Relatiile Romaniei CU Marile Puteri Democratice (anglia, Franta) Intre Anii 1933 1939

RELAȚIILE ROMÂNIEI CU MARILE PUTERI DEMOCRATICE (ANGLIA, FRANȚA) ÎNTRE ANII 1933-1939

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1933-1939

1.1. Relații politico diplomatice

1.2. Constituirea Pactului celor Patru

1.3. Politica externă a Franței și Angliei. Sistemul de la Versailles

CAPITOLUL 2

LEGĂTURILE POLITICE, DIPLOMATICE ȘI ECONOMICE ÎNTRE ROMÂNIA ȘI CELE DOUĂ MARI PUTERI EUROPENE – ANGLIA ȘI FRANȚA ÎNTRE ANII 1933-1939

2.1. Evoluția raporturilor anglo-române între 1933-1939

2.1.1. Relațiile politico-diplomatice

2.1.2. Relațiile economice

2.1.3. Relațiile militare

2.2. Colaborarea româno-franceză și neînțelegerile ruso-române

2.3. Pactul de organizare al Mici Înțelegeri (16 februarie 1933

2.4. Convențiile de definire a agresiunii (Londra 3-4 iulie 1933

2.5. Pactul Înțelegerii Balcanice (Atena 9 februarie 1934

2.6. Convencția de la Montreux (22 iunie – 20 iulie 1936

2.7. Acordul de la Salonic (31 iulie 1938 – 1939

CONCLUZII – GARANȚIILE ANGLO-FRANCEZE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Am ales această temă deoarece am pornit de la analiza dezechilibrului rezultat din dezvoltarea economică și politică inegală și în salturi, care în timp a devenit tot mai evident, conducând în ultima sa fază la declanșarea primului război mondial. Alături de vechile puteri ale lumii apăruseră altele noi care, erau nemulțumite de locul pe care îl dețineau în stăpânirea sferelor de influență economică și politică, astfel aveau aspirații la reîmpărțirea acestora, desigur în dauna și deci pe seama celor ce le dominau.

Tema ” RELAȚIILE ROMÂNIEI CU MARILE PUTERI DEMOCRATICE (ANGLIA, FRANȚA) ÎNTRE ANII 1933-1939” este structurată pe 2 capitole, precedate de introducere, și urmate de concluzii și bibliografie.

Primul capitol

CAPITOLUL 1

POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1933-1939

1.1. Relații politico diplomatice

Primul război mondial a lăsat în unnă o societate ruinată pe plan material, dar cu atât mai zdmncinată pe plan politic – dintre cele patru imperii dinainte de război, german, rus, austro-ungar, turcesc, nu mai exista nici unul – și pe plan moral; toate valorile tradiționale fuseseră puse sub semnul întrebării de uriașul masacru și imensele cheltuieli materiale.

Dizolvarea marilor imperii dinastice și absolutiste, cât și a unor imperii coloniale, a desfăcut „pachete" de popoare eterogene care au căutat să-și găsească locul în cadrul noilor relații politice, economice și ideologice ce se prefigurau în noua organizare a socictății omenești.

Aliații, victorioși în război, acum trebuiau să „câștige" pacea, lucru care – a sesizat „Tigrul" politicii franceze a timpului, Georges Clemenceau – era „și mai dificil".

În deceniul IV al veacului trecut, contradicțiile dintre Marile Puteri s-au ascuțit, lupta pentru piețe de desfacere, sfere de influență, pentru reîmpărțirea lumii a devenit mai acută. Primejdia unui nou război se contura tot mai clar.

Franța, Marea Britanic și SUA au depus eforturi conjugate pentru a veni în întâmpinarea guvernelor multor țări iubitoare de pace de a respinge războiul și de a rezolva litigiile numai prin mijloace pașnice. În acest sens s-au inițiat o serie de acțiuni:

– conferințe ale dezarmării;

– încheierea de pacte de neagresiune între diversele țări ale Europei, încercarea de rezolvare a problemei plății reparațiilor și datoriilor de război,

– necesitatea precizării noțiunilor de agresor și agresiune.

– organizarea unui sistem de securitate colectivă ș.a.

Din păcate, complicațiile de interese între Marile Puteri: conflictul franco-german, disputa italo-franceză, neînțelegerile franco-engleze, contradicțiile americano-japoneze, agresiunea Japoniei în China și intrarea Italiei în Etiopia, precum și atitudinea concesivă a Puterilor Occidentale – cu deosebire a Marii Britanii și SUA – față de pretențiile militariștilor și imperialiștilor revanșarzi (germani, italieni, japonezi) au dus până la urmă la eșecul obiectivelor propuse pentru păstrarea slutii-ano-ului interbelic.

Din păcate Marile Puteri au acceptat, în cadrul dezbaterilor Conferinței de dezarmare, ca Germania să „obțină egalitatea în drepturi din pornire, adică, în mod practic, să aibă dreptul de a începe să se înarmeze din nou.

Dar în anul 1932 guvernele Marii Britanii și Franței neglijau, în continuare, un fapt elementar din viața politică internă a Germaniei, cu consecințe catastrofale pentru viitorul omenirii, și anume ascensiunea vertiginoasă a național- socialismului.

După venirea lui Hitler la putere la 30 ianuarie 1933, conferința a început discutarea a doua planuri noi":

– un „plan constructiv francez" – elaborat de Edouard Herriot și de Paul Boncour – și care propunea reducerea tuturor armatelor europene la un tip uniform de miliție cu serviciul militar pe termen scurt; rezervarea materialului ofensiv (tunuri, tancuri) menținerii ordinii internaționale (acest material trebuia stocat în ficcare stat sub control internațional). Pe plan politic, planul preconiza realizarea unei Antante regionale a țărilor continentale europene;

– un plan englez sau planul MacDonald. Acest plan stabilea la 270 000 de oameni efectivele armatelor principalelor țări ale Europei. De asemenea, o conferință specială urma să se reunească în 1935 pentru a discuta despre armatele navale.

Într-un asemenea context conciliant al guvernelor Marii Britanii și Franței, pe traseul complex al diplomației europene au apărut, relevante, două acțiuni diplomatice de o reală importanță menite să suplinească întrucâtva carențele grave apărute în lupta pentru respingerea agresiunii și salvării păcii. Prima, la care ne-am mai referit, aparținea liderului diplomației Bucureștilor, fiind concretizată în reorganizarea Micii înțelegeri, prin Pactul semnat la 16 februarie 1933, la Geneva, de Nicolae Titulescu, Edvard Benes și Bogoliub Jevtii.

În preambulul Pactului seevidențiau scopurile principale ale organizației, menținerea păcii; întărirea relațiilor economice cu toate statele din Europa Centrală, stabilizarea politică în această zonă; menținerea statu-qtto-ului; respectarea intereselor comune și colaborarea politică. A doua acțiune a constituit-o propunerea lui M. M. Litvinov, făcută la 6 februarie 1933 Conferinței pentru dezarmare, prin care invita Marile Puteri să semneze o convenție pentru definirea agresorului.

Primită cu interes ea a fost completată cu amendamentul româno-francez referitor la definirea teritoriului, care preciza că „prin teritoriu se înțelege teritoriul asupra căruia un stat își exercită autoritatea", amendament însușit de delegația sovietică, în luna iunie Astfel, definirea agresorului și asigurarea inviolabilității teritoriului au constituit baza convențiilor semnate la Londra, între 3 și 5 iulie 1933.

Luând cuvântul cu prilejul încheierii Convenției de definire a agresorului, Nicolae Titulescu a subliniat însemnătatea sa istorică „Tratatul ce am semnat astăzi – declara el – are o importanță considerabilă. La un moment când pe urma atâtor evenimente situația internațională este mai curând confuză, într-o vastă regiune a lumii și anume tocmai în aceea în care se credea că pacea este mai fragilă s-a stabilit în chipul cel mai armonios obligațiunea absolută și perpetuă de neagresiune […] Cu cât această definiție va fi acceptată de un mai mare număr de state, cu atât se va fi bucurat mai mult pentru consolidarea păcii generale”.

1.2. Constituirea Pactului celor Patru

Între timp, presiunile sporite și tot mai amenințătoare ale Germaniei naziste au determinat diplomația occidentală să caute soluții pentru echilibrarea raportului de forțe Astfel, la 7 iunie 1933 s-a încheiat la Roma faimosul Pact al celor Patru între Marea Britanie, Franța, Italia și Germania. El s-a născut din inițiativa lui Mussolini' și chiar – pentru a egala cât de cât faima Pactului Briand-Kellogg – a fost denumit de presa fascistă romană – Pactul Mussolinim Dictatorul italian urmărea să creeze în Europa un Directorat care să reglementeze, potrivit cu interesele Marilor Puteri, problemele economice și politice ale continentului.

Deciziile luate de către Cei Patru trebuiau să devină obligatorii pentru toate țările europene Pactul însă a stârnit vii și profunde nemulțumiri în numeroase state, astfel că, sub presiunea opiniei publice. Franța n-a ratificat Pactul și el a devenit caduc. Un astfel de deznodământ era de așteptat.

Germania se va angaja la o politică de maximă duritate față de Franța și Marea Britanie, față de spiritul Genevei și dezarmare. Va avea unele disensiuni cu Italia, dar le va aplana, se va înarma, își va concentra toate forțele pentru înfăptuirea obiectivelor sale – anularea clauzelor Tratatului de la Versailles și aplicarea doctrinei spațiului vital -, dar nu înainte de a-și rezolva anumite probleme care să îi permită libertatea de acțiune.

Tratatul nu a convenit Parisului, întrucât Franța semnase, ea însăși, un tratat de alianță cu Polonia (1925) Ambasadorul britanic la Paris, declarase că tratatul germano-polon a pus Franța într-o situație dificilă. De asemenea, plenipotențiarul francez la Berlin, André François-Poncet, intuise duplicitatea acestui tratat „Pactul acesta nu-i pentru Fuhrer decât un mijloc de a neutraliza Franța, de a stârni zâzanie în lagărul Aliaților și de a-și ușura loviturile contra Austriei.

1.3. Politica externă a Franței și Angliei . Sistemul de la Versailles

De îndată după sfârșitul primului război mondial, Franța a avansat un program al viitoarei Conferințe de Pace. Acest program, schițat de francezi, a fost înmânat lui Wilson, de către mbasadorul francez la Washington, încă din 29 noiembrie 1918. Documentul stipula, printre altele, și anularea imediată a tuturor tratatelor secrete, formulare ce l-a iritat pe Wilson, el opunându-se includerii acestui punct pe ordinea de zi a Congresului Păcii. Mai mult, chiar și Mareșalul Foch. Comandantul suprem al armatei franceze, se temea că anunțarea unor clauze preliminare asupra cărora se căzuse de acord ar accelera demobilizarea Aliaților și ar întări poziția germanilor în faza finală. Iar un acord chiar și între Aliați se dovedea a fi foarte dificil asupra atâtor probleme ce urmau a fi rezolvate, încât toți se temeau de introducerea unor părți negociatoare noi.

Preocupate de faptele și urmările primului război mondial, elitele politice și populația rămân, până în 1938, profund atașate de principiilor dezarmării, ale păcii și securității colective.

Pacea părea a ft cel mai important obiectiv național. Guvernele britanice sperau că menținerea echilibrului puterii în Europa era principala garanție împotriva izbucnirii unui nou război. Mulți britanici erau convinși că primul război mondial s-a extins asupra popoarelor din Vestul Europei datorită unui sistem rigid de alianțe și a unor planuri militare imobile. Prin urmare, majoritatea guvernelor au refuzat să oblige țara la sacrificii pentru a menține statu-quo-ul și, în special, discutabile granițe ale Europei de Est. Această atitudine avea să marcheze politica Marii Britanii până în 1939.

. Cei mai mulți politicieni țineau cont de importanța pe care o avea Europa pentru Londra, deși foarte puțini considerau Marea Britanic un stat european deplin maturizat. Interesele ei erau mai degrabă globale decât doar continentale. Se aprecia că păstrarea Imperiului era esențială pentru ca Marea Britanie să rămână o putere mondială.

Obiectivul primordial al politicii externe a României de-a lungul întregii perioade interbelice a fost menținerea frontierelor trasate la sfârșitul primului rânzboi mondial.

