Relatiile Economice ale Romaniei cu Uniunea Europeana

Relațiile economice ale României cu Uniunea Europeană

Introducere

Privire de ansamblu asupra comerțului internațional

1.1. Noțiuni generale privind comerțul internațional

1.2. Aspecte generale privind politicile comerciale

Evoluția relațiilor economice al României cu Uniunea Europeană

2.1. Scurtă prezentare a etapelor construcției economiei europene

2.2. Coordonatele economice ale procesului de aderare a României la Uniunea Europeană

2.3. Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra comerțului exterior

2.4. Stadiul actual și perspectivele economiei europene

Sistemul de indicatori macroeconomici de apreciere a evoluției comerțului exterior

3.1. Indicatorii balanței comerciale

3.2. Indicatorii deschiderii internaționale

3.3. Indicatorii concentrării și dispersiei geografice

3.4. Indicatorii competitivității

3.5. Indicatorii raportului de schimb

Studiul de caz – Dinamica relațiilor economice externe ale României cu țările Uniunii Europene

4.1. Comerțul exterior în regim de perfecționare activă în România

4.2. Natura și dinamica deficitului comercial al României în perioada 2000 – 2006

4.3. Comerțul exterior al României în anul 2007 – primul an post-aderare

4.4. Analiza schimburilor comerciale ale României cu țările UE 27 în perioada 2008 – 2012

4.4.1. Evoluția generală a comerțului exterior al României

4.4.2. Orientarea geografică a comerțului exterior al României

4.4.3. Evoluții ale exporturilor cu Uniunea Europeană

4.4.4. Evoluții ale importurilor cu Uniunea Europeană

4.4.5. Balanța comercială a României cu Uniunea Europeană

Concluzii

Bibliografie

Anexe

=== 1 ===

1. Privire de ansamblu asupra evoluției economiei europene

1.1. Scurt istoric al Uniunii Europene

Înainte de a vedea care sunt coordonatele economiei europene, trebuie să precizăm bazele istorice ale Uniunii Europene.

În urma catastrofelor provocate de primul și al doilea război mondial, necesitatea formării unei uniuni în Europa a crescut, din cauza voinței de a reconstrui Europa și de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Germania (de vest), Franța, Italia și țările din Benelux.

Istoria Uniunii Europene, asa cum rezulta din Raportul general asupra activitatilor Uniunii Europene, se bazeaza pe cronologia celor mai importante realizari ale Uniunii si institutiilor sale, de la declaratia lui Robert Schuman, din anul 1950, pana la primele valuri de aderare din anii '70 si '80, de la instituirea Pietei Unice in 1993 pana la lansarea monedei euro la 1 ianuarie 1999 si deschiderea negocierilor de aderare cu tarile Europei Centrale si de Est.

Ideea creării unei Europe unite dateaza de secole, însa abia după cel de-al doilea razboi mondial s-au format premisele necesare demărarii unui proces de integrare europeana.

     Cele două războaie mondiale au dus la renasterea pacifismului si constientizarea pericolului nationalismului agresiv. Un alt motiv care a stat la baza procesului de integrare europeana a fost dorinta statelor Europei Occidentale de a-si restabili pozitiile economice afectate de razboi.

     Bazele procesului de integrare europeana – care a dus la apariția actualei structuri a Uniunii Europene – au fost puse in 1950 de catre Jean Monnet, pe atunci sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta si Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei. Jean Monnet a propus ca productia de carbune si otel a Franței si Germaniei sa fie administrata de un organism comun. Ideea a fost preluata de Robert Schuman, care mers mai departe si a propus crearea unei comunitati de interese pasnice dintre Franta si Germania, deschisa si altor state europene.

Planul Schuman a fost acceptat de miniștrii de externe ai Franței, RFG, Italiei, Olandei, Belgiei și Luxemburgului care au semnat Tratatul de la Paris (1951). Se înființează astfel CECO, primul instrument de integrare europeană, care introduce un sistem quasi-federal.
      În aprilie 1951 – 6 state – Franta, Republica Federala Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg – au semnat Tratatul de la Paris de constituire a primei organizatii europene Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Desi CECO îsi începe activitatea în 1952, Piata Comuna a Carbunelui si Otelului devine functionala începînd cu anul 1953, cînd cele sase state fondatoare înlatura barierele vamale si restrictiile cantitative la otel si carbune.
    În anul 1952 statele CECO semneaza un tratat prin care înfiinteaza Comunitatea Europeana de Aparare (CEA). Aceasta initiativa esueaza ca urmare a refuzului Parlamentului Frantei de a ratifica tratatul. Acest esec a afectat negativ procesul de integrare europeana.
    Relansarea ideei de integrare europeana se petrece în 1955, cînd la Conferinta de la Messina, cei sase membri ai CECO au ajuns la concluzia ca productivitatea si bunastarea economica este unica solutie de supravietuire a Europei de Vest vis-a-vis de Blocul de Est. Ca urmare, s-a decis crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene pentru Energia Atomica (EUROATOM).

Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952. Prima uniune vamală totală, denumită inițial drept Comunitatea Economică Europeană, a fost creată prin Tratatul de la Roma în 1957 și implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană, care este baza actualei Uniunii Europene.

Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul țărilor membre ale Comunității Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1993.

Fig. 1 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

La 25 martie 1957, cele șase state membre ale CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), denumite generic “Tratatele de la Roma”.

Pentru aproximativ 15 ani, Comunitatea Europeană a funcționat în cele șase țări semnatare ale Tratatului de la Roma.

Statele membre ale Uniunii Europene și data aderării lor :

1952 Germania, Belgia, Franța, Italia, Luxembourg, Olanda

1973 Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii

1981 Grecia

1986 Spania, Portugalia

1995 Austria, Finlanda, Suedia

2004 Cipru, Slovacia, Slovenia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania,Malta, Polonia și Cehia

2007 Bulgaria, România

Uniunea Europeană a fost înfințata oficial la 1 noiembrie 1993. În anul 1991 guvernele celor 12 state membre au semnat Tratatul Uniunii Europene (care a mai fost numit și Tratatul Maastricht). Acesta a transformat Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană. În 1994 Austria, Suedia și Finlanda au întrat și ele astfel numărul total de membrii a ajuns la 15.
Uniunea Europeană are mai multe obiective. Principalul obiectiv este de a promova și extinde cooperarea între membrii în unele regiuni, inclusiv în probleme economice, sociale și legate de comerț, politică externă, securitate și probleme judiciare. Alt obiectiv major a fost implementarea Uniunii Economice și Monetare (UEM), care a stabilit o singură monedă pentru membrii UE. În afară de UEM, progresul spre aceste obiective e lent. Abilitatea Uniunii Europeane de ași atinge obiectivele a fost limitată de neînțelegeri între statele membre, probleme economice și politice externe și presiune din partea noilor democrații est europene de a deveni membre.

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început propriu-zis în anul 1951. Acest proces a fost unul extrem de complex, marcat de mai multe etape care au condus la configurarea actuală a Europei.

În paralel cu creșterea numărului de membri, au existat și o serie de schimbări instituționale și structurale.

La 1 ianuarie 1999 are loc lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergentă (Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda). Iar în 2002 moneda europeană intră în circulație în 12 state membre ale UE, înlocuind monedele naționale și creând astfel Zona Euro (Marea Britanie, Danemarca și Suedia încă nu au adoptat moneda Euro).

În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială alături de alți mari actori, precum Statele Unite și statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri, precum și adaptarea sistemelor educaționale europene, astfel încât acestea să corespundă cerințelor societății informaționale.

Uniunea Europeană se vrea o societate echitabilă și receptivă la nevoile cetățenilor, angajată în promovarea prosperității economice și în crearea de locuri de muncă prin eforturile de a face întreprinderile mai competitive și de a oferi lucrătorilor posibilitatea de a obține calificări noi.

Cooperând cu vecinii săi și cu alte țări, UE face eforturi să promoveze peste granițe prosperitatea, progresul democratic, statul de drept și drepturile omului. La nivel mondial, Uniunea Europeană reprezintă cea mai mare putere comercială și constituie cel mai important participant privind acordarea de ajutor financiar și tehnic țărilor mai sărace.

Uniunea Europeană este o entitate politică, socială și economică, compusă din 27 țări și este considerată a fi o construcție sui generis (nemaintalnita până acum, care nu poate fi calificată în funcție de criterii deja existente), situându-se între federație și confederație (într-un sistem federal, deciziile importante sunt luate de către un organ comun, căruia statele membre îi sunt subordonate, în timp ce într-un sistem confederal, hotărârile se iau în unanimitate de către ansamblul statelor membre).

Uniunea Europeană, așa cum se prezintă astăzi, este rezultatul unui proces constructiv complex, concertat, dinamic și evolutiv realizat de către unele state de pe Vechiul Continent. Dinamismul constituirii UE este oglindit de „mișcarea” alertă a statelor europene implicate de a realiza obiectivele stabilite, pe de o parte, și de a formula altele noi în completarea celor dintâi, pe de altă parte. De asemenea, dinamismul este reflectat și de creșterea numărului statelor care, în timp, au aderat la organizația interguvernamentală europeană, ca și de sporirea gradului lor de implicare în acțiunile Uniunii.

Prin urmare, Uniunea Europeană constituie o forță economică și umană ce are capacitatea să-și facă auzită vocea mai consistent și semnificativ atât în asigurarea unei dezvoltări durabile, cât și în prevenirea și soluționarea unor crize și conflicte în afara teritoriului statelor sale membre.

Cu cele 27 de state membre și cu o populație de aproape o jumătate de miliard, Uniunea Europeană acoperă o mare parte a Europei. De la crearea sa, Uniunea a avut ca preocupare prosperitatea și stabilitatea pentru cetățenii săi.

Chiar înainte de aderarea României si Bulgariei în 2007, Uniunea Europeană a început (în noiembrie 2005) negocieri de aderare cu încă două state candidate, Croația și Serbia, ce se așteaptă a fi încheiate în câțiva ani.

Mai mult, în decembrie 2005, UE a acceptat candidatura Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, chiar dacă nu au stabilit o dată exactă pentru începerea negocierilor.

Deși toate statele candidate au pornit la drum cu șanse egale, accederea lor în structurile comunitare s-a facut gradual, deoarece nu pot fi ignorate diferențele sensibile de progres economic spre o economie de piață viabilă înregistrate de acestea.

Costurile reale ale extinderii nu pot fi cuantificate prin prisma bugetului UE: efectele cele mai considerabile ale adaptării au fost deja resimțite în viitoarele state membre. Pentru popoarele din actuala Uniune Europeană, stabilitatea și democrația din Europa Centrală și de Est au dus deja la obținerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securității, ci și al prosperității: dezvoltarea rapidă a comerțului a contribuit la crearea de oportunități pentru libera initiațiativă, investiții, noi locuri de muncă și o crestere economică marcantă în Europa Occidentală.

În vederea aderării, toate statele candidate parcurg un proces de negociere în care sunt implicate Comisia Europeană și Consiliul UE. Astfel, pentru fiecare dintre cele 31 de capitole de negociere stabilite, se analizează adoptarea acquis-ului european și capacitatea statului de a-l pune în aplicare și se pot conveni eventual perioade de tranziție sau derogări de la anumite prevederi. După încheierea negocierilor se semnează un Tratat de Aderare ce intră în vigoare după ratificarea sa de către toate statele membre.

Experiența aderărilor anterioare la UE ale unor state cu nivel de dezvoltare economică inferior față de cel al statelor membre a arătat că una dintre consecințele aderării este și creșterea nivelului de trai.

Tabel 1. Stadiul actual și perspectivele lărgirii Uniunii Europene

Uniunea Europeană se vrea o societate echitabilă și receptivă la nevoile cetățenilor, angajată în promovarea prosperității economice și în crearea de locuri de muncă prin eforturile de a face întreprinderile mai competitive și de a oferi lucrătorilor posibilitatea de a obține calificări noi.

Cooperând cu vecinii săi și cu alte țări, UE face eforturi să promoveze peste granițe prosperitatea, progresul democratic, statul de drept și drepturile omului. La nivel mondial, Uniunea Europeană reprezintă cea mai mare putere comercială și constituie cel mai important participant privind acordarea de ajutor financiar și tehnic țărilor mai sărace.

Uniunea Europeană este o entitate politică, socială și economică, compusă din 27 țări și este considerată a fi o construcție sui generis (nemaintalnita pana acum, care nu poate fi calificata in functie de criterii deja existente), situându-se între federație și confederație (intr-un sistem federal, deciziile importante sunt luate de catre un organ comun, caruia statele membre ii sunt subordonate, in timp ce intr-un sistem confederal, hotararile se iau in unanimitate de catre ansamblul statelor membre).

1.2. Caracteristicile economiei europene

Economia Europei desemnează economia existentă în acest spațiu geoeconomic în toate timpurile, indiferent de treapta si nivelul ei de dezvoltare într-un moment sau altul.

Aceasta înseamnă că economia europeană si economia Europei nu sunt concepte care să se suprapună la modul total si absolut. Economia Europei – este conceptul care a desemnat economia existentă în acest spațiu în toate timpurile, de-a lungul întregii sale istorii.

Economia europeană desemnează acea economie, care s-a europenizat în totalitatea ei si la scara întregului spațiu al Uniunii economice si monetare – caracterizat de anumite trăsături.

Parafrazănd întrucătva o paradigmă a profesorului Grigore Silasi, folosită pentru definirea Uniunii Europene actuale, putem da această definiție – Economia europeană actuală este ceva între ceea ce a fost si nu mai este si ceea ce va fi dar care încă nu este.

Economia europeană va prezenta o nouă alcătuire economică, un nou sistem în care raporturile dintre ea si fostele economii naționale sunt raporturi dintre întreg si părțile sale constitutive.

Într-o asemenea înțelegere, economia europeană se va caracteriza, probabil, prin următoarele trăsături esențiale:

1. existența unei piețe unice – ansamblu unitar al pieței mărfurilor obiectuale si nonobiectuale, al pieței capitalurilor, al pieți forței de muncă etc.;

2. asigurarea libertății de miscare a ideilor, mărfurilor, capitalurilor si persoanelor;

3. existența unei monede (entități monetare) unice pentru întregul spațiu geoeconomic al Uniunii Europene;

4. statornicirea unui sistem de diviziune socială a muncii si a unui sistem de cooperare unională care să permită funționarea tot mai eficientă a întregului organism economico-social; asezarea economiei pe bazele cunoasterii, a stiinței si transformarea stiinței, a inovației, raționalizării si perfecționării în motorul cresterii si dezvoltării durabile;

6. asigurarea unei ridicate puteri competitive (concurențiale) a economiei europene în ansamblul ei în general si a entităților ei celulare în special;

7. stabilitatea macroeconomică (la scara economiei europene) prin moneda si bugetul uniunii, precum si prin stabilitatea prețurilor;

8. înlăturarea marilor inegalități existente între nivelurile de dezvoltare ale părților constitutive;

9. înscrierea organică, firească si deci rațională a funcționării si evoluției economiei europene, în miscarea economică mondială, în fluxurile reale si financiare mondiale, în circuitul economic mondial;

10. asigurarea cadrului juridic (a regimului juridic) si instituțional-organizatoric unitare adecvate pentru funcționarea si evoluția normală a vieții economico-sociale în întreg spațiul geoeconomic unional si a relațiilor economice cu exteriorul.

Așa cum a fost abordată până acum, economia modernă a cunoscut mai multe tipuri, forme sau modele. Între acestea menționăm:

1. Economia de piață complet concurențială sau economia bazată complet pe libera concurență;

2. Economia de piață bazată pe concurența imperfectă;

3. Economia de piață neoamericană;

4. Economia de piață germano-niponă;

5. Economia de piață Sud-vest-europeană;

6. Economia corporatistă;

7. Economia capitalistă bazată pe intervenția statului;

8. Economia socială de piață.

O opțiune oficială dar nevalidată este cea înscrisă în Tratatul Complet al Constituției Uniunii modificat ulterior prin tratatul de la Lisabona.. Astfel, definind obiectivele Uniunii Tratatul Complet prevede că: “Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, de securitate si de justiție fără frontiere interioare si o piață interioară unde concurența este liberă” si că Uniunea acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei fondată pe o crestere economică echilibrată si pe stabilitatea prețurilor, o economie socială de piață înalt competitivă care tinde spre ocupare deplină si progres social si un nivel ridicat de protecŃie si de ameliorare a calității mediului înconjurător.

În acest context, W. Martens are dreptate atunci cănd scrie că: “Adevăratul punct de plecare al procesului de integrare europeană este social, mai înainte de a fi economic si politic. Temelia construcției Europei nu este politică, este evident, si nu se va construi Europa începănd cu acoperisul”.

După acelasi autor, baza de plecare nu este economică, căci fenomenul major al economiei moderne este mai degrabă mondializarea ei si în special dezvoltarea de întreprindere transnațională pe scară mondială. “Dar dacă nu există o unitate politică europeană si nici chiar o economie europeană, există în schimb, o societate europeană. Într-adevăr, caracteristica Europei este un anumit tip de societate, destul de asemănător în toate țările noastre si diferit de cel din alte părți ale lumii, inclusiv din Statele Unite”. “Piedestalul construcției europene, este deci această societate europeană comună tuturor țărilor noastre. Dar, mai precis, există un model european de societate specific în plan economic si social”.

Europa reprezintă singura parte a lumii care combină o economie de piață si o largă protecție socială a individului. Acest model prin realizările sale practice, respinge si infirmă hiperliberalismul care proclamă autonomia absolută a economiei în raport cu celelalte genuri de activitate. Asa cum observă W. Martens “De la Suedia la Spania există mari diferențe, dar nicăieri piața nu este lăsată în voia ei, nici chiar în Marea Britanie”.

În momentul în care procesul de înfăptuire a acestui obiectiv se va fi realizat, atunci conceptele Economia europeană si Economia lumii se vor suprapune integral si vor deveni sinonime. Atunci economia spațiului Uniunii Europene se va fi europenizat pe deplin. Atunci Europa si economia ei vor ocupa locul pe care îl vor merita si îsi vor îndeplini rolul ce li se va cuveni pe Terra si în economia mondială.

Caracterizarea celor 15 țări membre ale Uniunii Europene existente la un moment dat, din punct de vedere al rolului statului în economie a permis individualizarea a patru submodele în cadrul Uniunii:

a) Submodelul nordic (Danemarca, Finlanda, Suedia, Olanda), care se bazează pe asigurarea universalității asistenței sociale, în condițiile celui mai ridicat nivel al cheltuielilor cu protecția socială.

b) Submodelul anglo-saxon (Irlanda, Marea-Britanie), care a redus cheltuielile bugetare ale statului-providență și fiscalitatea, ceea ce a întărit stimulentele economice.

c) Submodelul continental (Austria, Belgia, Franța, Germania, Luxemburg), care încearcă armonizarea intereselor celor ocupați (beneficiari ai unui sistem extins de securitate socială) și a celor neocupați (din ce în ce mai mulți și foarte dependenți de primii).

d) Submodelul mediteranean (Grecia, Italia, Portugalia, Spania), în care peste 50% din cheltuielile sociale se alocă pentru pensii, o parte din acestea fiind acordate anticipat populației active.

Uniunea Europeană nu trebuie văzută ca simpla expresie europeană a nevoilor economice ale membrilor săi sau ca un mecanism economic prin care statele membre devin capabile să-și îndeplinească scopurile politice, ci ca piesă de rezistență a structurilor care au modelat fundamental modelul european de producție, de distribuție și de schimb. Uniunea Europeană poate fi astfel considerată ca generatoarea unor niveluri mai înalte de integrare economică internațională și ca facilitatoare a creșterii rețelelor și grupărilor din jurul instituțiilor comunitare. Uniunea Europeană reprezintă un microcosmos al constrângerilor economiei mondiale, determinate de impactul diferențiat al schimbării și al dezvoltării.

