Relatia Clima Sanatate In Statiunea Balneoclimaterica Slanic Prahova

Relația climǎ-sănătate în stațiunea balneoclimaterică Slănic Prahova

CUPRINS

Introducere

1. Partea intâi: Caracteristicile climatice

1.1. Factorii genetici ai climei

1.1.1. Factorii radiativi

1.1.1.1. Radiația solară

1.1.1.2. Radiația difuză

1.1.1.3. Radiația totală

1.1.1.4. Radiația reflectată

1.1.1.5. Radiația absorbită

1.1.1.6. Radiația efectivă

1.1.1.7. Bilanțul radiativ

1.1.2. Factorii dinamici

1.1.2.1. Principalii centrii barici

1.1.2.2. Tipuri barice

1.1.3. Factorii fizico-geografici

1.1.3.1. Așezare geografică

1.1.3.2. Relief

1.1.3.3. Hidrografie

1.1.3.4. Vegetație

1.1.3.5. Soluri

1.1.4. Factorii antropici

1.2. Temperatura aerului

1.2.1. Temperatura medie lunară

1.2.1.1. Amplitudinea anualǎ a temperaturilor medii lunare

1.2.1.2. Variația temperaturilor medii lunare multianuale

1.2.2. Temperaturile medii anuale ale aerului

1.2.2.1. Histograma temperaturii aerului

1.2.3. Temperatura medie maximă

1.2.4. Temperatura medie minimă

1.2.5. Temperaturi absolute

1.2.5.1. Temperatura maximă absolută

1.2.5.2. Temperatura minimă absolută

1.2.5.3. Amplitudinea absolutǎ anualǎ a temperaturilor medii anuale

1.2.6. Numărul de nopți geroase

1.2.7. Numărul de zile de iarnă

1.2.8. Numărul de zile cu ingheț

1.2.9. Numărul de zile de vară

1.2.3.1. Numărul de zile tropicale

1.3. Precipitațiile atmosferice

1.3.1. Cantitatea totală de precipitații

1.3.2. Cantitatea medie anotimpuală de precipitații

1.3.3. Cantitatea anualǎ de precipitații

1.3.4. Variația cantitǎții medii anuale de precipitații de la un an la altul

1.3.5. Cantitatea maximă de precipitații căzută în 24 de ore

1.3.6. Variația cantitǎții anuale de precipitații și a cantitǎții maxime cǎzutǎ

în 24 de ore

1.3.7. Numărul de zile cu ploaie

1.3.8. Numărul de zile cu ninsoare

1.3.9. Numărul de zile cu sol acoperit de zăpadă

1.4. Presiunea atmosferică

1.4.1. Presiunea medie

1.5. Umezeala relativă a aerului

1.5.1. Umezeala medie lunară

1.5.2. Variația anualǎ a umezelii relative a aerului

1.5.3. Umezeala minimă a aerului

1.6. Nebulozitatea

1.6.1. Nebulozitatea totală

1.6.2. Frecvența nebulozității

1.6.2. Numărul de zile senine

1.6.3. Numărul de zile acoperite ……………………………………………………………..

1.7. Durata de strălucire a Soarelui

1.8. Vântul

1.8.1. Frecvența și viteza vântului

1.8.2. Vânturi locale

1.9. Fenomene meteorologice deosebite

1.9.1. Numărul de zile cu ceață

1.9.2. Numărul de zile cu grindină

1.9.3. Numărul de zile cu viscol

1.9.4. Numărul de zile cu rouă

1.9.5. Numărul de zile cu brumă

1.9.6. Numărul de zile cu polei

1.9.7. Numărul de zile cu chiciură

2. Partea a doua: Sănătate (balneoclimatologie și speleoterapie)

2.1. Tratament balneofizical

2.1.1. Scurt istoric

2.1.2. Factori naturali de cură

2.1.3. Indicații terapeutice

2.1.4. Contraindicații generale

2.1.4.1 Contraindicații speciale

2.1.5. Recomandări generale prinvind cura balneară

2.2. Speleoterapie

2.2.1. Speleoteraia în România

2.2.2. Speleoterapia la Slănic Prahova

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Această lucrare reprezintă studiul între climă și sănătate, clima având un rol foarte important în starea de sănătate a oamenilor. Este important să se studieze impactul ce îl pot avea parametrii climatici asupra sănătății populației.

Subiectul acestei lucrări este “Relația climă-sănătate în stațiunea balneoclimaterică Slănic Prahova”. În cuprinsul acestei lucrări am urmărit prezentarea climatului din această stațiune, cu toți parametrii săi, tot odată încercând să explic efectele pozitive pe care clima le poate avea asupra sănătății locuitorilor acestui oraș, dar și a turiștilor.

Am realizat acestă lucrare pentru a prezenta evoluția climei în intervalul 1971-1980, dar și pentru a prezenta impactul climei asupra populației, stațiunea balneoclimaterică Slănic Prahova fiind una dintre cele mai importante stațiuni de acest tip din România. Oameni din toată țara și nu numai, vin aici pentru a-și trata diversele afecțiuni, stațiunea Slănic fiind cunoscută atât pentru lacurile sale sărate, cât și pentru nămolurile sale cu efecte benefice asupra bolilor articulare, dar nu în ultimul rând pentru bine cunoscuta salină de aici. Această salină pe lângă rolul ei de sanatoriu, reprezintă și un mod plăcut de petrecere a timpului liber.

Principala metodă folosită în realizarea acestei lucrări o reprezintă metoda grafică cu ajutorul căreia am prezentat atât valorile înregistrate la stația meteorologică Câmpina, cât și evoluția lor în intervalul 1971-1980.

Pentru prezentarea climatică a acestui oraș am folosit datele meteorologice oferite de Administrația Națională de Meteorologie (A.N.M.), dar și documente cu privire la tratamentele balneare ce se practică în această localitate de la Primăria Orașului Slănic.

În prima parte a acestei lucrări am prezentat atât climatul acestui oraș, cu toți parametrii săi (temperatura aerului, precipitații atmosferice, presiune atmosferică, umezeala relativă, etc.), cât și evoluția ei de-a lungul celor 10 ani studiați (1971-1980).

În partea a doua am prezentat pe lângă efectele benefice ale celor 3 complexe de lacuri sărate, dar și a Minei “Unirea” asupra sănătății populației și influența climei asupra acesteia.

Doresc să-i mulțumesc domnului lector doctor Iordache Ștefan pentru sprijinul și îndrumarea dumnealui în elaborarea prezentei lucrări.

Stația meteorologică Câmpina, de la care am folosit datele înregistrate pentru diferiți parametrii meteorologici în elaborarea acestei lucrări, este situată la o altitudine de 461 m. Ca și așezare pe teritoriul României, aceasta se află situată între 45º08’37” latitudine Nordică și 25º44’00” longitudine Estică, cu indicativul sinoptic 15349.

Figura nr. 1 Platforma meteorologică Câmpina

Sursă proprie

1. Partea întâi

1.1. Factorii genetici ai climei

1.1.1 Factorii radiativi

1.1.1.1. Radiația solară directă

Este principala sursă de caldură pentru suprafața terestră, deoarece se transformă la nivelul suprafeței active, din radiații luminoase în radiații calorice. Aceasta fiind o componentă a bilanțului radiativ.

1.1.1.2. Radiația difuză

Radiația difuză se află intr-o relație de invers proporționalitate cu transparența atmosferei, astfel când transparența este redusă, valorile radiației difuze sunt mai mari. La fel, atunci când norii acoperă soarele, particulele de apă și cristalele de gheață din nori difuzează în mod repetat radiațiile solare.

1.1.1.3. Radiația totală

Radiția totală este rezultatul sumei radiațiilor solare directe și a celor difuze. Se mai numește și radiație solară incidentă.

1.1.1.4. Radiația reflectată

Radiația reflectată poate fi foarte variabilă, proporția acesteia fiind în funcție de caracteristicile fizice ale suprafeței subiacente, de înclinarea și orientarea pantelor, de înălțimea soarelui deasupra orizontului, de ansamblul condițiilor meteorologice etc.

Albedoul rezultă din raportul dintre radiația reflectată și cea totală. Pentru radiațiile de diferite lungimi de undă valorile albedoului sunt variabile.

1.1.1.5. Radiația absorbită

Radiația absorbită crește de la Nord către Sud-Est și de la munte spre câmpie.

1.1.1.6. Radiația efectivă

Radiația efectivă este diferența dintre radiația emisă de suprafața terestră și cea emisă de atmosferă. La fel ca suprafața activă, atmosfera emite în mod continuu radiații infraroșii. În funcție de complexul condițiilor atmosferice, valorile radiației efective variază.

1.1.1.7. Bilanțul radiativ

Bilanțul radiativ este alcătuit din diferența dintre valorile radiației absorbite și cele ale radiației efective. Din acesta rezultă toate schimburile de energie radiantă care în mod continuu au loc la nivelul suprafeței active.

1.1.2 Factorii dinamici

“ Factorii dinamici ai climei, respectiv circulația generală a atmosferei, constituie un factor climatogen deosebit de important, fiind cauza principală a variațiilor neperiodice ale principalelor procese și fenomene atmosferice.” (Dumitrescu, 1967)

1.1.2.1. Principalii centrii barici

Deasupra Europei există patru centrii barici, aceștia determină circulația atmosferică deasupra continentului:

Anticiclonul Azorelor, situat deasupra Oceanului Atlantic, între 20-40º latitudine Nordică. Este de origine dinamică și acționează în tot timpul anului.

Anticilonul Siberian acționează exclusiv în sezonul rece al anului, fiind de origine termică.

Depresiunea Islandeză se simte pe parcursul întregului an, fiind mai intens iarna, aceasta se situează deasupra părții nordice a Oceanului Atlantic.

Depresiunea Mediteranei se localizează în centrul Mării Mediterane și se resimte în partea rece a anului când apare un regim de presiune mică deasupra apelor marine mai calde.