Oamenii politici români priveau Franța și, într-o mai mică măsură Marea-Britanie, drept principal garanți ai reglementării de pace și se bizuiau pe ele pentru a contracara amenințările din partea Uniunii Sovietice, Germaniei și a statelor revizioniste mai mici, Ungaria și Bulgaria.

Relațiile cu Franța și Marea Britanie de după Conferința de Pace au luat un curs pe care puțini lideri români l-alitica Marii Britanii până în 1939.

. Cei mai mulți politicieni țineau cont de importanța pe care o avea Europa pentru Londra, deși foarte puțini considerau Marea Britanic un stat european deplin maturizat. Interesele ei erau mai degrabă globale decât doar continentale. Se aprecia că păstrarea Imperiului era esențială pentru ca Marea Britanie să rămână o putere mondială.

Obiectivul primordial al politicii externe a României de-a lungul întregii perioade interbelice a fost menținerea frontierelor trasate la sfârșitul primului rânzboi mondial.

Oamenii politici români priveau Franța și, într-o mai mică măsură Marea-Britanie, drept principal garanți ai reglementării de pace și se bizuiau pe ele pentru a contracara amenințările din partea Uniunii Sovietice, Germaniei și a statelor revizioniste mai mici, Ungaria și Bulgaria.

Relațiile cu Franța și Marea Britanie de după Conferința de Pace au luat un curs pe care puțini lideri români l-ar fi putut prevedea. În mod neașteptat, Comisia privind reparațiile, care fusese constituită la Versailles pentru a rezolva această complicată problemă și care se afla sub controlul Marilor Aliați, nu a acordat cererilor României atenția cuvenită. înainte de toate, Comisia a conferit României statutul de țară doar cu „interese limitate" și nu a îngăduit delegației române să ia parte la deliberările sale.

Relațiile politice dintre România și Marea Britanie erau la nivel scăzut, în cea mai mare parte a perioadei interbelice aceasta din urmă n-a avut o strategie politică bine definită în Europa de Sud-Est și abia în mai 1938 Foreign Office a luat în considerare o serie de angajamente politice și economice față de România, drept răspuns la amenințarea germană crescândă.

În orice caz, guvernul britanic considera că România se află total în orbita franceză și, ca atare, nu merită să fie cultivată. Dar interesul economic britanic în România era mare. Volumul investițiilor facea ca rolul Marii Britanii în dezvoltarea economiei românești să se înscrie imediat după cel ocupat de Germania. Petrolul reprezenta principala atracție. Investițiile britanice în industria petrolieră românească depășeau ca mărime oricare din cele făcute de vreo alta țară străină, reprezentînd mai mult de jumătate din totalul capitalului în această industrie și o pătrime din totalul capitalului străin investit în România.

Între 1929 și 1933, Marea Britanie a importat din România mai mult petrol decât oricare altă țară, iar în răstimpul de până la sfîrșitul deceniului importurile sale au fost aproape egale cu acelea ale Germaniei. Volumul total al comerțului cu România plasa Marea Britanie pe locul al doilea (10% din exporturile și importurile românești) după Gemianía (25%). Totuși, atunci cînd se iau în considerare interesele mondiale ale Marii Britanii, această activitate financiară și comercială era doar de importanță modesta.

Guvernele României, indiferent de politica lor internă și de preferințele ideologice, s-au orientat în repetate rînduri spre Societatea Națiunilor pentru a menține reglementările de la Versailles. Ele au sprijinit acele inițiative ale Societății care erau menite să consolideze securitatea colectivă și să apere granițele naționale existente împotriva revizuirii. Astfel, delegații români erau dispuși să adere la așa-numitul Protocol de la Geneva din 1924, care califica războiul de agresiune drept o crimă internațională și stabilea proceduri pentru identificarea agresorului și pentru impunerea arbitrajului obligatoriu de către Curtea Permanentă de Justiție Internațională.

La Conferința de dezarmare desfășurată la Geneva în anii 1932-1934 sub egida Societății Națiunilor, România a sprijinit principiul general al dezarmării și a fost de partea Franței și Marii Britanii, dar reprezentanții ei au insistat ca orice formulă de reducere a armatelor și armamentelor să fie aplicată egal tuturor statelor, ca Societatea Națiunilor să impună cu strictețe respectarea hotărârilor și să se includă o prevedere referitoare la ajutorul mutual în caz de încălcări. Delegații români au insistat, de asemenea, ca orice înțelegere la care se va ajunge să ia în considerare resursele economice și poziția geografică a fiecărui semnatar, întrucât se temeau că limitele generale, arbitrare, privind mărimea armatelor și a bugetelor militare ar putea să împiedice țara lor să se apere. Dar opiniile României nu au avut cine știe ce greutate. Marile Puteri au determinat cursul convorbirilor de dezarmare și, atunci când Conferința s-a încheiat cu un eșec, în iunie 1934, responsabilitatea le-a aparținut.

Al treilea stâlp al politicii externe române este alianța cu Regatul Unit și cu Franța. Eforturile române în acest sens se accentuează pe măsură ce eșecul devine evident. Astfel, dacă nicio inițiativă notabilă nu este sensibilă până în 1933, în afară de manifestări simbolice, România reîncepe să caute activ aprofundarea relațiilor cu cele două state în decembrie.

CAPITOLUL 2

LEGĂTURILE POLITICE, DIPLOMATICE ȘI ECONOMICE ÎNTRE ROMÂNIA ȘI CELE DOUĂ MARI PUTERI EUROPENE – ANGLIA ȘI FRANȚA ÎNTRE ANII 1933-1939

2.1. Evoluția raporturilor anglo-române între 1933-1939

2.1.1. Reӏațiiӏe poӏitico-ԁipӏomatice

Fără nici-un ԁubiu, poӏitica externă a României ԁin prima jumătate a ԁeceniuӏui patru aӏ

secoӏuӏui XX a fost marcată ԁe activitatea ӏui Nicoӏae Tituӏescu, ceӏ care timp ԁe patru ani (1932-1936) a fost șefuӏ ԁipӏomației românești, eӏ fiinԁ un ministru „permanent”, chiar ԁacă în acest intervaӏ ԁe timp au existat mai muӏte guvernări aӏe Partiԁuӏui Naționaӏ-Țărănesc și aӏe Partiԁuӏui Naționaӏ ӏiberaӏ. Cu toate că a mai fost ministru aӏ Afaceriӏor Străine și în perioaԁa 6 iuӏie 1927 – 30 iuӏie 1928, Tituӏescu a reușit să-și impună viziunea sa ԁe poӏitică externă în ceӏ ԁe-aӏ ԁoiӏea „manԁat” ca ministru ӏa Paӏatuӏ Sturԁza.

Dacă Mica Înțeӏegere a fost baza poӏiticii externe a României în perioaԁa interbeӏică, acest aspect a fost și mai vizibiӏ în timpuӏ cât Nicoӏae Tituӏescu a fost ministruӏ Afaceriӏor Străine, eӏ acorԁânԁ o mare importanță acestei aӏianțe regionaӏe în care România era membră, ca ԁe aӏtfeӏ și viitoarei Înțeӏegeri Baӏcanice, ce s-a format în 1934. Totoԁată, șefuӏ ԁipӏomației române a menținut orientarea către Franța și Marea Britanie, acorԁânԁ în aceӏași timp o atenție sporită ӏigii Națiuniӏor. Reӏațiiӏe cu Germania, ca ԁe aӏtfeӏ și ceӏe cu Ungaria și Buӏgaria au fost negӏijate. ԁe remarcat este faptuӏ că, în 1934, s-au normaӏizat reӏațiiӏe româno-sovietice prin ԁeschiԁerea ԁe ӏegații ӏa București și ӏa Moscova.

Ascensiunea Germaniei în caԁruӏ reӏațiiӏor internaționaӏe, combinată cu sӏăbirea accentuată a ӏigii Națiuniӏor, au ԁus ӏa ԁemiterea ӏui Nicoӏae Tituӏescu ԁin fruntea ԁipӏomației României. Miniștrii ԁe Externe care i-au urmat, Victor Antonescu, Nicoӏae Petrescu-Comnen, Istrate Micescu și Grigore Gafencu, au menținut orientarea poӏiticii externe a României către Franța și Marea Britanie, ԁar ei au acorԁat o atenției ԁin ce în ce mai mare Germaniei, întrucât aceasta începea să fie percepută ca fiinԁ singura putere continentaӏă capabiӏă să se opună Uniunii Sovietice.

În conԁițiiӏe izbucnirii ceӏui ԁe-aӏ ԁoiӏea Război Monԁiaӏ, România și-a procӏamat neutraӏitatea, ceea ce însă nu a ajutat-o să nu piarԁă Basarabia și norԁuӏ Bucovinei în favoarea Uniunii Sovietice, pentru ca mai apoi să ceԁeze cea mai mare parte ԁin Arԁeaӏ Ungariei, precum și Dobrogea ԁe Suԁ Buӏgariei.

Venirea ӏa putere a generaӏuӏui Antonescu, ԁar și a mișcării ӏegionare au consfințit apropierea ԁe Germania. La 23 noiembrie 1940, ӏa Berӏin, a avut ӏoc aԁerarea oficiaӏă a României ӏa Pactuӏ Tripartit. Intrarea în tabăra Axei punea capăt osciӏațiiӏor poӏiticii externe românești, ӏiԁerii poӏitici ԁe ӏa București pronunțânԁu-se pentru aӏăturarea ӏa Germania, întrucât aceasta era în 1940 singura putere capabiӏă să protejeze teritoriuӏ românesc ԁe o nouă agresiune sovietică.

Totoԁată, printr-o strânsă coӏaborare economică și miӏitară cu Reich-uӏ, guvernuӏ român în frunte cu Ion Antonescu urmărea câștigarea bunăvoinței ӏui Hitӏer în veԁerea anuӏării preveԁeriӏor ԁictatuӏui ԁe ӏa Viena. Astfeӏ, ԁatorită situației ce exista în Europa ӏa acea vreme, ԁin oportunism, ԁar și ԁin necesitate, România a ajuns în tabăra germană, ԁeși aproape în toată perioaԁa interbeӏică ea a avut un puternic atașament față ԁe ceӏe ԁouă mari puteri ԁemocratice ԁin vestuӏ Europei, Franța și Marea Britanie.

Datorită faptuӏui că Marea Britanie era una ԁin ceӏe ԁouă mari puteri ԁemocratice către care era înԁreptată poӏitica externă românească, încă ԁin anuӏ 1935, regeӏe Caroӏ aӏ II-ӏea și-a manifestat ԁorința ԁe a efectua o vizită oficiaӏă în această țară. Scopuӏ acestei ԁepӏasări era aceӏa ԁe a ԁa un nou impuӏs reӏațiiӏor biӏateraӏe, ԁar și ԁe a stimuӏa interesuӏ factoriӏor ԁe ԁecizie britanici față ԁe România.

Vizita pe care Caroӏ aӏ II-ӏea o pӏanificase cu muӏt timp în urmă, a avut ӏoc în conԁiții cu totuӏ neobișnuite, întrucât aceasta a fost efectuată ӏa 28 ianuarie 1936, atunci cânԁ au fost organizate funeraӏiiӏe pentru George aӏ V-ӏea. Cu această ocazie, unuӏ ԁin subiecteӏe aborԁate ԁe Nicoӏae Tituӏescu a fost probӏema reprezentată ԁe posibiӏitatea reîntoarcerii Habsburgiӏor ӏa conԁucerea Austriei, prin persoana ӏui Otto ԁe Habsburg. Așa cum era ușor ԁe intuit, temânԁu-se ԁe o eventuaӏă reinstaurare a ԁominației austriece în suԁ-estuӏ Europei, șefuӏ ԁipӏomației române a căutat să-i convingă pe interӏocutorii săi britanici ԁe injustețea acestei acțiuni.

Pӏanificată inițiaӏ pentru ӏuna apriӏie 1936, ԁar efectuată muӏt mai ԁevreme, în ianuarie, ԁatorită ԁecesuӏui neașteptat aӏ regeӏui George aӏ V-ӏea, vizita ӏui Caroӏ aӏ II-ӏea în Marea Britanie a confirmat existența unor bune reӏații între România și puterea insuӏară ԁin vestuӏ continentuӏui european. Chiar ԁacă nu a avut rezuӏtate spectacuӏoase, șeԁerea suveranuӏui român în ӏonԁra, ԁar și primirea căӏԁuroasă ԁe care s-a bucurat au reprezentat inԁicatori semnificativi pentru graԁuӏ riԁicat ԁe coӏaborare între ceӏe ԁouă țări.

