Relatia Lichiditate Rentabilitate

Economie

Relatia Lichiditate Rentabilitate

Byadmin ianuarie 1, 2024

Relația

Lichiditate-rentabilitate

CUPRINS

Introducere

Cap I. Gestiunea financiară în întreprindere

1.1 Conceptul de gestiune financiară

1.2 Obiectul și rolul gestiunii financiare a intreprinderii

Cap II. Lichiditatea

2.1 Considerații generale privind lichiditatea

2.2 Ratele de lichiditate

2.3 Factoringul

2.4 Solvabilitatea

Cap III. Rentabilitatea

3.1 Ratele de rentabilitate

3.2 Contul de profit si pierdere-instrument analiză rentabilitate

Cap IV. Metode și tehnici de reflectarere a lichidității

4.1 Tablou de finantare-instrument analiză lichiditate

4.2 Tabloul fluxurilor de trezorerie

Cap V. Studiu de caz la S.C. OIL TERMINAL S.A

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Succesul unei întreprinderi constă din ce în ce mai mult în capacitatea acesteia de a comunica, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Această comunicare este realizată prin intermediul situațiilor financiare, care oferă o imagine de ansamblu asupra activității desfășurate și prin furnizarea unor informații suplimentare necesare diferiților utilizatori.

Gestiunea financiară a devenit o necesitate în zilele noastre atât pentru întreprinderea în sine cât și pentru agenții economici.

Aceasta se referă în mod expres la un “ansamblu corelat de decizii și operațiuni conexate acestora ce privesc administrarea în condiții de eficiență a fondurilor întreprinderii și respectiv obținerea și repartizarea rezultatelor sale financiare.’’

Activitatea de gestionare financiară se referă, deopotrivă, atât la maniera de utilizare eficientă și economicoasă a fondurilor, cât și la controlul curent și ulterior al activității.

Motivul pentru care am ales această lucrare este importanța pe care o are furnizarea de informații cu privire la situația echilibrului firmei într-o anumită perioadă de timp, a modului de gestionare a resurselor, capacitatea unei întreprinderi de a-și achita obligațiile de plată,rezultatul raportului dintre efectele obținute și eforturile depuse. Aceste informații sunt furnizate cu ajutorul ratelor de lichiditate și rentabilitate.

Ratele pot oferi informații cu privire la activitatea întreprinderii, politicile comerciale, caracteristicile economice, aspectele financiare, investiționale și de exploatare.

Consider că problemele rentabilității nu vor lipsi niciodată din prim – planul abordărilor teoretice și practice ale oricăror tipuri de structuri care realizează activități economice.

Lucrarea este structurată pe cinci capitole. În primul capitol, intitulat „Gestiunea financiară în întreprindere” am prezentat noțiunile generale cu privire la conceptul de gestiune precum și obiectul și rolul acesteia.

În al doilea capitol, intitulat „Lichiditatea” am definit această noțiune, metodele de calcul precum și documentele care o evidențiază.

În cel de-al treilea capitol, intitulat „Rentabilitatea” am prezentat principalii indicatori utilizați în calcularea rentabilității și instrumentul de analiză a acesteia.

În cel de-al patrulea capitol intitulat „Metode și tehnici de reflectarere a lichidității” am prezentat pe scurt Tabloul de finanțare precum și Tabloul fluxurilor de trezorerie.

În ultimul capitol am realizat analiza ratelor de rentabilitate și lichiditate la firma S.C. OIL TERMINAL S.A și am interpretat rezultatele obținute.

Pentru redactarea lucrării am utilizat surse teoretice, cărți online, site-uri de specialitate studiate și utilizate în vederea realizării unei prezentări cât mai bune a temei alese.

Această lucrare a fost realizată sub îndrumarea domnului profesor Conf. Univ. Dr. Chirilă Emil, căruia îi mulțumesc pentru ajutorul acordat.

Cap I. Gestiunea financiară a întreprinderii

Conceptul de gestiune financiară

Gestiunea financiară a întreprinderii oferă tehnicile și metodele de acțiune practică financiară pentru ameliorarea situației economico-financiare a agenților economici, aceasta cu atât mai mult cu cât mecanismele clasice ale economiei de piață se conturează și urmează să funcționeze cu toate rigorile ce se implică.

În general, formulările teoretice sau aplicative referitoare la gestiunea financiară adoptă o optică normativă și conduc la stabilirea unor reguli universale de analiză și de comportament, fără a neglija influența pe care contextul intern și extern propriu întreprinderii o exercită asupra gestiunii financiare. Deci, problematica gestiunii financiare și conțiunutul său tehnic sunt strâns legate de contextul intern și mediul extern al întreprinderii. În aceste condiții, este necesar să se identifice și să se pună în evidență aspecte universale dovedite în teoria și practica financiară și, de asemenea, aspecte ocazionale, circumstanțiale și locale, proprii tipului de întreprindere sau contextului național.

În economia de piață, schimburile de activități dintre agenții economici reprezintă condiția de viață a întreprinderii mai ales într-o lume economică în care resursele sunt limitate, sunt rare. Acestea se efectuează prin intermediul factorului monetar.

Orice schimbare implică două fluxuri compensatorii: un flux real de bunuri și servicii și un flux financiar echivalent în termeni monetari.Aceste fluxuri reciproce nu pot avea loc decât în urma unui proces de acumulare prealabilă de bunuri, servicii sau de monedă la fiecare agent economic. Această acumulare se realizează în urma unui proces de producție și presupune existența unor stocuri, a unui capital economic.Formarea acestui capital economic are loc prin atragerea de capital financiar de la asociați, de la creditori sau din finanțare internă. Atragerea capitalului din afara întreprinderii pune problema remunerării acestuia la un nivel apropiat de cel al valorificării capitalurilor pe alte piețe (monetară, financiară), ca și problema remunerării celorlalți factori economici atrași în procesul de producție: munca, natura , statul. Sursa de remunerare a capitalurilor o constituie surplusul monetar degajat de o activitate economică rentabilă.

Obiectul și rolul gestiunii financiare a întreprinderii

Obiectivul principal al gestiunii financiare este punerea în aplicare a unui sistem de metode de gestiunea financiară care să determine creșterea valorii întreprinderii.Pentru marile întreprinderi acest obiectiv vizează maximizarea valorii de piață, iar pentru întreprinderile mici și mijlocii obiectivul substanțial este asigurarea independenței și a rentabilității.

Pentru toate întreprinderile, gestiunea financiară trebuie să asigure coordonarea instrumentelor sau activelor financiare, a variabilelor și procedurilor de reglare în vederea realizării relațiilor cu partenerii financiari întâlniți pe piețele financiare.

Gestiunea financiară ocupă un loc particular în conducerea generală a întreprinderii dar ea nu este decât o funcție complementară alături de alte domenii funcționale: contabilitatea generală și analitică, controlul financiar, informatica de gestiune, etc.

Conținutul gestiunii financiare este legat nu numai de dezvoltarea sistemului financiar global, dar în egală măsură este determinat de însăși dezvoltarea întreprinderii. Aspecte specifice ale gestiunii financiare în diferitele stadii ale dezvoltării întreprinderii (lansare, creștere, maturare, declin) pot fi puse în evidență cu ajutorul modelului ciclului de viață al întreprinderii, care pune în evidență succesiunea a patru etape, tipice sub aspect comercial, strategic, tehnic, financiar .

Întregul proces de reglementare a fluxurilor reale și financiare evidențiază caracterul de universalitate al fenomenului financiar. Pe această bază gestiunea financiară este în mod necesar implicată în politica generală a întreprinderii, înfluențând astfel alegerea obiectivelor strategice și tactice ale acesteia. De aceea gestiunea financiară este adesea asimilată cu conducerea generală a întreprinderii.

Rolul gestiunii financiare este de apărare și de consolidare a patrimoniului și a independenței întreprinderii. Pentru realizarea acestui rol, gestiunea financiară trebuie să realizeze, în condiții de echilibru, 3 acțiuni principale ale întreprinderii:

Investițiile

Finanțarea lor

Repartizarea profitului

Este evident că deciziile în acest domeniu aparțin conducerii generale a întreprinderii, dar modalitățile de execuție revin întrutotul gestiunii financiare pentru alegerea mijloacelor, pentru gestiunea activelor și pasivelor, pentru controlul realizării acestor decizii și pentru analiza consecințelor lor.

Identificarea acestor trei acțiuni principale s-a făcut având în vedere impactul puternic al acestora asupra vieții economico-financiare a întreprinderii:

Deciziile de investiții au influență directă asupra structurii activelor întreprinderii, deci asupra gradului lor de lichiditate;

Deciziile de finanțare determină structura pasivelor și deci modificări în gradul de exigibilitate al pasivelor și în costul mediu al capitalului;

Deciziile de repatizare a profitului determină politica dividendelor cu implicații directe asupra investițiilor și autofinanțării, determină mșsura în care rentabilitatea întreprinderii se regăsește în dezvoltarea viitoare a acesteia și în remunerarea capitalului.