1.1.2.2. Tipuri barice

În urma analizelor multiple făcute pe hărtile sinoptice s-au stabilit cele 7 tipuri barice ce determină tipuri de vreme corespunzătoare, acestea sunt:

Tipul baric I se caracterizează prin prezența unui anticiclon în vest, care se extinde din bazinul acvatic polar până în nordul Africii. Acesta determină vreme geroasă și ninsori moderate iarna. Generează înghețuri și ninsori târzii și respectiv timpurii, în timpul primăverii și toamnei, iar vara, datorită aerului arctic produce ploi de scurtă durată și răcirea vremii.

Tipul baric II este caracterizat de prezența unui anticiclon în Estul Europei, acesta generează o vreme caldă și secetoasă vara.

Tipul baric III este caracterizat de prezența dorsalei anticiclonului Siberian în Nordul Europei. Iarna, timpul este rece, cu vânt și ninsoare în Sudul țării, vara vremea este călduroasă, secetoasă și cu vânt tare, iar primăvara și toamna se individualizează prin ploi slabe.

Tipul baric IV se caracterizează prin prezența unui brâu de presiune mare în Sudul Europei. Vremea generată de acest regim baric este caldă și uscată în tot timpul anului.

Tipul baric V se caracterizează prin prezența dorsalei Anticiclonului Azoric și prelungirea acesteia până în Marea Baltică și Finlanda. Acest tip baric generează o vreme umedă și caldă iarna, iar vara o vreme umedă și rece. În timpul primăverii și toamnei vremea este de obicei călduroasă, cu ploi.

Tipul baric VI se caracterizează printr-un câmp depresionar în Estul Europei. Vremea determinată de acest tip baric este una rece, cu vânt și precipitații sub formă de ninsoare sau ploaie.

Tipul baric VII este caracterizat prin prezența unui culoar depresionar în Vestul Europei. Acesta generează un timp umed cu precipitații bogate, însoțite de vânt puternic, mai ales primăvara și vara, iar iarna, zăpada este viscolită.

În orașul Slănic, vântul cel mai des întâlnit este foehnul, care provine din partea Nordică.

1.1.3. Factorii fizico-geografici

1.1.3.1 Așezare geografică

Figura nr. 2 Așezarea geografică a orașului în cadrul județului Prahova

Sursă: www.infoimobiliar.ro

Orașul Slănic se află aproximativ în centrul țării, făcând parte din provincia istorică Muntenia. La nivelul județului, acesta se găsește în centrul județului Prahova, coordonatele geografice care îl caracterizează fiind cele de 25º56’20’’ longitudine Estică și 45º13’50’’ latitudine Nordică. Suprafața localității Slănic este de 43 km².

“Prin poziția geografică, Slănicul se găsește în sectorul Nordic al Subcarpaților Prahovei, în imediata vecinătate a Munților Grohotiș și în unitatea structurală pe care geologii o numesc “cuveta de Slănic” “. (Grigoropol et al., 1983).

Orașul este amplasat în vecinătatea unor artere importante de comunicație, pe Teleajen, pe Prahova sau cele de la contactul dealurilor cu câmpia. Acestea au reprezentat de secole căi de acces ce asigurau legături între Transilvania și Românească. Se situează în apropierea unor mari centre urbane ( față de ; fața de București), cât și într-o regiune în care se înregistrează cele mai crescute valori ale densității populației (180 locuitori/km²) în noastră. Ae pe hărtile sinoptice s-au stabilit cele 7 tipuri barice ce determină tipuri de vreme corespunzătoare, acestea sunt:

Tipul baric I se caracterizează prin prezența unui anticiclon în vest, care se extinde din bazinul acvatic polar până în nordul Africii. Acesta determină vreme geroasă și ninsori moderate iarna. Generează înghețuri și ninsori târzii și respectiv timpurii, în timpul primăverii și toamnei, iar vara, datorită aerului arctic produce ploi de scurtă durată și răcirea vremii.

Tipul baric II este caracterizat de prezența unui anticiclon în Estul Europei, acesta generează o vreme caldă și secetoasă vara.

Tipul baric III este caracterizat de prezența dorsalei anticiclonului Siberian în Nordul Europei. Iarna, timpul este rece, cu vânt și ninsoare în Sudul țării, vara vremea este călduroasă, secetoasă și cu vânt tare, iar primăvara și toamna se individualizează prin ploi slabe.

Tipul baric IV se caracterizează prin prezența unui brâu de presiune mare în Sudul Europei. Vremea generată de acest regim baric este caldă și uscată în tot timpul anului.

Tipul baric V se caracterizează prin prezența dorsalei Anticiclonului Azoric și prelungirea acesteia până în Marea Baltică și Finlanda. Acest tip baric generează o vreme umedă și caldă iarna, iar vara o vreme umedă și rece. În timpul primăverii și toamnei vremea este de obicei călduroasă, cu ploi.

Tipul baric VI se caracterizează printr-un câmp depresionar în Estul Europei. Vremea determinată de acest tip baric este una rece, cu vânt și precipitații sub formă de ninsoare sau ploaie.

Tipul baric VII este caracterizat prin prezența unui culoar depresionar în Vestul Europei. Acesta generează un timp umed cu precipitații bogate, însoțite de vânt puternic, mai ales primăvara și vara, iar iarna, zăpada este viscolită.

În orașul Slănic, vântul cel mai des întâlnit este foehnul, care provine din partea Nordică.

1.1.3. Factorii fizico-geografici

1.1.3.1 Așezare geografică

Figura nr. 2 Așezarea geografică a orașului în cadrul județului Prahova

Sursă: www.infoimobiliar.ro

Orașul Slănic se află aproximativ în centrul țării, făcând parte din provincia istorică Muntenia. La nivelul județului, acesta se găsește în centrul județului Prahova, coordonatele geografice care îl caracterizează fiind cele de 25º56’20’’ longitudine Estică și 45º13’50’’ latitudine Nordică. Suprafața localității Slănic este de 43 km².

“Prin poziția geografică, Slănicul se găsește în sectorul Nordic al Subcarpaților Prahovei, în imediata vecinătate a Munților Grohotiș și în unitatea structurală pe care geologii o numesc “cuveta de Slănic” “. (Grigoropol et al., 1983).

Orașul este amplasat în vecinătatea unor artere importante de comunicație, pe Teleajen, pe Prahova sau cele de la contactul dealurilor cu câmpia. Acestea au reprezentat de secole căi de acces ce asigurau legături între Transilvania și Românească. Se situează în apropierea unor mari centre urbane ( față de ; fața de București), cât și într-o regiune în care se înregistrează cele mai crescute valori ale densității populației (180 locuitori/km²) în noastră. Așadar situarea geografică este favorabilă desfășurării unor bogate activități balneoturistice, care explică în mare parte, fluxul turiștilor și nu numai, în căutare de frumos, inedit și sănătos, care în deosebi în sezonul estival, vizitează stațiunea, obiectivele naturale și social-culturale din bazinul Slănicului și din regiunile limitrofe.

Limitele orașului se desfășoară, în cea mai mare parte, pe podurile largi ale culmilor ce înconjoară valea Slănicului. În Vest se află comuna Ștefești, comuna Izvoarele (satele Schiulești, Homorâciu) la Nord, Teișani și orașul Vălenii de Munte la Est, în timp ce la Sud se află comuna Vărbilău. Perimetrul așezării măsurând circa .

Intrarea în stațiune, se face în mod obișnuit din Sud, prin arterele care o leagă de orașul . Însă poziția localității față de principalele artere de comunicație asigură accesul rapid din oricare loc al țării.

Slănicul se află la capătul liniei ferate care vine din Ploiești Sud (cca ). Turiștii veniți din București pot folosi stațiile Ploiești Sud sau Ploiești Vest, iar cei sosiți din Transilvania pot opta pentru stațiile Ploiești Vest sau Buda. Pentru parcurgerea distanței, timpul necesar fiind de aproximativ o oră și jumătate, din Ploiești Sud.

De remarcat faptul, că în urma inundațiilor din vara anului 2007, podul de la intrarea în cartierul Prăjani, a fost avariat, iar circulația trenurilor a fost întreruptă. Reluarea acestora a fost făcută abia în luna mai a anului 2011, datorită presiunilor factorilor locali, pentru a fi reabilitat podul respectiv. Însă, în luna februarie a anului curent, Căile Ferate Române, a luat decizia anulării tuturor trenurilor de pe acest tronson, pentru a amortiza costurile companiei și se vehiculează faptul că acesta va fi preluat de o companie privată.

Din Ploiești pleacă o șosea modernizată până (cca ). Pe ea se articulează șoselele care vin din Vălenii de Munte () și din punctul “Pararela 45º”, prin Băicoi (), prin care se realizează o scurtare a traseului pentru turiștii ce vin dinspre Târgoviște și Brașov. Deasemenea între Ploiești-Slănic și Vălenii de Munte-Slănic circulă curse locale de microbuz.

1.1.3.2. Relieful

Slănicul este înconjurat de trei părți de dealuri care în trecutul îndepărtat erau puternic împădurite și formau o adevărată cetate.

Dacă pe Valea Prahovei contactul dintre munți și dealuri se face direct prin înaintarea mai mult a munților spre dealuri, aici se instalează o zonă de interfereanță carpato-subcarpatică, treapta de , de munți josi și dealuri înalte, alcătuite de depozitele flișului cretacic, caracteristic muntelui, lipsite de așezări omenești compacte și în mare parte cu funcții pastorale.

Debitul de apă al unor serii de pâraie precum Bertea, Slănic și în primul rând Vărbilăul, este asigurat de Munții Grohotiș și mai exact de o serie de vârfuri dintre care menționăm Bobul Mare (), Grohotișul () și Sfântul Ilie ().

Se remarcă Culmea Radilei ce se desprinde din vârful Sfantul Ilie și se continuă prin culmea Trifoiului și plaiul Șerban Vodă. În cadrul acestei culmi înălțimea scade până la , la fel se întâmplă și în cazul culmii Trifoiul si Păltinețul (), iar la contactul cu subcarpații înălțimea coboară până la 900- alcătuind o treaptă de munți josi.