Formarea Micii Înțeӏegeri în 1921 și a Înțeӏegerii Baӏcanice în 1934 nu au reprezentat evenimente prea importante pentru ԁipӏomația britanică, întrucât. Conferința ԁe ӏa München, prin care Cehosӏovacia a pierԁut regiunea suԁetă în favoarea Germaniei, a pus stateӏe ԁin Europa Centraӏ-Răsăriteană în fața unei situații cu totuӏ neașteptate, care a ӏuat prin surprinԁere ԁipӏomațiiӏe acestor țări.

2.1.2. Reӏațiiӏe economice

Anaӏiza reӏațiiӏor economice româno-britanice între anii 1936-1938 are o importanță majoră, ԁeoarece, așa cum este bine știut, puterea economică atrage ԁupă sine și puterea poӏitică. Sau, aӏtfeӏ spus, ԁacă reӏațiiӏe poӏitice nu sunt ԁubӏate și ԁe reӏații economice, eӏe, reӏațiiӏe poӏitice, rămân ԁoar simpӏe formaӏități concretizate în simpӏe vizite protocoӏare și strângeri ԁe mână și care, ӏa o primă situație ԁe criză își ԁoveԁesc ԁin pӏin ineficacitatea. De aceea este important ԁe urmărit graԁuӏ ԁe impӏicare a Regatuӏui Unit în economia românească, avânԁ în veԁere faptuӏ că britanicii, aӏături ԁe francezi, erau principaӏii garanți ai sistemuӏui ԁe ӏa Versaiӏӏes, chiar ԁacă Foreign Office-uӏ îӏ consiԁera vaӏabiӏ ԁoar pentru partea vestică a continentuӏui.

O aceeași maximă importanță o are ponԁerea comerțuӏui României cu ceӏe ԁouă mari puteri ԁemocratice ԁin vestuӏ Europei, ԁeoarece, așa cum se știe, trebuia să fie o concorԁanță între orientarea poӏiticii externe a României și schimburiӏe economice aӏe acesteia.

Anaӏiza reӏațiiӏor economice româno-britanice între anii 1936-1938 are o importanță majoră, ԁeoarece, așa cum este bine știut, puterea economică atrage ԁupă sine și puterea poӏitică. Sau, aӏtfeӏ spus, ԁacă reӏațiiӏe poӏitice nu sunt ԁubӏate și ԁe reӏații economice, eӏe, reӏațiiӏe poӏitice, rămân ԁoar simpӏe formaӏități concretizate în simpӏe vizite protocoӏare și strângeri ԁe mână și care, ӏa o primă situație ԁe criză își ԁoveԁesc ԁin pӏin ineficacitatea. ԁe aceea este important ԁe urmărit graԁuӏ ԁe impӏicare a Regatuӏui Unit în economia românească, avânԁ în veԁere faptuӏ că britanicii, aӏături ԁe francezi, erau principaӏii garanți ai sistemuӏui ԁe ӏa Versaiӏӏes, chiar ԁacă Foreign Office-uӏ îӏ consiԁera vaӏabiӏ ԁoar pentru partea vestică a continentuӏui.

O aceeași maximă importanță o are ponԁerea comerțuӏui României cu ceӏe ԁouă mari puteri ԁemocratice ԁin vestuӏ Europei, ԁeoarece, așa cum se știe, trebuia să fie o concorԁanță între orientarea poӏiticii externe a României și schimburiӏe economice aӏe acesteia.

O probӏemă importantă care a existat în reӏațiiӏe economice româno-britanice între anii 1936-1938 a fost reprezentată ԁe arierate. Eӏe reprezentau sumeӏe pe care bănciӏe și negustorii români ӏe ԁatorau în Regatuӏ Unit. Negocieriӏe, care au început în primeӏe ӏuni aӏe anuӏui 1936, au avut ca punct esențiaӏ pӏata ԁatoriei ԁe 270 miӏioane ӏire sterӏine, care fusese scaԁentă ӏa 1 ԁecembrie 1935 și care, în viziune britanică, constituia o obӏigație ԁe onoare a statuӏui român, a cărei pӏată nu mai suporta nici o amânare. Cu toate că România era foarte muӏt interesată să reaӏizeze exporturi în țăriӏe cu ԁevize forte, aԁică în SUA, Regatuӏ Unit, Franța și Eӏveția, s-a ajuns ca în preajma ceӏui ԁe-aӏ ԁoiӏea război monԁiaӏ, exporturiӏe românești să fie înԁreptate cu precăԁere în țăriӏe cu ԁevize sӏabe. O comparație între exporturiӏe românești reaӏizate în Regatuӏ Unit, precum și a importuriӏor ԁin această țară, care, așa cum a mai fost menționat, avea ԁevize forte, și exporturiӏe și importuriӏe care se reaӏizau în reӏație cu Germania, iӏustrează ԁin pӏin neconcorԁanța care exista între orientarea poӏiticii externe a României și orientarea economică a acesteia.

Regatuӏ Unit, care nu avusese înainte ԁe anuӏ 1938 o poӏitică economică bine conturată față ԁe Europa Centraӏ-Răsăriteană, în generaӏ, și față ԁe România în moԁ speciaӏ, își moԁifică atituԁinea față ԁe această parte a Europei, în sensuӏ că britanicii pun ӏa punct o contraofensivă economică în ԁetrimentuӏ Germaniei. Iԁeea că poӏitica față ԁe Germania a guvernuӏui Chamberӏain în anii 1938-1939 nu a fost aӏtceva ԁecât o ceԁare ӏașă în fața amenințării germane se ԁoveԁește a fi greșită, ԁeoarece Chamberӏain s-a opus în pӏan economic expansiunii germane, eӏ căutânԁ să creeze aici un bӏoc economic antigerman.

2.1.3. Reӏațiiӏe miӏitare

Luânԁu-se în caӏcuӏ neîncetatuӏ antagonism româno-rus, mișcarea ӏegionară a consiԁerat întotԁeauna că poӏitica britanică este incompatibiӏă cu poӏitica României, aceasta ԁin urmă avânԁ probӏeme și ԁușmani ԁiferiți față ԁe cei ai Angӏiei. Creԁința în roӏuӏ nefast pe care îӏ aveau evreii ԁin România, și puternica infӏuență a cercuriӏor evreiești ԁin Angӏia sporeau sentimenteӏe antiengӏeze aӏe ӏegionariӏor.

Direct sau inԁirect, Angӏia era acuzată ԁe toate reӏeӏe posibiӏe, psihoza antiengӏeză fiinԁ extrem ԁe puternică în rânԁuriӏe ӏegionariӏor. Astfeӏ, garanțiiӏe britanice ԁe integritate teritoriaӏă nu au fost ԁecât vorbe în vânt, vaӏabiӏe până în momentuӏ în care au trebuit transpuse în practică, iar ӏonԁra era consiԁerată a fi centruӏ iuԁeomasoneriei monԁiaӏe. Pierԁerea Basarabiei și arbitrajuӏ ԁe ӏa Viena nu ar fi avut ӏoc ԁacă nu ar fi fost aӏinierea poӏiticii externe românești ӏa cea a Foreign Office-uӏui.

Poӏonia ar fi refuzat propuneriӏe ԁe ԁiscuții aӏe Germaniei ԁatorită amestecuӏui engӏeziӏor, Angӏia fiinԁ acuzată chiar și ԁe izbucnirea ceӏei mai ԁistrugătoare confӏagrații ԁin istoria omenirii, aӏ ԁoiӏea Război Monԁiaӏ. Nu a scăpat neobservată activitatea guverneӏor ԁin exiӏ ԁe ӏa ӏonԁra, care, conform membriӏor Mișcării, ԁuceau o poӏitică contrară intereseӏor propriiӏor ӏor popoare, precum și tenԁința ԁipӏomației britanice ԁe încercuire a Germaniei. O aӏianță cu această țară era totaӏmente excӏusă, ba mai muӏt, Angӏia trebuinԁ să fie izgonită ԁe pe continent, ԁeoarece „perfiԁia” acesteia era cauza tuturor evenimenteӏor reprobabiӏe ԁin trecut, în pӏanuӏ reӏațiiӏor internaționaӏe.

2.2. Colaborarea româno-franceză și neînțelegerile ruso-române

Consecințele nerespectării de către Antanta a obligațiilor asumate prin convențiile din august 1916. Impactul acestor consecințe asupra relațiilor politico-diplomatice și militare franco-române din a-II-a jumătate a anului 1916.

Diplomația română – în principal președintele Consiliului de miniștri Ion I. C. Brătianu și ministrul plenipotențiar al României la Paris, Alexandru Lahovari – aprecia într-un mod cât se poate de just că una dintre problematicile esențiale înscrisă în Convenția militară, chestiunea aprovizionării armatei române, ar trebui să constituie atât obiectul preocupărilor românești cât și o responsabilitate a Franței. Aliații erau datori să nu piardă din vedere că apropiata închidere a portului Arhanghelsk, generată de îngheț, va complica foarte mult livrarea munițiilor către România în timp util și în cantități rezonabile. Prin urmare, era de recomandat restabilirea comunicațiilor prin Peninsula Balcanică. Pe de altă parte, operațiunile din Macedonia ar putea influența puternic soarta războiului și de aceea prezentau o importanță capitală. În viziunea factorilor de decizie români, acțiunea militară de la Salonic ar merita să se bucure de o atenție mai mare și eventual ea să se manifeste concomitent cu o ultimă încercare de a detașa Bulgaria de alianța sa actuală cu Puterile Centrale.

Personalități din armata franceză cu mare responsabilitate de decizie erau conștiente de nevoia de a acționa cu rapiditate și vigoare în vederea lichidării chestiunii bulgare sau măcar pentru a provoca armatei bulgare o înfrângere categorică care să pună la adăpost Bucureștiul împotriva oricărei potențiale amenințări.

În mod concomitent, oficialitățile politice și militare franceze au procedat la demersuri insistente la Petrograd, Londra și Roma și au reclamat trimiterea imediată a 200.000 de militari ruși în Dobrogea, încercând astfel să limiteze primejdia ce plutea asupra României. De altfel, chiar premierul Ion I. C. Brătianu solicitase inițial Rusiei, în cursul negocierilor pentru o alianță militară, tot 200.000 de oameni cu misiunea de a securiza granița sudică a țării. Mai apoi, pretenția sa s-a mărginit la 150.000, iar în final a trebuit să se arate mulțumit, cel puțin declarativ, cu o promisiune de 50.000 de soldați ruși sau mai curând două divizii de infanterie și o divizie de cavalerie, după cum voia generalul Alekseev. Într-un puseu de cinism, acesta a informat în secret Parisul și Londra că unitățile pe care preconiza să le trimită României cuprindeau mai puțin de 50.000 de militari?5 Ceilalți membri ai Antantei au observat indiferența de care Rusia dădea dovadă în privința României. Astfel, generalul Brusilov nu s-a sfiit să declare că intervenția română a determinat slăbirea puterii militare a Imperiului țarist din cauza extinderii frontului rus.

La 9 septembrie 1916, guvernul Franței a înștiințat cabinetul Brătianu și pe ceilalți aliați că potrivit ultimelor știri, Bulgaria transporta forțe insignifiante din Macedonia la Dunăre. Luând în considerare respectivele informații, comandantul Sarrail s-a înșelat crezând că bulgarii vor cere pace imediat după intervenția României. Sarrail, în loc să surprindă pe bulgari prin ofensivă în virtutea angajamentelor, din contră a fost surprins de atacul trupelor bulgare, fapt ce a determinat un răgaz necesar pentru a-și regrupa forțele și a opera modificări în planul său inițial. Marele Stat Major francez și comandantul-șef i-au adresat un ordin categoric prin care era obligat să atace cu vigoare flancul drept bulgar. O brigadă franceză și una engleză urmau să consolideze forțele Armatei Orientului.

