Europeană a trecut pe locul 4, dupa SUA, Taiwan și Japonia, atât în ceea ce privește investițiile contractuale (cele care se intenționa a fi folosite), cât și cele utilizate.

Cooperarea în tehnologia industrială

În 1995, Ministerul Comertului Exterior și al Cooperării Economice a semnat un acord cu Comisia Europeană în problema Cooperarii Industriale, în care cele două părti au decis sa coopereze în domeniul aviației, telecomunicațiilor, automobilelor și altele. În 1996 s-a semnat, între China și Uniunea Europeana, Acordul cu privire la Cooperarea Industrială în Aviație. Apoi, în 1998 a fost semnat Acordul de Cooperare Industială în Aviație și Telecomunicații. În 1997, Acordul de Cooperare în Industria Automobilelor între China și Uniunea Europeană a intrat în vigoare prin schimbul de scrisori oficiale, debutând astfel cooperarea între cele două părți în domeniul standardizarii producției, mai întâi în sectorul auto. În iulie 1999, a fost semnat între China și Uniunea Europeană acordul cu privire la controlul poluării rezultate prin noxele degajate de automobile.

Cadrul de cooperare. În 1985, China și Comunitatea Europeană au semnat Acordul de Cooperare în Comerț și Economie. Acest acord, bazat pe Acordul Comercial semnat în 1978, a extins în mare măsură cooperarea economică dintre cele două părti. Conform acestui acord, a fost înființat un comitet economic și comercial comun între China și Uniunea Europeană, care se întrunește în mod regulat la nivel ministerial. Acest comitet constituie un cadru important pentru consultările bilaterale privind comertul și cooperarea. În iunie 1998, Shi Guangsheng, Ministrul Cooperarii Economice și Comertului Exterior, și Sir Leon Brittan, Vicepreședintele Comisiei Europene au condus cea de-a 16-a sesiune a Comitetului Comun, la Bruxelles. În noiembrie acelasi an, cele două parti au semnat cel de-al șaselea acord privind produsele textile.   

3.3 Relația economică dintre Republica Chineză și România

Înainte de 1989, China era una din piețele tradiționale ale României. Desi între România și China relațiile de colaborare au fost foarte bune, începând din anii 1990 volumul schimburilor comerciale nu a mai înregistrat acelasi ritm de creștere. Astfel, la sfârsitul anului 2000, volumul schimburilor economice înregistrau o creștere de 55,7% fatã de 1999, ajungând la 298 milioane de dolari SUA, în timp ce la sfârsitul anului 2003  creșterea indicatorului a fost de circa 19% față de anul 2002.

Schimbãrile profunde din cele douã țări, restructurarea sistemelor economice au dus la abandonul vechilor cãi de comerț. La începutul anului 2002 s-a semnat un Acord de cooperare între Camera de Comert și Industrie a României si Consiliul Chinez pentru Promovarea Comertului Internațional (CCPIT). În baza acestui acord, cele douã organizații au înființat câte un Consiliu al Oamenilor de Afaceri, organisme menite sã dinamizeze relațiile economice bilaterale. Consiliile au identificat proiecte care s-ar putea realiza prin conlucrarea oamenilor de afaceri din cele douã țări, organizând misiuni economice sau participări colective la târguri și expoziții.

Momentul extinderii bunelor relații în plan politic și în plan economic și comercial s-a dovedit a fi foarte oportun, ținând cont de recenta admitere a Chinei în Organizația Mondialã a Comerțului, statut ce plaseazã viitorul acestor raporturi într-o nouã perspectivã.

Comertul exterior și investițiile sunt teme de mare importanță pentru Beijing, care vede în România, si, în general, Europa Centralã și de Est, o punte de legãturã cu vestul continentului.

Cu un numãr de 8460 de firme înmatriculate și o valoare a capitalului social subscris de 117,6 milioane de euro, China ocupã la sfârsitul anului 2004, locul 18 în clasamentul principalelor tãri de proveniență a capitalului strãin investit în România.