Gestiunea financiară urmărește maximizarea valorii întreprinderii. Dar această valoare nu poate fi apreciată doar în raport cu patrimoniul net (activ total – datorii totale) sau bogăția prezentă acumulată de întreprindere (valoarea patrimonială) ci, în egală măsură, trebuie analizată în raport cu proiectele și activitățile viitoare în care patrimoniul este și va fi angajat (valoarea financiară). De aceea trebuie avute în vedere rezultatele așteptate în viitor, ca urmare a valorificării patrimoniului acumulat. Drept urmare, valoarea anticipată corespunde valorii actuale pe care o putem atașa veniturilor viitoare scontate, așteptate a se realiza de către întreprinderea respectivă. Aceasta este rațiunea pentru care valoarea este inseparabilă de calitatea proiectelor în care patrimoniul este angajat.

Gestiunea financiară trebuie să asigure menținerea unui rezultat satisfăcător pe termen mediu și lung. Astfel, pentru desfășurarea activității, întreprinderea angajează resurse costisitoare din veniturile sale. Gestiunea financiară are rolul de a verifica dacă activitatea întreprinderii este suficient de rentabilă pentru a genera venituri care îi vor permite remunerația furnizărilor de resurse și rambursarea lor.

Degajarea unor rezultate nefavorabile sau insuficiente se concretizează între-o risipă de resurse, cu consecințe negative atât pentru întreprindere însăși, cât și pentru furnizorii de fonduri, dar și pentru economia națională.

Cap II. Lichiditatea

2.1 Considerații generale privind lichiditatea

Termenul de lichiditate provine din cuvântul de origine franceză „ liquidite ”. A prezenta o definiție unică și unanim acceptată este greu de realizat în literatura de specialitate, deoarece componentele stabilirii acesteia sunt foarte variate și chiar diferite, în funcție de domeniul de activitate la care se referă această noțiune. În cele ce urmează vor fi prezentate unele definiții care , în ansamblul lor , au în general contingență cu funcțiile instrumentului de finanțare numit factoring .

„Lichiditatea reflectă totalitatea banilor de care dispune o întreprindere , un patron , etc. pentru a face plățile în termen”.

Lichiditatea este libertatea de acțiune generală monetară , exprimată în capacitatea unei întreprinderi economice sau a unei instituții publice bugetare de a realiza în termenele stabilite toate obligațiile de plată.

Lichiditatea exprimă posibilitatea acoperirii obligațiilor de scurtă durată cu mijloacele de plată disponibile la un anumit termen. Cei care asigură conducerea societăților vor trebui să îndeplinească obligațiile financiare conform termenelor contractuale . Pentru aceasta trebuie să asigure mijloacele financiare necesare în vederea realizării acestor scopuri . Această disponibilitate de plată se numește stare de lichiditate . Lichiditatea optimă a unei întreprindergenerală monetară , exprimată în capacitatea unei întreprinderi economice sau a unei instituții publice bugetare de a realiza în termenele stabilite toate obligațiile de plată.

Lichiditatea exprimă posibilitatea acoperirii obligațiilor de scurtă durată cu mijloacele de plată disponibile la un anumit termen. Cei care asigură conducerea societăților vor trebui să îndeplinească obligațiile financiare conform termenelor contractuale . Pentru aceasta trebuie să asigure mijloacele financiare necesare în vederea realizării acestor scopuri . Această disponibilitate de plată se numește stare de lichiditate . Lichiditatea optimă a unei întreprinderi depinde de posibilitatea de procurare a mijloacelor financiare astfel încât să poată fi asigurată derularea activității întreprinzătoriale .

Noțiunea de lichiditate în teoria și practica modernă este utilizată în două direcții importante:

Prin lichiditate se înțelege însușirea valorilor patrimoniului întreprinderii care se pot utiliza ca mijloace de plată sau se pot transforma ăn mijloace financiare de plată.

În altă ordine de idei , lichiditatea este percepută ca o relație de acoperire , ceea ce înseamnă relația existentă între mijloacele bănești disponibile și volumul obligațiilor scadente la o anumită dată. Dacă facem analiza din acest punct de vedere ajungem la lichiditatea relativă . Deci , în fond , lichiditatea relativă este o relație între necesitate și posibilitatea de acoperire cu mijloace financiare . Ideal este ca în această relație posibilitățile ( disponibilitățile ) de acoperire cu mijloacele de plată ale unei întreprinderi să fie la fel sau eventual mai mari decât necesitățile de plată . În asemenea condiții de relații putem afirma că întreprinderea este din punct de vedere financiar în echilibru și va fi cotată pe piața de afaceri ca o societate comercială cu lichidități normale .

În concluzie, lichiditatea reflectă însușirea valorilor patrimoniale care se pot utiliza direct ca mijloace de plată sau se pot transforma în lichidități pentru a achita obligațiile de plată exigibile .

Gradul de lichiditate a unei intreprinderi se poate stabili in cifre procentuale sau sub forma unor difernte in sume absolute. Nivelul gradului de lichiditate a unei societari va trebui sa fie verificat si controlat permanent de catre conducerea acesteia pentru a se evita orice risc eventual de faliment.In scopul asigurarii lichiditatilor necesare desfasurarii activitatii economice, o contributie importanta poate sa reprezinte utilizarea instrumentului de factoring.De altfel, si literatura de specialitate considera ca functia principala a factoringului este cea de finantare, deci de asigurare a lichiditatilor pentru exercitarea proceselor economice.

2.2 Ratele de lichiditate

Ratele de lichiditate apreciază capacitatea întreprinderii de a-și achita obligațiile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante, fiind utilizate în cazul unor comparații între întreprinderile din același sector de activitate sau între ratele cronologice înregistrate de aceeași întreprindere.

Rata lichidității curente (RL) reflectă posibilitatea activelor curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile.

RLC =

Lichiditatea curentă are o marjă crescută de aproximare datorită numărului crescut de variabile de care este influențată: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rotația activelor circulante, caracterul de sezonalitate etc. O valoare subunitară a ratei nu prezintă pericol în condițiile în care gradul de lichiditate al activelor circulante are o valoare mai mare decât gradul de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt; acesta înseamnă că stocurile sunt reduse treptat pentru a se putea plăti datoriile exigibile pe termen scurt, fără a stânjeni continuitatea producției, iar datoriile se reînnoiesc în mod constant. La construcția indicatorului s-a plecat de la ipoteza că stocurile pot fi lichide, ceea ce nu corespunde în totalitate realității. Lichiditatea stocurilor este foarte variabilă, iar în cazul stocurilor fără mișcare sau degradate, aceasta nu există.

În ceea ce privește analiza în dinamică, nu este de ajuns ca lichiditatea curentă să fie supraunitară, ci este necesar ca evoluția acesteia să fie crescătoare.

Rata lichidității curente sau generale (RLC) reflectă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi datoriile pe termen scurt prin transformarea tuturor activelor circulante în lichidități.

Rata lichidității rapide sau reduse (RLR) evidențiază capacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile pe termen scurt din lichidități și creanțe. Lichiditatea rapidă exclude activele de natura stocurilor din mijloacele actuale de plată, stocurile fiind elementul cel mai lent sub aspectul potențialului de transformare a activelor circulante în lichidități .

RLichit.Rapide = sau RLichid.Rapide =

Valorile de referință ale ratei lichidității rapide sunt:

– valoarea minim acceptabilă este de 0,65 (sau de 0,8 după opinia unor specialiști), iar firmele care se situează sub acest nivel sunt în pericol de incapacitate de plată;

– valoarea maxim acceptabilă este 1, evidențiind faptul că stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt, cel mult avansuri primite de la clienți.

În general, raportul este subunitar și nu produce dificultăți, în condițiile în care întreprinderea dispune de stocuri “sănătoase” și previziuni de trezorerie corecte. Deși lichiditatea rapidă prezintă o înclinație mai realistă decât lichiditatea curentă, nimeni nu poate garanta că anumiți clienți vor plăti la scadență pentru a forma lichiditățile prevăzute de întreprindere.

Conform teoriei economice sunt păreri potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 și 1 ar reprezenta situația optimă în ceea ce privește solvabilitatea parțială.

Rata lichidității imediate (RLI) apreciază măsura în care obligațiile exigibile pe termen scurt pot fi plătite cu ajutorul disponibilităților bănești.

RLichid. Imediate =

Valorile de referință ale ratei lichidității imediate sunt:

– valoarea minimă acceptată este de 0,3, iar firmele care se situează sub acest nivel se află în pericol de incapacitate de plată; totuși o valoare redusă poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor lichidabile în concordanță cu datoriile exigibile.