În 11 septembrie 1916, în urma strădanii lor reprezentantului diplomatic al României la Paris, Lahovari, comandantul Armatei Orientului, Maurice Sarrail a fost invitat de către superiori să întreprindă de îndată ofensiva mult așteptată și cu mai mult timp înainte făgăduită. În caz de neîndeplinire a ordinelor, comandantul trupelor de la Salonic ar fi fost amenințat chiar cu eliberarea din funcție, vehiculându-se numele înlocuitomlui său în persoana generalului Maurice Castelnau.

Franța a aprobat măsurile luate de către Înaltul Comandament român care au constat în întreruperea temporară a ofensivei din Transilvania, transferul de trupe în Dobrogea și crearea unei armate de rezervă în zona Bucureștiului cu scopul de a pre-întîmpina trecerea Dunării de către dușmani. Franța se angaja să procedeze totodată la noi stăruințe pe lângă Rusia pentru ca aceasta să dispună expedierea de noi trupe în Dobrogea. Toată lumea era conștientă de necesitatea stringentă a consolidării situației în provincia dintre Dunăre și Mare. Având în vedere acest lucru, Marele Stat Major francez a decis concentrarea urgentă pe malul drept al Dunării a unor unități solide, suficiente din punctul de vedere al efectivelor pentru a fi în stare să realizeze o superioritate numerică incontestabilă. Relansarea, cel puțin momentană, a ofensivei din Transilvania era condiționată de ameliorarea măcar parțială a situației din Dobrogea.

Joffre sfătuia în acest sens ca după înfăptuirea unor ameliorări în Dobrogea, Comandamentul român să revină la planul său inițial care de altfel privilegia frontul de nord, transilvan. Pentru îndeplinirea acestui deziderat se impunea mai întâi lămurirea stării de lucruri existentă în spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră. De aceea, generalul Alekseev era din nou invitat de către francezi să analizeze posibilitatea trimiterii de noi forțe în regiune.

Situația din regiunea Dobrogei continua să nemulțumească atât România cât și Franța.

La jumătatea lunii septembrie 1916, deși relațiile României cu Franța erau ușor încordate din pricina neîndeplinirii întocmai a tuturor angajamentelor asumate, diplomația Bucureștiului s-a străduit să le confere o aparență de naturalețe absolută. Mărturie în această privință stă reacția cabinetului român la discursul rostit la Verdun în 15 septembrie 1916 de către președintele republicii, Poincare. Cu acel prilej, șeful statului francez a adresat omagiul său Armatei Orientului "care-și concentrează diversele elemente pentru a aduce noilor noștri aliați, românii un ajutor frățesc împotriva germano-bulgarilor".

Din politețe și posibil din simpatie pentru Franța, prom-ministrul Ion I. C. Brătianu a arătat tacit că el punea inconsistența sprijinului aliat la pasivul celorlalte puteri ale Antantei, atribuind-o între altele particularismelor și egoismului acestora. El căuta din răsputeri să menajeze Franța și făcea mai ales din Anglia un țap ispășitor pentru nereușite. Ori, britanicii se opuseseră de la bun început expediției de la Salonic. Totuși, cu toate că guvernul României se străduia să păstreze aparențele, marele public identifica Franța cu Antanta în ansamblul său. Expediția de la Salonic era de resortul Franței întrucât ea o conducea și tot ea suporta principalul efort.

Finalmente, după întârzieri și îndelungi tărăgănări, operațiunile pe frontul de la Salonic au debutat la mijlocul lui septembrie și au continuat, cu întreruperi, până la începutul lui decembrie 1916. Respectivele acțiuni s-au soldat cu împiedicarea retragerii trupelor bulgare, care astfel nu au mai putut fi folosite înspre nord. Aliații au izbutit să ocupe unele teritorii sârbe, incluzând Monastirul.

Așadar, în a doua jumătate a anului ] 9] 6 relațiile dintre România și Franța au vizat în principal chestiuni legate de Armata Orientului, căutând să o facă mai activă și mai competitivă. Pe de altă parte, Franța s-a implicat în discuțiile româno-ruse referitoare la sprijinul militar pe care Imperiul țarist se angajase să îl ofere României și uneori intervențiile hotărâte ale diplomației și ale autorităților militare franceze au adus unele ameliorări palpabile cooperării româno-ruse. De asemenea, din octombrie, o dată cu venirea misiunii Berthelot în România, s-a constatat o oarecare relaxare și diminuare a tensiunilor dintre români și ruși grație tactului și profesionalismului ofițerilor care compuneau misiunea.

Dar nu rareori rușii au devenit invidioși pe popularitatea și influența consistentă pe care misiunea militară franceză o exercita în rândul românilor. Rusia voia să se substituie Franței în privința influenței în Regatul României. Astfel putem oferi o explicație demersurilor lui Gurko pentru a obține trecerea misiunii franceze în răsăritul Rusiei.

Este de la sine înțeles că Nivele, noul comandant-șef al armatelor franceze a respins de la bun început intențiile ruse, opinând că misiunea militară a generalului Berthelot reprezenta singura bază solidă pe care încă mai putea să se sprijine greu încercata armată română.

Pentru menținerea misiunii Berthelot în România a pledat și colonelul Langlois, trimis ca reprezentant special al Comandamentului francez pentru a investiga starea de lucruri pe frontul de est. Marele Cartier General al republicii franceze a acuzat de asemeni lipsa de prevedere a Înaltului Comandament rus, subliniind consecințele negative ale ajutorului oferit trupelor române de către armata rusă.

În schimb, generalul Berthelot a adus elogiile sale manierei în care românii rezistaseră atacurilor inamice în Carpați.

2.3. Pactul de organizare al Mici Înțelegeri (16 februarie 1933)

Mica Întelegere. „A fost prima alianță încheiată în spiritul Pactului Societății Națiunilor, cu scopul declarat de a apăra statu-quo-ul european”.

Trăgând concluzii din examinarea situației ce se crease în Europa la sfârșitul deceniului al treilea si începutul deceniului al patrulea, statele Micii Înțelegeri au procedat la o revigorare a activității lor, au intensificat contactele dintre ele în plan politic și militar, imprimând alianței un caracter mai activ, însă preponderent politico-diplomatic. Spre deosebire de perioada anterioară, limitata la încheierea de convenții, începând cu anul 1929, reprezentanților țărilor respective, ca o expresie a dinamizării activității alianței, se întruneau odată sau de mai multe ori pe an, cu care prilej analizau cu precădere situația politico – militară europeană. Acest mod de lucru s-a reflectat și în acordul complementar de amiciție și de alianță dintre statele Micii Înțelegeri, de la Strbske-Plesso (Cehoslovacia). Totodată, a fost înviorata activitatea în domeniul militar, sporind frecventa contactelor pe linia statelor majore, între 1929 – 1937 acestea întâlnindu-se aproape în fiecare an „în ședinte comune în cadrul cărora au elaborat planuri de cooperare a celor trei armate în scopul respingerii unui atac din partea Ungariei sau Bulgariei”.

Intensificarea și extinderea activității revizioniste în Europa au determinat statele din Mica Înțelegere să întreprindă noi măsuri și acțiuni politico-diplomatice și militare.

În mai 1931, de exemplu, a avut loc o nouă întâlnire a șefilor statelor majore ale armatelor celor trei state aliate care, pe baza examinării situației din Europa, au luat în discuție măsurile ce se impuneau în cazul unui conflict, elaborând atunci și în anul următor mai multe ipoteze de cooperare militară, de fiecare dată cu caracter defensiv.

Reputatul diplomat Nicolae Titulescu ținea să sublinieze la Belgrad, la 17 iunie 1928, că „Mica Înțelegere este, ca să spunem așa, una și indivizibilă în cadrul tratatelor, cu respectarea frontierelor atât de scump plătite. Nu există vreo națiune cu care noi nu dorim să stabilim raporturi amicale. Dar dacă prețul acestei amiciții este repunerea în discuție a statutului nostru teritorial, răspundem cu două vorbe categorice și definitive: non possumus (noi nu putem, n.n.)”.

La 11 mai 1931, s-a încheiat, la București, Convenția militară unică a statelor Micii Înțelegeri. ompletarea Statutului Micii Înțelegeri, acțiune ce a avut loc în cadrul întrunirii miniștrilor afacerilor externe ai celor trei țări, la Belgrad, la 18-19 decembrie 1932, când au fost stabilite noi obiective, pe baza experienței de până atunci, în consens cu cerințele etapei.

Încheiat la 16 februarie 1933, „Pactul de organizare a Micii Înțelegeri” urmărea să formeze din România, Iugoslavia și Cehoslovacia „O forță de dimensiunile unei mari puteri, cu orientare comună în domeniul politicii externe și aprecierea situației politico – militare europene și internaționale”. Totodată, prin adoptarea Pactului de organizare, „Mica Înțelegere căpătase o bază organică de existență în virtutea căreia statele din compunerea sa duceau o politică externă comună”.

Răspunzând unor atacuri ce veneau din partea unor cercuri politice fasciste și revizioniste, Nicolae Titulescu a ținut să afirme din nou, cu prilejul semnării Pactului de organizare, caracterul defensiv al acestei asociații de state și să sublinieze ca „nu pactul de organizare a Micii Înțelegeri poate ridica nemulțumiri, ci ferma hotărâre ce implică de a lupta din toate puterile pentru ca ordinea creată de tratate să nu fie atinsă … Pactul de organizare a Micii Înțelegeri devine un instrument de conservare a ființei de stat a tuturor membrilor ei”.

În vederea semnării Pactului de organizare a Micii Înțelegeri, regele României l-a desemnat pe Nicolae Titulescu; președintele Republicii Cehoclovaciei – pe Edvard Benes, iar regele Iugoslaviei – pe Bogoliub Jevtici. Documentul adoptat, chiar cu întârziere, a avut o mare importanță pentru buna funcționare a alianței.

În cele 12 articole el definea cuprinzător și explicit, în lumina dreptului internațional, caracterul, structura și scopurile Micii Înțelegeri în acele împrejurări, relațiile interaliate, precum și modul de desfășurare a activității concrete a acesteia. „Pactul de reorganizare, semnat de miniștrii de Externe, prevedea crearea unor instituții permanente, care aveau să ridice alianță la un stadiu superior: Consiliul Permanent ca organ director al politicii comune, Consiliul Economic pentru coordonarea progresivă a intereselor economice ale aliaților: un Secretariat al Consiliului Permanent”.

Subliniem doar la unele din cele mai importante prevederi ale Pactului de organizare. articolele 1 – 3 statuează organele supreme ale conducerii Micii Înțelegeri. „Un Consiliu permanent al statelor Micii Înțelegeri, compus din miniștrii afacerilor străine ai celor trei țări respective sau de delegații speciali, numiți în acest scop – se arată în articolul 1 – este constituit ca organ director al politicii comune a grupului celor trei state. Hotărârile Consiliului permanent vor fi luate cu unanimitate”.

Modul de lucru al Consiliului permanent era specificat în articolul 2, potrivit căruia, în afara de raporturile sale regulate pe cale diplomatică, Consiliul care se întrunea obligatoriu trebuia să aibă loc, rând pe rând, în fiecare din cele trei state, urmând ca celelalte întâlniri să se țină la Geneva cu ocazia Adunării Societății Națiunilor”.

Președintele Consiliului permanent era ministrul afacerilor externe al statului unde se ținea întrunirea ordinară anuală. În răspunderea acestui consiliu intrau fixarea datei și a locului întrunirii, stabilirea ordinii de zi și pregătirea proiectelor deciziilor ce urmau să fie adoptate. Până la prima reuniune obligatorie a anului următor, acesta rămânea președintele Consiliului permanent.

Discuțiile purtate la Geneva în 16 februarie 1933 cu privire la Pactul de reorganizare „devenise evident pentru larga opinie publică de pretutindeni ca statele Micii Înțelegeri dădeau o replică agresivității crescânde a statelor fasciste”.

O interesantă prevedere cuprinsă în Pactul de organizare se referă la faptul că nici un membru al Micii Înțelegeri nu putea să încheie convenții politice sau economice cu alte state, fără consimțământul celorlalți parteneri ai săi. „Orice tratat politic a fiecăruia din statele Micii Înțelegeri, se arată în articolul 6 al Pactului, orice act unilateral schimbând situațiunea politică actuală a unuia din statele Micii Înțelegeri față de un stat terț, precum și orice acord economic care are consecințe politice importante, vor cere de aici înainte consimțământul unanim al Consiliului Micii Înțelegeri”.