Economia Europei este cea mai puternica din lume. Multe dintre statele sale apartin categoriei tarilor celor mai dezvoltate.Din anul 2008, cincisprezece state europene impart aceeasi moneda, euro (€).

Noua realitate a economiei mondiale care s-a consolidat in decursul ultimei decade, este marcată în principal de creșterea vertiginoasă a Republicii Populare Chineze și a materializării unității economice pentru o bună parte a Europei.

Una dintre particularitățile economiei europene este aceea ca state cu teritorii reduse, fără resurse naturale bogate și cu coaste, se bazează pe economii prospere și un standard al vieții ridicat. Acesta este cazul statelor Andorra, Luxembourg, Elvetia, Liechtenstein, Monaco, deși acesta din urma are coaste către Marea Mediterană.

1.3. Stadiul actual și perspectivele economiei europene

Două tendințe generale marchează formarea Uniunii Europene ca o instituție sui generis între reprezentarea federală si cea interguvernamentală a intereselor naționale ale statelor membre: lărgirea extensivă continuă a centrului de decizie comunitar si reglementarea puternică a afacerilor la nivel comunitar care urmează cu intersecții multiple intervenția formală sau nu a centrelor de influență asupra a ceea ce generic se poate numi politica UE.

După cum am arătat anterior, relația care există între instituțiile Uniunii Europene și procesul de decizie este direct afectată de procesul de extindere și de creșterea numărului statelor membre. Reforma instituțională care are loc în momentul de față nu este însă numai rezultatul acestei extinderi, ci și a deficitului democratic cu care Uniunea s-a confruntat în anii trecuți, a participării și interesului insuficiente din partea societății civile și a sectorului privat.

Economia Uniunii Europene a început sa-și revină de pe urma celei mai lungi și mai grave recesiuni din istorie, însă creșterea va ramane fragilă și în anii următori, în ciuda progreselor pe planul negocierilor legate de bugetul Uniunii Europene pe termen lung.

În plus, cererea în interiorul Uniunii Europene va ramane slabă, iar analiștii nu cred că regiunea va beneficia de pe urma redresarii globale. In luna februarie, increderea consumatorilor a scazut inexplicabil, pe masura ce guvernele incearca sa calmeze investitori in privința Greciei și a altor țări cu deficite mari, lucru care a impins euro la cel mai scazut nivel față de dolar.

Având în vedere ca multe dintre forțele din spatele creșterii ușoare din prezent sunt doar temporare, atat în Europa, cat și la nivel mondial, robustețea redresării trebuie testată. Deși indicatorii globali sunt încurajatori pe termen scurt, nesiguranța abundă pe termen lung.

În momentul actual, economia europeană este caracterizată de persisntența unor dezechilibre macroeconomice de la problemele fiscale ale Greciei, la deprecierea monedei unice, la scăderea valorii tranzacțiilor pe bursa si anuntarea unor rezultate financiare sub asteptari. Răspunsurile, ca și soluțiile, sunt extrem de complicate, principala cauza fiind prabușirea consumului.

Cetățenii zonei euro nu cheltuie îndeajuns, iar moneda unica europeana este, încă, prea puternică pentru a satisface cererea din restul lumii.

Potrivit analiștilor de la The Economist, Germania era cam singura țară din Europa în care ar fi putut crește consumul intern, mai ales ca firmele și consumatorii din aceasta țară au economisit destul de mult în timpul boom-ului, când toata lumea cheltuia.

Însă, din pacate, și economia Germaniei se bazeaza, în mare parte, pe exporturi. Atat consumul, cat si investitiile au scazut in ultimul trimestru de anul trecut si, daca nu ar fi existat un plus de venituri din partea comertului extern, economia Germaniei s-ar fi contractat.

Alte țări pur si simplu nu mai au resurse. Un bun exemplu este Spania, care era, la un moment dat, unul dintre motoarele cererii interne în zona euro. În prezent, însă, consumatorii sunt trași in jos de datoriile acumulate în timpul boom-ului imobiliar. În plus, rata somajului se apropie de un nivel alarmant, trecând de 20 %.

Pretul renunțării la moneda unica ar fi atăt de mare încât nici unul din statele Uniunii Europene nu ar lua în calcul asumarea unui asemenea risc pentru rezolvarea problemelor economice.
Prețul pe care l-ar plati statele membre pentru renunțarea la euro ar fi atât de mare încât nimeni nu ar fi dispus să-și asume acest risc, afirmând ca soluția se afla dincolo de euro. Economia europeanã se pregătește de ceea ce este mai rău. Economiile Germaniei, Franței și Italiei vor stagna în continuare sau vor înregistra creștero economice nesemnificative, iar cele ale Marii Britanii, Spaniei și Irlandei vor cunoaște o creștere negativă.

Pentru România, lovitura este dublă: pe de o parte, exporturile românești vor avea foarte mult de suferitde pe urma reducerii cererii pe principala noastră piață de desfacere, iar pe de altă parte, banii pe care îi trimit în țarã românii care lucrează în străinătate s-ar putea reduce apreciabil, deoarece azi aceștia sunt concentrați tocmai în țările cu cele mai mari probleme economice, Spania și Italia.

Stagnarea activității economice la nivel european va duce la creșterea masivă a șomajului și la adâncirea deficitelor. Șapte state din Uniunea Europeanã, în frunte cu Franța, vor depăși limita maximă admisă de Tratatul de la Maastricht pentru deficitul public (3% din PIB).

Președinția actuală a Uniuni Europene va începe planificarea pentru noua strategie “Europa 2020”, pentru a ajuta redresarea economiei europene, creșterea economică, crearea de locuri de muncă de calitate și pentru evitarea crizelor în viitor. Această strategie se bazează pe un set de obiective care includ construirea societății bazate pe cunoaștere, problemele sociale și combaterea schimbărilor climatice. O provocare majoră va fi implicarea tuturor instituțiilor Uniunii Europene.

Cea mai imediată provocare pe care Uniunea Europeană trebuie să o infrunte este succesul monedei unice, dar în mare parte viitorul euro-ului depinde de căt de acceptabil se dovedește a fi politica instituțiilor financiare și conjunctura piețelor lumii. Pe termen lung extinderea în alte zone ale lumii ar trebui sa îmbunătățească viitorul monedei prin extinderea pieței unice și prin stimularea creșterii economiei și a comerțului.

=== 2 ===

Evoluția relațiilor economice al României cu Uniunea Europeană

2.1. Scurtă prezentare a etapelor construcției economiei europene

Înainte de a vedea care sunt coordonatele economiei europene, trebuie să precizăm bazele istorice ale Uniunii Europene.

În urma catastrofelor provocate de primul și al doilea război mondial, necesitatea formării unei uniuni în Europa a crescut, din cauza voinței de a reconstrui Europa și de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Germania (de vest), Franța, Italia și țările din Benelux.

Istoria Uniunii Europene, asa cum rezulta din Raportul general asupra activitatilor Uniunii Europene, se bazeaza pe cronologia celor mai importante realizari ale Uniunii si institutiilor sale, de la declaratia lui Robert Schuman, din anul 1950, pana la primele valuri de aderare din anii '70 si '80, de la instituirea Pietei Unice in 1993 pana la lansarea monedei euro la 1 ianuarie 1999 si deschiderea negocierilor de aderare cu tarile Europei Centrale si de Est.

Ideea creării unei Europe unite dateaza de secole, însa abia după cel de-al doilea razboi mondial s-au format premisele necesare demărarii unui proces de integrare europeana.

     Cele două războaie mondiale au dus la renasterea pacifismului si constientizarea pericolului nationalismului agresiv. Un alt motiv care a stat la baza procesului de integrare europeana a fost dorinta statelor Europei Occidentale de a-si restabili pozitiile economice afectate de razboi.

     Bazele procesului de integrare europeana – care a dus la apariția actualei structuri a Uniunii Europene – au fost puse in 1950 de catre Jean Monnet, pe atunci sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta si Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei. Jean Monnet a propus ca productia de carbune si otel a Franței si Germaniei sa fie administrata de un organism comun. Ideea a fost preluata de Robert Schuman, care mers mai departe si a propus crearea unei comunitati de interese pasnice dintre Franta si Germania, deschisa si altor state europene.

Planul Schuman a fost acceptat de miniștrii de externe ai Franței, RFG, Italiei, Olandei, Belgiei și Luxemburgului care au semnat Tratatul de la Paris (1951). Se înființează astfel CECO, primul instrument de integrare europeană, care introduce un sistem quasi-federal.
      În aprilie 1951 – 6 state – Franta, Republica Federala Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg – au semnat Tratatul de la Paris de constituire a primei organizatii europene Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Desi CECO îsi începe activitatea în 1952, Piata Comuna a Carbunelui si Otelului devine functionala începînd cu anul 1953, cînd cele sase state fondatoare înlatura barierele vamale si restrictiile cantitative la otel si carbune.
    În anul 1952 statele CECO semneaza un tratat prin care înfiinteaza Comunitatea Europeana de Aparare (CEA). Aceasta initiativa esueaza ca urmare a refuzului Parlamentului Frantei de a ratifica tratatul. Acest esec a afectat negativ procesul de integrare europeana.
    Relansarea ideei de integrare europeana se petrece în 1955, cînd la Conferinta de la Messina, cei sase membri ai CECO au ajuns la concluzia ca productivitatea si bunastarea economica este unica solutie de supravietuire a Europei de Vest vis-a-vis de Blocul de Est. Ca urmare, s-a decis crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene pentru Energia Atomica (EUROATOM).

Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952. Prima uniune vamală totală, denumită inițial drept Comunitatea Economică Europeană, a fost creată prin Tratatul de la Roma în 1957 și implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană, care este baza actualei Uniunii Europene.

Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul țărilor membre ale Comunității Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1993.

Fig. 1 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

La 25 martie 1957, cele șase state membre ale CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), denumite generic “Tratatele de la Roma”.

Pentru aproximativ 15 ani, Comunitatea Europeană a funcționat în cele șase țări semnatare ale Tratatului de la Roma.

Statele membre ale Uniunii Europene și data aderării lor :

1952 Germania, Belgia, Franța, Italia, Luxembourg, Olanda

1973 Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii

1981 Grecia

1986 Spania, Portugalia

1995 Austria, Finlanda, Suedia

2004 Cipru, Slovacia, Slovenia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania,Malta, Polonia și Cehia

2007 Bulgaria, România

Uniunea Europeană a fost înfințata oficial la 1 noiembrie 1993. În anul 1991 guvernele celor 12 state membre au semnat Tratatul Uniunii Europene (care a mai fost numit și Tratatul Maastricht). Acesta a transformat Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană. În 1994 Austria, Suedia și Finlanda au întrat și ele astfel numărul total de membrii a ajuns la 15.
Uniunea Europeană are mai multe obiective. Principalul obiectiv este de a promova și extinde cooperarea între membrii în unele regiuni, inclusiv în probleme economice, sociale și legate de comerț, politică externă, securitate și probleme judiciare. Alt obiectiv major a fost implementarea Uniunii Economice și Monetare (UEM), care a stabilit o singură monedă pentru membrii UE. În afară de UEM, progresul spre aceste obiective e lent. Abilitatea Uniunii Europeane de ași atinge obiectivele a fost limitată de neînțelegeri între statele membre, probleme economice și politice externe și presiune din partea noilor democrații est europene de a deveni membre.

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început propriu-zis în anul 1951. Acest proces a fost unul extrem de complex, marcat de mai multe etape care au condus la configurarea actuală a Europei.

În paralel cu creșterea numărului de membri, au existat și o serie de schimbări instituționale și structurale.

La 1 ianuarie 1999 are loc lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergentă (Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda). Iar în 2002 moneda europeană intră în circulație în 12 state membre ale UE, înlocuind monedele naționale și creând astfel Zona Euro (Marea Britanie, Danemarca și Suedia încă nu au adoptat moneda Euro).

În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială alături de alți mari actori, precum Statele Unite și statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri, precum și adaptarea sistemelor educaționale europene, astfel încât acestea să corespundă cerințelor societății informaționale.

Uniunea Europeană se vrea o societate echitabilă și receptivă la nevoile cetățenilor, angajată în promovarea prosperității economice și în crearea de locuri de muncă prin eforturile de a face întreprinderile mai competitive și de a oferi lucrătorilor posibilitatea de a obține calificări noi.

Cooperând cu vecinii săi și cu alte țări, UE face eforturi să promoveze peste granițe prosperitatea, progresul democratic, statul de drept și drepturile omului. La nivel mondial, Uniunea Europeană reprezintă cea mai mare putere comercială și constituie cel mai important participant privind acordarea de ajutor financiar și tehnic țărilor mai sărace.

Uniunea Europeană este o entitate politică, socială și economică, compusă din 27 țări și este considerată a fi o construcție sui generis (nemaintalnita până acum, care nu poate fi calificată în funcție de criterii deja existente), situându-se între federație și confederație (într-un sistem federal, deciziile importante sunt luate de către un organ comun, căruia statele membre îi sunt subordonate, în timp ce într-un sistem confederal, hotărârile se iau în unanimitate de către ansamblul statelor membre).

Uniunea Europeană, așa cum se prezintă astăzi, este rezultatul unui proces constructiv complex, concertat, dinamic și evolutiv realizat de către unele state de pe Vechiul Continent. Dinamismul constituirii UE este oglindit de „mișcarea” alertă a statelor europene implicate de a realiza obiectivele stabilite, pe de o parte, și de a formula altele noi în completarea celor dintâi, pe de altă parte. De asemenea, dinamismul este reflectat și de creșterea numărului statelor care, în timp, au aderat la organizația interguvernamentală europeană, ca și de sporirea gradului lor de implicare în acțiunile Uniunii.

Prin urmare, Uniunea Europeană constituie o forță economică și umană ce are capacitatea să-și facă auzită vocea mai consistent și semnificativ atât în asigurarea unei dezvoltări durabile, cât și în prevenirea și soluționarea unor crize și conflicte în afara teritoriului statelor sale membre.

Cu cele 27 de state membre și cu o populație de aproape o jumătate de miliard, Uniunea Europeană acoperă o mare parte a Europei. De la crearea sa, Uniunea a avut ca preocupare prosperitatea și stabilitatea pentru cetățenii săi.

Chiar înainte de aderarea României si Bulgariei în 2007, Uniunea Europeană a început (în noiembrie 2005) negocieri de aderare cu încă două state candidate, Croația și Serbia, ce se așteaptă a fi încheiate în câțiva ani.

Mai mult, în decembrie 2005, UE a acceptat candidatura Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, chiar dacă nu au stabilit o dată exactă pentru începerea negocierilor.

Deși toate statele candidate au pornit la drum cu șanse egale, accederea lor în structurile comunitare s-a facut gradual, deoarece nu pot fi ignorate diferențele sensibile de progres economic spre o economie de piață viabilă înregistrate de acestea.

Costurile reale ale extinderii nu pot fi cuantificate prin prisma bugetului UE: efectele cele mai considerabile ale adaptării au fost deja resimțite în viitoarele state membre. Pentru popoarele din actuala Uniune Europeană, stabilitatea și democrația din Europa Centrală și de Est au dus deja la obținerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securității, ci și al prosperității: dezvoltarea rapidă a comerțului a contribuit la crearea de oportunități pentru libera initiațiativă, investiții, noi locuri de muncă și o crestere economică marcantă în Europa Occidentală.

În vederea aderării, toate statele candidate parcurg un proces de negociere în care sunt implicate Comisia Europeană și Consiliul UE. Astfel, pentru fiecare dintre cele 31 de capitole de negociere stabilite, se analizează adoptarea acquis-ului european și capacitatea statului de a-l pune în aplicare și se pot conveni eventual perioade de tranziție sau derogări de la anumite prevederi. După încheierea negocierilor se semnează un Tratat de Aderare ce intră în vigoare după ratificarea sa de către toate statele membre.

Experiența aderărilor anterioare la UE ale unor state cu nivel de dezvoltare economică inferior față de cel al statelor membre a arătat că una dintre consecințele aderării este și creșterea nivelului de trai.

Tabel 1. Stadiul actual și perspectivele lărgirii Uniunii Europene

Uniunea Europeană se vrea o societate echitabilă și receptivă la nevoile cetățenilor, angajată în promovarea prosperității economice și în crearea de locuri de muncă prin eforturile de a face întreprinderile mai competitive și de a oferi lucrătorilor posibilitatea de a obține calificări noi.

Cooperând cu vecinii săi și cu alte țări, UE face eforturi să promoveze peste granițe prosperitatea, progresul democratic, statul de drept și drepturile omului. La nivel mondial, Uniunea Europeană reprezintă cea mai mare putere comercială și constituie cel mai important participant privind acordarea de ajutor financiar și tehnic țărilor mai sărace.

Uniunea Europeană este o entitate politică, socială și economică, compusă din 27 țări și este considerată a fi o construcție sui generis (nemaintalnita pana acum, care nu poate fi calificata in functie de criterii deja existente), situându-se între federație și confederație (intr-un sistem federal, deciziile importante sunt luate de catre un organ comun, caruia statele membre ii sunt subordonate, in timp ce intr-un sistem confederal, hotararile se iau in unanimitate de catre ansamblul statelor membre).

Pornind de la afirmația lui Enrique Baron Crespo, președinte al Parlamentului European în

perioada 1989 – 1992, care susținea că „la accelerarea istoriei continentale trebuie să răspundem prin accelerarea istoriei comunitare”, se poate spune că la accelerarea istoriei mondiale trebuie să existe un răspuns european. Uniunea Europeană este dovada în acest sens.

Construcția europeană este o noțiune multidimensională, mai vastă si cuprinzătoare decât cea de integrare europeană.

Construcția europeană poate fi definită drept un proces efectiv, conștient angajat, de lungă

durată, ce urmărește crearea unui ansamblu coerent din elemente de natură diversă, atât

economice si financiare, cât și politice. Reprezentând un proces complex, construcția europeană se bazează pe trei piloni de bază: extindere succesivă, integrare și aprofundare.

Fig 2 Pilonii construcției europene

Dinamica dezvoltării economice, succesele instituirii celei mai mari piețe unice din lume, crearea zonei euro, existența politicilor comune bine definite constituie realizări notorii ce imprimă procesului de integrare economică europeană un caracter unic.

Pe măsură ce s-a adâcit integrarea europeană prin acoperirea unui număr tot mai mare de domenii politice, au fost afectate relațiile cu restul lumii. Astfel, am constatat că Uniunea Europeană este un actor internațional extrem de important dotat cu o forță de influență determinantă, fapt ce poate fi explicat parțial prin dimensiunile sale impunătoare și resursele de care dispune, dar mai cu seamă prin abilitatea și capacitatea de a acționa coordonat în contextul relațiilor sale externe.

Figura 3. Etapele construcției europene

Din 1950, de la debutul construcției europene și până în prezent, au fost fixate obiective economice. Dar natura, semnificația și elanul construcției europene au fost și vor rămâne politice, propunându-și să transforme puterea, securitatea, instituțiile, adică statul. Procesul unificării europene este moștenirea pozitivă, cea mai importantă a secolului din punct de vedere al organizării politice: demonstrează că societatea omenească poate ajunge la civilizație prin mijloace pașnice și în domeniul raporturilor între state suverane, ceea ce nu s-a mai reușit niciodată în istorie.

Analizând etapele construcției economiei europene se observă distinct etapele specifice; astfel, până în anii ’70, s-a înregistrat o majorare a productivității muncii (evaluată ca output pe lucrător), a gradului de înzestrare cu capital a forței de muncă, precum și a folosirii noilor tehnologii (al căror impact este surprins de evoluția productivității totale a factorilor de producție), iar după 1973, o reducere a acestora.