Aici văile se lărgesc brusc, iși fac apariția pantele domoale, culmile rotunjite sau teșite de o parte și de alta a văilor largi. Un alt element care iși face apariția este reprezentat de terasele netede și etajate denumite “poduri “ cum sunt cele de la “Fântâna Rece-Cetate” sau “Piatra Verde”. Pe lângă culmile proeminente se desfășoară și Depresiunea Bazinetului de în interiorul căroră așezările omenești s-au dezvoltat semnificativ.

Procesul de erodare al apelor pâraielor din cadrul dealurilor Slănicului au fost favorizate de formațiunile petrografice slabe cum ar fi marnele, argilele sau gresiile puțin cimentate. Fragmentarea dealurilor în culmile principale s-a făcut pe direcția Nord-Sud, iar în cele secundare pe direcția Est-Vest. Culmea Vestică este reprezentată de Vârful Mare Bechet (), acesta reprezintă deasemenea și înălțimea maximă a orașului, iar în partea de Sud pe măsura scăderii în altitudine întâlnim dealul Damian (), Crucișorul (), Gorganul (), Giurcani (), Piscul Cățelei (), Scorușul, cu numeroase vârfuri rotunjite și separate între ele de șei largi.

Pe stânga pârâului Slănic culmea principală începe în extremitatea Nord-Estică cu Dealul Dosului () de unde pleacă Piatra Verde-Dealul Vânăt-Dealul Dacitic (), apoi coborând spre Sud Dealul Muscelului (), Dealul Comorilor, Fantana Rece-Cetatea Romană (), Sitarului, Seciu (), Ogarului (), Boldeica (), Gâștei și Găvanul ().

Partea Nordică este reprezentată de două șiruri de dealuri ce sunt unite printr-o culme cu direcția SE-NV numită plaiul Șerban Vodă (numele acestui plai vine de la numele voievodului Radu Șerban), cu o lungime de aproximativ și cu o înălțime cuprinsă între 640-, pe care este așezat satul Schiulești.

Orașul Slănic este așezat pe lunca Slănicului această luncă are lațimi ce variază de la 100- în Groșani la aproximativ 450 de metri în zona centrală a orașului. lățimea luncii ajunge la . Înălțimea albiei de pe pârâul Slănic variază și ea deasemenea în NV-ul cartierului Groșani fiind de 500 de metrii, scăzând până la 295 de metrii la ieșirea din Prăjani; panta medie are o valoare de aproximativ 20 m/km, cu diferențe între Sud și Nord, în Nord (în Groșani) panta este mai mare de 30 de m/km, iar în Sud (în Prăjani) este cuprins între 10 și 15 m/km.

1.1.3.3. Hidrografia

Zona studiată din punct de vedere hidrografic aparține bazinului hidrografic al Ialomiței, pârâul Slănic cu afluenții săi se varsă în Vărbilău, care la rândul lui se varsă în Teleajen și împreună cu Prahova în Ialomița.

Afluentul cel al pârâului Slănic este reprezentat de Tăriceanca, acesta iși adună apele din plaiul Șerban Vodă, dealurile Piatra Verde, Malul Dosului si Zăpodia.

Un alt afluent al Slănicului este Groșanca, acesta este mai bogat în ape, își adună afluenții de pe plaiurile Jariștea, Vulpea, Poiana Banului, Baia Ana, Vârtejului și Poiana Vulpea. În urma precipitațiilor abundente acest râu provoacă numeroase distrugeri materiale chiar în interiorul gospodăriilor oamenilor. Cei doi afluenți principali, Tăriceanca și Groșanca, despărțiți de Pintenul Căpșunilor după o distanță parcursă de aproximativ se intâlnesc și pun bazele pârâulul Slănic (Figura nr.3), care se îndreaptă pe direcția S-V.

Figura nr. 3 Pârâul Slănic

Sursă proprie

Primul afluent primit de acesta este Muscelul, afluent primit dinspre Est. Un alt afluent, Fundata ce iși adună apele de pe versantul Vestic (din plaiul Gorganului), se unește cu Slănicul în dreptul spitalului orășenesc. Ceva mai jos iși varsă apele adunate din Fântâna lui Dușman și Piscul Gorganului, vâlceaua de

Baia Verde și Turburea reprezintă alți doi afluenți ai Slănicului ce se unește cu acesta pe lângă parcul orașului, Turburea trece peste ocnele Spătarului Cantacuzino de la “Noroaie” și peste ocna de din zona Băilor Verzi , fapt ce duce la creșteri însemnate a cantităților de ioni de sare. În zona pieței din cadrul localității Slănic, se varsă alți doi afluenți Râga și Gherțul, afluent Vestic. Acest afluent este destul de periculos, în cadrul precipitațiilor abundente acesta iese din matcă și curge pe Bulevardul Muncii, cărând însemnate cantități de mâl și material lemnos.

În partea Sudică a Slănicului intâlnim Voionoaia ce iși adună apele de pe plaiul Ștefeștilor și în traseul acestuia traversează Ocnele Sistematica și Baia Roșie cărând însemnate cantități de ioni saliferi. Un alt afluent ce iși adună apele de pe plaiul Ștefeștilor, dar mai ales de pe Măgura, este Rogozul, acesta se unește cu Slănicul în apropierea Atelierului Energo-Utilaj. Urmează pe aceeași parte, dreapta, Leba cu ape sulfuroase, iar pe stânga Boldeica.

În cadrul cartierului Prăjani cel mai mare afluent este însemnat de Praja cu o lungime de , adună vâlcelele estice ale Dealului Cetății și Fântâna Rece, precum și de pe Plaiul Comorilor și Sitarilor. Multe dintre acestea sunt sărate și altele sulfuroase.

Lacurile din cadrul arealului Slănic Prahova reprezintă o mare atracție pentru turiști. Lacurile întâlnite aici sunt lacuri dezvoltate pe sare, ce s-au format prin prăbușirea vechilor ocne de sare de tip clopot.

Salinitatea apelor din cadrul acestor ape variază destul de mult de la un an la altul depinzând de componența rocilor din pereți, de aportul izvoarelor sărate care le alimentează dar și de mărimea suprafeței supuse evaporării. Lacurile Baia Verde, Grota Miresei și Baia Roșie din cauza faptului ca au malurile alcătuite din sare prezintă cel mai mare grad de mineralizare , peste 200 g/l. Acest proces de sare scade în cadrul anotimpului de primăvară dar și după căderea unor precipitații însemnate ajungând la 80-120 g/l, dar deasemenea este mult mai ridicat în perioadele secetoase datorită evaporării, pentru adâncimile mai mari salinitatea devine constantă.

Un lucru de care turiștii sunt impresionați îl reprezintă culoarea apelor acestor lacuri. Culorile lacurilor provin atât de la salinitatea apelor cât și de la cantitatea de materiale provenite din spălarea versanților dar și a malurilor. Culoarea verde (cu nuanțe de la verde deschis la verde închis), este cea mai frecvent întâlnită, această culoare se datorează mineralizării puternice. Culoarea lacului Baia Roșie este una roșcată datorită prezenței oxizilor de fier, pe când apa are o culoare galbenă din cauza prezenței nămolului și argilei. Gradul de transparență este determinat în primul rând de cantitatea particulelor de argilă provenite din spălarea malurilor și în al doilea rând din existența unor mase organice bogate. Valorile maxime se înregistrează , apoi în ordine, , Baia Porcilor și Baia Baciului. Regimul termic al acestor lacuri variază în funcție de mai multe aspecte, cum ar fi, modificările atmosferice, de adâncime și salinitate. În cadrul lacului Grota Miresei (care este un lac adânc cu o salinitate mare și bine închis), acesta suferă o variație mică de temperatură. În cadrul anotimpului de vară se înregistrează o scădere normală a temperaturii de la suprafață spre adâncime, în celelalte anotimpuri apărând fenomenul de homeotermie (adică se păstrează o temperatură cât mai constantă).

La Baia Baciului situația este diferită: vara se manifestă stratificația directă (temperatura scade de la suprafață spre adâncime), iar iarna are loc când cea inversă, mai rece la suprafață și mai caldă la adâncime (0ºC la suprafață; 10ºC la 1-; 12-15ºC la fund), când dihotermia (până la stratificația inversă, apoi directă la adâncime). Primăvara domina dihotermia, iar toamna homeotermia și stratificația directă.

În cadrul Băii Verzi sunt prezente trei lacuri ce s-au format prin prăbușirea vechilor ocne. Aceste trei lacuri demonstrează aceeași variație termică, în cadrul primului lac, vara și toamna se manifestă dihotermia, iar iarna și primăvara stratificația inversă și homeotermică; în cadrul celui de-al doilea lac (cel Estic), vara și toamna se manifestă stratificația directă combinată sub 4 metri cu homeotermia, iar iarna și la începutul primăvării dihotermia. Putem preciza și faptul că deși apa acestor lacuri este destul de sărată, în nopțile cele mai friguroase aceasta îngheață la suprafață.

1.1.3.4. Vegetația

Prin altitudinea de peste , orașul Slănic face parte din etajul stejarului, partea superioară a acestuia, iar partea interioară face partea din etajul fagului. Cel mai întâlnit este fagul (Fagus silvatica), acesta se găsește în amestec cu alte specii de foioase și de rădacinoase.

În partea Sudică, în Prăjani, întâlnim următoarele esențe:

Stejarul pufos ( Quercus pubescens )

Cerul ( Quercus cernis )

Gorunul ( Quercus petraea )

Carpenul ( Carpinus betelus )

Mesteacănul ( Betula pendula )

Ulmul ( Ulmus milor )

Plopul negru hibrid ( Populus cana )

Frasinul ( Fraxinus excelsior )

Pluta ( Populus nigra )

Teiul ( Tilia cordata )

Paltinul ( Acer platanoides )

Jugastrul ( Acer campestre )

Stratul arbustiv este reprezentat de tufișuri de Păducel, Sânger, Corn, Lemn câinesc, Călin, Alun, Salcia și Răchita roșie.