– valoarea maximă acceptată este de 0,65, iar firmele care depășesc acest nivel nu își utilizează eficient resursele disponibile.

Lichiditatea imediată se prezintă sub forma unui indicator puțin relevant, datorită instabilității încasărilor, motiv pentru care aprecierea capacității de plată impune o corelare între termenele de achitare a datoriilor și cele de încasare a creanțelor.

Rata solvabilității pe termen lung (R) arată măsura în care întreprinderea poate achita datoriile totale si reprezintă o măsura a garantării datoriilor totale prin patrimoniu.

RS =

Corelată în situația patrimonială (patrimoniu neangajat în datorii): SN= At- Dt

Valorile de referință ale acestei rate sunt: R>1,5 și este însoțită de risc de insolvabilitate și risc de nerambursare.

2.3 Factoringul

Factoring-ul este un produs financiar complex care combină simultan urmatoarele servicii: creditarea, asumarea riscului de neîncasare a creanțelor, servicii de urmărire și încasare a creanțelor, precum si evidența contabilă a creanțelor.

Factoring-ul este o înțelegere între un cumpărător, denumit factor, și un vânzător, denumit aderent, prin care factorul cumpără creanțele vânzătorului, de regulă, fără recurs, asumându-și asftel răspunderea pentru capacitatea de plată a debitorului/ debitorilor creanțelor. Dacă debitorul creanței devine falit sau nu-și poate onora obligațiile de plată din diverse motive, factorul preia asupra sa pierderea financiară aferentă.

Mecanismul factoringului presupune existența unor relații contractuale între deținătorii de creanțe comerciale și instituțiile de credit care, în schimbul unui comision de facturing, ad valorem, calculat asupra valorii creanțelor transferate / vândute și unui comision de finanțare, calculat prorata temporis, funcție de dobândă stabilită, preiau creanțele comerciale, efectuând următoarele operațiuni:

a) procedează la încasarea facturilor și efectelor de primit de la clienți la scadență;

b) garantează încasarea facturilor și a efectelor de comerț primite de la clienți, clienți și în cazul incapacității de plată sau falimentului clienților:

c) varsă, imediat sau la un anumit termen, în contul aderentului contravaloarea facturilor sau cea mai mare parte a acestora.

Factoringul poate fi utilizat de întreprindere pentru finanțarea activității avâns ca si efecte:

Obținerea unei finanțări adaptate nevoii de lichidități a companiei

Optimizarea gestiunii trezoreriei și asigurarea disponibilităților necesare finanțării capitalului de lucru și asigurarea surselor de finanțare pe termen lung

Creșterea spre nivelul maxim a capacității de mobilizare a crenațelor companiei

Instrumentul de finanțare factoring oferă avantaje considerabile în condiții legale și corecte de derulare a contractului de factoring. Unul dintre cele mai importante avantaje îl constituie trasformarea imediată a creanțelor cedate și vândute în lichidități bănești.Cu aceste lichidități clientul de factoring își va putea plăti obligațiile scadente și va putea asigura un echilibru în balanța de încasări și plăți.

Analizând avantajele de finantare , prin asigurarea lichidităților imediate de către factor se constată îmbunătățirea gradului de lichiditate a clientului de factoring. În bilanțul pentru stabilirea gradului de lichiditate intervin modificări importante în structura mijloacelor circulante, în sensul că prin transformarea imediată a creanțelor în lichidități, se obțin mijloace bănești (disponibilități în conturi bancare și în casă).

Volumul lichidităților asigurate de către instrumentul de finanțare prin factoring este dependent de cifra de afaceri (volumul desfacerilor) și în consecintă se consideră congruent cifrei de afaceri. În cazul creșterii cifrei de afaceri prin creșterea volumului de desfacere a mărfurilor utilizând instrumentul de finanțare factoring nu se ajunge la dificultăți financiare de plată, deoarece creanțele, în funcție de volumul desfacerilor, sunt încasate imediat. În această ordine de idei, se poate afirma că afacerile de factoring, prin asigurarea lichidităților imediate, contribuie în mare masură la dezvoltarea activității întreprinderilor și în consecință la creșterea volumului de desfacere (a cifrei de afaceri). Aceasta calitate a factoringului de fi un promotor al creșterii producției și a volumului de desfacere reprezintă un avantaj considerabil de perspectivă a pentru clientul de factoring.

2.4 Solvabilitatea

Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare de a face față datoriilor sale, când acestea ajung la scadență. Mai concret, menținerea solvabilității constă în executarea cu scrupulozitate a rambursărilor promise împrumutătorilor și altor creditori.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea unității patrimoniale de a face față obligațiilor scadente care rezultă fie din angajamentte anterioare contractate, fi din operații curente, fie din prelevări obligatorii.

Ratele de solvabilitate, folosite în analiza financiară, sunt semnificative în cazul unei comparații între întreprinderile din același sector sau între ratele cronologice realizate de aceași întreprindere.

Stabilirea solvabilității unui întreprinzător și a riscului de faliment este influiențat de o multitudine de factori:

domeniul de activitate;

periodicitatea și fluctuațiile activității

structura capitalurilor

dimensiunea firmei.

ciclul de viață al activității;

frecvența dificultăților în achitarea datoriilor;

particularitățile economice, juridice, fiscale, sociale, financiare și ecologice ale mediului exterior al întreprinzătorului;

caractersticile întreprinzătorului;

O metodă de determinare a solvabilității o reprezintă rata solvabilității pe termen lung

Solvabilitatea arată măsura în care datoriile totale pot fi acoperite pe seama activelor. Gh. Băileșteanu consideră relevanți pentru aprecierea solvabilității întreprinderii următorii indicatori:

Gradul de apreciere a serviciului datoriei

ga =

Indicatorul arată oportunitatea creditului din punct de vedere al eficienței activității .

Creditorul va pretinde ca mărimea indicatorului să fie mai mare decât 1, în funcție și de fezabilitatea proiectului, de soliditatea financiară și economică a întreprinderii.

Grad de acoperire a serviciului datoriei mai mare decât 2 indică o întreprindere solvabilă, doar apariția unor perturbații majore ar putea să ducă la incapacitate de plată.

Indicele de solvabilitate generală

ISG =

Devine relevant când creditorul are în vedere alternativa falimentului, achitarea datoriilor se va face din valorificarea activelor totale.

În perioadele de criză valoarea de lichidare este inferioară valorii contabile a activelor, se impune o valoare asiguratorie de 3 sau chiar 4.

Solvabilitatea generală exprimă în termeni relativi indicatorul situația netă, activului neangajat în datorii (Situația netă = Activ total – Datorii totale).

Valoarea minim acceptabilă este 2, sub acest nivel existând riscul de insolvabilitate, situația netă a întreprinderii fiind negativă.

Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă, iar lipsa capacității de plată și a lichidității poate avea caracter temporar.

Cap III. Rentabilitatea

Studiile de rentabilizare pe perioadă se bazează pe optica de exploatare care insistă în a raționa pe baza consumurilor și produselor și nu a încasărilor și plăților. Consumurile și produsele, sunt prinse, în documente contabile, în conturile de gestiune sintetice, în conturile de exploatare generală și în contul de profit și pierdere.

Consumurile sunt constituite din toate operațiunile ce privesc un exercițiu și corespund unui cost pentru întreprindere, fiecă cheltuiala respectivă este efectuată în cursul anului anterior sau posterior.

În mod simetric produsele rezultă din vânzările exercițiului, chir dacă facturile sunt încasate ulterior datorită creditelor acordate clientelei.

Rentabilitatea pe perioadă se deduce din documentele contabile, raportând rezultatele la capitalul folosit. Ea răspunde unei necesități practice și mai ales preocupărilor terților în legătură cu întreprinderea: statutul pentru calculul impozitelor, creditorilor pentru evaluarea riscurilor asumate, asociaților pentru a aprecia eficiența gestiunii și a determina profitul care se distribuie.

Rentabilitatea pe perioadă este totodată convențională și deci discutabilă, deoarece:

Presupune împărțirea artificială a activității din întreprindere în perioada anuală;

Presupune repartizarea contabilă a anumitor cheltuieli: amortizări, provizioane.

Toate acestea ne conduc la concluzia că trecerea de la rentabilitatea absolută la cea pe perioadă este dificilă din mai multe motive:

Actualizarea se face foarte greu;

Diferența de optică dintre încasări și plăți pe de o parte, produs și consumuri pe de altă parte.

Calculul de rentabilitate retrospectivă trebuie să se bazeze pe cifre aparținând trecutului. Sunt deci caracterizate prin certitudine.

În principiu ele servesc la:

Aprecierea gestiunii trecute a întreprinderii;

Determinarea profitului impozabil;

Repartizarea profitului între acționari (asociați);

Orientarea gestiunii întreprinderii spre sectoarele cele mai rentabile.