Organizându-și mai bine activitatea, fiind o prezență tot mai activă pe scena politică a Europei, Mica Înțelegere se transformă, în același timp, într-un serios obstacol în calea politicii Germaniei hitleriste de revizuire a frontierelor de răsărit, atrăgându-și dușmănia acesteia. Von Neurath, ministrul afacerilor externe al Germaniei, la 7 februarie 1933, comunica ambasadorului german la Roma că „obiectivul general urmărit de noi în această regiune este numai de a acționa pentru slăbirea totală și-dacă este posibil-pentru dezintegrarea în cele din urmă a Micii Înțelegeri”.

Pactul de organizare a Micii Înțelegeri n-a prevăzut nici un organism cu caracter militar, ceea ce constituie, fără îndoială, o serioasă lacună a Alianței. Activitatea Micii Înțelegeri pe plan militar se situa sub nivelul alianțelor politico-militare din perioada premergătoare primului război mondial. Se pare că latura militară, esența unei astfel de alianțe, a fost voit ocolită din considerente politico-diplomatice pentru a crea convingerea, cum sublinia Nicolae Titulescu în discursul sau rostit cu ocazia semnării Pactului, că Mica Înțelegere n-a reprezentat “decât un instrument în serviciul păcii, căreia i-a subordonat toate interesele ei”.

Și mai clar devine cunoscutul diplomat român atunci când, răspunzând celor care acuzau alianța defensivă a celor trei state de scopuri agresive și care-i doreau sfârșitul, preciza că “pactul de organizare a Micii Înțelegeri nu cuprinde nici o nouă obligațiune militară: singurele obligațiuni militare sunt acelea care derivă din convențiile de alianță dintre România și Cehoslovacia cu data de 7 iunie 1921, precum dintre Cehoslovacia și Iugoslavia cu data de 31 august 1922”. Totuși, trebuie subliniat că unele acțiuni în domeniul militar, în cadrul Micii Înțelegeri, s-au desfășurat.

Criza economică din 1929-1933 a zguduit întreaga lume, având un puternic ecou în toate sferele de activitate ale societății capitaliste. Se știe că în România criza a avut grave repercusiuni asupra nivelului de trai al maselor, afectând puternic clasa muncitoare, țărănime a, categorii sociale ale păturilor mijlocii și însemnate părți ale intelectualității, ducând la un avânt al luptei revoluționare. P.C.R., deși se afla în ilegalitate, s-a impus din ce in ce mai mult, conducând atât luptele de clasă, cât și mișcarea antifascistă din România.

În colaborare cu celelalte forțe ale clasei muncitoare, pe baza Frontului unic, s-au desfășurat, așa cum se știe, marile bătălii muncitorești, ce au culminat cu luptele ceferiștilor și petroliștilor din 11 anului 1933.

2.4. Convențiile de definire a agresiunii (Londra 3-4 iulie 1933 )

Anul 1933 se înscrie în cronica relațiilor internațional ca un moment istoric de grea cumpănă pentru pacea și securitatea mondială. Instaurarea regimului nazist în Germania și proclamarea politicii revizioniste ca politică oficială a guvernului hitlerist au produs o adâncă îngrijorare.

În România, ca și în toate statele mici și mijlocii doritoare de pace, revizionismul, parte integrantă a concepției politice hitleriste, constituia o puternică amenințare pentru integritatea țării. Este de menționat și faptul că tocmai în cursul anului 1933 Universitatea Georgetown a inclus un curs special privind istoria Micii Înțelegeri pentru candidații la doctorat, ceea ce era destul de semnificativ pentru poziția ocupată de această organizație antirevizionistă pe politică internațională. Cronica istorică a primei jumătăți a anului 1933 scrie, de bună seamă, evenimente de deosebită importul pentru securitatea Europei.

Ochii tuturora erau îndreptați în această perioadă Conferința Dezarmării de la Geneva, unde problema universalității fusese, într-un anumit fel, rezolvată prin participarea delegațiilor Uniunii Sovietice și Statelor Unite. Se nădăjduia că în cadrul marii dispute în jurul prin palelor teze: securitate și apoi dezarmare dezarmare apoi securitate și dezarmare totală, se va putea ajunge totuși la o anumită soluție. Se știe că la 6 februarie 1933 la a 31-a ședință a conferințe, Litvinov a expus remarcabilul său proiect despre definirea agresiunii, care put contribui, în mare măsură, la rezolvarea acestei controverse.

Ibidem. Reamintim cele două puncte cheie ale proiectul sovietic, conform procesului-verbal menționat al celei de-a 31 ședințe din 6 februarie 1933:

1) va fi recunoscut ca agresor într-un conflict Internațional statul care va comite primul una din următoarele acțiuni:

a) va declara război altui stat;

b) va invada cu forțe armate, chiar fără declarație de război, teritoriul altui stat;

c) va ataca cu forțe terestre, navale și aeriene, bombardând teritoriul altui stat, sau va ataca, cu bună știință vasele și avioanele altui stat;

d) va debarca pe teritoriul unui alt stat fără autorizație;

e) va stabili blocus naval asupra coastelor și porturilor unui alt stat.

2) Nici o considerație de ordin politic, strategic sau economic, nici dorința de a exploata resursele naturale din teritoriul statului atacat sau de a profita de orice beneficii sa privilegii, nici importanța capitalurilor investite sau alte interes speciale putând să existe pe aceste teritorii; nici refuzul de a recunoaște caracterul distinctiv de stat nu vor putea servi la justificare agresiunii prevăzută în paragraful 1.

Nu vor putea servi, în mod special agresiunii:

a) situația internă dintr-un stat oricare ar fi ea. De exemplu: starea înapoiată a unui popor din punct de vedere politic, economic și cultural; defecte atribuite administrației unui stat; primejdii, amenințând viața sau bunurile străinilor; mișcări revoluționare sau contrarevoluționare război civil tulburări, greve; stabilirea sau menținerea într-un stat oarecare a cutărui sau cutărui regim politic, economic și social;

b) nici un act legislativ sau dispozițiile luate de vreun stat; infracțiuni la tratatele internaționale,

c) în caz că un stat ar mobiliza sau ar con centra forțe armate importante în aproprierea frontierei altuia, statul amenințat va trebui să recurgă la mijloace diplomatice sau la altele, premițând soluționarea pașnică a diferendelor internaționale.

2.5. Pactul Înțelegerii Balcanice (Atena 9 februarie 1934)

Actul de naștere propriu-zis al Înțelegerii Balcanice poate fi considerat semnarea Pactului acestei alianțe la 9 februarie 1934, la Atena, care a încununat o îndelungata și vie activitate diplomatică.

În acest scop, regele României, președintele Turciei, regele Iugoslaviei și președintele Greciei i-au împuternicit pe miniștrii afacerilor externe ai țărilor lor. Pactul cuprindea trei articole. “România, Turcia, Iugoslavia și Grecia – stipula articolul 1 – își garantează mutual securitatea tuturor frontierelor lor Balcanice”.

În același timp, prin scopurile largi proclamate, alianța celor patru nu se rezuma la apărarea frontierelor balcanice, la transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii și securității; Înțelegerea Balcanică reprezenta, alături de Mica Înțelegere, un nou și puternic obstacol în calea fascismului și revansismului în general.

Pactul rămânea deschis oricărui stat balcanic care se obliga să respecte prevederile lui, condiția principală fiind recunoașterea statu quo-ului teritorial. “Pactul Înțelegerii Balcanice, pact cu caracter defensiv și preventiv, fusese elaborat astfel încât să servească tocmai acestor interese”. Așadar, pentru prima dată în istorie, zona balcanică, “butoiul de pulbere al Europei”, devenea o zonă de colaborare, securitate, înțelegere și pace.

Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică, deși erau grupări de state distincte, fiecare cu statutul său, având însă aceleași scopuri, au acționat în comun în principalele probleme europene și internaționale, exercitând o înrâurire asupra climatului european și mondial.

O însemnată parte a reglementărilor alianței erau cuprinse în Protocolul Anex și Anexa Secretă. Protocolul Anex cuprindea precizări ce făceau parte din pact: se “considera că agresoare este orice țară care va fi comis unul din actele de agresiune preăazut de articolul 2 din convențiile de la Londra din 1933”; după ce reafirma scopul alianței celor patru, acela de a garanta securitatea frontierelor balcanice împotriva oricărei agresiuni din partea unui stat balcanic, documentul preciza că dacă totuși una din părțile contractante ”este victima unei agresiuni din partea oricărei alte puteri nebalcanice și dacă un stat balcanic se alătura la această agresiune fie simultan, fie ulterior, Pactul de înțelegere balcanică își va produce deplinele sale efecte față de acest stat balcanic”.

Pactul de înțelegere balcanică – menționa articolul 7 din Protocol – este un instrument defensiv; prin urmare, obligațiunile decurgând din Pactul de înțelegere balcanică încetează de a mai exista pentru înaltele părți contractante în raporturile lor cu înalta parte contractantă care ar deveni agresoare, conform articolului 2 din convențiunile de la Londra, față de orice altă țară”.

Durata pactului era de 2 ani, timp în care nici o denunțare a sa nu era posibilă. Dacă însă la expirarea celor doi ani care urmau de la semnare nu era fixat nici un termen, Pactul de înțelegere balcanică avea o durată de cinci ani, socotiți de la expirarea celor doi ani ce s-au scurs de la semnarea documentului. La expirarea celor cinci ani sau a perioadei convenite de înaltele părți contractante, Pactul de înțelegere balcanică se va reînnoi automat în mod tacit pe o perioada egală cu aceea pentru care el a fost mai înainte în vigoare, afară numai dacă una din înaltele părți contractante nu îl denunța un an înainte de ziua prevăzută pentru expirarea lui.

Protocolul Anex a fost semnat de cei patru miniștri ai afacerilor externe. Anexa secretă nu conținea clauze militare deosebite, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci opinii diferite ale contractanților în legătură cu unele probleme politico-militare, la care ne vom referi la locul potrivit. Vădit satisfăcut de roadele îndelungatelor eforturi în slujba păcii și securității, puternic marcat de aprecierile elogioase față de această uriașă izbândă, în discursul rostit la 9 februarie 1934, la Atena, cu ocazia semnării Pactului Înțelegerii Balcanice, Nicolae Titulescu afirma: “Tratatul de la Atena este o operă de realism politic, care servește pacea.

Pactul Înțelegerii balcanice a rezultat in mod obiectiv din situația politică internațională și regională existentă în acea perioadă, în condițiile istorice de ascensiune a fascismului.

2.6. Convencția de la Montreux (22 iunie – 20 iulie 1936)

În timpul acesteia, situația internaională continuă să se agreveze, căci în martie 1935 Germania publicase legea pentru restabilirea serviciilor militar obligatoriu, iar în octombrie Italia fascistă cotropise Etiopia. Poporul român era profund neliniștit. Cancelarul federal Kurt Von Schuschningg a vizitat Praga la mijlocul lunii ianuarie 1936, exprimându-și adeziunea la securitatea colectivă, ca și lipsa de solidaritate cu revizionismul maghiar.

Pretutindeni, așadar, în Europa, statele mici și mijloci își afirmau cu vigoare prezența, arătând că sunt atât împotriva slăbirii garanțiilor colective înscrise în pact, și "a instaurării în Europa a unui directoriu al mari puteri și a unei ierarhii a statelor întemeiată pe forță pe dorința de cucerire". Această stare de spirit a caracterizat poziția acestor state și la Conferința de la Montreux, când Nicolae Titulescu a subliniat cu vigoare esența cererii turce revizuire a Convenției Strâmtorilor, semnată La Lausance în 1923: "Să apărăm fiecare cu energie la această conferință poruncile noastre naționale. Dar să nu uităm că dacă o țară care a făcut din restul ordinii teritoriale actuale în Europa și a mijloacelor care o asigură, fundamentul politicii ei externe, prezintă în anumite domenii cereri raționale, dar care nu întâlnesc comprhensiunea ce caută, se va fi adus o mare lovitură încrederii ce există în sistemul de adaptare a legilor, pe cale de consimțământul mutual”. Având în vedere marea importanță a problemelor militare ale Înțelegerii Balcanice, care constituiau rațiunea ei de a exista, s-au intensificat eforturile diplomatice pentru a găsi soluții de depășire a diferendelor ivite. În baza acordului intervenit între miniștrii afacerilor externe român și turc la conferința din mai 1935, în iunie același an au avut loc la Ankara discuții între delegațiile statelor majore ale celor două armate. Cu această ocazie, delegația armatei turce a informat partea română că ea încheiase o convenție similară secretă cu armata iugoslavă, cerând ca, în ceea ce întreprind, cele două părți trebuie să țină seama și de Iugoslavia. Ca urmare, în noiembrie 1935, a avut loc la Belgrad prima conferință militara româno-turco-iugoslavă.