Creșterea economică în economiile UE formată atunci din 15 țări atât pe majorarea stocului de capital, cât și pe introducerea noilor tehnologii specifice acestui ciclu de afaceri global. Impactul acestora s-diminuat în urma șocurilor petroliere, fiind afectată negativ și rata de creștere economică.

Reducerea ritmului de acumulare a capitalului și a gradului de ocupare a forței de muncă au contribuit de asemenea la reducerea performanțelor economice europene. Se observă că economia Uniunii Europene a evoluat după o traiectorie specifică creșterii economice exogene atât în faza de expansiune, cât și în faza de recesiune a ciclului economic.

Astfel, se poate afirma faptul că procesul de creștere din UE a fost numai unul pe termen mediu, economia deplasându-se numai către un alt nivel de echilibru al venitului; ceea ce ar fi determinat deplasarea către o altă cale de creștere ar fi fost investițiile în noile tehnologii.

Faza de expansiune economică s-a caracterizat printr-un nivel mai ridicat de eficiență (creșterea productivității, a gradului de ocupare a forței de muncă), ceea ce a favorizat asigurarea echității sociale.

Cea de recesiune a arătat că în condițiile unui șomaj ridicat, ale unei cereri agregate reduse și ale unei oferte agregate puțin flexibile, rata de creștere a productivității va fi în continuare una mai redusă. În consecință, eficiența economică va fi afectată în sens negativ, rezultând un nivel mai scăzut al veniturilor, ceea ce poate afecta negativ specificul modelului european – caracterul social.

Până în 1973, Europa a cunoscut o perioadă în care s-a asigurat sustenabilitatea tringhiului magic, format din creștere economică, stabilitate macroeconomică și statul bunăstării, diminuându-se astfel presiunea compromisului dintre echitate și eficiență economică prin:

_ creșterea PIB-ului pe locuitor cu 3,8% ca urmare a creșterii ratei investiției și a gradului de ocupare a forței de muncă;

_ reducerea costurilor statului bunăstării, în condițiile creșterii ratei de participare a forței de muncă și a unui șomaj redus (de aproximativ 2%). Ponderea cheltuielilor publice în PIB a fost de aproximativ 36% în 1970, din care transferurile au reprezentat 12% din PIB, iar investițiile publice și subvențiile 14% din PIB;

_ reducerea ratei de creștere a prețurilor către un nivel de 4%.

Procesul de catching-up al Uniunii Europene din aceste aproape trei decade (1946-1973) a fost stimulat în esență de apariția unor noi industrii în țările UE, de diminuarea ponderii populației ocupate în agricultură și migrarea acestora către sectorul industrial și către comerț, precum și de stabilitatea înțelegerilor dintre sindicate și patronate în ceea ce privește majorările salariale.

După șocurile petroliere s-a manifestat o combinație, cu efecte negative asupra stabilității modelului social european, între o rată ridicată a șomajului și reducerea ritmului de creștere a productivității muncii. Majorarea șomajului s-a produs în rândul lucrătorilor mai puțin adaptabili la schimbare – cei cu calificări mai reduse –, în condițiile în care au crescut relațiile de afaceri ale firmelor europene cu economiile cu salarii mai reduse. În consecință, reducerea gradului de ocupare, care a părut a fi inițial una ciclică, s-a dovedit a fi una structurală, în lipsa creșterii rapide a productivității care să sporească oferta agregată.

Implementarea programului Maastricht pentru introducerea monedei euro a disciplinat macroeconomic țările UE, însă reducerile ratei șomajului și ale cheltuielilor publice, precum și creșterea PIB-ului nu au fost decât temporare. Stimulentele (productive, dar și de căutare ale unui loc de muncă) s-au redus, ceea ce a accentuat presiunea compromisului echitate-eficiență.

Sistemul economic al Uniunii Europene a contribuit în mod decisiv la creșterea economică europeană de-alungul fazei sale de recuperare tehnologică (până în 1973);

În prezent, este din ce în ce mai puțin capabil să răspundă exigențelor unei economii mai globalizate, în care procesul de creștere economică este mai ales rezultatul acumulării de cunoștințe și al inovațiilor tehnologice.

Parcurgerea etapei de recesiune (începând cu anul 1973) a generat creșterea inflexibilității modului tehnic de producție, fenomen care se manifestă și în prezent în țările care constituie nucleul Uniunii Europene. În condițiile unei recesiuni slab transformaționale, economia europeană a trebuit să gestioneze două mari procese. Primul dintre ele a constat în adâncirea gradului de integrare economică (prin adoptarea politicilor comune), iar cel de-al doilea în aderarea unor țări cu un nivel mai redus de dezvoltare (relativ la media Uniunii).

Deoarece era foarte posibilă concentrarea beneficiilor în țările mai dezvoltate (ceea ce ar fi accentuat inegalitățile), a devenit importantă a treia accepțiune a convergenței economice. S-a creat astfel politica de coeziune, care a vizat atât adaptarea la standardele modelului (împreună cu celelalte politici comunitare), cât și reducerea decalajelor de venituri. De asistență financiară au beneficiat atât țările de coeziune, cât și regiunile mai sărace din economiile cu un standard de viață mai ridicat.

Argumentul este acela că armonizarea cu un model inflexibil va impregna acea economie cu trăsăturile acestuia. Numai în condiții de continuitate transformațională poate fi stimulat procesul de catching-up (un exemplu în acest caz ar fi cel al Irlandei).

Adoptarea și implementarea politicilor comune nu a condus la rezultate identice pentru toți membrii, foarte importantă pentru reușita procesului de convergență (sub toate aspectele sale) fiind calitatea politicilor interne promovate. Unele economii ale UE au traversat o perioadă de transformare profundă a sistemului economic, lidere fiind țările nordice, iar altele (printre care Germania și Franța) numai una redusă ca intensitate. Prin urmare, disparitățile de dezvoltare se vor accentua dacă adaptarea anumitor economii se va face cu dificultate.

Începând cu anul 2000, Uniunea Europeană și-a asumat parcurgerea fazei de recesiune transformațională profundă a sistemului economic, în condițiile asigurării coeziunii economice și sociale. Provocarea pentru țările Europei Centrale și de Est este aceea de armonizare cu standardele economiei prefigurate la nivel internațional (cea bazată pe cunoaștere); orice altă realizare mai redusă va compromite șansele unei recuperări rapide a decalajelor de venituri. Figura următoare prezintă caracteristicile procesului de convergență economică în UE, atât dintr-o viziune internă, cât și una externă.

Fig. 4. Fazele convergenței economice in UE

2.2. Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra comerțului exterior

Aderarea la UE este dorită de cele mai multe ori de țările aspirante drept o garanție a obținerii unor condiții economice favorabile și a unor standarde de viață asemănătoare celor din cadrul Uniunii Europene, facându-se abstracție de implicațiile negative derivate din decalajele de dezvoltare. Extinderea UE spre est nu trebuie privită exclusiv ca un proiect economic, având și o importantă dimensiune geopolitică. Atragerea țărilor din Europa Centrala și de Est intr-un parteneriat politico-economic este deosebit de importanta pentru promovarea păcii și a stabilității democratice, în timp ce un eșec al apropierii țărilor estice de nucleul european dezvoltat poate însemna instabilitatea politica în regiune.

Uniunea Europeană parcurs un drum lung de la cei 6 membri inițiali, ce au creat Comunitatea Europeană a Carbunelui și Oteluilui în 1952 și Comunitatea Economică Europeană în 1958, până în prezent când are 27 de membri și se intinde de la Atlantic la Marea Neagră.

Uniunea Europeana a cunoscut mai multe valuri de aderări: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie în 1973, Grecia în 1981, Portugalia și Spania în 1986, Austria, Finlanda și Suedia în 1995, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria în 2004 și Bulgaria și România în 2007. Fiecare aderare a contribuit la diversitatea culturala și lingvistica ce reprezintă deja o marcă a Uniunii Europene.

Valul de aderare din 2004 a fost cel mai mare din toată istoria Uniunii Europene și și-a avut rădăcinile în colapsul comunismului în Europa de est, simbolizat prin căderea zidului Berlinului în 1989. Din cauza numărului mare de state care au aderat în 2004, precum și din cauza nivelului mai scăzut de dezvoltare din noile state membre, au existat temeri din partea celor 15 state deja membre UE că vor trebui sa facă față unui influx major de emigrări și de forta de muncă ieftină. Pe de altă parte, noile state membre se temeau de preluări masive ale companiilor naționale de către companii europene. Multe din aceste temeri, de o parte si de alta, s-au dovedit a fi nefondate.

Tratatul de Aderare a României la UE a fost semnat la 25 aprilie 2005, la Luxemburg, de către România și de către reprezentanții statelor membre ale Uniunii. Semnarea Tratatului de Aderare a fost precedată de obținerea avizului conform al Parlamentului European, care a fost acordat la 13 aprilie 2005, cu majoritatea absolută a voturilor parlamentarilor europeni.

Ca urmare, Uniunea Europeană a decis in vara anului 2006 ca orice viitoare extindere să ia în considerare capacitatea Uniunii de a face față aderării de noi membri, fara ca aceasta să constituie o precondiție pentru obținerea calității de membru EU. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un stat care vrea să devină parte a UE sunt stabilite in Tratatul de la Maastricht: respectarea principiului libertății, democrației, drepturilor fundamentale și drepturilor omului precum și existenta statului de drept. Aceste criterii au fost detaliate la o întrunire de la Copenhaga din 1993, cand au fost stabilite condițiile de bază pe care trebuie să le îndeplinească un stat inainte de a deveni membru al UE:

Instituții stabile ce garanteaza democrația, statul de drept, drepturile omului și protectia minorităților (criteriul instituțional).

O economie de piata funcțională și capacitatea de a face față presiunilor concurențiale de pe piața internă (criteriul economic).

Capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru precum și existenta unei administrații capabile să pună în practica legislația europeană (criteriul administrativ).

România a început drumul său către Uniunea Europeană la 1 februarie 1993, dată la care a fost semnat Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană, document intrat în vigoare doi ani mai târziu. România depunea oficial cererea de aderare la Uniune în iunie 1995, iar în decembrie 1999, Consiliul European decidea deschiderea negocierilor de aderare cu România, alături de alte șase state. Oficial, negocierile sunt deschise la 15 februarie 2000, ele fiind încheiate la nivel tehnic în cadrul Conferinței de Aderare la nivel ministerial din 14 decembrie 2004, decizie confirmată de Consiliul European de la Bruxelles din 16-17 decembrie din același an. În același timp, Consiliul a reafirmat și calendarul de aderare: aprilie 2005 – semnarea Tratatului de Aderare; 1 ianuarie 2007 – aderarea efectivă. În perioada 1998-2006, Comisia Europeană a prezentat anual documente de evaluare privind parcursul european al României, aceste documente fiind de două tipuri: rapoarte privind stadiul pregătirilor în vederea aderării și, respectiv, după semnarea Tratatului de Aderare, rapoarte comprehensive de monitorizare în care era prezentat stadiul îndeplinirii angajamentelor asumate de România în negocierile de aderare.

Participanții la procesul de negociere au fost, pe de o parte, Romania și, de cealaltă, statele membre UE. Pe parcursul negocierilor, pozițiile UE sunt reprezentate de președinție, iar cele ale statului candidat, de către o delegație de negociatori.

Negocierile au avut loc în cadrul unei conferințe bilaterale interstatale, la care au participat și reprezentanții Comisiei Europene. Întrunirile delegațiilor de negociere au avut loc, de regulă, la nivelul miniștrilor de externe și/sau la nivelul vice-președinților delegațiilor. La modul concret, acest lucru înseamnă că la masa negocierilor se așează, din partea statelor membre ale UE, Reprezentanții Permanenți ai UE de la Bruxelles, iar din partea României, negociatorul-șef.

Întrunirile la nivelul miniștrilor de externe au avut loc o singură dată sub fiecare președinție, adică de două ori pe an, iar întrunirile locțiitorilor, la date stabilite de comun acord.

Negocierile la Capitolul 26 –Relații externe au fost deschise și închise provizoriu în cadrul Conferinței de Aderare România –UE din 14 iunie 2000. În cadrul negocierilor, România a acceptat în întregime legislația comunitară vizând relațiile economice externe și consideră că va fi capabilă să o implementeze în totalitate la momentul aderării.Astfel, începând cu data aderării la Uniunea Europeană, România va aplica politica comercială comună a U.E., respectiv:-tariful vamal comun;-schema de preferințe generalizate (SGP) a UE;-măsurile de apărare comercială; -acordurile preferențiale comerciale și de cooperare încheiate cu țările terțe.

Începând cu momentul aderării țării noastre la UE, măsurile UE în curs, în ceea ce privește România, nu vor mai fi aplicabile și vice-versa, deoarece statele comunitare formează o singură piață, iar în interiorul UE nu sunt posibile măsuri de apărare comercială între statele membre;

Toate importurile din țări terțe în UE extinsă, vor fi supuse măsurilor de apărare comercială aflate în vigoare în cadrul UE, care sunt în mod automat aplicate în noile state membre (inclusiv România, după aderare);

Măsurile de apărare comercială adoptate de România împotriva unor țări terțe vor înceta să se aplice;

Investigațiile de apărare comercială care sunt în curs de desfășurare în UE la momentul aderării vor continua, cu excepția celor privind România;

Măsurile de apărare comercială adoptate de țări terțe împotriva UE pe ansamblu vor fi extinse și asupra României, ca stat membru al UE, de către țările respective, conform legislației acestora din urmă;

Comisia Europeană (CE), conform reglementărilor comunitare, inițiază și efectuează investigațiile de apărare comercialpentru toate țările membre UE.

2.3. Stadiul actual și perspectivele economiei europene

Economia Europei desemnează economia existentă în acest spațiu geoeconomic în toate timpurile, indiferent de treapta si nivelul ei de dezvoltare într-un moment sau altul.

Aceasta înseamnă că economia europeană si economia Europei nu sunt concepte care să se suprapună la modul total si absolut. Economia Europei – este conceptul care a desemnat economia existentă în acest spațiu în toate timpurile, de-a lungul întregii sale istorii.

Economia europeană desemnează acea economie, care s-a europenizat în totalitatea ei si la scara întregului spațiu al Uniunii economice si monetare – caracterizat de anumite trăsături.

Parafrazănd întrucătva o paradigmă a profesorului Grigore Silasi, folosită pentru definirea Uniunii Europene actuale, putem da această definiție – Economia europeană actuală este ceva între ceea ce a fost si nu mai este si ceea ce va fi dar care încă nu este.

Economia europeană va prezenta o nouă alcătuire economică, un nou sistem în care raporturile dintre ea si fostele economii naționale sunt raporturi dintre întreg si părțile sale constitutive.

Într-o asemenea înțelegere, economia europeană se va caracteriza, probabil, prin următoarele trăsături esențiale:

1. existența unei piețe unice – ansamblu unitar al pieței mărfurilor obiectuale si nonobiectuale, al pieței capitalurilor, al pieți forței de muncă etc.;

2. asigurarea libertății de miscare a ideilor, mărfurilor, capitalurilor si persoanelor;

3. existența unei monede (entități monetare) unice pentru întregul spațiu geoeconomic al Uniunii Europene;

4. statornicirea unui sistem de diviziune socială a muncii si a unui sistem de cooperare unională care să permită funționarea tot mai eficientă a întregului organism economico-social; asezarea economiei pe bazele cunoasterii, a stiinței si transformarea stiinței, a inovației, raționalizării si perfecționării în motorul cresterii si dezvoltării durabile;

6. asigurarea unei ridicate puteri competitive (concurențiale) a economiei europene în ansamblul ei în general si a entităților ei celulare în special;

7. stabilitatea macroeconomică (la scara economiei europene) prin moneda si bugetul uniunii, precum si prin stabilitatea prețurilor;

8. înlăturarea marilor inegalități existente între nivelurile de dezvoltare ale părților constitutive;

9. înscrierea organică, firească si deci rațională a funcționării si evoluției economiei europene, în miscarea economică mondială, în fluxurile reale si financiare mondiale, în circuitul economic mondial;

10. asigurarea cadrului juridic (a regimului juridic) si instituțional-organizatoric unitare adecvate pentru funcționarea si evoluția normală a vieții economico-sociale în întreg spațiul geoeconomic unional si a relațiilor economice cu exteriorul.

Așa cum a fost abordată până acum, economia modernă a cunoscut mai multe tipuri, forme sau modele. Între acestea menționăm:

1. Economia de piață complet concurențială sau economia bazată complet pe libera concurență;

2. Economia de piață bazată pe concurența imperfectă;

3. Economia de piață neoamericană;

4. Economia de piață germano-niponă;

5. Economia de piață Sud-vest-europeană;

6. Economia corporatistă;

7. Economia capitalistă bazată pe intervenția statului;

8. Economia socială de piață.

O opțiune oficială dar nevalidată este cea înscrisă în Tratatul Complet al Constituției Uniunii modificat ulterior prin tratatul de la Lisabona.. Astfel, definind obiectivele Uniunii Tratatul Complet prevede că: “Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, de securitate si de justiție fără frontiere interioare si o piață interioară unde concurența este liberă” si că Uniunea acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei fondată pe o crestere economică echilibrată si pe stabilitatea prețurilor, o economie socială de piață înalt competitivă care tinde spre ocupare deplină si progres social si un nivel ridicat de protecŃie si de ameliorare a calității mediului înconjurător.

În acest context, W. Martens are dreptate atunci cănd scrie că: “Adevăratul punct de plecare al procesului de integrare europeană este social, mai înainte de a fi economic si politic. Temelia construcției Europei nu este politică, este evident, si nu se va construi Europa începănd cu acoperisul”.

După acelasi autor, baza de plecare nu este economică, căci fenomenul major al economiei moderne este mai degrabă mondializarea ei si în special dezvoltarea de întreprindere transnațională pe scară mondială. “Dar dacă nu există o unitate politică europeană si nici chiar o economie europeană, există în schimb, o societate europeană. Într-adevăr, caracteristica Europei este un anumit tip de societate, destul de asemănător în toate țările noastre si diferit de cel din alte părți ale lumii, inclusiv din Statele Unite”. “Piedestalul construcției europene, este deci această societate europeană comună tuturor țărilor noastre. Dar, mai precis, există un model european de societate specific în plan economic si social”.

Europa reprezintă singura parte a lumii care combină o economie de piață si o largă protecție socială a individului. Acest model prin realizările sale practice, respinge si infirmă hiperliberalismul care proclamă autonomia absolută a economiei în raport cu celelalte genuri de activitate. Asa cum observă W. Martens “De la Suedia la Spania există mari diferențe, dar nicăieri piața nu este lăsată în voia ei, nici chiar în Marea Britanie”.

În momentul în care procesul de înfăptuire a acestui obiectiv se va fi realizat, atunci conceptele Economia europeană si Economia lumii se vor suprapune integral si vor deveni sinonime. Atunci economia spațiului Uniunii Europene se va fi europenizat pe deplin. Atunci Europa si economia ei vor ocupa locul pe care îl vor merita si îsi vor îndeplini rolul ce li se va cuveni pe Terra si în economia mondială.

Caracterizarea celor 15 țări membre ale Uniunii Europene existente la un moment dat, din punct de vedere al rolului statului în economie a permis individualizarea a patru submodele în cadrul Uniunii:

a) Submodelul nordic (Danemarca, Finlanda, Suedia, Olanda), care se bazează pe asigurarea universalității asistenței sociale, în condițiile celui mai ridicat nivel al cheltuielilor cu protecția socială.

b) Submodelul anglo-saxon (Irlanda, Marea-Britanie), care a redus cheltuielile bugetare ale statului-providență și fiscalitatea, ceea ce a întărit stimulentele economice.

c) Submodelul continental (Austria, Belgia, Franța, Germania, Luxemburg), care încearcă armonizarea intereselor celor ocupați (beneficiari ai unui sistem extins de securitate socială) și a celor neocupați (din ce în ce mai mulți și foarte dependenți de primii).

d) Submodelul mediteranean (Grecia, Italia, Portugalia, Spania), în care peste 50% din cheltuielile sociale se alocă pentru pensii, o parte din acestea fiind acordate anticipat populației active.