Rentabilitatea este unul dintre indicatorii de importanță preponderentă în analiza financiară. Ea exprimă eficiența generală a utilizării resurselor întreprinderii, adică, capacitatea capitalului investit de a produce profit.

3.1 Ratele de rentabilitate

Prezentarea unei singure rate de rentabilitate, la un anumit moment, nu ne spune prea mult legat de performanța întreprinderii. Ele au o valoare informațională ridicată prin intermediul comparațiilor efectuate: față de perioadele anterioare, valorile programate ale indicatorilor, rezultatele întreprinderilor similare, mărimi prevăzute în norme, standarde, media sectorului etc.

Ratele pot oferi informații cu privire la activitatea întreprinderii, politicile comerciale, caracteristicile economice, aspectele financiare, investiționale și de exploatare.

Comparațiile între întreprinderi similare, din același sector de activitate, ajută la aprecierea rentabilității direct față de competitori, mai real decât față de propriile performanțe anterioare. Acest tip de comparații evidențiază punctele slabe și cele tari ale întreprinderii, venind în ajutorul, atât al utilizatorilor interni (conducere) cât și al celor externi (investitori, creditori etc.).

În folosirea ratelor, analistul trebuie să țină cont de persoanele/instituțiile cărora le sunt necesare informațiile și motivul acestora (care sunt utilizatorii finali și de ce sunt interesați de anumite informații).

Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obținute în raport cu activitatea întreprinderii și a mijloacelor economice și financiare utilizate și se determină, în general, ca raport între efectele economice și financiare obținute (profit, dividend, diferite marje de acumulare) și eforturile depuse pentru obținerea lor (capitaluri proprii, capital investit, activ total).

Funcția scop a fiecărei societăți comerciale este de a maximiza averea acționarilor. Realizarea acestui scop este posibilă numai prin desfășurarea unei activități rentabile. Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a capitalurilor, indiferent de proveniența acestora. Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficienței întregii activități economico-financiare a întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de producție utilizate și a forței de muncă, din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție, vânzare.

În teoria și practica economică sunt utilizate următoarele tipuri de rate de rentabilitate:

– rate ale rentabilității comerciale;

– rate ale rentabilității resurselor consumate;

– rate ale rentabilității economice;

– rate ale rentabilității financiare.

3.1.1 Ratele de rentabilitate comercială

Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activității întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată.

Rentabilitatea comercială caracterizează eficiența politicii comerciale și mai ales a politicii de prețuri practicată de întreprindere prin prisma valorificării activității de bază. Principalele categorii de rate de rentabilitate comercială sunt:

1) Rata marjei comerciale este utilizată îndeosebi de întreprinderile cu activitate comercială pentru a evidenția strategia comercială a acestora.

Rata marjei comerciale =

Rata marjei comerciale ia in considerare influența constrângerilor pieței și a politicii prețurilor de vânzare, iar în analiza acesteia se disting următoarele situații:

Creșterea ratei însoțită de o diminuare a vânzărilor semnifică faptul că întreprinderea încearcă să-ți mențină marjele printr-o politică de prețuri ridicate;

Scăderea ratei însoțită de o creștere puternică a vânzărilor evidențiază faptul că întreprinderea preferă reducerea prețurilor de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piață;

Creșterea ratei însoțită de o creștere a cifrei de afaceri prezintă o situație favorabilă, respectiv ocuparea unei poziții concurențiale de tip “forte” în cadrul pieței sau comercializarea unor bunuri cu performanțe superioare.

2) Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE evidențiază capacitatea proprie activității de exploatare de a realiza profit, independent de politica investițională ,financiară, de incidența fiscalității și a activelor extraordinare.

Rata ebe=

O valoarea ridicată a ratei EBE reflectă posibilitatea financiară de reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii. În dinamică, modificarea acestei rate poate avea următoarele semnificații:

O ameliorarea a ratei EBE reflectă o creștere a productivității, în măsura în care nu este o simplă consecință a creșterii ratei marjei comerciale;

Scăderea ratei EBE, în raport cu o rată stabilă a marjei comerciale , dovedește o aglomerare a costurilor de exploatare.

3) Rata marjei nete reflectă eficiența globală a întreprinderii, capacitatea sa de a obține profit și de a face față concurenței .

Rata marjei nete =

În comparație cu rata EBE, rata marjei nete se calculează mai ușor, aceasta neavând nevoie de o pregătire prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele financiare care vizează perioade scurte de timp, precum și la întreprinderi mici. Acest aspect este justificat de faptul că rezultatul net exprimă atât rezultatul activității de exploatare, cât și rezultatul financiar (operațiuni de plasamente financiare) și rezultatul extraordinar.

În schimb, pentru perioade mai lungi de timp și în special la întreprinderile catalogate “mari”, este recomandat ca evaluarea activității de exploatare să se realizeze prin intermediul ratei EBE.

4) Rata marjei nete de exploatare evidențiază eficiența activității de exploatare acoperind toate aspectele: administrativ, comercial și industrial.

Rata marjei nete de exploatare =

Rezultatul exploatării folosit la numitor este un rezultat net, fiind influențat de amortismente și provizioane.

5) Rata marjei brute de autofinanțare măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și/sau remunerarea acționarilor săi.

Rata marjei brute de autofinantare=

6) Rata marjei asupra valorii adăugate exprimă rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri materiale și cheltuieli de personal).

Rata marjei asupra valorii adaugata =

3.1.2 Ratele de rentabilitate economică

Rentabilitatea economică exprimă utilizarea eficientă a mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii. Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea, sunt cele angajate de întreprindere în cadrul exercițiului, respectiv capitalurile proprii și capitalurile împrumutate, pentru creșterea averii proprietarilor și remunerarea “furnizorilor” de capital.

În cadrul ratei rentabilității economice, la numărătorul fracției se poate folosi fie profitul din exploatare, fie excedentul brut al exploatării. În ceea ce privește alegerea numitorului, în teoria financiară din țările occidentale este foarte dezbătută problema opțiunii între activul total sau capitalurile investite, în general se utilizează capitalurile investite. Rentabilitatea economică a capitalurilor investite nu ține cont de modalitatea de obținere a capitalurilor (proprii sau împrumutate) sau de presiunea fiscală întrucât se ia în considerare rezultatul brut.

Astfel constatăm existența a două rate de rentabilitate, cea brută și cea netă, cu precizarea că rata brută prezintă avantajul că EBE nu este afectat de politica de amortizare și de provizioane a întreprinderii, permițând comparațiile între întreprinderi care fac parte din sectoare diferite sau din sectoare comune de activitate, fără a ține cont de forma de proprietate sau de mărimea acestora.

Rata de rentabilitate economică brută =

Rata de rentabilitate economică netă =

unde: Capitaluri investite = Nevoia de Fond de rulment +Disponibilități+Active fixe brute

Rata de rentabilitate economică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) să asigure remunerarea capitalurilor investite cel puțin la un nivel al ratei minime de randament din sectorul economic (rata medie a dobânzii), precum și remunerarea riscului economic și financiar pe care și l-au asumat furnizorii de capital (acționarii și creditorii întreprinderii).În cazul unei situațiii opuse, capitalurile ar trebui investite pe piața financiar-bancară, în locul investirii în activitatea de exploatare.

b) să aibă o valoare mai mare decât costul mediu al capitalului împrumutat; dacă rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, atunci firma va avea parte de “efectul de levier al îndatorării” (rentabilitatea financiară crește cu fiecare procent de creștere a îndatorării). În caz contrar, “efectului de măciucă” intervine și rezultă o consumare a capitalului propriu de către indatoriri.

c) să fie, în mod necesar, superioară ratei inflației, pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică, de aceea rata rentabilității economice trebuie să depășească rata inflației, ea trebuie să remunereze capitalul investit, cel puțin la nivelul ratei medii de randament din sectorul economic (rata medie a dobânzii), dar să acopere și riscul economic și financiar pe care și-i l-au asumat acționarii și creditorii. Potrivit formulei lui Fisher, în condiții de inflație (Ri), rentabilitatea economică în termeni reali (Rr) este:

dacă Rata reală = Rata nominală (obținută din calcule) –

dacă Rata reală =

d) să asigure o bună recuperare a investițiilor; economiile occidentale consideră corespunzătoare o valoare a rentabilității economice (EBE/Active fixe brute) mai mare de 25%, astfel că în maxim patru ani întreprinderea își poate reînnoi capitalurile angajate prin excedentul său brut de exploatare.

O analiză corelativă între indicele rezultatului exploatării și indicele rentabilității economice indică următoarele situații existente și posibilele soluții.

– analiza corelativa: Ire ↔IRE unde Ire reprezinta indicele rentabilitatii economice iar IRE este indicele rezultatului exploatarii.