A fost parafată o convenție militară care se referea la cei trei participanți și care, datorită rezervelor exprimate anterior de România și Turcia, n-a fost semnată atunci. România insistă că Turcia să fixeze un minimum de forțe pe care este dispusă să le întrebuințeze în toate ipotezele de conflict, iar Turcia cerea creșterea forțelor române ce urmau să fie concentrate în Dobrogea.

Actul semnării convenției s-a produs în 1936, după ce miniștrii afacerilor

externe ai României și Turciei se puseseră de acord asupra problemelor în care aveau păreri diferite, cu ocazia conferinței de la Montreux, în 1936, pentru discutarea problemei Strâmtorilor.

O convenție militară asemănătoare secretă se semnase la Ankara, în noiembrie 1934, între Turcia și Grecia. Cu ocazia sesiunii Consiliului permanent din iunie 1936, de la București, Nicolae Titulescu ținea să sublinieze din nou că unitatea de interese a statelor Înțelegerii Balcanice se întemeia pe “nobila obligație a respectării dreptului celuilalt în astfel de măsură încât cei care sunt membrii săi nu au acest titlu mai mult drept decât cei care nu sunt încă membrii”.

În condițiile înrăutățirii situației europene și internaționale – remilitarizarea Rhenaniei, războiul italo – abisinian, pericolul Anschluss-ului – statele Înțelegerii Balcanice au încheiat, în anul 1936, două convenții militare, la București: una, între Iugoslavia, România și Turcia, iar alta, între Grecia, Iugoslavia, România și Turcia – toate, state ale Înțelegerii Balcanice. Pe baza studierii mai multor ipoteze ca minimum de forțe de intervenție să fie: 120 batalioane, 150 baterii, 24 escadroane și 100 avioane. “Pentru concretizarea obligațiunilor ce rezultă din Convenție, s-a stabilit ca șefii de state majore ale Puterilor contractante să se întrunească, cel puțin o dată pe an, pentru stabilirea proiectelor de operații și menținerea lor la curent”.

Și de aceasta data, Grecia a formulat o rezervă, în esenă cea din 1934, oarecum nuanțată, care aducea în discuție următoarele trei ipoteze:

1) în situația unui conflict în Balcani, la care Italia ar lua parte, Grecia nu se putea considera automat implicată, ea va păstra neutralitatea;

2) în cazul unui conflict balcanic, Grecia va participa cu toate forțele convenite;

3) în ipoteza unui conflict în care o mare putere ar fi angajata împotriva Marii Britanii, Franței, iar Înțelegerea Balcanică ar fi de partea acestor puteri, atunci Grecia era dispusă să se pună de acord cu Marea Britanie, Franța și aliații ei balcanici, pentru a determina dimensiunile și modalitățile de implicare a sa în conflict. Conventia militara asupra careia cei patru aliati convenisera si care cuprindea mai multe ipoteze de actiune armata, desi semnata la Bucuresti la 10 noiembrie 1936, a fost definitivata în februarie 1937, la sedinta Consiliului permanent al Întelegerii Balcanice. Este de retinut ca si dupa conventia definitivata în februarie 1937, în domeniul militar, în cadrul Întelegerii Balcanice au continuat sa se manifeste pareri diferite.

La întâlnirea sefilor statelor majore din octombrie 1937, de la Ankara, de exemplu, când s-au luat în discutie unele ipoteze de actiune armata comuna, seful Marelui Stat Major grec a subliniat ca, pe baza rezervelor anuntate anterior, “aceasta colaborare militara cade de îndata ce una din cele patru parti contractante s-ar afla în razboi cu o alta putere în afara de cele prevazute în conventia militara în patru, adica: Bulgaria, Ungaria si Albania”. La aceasta rezerva s-a raliat si seful statului major al armatei iugoslave. Delegatul Marelui Stat Major al armatei române a obiectat, aratând ca formularea de mai sus ”priveste exclusiv Grecia, cooperarea militara a armatelor româna, iugoslava si turca trebuie sa ramâna valabila chiar daca Grecia nu intervine”. Ca expresie a divergentelor aparute, la aceasta întâlnire, s-a semnat o conventie numai între România, Turcia si Iugoslavia. Participarea Greciei ramânea problematica, depinzând de hotarârea unilaterala a guvernului elen.

În darea de seama a Marelui Stat Major catre regele Carol al II-lea în legatura cu Conferinta Întelegerii Balcanice din 4-11 noiembrie 1936, dupa ce prezinta prevederile conventiei militare între Turcia, Jugoslavia si România, mentiona ca "Pentru concretizarea obligatiunilor ce rezulta din Conventie, s-a stabilit ca sefii de state majore ale Puterilor Contractante sa se întruneasca, cel putin o data pe an, pentru stabilirea proiectelor de operatii si mentinerea lor la curent".

În vederea examinarii problemelor militare care interesau Mica Întelegere, Consiliul permanent a hotarât ca la 15 iunie 1936 sa se întruneasca, la Bucuresti, sefii statelor majore ale armatelor celor trei state, actiune pe care Titulescu o aprecia ca reprezinta un act de covârsitoare importanta politica. Întâlnirea sefilor statelor majore din 15-20 iunie 1936 a prilejuit, ca de fiecare data, o ampla analiza a situatiei politico-militare europene, agravata de încalcarea Tratatului de la Paris de catre Austria si Ungaria.

În Darea de seama asupra Conferintei sefilor statelor majore ai armatelor din Mica Întelegere, întocmita de Marele Stat Major al armatei române, înainte de a prezenta problemele de fond dezbatute, se facea remarca: „De fapt Ungaria a calcat clauzele militare ale Tratatului de Pace, dar nu s-a facut nici un demers din partea puterilor Micii Întelegeri, ceea ce a încurajat armarea clandestina a Ungariei, deci este probabil ca aceasta nu mai face o denuntare formala a clauzelor militare, nemaiavând nevoie de ea”. Pe baza analizei activitatii adversarilor prezumtivi, sefii statelor majore au elaborat mai multe ipoteze de actiune ale unor state agresoare.Preocuparea pentru a concepe un raspuns gravelor probleme cu care se confrunta Europa si-a gasit expresia si în întrunirea celor trei sefi de stat ai tarilor membre ale MiciiÎntelegeri ce a avut loc la 6 iunie 1936, la Bucuresti. Dupa ce au analizat situatia politico- militara internationala, cei trei sefi de stat au hotarât sa înceapa demersurile în vederea încheierii unei aliante unice între Mica Întelegere si Franta.

În acest scop, au avut loc tratative între reprezentantii statelor majore francez si iugoslav la 18-19 iunie 1937 la Belgrad, însa nu s-a realizat nici un acord. Ca urmare, ideea unei aliante între Mica Întelegere si Franta a fost abandonata.

2.7. Acordul de la Salonic (31 iulie 1938 – 1939)

Mica Întelegere, care tinuse sus atâtia ani steagul luptei antirevizioniste, care actionase energic pentru pace si securitate, se va destrama sub loviturile urzite de Germanie si Italia în ultimi ani ai deceniului al patrulea. Astfel, guvernul iugoslav, condus de Milan Stojadinovici, a încheiat, cum mentionam mai înainte, în 1937, pacte separate de amicitie cu Bulgaria, la 24 ianuarie 1937, si cu Italia, la 25 martie 1937, zdruncinând ireparabil coeziunea Micii Întelegeri, tocmai în momentele de afirmare neascunsa a agresivitatii statelor fasciste si revizioniste. Dupa anexarea Austriei de catre Germania, în martie 1938, amenintarile si presiunile exercitate de Germania asupra statelor Micii Întelegeri s-au intensificat. O alta cauza care a contribuit la slabirea rezistentei Micii Întelegeri a constituit-o politica concesiva a marilor puteri occidentale fata de Germania. România a încercat prin toate mijloacele sa opreasca procesul de dezintegrare a Micii Întelegeri, pronuntându-se în sprijinul Cehoslovaciei la sesiunile Consiliului Permanent de la Sinaia, din mai 1938, si de la Bled, din august 1938.

În septembrie 1938, România a facut demersuri la Belgrad, Londra si Paris, în scopul prevenirii unui atac al Ungariei kortyste împotriva Cehoslovaciei si a decis sa permita, conditionat, trecerea prin spatiul sau aerian a avioanelor sovietice, în cazul în care U.R.S.S. ar fi venit în sprijinul Cehoslovaciei, în baza acordului dintre cele doua tari, încheiat în 1935.

Acordurile de la München, din septembrie 1938, prin care Marea Britanie, Franta, Germania si Italia au hotarât dezmembrarea Cehoslovaciei, au marcat momentul de destramare si apoi de lichidare a Micii Întelegeri. Disparitia acestei organizatii politice antirevizioniste a servit în mod deosebit statelor fasciste si revansarde si, mai ales, Germaniei naziste.

Ultima întrunire a reprezentanților militari ai Înțelegerii Balcanice a avut loc la Atena în decembrie 1939, luând în dezbatere între altele, unele modificări aduse planurilor de operații, probleme privind cooperarea aeriană și navala, precum și asigurarea legăturilor între armatele aliate la război.

Un element considerat atunci că pozitiv, dar care practic n-a însemnat nimic, l-a constituit acordul încheiat la 31 iulie 1938, la Atena, între Bulgaria și Înțelegerea Balcanică, prin care cele cinci state se angajau să se abțină ”în relațiile lor mutuale de a recurge vreodată la forță”. Cum s-a respectat acest acord, se știe.

În condițiile agravării situației europene, ale eșuării încercărilor Micii Înțelegeri de a realiza un acord viabil cu Franța, Înțelegerea Balcanică s-a manifestat șovăitor în relațiile continentale. “Cu toate strădăniile ce s-au depus de a se înjgeba un sistem de alianțe militare, carentele ce s-au manifestat în ceea ce privește instrumentele menite să asigure aplicarea tratatelor politice erau de natură a slăbi capacitatea organismului politic în ansamblul său și de a rezista pericolului extern în continuă creștere.

Alianța militară a României cu Iugoslavia și Cehoslovacia, în cadrul Micii Înțelegeri, a evoluat sub semnul acelorași evenimente internaționale”.

În 1939, reprezentanții militari ai celor patru tari din Înțelegerea Balcanică nu s-au mai întrunit nici măcar pentru a analiza evenimentele grave produse și a discuta cum să aplice planurile adoptate anterior. Drept urmare, în pragul celui de-al doilea război mondial, alianțele militare ale României nu prezentau nici o garanție pentru securitatea și independența ei.

Atunci s-a constatat că “eforturile depuse de statul român în scopul asigurării securității, a independenței sale naționale și a unui sistem de alianțe politice și militare subordonat acestui obiectiv major au primit lovitura hotărâtoare din partea politicii agresive a blocului statelor fasciste – revizioniste și a aliaților lor, politica în față căreia marile puteri garante ale ordinii politice postbelice, ale securității și păcii, au abdicat, degajându-se succesiv de obligațiile lor contractuale față de statele mai mici și mai slabe”.

În acele condiții, s-a observat că, din 1936, Iugoslavia nu mai participa ca până atunci la activitățile celor două alianțe, iar din mărturisirile lui Titulescu rezulta că-i era foarte greu să armonizeze acțiunile celor două grupări de state. Comunicatele Consiliului permanent al Înțelegerii Balcanice deveneau tot mai generale, fiind o dovadă a slăbirii activității alianței respective. Cu toate acestea, Nicolae Titulescu continuă să investească toată încrederea lui în Înțelegerea Balcanică, făcând și unele aprecieri ce vor fi învalidate de viață, cum ar fi aceea că “aici în Balcani, războiul nu va izbucni. El nu va izbucni fiindcă nimic nu ne desparte. Și dacă el ar veni de aiurea, se știe că vom fi uniți cu toții pentru a ne apăra frontierele și dreptul nostru”.