Dintre speciile de graminee ce alcătuiesc stratul ierbaceu menționăm, Golomățul, Păiușul de pădure, Drobița, Cututa de pădure, Mierea ursului, Rotungioara, Ferigă.

În partea de Nord a orașului Slănic, pădurile de fag se găsesc în amestec cu specii de rășinoase, ca de exemplu Molidul (Picea abies), Zada, Laricele (Larix decidua – este singurul conifer căruia îi cad frunzele), Pinul (Pinus sylvestris), Bradul.

În solul pădurii bogat în humus își găsesc hrana multe ciuperci comestibile, precum Zbârciogul, Urechiușa, Ghebele.

Dintre speciile care intră în alcătuirea fânețelor și pasiunilor menționăm: Trifoiul alb, Trifoiul roșu, Sparceta, Măzărichea, Vătămătoarea, Osul iepurelui, Sulfina, Dizdeiul mărunt, Lemnul dulce, Măcrișul, Pojarnița, Rostopasca, Rapița, Traista ciobanului, Urda vacii, Napi curecești, Usturoița, Toporași, Trei frați pătați, Garofița, Urzică mare, Urzică moartă, Scânteiuța, Ciuboțica cucului, Merișor, Saschiu, Lumânărica pământului, Mazlerit, Nu mă uita, Mira ursului, Limba boului, Degetar galben, Izma bună, Cimbrișor, Sovârf, Sânziene galbene, Păpădia, Cicoarea, Coada șoricelului, Margarete, Pelin, Brusturul, Pălămidă, Viorele, Brândușa de toamnă, Pirul, Mușețel etc.

În cadrul florei din cadrul Slănic, întâlnim și specii foarte rare. Una dintre acestea este orhideea de origine tropicală, papucul doamnei (Cyprideum calceolus), aceasta se găsește pe plaiurile Prăjaniului. Crinul de pădure reprezintă o altă specie rară ce ar trebui ocrotita prin lege, aceasta crește pe Dealurile Piatră Verde.

La data de 3.12.1982, Consiliul de Ocrotire a Naturii a Județului Prahova a cerut Primăriei orașului Slănic, să creeze o Rezervație Botanică pentru Crinul de Pădure.

Ciupercile comestibile din cadrul fânețelor sunt reprezentate de specii precum: Creasta Cocoșului, Ciuperca de Câmp, Flocoșelul, Mânătarca sau Hribul, Bureții galbeni, Râșcovul, Iuțarii. Printre aceștia se găsesc însă și ciuperci otrăvitoare cum ar fi Hribul Țigănesc, Vinețica și Popenchi.

1.1.3.5. Solurile

Chiar dacă, condițiile climatice din această zonă sunt mai blânde decât în zona muntoasă, formarea și evoluția solurilor orașului Slănic, au fost frânate de manifestarea puternică a eroziunii, astfel distingem trei tipuri de soluri (solul brun de pădure, solurile negre de fâneață și pseudorenzinele).

Solul brun de pădure () se întâlnește sub pădurile de foioase, s-au format în condițiile unui climat temperat semiumed, cu veri calde pe roci formate din argile gălbui sărace în elemente bazice. Prezintă o textură mijlocie, o reacție acidă și un conținut mediu în elemente fertilizante. Pe pante mici de 5-8º s-au dezvolat numai 22 de ha, deci solul este slab erodat. Diferența de , s-au dezvoltat pe pante de 15-20º, fiind soluri puternic erodate. Aceste soluri puternic erodate se găsesc în partea de Est a orașului (în Grosani, și mai ales în Prăjani) și sunt favorabile pentru cultura cartofului și plantelor că nutreț (trifoi, lucerne).

Solurile negre de fâneață, reprezintă numai , sunt soluri cu o textură grea, slab alcalină, cu un conținut mediu în humus, azot și fosfor mobil și un conținut destul de ridicat în potasiu. Pseudorenzinele sunt reprezentate de marne și marne cu fragmente de calcar la soluri cu textură grea și reacție neutră. Au un substrat litologic, un conținut mediu de humus și azot, un conținut redus de fosfor mobil și un conținut bogat de potasiu schimbabil. Acestea sunt recomandate pentru fânețe, pășuni și plantații pomicole în special cele de prun.

1.1.4. Factorii antropici

Societatea omenească, prin activitatea sa, exercită o influență modificatoare asupra climei, ale cărei dimensiuni nu sunt prea bine cunoscute. În unele situații omul întreprinde acțiuni menite să servească altor scopuri, care determină însă și modificarea nedorită a topoclimei sau microclimei. Un exemplu ar fi despăduririle neraționale care duc la creșterea amplitudinilor termice, creșterea numărului de zile cu îngheț, scăderea umezelii aerului. De cele mai multe ori omul acționează deliberat pentru îmbunătățirea condițiilor climatice locale. Prin realizarea de irigații, împăduriri, drenări, ameliorarea stratului de zăpadă, metode agrotehnice de prelucrare a solului și prin metode de apărare a plantelor împotriva înghețurilor.

“Irigațiile asigură plantelor apa necesară în perioada de vegetație, dar în același timp, modifică apreciabil condițiile microclimatice din stratul de aer inferior.” (Ciulache, 2004).

Evaporația care are loc în urma irigațiilor duce la umezirea aerului și la scăderea radiației efective. Astfel, reducerea temperaturii aerului este provocată de consumul de căldură din procesul de evaporație. Aceste procese duc la o îmbunătățire a bilanțului radiativ dar și a regimului termic. Împăduririle au un rol important în climatul local, temperatura aerului în interiorul pădurii este mai scăzută decât în proximitatea acesteia.

Construirea așezărilor urbane, dar și exploatările de sare au condus la modificarea suprafeței active și implicit a climei. De asemenea acoperișurile clădirilor, pereții acestora, arborii și vegetația din parcuri influențează recepționarea și cedarea energiei calorice. “Predominarea suprafețelor de beton, asfalt, cărămidă, pavaje, tablă și țigla se răsfrânge asupra proceselor calorice și a celor de primire și cedare a apei provenite din precipitații.“ (Dumitrescu, 1976). În ultima perioadă, omul, prin acțiunile sale are un rol important în modificările ce apar în climatul orașului Slănic.

1.2. Temperatura aerului

“Temperatura aerului reprezintă un important indice al regimului meteorologic, prezintă variații în timp și spațiu deosebit de ample, în funcție de oscilațiile fluxului energiei radiante solare și celorlalte procese care influențează încălzirea suprafeței active și a stratului de aer inferior. Aceasta este măsurată de stațiile meteorologice prin intermediul termometrelor și termografelor ce se găsesc în interiorul adăpostului meteorologic, situate la deasupra suprafeței active. “ (Dumitrescu, 1976).

1.2.1. Temperaturile medii lunare

Tabelul nr. 1: Temperaturile medii lunare

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

În tabelul numărul 1 sunt reprezentate temperaturile medii lunare, anuale și lunare multianuale de la stația meteorologică Câmpina. Din acesta se observă că doar în lunile ianuarie și februarie mediile lunare multianuale sunt negative (-2,1 ºC în luna ianuarie și -0,2 ºC în luna februarie), cu toate că și în luna decembrie s-au înregistrat temperaturi negative ale mediei lunare, iar media multianuală a acestei luni este pozitivă (0,4 ºC). Temperaturile cele mai scăzute aparțin lunii ianuarie, cea mai scăzută medie lunară s-a înregistrat în anul 1980 al acestei luni (-4,6 ºC).

În lună martie, temperaturile cresc ușor, astfel mediile lunare sunt în totalitate pozitive, cea mai mare medie lunară fiind de 5,9 ºC – martie 1975, iar media multianuală fiind de 3,3 ºC. Temperaturile au o tendință ascendentă, astfel media lunară multianuală a lunii aprilie este aproape de 3 ori mai mare decât cea a lunii martie (8,8 ºC). Apoi, luna mai cu 13,9 ºC, aceasta fiind luna cu cele mai mari medii anuale ale primăverii. În sezonul cald, media multianuală cea mai ridicată este caracteristică lunii iulie (18,6 ºC), medie mai ridicată cu 1 ºC decât cea înregistrată în luna august (17,6 ºC) și cu 1,4 ºC față de cea din luna iunie (17,2 ºC). Media lunară cea mai ridicată este cea din luna iulie a anului 1972, aceasta fiind de 20,3 ºC.

Se înregistrează apoi o scădere treptată, astfel în prima lună de toamnă media lunară cea mai scăzută ajungând la 12,2 ºC în anul 1972, iar media lunară multianuală fiind de 13,8 ºC. Însă, diferența dintre prima lună de toamnă și prima lună de primăvară fiind de 10,5 ºC. Scăderea accentuată continuă, astfel de la 8,4 ºC, medie lunară multianuală reprezentativă lunii octombrie, aceasta coboară la 3,8 ºC pentru luna noiembrie. De remarcat că în anul 1973, media lunii noiembrie a coborât până la 1,1 ºC.

Se mai poate observa că anul fost cel mai rece, temperatura medie anuală fiind de 7,8 ºC, iar cel mai călduros an a fost 1975, având media anuală de 9,4 ºC.

În concluzie media multianuală în perioada 1971-1980 este de 8,6 ºC, fiind caracteristică izotermei de 8 ºC.

1.2.1.1. Amplitudinea anualǎ a temperaturilor medii lunare

Tabelul nr. 2 Amplitudinea anuală a temperaturilor medii lunare

Sursa: Date prelucrate după A.N.M

Amplitudinea termicǎ reprezintǎ un indicator ce este reprezentat de diferența dintre temperatura minimǎ și cea maximǎ, în cazul de față diferența dintre media maximǎ și cea minimǎ. Din tabelul de mai sus reiese că amplitudinea maximă este cea din anul 1972, când temperatura medie maximă a fost de 20,3 ºC, iar cea minimă de -4 ºC, rezultând o diferență de 24,3 ºC. De cealaltă parte, amplitudinea termică cea mai scăzută este cea de 18,8 ºC, când media maximă a fost de 18,8 ºC, iar cea minimă de 0 ºC.