Investițiile chineze realizate pe piața românească se ridicã la aproximativ 150 de milioane de euro. A investi pe o piață noua presupune existența capitalului, o economie sănătoasă în zona de proveniență a banilor și o piață de desfacere. China îndeplineste aceste condiții. Alimentatã de infuzia de capital strãin, China începe sã sufere de douã mari probleme: criza energeticã si excedentul valutar. În 2004, excedentul, manifestat prin depozitele valutare, se cifra la aproximativ 400 de milioane dolari. Dar economia chinezã mai are o caracteristicã: mâna de lucru ieftinã, productivitate mare. Acestea sunt motivele pentru care China tintește Europa, ca piata de desfacere, și România, ca zonã de investiții.

România a dovedit cã poate fi o piață bună pentru mărfurile „made în China“. În 2004, valoarea importurilor din China a crescut la 1,2 miliarde dolari, de trei ori mai mare decât se înregistra cu numai doi ani în urmã.

Dacã imediat dupã 1991 valoarea comerțului bilateral nu depășea 200 de milioane dolari, în 2003, schimburile comerciale totale între China și România au atins valoarea de 944,3 milioane de dolari, pentru ca în 2004 să se situeze la circa 1,3-1,5 miliarde dolari, o crestere de peste 5 ori fatã de 2000 (181,2 milioane de dolari SUA).

În perioada 2002-2005, exporturile Chinei cãtre România s-au majorat semnificativ, de la 198 milioane de dolari în 2000, la 1,5 miliarde dolari în 2004, o creștere de 4,6 ori fatã de 2000

Importurile Chinei din România au cunoscut, în perioada analizatã, o evolutie net ascendentã, majorându-se de la valoarea de 96 miloane de dolari SUA în 2000, la 1,2 miliarde dolari SUA în 2004, o crestere de 8 ori fatã de 2000.

Balanta comercialã a Chinei pe relația România a înregistrat, pe întreaga perioadã de analizã, un sold pozitiv, în crestere de aproape 3 ori, de la 102 miloane de dolari SUA în 2000, la 300 milioane dolari în 2004.

Republica Populară Chineză este principalul partener comercial al României în zona asiatică din punct de vedere al valorii schimburilor comerciale, atât la export cât și la import.

După anul 2000, s-a înregistrat o tendință de redresare a schimburilor comerciale bilaterale, astfel încât la finele anului 2010, exportul românesc în Republica Chineză a atins valoarea de 410 milioane dolari. În același timp, datorită expansiunii puternice și agresive a exportului chinez pe piața internațională, mai ales datorită oferirii de produse la prețuri foarte mici și atractive, importurile din Republica Chineză au crescut puternic, atingând în anul 2010 valoarea de 3,38 miliarde dolari, generând o balanță comercială negativă, în defavoarea României. Deși efectele crizei economice globale au fost resimțite în perimetrul economic și social al României, exporturile românești în Republica Chineză și-au continuat trendul ascendent, astfel încât la finalul anului 2011 s-a înregistrat cea mai mare valoare a exporturilor românești pe piața chineză.

În anul 2012, s-a înregistrat un volum total al schimburilor comerciale ale României cu Republica Chineză (exclusiv RAS Hong Kong) de 3.181,91 milioane USD, din care exportul românesc a reprezentat 494,40 milioane dolari iar importul 2.687,51 milioane dolari, înregistrându-se un sold de -2.193,11 milioane dolari. Aceste date indică o diminuare a exportului românesc cu 9,11% și a importului cu 26,62%, comparativ cu anul precedent.

Reducerea schimburilor comerciale bilaterale față de anul 2011 a survenit pe fondul situației incerte a economiei mondiale aflată în recesiune, a datoriilor suverane ale statelor din zona Euro, a redresării lente a economiei americane, precum și în contextul încetinirii ritmului de creștere a economiei chineze și al evoluției ezitante a economiei românești în prima parte a anului.