Statele Micii Înțelegeri și ale Înțelegerii Balcanice au sperat zadarnic în realizarea unui front comun care să impună respectarea tratatelor de pace; acesta nu s-a realizat, iar cauzele sunt cunoscute.

Anul 1939 a fost nefast atât pentru Europa, cât și pentru România. După ocuparea în întregime a Cehoslovaciei, în martie 1939, crearea „Protectoratului Cehiei și a Moraviei”, transformarea Slovaciei într-un stat marionetă al Germaniei, ocuparea de către trupele germane a portului lituanian Memel (Klaipeda) și a regiunii aferente, are loc la 1 septembrie 1939 invadarea Poloniei de către Germania, căreia, începând cu 17 septembrie i se va alătura și URSS, a marcat declanșarea celui de-al doilea război mondial. Acțiunile declanșate de germani sunt continuate. Polonia dispare și odata cu ea încă unul din potențialii aliați ai României. Mai rămăsese un singur pas până la dezmembrarea țării noastre din vara anului 1940. Este cazul să reamintim aici modul exemplar în care a acționat locotenentul colonel Alexandru Petrescu, tatsat militar român la Varșovia, care, printr-o organizare desavârșită a reușit să asigure în septembrie 1939 refugierea pe teritoriul României a președintelui guvernului și autorităților politice și militare poloneze, în deplină siguranță.

În această conjunctură, soarta României devenea tot mai nesigură ca urmare a ezitării marilor aliați de a o susține în fața expansiunii germane și rusești. Deja, în Italia se cunoștea despre acordul germano-sovietic de împărțire a României prin Tratatul Ribbentrop-Molotov. De altfel, cardinalul de origine franceză Tissendier îi scria atașatului militar român la Roma, locotenentului-colonel Gheorghe Petrescu urmatoarele: „În aceste momente, când germanii se găsesc în apropierea frontierei voastre și când rusii ocupă singura frontieră învecinată cu fosta țară prietenă, nu pot decât să va exprim sentimentul meu de condoleanțe pentru nenorocirea ce se va abate în curând asupra țării voastre, împărțirea ei între Germania și Rusia Sovietică, fapt ce îl dețin dintr-o informație pe care o posed dintr-o sursa sigura”.

În Buletinul de informații pe luna septembrie 1939, colonelul Corneliu Teodorini, atașatul militar român la Paris raporta că „Eșecul suferit de Franța (și Anglia) în negocierile cu URSS, precum și rămânerea în neutralitate a tuturor țărilor balcanice, este consecința politicii de forțe slabă abilitate dusă de Franța, chiar după razboi încoace”.

În continuare, ofiterul român remarca faptul că, dacă toate statele balcanice ar fi intrat împreună și în același timp în război și dacă URSS ar fi fost atrasă în orbita francoenglezilor, probabil, Germania nu ar fi declanșat razboiul. Referindu-se la relațiile româno-franceze din acel moment Teodorini informa că „În ceea ce privește politica Franței, dusă vis-a-vis de România această lună de razboi, și simțită aici, atât prin relațiunile oficiale, cât mai ales în cadrul livrării comenzilor noastre de armamente, ea se poate defini: rezervă și prudență”.

Lucrurile s-au adeverit. Astfel că, până în vara anului 1940, Germania, Italia și Rusia decid asupra raptului teritorial față de România, cunoscându-se și reținerea vechilor aliați ai României și a altor mari puteri.

CONCLUZII

-GARANȚIILE ANGLO-FRANCEZE

La sfîrșitul anului 1937 și la începutul anului 1938 situația internațională s-a înrăutățit, ca urmare a creșterii agresivității naziștilor. Germania a finanțat în mod substanțial Garda de fier – organizația ce reprezenta interesele naziștilor în România. Trebuie să scoatem în evidență și faptul că în legătură cu stipendierea Gărzii de fier, au fost făcute mărturisiri ele către hitleriști cu prilejul procesului marilor criminali de război.

În sânul Micii înțelegeri apăreau în aceste luni fapte care dovedeau slăbirea acestei organizații. De pildă, în timpul vizitei făcute de Benes la Belgrad, a fost oprită de Stojadinovic raporta ministrul României la Belgrad – o mare manifestație publică, atât din motive de siguranță, cât mai ales din cauză că manifestanții voiau să strige: "Trăiască Mica Înțelegere, trăiască Franța". Pe de altă parte, vizita lui von Neurath la Belgrad și discuțiile acestuia cu Stojadinovic nelinișteau Praga. Ministrul Cehoslovaciei la Paris i-a spus lui Cesianu că "de la o vreme", (în țara sa) "aqiunea primului ministru iugoslav este pusă la microscop. El și numai el, – afirma diplomatul ceh -, căci trebuie scos din cauză poporul iugoslav, devine literalmente suspect". Fapt este că gesturile lui Stojadinovie dădeau mult de gândit. De pildă, primul ministru al Iugoslaviei a trecut prin Bratislava, fără să anunțe guvernul cehoslovac, iar ministrul acestui stat la Praga a declarat lui Krofta că guvernul german a cerut lui Stojadinovie să nu treacă prim. Cehoslovacial.

În România, imediat după instaurarea în februarie a regimului dictaturii regale, politica tradițională de alianță cu Franța și de prietenie cu Marea Britanie a fost bine precizată. De relevat este faptul că în acest timp influența britanică crescuse, astfel încât atitudinea Marii Britanii era urmărită cu atenție de guvern. La 19 februarie, ministrul României la Londra dădea știri deosebit de deprimante: După faimoasa călătorie a lordului Hallifax în Germania și după convorbirile avute cu domnii Chautemps și Delbos, arăta diplomatul român, primul ministru britanic a dat ordin birourilor sale să studieze «un plan de ansamblu pentru o înțelegere cu Germania». Grigorcea își încheia raportul, concluzând că "Anglia nu are astăzi nici o dorință să se opună expansiunii germane înspre sud-est și nu putem conta pe un eventual sprijin eficace al Marii Britanii în această privință.

Spre sfârșitul lunii martie, guvernul Chamberlain a luat o hotărâre care a dat mari satisfacții naziștilor a declarat în Camera Comunelor, referindu-se la Cehoslovacia, că "nici un guvern englez nu și-ar asuma obligați: automate într-o regiune care nu intereseaza Marea Britanie, în aceeași masura ca Franța și Belgia, și nu poate da în consecința garanții anticipate" (24 martie 1938, Londra, telegramă semnată Grigorcea).

La începutul lunii aprilie, Grigorcea arăta că la Londra se exprima tot mai des interesul pentru petrolul românesc, fapt ce se mmifesta în mod incontestabil. S-ar fi putut interpreta în consecință că România va fi eventual apărată de Anglia în cazul unei agresiuni naziste. Marea Britanie nu a dat însă o atare declarație în mod precis.

Germania a crezut tot atunci că e oportun să reînnoiască vagile sale "garanții" cu privire la integritatea teritorială a României.

Cehoslovacia dorea să se încheie acordul cu Ungaria, căci respectarea tratatului de la Trianon ar fi constituit o serioasă opreliște în fața agresorilor naziști. Știa însă tot atât de bine că în cazul fericit al semnării acordului cu Ungaria și deci al neutralizării ei în fața unui atac nazist, aliațele sale din Mica Ințelegere nu o puteau ajuta, neexistând între cele trei state alte obligații decât cele referiware la respectarea tratatului de la Trianon. Niciodată nu se ajunsese la o alianță erga omnes. Cu toate acestea, dacă tratatul cu Ungaria se semna, agresiunea nazistă avea mai puține șanse de reușită. Tot atunci, în România s-a făcut o intensă propagandă pentru Mica Înțelegere, arătîndu-se multilateralele avantaje prezentate de această organizație.

România a continuat, să intensifice negocierile cu Ungaria, ajungînd la o situație relativ ameliorată. Ministrul de externe al României, care purtase tratativele în numele Micii Înțelegeri, a expus rezultatele demersurilor sale cu prilejul sesiunii Micii Înțelegeri, ce a avut loc la Bled, între 21 și 22 august 1938.

În România, neliniștea era generală. Devenise evident că revizuirea tratatelor începuse și că România va fi la rîndul ei lovită de ambițiile anexioniste ale naziștițor și ale horthyștilor.

Evenimentele desfășurate în zilele de 28 și 29 septembrie au fost considerate de poporul român, ca și de celelalte popoare din statele Mici Înțelegeri ca deosebit de grave.

Din rapoartele diplomaților români din diferite capitale, se poate vedea, în schimb, că toți erau conștienți că se petrecuse un eveniment covârșitor, mai ales în consecințele lui.

Referindu-se la cele două puneri occidentale, ministrul României la Oslo considera la 30 septembrie că astăzi aceste puteri întăresc cu semnătura lor ciopârțirea civilizației de către casapii Europei și se pleacă cu groază în fața forței brutale. Tratatul de la Versailles și cele complementare sunt ca (și) decăzute.

Dispariția Micii Înțelegeri a servit așadar, în ultimă instanță, planurilor hitleriste, ușurând pătrunderea imperialismului german în centrul și sud-estul Europei. Consecințele au fost imediat vizibile, câci înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, popoarele din această regiune europeană au avut de suportat considerabilele pierderi imateriale și spirituale.

Pentru ministrul austro-ungar la București Czernin acest guvern era "cel mai rău pe care l-a avut România". El nu putea, sau nu voia să recunoască concordanța, până la un anumit punct, între un proces istoric obiectiv în care se găsea România și politica dusă de Brătianu. De fapt, recunoașterea legitimității acestui proces ar fi însemnat recunoașterea iminenței sfârșitului imperiului pe care-l reprezenta. Raporturile României cu Franța au o istorie îndelungată, dată fiind aproprierea dintre cele două țări latine, Franța fiind considerată de către oamenii de stat de la București sora mai mare a României.

Relațiile româno-franceze în secolul al XIX-ea au constituit un subiect predilect de cercetare pentru istoricii români, evidențiindu-se rolul Franței în lupta poporului român pentru emanciparea națională și socială în formarea unui spirit modern în cultură și politică. Pătrunderea capitalului francez pe piața românească era obstrucționat de prezența masivă a celui german.

Relațiile comerciale vor cunoaște o relație ascendentă în continuare. La începutul secolului al XX-lea, Franța a adoptat o nouă politică în ce privește Europa de sud-est, în sensul că ea renunță treptat la ideea păstrării integrității Imperiului Otoman. Alianța Franței cu Rusia era mai importantă pentru oficialitățile de la Paris decât interesele sale economice în Imperiul otoman. Politica franceză în balcani va fi în concordanță cu politica Rusiei, din rațiuni de strategie și în principal pentru a reduce capacitatea de influență a Austro-Ungariei în arealul balcanic. Franța a privit cu simpatie formarea alianței balcanice în 1912, ea fiind creată sub auspiciile Rusiei. Decizia adoptată a reprezentato lovitură diplomatică și morală de proporții aplicată puterilor Centrale, care a văzut un semn al nedreptății sale de foștii aliați.

În perioada neutralității României, politica franceză față de statul român s-a modelat în funcție de interesele generale ale Antantei, păstrând și o notă aparte. Franța a intervenit pe lângă guvernele englez și rus pentru a mijloci o înțelegere între părți.

Tratatul de alianță și de amiciție cu Franța, semnat la 10 iunie, 1926, a constituit, de bună seama, un eveniment important în politica de apărare a statu quo-ului teritorial promovată permanent de România. În primăvara anului 1924 de pildă, Franța a dorit și a propus României un tratat de alianță, deoarece atunci considera ca primordial sistemul săi de alianțe în Europa centrală, câteva aluni mai târziu interese cu totul egoiste au determinat-o să lase la o parte, pentru multă vreme, încheierea acestei alianțe cu România. Relatarea, pe scurt, a negocierilor franco-române din 1924-1926 ni se pare deosebit de sugestivă pentru a ilustra o situație de fapt caracteristică relațiilor dintre micile state și marii lor prieteni. În aceeași zi 25 aprilie 1925, C. Diamandy a aflat însă, cu prilejul unei convorbiri pe care a avut-o cu Loucheur, că Herriot nu-i arătase în fond toate rezervele sale în legătură cu tratatul pe care cu puțin înainte îl propusese României.