1.2.1.2. Variația temperaturilor medii lunare multianuale

Figura nr. 4 Regimul anual al temperaturilor medii lunare multianuale (ºC) la stația meteorologică Câmpina.

Din graficul de mai sus se poate observa cum temperaturile medii lunare multianuale cresc continuu, de la -2,1 ºC în ianuarie, până în luna iulie când atinge valoarea maximă, 18,6 ºC, după care acestea scad treptat până în luna decembrie, coborând pana la 0,4 ºC. De remarcat că mediile lunare multianuale negative se regăsesc în ianuarie și februarie, în cea din urmă valoarea a fost de -0,2 ºC.

1.2.2. Temperaturile medii anuale ale aerului

Tabelul nr. 3 Temperaturile medii anuale

Sursa: Date prelucrate dupa A.N.M

Tabelul numărul 3 reprezintă temperaturile medii anuale ce s-au înregistrat în intervalul 1971-1980 la stația meteorologică Câmpina.

Analizând acest tabel putem observa că temperatura medie anuală este cuprinsă între 8 și 9 ºC în 6 din cei 10 ani studiați.

Într-un singur an media a scăzut sub 8 ºC, acesta fiind 1976 când s-a înregistrat de altfel și temperatura medie cea mai mică și anume 7,8 ºC. În schimb, în 3 ani s-au înregistrat medii ce au depășit ușor temperatura de 9 ºC, în 1977 și 1979 această a fost de 9,1 ºC, iar în 1975 aceasta ajungând la 9,4 ºC, fiind și cea mai mare temperatură medie anuală.

Diferența între temperatura maximă și temperatura minimă anuală a fost de 1,6 ºC.

1.2.2.1. Histograma temperaturii aerului

Figura numărul 5 Histograma temperaturii aerului în perioada 1971-1980 la stația meteorologică Câmpina.

Analizând graficul de mai sus putem observa faptul că temperatura media anuală a înregistrat oscilații de-a lungul perioadei studiate.

Temperatura medie multianuală înregistrată în intervalul 1971-1980, la stația meteorologică Câmpina a fost de 8,6 ºC. Această temperatură a fost depășită în perioada 1971-1972 și în anii 1975, 1977 și 1979. În schimb în anii 1973, 1976, 1978 și 1980 valoarea temperaturii medii anuale a fost mai scăzută decât temperatura medie multianuală, iar în anul 1974 temperatura medie anuală înregistrată a avut aceași valoare ca și temperatura medie multianuală.

1.2.3. Temperatura medie maximă

Tabelul nr. 4 Temperatura medie maximă

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

În tabelul de mai sus sunt reprezentate temperaturile medii maxime lunare, anuale și lunare multianule înregistrate în perioada 1971-1980, la stația meteorologică Câmpina, unde cea mai mare medie lunară maximă a fost în luna iulie a anului 1972 (26,4 ºC), iar cea mai coborâtă temperatură s-a înregistrat în același an, în luna ianuarie (-0.5 ºC).

Se mai poate observa că majoritatea mediilor maxime lunare ridicate sunt cele din luna iulie, iar din mediile maxime lunare înregistrate în cadrul anotimpului de iarnă domină luna ianuarie, valorile maxime pentru acest anotimp înregistrându-se de-a lungul a 5 ani din perioada studiată ( 1972, 1973, 1974, 1978, 1980 ).

Din punct de vedere al temperaturilor medii anuale, reies anii 1976 și 1977, cu cea mai mică valoarea ( 13,5 ºC în 1976), respectiv cu cea mai crescută valoare ( 15,7 ºC în 1977).

Temperaturile medii maxime lunare multianuale se încadrează între următoarele valori: 3,3 ºC – reprezentând media lunii ianuarie și 24,8 ºC – indicând media lunii iulie.

Temperatura medie maximă a anotimpului de iarnă înregistrată în intervalul 1971-1980 a fost pozitivă, atingând valoare de 14,3ºC. Diferența dintre aceasta și temperatura medie maximă a anotimpului de toamnă și cel de primăvară fiind de doar 0,7ºC (media maximă a anotimpului de toamnă și a anotimpului de primăvară fiind de 15ºC).

Din mediile maxime anuale și mediile maxime lunare multianuale rezultă media maximă multianuală, aceasta fiind caracteristică temperaturii de 14,7 ºC.

1.2.4. Temperatura medie minimă

Tabelul nr. 5 Temperatura medie minimă

Sursa: Date prelucrate după A.N.M

În tabelul numărul 6 sunt reprezentate temperaturile medii minime lunare, anuale și lunare multianule din perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina.

Cea mai mică medie lunară a fost cea din luna ianuarie a anului 1980, aceasta fiind de -9,2 ºC, iar cea mai mare medie lunară a fost cea din luna iulie a anului 1972, cu 14,6 ºC. În luna ianuarie s-au înregistrat cele mai scăzute medii minime lunare, cuprinse în perioadele: 1972-1974 și 1978-1980.

Temperatura medie minimă lunară multianuală cea mai scăzută a fost înregistrată tot în cadrul lunii ianuarie.

De remarcat este faptul că mediile minime multianuale sunt negative în 4 luni: decembrie (-3,6 ºC), ianuarie (-6,1 ºC), februarie (-3,6 ºC) și martie (-1,1 ºC).

Aproape de limita înghețului se află și temperatura medie a lunii noiembrie, aceasta fiind de 0,1 ºC. În schimb temperatura medie minimă lunară multianuală cu cea mai crescută valoare a fost cea de 12,8 ºC, aparținând lunii iulie.

În ceea ce privește temperaturile medii minime anuale, cea mai scăzută dintre acestea a fost de 3,3 ºC, în dreptul anului 1978, iar cea mai crescută a fost media anului 1975, cu o valoare de 4,7 ºC. Temperatura medie minimă multianuală fiind de 3,9 ºC.

1.2.5. Temperaturi absolute

1.2.5.1 Temperatura maximă absolută

Tabelul nr 6 Temperatura maximă absolută

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 6 reprezintă temperaturile maxime absolute înregistrate în perioada 1971-1980 la stația meteorologică Câmpina.

Cea mai mare temperatură maximă absolută s-a înregistrat pe data de 8 august 1971, indicând 33,1 ºC, iar cea mai scăzută a fost pe data de 10 ianuarie 1972.

Analizând tabelul, se observă că media lunară multianuală este mai ridicată în luna iulie, în ciuda faptului că temperatura maximă absolută s-a înregistrat în cadrul lunii august, aceasta fiind de 30,6 ºC, iar cea mai scăzută medie multianuală îi corespunde lunii ianuarie, cu o temperatură de 12 ºC.

Cele mai ridicate temperaturi maxime absolute sunt caracteristice lunii iulie, iar cele mai scăzute lunii februarie.

Media anuală a temperaturilor maxime absolute a înregistrat cea mai mare creștere în anul 1977 cu o valoare de 23,3 ºC, iar media cea mai scăzută aparținând anilor 1978-1980, cu 21,3 ºC.

1.2.5.2 Temperatura minimă absolută

Tabelul nr. 7 Temperatura minima absolută

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 7 reprezintă temperatura minimă absolută înregistrată în perioada 1971-1980, la stația meteorologică Câmpina.

Cea mai mică temperatură a fost înregistrată pe data de 17 ianuarie 1972, când termometrele au coborât până la -21,6 ºC. Tot în luna ianuarie au fost cele mai multe minime înregistrate de-a lungul anilor studiați (1971, 1972, 1973, 1974, 1978, 1979, 1980). În schimb cea mai ridicată temperatură din cadrul minimelor lunare, a fost cea din 6 iulie 1972, cu o temperatură 10,4 ºC.

Se poate observa că toate mediile anuale au temperaturi negative, cuprinse între -1,3 ºC – media anului 1975 și 4,1 ºC – media anului 1973.

Mai putem remarca și faptul că temperatura medie minimă a anotimpului de vară înregistrată în perioada analizată a înregistrat medii lunare multianuale negative, medie acestora fiind de -3,5ºC.

Din mediile lunare multianuale, sunt 7 luni cu temperaturi negative, acestea sunt: ianuarie -16 ºC (această lună constituind cea mai mică medie lunară multianuală), februarie -11,7 ºC, martie -8,8 ºC, aprilie -2,3 ºC, octombrie -4,1 ºC, noiembrie -6,9 ºC și decembrie -12,2 ºC, în ciuda faptului că temperaturi negative au fost înregistrate și în luna septembrie. Media multianuală se situează la -3ºC.

1.2.5.3. Amplitudinea absolutǎ anualǎ a temperaturilor medii anuale

Tabelul nr. 8 Amplitudinea absolută medie anuală

Amplitudinea termică reprezintă un indicator ce este reprezentat de diferența dintre media maximă lunară și media minimă lunară multianuală.

Din tabelul de mai sus se poate observa că cea mai mare amplitudine termică este cea din lună martie, având o valoare de 29,1 ºC, cu media maximă lunară multianuală de 20,3 ºC, iar cea minimă de -8,8 ºC. Cea mai mică amplitudine termică este cea a lunii iulie, cu 22,3 ºC, când media maximă multianuală a fost de 30,6 ºC, iar cea minimă de 8,3 ºC.

Amplitudinea termică pentru întreaga perioadă studiată, 1971- fost de 25 ºC, din care media multianuală maximă a fost de 22 ºC, iar cea minimă de -3 ºC.

1.2.6. Numărul de nopți geroase

Tabelul nr. 9 Nopți geroase

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 9 reprezintă numărul de nopți geroase lunare și anuale înregistrate în perioada 1971-1980, la stația meteorologică Câmpina.