În primul semestru al anului 2013, se constată o ameliorare a evoluției schimburilor bilaterale. Volumul total a schimburilor comerciale a înregistrat valoarea de 1.517,75 milioane dolari, din care export românesc pe piața chineză 295,13 milioane dolari (în creștere cu 17,7%) și import 1.222,62 milioane dolari (în scădere cu 9,6%), ceea ce conduce la prezumția ca în anul 2013 schimburile comerciale se vor reîncadra în trendul ascendant realizat în anul 2011.

Totodată, datorită creșterii accentuate a exportului românesc și diminuării importului în primul semestru al anului 2013, dezechilibrul balanței comerciale s-a diminuat cu 174,38 milioane dolari față de nivelul înregistrat în aceeași perioadă a anului trecut.

Principalele produse românești exportate pe piața chineză: echipament energetic (componente pentru hidrocentrale și termocentrale), mașini-unelte, echipamente electrice (rețele de bază), rulmenți, cilindri laminor, piese și componente auto, anvelope auto, instrumente și aparatură optică, produse chimice și îngrășăminte complexe NPK, materiale și articole plastice, cherestea de fag și panouri din lemn, metale comune, cupru electrolitic, concentrat și deșeuri de cupru și alte metale neferoase, confecții și tricotaje, vinuri, lână etc.

În primul semestru al anului 2013, se constată o creștere a exporturilor României în Republica Chineză, în special la categoriile de produse minerale (+3,8 milioane dolari), produse din lemn (+23,4 milioane dolari), metale comune și articole din acestea (+1,1 milioane dolari) și produse ale industriei constructoare de mașini (+15,5 milioane dolari). În aceeași perioadă, principal scădere s-a înregistrat la exportul de produse chimice și mase plastice (-0,9 milioane dolari).

România înregistrează o creștere a vizibilității pe piața asiatică în general și chineză în special, atrăgând interesul companiilor locale prin avantajele oferite de mediul investițional și de

elementele rezultate din calitatea de membru al Uniunii Europene. Firmele românești care accesează piața chineză găsesc cu mult mai multă ușurință parteneri formați în economia liberă chineză, în care statul are din ce în ce mai puține intervenții.

Oportunități pe piața chineză

Corespunzător dezvoltării economice dinamice înregistrate de către R.P. Chineză în ultimii ani, se remarcă o creștere a atractivității oportunităților de afaceri, în special al acelora provenind din mediul de afaceri provincial. Astfel, în perioada 2010 – 2012 a crescut potențialul pentru inițierea de proiecte de cooperare cu provinciile situate în regiunea de nord est a Chinei, profilată pe proiecte industriale de anvergură vizând amplul program guvernamental de modernizare al fostei baze industriale. În același timp, prezintă interes oportunitățile oferite de provinciile situate în regiunile de vest ale Chinei din domeniul exploatării resurselor materiale și energetice.

Prin acțiunile întreprinse pentru promovarea de noi produse românești pe piața chineză s-a reușit diversificarea gamei de produse românești la export prin obținerea sau demararea procedurilor pentru obținerea accesului pe piața chineză a produselor agro-alimentare și de origine animală (material seminal bovin, piei brute și lână de ovine, carne de porc și produse din carne, bovine vii pentru reproducție și producție de lapte etc.), care vin în întâmpinarea cererii de pe această piață și a politicii guvernului chinez de creștere a consumul intern.

Produse românești cu potențial de export pe piața chineză, în perioada următoare:

mașini unelte la temă și mașini unelte pentru rectificarea cilindrilor laminor;

echipamente energetice (cazane, componente pentru turbine);

anvelope și componente auto;

cherestea și semi-fabricate din lemn, altele decât cele de fag;

traverse pentru calea ferată;

cereale și alte produse agricole;

carne de porc si produse procesate din carne de porc;

produse organice și bio (vinuri, miere, conserve din fructe de pădure etc.);

cașcaval și brânzeturi;

vinuri superioare (în special vinul roșu);

ape minerale;

material seminal bovin;

lână și piei brute de ovine;

făină din oase;

animale vii pentru reproducție și producție de lapte;

embrioni bovini și porcine vii pentru reproducție;

Companiile românești pot iniția contacte în vederea dezvoltării unor afaceri cu firme chineze participând la manifestările promoționale și misiunile economice organizate de către Departamentul de Comerț Exterior și Relații Internaționale din cadrul Ministerului Economiei, împreună cu patronatele și asociațiile de ramură din economia românească.