Uniunea Europeană nu trebuie văzută ca simpla expresie europeană a nevoilor economice ale membrilor săi sau ca un mecanism economic prin care statele membre devin capabile să-și îndeplinească scopurile politice, ci ca piesă de rezistență a structurilor care au modelat fundamental modelul european de producție, de distribuție și de schimb. Uniunea Europeană poate fi astfel considerată ca generatoarea unor niveluri mai înalte de integrare economică internațională și ca facilitatoare a creșterii rețelelor și grupărilor din jurul instituțiilor comunitare. Uniunea Europeană reprezintă un microcosmos al constrângerilor economiei mondiale, determinate de impactul diferențiat al schimbării și al dezvoltării.

Economia Europei este cea mai puternica din lume. Multe dintre statele sale apartin categoriei tarilor celor mai dezvoltate.Din anul 2008, cincisprezece state europene impart aceeasi moneda, euro (€).

Noua realitate a economiei mondiale care s-a consolidat in decursul ultimei decade, este marcată în principal de creșterea vertiginoasă a Republicii Populare Chineze și a materializării unității economice pentru o bună parte a Europei.

Una dintre particularitățile economiei europene este aceea ca state cu teritorii reduse, fără resurse naturale bogate și cu coaste, se bazează pe economii prospere și un standard al vieții ridicat. Acesta este cazul statelor Andorra, Luxembourg, Elvetia, Liechtenstein, Monaco, deși acesta din urma are coaste către Marea Mediterană.

Două tendințe generale marchează formarea Uniunii Europene ca o instituție sui generis între reprezentarea federală si cea interguvernamentală a intereselor naționale ale statelor membre: lărgirea extensivă continuă a centrului de decizie comunitar si reglementarea puternică a afacerilor la nivel comunitar care urmează cu intersecții multiple intervenția formală sau nu a centrelor de influență asupra a ceea ce generic se poate numi politica UE.

După cum am arătat anterior, relația care există între instituțiile Uniunii Europene și procesul de decizie este direct afectată de procesul de extindere și de creșterea numărului statelor membre. Reforma instituțională care are loc în momentul de față nu este însă numai rezultatul acestei extinderi, ci și a deficitului democratic cu care Uniunea s-a confruntat în anii trecuți, a participării și interesului insuficiente din partea societății civile și a sectorului privat.

Economia Uniunii Europene a început sa-și revină de pe urma celei mai lungi și mai grave recesiuni din istorie, însă creșterea va ramane fragilă și în anii următori, în ciuda progreselor pe planul negocierilor legate de bugetul Uniunii Europene pe termen lung.

În plus, cererea în interiorul Uniunii Europene va ramane slabă, iar analiștii nu cred că regiunea va beneficia de pe urma redresarii globale. In luna februarie, increderea consumatorilor a scazut inexplicabil, pe masura ce guvernele incearca sa calmeze investitori in privința Greciei și a altor țări cu deficite mari, lucru care a impins euro la cel mai scazut nivel față de dolar.

Având în vedere ca multe dintre forțele din spatele creșterii ușoare din prezent sunt doar temporare, atat în Europa, cat și la nivel mondial, robustețea redresării trebuie testată. Deși indicatorii globali sunt încurajatori pe termen scurt, nesiguranța abundă pe termen lung.

În momentul actual, economia europeană este caracterizată de persisntența unor dezechilibre macroeconomice de la problemele fiscale ale Greciei, la deprecierea monedei unice, la scăderea valorii tranzacțiilor pe bursa si anuntarea unor rezultate financiare sub asteptari. Răspunsurile, ca și soluțiile, sunt extrem de complicate, principala cauza fiind prabușirea consumului.

Cetățenii zonei euro nu cheltuie îndeajuns, iar moneda unica europeana este, încă, prea puternică pentru a satisface cererea din restul lumii.

Potrivit analiștilor de la The Economist, Germania era cam singura țară din Europa în care ar fi putut crește consumul intern, mai ales ca firmele și consumatorii din aceasta țară au economisit destul de mult în timpul boom-ului, când toata lumea cheltuia.

Însă, din pacate, și economia Germaniei se bazeaza, în mare parte, pe exporturi. Atat consumul, cat si investitiile au scazut in ultimul trimestru de anul trecut si, daca nu ar fi existat un plus de venituri din partea comertului extern, economia Germaniei s-ar fi contractat.

Alte țări pur si simplu nu mai au resurse. Un bun exemplu este Spania, care era, la un moment dat, unul dintre motoarele cererii interne în zona euro. În prezent, însă, consumatorii sunt trași in jos de datoriile acumulate în timpul boom-ului imobiliar. În plus, rata somajului se apropie de un nivel alarmant, trecând de 20 %.

Pretul renunțării la moneda unica ar fi atăt de mare încât nici unul din statele Uniunii Europene nu ar lua în calcul asumarea unui asemenea risc pentru rezolvarea problemelor economice.
Prețul pe care l-ar plati statele membre pentru renunțarea la euro ar fi atât de mare încât nimeni nu ar fi dispus să-și asume acest risc, afirmând ca soluția se afla dincolo de euro. Economia europeanã se pregătește de ceea ce este mai rău. Economiile Germaniei, Franței și Italiei vor stagna în continuare sau vor înregistra creștero economice nesemnificative, iar cele ale Marii Britanii, Spaniei și Irlandei vor cunoaște o creștere negativă.

Pentru România, lovitura este dublă: pe de o parte, exporturile românești vor avea foarte mult de suferitde pe urma reducerii cererii pe principala noastră piață de desfacere, iar pe de altă parte, banii pe care îi trimit în țarã românii care lucrează în străinătate s-ar putea reduce apreciabil, deoarece azi aceștia sunt concentrați tocmai în țările cu cele mai mari probleme economice, Spania și Italia.

Stagnarea activității economice la nivel european va duce la creșterea masivă a șomajului și la adâncirea deficitelor. Șapte state din Uniunea Europeanã, în frunte cu Franța, vor depăși limita maximă admisă de Tratatul de la Maastricht pentru deficitul public (3% din PIB).

Președinția actuală a Uniuni Europene va începe planificarea pentru noua strategie “Europa 2020”, pentru a ajuta redresarea economiei europene, creșterea economică, crearea de locuri de muncă de calitate și pentru evitarea crizelor în viitor. Această strategie se bazează pe un set de obiective care includ construirea societății bazate pe cunoaștere, problemele sociale și combaterea schimbărilor climatice. O provocare majoră va fi implicarea tuturor instituțiilor Uniunii Europene.

Cea mai imediată provocare pe care Uniunea Europeană trebuie să o infrunte este succesul monedei unice, dar în mare parte viitorul euro-ului depinde de căt de acceptabil se dovedește a fi politica instituțiilor financiare și conjunctura piețelor lumii. Pe termen lung extinderea în alte zone ale lumii ar trebui sa îmbunătățească viitorul monedei prin extinderea pieței unice și prin stimularea creșterii economiei și a comerțului internațional.

=== 3 ===

Sistemul de indicatori macroeconomici de apreciere a evoluției comerțului exterior

3.1. Indicatorii balanței comerciale

Statistica schimburilor comerciale internaționale de bunuri și servicii reprezintă un element important atât în calculul balanței de plăți, a Produsului Intern Brut (PIB), cât și pentru realizarea de studii economice pe termen scurt, la nivel național și internațional.

Datele statistice de comerț exterior sunt elemente importante luate în calcul de către Guvern atât pentru stabilirea politicilor comerciale globale, cât și pentru generarea inițiativelor privind noile piețe de comerț. Anexa 2

Deteriorarea deficitului comercial al României din ultimii ani a devenit de-a dreptul îngrijorătoare.

Analizând intervalul 2002-2006 constatâm că exporturile și importurile României s-au dublat, în vreme ce deficitul balanței comerciale s-a triplat. Deterioarea cea mai pronunțată a avut loc în anul 2006, când importurile s-au majorat cu 25%, față de o creștere a exporturilor de numai 16%. Principalele cauze au fost legate de evoluțiile de pe piața valutară, dar și de cele ale prețurilor mondiale ale hidrocarburilor.

În perioada 2002 – 2010 comerțul exterior al României a reprezentat 0,34% din comerțul mondial cu mărfuri, din care exportul a avut o contribuție de doar 0,28% în timp ce România a fost client pentru 0,4% din importul mondial. Aceasta evoluție a determinat adâncirea deficitului comercial al țării propagând efecte multiple pe plan economic.

În acești 9 ani luați în studiu soldul comercial deficitar a atins nivelul record de 101,3 Mld. Euro. Pentru a ne da seama de dimensiunea acestei cifre este suficient să precizăm că suma reprezintă aproximativ 50% din totalul exporturilor din această perioadă sau aproximativ. 20% din total comerț internațional sau altfel spus mai mult decât PIB-ul mediu pe un an din acest interval a fost irosit.

Această informație se poate analiza totuși și sub aspect pozitiv și anume creșterea deficitului comercial a avut efecte asupra creșterii productivității și competitivității urmare a sporirii importurilor de tehnologie.

Această tendință este confirmată de faptul că în perioada analizată stocul de ISD a crescut de la 7,5 la 52,4 Mld. Euro.

Totuși dinamica deficitului comercial al României reprezintă un aspect macroeconomic negativ deoarece devine un deficitul relativ mare al balanței comerciale. În mod explicabil, această evoluția poate avea efecte nefaste asupra echilibrului intern al economie. Efectele sale negative se pot manifesta deoarece, ca orice deficit, el va trebui finanțat cu anumite resurse. În cazul în care creșterea economică a României nu permite alocarea acelor resurse, se poate ajunge la situația de incapacitate a finanțării activităților interne ale economiei.

3.2. Indicatorii deschiderii internaționale

Indicatorii deschiderii internaționale sunt calculați sub forma mărimilor relative bazându-se pe export (X), import (M) și produs intern brut (P.I.B.)

Deschiderea sau ventilarea internațională (D) este determinată după relația:

D

Indicatorul de mai sus arată ponderea comerțului exterior al unei țări în produsul intern brut al său – cât la sută din produsul intern brut are destinație externă.

Ponderea exporturilor în produsul intern brut (P.X.) se calculează după formula:

Alt indicator este rata de completare a resurselor interne din importuri (R.C.) care arată cât la sută din produsul intern brut se realizează pe calea importurilor.:

Ponderea soldului balanței comerciale în produsul intern brut (P.B.C.)

PBC=

În cazul în care PBC<2,5%, dezechilibrul balanței comerciale nu afectează echilibrul general intern în mod semnificativ.

Analizând evoluția fenomenului de deschidere internațională a României după anul 1990 am putut remarca atât aspecte pozitive, cât și negative.

Dintre rezultatele pozitive înregistrate de România am putut identifica un grad de deschidere crescând, dat de ponderea tot mai ridicată deținută de comerțul exterior în PIB.

Astfel, dacă la începutul anilor 90, comerțul exterior al României (exporturi cumulate cu importuri) reprezenta aproximativ 40-45% din PIB, în momentul de față această pondere se ridică la nivelul de 60-65%.

Evoluția permanent ascendentă indică rolul potențial, din ce în ce mai crescut pe care îl are comerțul internațional asupra dezvoltării economice a României. Concomitent cu acest proces are loc o creștere a integrării geografice a fluxurilor comerciale românești, dat de o dispersie tot mai mare a exporturilor și importurilor românești cu partenerii comerciali, preponderent țări europene.

Analizând comerțul României cu bunuri și servicii, per total, se constată faptul că acesta se desfășoară cu produse aparținând aceleiași industrii (schimbul intra-ramună) sau unor industrii diferite (inter-ramună).

Din analizele efectuate se constată faptul ca o pondere tot mai mare este deținută de schimburile intra-ramură. Acesta este un semn că, din punctul de vedere al structurii comerțului exterior, economia țării noastre începe să semene într-o proporție tot mai mare cu cea a partenerilor de comerț, majoritatea aparținând Uniunii Europene.

Un alt aspect pozitiv ar fi cotele din ce în ce mai mari deținute de exporturile și importurile României, la nivel mondial, care au atins în prezent aproape 0,4% la exporturi și 0,5% în cazul importurilor, ținând cont că acestea au fost în jur de 0,2%-0,3% la începutul perioadei analizate de noi.

Analizând gradul de deschidere a economiei românești prin prisma indicatorilor mai sus menționați în perioada premergătoare aderării României la Uniunea Europeană (2002-2006) se constată o evoluție constant ascendentă.

Tabel 2. Indicatorii deschiderii internaționale a economiei 2002-2006

Deschiderea internațională a economiei a avut o evoluție pozitivă până în 2004 ( 76, 43 în 2002, 79,85 în 2003, 82,79 în 2004). În anul 2005, deschiderea internațională a României a scăzut cu 6 % față de anul precedent, revenindu-și în anul 2006 când a crescut cu 2,83 % atingând 79,63 %. Prin urmare ponderea comerțului exterior în PIB-ul României a înregistrat un trend ascendent până în 2004, a scăzut în 2005 și a crescut din nou în 2006.

O evoluție similară cu deschiderea internațională a economiei a înregistrat și ponderea exporturilor în PIB: trend ascendent până în 2004 când a reprezentat 36,33 % din PIB, scădere în 2005 – 33,26 % din PIB, creștere în 2006, 33,55 % din PIB.

După aderarea la Uniunea Europeană, gradul de deschidere al economiei românești a început să crească, mai ales după anul 2009.

Fig. 5. Gradul de deschidere al economiei și ponderea comerțului cu UE în total comerț exterior 2001-2011

3.3. Indicatorii concentrării și dispersiei geografice

O altă modalitate de sintetizare a informațiilor de natură structurală privind tranzacțiile de comerț internațional constă în calcularea unor coeficienți de concentrare a exporturilor sau importurilor unei țări.

În literatura de specialitate, este aproape unanim acceptat faptul că schimburile economice

externe pot contribui în mod decisiv la creșterea economică a unei țări.

Rolul comerțului exterior în funcționarea economiei în ansamblu a crescut și în ceea ce privește România, mai ales o dată cu încheierea acordurile de comerț cu Uniunea Europeană.

Unul dintre acești indicatori de concentrare îl reprezintă indicatorul de concentrare Hirschmann, care se obține prin determinarea ponderii comerțului unui produs sau a unei grupe de produse în comerțul total.

Formula de calcul a acestui coeficient este :

Pornind de la organizarea datelor despre exportul de mărfuri pe grupe de produse potrivit nomenclatorului vamal – Sistemul Armonizat de Definire și Codificare a Mărfurilor, pentru fiecare grupă de mărfuri se stabilește ponderea fie sub formă de coeficient subunitar, fie în expresie procentuală:

Un alt coeficient de concentrare folosit în analizele activității de comerț exterior este coeficientul Gini-Struck.

Acești coeficienți de concentrare se utilizează și în cercetarea repartiției geografice a exporturilor și importurilor, dar atunci poartă numele de coeficienți de concentrare teritorială.

La începutul anilor 90, România importa din grupe mai puține. Ulterior importurile au început să se diversifice. Treptat, se constată că nivelul concentrării comerțului exterior al României a scăzut, ceea ce se traduce prin faptul că, un număr tot mai mare de grupe de produse corespund unor ponderi mici în totalul importului.

De la o concentrare redusă în anul 1991, respectiv specializare scăzută, exportul a evoluat spre o concentrare mai ridictă, astfel că în anul 2003 coeficientul de concentrare a înregistrat cea mai mare valoare, ceea ce înseamnă că s-a evoluat spre o specializare ridicată.

Analizând dispersia geografică a acomerțului exterior al României constatăm faptul că, deși cu o pondere în ușoară scădere, Uniunea Europeană reprezenta și în perioada premergătoare aderării (2003-2006) principalul partener comercial al României, atât pentru exporturi (ponderea scăzând de la 73,6% în 2003 la 67,7% în 2006), cât și pentru importuri (care reprezentau 67,2% la începutul perioadei și 62,6% în ultimul an).

În termeni valorici, creșterea importurilor a fost superioară celei a exporturilor, astfel contribuția comerțului bilateral România-Uniunea Europeană la deficitul balanței comerciale a României crescând ușor de-a lungul perioadei analizate, de la 49,3% în 2003 la 53,6% în 2006.

3.4. Indicatorii competitivității

În literatura de specialitate există numeroase accepțiuni date definiției competitivității :

– balanță comercială excedentară și creștere economică ;

– abilitatea de a vinde, abilitatea de a atrage, abilitatea de a se adapta și abilitatea de a câștiga;

– productivitate, nivel de trai ridicat, cote mari la export ;

– suma performanțelor la nivel microeconomic;

– evoluția prețurilor, a costurilor unitare cu forța de muncă, rate înalte de creșteri economie concomitent cu reușite în plan social și protejarea mediului;

– un cumul de factori economic, sociali, politici care contribuie la creșterea bunăstării unei țări;

– nivel de trai ridicat, nivel cât mai scăzut al șomajului involuntar și balanță comercială excedentară;

Competitivitatea este definită drept abilitatea unei țări de a câștiga și menține ponderi pe piețele internaționale sau ca depinzând de creșterea produsului intern brut, care este posibilă doar în condițiile creșterii exporturilor. Unii economiști definesc noțiunea de competitivitate pur și simplu prin succesul comerțului exterior.

Privită drept parte a competitivității economice în general, eficiența economică a comerțului exterior este analizată prin prisma raportului dintre efectele obținute de pe urma schimburilor de pe piețele externe și eforturile făcute în acest domeniu ala activității economice.

În contextul competivității, eficiența economică a comerțului exterior se apreciază prin intermediul mai multor indicatori. Din această multitudine, o importanță deosebită prezintă indicatorii rentabilității. Luând în calcul diversitatea acestora consider că principalii indicatori ai rentabilității comerțului exterior sunt următorii:

a) cursul de revenire brut la export (Cre) determinat ca raport între prețul intern de producție sau livrare (Pp) plus cheltuielile de circulație până la frontieră (Ce) și prețul extern în valută franco-frontiera țării noastre (Pe), adică:

Cre = (Pp + Ce) / Pe

b) cursul de revenire brut la import (Cri), care se determină ca un raport între prețul produsului pe piața internă în lei (Pi) plus taxele de import percepute pe marfa respectivă (Ti) și costul în valută al acestei mărfi franco-frontieră (Pe), adică:

Cri = (Pi + Ti) / Pe

c) indicele raportului de schimb (Irs), care se determină ca un raport între indicele prețului mediu la export (Ipe) și indicele prețului mediu la import (Ipi), adică:

Irs = Ipe / Ipi

d) aportul net în devize (And), care se determină prin raportarea diferenței dintre prețul de vânzare la extern în lei valută a unui produs (Pe) și valoarea în lei valută a materiilor prime și combustibilului importate (mi) și exportabile (me), la prețul vânzare în lei valută (Pe), adică:

And = [Pe – (mi + me)] / Pe

În practică, aprecierea eficienței comerțului exterior nu se reduce însă la acești indicatori ai rentabilității, care comensurează doar o parte a eficienței economice a activității de comerț exterior.

În timp ce rentabilitatea reflectă în esență doar efectele bănești directe și imediate înregistrate pe măsura efectuării operațiilor de import-export, eficiența exprimă efectul total al comerțului exterior asupra accelerării creșterii economice și surprinde contribuția acestuia la asigurarea unor proporții judicioase în cadrul economiei naționale, la folosirea completă și rațională a forței de muncă, la valorificarea superioară a resurselor naturale, la folosirea rațională a capacităților de producție.