Nopțile geroase reprezintă nopțile când temperatura minimă a aerului este egală sau mică de 10 ºC.

Din tabelul de mai sus se observă că nopțile geroase se produc exclusiv în sezonul rece, mai exact, în perioada noiembrie-martie, cu o pondere ridicată în anotimpul de iarnă. Astfel în luna decembrie au fost 27 de nopți geroase, în luna ianuarie au fost 58 (luna cu cele mai multe nopți geroase) și februarie cu 24 de nopți. În noiembrie și martie s-au înregistrat 3, respectiv 10 nopți geroase.

În cadrul unui an, cele mai multe nopți geroase s-au înregistrat în anul 1980, cu 20 la număr, iar anul cu cele mai puține a fost 1975, cu doar 4 nopți geroase. În total, pentru perioada 1971-1980 s-au acumulat 122 de nopți geroase.

1.2.7. Numărul de zile de iarnă

Tabelul nr. 10 Zile de iarnă

Sursa: Date prelucrare după A.N.M.

Tabelul numărul 10 reprezintă numărul de zile de iarnă lunare și anuale în perioada 1971-1980, la stația meteorologică Câmpina.

Zilele de iarnă sunt considerate zilele când temperatura maximă a aerului este mai mică sau egală cu .

Analizând tabelul se poate observa că zilele de iarnă se produc în perioada noiembrie-martie. Având ca și în cazul nopților geroase un număr ridicat în lunile de iarnă. Așadar în decembrie numărul acestora este de 36 de zile, în ianuarie se produc cele mai multe zile cu temperaturi mai mici sau egale cu 0 ºC (85 de zile) și în februarie cu 49 de zile. În ultima lună de toamnă și în prima lună de primvara, numărul zilelor de iarnă sunt reduse, doar 9 în noiembrie și 15 în martie.

Anul cu cele mai multe zile de iarnă a fost 1976, cu un număr de 31, iar cele mai puține s-au produs în anii 1971-1975 cu 12 zile de iarnă fiecare.

Astfel, în intervalul mai sus menționat, s-a produs un număr total de 204 zile de iarnă.

1.2.8. Numărul de zile cu îngheț

Tabelul nr. 11 Zile cu ingheț

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 11 reprezintă atât numărul lunar dar și anual de zile cu îngheț din perioada 1971-1980, la stația meteorologică Câmpina.

Zilele cu îngheț sunt considerate acele zile în care temperatura este egală sau mai mare de 0 ºC.

Din tabelul de mai sus se observă că zilele cu îngheț se produc în intervalul septembrie-aprilie. De menționat că în luna septembrie s-au înregistrat doar 5 zile cu îngheț, în schimb în celelalte luni, intervalul de zile cu îngheț a fost între 60 în lunile octombrie și aprilie și 286 în ianuarie.

Se mai poate observa că în anii 1973 și 1974, în luna ianuarie, în toate cele 31 de zile ale acesteia s-a produs fenomenul de îngheț. Tot în luna ianuarie, a anilor 1976, 1978 și 1980, s-au înregistrat 30 de zile cu îngheț.

Anul cu cele mai multe zile cu îngheț a fost 1974, numărând 141 de astfel de zile, iar anii cu mai puține zile în care s-a produs înghețul au fost 1976 și 1977, numărul lor fiind de 103 zile.

În perioada 1971-1980, numărul total a fost de 1195 de zile cu îngheț.

1.2.9. Numărul de zile de varǎ ( temperatura maximǎ ≥25°C )

Tabelul nr. 12 Zile de vară

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 12 reprezintă numărul lunar și annual de zile de vară din perioada 1971-1980, la stația meteorologică Câmpina.

Zilele de vară reprezintă acele zile în care temperatura maximă este egală său depășește .

Intervalul în care apar zilele de vară este cel cuprins între lunile martie și octombrie, ce-i drept, în martie s-a înregistrat doar o zi de vară, în aprilie 4 zile, iar în octombrie 3 astfel de zile, în perioada analizată.

Numărul mare de zile de vară este caracteristic lunilor de vară, atingând maximul în iulie, cu 144 de zile, urmată de august cu 131 și iunie cu 113 zile de vară. În ciuda acestui fapt luna cu cele mai multe zile de vară (22), este iunie a anului 1979.

Mai putem observa faptul că în luna septembrie s-au înregistrat mai multe zile de vară decât în luna mai, în luna septembrie numărul acestor zile fiind de 55, pe când în luna mai nu s-au înregistrat decât 38 de zile, în întregul interval cuprins între anii 1971-1980.

Anul cu cele mai multe zile de vară este 1975, numărul lor ajungând la 76, iar următorul an (1976) deține cele mai puține zile de vară, doar 27 la număr. Cei 10 ani de studiu acumulează 499 de zile de vară.

1.2.3.1. Numărul de zile tropicale

Tabelul nr. 13 Zile tropicale

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 13 reprezintă numărul lunar și anual de zile tropicale în perioada 1971-1980, la stația meteorologică Câmpina.

Zilele tropicale reprezintă acele zile în care temperatura maximă este egală său depășește 30 ºC. Se observă că zilele tropicale apar exclusiv în anotimpul de vară. În luna iunie apar doar 2 zile tropicale, în anii 1972, respectiv 1975.

În următoarele 2 luni numărul zilelor tropicale crește, astfel încât în luna iulie numărul acestora ajunge la 15, iar în luna august la 16 zile tropicale.

În luna august a anului 1974, se înregistrează 6 zile în care temperatura maximă este egală său depășește 30 ºC, aceasta fiind luna cu cele mai multe zile de acest fel.

În ceea ce privește numărul maxim de zile tropicale înregistrate într-un singur an în perioada 1971-1980, acesta îi revine anului 1974 cu 9 zile tropicale. Iar numărul total din acești 10 ani este de 33 de zile tropicale.

De asemenea la stația meteorologică Câmpina s-au înregistrat și nopți tropicale. Nopțile tropicale sunt considerate nopțile când temperatura minimă este egală sau mai mică de 20 ºC.

În perioada analizată, 1971-1980, s-au înregistrat 3 nopți tropicale. Toate 3 au apărut în luna iulie a anilor 1971 și 1972, din care, în primul an au fost 2 dintre ele.

1.3. Precipitațiile atmosferice

“Particulele de apă lichidă ori solidă care cad din nori (rar și din ceață) atingând suprafața terestră, poartă numele de precipitații atmosferice. Ele constituie veriga prin care se încheie circuitul apei în natură și unul din cele mai importante elemente meteorologice.” (Ciulache, 2004).

1.3.1. Cantitatea totală de precipitații

Tabelul nr. 14 Totalul precipitațiilor

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 14 reprezintă totalul precipitațiilor, lunare, anuale și lunare multianuale de la stația meteorologică Câmpina, din perioada 1971-1980.

Se poate observa o frecvență mai ridicată a precipitațiilor în lunile de vară, dar și în luna mai (când cantitatea de precipitații a fost de , cea mai mare din perioada de studiu), izolat în luna octombrie, când în anul 1972 au căzut și în luna noiembrie, în anul 1976, când s-au înregistrat .

O cantitate mai scăzută de precipitații este caracteristică lunilor de iarnă și lunii martie. Cea mai mică cantitate a fost de doar , aceasta însemnând totalul precipitațiilor din luna decembrie a anului 1975.

Cea mai ridicată cantitate lunară multianuală este reprezentativă pentru luna iulie, cu de precipitații, iar cea mai scăzută este cea din luna decembrie cu .

Anul cu cele mai multe precipitații este 1980, cu , iar cele mai scăzute precipitații s-au înregistrat în anul 1973, când totalul acestuia a fost de .

Cantitatea medie multianuală de precipitații, în perioada 1971- fost de .

1.3.2. Cantitatea medie anotimpualǎ de precipitații

Tabelul nr. 15 Cantitatea medie anotimpuală de precipitații

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 15 reprezintă cantitatea medie de precipitații pentru fiecare anotimp și semestru din perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina.

Putem observa faptul că cele mai multe precipitații au căzut în semestrul cald, cu o frecvență ridicată în anotimpul de vară, media acestuia fiind de , în cei zece ani de studiu, iar primăvara a avut o medie de 746 de mm. De aici reiese că media semestrului cald este de de precipitații.

De cealaltă parte, în semestrul rece, media a fost de , cu o pondere mai ridicată a precipitațiilor în anotimpul de toamnă, atunci când media acesteia a înregistrat , în schimb iarna, s-au înregistrat cantități mai reduse de precipitații, aproape de două ori mai puține decât toamna, media acestora fiind de .

1.3.3. Cantitatea anualǎ de precipitații

Tabelul nr. 16 Cantitatea anuală de precipitații

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 16 reprezintă cantitatea anuală de precipitații în perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina.

Din tabelul de mai sus se poate observa că precipitațiile din anul 1980 sunt cele mai ridicate, indicând 1042,7 mm, în schimb anul cu cele mai puține precipitații, cu 722,2 mm, a fost 1973. În afară de anul 1980, se mai pot observa și alți ani cu precipitații bogate, precum: 1975 cu 995,9 mm; 1972 cu 988,2 mm și 1979 cu 972,9 mm. Iar ani cu precipitații mai scăzute, sunt: 1977 cu 726,7 mm; 1978 cu 755,9 mm și 1976 cu 771,4 mm.

Media multianuală a precipitațiilor, a fost de .

1.3.4. Variația cantitǎții anuale de precipitații de la un an la altul

Figura nr. 6 Variația cantității anuale de precipitații de la un an la altul

Graficul de mai sus reprezintă variația cantității de precipitații din perioada 1971-1980. Din acesta se pot vedea oscilațiile înregistrate de la un an la altul, datorită valorilor destul de apropiate. Începând din 1971 cu o valoare de 930,5 mm, crește apoi până la 988,7 mm în următorul an, se produce o scădere pentru următorul an (722,2 mm), apoi din nou o creștere, până la 810,1 mm, în anul 1975, precedată din nou de o altă scădere, unde se menține timp de 3 ani, apoi media anuală are o tendință ascendentă, ajungând până la 1042,7 mm în anul 1980.