Figura nr. 3.1 Corelația între rentabilitatea economică și rezultatul exploatării (sursa www.ase.ro, Biblioteca Digitală, Prof univ.drd. Radu Stroe, Gestiunea financiară a întreprinderii.Note de curs și aplicații., Cursuri în format digital, București 2005

Măsurile de creștere a ratei rentabilității economice se referă la:

Accelerarea vitezei de rotație a activului total prin:

optimizarea structurii capitalurilor;

reducerea duratei și costurilor investițiilor în curs de execuție;

creșterea ponderii imobilizărilor fixe active;

reducerea nivelului stocurilor de materii prime, materiale, producție în curs de execuție, produse finite;

reducerea nivelului creanțelor și a duratei medii de încasare;

Sporirea ratei rentabilității comerciale, prin:

creșterea volumului fizic al vânzărilor;

modificarea structurii producției, în sensul creșterii ponderii produselor cu rata rentabilității unitare mai mare decât nivelul mediu;

reducerea costurilor;

creșterea prețurilor, bazată pe îmbunătățirea calității produselor

3.1.3 Ratele de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit net prin intermediul capitalurilor proprii angajate în activitatea sa și asigură remunerarea acționarilor, fie prin acordarea dividendelor, fie prin creșterea rezervelor, care constituie o creștere a averii proprietarilor, în sensul creșterii valorii intrinseci a unei acțiuni.

Rata rentabilității financiare se determină ca raport între profitul net și capitalurile proprii, fiind un indicator prin intermediul căruia deținătorii de capital apreciază eficiența investițiilor realizate, respectiv oportunitatea menținerii acestora.

Rata de rentabilitate financiară =

Rentabilitatea financiară, spre deosebire de cea economică, este influențată de modalitatea de obținere a capitalurilor (din surse proprii sau împrumutate), de structura financiară a întreprinderii și de situația îndatorării. Din acest motiv este recomandat ca rata rentabilității financiare să aibă o valoare mai mare decât rata medie a dobânzii pe piață pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier.

Implicația rentabilității financiare asupra acționarilor diferă în funcție de tipul de acționariat. Acționarii majoritari urmăresc un plasament pe termen lung și nu solicită, în mod normal, o rentabilitate imediată pe acțiune sau un dividend important, fiind preocupați, în special, de un rezultat satisfăcător, chiar dacă acesta va fi conservat de întreprindere, întrucât va genera o creștere a valorii acțiunilor. Pentru această categorie de acționari, rentabilitatea se apreciază prin intermediul indicatorului profit per acțiune (Earnings per Share – EPS, în literatura de specialitate anglo-saxonă).

Profit per actiune (EPS) =

Rata prezentată mai sus evidențiază inconvenientul de a nu putea efectua comparații între diferite întreprinderi. Astfel, două firme cu rentabilități ale capitalurilor proprii egale pot avea profituri per acțiune diferite în funcție de numărul acțiunilor emise.

Acționarii minoritari, cel mai adesea pun accent pe obținerea unei rentabilități pe termen scurt și un dividend imediat. În acest caz, rentabilitatea se apreciază cu ajutorul indicatorului dividend per acțiune, ca raport între dividendele distribuite și numărul de acțiuni emise.

Dividend pe actiune =

Totodată, rentabilitatea financiară in viziunea acționarului minoritar se poate exprima și prin formula:

Rentabilitatea financiară = Dividend+(Pt – P0) / P0

unde: P0 = prețul de cumpărare al acțiunii

Pt = cursul acțiunii la momentul t

Dacă Pt > P0 acționarul are parte de o plusvaloare de capital care este egală cu diferența

Pt – P0. În fapt, la numitor se găsește capitalul investit de acționar, iar la numărător remunerarea cestui capital.

Pentru întreprinderile cotate la bursă se poate calcula un randament bursier al acestora, realizat de câștigul de capital prin creșterea cursului acțiunilor și de dividendele ce revin pe acțiune. Pentru a măsura reacția bursieră în funcție de rentabilitatea financiară, analiștii folosesc un indicator mai reprezentativ, și anume: coeficientul de capitalizare bursieră (Price Earning Ratio – PER):

Coeficientul de capitalizare bursiera (PER) =

Price Earning Ratio măsoară de câte ori investitorii sunt dispuși să cumpere profitul per acțiune, fiind denumit și “multiplu curs–profit” sau “multiplu de capitalizare”. În general, valorile coeficientului sunt cuprinse între 8 și 12, un coeficient mai mic decât 8 corespunde unor valori slab cotate, în timp ce un PER mai mare decât 12 semnifică valori în creștere. Dacă PER este ridicat, piața financiară formulează anticipații favorabile asupra rezultatelor viitoare ale întreprinderii și este dispusă să achite un preț mare în raport cu nivelul profiturilor actuale. Interesul investitorilor vizează îndeosebi acțiunile cu PER cât mai scăzut. Variația coeficientului de capitalizare bursieră permite evaluarea riscurilor întreprinderii determinate de îndatorare, de de variabilitatea profiturilor viitoare și de riscul economic al ramurii .

Pe lângă indicatorii obișnuiți, în literatura economică anglo-saxonă sunt menționate ratele de rentabilitate Return on Assets (ROA) și Return on Equity (ROE), corespunzătoare rentabilității economice și financiare:

Return on Assets (ROA) =

Return on Equity (ROE) =

Diferența între rentabilitatea economică și cea financiară este determinată de politica de finanțare promovată de întreprindere. La rentabilități economice egale, rentabilitatea financiară va fi diferită în funcție de modalitatea de a procura capitalurile atât din surse proprii cât și din cele împrumutate, în funcție de cheltuielile financiare (cheltuieli cu dobânzi) și impozitul pe profit. Cea mai frecventă reprezentare a rentabilității financiare în funcție de rentabilitatea economică și de impactul îndatorării este următoarea:

Bilanț

Figura nr. 3.2 Reprezentarea rentabilității și a riscului principalelor structuri bilanțiere (sursa: Ion Stancu, Finanțe, Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderilor, Analiză și gestiune financiară, Editura Economică, București, 1997, pag. 500)

De asemenea, situațiile nefavorabile pe care le poate creea rentabilitatea financiară în raport cu rentabilitatea economică și rata media a dobânzii sunt prezentate astfel:

Matematic, relația rentabilitate financiară – rentabilitate economică – grad de îndatorare se exprimă astfel:

Rf =

unde: Rd = rata medie a dobânzii în economie

Dt = datorii totale

CP = capitaluri proprii

i = cota de impozit pe profit

Relația , cunoscută și sub numele de efect de levier al îndatorării se descompune în: – “levier” și – “brațul levierului” și evidențiază efectul generat de îndatorare asupra rentabilității capitalurilor proprii, in funcție de poziția rentabilității economice față de costului mediu al datoriilor. Acest efect va fi amplificat prin brațul levierului, cu cât ponderea îndatorării în sursele de finanțare este mai mare.

Dacă levierul are valori pozitive, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât îndatorarea va fi mai importantă, fiecare procent de creștere a îndatorării va determina o creșterea a rentabilității financiare egală cu diferența dintre Re și Rd. În acest caz, întreprinderea este interesată să se împrumute pentru a putea beneficia de “efectul de levier”.

Dacă levierul are valori negative, creșterea îndatorării are efect nefavorabil asupra rentabilității financiare, cu fiecare procent de creștere a îndatorării, rentabilitatea financiară se va diminua cu diferența dintre Re și Rd. Acest efect poartă denumirea de “efect de măciucă”.

Efectul de pârghie financiară evidențiază, pentru acționari, repercusiunea cheltuielilor financiare fixe (costul datoriilor financiare) asupra rentabilității. Are ca obiectiv evidențierea modului cum se modifică beneficiul disponibil pentru acționari atunci când firma renunță la finanțarea din resurse proprii a proiectelor și apelează la îndatorare, generatoare de costuri fixe cu dobânda.

Relația fundamentală prezintă și efectul fiscalității asupra rentabilității financiare. Dacă întreprinderea obține profit , fiscalitatea ( reprezentată de impozitul pe profit) reduce efectul de levier. Dacă întreprinderea este deficitară, fiscalitatea nu influențează rentabilitatea financiară, iar îndatorarea are o influență negativă asupra rentabilității capitalurilor proprii, întrucât rentabilitatea economică înregistrează valori scăzute în comparație cu rata medie a dobânzii la creditele contractate.O întreprindere finanțată în totalitate din capitaluri proprii are o rentabilitatea economică egală cu cea financiară.

Diferența între rentabilitatea economică și cea financiară este determinată de politica de finanțare promovată de întreprindere. La rentabilități economice egale, rentabilitatea financiară va fi diferită în funcție de modalitatea de obținere a capitalurilor din surse proprii sau împrumutate, precum și în funcție de cheltuielile financiare (cheltuieli cu dobânzi) și impozitul pe profit.