Indicatorii raportului de schimb

În cadrul statisticii comerțului exterior, raportul de schimb („terms of trade”) este un indicator al prețurilor relative aferente comerțului exterior și reflectă competitivitatea externă a ofertei naționale, respectiv măsura în care bunurile și serviciile se valorifică sau nu pe piața externă la prețuri superioare celor aferente importurilor de bunuri și servicii.

O valoare supraunitara a acestui raport evidențiază creșteri ale prețurilor la export superioare celor de la import sau reduceri ale prețurilor la export mai mici decât cele la import.

Specialiștii din cadrul Comisiei Europene acordă o atenție deosebită acestui indicator în analizele și prognozele pe care le realizează privind evoluția comerțului exterior și a prețurilor internaționale.Prin analiza evoluției acestui indicator se pot explica efectele favorabile sau nefavorabile ale tendințelor înregistrate cum ar fi spre exemplu influența prețurilor de la nivel mondial ale petrolului, asupra fiecărei economii din Uniunea Europeană sau asupra monedei naționale în raport cu euro sau a euro în raport cu moneda americană.

În România, evoluția din ultimii ani a prețurilor de export pentru bunuri și servicii a fost net superioară celei înregistrate de prețurile de import pentru bunuri și servicii, împiedicând astfel o deteriorare suplimentară a balanței comerciale și o majorare a ieșirilor de venit național în afara granițelor țării.

În cadrul activității de comerț exterior se utilizează numeroase categorii de indici care exprimă gradul de eficiență din acest domeniu, astfel: indicele gradului de acoperire a importului prin export, indicele raportului de schimb brut, indicele raportului de schimb net, foarfecele de prețuri, indicele puterii de cumpărare a exportului, indicele factorial al raportului de schimb, etc.

Raportul de schimb reprezintă indicatorul principal al prețurilor în comerțul exterior. Supunând analizei perioada 2008-2010 constatâm următoarea evoluție a raportului de schimb.

Tabel 3 – Evoluția raportului de schimb în comerțul exterior de bunuri

Sursa: Institutul Național de Statistică

Se observă că activitatea de comerț exterior a Românie a obținut un indice al valorii unitare de 106% la exporturile de bunuri și un indice al valorii unitare de 98,2% la importurile de bunuri, ceea ce determină un raport de schimb de 108%. Evoluția raportului de schimb în comerțul exterior de bunuri, este prezentată în graficul următor:

Grafic 6 – Evoluția raportului de schimb

Sursa: Institutul Național de Statistică

=== anexa ===

Anexa 4.

Scurtă prezentare a evoluției schimburilor comerciale ale României cu Uniunea Europeană în perioada 2008-2013

Evoluția schimburilor comerciale dintre România și Uniunea Europeană în perioada 2008-2013 stau sub semnul propagării efectelor crizei economice.

Dupa mai bine de patru ani de la debutul crizei economice ( consemnata in trimestrul IV 2008 pentru Romania), structura comertului exterior romanesc s-a modificat considerabil pe partea de importuri.

Astfel, daca in primele trei trimestre din 2008 s-a pornit de la un echilibru de circa 70% pe zona UE si 30% pe zona non-UE, in aceeasi perioada din 2012, raportul a revenit la aceleasi valori in primul caz, dar s-a modificat cu patru procente pe partea de importuri in favoarea UE.

Analizand statisticile, constatăm faptul că cea mai mare pondere a exporturilor catre Uniunea Europeana a fost atinsa in anul 2009, cand a crescut semnificativ si a atins valoarea de 74,1%, pe fondul diminuarii cu circa o septime a livrarilor catre statele membre ale acesteia. Ulterior, revenirea la niveluri mai mari a exporturilor s-a facut in ritm mai redus pentru destinatiile UE, iar ponderea lor a coborat in punctul de plecare de 70,4%.

Deși in ultimii ani, exporturile catre statele UE au crescut cu circa 50% dar cele catre statele non-UE cu circa 100%, în anul 2012, practic, nu am facut altceva decat sa revenim la structura din 2008.

În mod contrastant, importurile s-au deplasat cu patru puncte procentuale dinspre partea non-UE spre cea aferenta UE si s-au diferentiat ca structura relativ la exporturi.

In timp ce exporturile din 2012 pe zona non-euro au sporit cu circa 30%, importurile din zona non-euro au ramas cu aproximativ 20% mai mici in raport cu cele din anul 2008, ceea ce a contribuit decisiv la echilibrarea balantei comerciale. Daca deficitul cu statele UE s-a injumatatit, de la circa 12 miliarde euro la 6 miliarde euro, cel pe relatia non-UE a scazut spectaculos, de aproape sase ori.

In februarie 2013, ultima data la care sunt disponibile statistici oficiale, exporturile au totalizat 16,969 miliarde de lei (3,873 de miliarde de euro), potrivit Institutului National de Statistica (INS). 

In acelasi timp, importurile au insumat 17,886 miliarde de lei (4,081 miliarde de euro), fiind in urcare fata de februarie 2012 cu 2 procente. 

În perioada de referință, exporturile în țările membre UE au înregistrat o creștere de 3,6% comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut, în timp ce exporturile în zona extracomunitară și-au menținut trendul de creștere ca și în anul 2012, (+20,6%).

Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, exporturile ale României după primele două luni ale anului 2013 au fost de 7,57 miliarde de euro.

Importurile au înregistrat o creștere de 1,3% în perioada 1.01. – 28.02.2013 față de perioada similar a anului trecut, cifrându-se la 8,08 miliarde de euro. Comparativ cu luna precedentă, importurile pe luna februarie au crescut cu 2%.

Deficitul comercial după primele două luni ale anului 2013 este de 508,4 milioane euro, mai redus cu 461,1 milioane euro decât cel înregistrat în aceeași perioadă a anului 2012.

Cea mai importanta categorie de produse, atat la export, cat si la import, in ianuarie si februarie, au fost masinile si echipamentele de transport. Astfel, din totalul exporturilor, 42,4 la suta au reprezentat aceasta categorie, iar, la importuri, 34,4%.

Pe locul al doilea se afla alte produse manufacturate, cu 34% in cazul exporturilor si 29,6% in cazul importurilor, iar pe trei produsele chimice si produsele conexe (6,7%, respectiv 15,2%). 

Importurile continuă să fie alcătuite, pe de o parte, din bunuri de investiții sau produse industriale de completare pentru industria românească (64,0 %) și, pe de altă parte, din energie (9,5%) și materii prime și materiale (3,6%). Produsele agro-alimentare au reprezentat 7,7% din importuri, comparativ cu 6,0 % din exporturi.

Orientarea geografică este tot pe relația cu Uniunea Europeană ( 75,5% dintre importuri).

=== anexa 1 ===

Anexa 1. Istoricul relațiilor dintre România și Uniunea Europeană

Primele relatii oficiale intre Romania si, pe atunci, Comunitatea Economica Europeana, au fost instituite in anul 1967, prin initierea negocierilor pentru incheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv, branzeturi, oua, carne de porc.

Aceste acorduri bilaterale au urmarit două scopuri principale:

– pe de o parte, scutirea de taxe suplimentare a produselor romanesti,

– pe de alta parte, obligarea partii romane sa respecte un anumit nivel al preturilor pentru a nu crea dificultati pe piata statelor membre.

România este prima țară din Europa Centrală și de Est care, încă din anii ’70, a stabilit relații contractuale cu Uniunea Europeană, încheind în această perioadă o serie de aranjamente tehnice cu Comunitatea Economică Europeană pentru produsele românești mai bine plasate pe piața comunitară.

Începând cu anul 1974, România a devenit beneficiară a sistemului generalizat de preferințe vamale acordat de C.E.E., iar în 1980 a semnat cu această grupare integraționistă Acordul privind comerțul cu produse industriale. După acest an, s-au intensificat rundele de negocieri și reuniunile la nivel de experți în vederea semnării Acordului bilateral de cooperare comercială și economică care ar fi însemnat recunoașterea diplomatică a Comunității.

Ulterior, între Comunitatea Europeana si Romania a fost incheiat un Acord comercial inca din 1980, ulterior fiind suspendat de catre Comunitate din cauza incalcarii drepturilor omului in perioada regimului comunist.

Spre sfârșitul anilor ’80, relațiile României cu Uniunea Europeană s-au deteriorat datorită regimului comunist, țara noastră izolându-se și chiar întrerupând relațiile cu blocul european.

După Revoluția din 1989, raporturile României cu Comunitatea Europeană au cunoscut o evoluție ascendentă, noua conducere a țării manifestând vădite intenții pentru stabilirea unor relații diplomatice cu această grupare interstatală și dezvoltarea de legături din ce în ce mai strânse în domeniile comercial și al cooperării economice și politice.

În această conjuntură favorabilă, la data de 14 aprilie 1990 a fost desemnat primul ambasador al României pe lângă organele comunitare de la Bruxelles, iar după trei ani Comisia Europeană și-a deschis propria sa misiune diplomatică în România, respectiv Delegația Comisiei Europene la București.

La 22 octombrie 1990 a fost semnat, la Luxemburg, Acordul de Comerț, Cooperare Comercială și Economică între România și Comunitatea Europeană, acord care a intrat în vigoare la 1 mai 1991. Punerea în aplicare a acestui acord vizează eliminarea restricțiilor cantitative discriminatorii și suprimarea graduală a acestora la importurile României din Comunitatea Europeană.

În mai 1992, România și Uniunea Europeană au dat curs negocierilor pentru încheierea unui acord de asociere. Astfel că, dorința României de a se asocia la Uniunea Europeană, acceptată în plan politic și de țările membre, s-a realizat la 1 februarie 1993 când a fost semnat „Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte”, cunoscut sub numele de Acordul European de Asociere România – Uniunea Europeană.

„Parlamentul României a aprobat Acordul European de Asociere prin Legea nr. 20/6 aprilie 1993 care obligă instituțiile statului și orice altă persoană civilă sau fizică la punerea în practică a prevederilor Acordului.”

Parlamentul European a ratificat Acordul European de Asociere România – Uniunea Europeană cu un număr de 315 voturi pentru, 4 contra și 5 abțineri. Paralel cu semnarea Acordului European de Asociere s-a negociat și semnat un Acord Interimar privind comerțul și aspectele legate de comerțul dintre România și Comunitățile Europene, acord care a intrat în vigoare la 1 martie 1993.

Abolirea sistemului totalitar în România și realizarea tranziției la economia de piață au schimbat radical realitățile economice și juridice în țara noastră; dirijismul și etatismul economic au fost înlocuite cu principiile libertății comerțului și al promovării liberei inițiative. Prin semnarea Acordului european s-a instituit o asociere cu Comunitățile Europene și statele membre ale acestora prin care țara noastră și-a asumat obligația de a liberaliza comerțul. Principiul director rămâne cel al dezvoltării durabile, în special în industrie, investiții, agricultură, energie, transport și dezvoltare regională.

La data de 1 august 1996 a intrat in vigoare Protocolul Aditional la Acordul european de asociere, semnat la 30 iunie 1995, privind deschiderea programului Uniunii Europene catre Romania.

La 25 iulie 1996, a fost depus la Bruxelles raspunsul Romaniei la chestionarul Comisiei Europene privind pregatirea avizului asupra cererii de aderare la Uniunea Europeana.

Asa cum prevede Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 si intrat in vigoare la 1 mai 1999, toate tarile europene pot depune o cerere de aderare, cu conditia sa indeplineasca cinci criterii esentiale, mai riguroase decat cele bazate anterior pe asa-zisele criterii „de la Copenhaga” :

– apartenenta geografica, economica sau culturala la Europa;

– apararea valorilor democratice, a drepturilor omului si ale minoritatilor, abolirea pedepsei cu moartea;

– respectarea mecanismelor de piata cu o economie deschisa si bazata pe concurenta;

– acceptarea ansamblului de principii, decizii, reguli si obiective care intra in structura Uniunii;

– aplicarea politicii comerciale, a unui tarif extern comun si a codului vamal.

Pe baza rapoartelor din 1999, Comisia a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu Letonia, Lituania, Malta, Republica Slovacia si, sub rezerva anumitor conditii specifice, cu Bulgaria si Romania. Negocierile de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana au fost lansate oficial in 15 februarie 2000.

Pe 12 si 13 decembrie 2002 au fost prezentate asa-numite „foi de parcurs” care furnizeaza atât Romaniei cât si Bulgariei obiective identificate clar si dau fiecarei tari posibilitatea de a stabili ritmul procesului de aderare.

Pentru a-și alinia economia la standardele impuse de Uniunea Europeană, România trebuie să respecte un complex de cerințe, dintre cele mai importante fiind capacitatea de a produce bunuri și servicii cerute pe piața mondială și ceea ce implică o producție „de scară” și asociată cu o calitate superioară, forța de a susține și asimila rezultatele cercetărilor științifice și de proiectare integrate producției, asigurarea unui management de calitate permanent care să permită atât realizarea unei înalte productivități a muncii, cât și costuri de producție scăzute, realizarea unei rate de economizare și de investiții suficiente de bani pentru a asigura echilibrul și creșterea economică.

Acest grad înalt de competitivitate și convergență a performanțelor economice poate fi atins doar printr-o strictă aliniere și integrare a economiei românești în economia Uniunii Europene.

Putem afirma că în perioada de după 1989, România a făcut eforturi pentru lărgirea ariilor de comerț internațional, stabilind astfel de raporturi cu o serie de state din Uniune. În perioada cuprinsă între momentul stabilirii relațiilor comerciale (1967) și cel al aderării la Uniunea Europeană ca stat membru cu drepturi depline (2007) s-a evidențiat o creștere constantă a volumului exporturilor către statele vest-europene, ceea ce denotă intențiile clare ale României de a satisface parametrii de integrare în spațiul unic european.

Pe de altă parte, creșterea importurilor de bunuri și servicii în cadrul Comunității Europene a condus la nu doar la o atât de necesară infuzie de cunoștințe și tehnologie, ci și la creșterea gradului de competitivitate a produselor naționale, care pentru prima dată au întâmpinat o concurență reală.

Pe această cale, consumatorul național a devenit, un consumator avizat iar libera circulație a mărfurilor a facilitat și libera circulație a serviciilor, oferind o alternativă la tot ceea ce înainte de 1990 era plasat sub eticheta singurului produs posibil, „cel mai bun”.

Diversificarea produselor de pe piața românească a devenit atractivă nu doar pentru consumatorul național final ci și pentru intermediar precum și pentru consumatorul vest-european, ceea ce a condus la o creștere a investițiilor, cu ample implicații în ramuri precum: turismul, industria mică, artizanat și industria alimentară.

=== anexa 2 ===

Anexa 2. Statistica comerțului exterior – generalități

Statistica comerțului exterior poate fi analizată sub aspectul obiectului, metodologiei de realizare și utilității.

Statistica comerțului exterior include toate bunurile materiale care se schimbă intre

Romania și alte țări, avand ca obiect:

importul direct de mărfuri pentru consum,

mărfurile importate scoase din antrepozitele vamale sau zonele libere pentru a fi puse in consum,

exportul de mărfuri de origine națională, precum și exportul de mărfuri importate, declarate pentru consumul intern.

De asemenea, în cadrul acestor statistici se cuprind:

importurile temporare de bunuri străine pentru prelucrare in interiorul țării (prelucrare activă),

exporturile de produse compensatoare rezultate după prelucrarea in țară,

exporturile temporare de bunuri pentru prelucrare in alte țări (prelucrare pasivă),

importurile de produse compensatoare rezultate după prelucrarea in afara țării și bunurile importate sau exportate in sistemul de leasing financiar (la valoarea integrală a bunurilor).

In cadrul operațiunilor de export și import nu sunt cuprinse mărfurile in tranzit, mărfurile temporar admise/scoase in/din țară (cu excepția celor pentru prelucrare), mărfurile achiziționate de organizații internaționale pentru utilizări proprii in Romania și mărfurile pentru reparații.

Statistica comerțului exterior al României se realizează in conformitate cu metodologia utilizată pe plan internațional, iar mărfurile exportate și importate au fost clasificate, după Nomenclatorul Combinat (NC), care stă și la baza tarifului vamal.

Datele pe secțiuni din Clasificarea Standard de Comerț Internațional (CSCI, Rev.3), pe Marile Categorii Economice (MCE) și pe principalele activități ale economiei naționale (CAEN, Rev.1) s-au determinat pe baza unor tabele de trecere între aceste nomenclatoare și Nomenclatorul Combinat.

Valoarea mărfurilor exportate și importate se stabilește pe baza prețurilor efective FOB1 la exporturi și a prețurilor efective CIF2 la importuri. Transformarea importurilor CIF în importuri FOB pentru calculul soldului operațiunilor de comerț exterior s-a realizat prin aplicarea unui coeficient de transformare CIF-FOB (1,0834) stabilit pe baza unei cercetări efectuate la principalele societăți comerciale de profil.

Datele valorice sunt exprimate în lei, euro și dolari SUA pentru asigurarea comparabilității datelor, în condițiile fluctuațiilor mari ale cursului de schimb al monedei naționale. Conversia datelor valorice exprimate în ″lei″ (din declarațiile vamale), în ″euro″ și ″dolari SUA″ se face utilizând cursul oficial de schimb comunicat de Banca Națională a României, pentru cele două monede.

Comerțul exterior al României cu fiecare țară din Uniunea Europeană se determină pe baza principiului ″țara de destinație″ (la export) și ″țara de origine″ (la import).

Se consideră ″țara de destinație″ țara în care mărfurile vor fi consumate, iar ″țara de origine″ țara în care a fost produsă marfa sau în care marfa a suferit ultima transformare.

Statisticile privind comerțul exterior sunt utilizate nu numai de organisme publice ci și de către asociațiile din diverse ramuri ale economiei naționale, organizații internaționale sau firme și companii private interesate de monitorizarea acestor tranzacții în vedera explorării de noi piețe și găsirii de oportunități de dezvoltare.

Legislația Uniunii Europene privind statisticile comunitare de comerț cu bunuri între Statele Membre, prevede realizarea unor statistici distincte pentru comerțul intracomunitar pe baza sistemului statistic Intrastat și respectiv, pentru comerțul extracomunitar pe baza sistemului statistic Extrastat.

Începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, sistemul de realizare a statisticilor de comerț exterior, bazat în principal pe informațiile din declarațiile vamale de export și import, s-a modificat ca urmare a eliminării obligației de întocmire a declarațiilor vamale pentru bunurile care circulă între România și celelalte State Membre ale Uniunii Europene efectându-se trecerea pe sistemul statistic de comerț intracomunitar cu bunuri (Intrastat) pentru asigurarea informațiile statistice solicitate de regulamentele europene în domeniu.

=== cap 4 st caz ===

Studiul de caz – Dinamica relațiilor economice externe ale României cu țările Uniunii Europene

4.1. Comerțul exterior în regim de perfecționare activă în România

Comerțul exterior al României poate fi analizat și din prisma fenomenului de perfecționare activă. Acest fenomen trebuie privit în contextul globalizării, trebuie să plece de la concretizarea sferei de cuprindere a operațiunilor de outsourcing care se referă, în general, la procurarea de inputuri materiale sau servicii din afara țării de reședință a firmei care efectuează operațiunea.

Ca metodă de lucru, outsourcing-ul oferă scurtarea perioadei de timp pentru lansarea unui nou produs, optimizarea costurilor de producție, exploatarea rapidă a resurselor necesare, accesul la forța de muncă specializată. Potrivit unor aprecieri, se consideră că în comerțul mondial, schimbul comercial în regim de perfecționare activă reprezintă circa 40 %.

Companiile din statele dezvoltate au elaborat și aplicat strategii și politici economice și comerciale pentru delocalizare, adică transferul în statele în curs de dezvoltare a unor activități productive sau segmente ale acestora, în scopul valorificării oportunităților ce derivă din avantajele comparative la nivel mondial, desigur, din rațiuni de eficiență economico-socială și de sporire a competitivității pe piețele externe, care pentru acestea reprezintă operațiuni de prelucrare pasivă.