Așadar anii în care cantitatea medie anuală de precipitații a depășit cantitatea medie multianuală (871,7 mm), au fost: 1971, 1972, 1975, 1979, 1980, pe când anii în care au căzut precipitații mai mici decât cantitatea medie multianuală, au fost: 1973, 1974, 1976, 1977, 1978.

1.3.5. Cantitatea maximă de precipitații căzută în 24 de ore

Tabelul nr. 17 Cantitatea maximă de precipitații căzută în 24 h

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 17 reprezintă cantitatea maximă de precipitații căzută în 24 de ore, media lunară multianuală și media anuală.

Se poate observa din tabelul de mai sus ca majoritatea cantităților maxime de precipitații înregistrate în 24 de ore, au o frecvență mai ridicată în semestrul cald, în special în lunile iunie și iulie. Valori ridicate se întâlnesc și în luna mai, august, octombrie sau noiembrie. O reprezentativitate mai scăzută a cantităților de precipitații căzute într-o singură zi este caracteristică lunilor de iarnă, dar și parțial în luna noiembrie.

Cea mai mare cantitate de precipitații căzută în decursul a 24 de ore, este cea din data de 2 iulie 1975, când s-au înregistrat , urmată îndeaproape de cea de din 22 iunie 1979.

Cele mai “scăzute” cantități au fost cele din anii 1975, 1971, 1922 când precipitațiile maxime în decursul a 24 de oră au fost următoarele: în ziua de 19 decembrie, pe 31 decembrie și pe data de 27 tot a aceleiași luni.

Luna cu media multianuală cea mai ridicată a precipitațiilor maxime din 24 de ore este iulie, aceasta indicând , media lunii anterioară (iunie), este asemănătoare cu cea precedentă când s-au înregistrat 42 de mm. Decembrie este evident, luna cu cantitatea cea mai scăzută, cu o medie de numai .

Anul 1974 se remarcă prin cea mai ridică cantitate de precipitații, cu o medie de , de cealaltă parte, anul 1976 are cea mai mică medie, aceasta fiind de . Media multianuală a cantității de precipitații căzută în 24 de ore este de .

1.3.6. Variația cantitǎții anuale de precipitații și a cantitǎții maxime cǎzutǎ în 24 de ore.

Figura nr. 7 Variația cantității anuale de precipitații și a cantității maxime căzută în 24 de ore.

Graficul de mai sus reprezintă variația cantității medie anuale de precipitații și a cantității maxime de precipitații căzute în 24 de ore.

Analizând graficul se poate observa o diferență constantă între cantitatea medie de precipitații și cantitatea de precipitații căzută în 24 de ore. Însă se înregistrează și diferențe mai mari, cum este cea din anul 1980, când aceasta este de , dar și valori mai apropiate una de cealaltă, asemănătoare celei din anul 1973, când distanța între cele două categorii de precipitații este de doar .

1.3.7. Numărul de zile cu ploaie

Tabelul nr. 18 Zile cu ploaie

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 18 reprezintă numărul de zile cu ploaie în perioada 1971-1980 de la stația meteorologică Câmpina.

Din tabelul de mai sus reiese că perioada în care plouă cel mai mult este cea a lunilor aprilie-mai.

Se poate observa că în luna aprilie a anului 1978 s-au înregistrat 19 zile cu ploaie, fiind luna cu cele mai zile ploioase.

Perioada cu mai puține zile ploioase este cea de iarnă, în care în mod normal ar trebui să domine precipitațiile solide, totalul zilelor cu ploaie înregistrate în intervalul 1971-1980 fiind de 128.

Anotimpul în care zilele cu ploaie au cea mai mare frecvență este cel de primăvară 260 de zile.

Ȋn cadrul anotimpului de vară, în întrega perioadă de studiu au fost înregistrate 137 de zile, iar în cel de toamnă de 218 zile.

De asemenea în decursul a celor zece ani analizați, luna aprilie însumează 111 zile în care a plouat și cu 20 mai puține, luna mai.

Mai puține astfel de zile au fost în luna iulie unde s-au înregistrat un număr de 33 de zile cu ploaie.

Anul cu cele mai multe zile în care a plouat este 1972, ajungând la un număr de 95, iar anul 1975 este caracterizat cu cele mai puține zile cu ploaie, doar 47.

În total, în intervalul 1971-1980, totalul zilelor în care a plouat este de 743.

1.3.8. Numărul de zile cu ninsoare

Tabelul nr. 19 Zile cu ninsoare

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 19 reprezintă numărul de zile cu ninsoare din perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina.

Zilele cu ninsoare cu caracteristice anotimpului de iarnă și sfârșitului de toamnă, respectiv începutul primăverii. Din tabelul de mai sus reiese acest lucru, astfel maximul de zile cu ninsoare a fost cel din luna ianuarie a anului 1972, când a nins în 16 zile.

De remarcat, ca în lunile “limită”, aprilie și octombrie (totalul acestora), numărul de zile în care a nins a fost același, și anume 8.

Se mai poate observa și faptul că în luna martie numărul de zile cu zăpadă este unul destul de ridicat, acesta fiind mai mare decât cel înregistrat în cadrul unor luni de toamnă, cum ar fi luna decembrie. Numărul de zile cu zăpadă înregistrat în martie fiind de 57 de zile, iar cel înregistrat în decembrie de 38 de zile.

Ianuarie este luna cu cele mai multe zile în care au fost căderi de zăpadă (80 de zile), urmată în ordine descrescătoare de lunile februarie, martie, decembrie și noiembrie.

Ȋn cadrul anotimpului de iarnă numărul de zile cu zăpadă înregistrat în intervalul celor 10 ani studiați a fost de 149 de zile.

În cadrul unui an, 1972 se remarcă prin numărul de 36 de zile cu ninsoare, iar anul 1977 se remarcă de asemenea prin puținele căderi de zăpadă, doar 17 zile.

Intervalul 1971- totalizat 293 de zile cu ninsoare.

1.3.9. Numărul de zile cu sol acoperit de zăpadă

Tabelul nr. 20 Numărul de zile cu sol acoperit cu zăpadă

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 20 reprezintă numărul de zile cu sol acoperit de zăpadă din perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina.

Zilele cu sol aceperit cu zăpadă, este caracteristic perioadei când se produce prima ninsoare mai puternică, adică sfârșitul lunii octombrie-inceputul lunii noiembrie și sfârșitul lunii martie, iar în unele cazuri chiar și luna aprilie (după cum se poate observa în tabelul de mai sus).

Se observă o lună care în toate zilele acesteia, solul a fost acoperit cu strat de zăpadă, este vorba despre ianuarie 1980, când grosimea medie a zăpezii a măsurat 33 de cm

Multianual, tot ianuarie are cele mai multe zile cu sol acoperit de zăpadă, 174, apoi februarie cu 117, decembrie cu 78 și martie cu 71. Lunile cu cele mai puține zile cu sol acoperit de zăpadă sunt octombrie, când s-a înregistrat o singură zi și aprilie când numărul acestora indicau cifra 3.

Din cei zece ani studiați, 1980 se remarcă prin cele 87 de zile cu sol acoperit, iar 1975 este oarecum “deficitar” din acest punct de vedere, având doar 29 de zile cu strat de zăpadă. În total, la stația meteorologică Campina, în perioadă mai sus menționată s-au înregistrat 473 de zile cu sol acoperit de zăpadă.

1.4. Presiunea Atmosferică

“Presiunea atmosferică are un regim variabil și o repartiție neuniformă, ca urmare a încălzirii diferențiate a suprafeței terestre. În funcție de valorile presiunii atmosferice sunt schimbările neperiodice ale celorlalți parametrii meteorologici. Ea constituie factorul determinant al dinamicii aerului.” (Dumitrescu, 1976).

1.4.1. Presiunea medie

Tabelul nr. 21 Presiunea medie

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 21 reprezintă presiunea medie lunară, anuală și lunară multianuală de la stația meteorologică Câmpina, pentru perioada 1971-1980.

Prin presiune atmosferică se înțelege presiunea exercitată de aerul din atmosferă asupra suprafeței terestre. Valorile acesteia variază de la o lună la alta.

Analizând tabelul de mai sus, se observă că maximă a fost înregistrată în luna decembrie a anului 1972, cu o valoare de 976,1 mb, iar cea mai mică în luna aprilie a aceluiași an, indicând 955,1 mb.

Din punct de vedere al medie anuale, cea mai ridicată valoare o are tot anul 1972 cu un indice de 963,9 mb, iar cea mai scăzută presiune medie anuală este cea de 961,4 mb din anul 1980.

Privind la mediile lunare multianuale, se observă valori destul de variate, astfel valoarea maximă este cea din octombrie, cu 965,4 mb, iar cea cea minimă se înregistrează în aprilie, cu o valoare de 958,1 mb. Media multianuală indică 962,5 mb.

1.5. Umezeala relativă a aerului

“ Prezența în atmosferă a vaporilor de apă determină umezeala aerului, care este unul dintre principalele elemente meteorologice.” (Ciulache, 2004).

“Valorile umezelii aerului, exprimate prin diferite mărimi, sunt obținute în urma observațiilor instrumentale, realizate la stațiile din rețeaua meteorologică” (Dumitrescu, 1976).

1.5.1 Umezeala medie lunară

Tabelul nr. 22 Umezeala relativă

Sursa: Date preluate după A.N.M.

Tabelul numărul 22 reprezintă mediile lunare, anuale și multianuale ale umezelii relative a aerului, de la stația meteorologică Câmpina, în perioada 1971-1980.

Umezeala relativă a aerului reprezintă raportul procentual dintre cantitatea de vapori ce se găsește în aer și cantitatea maximă corespunzătoare temperaturii aerului. Din analiza tabelului de mai sus, reiese că umezeala relativă are o frecvență mai ridicată în sezonul rece al anului, mai exact din noiembrie și până în februarie. Însă valori ridicate se regăsesc și în luni precum octombrie și martie.