Măsurile de creștere a rentabilității financiare se referă la:

sporirea vitezei de rotație a activului, adică modificarea cifrei de afaceri într-un ritm superior modificării activului, ceea ce înseamnă fructificarea superioară a acestuia;

sporirea rentabilității comerciale, adică modificarea profitului net într-un ritm superior modificării cifrei de afaceri prin reducerea cheltuielilor de exploatare, sporirea volumului vânzărilor, folosirea unui regim favorabil de calcul a amortizării și provizioanelor;

creșterea gradului de îndatorare, dacă rata rentabilității economice este mai mare decât costul mediu al capitalului împrumutat.

3.1.4 Rata rentabilității resurselor consumate și a veniturilor

1) Rata rentabilității resurselor consumate

Rentabilitatea cheltuielilor măsoară eficiența activității desfășurate de firmă pe perioada unui exercițiu financiar prin prisma consumului de resurse, arătând capacitatea lor de a degaja profit brut. Arată raportul dintre un efect și un efort depus pentru obținerea lui.

Rata rentabilității resurselor consumate arată profitul brut al exercițiului care revine pe unitatea de cheltuieli totale. Măsoară capacitatea tuturor resurselor de a genera prin consum profit brut.

=

Creșterea ratei în dinamică reflectă o situație pozitivă și are loc atunci când indicele profitului devansează indicele cheltuielilor totale. Principalele rezerve de creștere a rentabilității resurselor consumate sunt: sporirea veniturilor, ameliorarea structurii veniturilor, accelerarea vitezei de rotație a fondurilor și optimizarea cheltuielilor în sensul reducerii lor și îmbunătățirii structurii lor.

2) Rata rentabilității veniturilor

Rentabilitatea veniturilor măsoară eficiența globală a activității desfășurate de firmă pe perioada unui exercițiu financiar prin prisma capacității veniturilor de a degaja profit brut.

RRV =

Rentabilitatea veniturilor exprimă eficiența generală a firmei măsurată prin profitul brut care revine veniturilor totale ale exercițiului. Reflectă eficiența intregii activități.

Deși considerate o metodă rapidă și utilă în analiza performanțelor întreprinderii, ratele de rentabilitate depind de anumite limite, printre care:

calitatea informațiilor conținute de situațiile financiare. Rezultatele ratelor sunt dependente de indicatorii din documentele financiare, de modul de întocmire și prezentare al acestora din urmă.

valoarea unei rate nu oferă pentru utilizatorii externi explicații privind evoluția factorilor. Este dificil a generaliza cu privire la caracterul "bun" sau "rău" al unei rate. Capacitatea utilizatorilor de a obține informații suplimentare este limitată;

în cazul unei întreprinderi cu activitate sezonieră, ratele nu reflectă întotdeauna realitatea, valorile acestora putând fi distorsionate;

comparațiile între întreprinderi pot fi afectate de metodele și practicile contabile alese de către acestea. O bună înțelegere a regulilor contabile și o "descifrare" a notelor explicative sunt obligatorii în acest caz;

pentru a-și prezenta documentele de sinteză într-o lumină mai bună, întreprinderile pot apela la o manipulare a ratelor prin intermediul tehnicilor de window dressing.

3.2 Contul de profit și pierdere-instrument analiză rentabilitate

Contul de profit și pierdere reprezintă un document contabil de sinteză prevăzut de Legea contabilității, care concentrează veniturile și cheltuielile unei întreprinderi pentru o perioadă dată și explică modul de formare a rezultatelor. Într-o manieră generală, el oferă informațiile necesare pentru înțelegerea și explicarea profitului sau pierderii înregistrate de un agent economic. Contul de rezultate sintetizează deci, fluxurile economice, respectiv cheltuielile și veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară și excepțională.

Contul de profit si pierdere cuprinde:

toate veniturile generete de activitatea intreprinderii pe parcursul exercitiului

toate cheltuielile aferente , pe parcursul aceleasi perioade

Veniturile corespun resurselor obtinute prin realizarea operatiunilor industriale ,comerciale ,financiare, extraordinare iar cheltuielile corespund resurselor consumate cu ocazia realizarii acestor operatiuni.

În concluzie , compararea veniturilor obținute cu cheltuielile efectuate permite obținerea unui rezultat global, potrivit relației :

Rezultat = Venituri – Cheltuieli

Interesul studierii contului de profit si pierdere derivă din următoarele două aspecte:

permite determinarea unui rezultat global și formularea unei aprecieri globale asupra performanțelor economico- financiare ale perioadei;

permite recapitularea elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea și identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influențat.

Performanțele activității unei întreprinderi sunt redate prin intermediul contului de profit și pierdere. Valoarea întreprinderii sau valoarea unei acțiuni nu mai este calculată ca totalitatea valorilor elementelor patrimoniale, ci reflectată prin capacitatea sa de a genera beneficii; astăzi, bilanțul față de contul de profit și pierdere nu mai prezintă același interes.

Privit astfel, rezultatul nu mai caracterizează variația patrimoniului (îmbogățire sau sărăcire), ci devine un indicator de performanță.

Există două curente diferite cu privire la formarea rezultatului:

• primul susține o abordare restrictivă (current operating concept);

• cel de-al doilea susține o definiție cuprinzătoare (all inclusive concept).

Adepții primului concept susțin includerea în contul de profit și pierdere doar a consecințelor operațiilor ordinare, normale ale perioadei și reportarea în rezerve a celor ce nu privesc exploatarea. Veniturile și cheltuielile specifice exploatării având un caracter obișnuit, recurent, permit previziunea performanțelor viitoare, fiind utile comparațiilor în timp și spațiu. Acest concept acordă prioritate contului de profit și pierdere.

Potrivit celui de al doilea concept, contul de profit și pierdere cuprinde toate elementele care afectează creșterea sau diminuarea capitalurilor proprii, în cursul perioadei, exclusiv distribuirile de dividende și variația de capital social (aporturi sau retrageri). Din motive de transparență și urmărindu-se eliminarea judecăților subiective, nu sunt excluse operațiile extraordinare din contul de profit și pierdere. Partizanii acestui concept acordă prioritate bilanțului și conceptului de rezultat, privit ca variație a activului net, excluzându- se mișcările de capital social.

Potrivit cadrului conceptual IASB, ca măsură a performanței este utilizat în mod frecvent profitul. Veniturile și cheltuielile sunt elemente legate direct de măsurarea profitului, definite astfel:

veniturile constituie creșteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări/creșteri ale activelor sau descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului propriu, altele decât cele provenite din contribuțiile acționarilor;

cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieșiri/scăderi ale activelor sau sporiri ale datoriilor, care se concretizează în diminuări ale capitalului propriu, altele decât cele provenite din distribuirea acestora către acționari.

Definiția dată veniturilor include atât veniturile aferente activității curente, cât și celelalte venituri și plusuri de valoare, indiferent că apar sau nu ca rezultat al activității curente și indiferent că sunt realizate sau latente.

Definiția dată cheltuielilor cuprinde atât cheltuielile aferente activității curente, cât și pierderile și minusurile de valoare, chiar dacă sunt degajate sau nu din activitatea curentă a întreprinderii și indiferent că sunt realizate sau latente.

FASB definește separat câștigurile și pierderile. Câștigurile nu fac obiectul de bază al exploatării normale, reprezintă creșterile de capital propriu provenite din operații accesorii sau neobișnuite, exceptând operațiile cu privire la venituri sau investiții efectuate de proprietari.

Pierderile reprezintă diminuări ale capitalului propriu, în urma operațiilor accesorii sau neobișnuite, cu excepția celor care determină cheltuieli sau distribuiri în folosul proprietarilor.

Diferența dintre venit și câștig, respectiv cheltuială și pierdere este dată de apartenența sau nu la exploatarea normală a întreprinderii.

Organismul de normalizare britanic ASB a adoptat o abordare mai succintă, definind doar două elemente: câștiguri și pierderi.

Veniturile sunt privite ca o parte a câștigurilor, iar cheltuielile ca parte a pierderilor. Un loc aparte în lista elementelor definite de FASB îl ocupă rezultatul economic (comprehensive income). Acesta reprezintă variația capitalurilor proprii ale întreprinderii, în cursul perioadei, variație, ce provine din operații, evenimente exceptându-le pe cele presupuse de operațiile cu acționarii.

Rezultatul economic (global) a făcut și obiectul normalizării britanice, "Situația tuturor câștigurilor și pierderilor contabilizate" apropiindu-se de "Situația rezultatului economic" prezentată de FASB.

"Situația variației capitalurilor proprii" (all changes in equity) prevăzută în IAS 1, într-o variantă exhaustivă, se apropie de conținutul rezultatului global precizat de FASB.