În același timp, țările în curs de dezvoltare, prin preluarea acestor segmente, au beneficiat atât de materii prime, materiale, semifabricate, cât și de documentația tehnologică și know-how-ul necesare realizării produselor și serviciilor contractate. Astfel oferta făcută de țările dezvoltate țărilor în curs de dezvoltare, a reprezentat pentru acestea din urmă o oportunitate, contribuind în același timp atât la folosirea mai eficientă a forței de muncă cât și la ridicarea nivelului de trai din aceste țări.

În general pentru România, fenomenul de perfecționare activă a prezentat o serie de avantaje, cel mai vizibil fiind menținerea locurilor de muncă în sectoarele care produceau și exportau în regim de perfecționare activă.

În același timp, au existat și alte avantaje, precum transferul de tehnologie care a însoțit investițiile străine, creșterea nivelului de calificare a forței de muncă și a capacității manageriale inclusiv în domeniul marketingului, precum și a competitivității, conectarea la standardele de calitate și control a acestuia, specific piețelor externe, contribuția aportului valutar rezultat la diminuarea deficitului comercial și de cont curent.

Principalele caracteristici ale comerțului exterior derulat de România cu produse rezultate din perfecționarea activă sunt următoarele:

• menținerea tendinței de diminuare a contribuției comerțului exterior cu produse rezultate din perfecționare activă, la realizarea atât a exportului total cât și a importului total, în favoarea contribuției exportului și importului definitiv;

• pierderea de viteză a ritmului de creștere în cazul exporturilor implicit și al importurilor în regim de perfecționare activă a produselor textile și confecții, fenomen datorat unui complex de factori precum diminuarea competitivității ca urmare a creșterii câștigurilor salariale, aprecierii monedei naționale dar și al puternicii concurențe pe plan mondial, deținând totuși, încă o pondere majoritară;

• câștigare de viteză a ritmului de creștere pentru comerțul cu produse ale industriei construcțiilor de mașini;

• cu o pondere de 40% în total exporturi și 31% în total importuri perfecționare activă, produsele industriei construcțiilor de mașini reprezentată ca a doua grupă de produse ca participare la realizarea exporturilor și importurilor în regim de perfecționare activă după produsele industriei ușoare;

• comerțul exterior în regim de prelucrare activă desfășurat cu țările membre ale Uniunii Europene deține o pondere semnificativă, în totalul comerțului exterior al României în regim de perfecționare activă chiar majoritară în cazul exporturilor;

• în cadrul comerțului desfășurat cu Uniunea Europeană, produsele industriei ușoare dețin cca. 50% din total produse în regim de perfecționare activă;

• grupele care au înregistrat venituri în urma procesului de prelucrare activă sunt produsele industriei construcțiilor de mașini cu un venit de cca. 2 mld. euro, produse ale industriei ușoare cu 1,8 mld. euro și produse din lemn inclusiv mobila cu 0,3 mld. euro, restul grupelor înregistrând pierderi temporare;

• venitul realizat în cadrul grupei de produse ale industriei construcțiilor de mașini, în anul 2006, a reprezentat cca. 60% din total venit realizat.

Din analiza evoluției în anul 2006, an premergător aderării la Uniunea Europeană, a rezultat o menținere a tendinței de diminuare a contribuției exportului după perfecționare activă la exporturile totale pe seama majorării participării exporturilor definitive, ajungând la 44,9% comparativ cu 47,9% cât a reprezentat în anul 2005.

În schimb importurile pentru regimul de perfecționare activă s-au menținut practic constante în importurile globale la aproximativ 20%.

4.2. Natura și dinamica deficitului comercial al României în perioada 2000 – 2006

Perioada 1996-2002, se poate caracteriza, din punctul de vedere al evolutiei structurii organizatorice a comertului exterior, ca fiind o perioada de consolidare si relativa stabilitate.

În acest interval de timp, România a adoptat o serie de politici economice destinate reorientarii geografice a schimburilor sale comerciale si, mai ales restructurarii inter-ramuri a bunurilor exportate si importate.

În pofida acestor eforturi, România a rămas si în aceasta perioada un importator net care înregistrează un deficit comercial care tinde sa se permanentizeze Principalele cauze responsabile pentru aceasta stare ramân insuficienta restructurare a economiei, dar mai ales, ponderea ridicata a întreprinderilor de stat în totalul firmelor producatoare de bunuri destinate exportului.

Ca o tendinta pozitiva înregistrată în această perioadă, este de remarcat totusi înscrierea activitatilor de comert exterior pe coordonatele unei traiectorii pozitive începând cu anul 2000.

De fapt, anul 2000 a marcat o evolutie deosebit de dinamica a economiei mondiale. Cresterea economica s-a accelerat îndeosebi în prima parte a anului. Comertul international s-a caracterizat în 2000 printr-o accelerare neta a ritmului de crestere. Evolutiile din sectorul extern au fost pozitive în prima parte a anului însa spre sfârsit situatia s-a deteriorat, cresterea anuala a importurilor a depasit-o pe cea înregistrata la exporturi.

Orientarea geografica a comertului exterior nu a suferit modificari esentiale, tarile Uniunii Europene continuând sa fie principalii parteneri ai României atât la export cât si la import. S-a mentinut, de asemenea, tendinta de intensificare a comertului cu tarile în tranzitie din Europa Centrala si de Est, ponderea acestora în exportul si importul total majorandu-se cu 2,1 % respectiv 3,5 %

Exporturile FOB realizate în luna decembrie 2002 au fost de 1215,5 milioane dolari SUA, mai mari cu 48,6% comparativ cu luna decembrie 2001, cu 28,1% fata de media anului 2001 si mai mici cu 10,2% fata de luna noiembrie 2002. În anul 2002 exporturile FOB au fost de 13868,8 milioane dolari SUA, cu 21,8% (+2483,8 milioane dolari SUA) mai mari fata de anul 2001.

Pe grupe de tari, comparativ cu anul 2001 au crescut exporturile catre tarile dezvoltate (+21,9%), iar în cadrul acestora cu tarile Uniunii Europene (+20,5%).

Ponderea acestor grupe de tari în total exporturi a fost de 74,5% pentru tarile dezvoltate si de 67,1% pentru Uniunea Europeana.

În anul 2002, primii zece parteneri comerciali în derularea exporturilor (însumând 74,5% din total exporturi) au fost: Italia (25,0% din total exporturi), Germania (15,6%), Franta (7,6%), Marea Britani (5,8%), SUA (4,3%), Turcia (4,2%), Olanda (3,1%), Ungaria (3,1%), Austria (3,0%) si Grecia (2,8%).

Importurile CIF realizate în luna decembrie 2002 au fost de 1659,8 milioane dolari SUA (1532,0 milioane dolari SUA importuri FOB), mai mari cu 17,9% fata de luna decembrie 2001, cu 28,1% fata de media anului 2001 si mai mici cu 4,6% fata de luna noiembrie 2002. În anul 2002, importurile CIF au însumat 17856,7 milioane dolari SUA (16482,1 milioane dolari importuri FOB), fiind cu 14,8% mai mari fata de anul 2001.

Dintre noile 10 țări membre ale Uniunii, Polonia efectuează cel mai mare volum de comerț (în anul 2002 a deținut 3,8% din exportul UE 15 și 2,8% din importul UE 15, urmată de Cehia și Ungaria). Luând în considerație valoarea comerțului mondial în anul 2001, cele 10

noi țări integrate vor spori ponderea comerțului intracomunitar în totalul comerțului UE de circa 52% la 67%, în timp ce ponderea UE în exportul mondial de bunuri (inclusiv comerțul

intracomunitar) va atinge 41%. Excluzând comerțul intracomunitar, ponderea UE 15 în exportul mondial de bunuri este de circa 20%, iar al UE 25 de 18%.

Exporturile FOB realizate în anul 2003 au fost de 15613,7 milioane euro (17618,0 milioane dolari SUA), valoarea acestora fiind cu 6,4% mai mare fata de anul 2002 (din valori exprimate în dolari SUA cresterea este de 27,0%).

Pe grupe de tari, comparativ cu anul 2002, valoarea exporturilor, exprimate în euro, catre tarile dezvoltate, a crescut cu 5,6%, iar în cadrul acestora cu tarile Uniunii Europene cresterea a fost de 7,2%.

Ponderea acestor grupe de tari în total exporturi a fost de 74,0% pentru tarile dezvoltate si de 67,7% pentru Uniunea Europeana. Valoarea exporturilor în tǎrile în curs de dezvoltare a fost mai mica cu 0,7% si a reprezentat 14,5% în total exporturi.

În tarile în tranzitie exporturile au crescut cu 24,1%. În anul 2003, primii zece parteneri comerciali în derularea exporturilor (însumând 75,2% din total exporturi) au fost: Italia (24,2% din total exporturi), Germania (15,7%), Franta (7,3%), Marea Britanie (6,7%), Turcia (5,1%), Olanda (3,6%), SUA (3,5%), Ungaria (3,5%), Austria (3,2%) si Grecia (2,4%).

Exporturile FOB realizate în luna decembrie 2003 au fost de 1239,6 milioane euro, valoare ce este mai mare cu 2,6% fata de luna decembrie 2002, cu 1,4% fata de media anului 2002 si mai mica cu 9,6% fata de luna noiembrie 2003.

Valoarea exporturilor FOB exprimata în dolari SUA a fost de 1501,8 milioane, mai mare cu 23,5% comparativ cu luna decembrie 2002.

Importurile CIF în anul 2003 au însumat 21201,3 milioane euro (24003,1 milioane dolari SUA), iar în preturi FOB, importurile au însumat 19569,2 milioane euro (22155,3 milioane dolari SUA). Valoarea exprimata în euro este mai mare cu 12,3% fata de anul 2002 (din valori exprimate în dolari SUA cresterea este de 34,4%).

Pe grupe de tari, comparativ cu anul 2002, valoarea importurilor exprimate în euro din tarile dezvoltate a crescut cu 10,0%, iar în cadrul acestora importurile din tarile Uniunii Europene au crescut cu 10,8%. Ponderile celor doua grupe de tari în total importuri au fost de 63,7% pentru tarile dezvoltate, respectiv de 57,7% pentru Uniunea Europeana.

Valoarea importurilor din tari în tranzitie a crescut cu 18,5% si a avut o pondere de 23,3% în totalul importurilor. Valoarea importurilor din tari în curs de dezvoltare a fost cu 13,3% mai mare. Primele zece tari partenere în derularea importurilor din anul 2003, reprezentând 69,1% din total importuri, au fost: Italia (19,5% din total importuri), Germania (14,8%), Federatia Rusa (8,3%), Franta (7,3%), Turcia (3,8%), Ungaria (3,6%), Austria (3,5%), Marea Britanie (3,3%), China (2,7%) si SUA (2,3%).

Importurile CIF realizate în luna decembrie 2003 au fost de 1912,9 milioane euro, (1765,7 milioane euro importuri FOB), valoare ce este mai mare cu 15,8% fata de luna decembrie 2002, cu 21,6% fata de media anului 2002, dar mai mica cu 3,3% fata de luna noiembrie 2003. Valoarea importurilor CIF realizate în luna decembrie 2003 a fost de 2321,9 milioane dolari SUA (2143,2 milioane dolari SUA importuri FOB), mai mare cu 39,5% fata de luna decembrie 2002.

Deficitul comercial FOB/CIF în anul 2003 a fost de 5587,6 milioane euro (6385,1 milioane dolari SUA), iar în luna decembrie 2003 deficitul a fost de 673,3 milioane euro (820,1 milioane dolari SUA), fata de 4205,9 milioane euro (3986,0 milioane dolari SUA) în anul 2002 si de 444,3 milioane euro (448,9 milioane dolari SUA) în luna decembrie 2002. În preturi FOB/FOB deficitul a fost de 3955,5 milioane euro (4537,3 milioane dolari SUA) în anul 2003 si de 526,1 milioane euro (641,4 milioane dolari SUA) în luna decembrie 2003.

Exporturile FOB realizate în anul 2004 au fost de 18934,7 milioane euro, valoarea acestora fiind cu 21,3% mai mare fata de anul 2003.

Comparativ cu anul 2003 valoarea exporturilor către tarile Uniunii Europene (UE-25) a crescut cu 20,1%, având o pondere de 72,9% în total exporturi.

În cursul anului 2004, primii zece parteneri comerciali în derularea exporturilor (însumând 74,1% din total exporturi) au fost: Italia (21,2% din total exporturi), Germania (15,0%), Franta (8,5%), Turcia (7,0%), Marea Britanie (6,7%), Ungaria (3,8%), Olanda (3,2%), Austria (3,1%), SUA (2,9%) si Grecia (2,7%).

În luna decembrie 2004, exporturile FOB au fost de 1531,2 milioane euro, valoarea acestora fiind cu 23,5% mai mare fata de luna decembrie 2003. Importurile CIF în anul 2004 au însumat 26281,0 milioane euro (24257,9 milioane euro în preturi FOB), valoare ce este mai mare cu 24,0% fata de anul 2003.

Comparativ cu anul 2003, valoarea importurilor din anul 2004 provenite din țările Uniunii Europene (UE-25) a crescut cu 19,8%, având o pondere de 64,9% în total importuri. Țarile partenere în derularea importurilor din anul 2004, situate pe primele zece locuri (reprezentând 66,4% din total importuri) au fost: Italia (17,2% din total importuri), Germania (14,9%), Franta (7,1%), Federatia Rusa (6,8%), Turcia (4,2%), Austria (3,5%), Marea Britanie (3,3%), China (3,3%), Ungaria (3,2%) si SUA (2,9%).

Importurile CIF realizate în luna decembrie 2004 au fost de 2586,1 milioane euro (2387,0 milioane euro importuri FOB), valoare ce este mai mare cu 35,2% fata de luna decembrie 2003.

Deficitul comercial FOB/CIF în anul 2004 a fost de 7346,3 milioane euro, iar în luna decembrie 2004 a fost de 1054,9 milioane euro. În preturi FOB/FOB deficitul a fost de 5323,2 milioane euro în anul 2004 si de 855,8 milioane euro în luna decembrie 2004.

Anul 2004 a consemnat, în ansamblu, evolutii pozitive ale principalilor indicatori macroeconomici. Cresterea economica a înregistrat cea mai buna performanta din perioada de tranziție, dinamica PIB (8,3 %) fiind superioara cu 3,1 puncte procentuale rezultatului atins în anul 2003 si cu 2,8 puncte procentuale obiectivului inițial.

Rata inflatiei a coborât la 9,3 %, cu 4,8 puncte procentuale sub nivelul atins anul anterior, în pofida socurilor interne si externe nefavorabile.

Aceste rezultate au consolidat progresele obtinute începând cu anul 2000 pe linia stabilizarii macroeconomice si au contribuit la obtinerea de catre România a statutului de economie de piata functionala, acordat de Comisia Europeana.

În acest context, luna decembrie 2004 a consemnat un moment de referinta în procesul de integrare – finalizarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeana -ceea ce a creat premisele semnarii, în aprilie 2005, a Tratatului de aderare.

Cresterea economica, în structura, cresterea PIB a continuat sa fie influentata de majorarea rapida a consumului si a investitiilor, în timp ce exportul net a avut o contributie negativa. Ritmul înalt de crestere se datoreaza si unui an agricol exceptional.

Exista însa unele indicii ca, cel putin începând cu a doua jumatate a anului 2004, PIB-ul efectiv al României se situa deasupra nivelului potențial, putând aparea riscuri de supraîncalzire a economiei, cu amplificarea presiunilor inflationiste.

Acest fenomen a complicat conduita politicilor macroeconomice în anul 2005, când România a fost nevoita sa facă fata unor multiple provocări, printre care liberalizarea unor fluxuri de capital cu impact monetar potential ridicat si trecerea la tintirea directa a inflatiei.

Se apreciaza ca o tendinta semnificativ pozitiva din perspectiva integrarii europene o reprezintă intensificarea comerțului exterior cu Uniunea Europeana.

Este evident faptul că o asemenea mutatie s-a produs pe fondul reducerii substantiale a comertului exterior cu tarile în curs de dezvoltare, iar acest lucru nu este întotdeauna acceptat ca un fapt pozitiv.

Astfel, în lucrarea "Cartea Alba a preluarii guvernarii în decembrie 2000", Florin Georgescu arata ca ". ..tinând seama de nivelul mai redus al competitivitatii externe a produselor si serviciilor realizate de economia noastra, prezinta înca interes pentru România întretinerea unor relatii comerciale intense cu tarile în curs de dezvoltare, îndeosebi pe linia exporturilor, ceea ce ar fi de natura sa contribuie atât la stimularea cresterii economice, cât si la îmbunatatirea soldului curent al balanței de plati."

Analizând datele disponibile se poate aprecia ca faptul că desi în anii 2002 si 2003 datele statistice evidențiază îmbunatățirea relativa a poziției externe a României, aceasta nu s-a efectuat pe calea normală a crșterii cantitative si calitative a ofertei de bunuri si servicii, ci prin reducerea substanțiala a producției nationale, concomitent cu restrângerea cererii interne, respectiv prin reducerea consumului populatiei, al institutiilor publice si al investitiilor efectuate în România.

Deși exporturile au cunoscut o dinamizare ca o consecinta a reducerii impozitului pe profitul obținut din aceste activitati, se concluzionează, pe ansamblu ca evolutia acestei activitati ramâne pe o traiectorie neconcludentă.

În anul 2004, orientarea geografica a exportului s-a modificat fata de anul precedent, în favoarea tarilor în curs de dezvoltare si a tarilor în tranzitie. Exportul destinat pietei tarilor dezvoltate s-a cifrat în anul 2004 la 14 811,3 milioane euro, mai mare cu 18,8 % comparativ cu anul 2003, tendinta imprimata de comertul cu Uniunea Europeana (în crestere cu 20,1 %).

Anul 2004 a marcat o accelerare a evolutiilor pozitive în ceea ce priveste cresterea economica, consolidarea dezinflatiei, reducerea deficitului bugetar si a somajului. Dinamica produsului intern brut a fost cu 8,3 la suta mai mare decât în anul 2003, pe fondul expansiunii cererii interne, în care consumul populatiei si formarea bruta de capital fix au reprezentat componentele cele mai active, fiind stimulate de cresterea veniturilor reale si de fluxul de investitii straine directe.

Exportul catre Uniunea Europeana a reprezentat 72,9 % din exportul total (în scadere cu 0,7 puncte procentuale fata de anul 2003, provenind de la relatia cu Italia, Germania si Olanda) si a fost concentrat în proportie de 84,2 la suta în sapte tari: Italia, Germania, Franta, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Ungaria, Olanda si Austria.

In 2005, primele 10 țări partenere la export, au fost: Italia (cu o pondere in totalul exportului romanesc de 19,2%); Germania (14,0%); Turcia (7,9%); Franța (7,4%); Marea Britanie (5,5%); Ungaria (4,2%); SUA (4,1%); Austria (3,1%); Olanda (2,7%) ; Bulgaria (2,7%).

La import primele 10 țări partenere dețin o pondere de 66,7% din totalul realizat in anul

2005, respectiv : Italia 15,5%; Germania 14,0%; Federația Rusă 8,3%; Franța 6,7%; Turcia 4,9%; China 4,1%; Austria 3,7%; Ungaria 3,3% ; Kazahstan 3,3%; Polonia 2,9%.

Această evoluție diferențiată a condus la modificarea ponderii zonelor in totalul exportului și importului.

Exporturile FOB realizate în anul 2005 au fost de 22255,1 milioane euro, valoarea acestora fiind cu 17,5% mai mare fata de anul 2004.