Ca efect al integrării României în Uniunea Europeană , începând cu 1 ianuarie 2007 totalitatea reglementărilor de comerț exterior comunitare se aplică unitar asupra operațiunilor comerciale dintre România și Republica Chineză.

Din punct de vedere al reglementărilor interne, Republica Chineză se află într-un proces de armonizare al cadrului juridic comercial, în rezonanță cu obligațiile asumate prin aderarea în 2001 la Organizația Mondială a Comerțului (OMC) și adaptat elementelor economiei de piață.

Cap. 4 Panourile solare chinezești

4.1 Panouri solare

Panoul solar este un dispozitiv folosit pentru generarea de energie. Energie care nu necesita materii prime, nu este poluantă și in plus, este gratuită și regenerabilă.

Panourile solare sunt mijloace de captare și utlizarea a energiei solare. Există două mari tipuri de panouri solare utilizabile în prezent:

panouri solare folosite la încalzit

panouri solare ce utilizează celule fotovoltaice pentru producerea de energie electrică

Avantajele utilizării acestor sisteme sunt evidente: energie regenerabilă și gratuită, care poate fi folosită la alimentarea locuinței. Este adevarat, în prezent costul producerii unui WATT prin intermediul panourilor solare este de 6-7 ori mai mare decât costul producerii sale în termocentrale, dar investiția se amortizează în timp. Panourile solare sunt ecologice. Și cum resursele naturale sunt deja în pericol de epuizare ar trebui să ne gandim la viitorul nostru.

Randamentul panoului solar depinde foarte mult de unghiul sub care cade raza solară pe el, de aceea montarea unui astfel de sistem de producere a energiei se va face doar conform indicațiilor unor specialiști.

Sistemele de producere a energiei electrice cu panouri solare sunt fiabile, putând rezista până la 25 de ani. Panourile solare sunt ideale pentru alimentarea cu energie electrică a locuințelor izolate, punctelor de cercetare sau a satelitilor (aceștia au folosit pentru prima data acest tip de energie).

Un panou solar sau un sistem de panouri solare montat corect poate reduce cu până la 70% costurile cu încalzirea unei cladiri. Încălzirea solara trebuie văzută nu ca o alternativă totală la sistemul tradițional de încalzire, ci ca un sistem care asigură o reducere considerabilă a costurilor cu încalzirea, mai ales în situația clădirilor deja existente, al căror grad de izolare termică este redus.

  Majoritatea cumpărătorilor sunt interesați de provenienta panourilor. Produsele chinezești nu au neaparat un renume bun, acest lucru se datorează și faptului ca multe produse de larg consum îmbrăcăminte, încălțăminte, jucării, electrocasnice care se găsesc în magazine, piețe și magazine chinezești au o calitatea scăzută.

Chinezii datorită forței de muncă foarte ieftine și tehnicii avansate sunt prezenți in producția cam tuturor produse implicit a panourilor solare. Chinezii produc într-adevar și o calitate proastă dar și una bună, de fapt au mai multe nivele de calitate a produsului original, copy of the original, copy of the copy, copy of the copy of the copy și așa mai departe, calitatea reducându-se treptat la fiecare reproducere a copiei. 

China este în acest moment cel mai mare furnizor de panouri solare, cu 65 la suta din producția mondiala. Compania cu cea mai mare producție de panouri solare din lume este Suntech, având sediul central în China.

Extinderea spre Europa a producătorilor chinezi de panouri fotovoltaice a început acum 10 ani. În anul 2004, cota lor de piață în UE era zero. În acest moment, UE a devenit principala lor piață de desfacere, absorbind 80 % din producția de panouri solare a Chinei.

Pe parcursul anului 2011, China a vândut în tarile UE panouri și componente în valoare de circa 21 de miliarde de euro.