Prezentarea contului de profit și pierdere, document de sinteză utilizat în evaluarea performanțelor unei întreprinderi, diferă de la o țară la alta datorită particularităților economice, juridice, culturale ale fiecăreia, încercând să răspundă intereselor utilizatorilor de informație contabilă.

Din punct de vedere al modului de prezentare, contul de profit și pierdere poate fi sub formă de listă sau sub formă de cont.

După abordarea structurală a cheltuielilor, contul de profit și pierdere poate reflecta cheltuielile după natură sau după funcții.

Cap IV. Metode și tehnici de reflectare a lichidității

4.1 Tabloul de finanțare-instrument analiză lichiditate

Tabloul de finantare furnizeaza informatii privind evolutia globala a trezoreriei, ca rezultanta a echilibrului financiar, fara a evidentia aportul fluxurilor financiare legate de exploatare, de finantare, sau de elemente exceptionale.

Baza de date pentru intocmirea tabloului de finantare o formeaza bilantul, contul de profit si pierdere, precum si o serie de informatii complementare furnizate de anexa la bilant. Rezulta ca tabloul de finantare se refera la o perioada trecuta, in opozitie cu ,,planul de finantare'' care este un document previzional si care in practica noastra se regaseste sub forma ,,bugetului activitatii de trezorerie'' sau tabloul de trezorerie.

Cu toate ca intocmirea tabloului de finantare are, in general, un caracter facultativ, in diagnosticul financiar, in special a marilor firme, prezinta o importanta deosebita atat pentru a stabili modul in care au fost realizate obiectivele strategice pentru perioada expirata, cat in special pentru a previziona sursele de finantare necesare pentru amplificarea activitatii.

In sinteza, se poate afirma ca intocmirea tabloului de finantare are rolul de explica formarea fondului de rulment si relatia acestuia cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare.

Elaborarea tabloului de finantare are in vedere indicatorii construiti prin agregarea informatiei furnizate de bilantul contabil si contul de profit si pierdere, respectiv fondul de rulment (FR), nevoia de fond de rulment (NFR) si trezoreria neta (TN).

Pentru elaborarea tabloului de finantare, se parcurg doua faze:

a. determinarea variatiei fondului de rulment, ca urmare a modificarii structurii capitalurilor in partea superioara a bilatului;

b. determinarea variatiei trezoreriei nete, ca urmare a modificarii nevoii de fond de rulment (partea de jos a bilantului), articulata cu variatia fondului de rulment.

In sinteza, tabloul de finantare reflecta fluxurile de rusurse financiare stabile (permanente) si cele pe termen scurt (ciclice, temporare), fiind astfel, un instrument principal al gestiunii financiare a intreprinderii.

Tabloul de finantare explica modul de formare a fondului de rulment net global si modul de utilizare a acestuia, pana la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bilantului de la sfarsitul exercitiului contabil. Se stabileste, in principal, pe baza a doua bilanturi succesive si a contului de profit si pierdere aferent exercitiului analizat.

Tabloul de finantare arata cum s-a realizat, in cursul exercitiului, echilibrul functional. Pentru aceasta este necesar ca bilantul de deschidere si de inchidere a exercitiului sa prezinte aceeasi structura functionala.

4.2. Tabloul fluxurilor de numerar

Analiza fluxurilor de numerar este utilă, având în vedere faptul că variația globală a trezorerie este evidențiată prin intermediul soldului de trezorerie care rezultă din gestiunea activelor reale și prin soldul de trezorerie care rezultă din operațiunile de capital referitoare la finanțări și investiții. De regulă, fluxurile monetare și cele reale nu coincid, situație în care trezoreria se va asigura prin decalajele de plăți care sunt asociate acestor fluxuri.

„Tabloul fluxurilor de numerar este utilizat de către conducere în vederea stabilirii politicii de dividende, evaluării nevoilor de finanțare și de investiții și pentru a se evalua structura financiară a întreprinderii.”

„Situația fluxurilor de numerar mărește comparabilitatea raportării rezultatelor din exploatare între diferite entități, deoarece elimină efectele utilizării unor tratamente contabile diferite pentru aceleași tranzacții și evenimente.”

Fluxul de numerar are la bază patru componente esențiale:

Fluxul de numerar care rezultă din activitatea de exploatare a societății , acesta fiind echivalent cu excedentul brut de exploatare (EBE). Va fi luat în calcul EBE (1-r), adică fluxul de numerar net de impozit;

Cheltuielile financiare cu dobânzile sunt deductibile permițând, astfel, întreprinderii să realizeze o economie de impozit, adică cheltuielile cu dobânzile r. Mărimea cash-flow-ului disponibil este majorat de această economie de impozit, dar care poate fi realizată doar dacă întreprinderea realizează profit din activitatea de exploatare, din care se va putea deduce cheltuielile financiare cu dobânzile;

Capitalul de lucru net, reprezentat de activele circulante care au participat la desfășurarea activității curente a entității, din care s-au scăzut datoriile de exploatare. Creșterea volumului acestuia duce la reducerea mărimii cash-flow-ului disponibil, datorită alocărilor suplimentare de numerar pe care le presupune.

În vederea menținerii și dezvoltării capacității actuale de producție, societatea comercială realizează investiții în active imobilizate. Aceste investiții sunt avute în vedere la nivelul cheltuielilor cu amortizarea care sunt calculate în fiecare an de către întreprindere, chiar dacă nu este obligatoriu ca acestea să fie realizate în exact mărimea respectivă.

Prin urmare, tabloul fluxurilor de trezorerie explică cum au fost cheltuite și de unde provin lichiditățile, prezentând pe de o parte fluxurile de plăți, și pe de altă parte fluxurile de încasări, din cursul perioadei, explicând, astfel, cauzele variației lichidităților.

Cap V. STUDIU DE CAZ

5.1. Prezentarea generală a SC OIL TERMINAL SA

Oil Terminal SA Constanța ocupã o poziție strategicã în zona Mãrii Negre fiind cel mai mare operator pe mare, specializat în vehicularea țițeiului, produselor petroliere și petrochimice lichide și a altor produse și materii prime în vederea import/exportului și tranzitului.

Oil Terminal Constanța reprezintã unul dintre cele mai mari terminale din Sud-Estul Europei.

S.C. Oil Terminal Constanța a fost înființatã în anul 1898, purtând numele de Steaua Româna și până în anul 1990, societatea a funcționat sub diverse nume.

În anul 1990, în baza legii 31/1990, prin Hotãrârea Guvernului României nr. 1200/12.11.1990 a fost înființatã S.C. Oil Terminal S.A. Constanța, forma de organizare fiind societate pe acțiuni cu capital majoritar de stat.
Activitatea principală a societății este “Manipularea țițeiului, produselor petroliere, petrochimice, chimice lichide și alte produse finite sau materii prime lichide pentru import, export și transit” (cod CAEN 6311) .

Alte activități:
– lucrări, operațiuni cu produse petroliere, petrochimice și chimice lichide – bunkerarea navelor.
– analize fizice, chimice pentru țiței, produse petroliere, petrochimice și chimice lichide.
– operațiuni de metrologie, întreținere și reparații la echipamente și facilități
– cotarea acțiunilor la bursa de valori

Structură Acționariat

5.2. Diagnosticul financiar prin sistemul de rate

Prin intermediul unei analize retrospective, diagnosticul financiar detectează eventualele stări de dezechilibru financiar, în scopul identificării originii și cauzelor care le-au generat și al stabilirii măsurilor de redresare.

Diagnosticul financiar are ca obiective: măsurarea rentabilității capitalurilor întreprinderii și aprecierea condițiilor de echilibru economic și financiar, pentru a evalua gradul de risc (economic, financiar și de faliment) al întreprinderii.

Indicatorii analizați prin sistemul de rate sunt:

rate de rentabilitate

rate de echilibru: – rate de lichiditate

Ratele de rentabilitate economică

TABEL – DETERMINAREA ȘI EVOLUȚIA RATELOR DE RENTABILITATE

Evoluția ratelor de rentabilitate economică

Rentabilitatea economică reală înregistrează valori mai mici decât rata inflației ceea ce înseamnă că întreprinderea nu poate să-și recupereze integral eforturile depuse pentru desfășurarea activității.

3.1.3. Ratele de rentabilitate financiară

TABEL – DETERMINAREA ȘI EVOLUȚIA RENTABILITĂȚII FINANCIARE

Evoluția ratelor de rentabilitate financiară

Pe perioada de analiză, rentabilitatea financiară reală a manifestat o tendință crescătoare în cursul anilor 2009 și 2010, și o ușoară scădere în cursul anilor 2011 și 2012, ratele de inflație fiind superioare ratelor de rentabilitate financiară.