În vara anului 1925 negocierile româno-franceze băteau pasul pe loc. La începutul lunii august 1925 se ajunsese la un consens privind conținutul tratatului. Guvernul român, care ținuse mult să obțină și o convenție militară a trebuit să se mulțumească cu un schimb de scrisori ce prevedeau concertarea ambelor state majore în caz de agresiune justificată. Tot ceea ce se dorea la București era ca tratatul să se semneze imediat, și nu în octombrie, cum vroiau francezii.

Astfel, deși tratatul, încheiat la Paris de Aristide Briand și de Constantin Diamandy a fost semnat la 15 iunie 1926, Briand i-a cerut ministrului României să-l antedateze la 10 iunie din cauza crizei de guvern din Franța. O atare cerere putea fi ușor înțeleasă în România, așa încât, fără nici o reticență, I. Mitilineu a dat indicații Ministrului acreditat la Paris să exprime satisfacție "pentru consacrarea prin tratat a unei alianțe deja consacrate de mult prin sentimente de amiciție și recunoștință ce ne leagă de Franța. Astfel deși tratatul, încheiat la Paris de Aristide Briand și de Constantin Diamandy a fost semnat la 15 iunie 1926, Briand i-a cerut ministerului României să-l antedateze la 10 iunie din cauza crizei de guvern din Franța.

La 13 august 1926 s-a publicat atât la Paris, cât și la bucurești, știrea despre încheirea alianței dintre cele două state, fără însă a publica și textul tratatului.

Nicolae Titulescu și-a exprimat adesea rezervele, considerând convenția de arbitraj ca un instrument ce ar putea aduce prejudicii țării. "Cu Franța singură – arăta el" – pericolul este mai mic, dat fiind că putem spera că relațiile noastre cu ea o vor împiedica de a exercita dreptul pe care i-l confirmă tratatul de arbitraj". Ceea ce-l supăra pe ilustrul jurist era faptul că toate diferendele dintre cele două state, de orice natură, urmau conform convenției, să fie trimise Curții Internaționali Justiție de la Haga. În consecință, dacă Curtea de Casație din București s-ar fi pronunțat într-o problemă dată", ea urma, în fond, să judece sub controlul Curții de la Haga ceea ce, arăta Titulescu, lovea în drepturile suverane țării. În consecință, Titulescu preconiza inițierea unui nou model de tratat de arbitraj care să se refere numai la diferendele dintre state și nu și la acelea dintre diverșii particulari străini și statul respectiv. "Astfel – susțin el cu tărie – se omoară justiția naturală și se creează pentru un străin un privilegiu de jurisdicție". În concluzie el mai arăta că atâta vreme cât dreptul internațional este codificat și sub pretext de arbitraj dai în realitate unor străini un mandat de legiuitor – anume nu numai un mandat de a spune dacă ai sau nu ai drept, ci mandat de a spune care este legea la care țara ta trebuie să supună și pe care nu o cunoaște dinainte – consider arbitrajul nu poate progresa decât treptat și pe bază ci experiență, care să evite, pe cît omenește posibil, sur prize. În ciuda acestor carențe, în ciuda celor doi ani de îndelungate negocieri, tratatul de alianță încheiat între România și Franța, tocmai într-o epocă în care acordurile de la Locarno creaseră o evidentă inegalitate între stat în chestiunea securității, putea constitui un sprijin pentru menținerea statu quo-ului teritorial european, un sprijin serios pentru cauza păcii.

La Belgrad, tratatul a fost primit ca vie simpatie și apreciat ca o întărire evidentă a legăturilor dintre Franța și Mica Înțelegere. La 3 februarie 1927 se arata că alianța franco-română, situându-se în cadrul Societății Națiunilor, nu poate fi bănuită de nici o idee de agresiune sau de tulburare. Așadar, tratatul de alianță franco-român a fost primul în mod realist în toate acele state ce doreau rezolvarea problemelor litigioase prin mijloace politice și în cadrul Societății Națiunilor. ub semnul unor atari tendințe de conciliere acționa în această perioadă întreaga Mică Înțelegere, având un susținut sprijin din partea guvernului Marii Britanii.

BIBLIOGRAFIE

General Henri Berthelot, Jurnal și Corepondență, 1916-1919, ediția a-II-a, tradus de Oltița Cântec din limba franceză, Presa Universitară Clujeană, 2000.

Eliza Campus, Din politica externă a României 1913-1947, Editura Politică, București, 1980.

Eliza Campus, Mica Înțelegere, Editura Ștințifică, București, 1968.

Eliza Campus, Praga, în Reprezentanțele diplomatice ale României, vol. II., Editura politică, București, 1971.

Cârstea Marusia, Buzatu Gheorghe, Europa în balanța forțelor, I., 1919-1939, Editura Mica Valahie, București, 2007

Marusia Cârstea, Din istoria relațiilor anglo-saxone (1936-1939), Editura Mica Valahie, București, 2004

Sorin Cristescu, Relații politico-diplomatice și militare europene, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.

Nicolae Dascălu, Relatii româno-polone în perioada interbelica, Bucuresti, 1991.

Constantin Diamandy, Problema strâmtorilor, în Politica externă a României, Cultura Națională, București, 1925.

Valeriu Florin Dobrinescu, Relații româno-engleze (1914-1933), Iași, 1986

Jean-Baptiste Duroselle. Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, I., Editura Științelor sociale și politice, București, 2006

General C. Dragu, Generalul Stan Poetaș, în "Revista infanteriei", București, XXXV, nr. 365, mai 1932.

Keitch Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2011.

Paul Johson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000, București, Editura Humanitas, 2005

V. I. Lenin, Opere vol. 29, Editura pentru literatura Politică, București, 1956.

Valentin Lipatti, Razboi si pace în Balcani, Editura Fundatia „România de Mâine”, Bucuresti, 1994.

V. N. Madgearu, Imperialismul economic și Liga Națiunilor, în politica externă a României, "Cultura națională", București, 1925.

Chirstophe Mida, Carol al –II-lea și teroarea istoriei, 1930-1940, Editura Militară, București, 2008

I. Minea, Din trecutul stăpânirii românești asupra Ardealului, Editura "poporul", București, 1914.

Camil Mureșan, Imperiul britanic, București. Editura Științifică, 1967.

Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, București, Editura Politică. 1967.

Constantin E. Olteanu, Relații militare externe ale României în secolele XIX și XX, Editura Fundației României de Mâine, București, 2000.

Dimitrie Onciul, Românii din Dacia Traiană până la întemeierea Principatelor, Socec.", București, 1902, și Tradiția istorică în chestiune a originii românilor, "Carol Gobl", București, 1907.

Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Editura Stiintifica, București, 1966.

Jipa Rotaru, Salvgardarea prin brațul înarmat al țării a Marii Uniri, în vol. România și Conferina de Pace de la Paris (1919-1920), (coord. Gh. Buzatu, V. FI. Dobrinescu, H. Dumitrescu), Focșani, Editura Empro, 1999.

Mihail Rusenescu, Ion Saizu, Viața politică în România, 1922-1928, Editura politică, București, 1979, capitolul I și II.

Ioan Scurtu, Istoria contemporana a României (1918-2005), Editura Fundatiei România de Mâine, 2005.

C. Sfetea, Istoria lui Mihai Vodă Viteazu, Editura Librăriei școalelor, București, 1915.

I. Stanciu, Un document privitor la acțiunea politică și militară a României în aprilie 1919, în "Revista istorică".

Gh. Unc și C. Mocanu, 13 decembrie 1918, București, Editura Politică, 1969.

Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1967.

Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politica, Bucuresti, 1967.

A. D. Xenopol, Teoria lui Rosler, Studiu asupra stăruinții românilor în Dacia Traiană, Tipografia națională, Iași, 1884;

A. D. Xenopol, Teoria lui Rosler, Românii și Austro-Ungaria, Tipografia "Goldner", Iași, 1914.

Milan Vanku, Mica Înțelegere și politica externă a Iugoslaviei, Editura Politică, București, 1979.

*** A. I. C. Fondul Casa regală. Declarația de război din 14/27 august 1916 este adresată numai Austro-Ungariei.

*** Dictionar Diplomatic, Editura Politica, Bucuresti, 1979.

BIBLIOGRAFIE

General Henri Berthelot, Jurnal și Corepondență, 1916-1919, ediția a-II-a, tradus de Oltița Cântec din limba franceză, Presa Universitară Clujeană, 2000.

Eliza Campus, Din politica externă a României 1913-1947, Editura Politică, București, 1980.

Eliza Campus, Mica Înțelegere, Editura Ștințifică, București, 1968.

Eliza Campus, Praga, în Reprezentanțele diplomatice ale României, vol. II., Editura politică, București, 1971.

Cârstea Marusia, Buzatu Gheorghe, Europa în balanța forțelor, I., 1919-1939, Editura Mica Valahie, București, 2007

Marusia Cârstea, Din istoria relațiilor anglo-saxone (1936-1939), Editura Mica Valahie, București, 2004

Sorin Cristescu, Relații politico-diplomatice și militare europene, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.

Nicolae Dascălu, Relatii româno-polone în perioada interbelica, Bucuresti, 1991.

Constantin Diamandy, Problema strâmtorilor, în Politica externă a României, Cultura Națională, București, 1925.

Valeriu Florin Dobrinescu, Relații româno-engleze (1914-1933), Iași, 1986

Jean-Baptiste Duroselle. Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, I., Editura Științelor sociale și politice, București, 2006

General C. Dragu, Generalul Stan Poetaș, în "Revista infanteriei", București, XXXV, nr. 365, mai 1932.

Keitch Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2011.

Paul Johson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000, București, Editura Humanitas, 2005

V. I. Lenin, Opere vol. 29, Editura pentru literatura Politică, București, 1956.

Valentin Lipatti, Razboi si pace în Balcani, Editura Fundatia „România de Mâine”, Bucuresti, 1994.

V. N. Madgearu, Imperialismul economic și Liga Națiunilor, în politica externă a României, "Cultura națională", București, 1925.

Chirstophe Mida, Carol al –II-lea și teroarea istoriei, 1930-1940, Editura Militară, București, 2008

I. Minea, Din trecutul stăpânirii românești asupra Ardealului, Editura "poporul", București, 1914.

Camil Mureșan, Imperiul britanic, București. Editura Științifică, 1967.

Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, București, Editura Politică. 1967.

Constantin E. Olteanu, Relații militare externe ale României în secolele XIX și XX, Editura Fundației României de Mâine, București, 2000.

Dimitrie Onciul, Românii din Dacia Traiană până la întemeierea Principatelor, Socec.", București, 1902, și Tradiția istorică în chestiune a originii românilor, "Carol Gobl", București, 1907.

Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Editura Stiintifica, București, 1966.

Jipa Rotaru, Salvgardarea prin brațul înarmat al țării a Marii Uniri, în vol. România și Conferina de Pace de la Paris (1919-1920), (coord. Gh. Buzatu, V. FI. Dobrinescu, H. Dumitrescu), Focșani, Editura Empro, 1999.

Mihail Rusenescu, Ion Saizu, Viața politică în România, 1922-1928, Editura politică, București, 1979, capitolul I și II.

Ioan Scurtu, Istoria contemporana a României (1918-2005), Editura Fundatiei România de Mâine, 2005.

C. Sfetea, Istoria lui Mihai Vodă Viteazu, Editura Librăriei școalelor, București, 1915.

I. Stanciu, Un document privitor la acțiunea politică și militară a României în aprilie 1919, în "Revista istorică".

Gh. Unc și C. Mocanu, 13 decembrie 1918, București, Editura Politică, 1969.

Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1967.

Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politica, Bucuresti, 1967.

A. D. Xenopol, Teoria lui Rosler, Studiu asupra stăruinții românilor în Dacia Traiană, Tipografia națională, Iași, 1884;

A. D. Xenopol, Teoria lui Rosler, Românii și Austro-Ungaria, Tipografia "Goldner", Iași, 1914.

Milan Vanku, Mica Înțelegere și politica externă a Iugoslaviei, Editura Politică, București, 1979.

*** A. I. C. Fondul Casa regală. Declarația de război din 14/27 august 1916 este adresată numai Austro-Ungariei.

*** Dictionar Diplomatic, Editura Politica, Bucuresti, 1979.