Valoarea exporturilor către țările Uniunii Europene (UE-25) în anul 2005, comparativ cu anul 2004, a crescut cu 9,0%. Ponderea exporturilor cǎtre țǎrile Uniunii Europene în total exporturi a fost de 67,6%.

Țările partenere situate pe primele locuri în derularea exporturilor din anul 2005 (reprezentând 75,3% din total exporturi) au fost: Italia (19,2% din total exporturi), Germania (14,0%), Turcia (7,9%), Franta (7,4%), Marea Britanie (5,5%), Ungaria (4,2%), S.U.A. (4,1%), Austria (3,1%), Olanda (2,7%), Bulgaria (2,7%), Spania (2,4%) si Grecia (2,1%).

După regimurile vamale atribuite conform legislației din domeniul vamal, din totalul exporturilor realizate în anul 2005, 51,8% reprezintǎ exporturi definitive si 47,9% reprezintǎ exporturi de mărfuri rezultate din perfecționarea activă a unor mărfuri importate temporar în scopul prelucrării.

În luna decembrie 2005, valoarea exporturilor FOB a fost de 1818,8 milioane euro, cu 18,8% mai mare fata de luna corespunzătoare din anul precedent. Importurile CIF în anul 2005 au însumat 32568,5 milioane euro (30061,4 milioane euro în preturi FOB), valoarea acestora fiind cu 23,9% mai mare fata de anul 2004.

Valoarea importurilor provenite din tarile Uniunii Europene (UE-25) în anul 2005, comparativ cu anul 2004, a crescut cu 18,7%. Ponderea importurilor din tǎrile Uniunii Europene în total importuri a fost de 62,2%. Țarile partenere situate pe primele locuri în derularea importurilor din anul 2005 (reprezentând 72,4% din total importuri) au fost: Italia (15,5% din total importuri), Germania (14,0%), Federatia Rusa (8,3%), Franta (6,7%), Turcia

(4,9%), China (4,1%), Austria (3,7%), Ungaria (3,3%), Kazahstan (3,3%), Polonia (2,9%), Marea Britanie (2,9%) si SUA (2,8%).

Valoarea exporturilor către tarile Uniunii Europene (UE-25) în anul 2005, comparativ cu anul 2004, a crescut cu 9,0%. Ponderea exporturilor către țările Uniunii Europene în total exporturi a fost de 67,6%.

Țările partenere situate pe primele locuri în derularea exporturilor din anul 2005 (reprezentând 75,3% din total exporturi) au fost: Italia (19,2% din total exporturi), Germania (14,0%), Turcia (7,9%), Franța (7,4%), Marea Britanie (5,5%), Ungaria (4,2%), S.U.A. (4,1%), Austria (3,1%), Olanda (2,7%), Bulgaria (2,7%), Spania (2,4%) si Grecia (2,1%).

În funcție de regimurile vamale atribuite potrivit legislației din domeniul vamal, din totalul exporturilor realizate în anul 2005, 51,8% reprezintă exporturi definitive si 47,9% reprezintă exporturi de mărfuri rezultate din perfectionarea activǎ a unor mǎrfuri importate temporar în scopul prelucrarii.

În luna decembrie 2005, valoarea exporturilor FOB a fost de 1818,8 milioane euro, cu 18,8% mai mare fata de luna corespunzătoare din anul precedent. Importurile CIF în anul 2005 au însumat 32568,5 milioane euro (30061,4 milioane euro în preturi FOB), valoarea acestora fiind cu 23,9% mai mare fata de anul 2004.

Valoarea importurilor provenite din țările Uniunii Europene (UE-25) în anul 2005, comparativ cu anul 2004, a crescut cu 18,7%. Ponderea importurilor din țările Uniunii Europene în total importuri a fost de 62,2%.

Țările partenere situate pe primele locuri în derularea importurilor din anul 2005 (reprezentând 72,4% din total importuri) au fost: Italia (15,5% din total importuri), Germania (14,0%), Federatia Rusa (8,3%), Franta (6,7%), Turcia (4,9%), China (4,1%), Austria (3,7%), Ungaria (3,3%), Kazahstan (3,3%), Polonia (2,9%), Marea Britanie (2,9%) si SUA (2,8%).

La finele anului 2005 balanța comercială (export FOB – import CIF) a înregistrat un deficit de 10.313,4 mil. euro, care s-a majorat cu 2.967,1 mil. euro, față de aceeași perioadă a

anului trecut, cand a fost de 7.346,3 mil. euro.

Pe zona Europa, deficitul balanței schimburilor comerciale a fost de – 8.214,9 mil. euro. Deficite s-au înregistrat și pe relațiile : Asia- Oceania – 2.306,6 mil. euro și America – 558,2 mil. euro. De fapt, singura zonă pe care s –a înregistrat un surplus al balanței schimburilor comerciale externe este Africa și Orientul Apropiat, de + 822,0 mil. euro.

Creșterile înregistrate la export pe relația cu unele țări reflectă capacitatea de ofertă a economiei naționale și creșterea corespunzătoare pe piețele externe, inclusiv valorificarea mai bună a facilităților de acces ale produselor românești pe piețele țărilor cu care România are acorduri de comerț liber.

Volumul total al comerțului exterior în anul 2005 a crescut cu 21, 2 % față de 2004, exportul înregistrând o creștere de 17, 5%, iar importul o creștere de 23, 9%. Exportul FOB,

realizat în anul 2005 a fost de 22.255,1 mil. euro, cu 3.320,4 mil. euro mai mare decât în anul 2004, când s-a cifrat la 18.934,7 mil. euro.

Importul CIF realizat în anul 2005 s-a cifrat la 32.568,5 mil. euro, cu 6.287,5 mil. euro mai mare decât în 2004, când a fost de 26.281,0 mil. euro.

Evoluția importului comparativ cu creșterea exportului a determinat înregistrarea la sfârșitului anului, a unui deficit comercial de 10.313,4 milioane euro, cu 2.967,1 milioane euro mai mare decât în anul 2004, când s-a cifrat la 7.346,3 milioane euro. Balanța comercială în anul 2005, comparativ cu anul 2004, evidențiază o creștere a exporturilor și, în special, ale celor de produse prelucrate, față de creșterea importurilor, impuse, în principal, de necesarul industriilor în lohn și a necesarului de materii prime al economiei naționale.

În anul 2005, exportul și importul s-a desfășurat în cea mai mare parte cu statele europene (85,9%, respectiv 83,9%). Uniunea Europeană este principalul partener, cu o pondere de 67,6% la export și 62,2% la import.

În 2005, primele 10 țări partenere la export, au fost : Italia (cu o pondere în totalul exportului românesc de 19,2%) ; Germania (14,0%) ; Turcia (7,9%) ; Franța (7,4%) ; Marea Britanie (5,5%) ; Ungaria (4,2%) ; SUA (4,1%) ; Austria (3,1%) ; Olanda (2,7%) ; Bulgaria (2,7%). La import primele 10 țări partenere dețin o pondere de 66,7% din totalul realizat în anul 2005, respectiv : Italia 15,5% ; Germania 14,0% ; Federația Rusă 8,3% ; Franța 6,7% ; Turcia 4,9% ; China 4,1% ; Austria 3,7% ; Ungaria 3,3% ; Kazahstan 3,3% ; Polonia 2,9%.

Aderarea România la Uniunea Europeana a presupus mai multe schimbări economice și sociale cu impact direct asupra comerțului exterior. La nivel regional, comerțul exterior în România a înregistrat o tendință de creștere a schimburilor comerciale cu statele membre ale UE, datorat faptul că UE a devenit principalul partener comercial din România în ultimii ani.

Perioada 2006 –2010 cuprinde atât ultimii ani de creștere economică în România cât și primii ani ai actualei crize economice. Datorită acestui fapt seriile de date statistice lunare surprind momentul și efectele trecerii României de la o relativă creștere economică la recesiune. Influențele asupra exporturilor FOB și importurilor CIF sunt relativ diferite.

4.3. Analiza schimburilor comerciale ale României cu țările UE 27 în perioada 2008 – 2012

4.3.1. Evoluția generală a comerțului exterior al României

La nivel regional, comerțul exterior al României a înregistrat o creștere a schimburilor comerciale cu statele membre ale Uniunii Europene.

În timp, Uniunea Europeană a devenit principalul partener comercial din România (70% din comertul exterior total), cele mai importante țări partenere fiind Franța, Germania și Italia.

Un alt partener comercial important este grupul format din Elveția, Islanda, Lichtenstein și Norvegia.

Gradul relativ ridicat al deschiderii economice nu este neapărat un indicator pozitiv al schimburilor comerciale românești, deoarece România exportă o mare parte din bunuri cu un grad tehnologic scăzut (produse metalurgice, confecții, mobilă și produse agro-alimentare).

Aderarea României la Uniunea Europeană a implicat o serie de schimbări pe plan

economic și politice cerute de adoptarea tarifului extern comun care a diminuat sistemul de

protejarea consumului producției naționale și, de asemenea, a afectat schimburile comerciale cu statele non-membre ale Uniunii Europene.

Criza economică a afectat progresiv România începând cu sfârșitul anului 2008 și

continuând în 2009 și 2010.

În anul 2010 volumul exporturilor mondiale de mărfuri a crescut cu 14% după reducerea de 12 procente înregistrată în 2009. Creșterea exporturilor a fost superioară atât a creșterii mondiale a producției de mărfuri (4%), cât și creșterii PIB (3,5% – exporturile au crescut de 4 ori mai mult).

65% din exporturile UE au ca destinație țări din UE, iar 12% din exporturile africane s-au îndreptat către țările africane. În interiorul UE nivelul comerțului interregional este cel mai ridicat.

Ponderea principalilor actori în comerțul mondial cu servicii comerciale clasează pe primele cinci locuri:

– Comerțul interregional din UE – 24,4%;

– Statele Unite -18,5%;

– China – 6,1%;

-Japonia – 4,9%;

– India – 4,4%.

La nivel mondial exporturile pe destinații, în anul 2010 evidențiază o pondere de 84% a trei regiuni: 39% Europa, 28% Asia și 17% America de Nord

În cazul continentului European 71% din exporturi sunt exporturi intracomunitare,

9% sunt orientate către Asia și 7% către America de Nord.

Anul 2011 a fost marcat de criza datoriei suverane a Europei, de producerea unor catastrofe naturale în Japonia și de tulburările din statele arabe.

Ca urmare creșterea economică a atins un nivel de doar 2,4%, nivel inferior mediei de 3,2% înregistrată în cursul ultimilor 20 de ani ce au precedat criza din 2008.

Dacă analizăm comerțul exterior al României constatăm că acesta a avut o evoluție ascendentă după 2001 atingând valori record la export și import în anul 2008 (33.725 mil. euro la exportul de bunuri și 57.240 mil. euro la importul de bunuri).

Anul 2009 este marcat de reducerea activității economice cu repercusiuni directe asupra volumului comerțului exterior. Astfel relațiile comerciale s-au diminuat puternic pe parcursul anului 2009, cu 13,8% la exporturi și 31,9% la importuri.

În anul 2010, comparativ cu 2009 remarcăm o ușoară revenire a trendului crescător

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2011, INS.

4.3.2. Orientarea geografică a comerțului exterior al României

Analiza orientării geografice a evoluției comerțului exterior al României evidențiază schimbările ce au avut loc în ponderea diferitelor zone geografice, regiuni și grupe de țări în intervalul 2001-2010.

În anul 2001, 85,1% din exporturi aveau ca destinație Europa, 7,4% Asia, 4,6% America și 2,6% Africa. Pe parcursul celor 10 ani analizați ponderea exporturilor către Europa a crescut cu 3 puncte procentuale pe seama reducerii volumului de export către celelalte destinații geografice.

Figura nr. 3.11. Exporturile României pe destinații geografice (%)

Zonele de origine a importurilor României în anul 2001 sunt reprezentate în proporție de 81,7% de Europa, 8,9% Asia, 5,9% America și doar 0,8% Africa.

În anul 2010 importurile din Europa au înregistrat creșteri de 2,4%, cele din Asia au crescut cu 4%, iar cele din America au scăzut cu 0,6%

Figura nr. 3.12. Importurile României pe regiuni geografice (%)

Sursa: Calcule proprii pe baza datelor din Anuarul Statistic al României, 2011, INS.

Evoluția structurii relațiilor comerciale ale României cu Europa sunt sintetizate în următorul tabel:

În ceea ce privește destinația pe țări a exporturilor României și țările din care frecvent sunt importate cele mai mari cantități de bunuri constatăm menținerea ca principale țări partenere a următoarelor state: Italia, Germania, Franța, Turcia, Regatul Unit al Marii Britanii, Olanda, SUA, Ungaria, Austria, Grecia, Federația Rusă, China.

Tabelul nr. 3.7. Principalele 15 țări partenere ale României

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2011, INS.

Începând cu locul patru din tabelul de mai sus constatăm o diversificare a orientării geografice fiind dificilă o ierarhizare oarecum stabilă a relațiilor comerciale. Pentru completarea imagini deja formate privind paleta partenerilor comerciali ai României prezentăm orientarea geografică a exporturilor României în anii 2001, 2007 și 2010.

În anul 2010 primele trei locuri la exporturi și importuri sunt ocupate de țări europene :Germania, Italia și Franța.

Figura nr. 3.13. Principalele țări partenere ale exporturilor României în anul 2001,

pondere din total, %

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2011, INS.

Figura nr. 3.14. Principalele țări partenere ale exporturilor României în anul 2007,

pondere din total, %

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2011, INS.

Figura nr. 3.15. Principalele țări partenere ale exporturilor României în anul 2010,

pondere din total, %

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2011, INS.

Notă: Având în vedere faptul că datele referitoare la evoluția comerțului extern al României în anul 2012 nu sunt definitive, analiza se oprește la anul 2011 iar analiza referitoare la anul 2012 sunt prezentate în anexa.

4.3.3. Evoluții ale exporturilor cu Uniunea Europeană

În perioada 2000-2011, exporturile totale ale României în Uniunea Europeană au înregistrat o evoluție pozitivă, dar oscilantă de la un an la altul (de la 17,6% în 2001 la 8,5% în 2003, 20,3% în 2004 și 11,7% în 2008).

Excepția se referă la situația anului 2009, când se înregistrează o reducere a exporturilor către UE cu 9,1%. În următorii doi ani asistăm din nou la creșterea exporturilor către UE cu 24,8% și respectiv 18,8%.

Figura nr. 3.16. Evoluția exporturilor României în UE (%)

Sursa: Calcule pe baza datelor Eurostat 2011.

O analiză a întregii perioade 2000-2011 evidențiază trendul ascendent al exporturilor României în Uniunea Europeană, mai accentuat după 2003. Comparativ cu anul 2000 exporturile totale ale României în UE au fost de 2,3 ori mai mari în anul 2010 și aproape de 3 ori în anul 2011.

În perioada 2000-2011, toate grupele de produse – cu mici, dar importante excepții – au înregistrat creșteri ale nivelului exporturilor mai ales începând cu anul 2003, motiv pentru care, acesta poate fi considerat drept un punct de inflexiune în evoluția exporturilor

românești în UE, moment marcat și de schimbarea structurii exporturilor românești pe piața intercomunitară: majorarea produselor cu un nivel de dezvoltare tehnologică mai ridicată (grupa7) și declinul produselor cu valoare adăugată scăzută, consumatoare de forță de muncă (tip lohn – lipsite de creativitate).

Imediat după aderarea României la Uniunea Europeană s-a remarcat creșterea exporturilor de produse agricole și alimentare românești pe piața intercomunitară.

Evoluțiile din ultimii 2 ani pe fondul crizei zonei euro pot conduce la un nou punct de inflexiune în evoluția exporturilor României în UE.

4.4.4. Evoluții ale importurilor cu Uniunea Europeană

În perioada 2000- 2011 importurile totale ale României din Uniunea Europeană au înregistrat creșteri anuale mai mari decât exporturile până în anul 2008, urmate de un declin semnificativ în anul 2009 (28,6%) și, de creșteri ale importurilor, în 2010 (19,4%) și 2011(17,2%).

Această evoluție este rezultatul ajustărilor induse de efectele crizei economice și economiei românești, atât prin reducerea cererii interne, cât și a celei externe.

Figura nr. 3.18. Importurile și exporturile de mărfuri ale României cu UE (%)

Sursa: calcule pe baza datelor Eurostat.

În cazul analizei întregii perioade analizate 2000-2011, se poate remarca aceeași tendință de accelerare a creșterii importurilor după anul 2003 și, în special, începând cu anul 2007

Evoluția importurilor României de pe piața Uniunii Europene a fost afectată semnificativ, mai ales în anii 2009 și 2010 (pe fondul reducerii cererii interne a agenților economici și gospodăriilor populației) de criza economico-financiară globală din 2008 resimțită puternic pe continentul european.

Comparativ cu evoluția exporturilor, cea a importurilor României din spațiul Uniunii Europene a înregistrat mai multe puncte de inflexiune per total și la nivelul principalelor grupe de produse (anii 2004, 2006-2007 și 2009- 2010), semnalând o sensibilitate mai mare a acestora față de condițiile cererii interne și externe.

4.3.5. Balanța comercială a României cu Uniunea Europeană

Balanța comercială a României cu UE și majoritatea țărilor din acest spațiu a fost negativă, situație similară cu a altor țări intrate în Uniunea Europeană, care în general importă mai mult decât exportă din UE.

Balanța comercială a României cu UE a înregistrat în perioada 2000-2011 un deficit în continuă creștere, cu nivelul cel mai mic în 2000 și cel mai mare în anul 2008, când s-a ajuns la un deficit cumulat de 16.069 milioane euro, pe fondul crizei economice și a reducerii drastice atât a exporturilor, dar mai ales a importurilor. Deși în anul 2009 deficitul a scăzut la (-6.867,2 milioane euro) în anul 2011 a crescut până la (-7.793,7 milioane euro)

Printre factorii de presiune asupra balanței comerciale a României cu Uniunea Europeană se evidențiază:

– dependența structurilor tehnologice și de producție interne de importurile energetice și de materii prime;

– ritmul relativ lent al restructurării și privatizării din economie și din industrie;

– influențele negative ale evoluțiilor de pe piețele valutare interne și internaționale (mai ales cele din ultimii ani), care au determinat creșterea importurilor și erodarea competitivității exporturilor.

Anii 2009-2011 au marcat o scădere drastică și o relativă stabilizare a deficitului comercial al României cu Uniunea Europeană, pe fondul reducerii semnificative a exporturilor, dar mai ales a importurilor, precum și al ajustărilor induse de perioada de criză de după anul 2008 marcată de faza crizei zonei euro.

Privită pe ansamblu, perioada de criză de după anul 2008 a fost, paradoxal, una de

conjunctură favorabilă pentru reducerea deficitului comercial global, dar întârzierea măsurilor și acțiunilor îndreptate spre creșterea reală a competitivității economiei românești în spațiul Uniunii Europene și a construirii și întăririi unei poziții competitive globale nu pot face decât să relanseze și reacutizeze dezechilibrul balanței comerciale, spre niveluri greu sustenabile.

Deși în ultimii trei ani, exporturile către statele UE au crescut cu circa 50% dar cele către statele non-UE cu circa 100%, nu am făcut altceva decât să revenim la structura din 2008. Prin contrast, importurile s-au deplasat cu patru puncte procentuale dinspre partea non-UE spre cea aferentă UE și s-au diferențiat ca structură relativ la exporturi.

În timp ce exporturile din 2012 pe zona non-euro au sporit cu circa 30%, importurile din zona non-euro au rămas cu aproximativ 20% mai mici în raport cu cele din anul 2008, ceea ce a contribuit decisiv la echilibrarea balanței comerciale. Dacă deficitul cu statele UE s-a înjumătăit, de la circa 12 miliarde euro la 6 miliarde euro, cel pe relația non-UE a scăzut spectaculos, de aproape 6 ori.