Diferența între rentabilitatea economică și cea financiară este determinată de politica de finanțare promovată de întreprindere. La rentabilități economice egale, rentabilitatea financiară va fi diferită în funcție de modul de atragere a capitalurilor din surse împrumutate sau proprii, precum și în funcție de cheltuielile financiare (cheltuieli cu dobânzi) și impozitul pe profit.

3.1.4. Rata rentabilității resurselor consumate și a veniturilor

TABEL – RATA RENTABILITĂȚII RESURSELOR CONSUMATE

Rata rentabilității resurselor consumate

În cazul întreprinderii analizate, rata rentabilității resurselor consumate înregistrează o tendință de creștere de la 1.26% în 2009 la 2.75% în 2010, o scădere ușoară în cursul anilor 2011 respectiv 2012 de la 1.60% ajungând la 1,39% .

TABEL – RATA RENTABILITĂȚII VENITURILOR

Rata rentabilității veniturilor

Rata rentabilității veniturilor înregistrează o evoluție ascendentă în perioada 2009-2010 o scădere în 2011 respectiv 2012 ,aspect negativ din punct de vedere economic. În 2011, rata rentabilității veniturilor este de 1.58% , ceea ce înseamnă că la 100 de lei venituri totale se obțin 1,58 lei profit brut, iar în cursul anului 2012 rata rentabilității fiind de 1,37% ajungem la concluzia că la 100 de lei venituri totale putem obține 1,37 lei de profit brut.

3.2.2. Ratele de lichiditate

TABEL – DETERMINAREA ȘI EVOLUȚIA RATERLOR DE LICHIDITATE

Rata lichidității curente (RL)

Rata lichidității curente este subunitară în fiecare perioadă analizată, fiind un aspect economic negativ pentru societate și reflectă incapacitatea acesteia de a-și achita datoriile scadente pe termen scurt numai din activele circulante deținute în patrimoniu. Această rată are o tendință de scădere ce reprezintă de asemenea un aspect economic negativ.

Rata lichidității rapide sau reduse (RLR)

Rata lichidității rapide sau reduse înregistrează valori subunitare, în fiecare perioadă analizată, manifestându-se o tendință de scădere ce reflectă un aspect nefavorabil pentru societate deoarece nu-și poate achita datoriile din creanțe și disponibilități.

Rata lichidității imediate (RLI)

În cazul analizat, societatea înregistrează valori subunitare, cu tendință de creștere până în anul 2010 după care are o tendință de scădere, aspect nefavorabil pentru societate ceea ce înseamnă că nu-și poate rambursa datoriile pe termen scurt din disponibilități.

Această rată înregistrează valori sub valoarea minim acceptabilă (0,3) ce reflectă că firma se află în pericol de incapacitate de plată; totuși o valoare redusă poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor lichidabile în concordanță cu exigibilitatea datoriilor.

Rata solvabilității pe termen lung (R)

În perioadele analizate rata solvabilității pe termen lung are valori mult superioare cerințelor minime ce dovedește că întreprinderea are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești imediate și îndepărtate față de terți. Rata are o tendință de creștere ce reflectă un aspect favorabil pentru societatea analizată.

CONCLUZII

După analizarea bilanțului întreprinderea înregistrează profit în toți cei 4 ani cu o creștere de la anul 2009 la 2010, valoric crește profitul de la 738.545 la 2.008.441, dar în următorii anu consecutivi se poate observa o scădere care nu cu mult depășește valoarea de 500.000.

Din analiza datelor bilanțurilor procentuale rezultă o situație financiară echilibrată cu o tendință de menținere a capitalurilor proprii la nivelul a 91,91% în 2012 din totalul surselor de finanțare;

Firma deține resurse financiare cu caracter permanent față de total resurse, în cei 4 ani valori de peste 85%, în anul 2012 se înregistrează și valoare maximă de 93,56%. Această rată are un nivel pozitiv deoarece depășește nivelul normal de 66% și nivelul ei de creștere este mai mare decât cel datoriilor pe termen mediu și lung.

Având în vedere rata imobilizărilor corporale se poate constata valori ridicate și într-o continuă creștere ceea ce ne spune că înzestrarea tehnică a muncii este mare, tehnologiile scumpe și gradul de automatizare ridicat. Nivelul ridicat al acestei are și aspecte negative, precum riscul netransformării rapide a imobilizărilor în lichidități și imobilizarea excesivă a capitalului.

Rata creanțelor comerciale cunoaște o diminuare în valoare procentuală de la 8,38% până la 3,24% în anul 2012, având o influență pozitivă asupra lichidității firmei.

Rezultatul net înregistrează valori pozitive, ce reprezintă profit. A avut o tendință de scădere, ce reprezintă un aspect economic negativ, din 2010 în 2011 înregistrează o scădere semnificativă.

În perioada analizată rata fondului de rulment înregistrează valori subunitare și reflectă un fond de rulment negativ, ce reprezintă faptul că societatea analizată se află în dezechilibru financiar pe termen lung.

Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment înregistrează valori pozitive în perioada analizată, deoarece și fondul de rulment și nevoia de finanțare sunt negative. Această rată este subunitară în primii doi ani, dar în ultimii doi ani crește și devine supraunitară.

Întreprinderea înregistrează o rată a lichidității rapide sau reduse valori subunitare, în fiecare perioadă analizată, manifestându-se o tendință de scădere ce reflectă un aspect nefavorabil pentru societate deoarece nu-și poate achita datoriile din creanțe și disponibilități.

În cazul analizat, societatea înregistrează valori subunitare, cu tendință de creștere până în anul 2010 după care are o tendință de scădere, aspect nefavorabil pentru societate ceea ce înseamnă că nu-și poate rambursa datoriile pe termen scurt din disponibilități.

Rata solvabilității pe termen lung are valori mult superioare cerințelor minime ce dovedește că întreprinderea are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești imediate și îndepărtate față de terți. Rata are o tendință de creștere ce reflectă un aspect favorabil pentru societatea analizată.

Băncile pot acorda în continuare credite în condiții de garanție sigură rezultând că întreprinderea este de încredere.

Bibliografie

Ana Maria Gil Lafuente, Analiza financiară în condiții de incertitudine, Editura Laboratories, București, 1994

Anca Tutu, Bilantul contabil în gestiunea firmei, Editura Economică, București, 2000

Brendea Cosmin Ghiță, Paul Tanase, Interesele economice și rationalitatea creditului bancar, Editura Economică. București, 2004

DEX – Dicționarul explicativ al limbii române , Editura Univers Enciclopedic , București , 1998

Dorina Nicoleta-Lezeu, Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii, Editura Economică, București, 2004

Emil Chirilă, Finanțele întreprinderilor, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2001

Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a V-a, Editura didactică și pedagogică R.A, București, 2010

Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

Ilie Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro, Cap 7

Ion Stancu, Finanțe-Teoria piețelor financiare/Finanțele întreprinderilor/Analiza și Gestiunea financiară, Edit Economica, București, 1997

Neagoe I., Mihaela Onofrei, “'Finațele și gestiunea financiară a întreprinderii”

Ion Stancu, Gestiunea financiară, Editura Economica, București, 1994

Ion Stancu, Gestiunea financiară a agenților economici, Editura Economica, București, 1994

Ioan Bătrâncea, Analiza trezoreriei entității economice, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008

Ioan Trenca, Managementul financiar al întreprinderii, Editura Mesagerul, Cluj Napoca 1997

Lucian Cernușcă, Strategii și politici contabile, Editura Economică, București, 2004

Lorant Eros Stark, Ioan Pantea, Analiza situației financiare a întreprinderii – Elemente teoretice. Studiu de caz, Editura Economică, București, 2001

Lorant Eros-Stark, Ioan Pantea, Analiza situațiilor financiare. Studiu de caz, Editura Marineasa, Timișoara, 1999

Mădălina Dumbravă, Analiza performanței firmei, Editura Economică, București, 2010

Mihai Toma, Felicia Alexandru, Finanțe și gestiune financiară a întreprinderii, Ediția a 2-a, Editura Economica, Bucuresti,2003

Ovidiu Constantin Bunget, Contabilitatea românească: între reformă și convergență, Editura Economică, București, 2005

Petre Brezeanu, Bogdan Prăjișteanu, Gestiunea financiară a portofoliului, Editura Economică, București, 2002

Vatasescu Claudiu,Vacarel Iulian,Strategii de finanțare a investițiilor economice și sociale, București, 2005

www.ase.ro, Biblioteca Digitală, Prof univ.drd. Vasile Robu, Nicolae Georgescu, Analiza economico-financiară, Cursuri în format digital, București 2005

www.ase.ro, Biblioteca Digitală, Prof univ.drd. Radu Stroe, Gestiunea financiară a întreprinderii.Note de curs și aplicații., Cursuri în format digital, București 2005