Potrivit unor studii citate de EU Pro Sun, în ultimii 20 de ani producția mondială de module solare s-a dublat, în timp ce prețul componentelor a scăzut cu 20 %. Până în anul 2020, se estimează ca prețul componentelor fotovoltaice va scădea la jumatate față de cel actual.

4.2 UE și China în conflict pe tema panourilor solare

Statul de drept este principiul fundamental care stă la baza Uniunii Europene.

Europa, ca și toți partenerii acesteia, trebuie să respecte și ea normele comerciale internaționale. Comisia Europeană consideră ca nu trebuie să se ferească să utilizeze instrumentele juridice permise pentru măsuri de reparare atunci când sufera un prejudiciu sau o daună. Ambele aspecte sunt la fel de importante pentru a asigura funcționarea sistemului, în beneficiul tuturor.

Comisia Europeană își asumă rolul de apărător independent al industriei europene în fața unor practici comerciale neloiale exercitate din exteriorul Uniunii.

În 2012, Comisia Europeană a primit o plângere oficială și valabilă din partea unui grup de fabricanți europeni de panouri solare – ceea ce a determinat dechiderea unei anchete, conform cerințelor legislației UE.

Ceea ce s-a descoperit, pe baza dovezilor colectate în cursul unor vizite la fața locului, este faptul că exportatorii chinezi suprasaturează Europa cu panouri solare rezultate din supracapacitatea existentă pe propria lor piață.

Au fost examinate societățile chineze pentru a se stabili daca practică sau nu un dumping privind panourile solare care, în final, sunt comercializate la un preț mai scăzut decât cel pe care îl presupune producerea acestora.

Răspunsul a fost ca societățile chineze efectuează în Europa vânzări de panouri solare la prețuri de dumping. Conform estimărilor, prețul corect de vânzare al panourilor solare provenite din China ar fi, de fapt, cu 88% mai ridicat decât prețul cu care acestea sunt vândute efectiv pe piața europeană.

La prima vedere, produsele numeroase și ieftine par a fi foarte avantajoase – dar, în cele din urmă, acestea duc la subminarea producției și toate părțile implicate în industria panourilor solare, precum și serviciile conexe, vor înregistra pierderi.

Chiar și cei care afirmă că panourile solare ieftine sunt benefice pentru energia sustenabilă și pentru mediu trebuie să realizeze faptul că, în primul rând, este nevoie de o industrie a panourilor solare „sustenabilă” pentru a putea obține beneficii pe termen lung.

Dumpingul practicat în cazul acestor panouri solare chineze cauzează în mod clar un prejudiciu industriei europene producătoare de panouri solare. Acesta pune în pericol cel puțin 25 000 de locuri de muncă actuale. În plus, dumpingul amenință supraviețuirea sectorului respectiv, afectând investițiile actuale și pe cele viitoare – în special în domeniul critic al cercetării și dezvoltării.

Observațiile Comisarului UE pentru comerț Karel De Gucht cu privire la decizia de a institui măsuri antidumping provizorii privind importurile de panouri solare din China consta în a institui tarife provizorii privind panourile solare importate din China, cu scopul de a contracara dumpingul acestor produse pe piața europeană.

Se acționează în două etape: începând din 6 iunie 2013, se va institui un tarif de 11,8% pentru toate importurile de panouri solare din China. Două luni mai târziu, începând cu data de 6 august 2013, tariful mediu estede 47,6%. În general, taxele vor varia între 37,3% și 67,9% în etapa respectivă.

Acesta acțiune este o măsură de urgență menită să asigure resursele de supraviețuire ale unui sector din Europa care suferă un prejudiciu grav de pe urma acestui dumping. Reacția este echilibrată, legală și justificată în temeiul normelor comerciale internaționale și este menită să prevină o turnură iremediabilă a acestei situații. Nu este vorba despre protecționism. Mai curând, este vorba de asigurarea respectării normelor comerciale internaționale care se aplică și în cazul societăților chineze – în aceeași măsură în care ele sunt aplicabile în cazul nostru. Statele Unite aplică, de asemenea, în prezent, taxe asupra exporturilor chineze.