De observat că ajustarea comerțului exterior în lipsa investițiilor străine s-a făcut brutal, cu o scădere a deficitului de la aproape 18 miliarde euro ( 9 luni din 2008) la circa 7 miliarde euro ( 9 luni din 2009, valoare pe care o regăsim și în 2012).

Pe de o parte, acest lucru a contribuit la echilibrarea macroeconomică și stabilizarea cursului de schimb pe un palier rezonabil, pe de altă parte a avut drept consecință o frânare puternică a ritmului de dezvoltare economică și a impus accesarea resurselor financiare ale FMI și BM, precum și susținerea din partea Uniunii Europene.

=== concl ===

Concluzii

O primă concluzie care se desprinde din lucrare este aceea potrivit căreia Uniunea Europeană ar trebui să acționeze într-o manieră unitară pentru a face față crizei actuale. Statele membre ale Uniunii Europene ar trebui să evite măsuri comerciale unilaterale care ar putea cauza probleme statelor vecine.

După cum remarca un cotidian de prestigiu la începutul crizei „Expansiunea creditului a început în America, dar în final Europa poate fi victima cea mare”. După explodarea bulei imobiliare americane, dezvoltarea economică a zonei euro a scăzut cu o rată anualizată de 0.8%, cea mai mare scădere din 2001 până în prezent.

Este evident faptul că este nevoie de reguli mult mai clare pentru derularea schimburilor comerciale intracomunitare pentru a nu se repeta în viitor o situație similară cu cea actuală.

Criza financiară începută în 2008 a obligat mai multe guverne din țările uniunii Europene să vină în ajutorul unor bănci puternice prin susținerea sistemului lor bancar cu măsuri ce prevăd fluiditatea monedelor naționale și străine, accentuarea cooperării dintre bănci, crearea unor fonduri de recapitalizare care vor injecta lichidități în bănci și primirea unui sprijin financiar din partea Fondului Monetar Internațional și al Uniunii Europene.

În afară de aceasta, fluctuațiile schimburilor comerciale ar putea fi amplificate prin problemele de lichiditate. Un factor important al riscului de lichiditate este răspândirea recentă a unor instrumente financiare complexe, cum ar fi derivatele creditelor sau produsele structurate precum obligațiunile garantate. Din acest motiv există riscul ca modelele similare să-i determine pe investitori să iasă de pe piață în același timp, cauzând în acest fel o penurie de lichidități, și aceasta cu atât mai mult cu cât pozițiile speculative au fost încurajate de ratele dobânzii joase și de relativa stabilitate a piețelor.

Autoritățile publice din țările europene pot contribui și ele la diminuarea acestor riscuri. La nivel macroeconomic, principalul obiectiv ar fi minimizarea riscurilor prin menținerea încrederii pieței prin măsuri credibile de ajustare ordonată a deficitelor globale.

Drept urmare, actorii principali în restabilirea echilibrului pe piața financiară trebuie să fie cei care au fost direct implicați în evenimentele ce au generat situația de criză.

In urma acestei analize, se observă că țara noastră a înregistrat rezultate destul de scăzute în domenii precum: productivitate, infrastructură de bază sau echilibrarea balanței comerciale, dar se preconizează o îmbunătățire a acestor indicatori pentru perioada următoare.

Pe măsură ce condițiile de creditare devin mai stricte, europenii devin din ce in ce mai sceptici și reduc investițiile și consumul. Find amenințați de șomaj, ei preferă să economisească și să își protejeze veniturile prin menținerea lor în afara sistemului financiar bancar.

În Europa flexibilitatea comportamentului populației este mult mai redusă, iar recesiunea poate fi un proces mai îndelungat și chinuitor.

Inițial, economiile care au supraviețuit cel mai bine în urma propagării efectelor crizei financiare nu au fost cele bogate, ci acelea ale căror piețe de capital nu au fost integrate. Chiar și aceste țări vor fi însă puternic afectate pe termen lung, datorită ponderii mari pe care o au exporturile în produsul intern brut – cererea pentru produsele lor va scădea drastic în contextul prăbușirii financiare mondiale, iar motorul lor principal de creștere va fi deci suprimat.

În ciuda relaxării inițiale, evoluția comerțului exterior al României a fost de asemenea deteriorată.

Deși economia românească nu a avut inițial de suferit datorită lipsei de integrare a pieței aceasta a fost puternic afectată datorită scăderii dramatice a investițiilor străine directe.

Până în momentul în care credibilitatea nu va fi restaurată, creșterea economică a României va stagna. Mai mult, atunci când băncile naționale se află în proprietate străină, guvernul român nu poate contribui la salvarea sistemului bancar și deci evoluția lui nu poate fi influențată la nivel național.

De asemeni, România trebuie să își revizuiască politicile de finanțare publică și să se devoteze integral combaterii corupției pentru a putea continua să atragă investitori strategici.

Până se vor realiza aceste obiective, dezvoltarea comerțului internațional al României va fi indirect susținut prin finanțări oferite de Fondul Monetar Internațional și respectiv de Banca Central Europeană, pentru a preveni o situație cu potențial de catastrofă.

Pe de altă parte, țările bogate ale Uniunii Europene se pot confrunta cu o recesiune mult mai severă decât cea a economiilor emergente, cel puțin în perioada inițială.

La începuturile actualei crize economice, reformatorii europeni nu au înțeles pe deplin complexitatea problemei pe care urmau să o gestioneze, în timp ce viteza uimitoare de contagiere la nivelul sectorului bancar eroda atât încrederea populației, cât și bunăstarea financiară a băncilor europene.

Din păcate, în loc să întreprindă acțiuni ferme si bine coordonate la nivel euroepan pentru a combate propagarea efectelor negative ale crizei, oficialii guvernamentali ai Uniunii Europene au preferat să întreprindă acțiuni la nivel individual.

Un pas important de acțiune coordonată a fost întreprins atunci când oficialii europeni au renunțat la egocentrismul național în favoarea bunăstării la nivel european. Astfel s-a agreat aprobarea unui plan de salvare pentru sistemul financiar european, căruia să îi fie atribuit un fond de 2000 miliarde de euro.

Viteza redusă de răspuns a oficialilor europeni se datorează în parte faptului că arhitectura economică europeană nu este încă pregătită să evite crizele de o asemenea amploare, atât timp cât marile puteri europene situează pe primul loc valorile naționale.

Din moment ce globalizarea nu reprezintă un proces reversibil, integrarea coordonării economice globale trebuie să fie intensificată în mod constant pentru a evita reaparația unor catastrofe de amploare similară cu criza actuală.

După 4 ani de luptă acerbă pentru salvarea economiei europene, rămâne încă o problemă esențială – guvernele acestor țări par a nu fi înțeles cauza reală a problemei. Nu capitalismul de tip laissez-faire a declanșat criza actuală, ci politicile de creditare expansioniste, utilizate într-o maniera iresponsabilă de oficialități pentru prelungirea unui boom creat în mod artificial.

Aceste politici eronate au determinat crearea unei oferte excesive de bani la nivelul economiei, ofertă ce nu numai că a impus o tendință inflaționară în nivelul general al prețurilor, dar a și condus investitorii pe căi eronate.

În acest scenariu putem identifica cauza reală a problemei nu în capitalismul de tip laissez-faire, ci în intervenționismul guvernamental excesic și mai ales, iresponsabil.

În aceste condiții dificile, se impun de revigorare a schimburilor comerciale care pot contribui la salvarea sistemului financiar.

Așa cum explică Jose Manuel Baroso, președintele Comisiei europene, „Criza financiară nu mai este o problemă de injecție de lichiditate. Trebuie să injectăm de asemenea și credibilitate […]”.

Răspunsul la problema credibilității economiei europene stă în cooperarea comercială. În acest sens Uniunea Europeană trebuie să coopereze atăt în interior căt și cu alte state ale lumii dar nu pentru a implementa reglementări excesive, ci pentru a asigura liberalizarea piețele.

Remodelarea coordonării politicilor europene trebuie făcută prin relaxarea barierelor fiscale și a gradului de intervenționism. Aceste măsuri vor permite pieței libere să realoce factorii de producție către acele sectoarele profitabile ale economiei și vor anula efectul coroziv al fricii și al panicii determinate de lipsa credibilității.

„Convulsiile severe ale economiei sunt rezultatul inevitabil al politicilor ce persuadează reglementarea

excesivă”. Numai atunci când guvernele europene vor opri intervenționismul flagrant, economiilor li se va putea imprima o tendință expansionistă viabilă și pe termen lung.

Comerțul exterior a fost impus de procesul specializării internaționale a economiilor naționale, „determinat de o serie de factori, cum sunt: condițiile naturale fizico-geografice, mărimea teritoriului și a populației fiecărei țări, nivelul tehnic și gradul de diversificare a aparatului productiv din fiecare țară, tradițiile economice, aproprierea geografică a statelor și stabilirea unor raporturi de complementaritate economică dinamică între ele, precum și de o serie de factori extraeconomici (dominația colonială, relațiile de producție, războaiele etc.).”

Din analiza comerțului internațional al României folosind evoluția indicatorilor de redare a gradului deschiderii internaționale și ai balanței comerciale, ai orientării geografice, competitivității comerțului internațional, dinamicii raportului de schimb în comerțul exterior cu țările Uniunii Europene se pot extrage câteva caracteristici:

• gradul de integrare al economiei României se încadrează, în perioada analizată, în media europeană,

• România are adânci dezechilibre structurale legate de ineficiența economică, deși cota de export din PIB estela nivelul mediei UE, cota de export/capita este doar la un sfert de media europeană cu cei 1700 Euro față de 7000 in UE.

• concentrare geografică puternică pe relațiile import intra UE-27 (de la un coeficient Gini-Struck 0,27 în 2006 la aproximativ 0,6 în 2010) si pe export intra UE-27 (coeficientul s-a plasat in mod constant pe banda 0,4- 0,5).

• exportul României către UE nu este puternic concentrat numai geografic dar și pe structură de marfă. Astfel pe analiză în structură a celor 9 grupe de marfă (conform SITC la o singură cifră) se constată o concentrare puternică cu deosebire pe sectoarele mașini și echipamente de transport, produse prelucrate și diverse produse prelucrate. De altfel vârful exporturilor aparține grupei mașini și echipamente de transport, cu deosebire industria automotivă.

• exportul României înregistrează avantaj comparativ pe relația cu UE 27 numai la 20 subgrupe de marfă din 4 grupe principale, dintre care: cereale și crupe, pneuri, rulmenți, aparatură electrotehnică de comutare și distribuție, exportul de subansamble de motoare. mobilă, industria ușoară.

Din rezultatele obținute, am putut trage concluzia că România nu este doar o economie exportatoare de mărfuri intensive în forță de muncă ieftină, ci înregistrează unele avantaje competitive chiar la produse intensive în capital și tehnologie. Acestea au o pondere din ce în ce mai ridicată în comerțul exterior al României, în timp ce alte categorii manifestă un declin evident.

Analiza avantajului competitiv al comerțului exterior al României pe direcția Uniunea Europeană a semnalat un aspect negativ și anume că, majoritatea produselor exportate de țara noastră, deși înregistrează variații pozitive ale cotelor la export, se află pe piețe aflate în declin, confruntându-se cu o cerere mondială în scădere.

Această concluzie preliminară ar putea să ridice probleme serioase, deorece impune luarea unor măsuri rapide în vederea adaptării ofertei naționale la cererea internațională.

Din analizele realizate în cadrul acestei lucrări, nu am putut observa a schimbare radicală a specializării internaționale a României. Cu toate acestea, există premize pentru ca activitatea de comerț exterior a României în raport cu țările Uniunii Europene să devină competitivă în mărfuri intensive în capital și tehnologie.

Deși în perioada 1990-2002 comerțul exterior al României era dominat de produse intensive în resurse naturale și forță de muncă ieftină există posibilitatea ca tendința înregistrată după 2007 să se confirme în anii următori.

Analizând relația competitivitate – productivitate putem ajunge la concluzia că exporturile au un rol foarte important asupra creșterii productivității,

De regulă, firmele din România ajung să își internaționalizeze activitatea, după ce au obținut anumite performanțe pe plan intern. În aceste condiții, relația de cauzalitate completă este: productivitate – competitivitate – productivitate.

Prin studiul realizat în prezenta lucrare s-au confirmat analizele efectuate în plan internațional care arată că, în special, în țările în tranziție se manifestă fenomenul de „learning by exporting”.

Un număr considerabil de studii empirice sugerează că firmele implicate în comerțul internațional sunt mai performante decat alte firme care sunt implicate în astfel de activități deoarece adoptă atitudinea "învățare prin export", potrivit căreia experimentează o îmbunătățire în productivitate prin accesul la expertiză tehnică de pe piețele de export.

=== intro ===

Introducere

Alegerea acestei teme pentru lucrarea de licență a fost motivată printre altele de interesul pentru cunoasterea evolutiei spatiului european, interes ce a fost impulsionat de aderarea României la Uniunea Europeana. In această lucrare am incercat sa prezinte principalele momente ale evolutiei economiei europene moderne.

M-am straduit sa reliefez desfasurarea in timp si spatiu a activitatilor economice, a factorilor de productie si a raporturilor economice, a productiei insasi, sub aspect politic, economico-social si tehnico-economic. În acest scop am evidențiat inceputurile procesului  de constructie europeana, etapele acestui proces care este in curs de desfasurare, precum si actorii principali ce  si-au jucat rolul pe scena Uniunii Europene dand nastere unei Europe aflata intr-o continua transformare. Uniunea Europeana, rezultat al unui proces de cooperare si integrare care a inceput la nivelul anilor '50 intre sase state europene, numara in prezent, dupa sase valuri de aderare, 27 de membri iar in curand, poate, 30 de membri.

Construcția europeană a fost una din marile provocări ale sec. XX. După ce Europa a fost focarul unor mari civilizații, dar și teatrul de desfășurare a unor războaie devastatoare, europenii au înțeles în sfârșit că singura garanție a securității colective este o organizare supranațională.

Scopul și sarcinile cercetării au determinat structura tezei, care cuprinde introducerea, patru capitole, care redau conținutul de bază al cercetării, concluzii și recomandări, bibliografia și anexele.

Primul capitol este dedicat caracterizării succinte a evoluției economiei europene. Evoluția accelerată a integrării postbelice va fi astfel plasată într-un context mai larg, care pune în evidență etapele și diversele modele de organizare comunitară.

Capitolul 2 este dedicat prezentării coordonatelor procesului de integrare a economiei românești în Uniunea Europeană.

Al treilea capitol se referă la sistemul de indicatori macroeconomici care pot contura imaginea economiei europene.

În aceste trei capitole am urmărit următoarele obiective:

delimitarea principalelor etape ale Europei comunitare;

definirea Uniunii Europene ca organizație de integrare;

definirea etapelor integrării europene;

cunoașterea principiilor de bază ale uniunii economice.

Deși Jean Monnet ar fi dorit ca Europa să înceapă printr-o construcție culturală (mentalități, atitudini, instituții și valori convergente), integrarea europeană s-a realizat de la început ca un proiect economic.

În aceste capitole am realizat o prezentare de ansamblu asupra economiei europene dar am încercat si plasarea economiei românești in context european.

Deși se observă dezvoltarea remarcabilă atât economică, cât și socială a Europei în ultimele decade și, deși Uniunea Europeană a reușit să integreze economic o mare parte din continentul european, în momentul de față comunitatea economică europeană se află in fața unei provocări majore.

Uniunea Europeană are în prezent 27 de state membre și o structură din ce în ce mai integrată, în care elementul comunitar își cucerește din ce în ce mai multe competențe.

Totuși, dat fiind evoluțiile adesea sinuoase ale sale, precum și contextul internațional actual, este greu de definit cu precizie care va fi forma finală a ei. Ce putem cunoștea în acest moment în afara prezentului este ce s-a întâmplat în trecut, care a fost drumul parcurs de construcția europeană de la începuturile de după cel de-al doilea război mondial și până în 2009.

Uniunea Europeană reprezintă la ora actuală modelul cel mai desăvârșit de integrare regională. Este indeniabil, că construcția europeană rămâne un subiect de dezbateri permanente, deoarece chiar în ciuda faptului că îi sunt imputate un șir de vicisitudini și critici, acest proces a avansat pînă la etapa superioară de integrare, fapt ce îi imprimă un caracter unic cu influență determinantă în lume.

Procesul de construcție europeană este prin natura sa foarte complex și multilateral, reprezentând un domeniu vast și fertil pentru realizarea studiilor și cercetărilor pluridisciplinare și, în consecință, literatura de specialitate dedicată integrării europene este, de asemenea, extrem de bogată și variată. Dar, vom constata, în același timp, că în context actual, integrarea europeană capătă un șir de valențe aplicative suplimentare, constituind astfel un câmp propice pentru alte experimentări novatoare prin utilizarea diverselor modalități de cercetare.

De aceea, putem afirma, că importanța problemelor ce țin de manifestarea procesului de integrare europeană nu diminuează în timp, ci din contra, sporește tot mai mult.

Percepția generală despre Uniunea Europeană se modifică foarte rapid din cauza evoluției vertiginoase a evenimentelor și factorilor ce afectează dezvoltarea ei și care, în consecință, generează o multitudine de probleme cu referință la comerțul exterior și piața unică, la politica agricolă și competițională, la piața financiară și uniunea monetară, probleme de ordin social și de coeziune regională, etc.

Așa cum acoperirea acestei game largi și variate de probleme implică riscul simplificării extreme a unor aspecte importante ce țin direct de subiectul prezentei lucrări, am considerat necesar să depistăm din imensa complexitate a problemelor integrării europene acele elemente care caracterizează evoluția economiei Uniunii Europene.

În prezent, Uniunea Europeană parcurge o etapă de redefinire a identității și a coeziunii sale interne, în contextul necesității de a se afirma ca actor competitiv și dinamic într-o lume în continuă globalizare, dar și pe fundalul „digerării” celui de-al cincilea val al extinderii, început în 2004 cu zece state și finalizat prin aderarea României și a Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

In 2007, odata cu aderarea la Uniunea Europeana, România a acceptat practic un transfer de decizie economica in importante domenii catre structurile supranationale de la Bruxelles si cand au fost instrainate cele mai importante si profitabile sectoare economice, cand intreaga axa majora a economiei nu mai este sub control romanesc, cand capitalul autohton nu mai are decizia (in unele cazuri nici macar reprezentare) in productia petrolului, in distributia de gaze si electricitate, in productia de otel si ciment, in telefonia fixa si mobila, in sistemul bancar, elaborarea unei strategii guvernamentale poate pare ca fiind nefolositoare. O strategie este o alegere intre variante.

Potrivit proiectului strategiei post-aderare al Guvernului, domeniile care avantajeaza România în competitia pe piata UE, pe baza carora va fi construit brandul de tara, sunt alimentele ecologice, industria IT, vinul, turismul, confectiile, mobila, produsele mestesugaresti si medicamentele naturiste. Definirea profilului de tara presupune însa, pe lânga identificarea avantajelor competitive ale României pe piata Uniunii Europene, construirea unei imagini pozitive a tarii, în baza specificului national, dar România se confrunta cu un deficit de imagine în Europa.

Astfel, în cele mai multe cazuri, nu exista informatii care sa individualizeze România, iar cetatenii români sau informatiile legate de tara sunt asociate cu evenimente negative.

În concluzie, Uniunea Europeană este o construcție în mișcare într-un context internațional caracterizat, la rândul său, de o dinamică accentuată. Aceasta face ca profilul României să țină cont de oportunitățile existente, în scopul minimizării vulnerabilităților tipice unui stat nou membru UE, al promovării unor politici coerente, având ca obiectiv creșterea bunăstării cetățenilor români.