Adevărul este că acțiunea este menită să asigure condiții echitabile de concurență și respectarea normelor comerciale internaționale pe care atât Europa, cât și China s-au angajat să le respecte în cadrul OMC.

4.3 SUA și China în conflict pe tema panourilor solare

Departamentul de Comert al SUA a declarat că va impune tarife de import de până la 35% pe panouri solare din China, chiar dacă panourile conțin celule solare fabricate în afara Chinei.

Această dispută a panourilor solare ar putea reprezenta scena, pentru un razboi comercial între SUA și China,  Aceasta ar putea avea, de asemenea, un impact asupra companiilor americane care doresc să facă afaceri în China.

Guvernul chinez a spus că este "puternic nemulțumit", de decizie și a avertizat că aceasta decizie va afecta relațiile comerciale dintre cele două țări. Ministerul de Comert chinez a declarat pe de site-ul pe care Statele Unite "a ignorat faptele" și noile drepturi de import si "nu va rezolva problemele din industria panourilor solare din SUA."

Departamentul de Comert a raportat, că deficitul comercial cu China a crescut cu aproape 34%, sau 7 miliarde dolari la 27,3 miliarde de dolari în aprilie, față de luna martie a anului 2013.

Bibliografie:

Cristoiu, I., Miracolul chinezesc, Ed. Evenimentul Românesc, București, 1999

Farndon, J., Secretele Chinei- Ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Ed. Litera International, București, 2007,

Kurlantzick, J., Link, P., China- Undermining Democracy, 2009

Kissinger, H., Despre China, Ed. Comunicare.ro, Bucuresti, 2012

Lynch , M., China modernă, Ed. Niculescu, Bucuresti, 2009

Comisia Europeană, Memo, Bruxelles, iunie 2013

Ministerul Economiei, Îndrumar de afaceri Republica Populară Chineză, Birolul de promovare Comercial -Economică, Beijiang, 2013

http://businessday.ro/01/2011/economia-chinei-in-cifre-1970-2010-cum-a-ajun-statul-comunist-a-doua-mare-putere-economica-a-lumii/

http://www.europarl.europa.eu/news/ro/news-room/content/conflictele-comerciale

http://www.green-report.ro/panourile-solare-ieftine-din-china-ldquospargrdquo-piata-europeana

http://www.ibtimes.com/us-china-solar-panel-wars-heat-us-sets-new-import-duties-1594227

http://oeconomica.upm.ro/O_V_c/6_PaulaNistor.pdf

http://panourisolare.org/panou-solar-notiuni-generale-despre-panoul-solar/

http://www.profi-solar.ro/

Bibliografie:

Cristoiu, I., Miracolul chinezesc, Ed. Evenimentul Românesc, București, 1999

Farndon, J., Secretele Chinei- Ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Ed. Litera International, București, 2007,

Kurlantzick, J., Link, P., China- Undermining Democracy, 2009

Kissinger, H., Despre China, Ed. Comunicare.ro, Bucuresti, 2012

Lynch , M., China modernă, Ed. Niculescu, Bucuresti, 2009

Comisia Europeană, Memo, Bruxelles, iunie 2013

Ministerul Economiei, Îndrumar de afaceri Republica Populară Chineză, Birolul de promovare Comercial -Economică, Beijiang, 2013

http://businessday.ro/01/2011/economia-chinei-in-cifre-1970-2010-cum-a-ajun-statul-comunist-a-doua-mare-putere-economica-a-lumii/

http://www.europarl.europa.eu/news/ro/news-room/content/conflictele-comerciale

http://www.green-report.ro/panourile-solare-ieftine-din-china-ldquospargrdquo-piata-europeana

http://www.ibtimes.com/us-china-solar-panel-wars-heat-us-sets-new-import-duties-1594227

http://oeconomica.upm.ro/O_V_c/6_PaulaNistor.pdf

http://panourisolare.org/panou-solar-notiuni-generale-despre-panoul-solar/

http://www.profi-solar.ro/