Cea mai ridicată valoarea a umezelii o are luna februarie din anul 1978, când aceasta indică 91 de procente, iar cele mai scăzute medii lunare aparțin lunii aprilie ai anilor 1974 și 1975, atunci când acestea indică o umezeală de 65%.

Cea mai scăzută medie anuală o reprezintă cea a anului 1971, când umezeala scade până la 74%, iar cea mai crescută este de 82% și este caracteristică anului 1980.

Cele mai crescute medii lunare multianuale aparțin lunilor noiembrie și februarie cu 82%, iar cea mai scăzută umiditate s-a înregistrat în luna a aprilie cu 73 de procente.

Media multianuală a umezelii relative a aerului în perioada analizată este de 78%.

1.5.2. Variația anualǎ a umezelii relative a aerului

Figura nr. 8 Variația anuală a umezelii relative a aerului

Din graficul de mai sus reiese o creștere treptată a umezelii relative a aerului, de la 74% în 1971, la 78% în 1974, după care urmează o scădere ușoară a acesteia, până la 76%, apoi din nou o urcare până la 80%, iar în următorii 3 ani apar oscilații de coborare-urcare de un procent, în final, pentru anul 1980, se menține o tendință ascendentă, atingând o umiditate medie anuală de 82%.

1.5.3. Umezeala minimă a aerului

Tabelul nr. 23 Umezeala minimă

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 23 reprezintă media lunară, anuală și multianuală lunară a umidității minime a aerului de la stația meteorologică Câmpina, din perioada 1971-1980.

Analizând tabelul umezelii minime a aerului, se observă că cele mai mici procente se înregistrează în anotimpul de iarnă și de primăvară, contrar valorilor din tabelul umezelii medii relative a aerului, când în aceste perioade se încadrau cele mai mari valori. În schimb cele mai ridicate valori din cadrul umezelii minime se găsesc în ambele sezoane, cu ponderi mai ridicate în decembrie, ianuarie și iulie. Cea mai scăzută umiditate a fost cea din lună martie a anului 1972, când aceasta a înregistrat o valoarea de numai 18%, iar cea mai crescută umiditate minimă a fost de 52% în luna noiembrie a anului 1976.

Media anuală a umidității minime este cuprinsă între 31%, în anul 1971 și 37% în anul 1976. Media multianuală cea mai scăzută, cu un coeficient de 27% aparține lunii aprilie (la fel ca și în cazul umezelii medii), iar cea maximă vine în dreptul lunii iulie cu o valoare de 40%. Media multianuală a umezelii minime este cu 44 de procente mai mică decât umezeala medie, adică indica 34% .

1.6. Nebulozitatea

Nebulozitatea influențează la rândul ei regimul tuturor elementelor climatice, fiind direct dependentǎ de particularitățile circulației generale a maselor de aer, dar și de particularitǎțiile suprafeței terestre.

1.6.1. Nebulozitatea totală

Tabelul nr. 24 Nebulozitatea totală lunară

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 24 reprezintă nebulozitatea totală lunară, anuală și lunară multianuală din perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina.

Din tabelul de mai sus reiese că nebulozitatea crescută este caracteristică lunilor de iarnă, în special ianuarie și februarie, lunilor de primăvară: martie și aprilie și lunii noiembrie, de cealaltă parte, o nebulozitate mai scăzută este caracteristică lunilor mai-octombrie.

Valorile cele mai ridicate ale nebulozității sunt: 8,2 zecimi în februarie 1978; 7,9 – ianuarie 1972 și martie 1980; 7,8 – noiembrie 1976 și 7,7 – noiembrie 1979. Valori mai scăzute sunt: 2,9 zecimi – august 1971; 3 – septembrie 1975 și 3,1 în octombrie 1978.

În cadrul unui an, cea mai mare medie este reprezentată de anul 1976, cu o nebulozitate totală ce indică valoarea de 6 zecimi, iar cea mai mică de 5,2 în anul 1971.

Media lunară multianuală cu cel mai mare grad de acoperire este 6,8 zecimi și este caracteristică lunii februarie, iar media cu cel mai mic grad de acoperire este 4,6 și îi revine lunii august.

Media multianuală a nebulozității totale din perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina, indică 5,6 zecimi.

1.6.2. Frecvența nebulozității

Figura nr. 9 nebulozitatea medie anuală

Graficul numărul 9 reprezintă nebulozitatea medie anuală înregistrată la stația meteorologică Câmpina, în intervalul 1971-1980.

Analizând acest tabel putem observa faptul că nebulozitatea medie anuală înregistrată de-a lungul intervalului de studiu a oscilat între 5,2 și 6 zecimi.

Anul 1976 este caracterizat de cea mai ridicată nebulozitate, aceasta atingând valoare de 6 zecimi, iar în primul an analizat (1971), media nebulozității a indicat 5,2 zecimi.

1.6.3. Numărul de zile senine

Tabelul nr. 25 Numărul de zile senine

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 25 reprezintă numărul de zile senine, lunare, anule și lunare multianuale din perioada 1971-1980 de la stația meteorologică Câmpina.

Din tabelul de mai sus se observă o variație a zilelor senine, de la o lună la alta și de la un an la celălalt.

De exemplu în anul 1971, numărul de zile senine au fost cuprinse între o singură zi pe lună (în februarie și în martie) și 14 zile (luna august).

Se observă o frecvență mai ridicată de zile senine în a doua jumătate a anului, în special în intervalul iulie-octombrie și mai scăzut în prima jumătate a anului, lunile aprilie și mai fiind cele mai reprezentative, acest lucru este datorat probabil și de precipitațiile mai bogate din această perioadă.

Reiese astfel, luna aprilie cu cele mai puține zile senine, doar 18 la număr, la celălalt pol se află luna octombrie cu 92 de zile senine înregistrate în cei 10 ani analizați.

Din punct de vedere anual, 1973, deține cele mai multe zile senine, în total 66, în ciuda faptului că în luna aprilie nu s-a înregistrat nici o zi senină.

În schimb, 1979 este anul cu doar 46 de zile senine, fiind deasemenea anul cu cele mai puține zile din intervalul 1971-1980. Totalul acestor ani, a fost de 566 de zile senine.

1.6.4. Numărul de zile acoperite

Tabelul nr. 26 Numărul de zile acoperite

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 26 reprezintă numărul de zile acoperite, lunare, anuale și lunare multianuale de la stația meteorologică Câmpina, din perioada 1971-1980.

Analizând tabelul numărul 22 se poate observa o frecvență mai ridicată a zilelor acoperite în perioada noiembrie-mai și mai puține zile acoperite în lunile iunie-octombrie.

Cele mai multe zile acoperite, 21 la număr, au fost în luna octombrie a anului 1976, iar în luna iunie a anului 1971, august 1977 și octombrie 1978 nu s-a înregistrat nici o zi acoperită.

Anul 1976, se remarcă prin cele 128 de zile acoperite, acesta deținând primul loc în cadrul celor zece ani analizați, de cealaltă parte, următorul an, 1977, înregistrează cel mai mic număr de zile acoperite, doar 80.

Din punct de vedere multianual, februarie este luna cu 125 de zile acoperite, iar august cu 42 de zile, constituie luna cu cele mai puține zile acoperite. În total, s-au înregistrat 1012 zile acoperite în intervalul 1971-1980.

1.7. Durata de strălucire a Soarelui

Tabelul nr. 27 Durata de strălucire a Soarelui

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 27 reprezintă durata de strălucire a Soarelui, în perioada 1971-1980 la stația meteorologică Câmpina.

Durata de strălucire a soarelui se aflǎ în strânsa legătură cu nebulozitatea, în special cu nebulozitatea noriilor inferiori.

Din tabelul de mai sus se poate observa că durata de strălucire a Soarelui este mai scăzută în sezonul rece și mai crescută în sezonul cald.

Cea mai mică durată de strălucire a Soarelui a fost cea din luna noiembrie a anului 1976, cu doar 46,6 ore, iar cea mai mare a fost cea din iunie 1972, cu un total de 278,3 ore.

Anul cu cea mai mare durată de strălucire a Soarelui este 1971 cu 2101,5 ore, iar anul cu cea mai mică durată de strălucire este 1976 cu 1739,6 ore.

Din perioada analizată, 1971-1980, durata de strălucire a înregistrat cea mai scăzută valoare în luna ianuarie, cu 914.9 de ore, urmată de luna februarie, cu 923,3 ore, apoi decembrie, cu 936.9 de ore și noiembrie, cu 982,1 de ore. Cele mai ridicate valori le-a avut luna iulie, însumând 2405,3 ore, urmată de august cu 2306,4 ore și iunie cu 2162,5 ore.

Durata totală de strălucire a Soarelui din cei 10 ani studiați este de 19172,1 ore.

1.8. Vântul

“Este mișcarea orizonatală (mai exact, predominant orizontală), a aerului cunoscută sub numele de advecție. Alături de mișcarea verticală (mai exact, predominant verticală) a aerului numită și convecție, ea contribuie, în mod hotărâtor, la schimbările neregulate ale stării vremii.

Vântul este rezultatul interacțiunii mai multor forțe, dintre care cea a diferenței de presiune generează mișcarea, iar celelalte (forța de deviație datorată rotației Pământului, forța de frecare și forța centrifugă) îi modifică direcția și viteza.” (Ciulache, 2004).

1.8.1. Frecvența și viteza vântului

Figura nr. 10 Roza frecvenței și direcției vântului înregistrată la S.M. Câmpina din anul 1971.

În figura numărul 7 este reprezentată roza frecvenței și vitezei vântului în anul 1971 de la stația meteorologică Câmpina.

Din aceasta reiese că direcția predominantă a frecvenței vântului este cea Nord-Vestică, cu o pondere de 14,8 % și o viteză de 2,3 m/s. O frecvență moderată mai este cea din Sud-Est, aceasta fiind de 6,9 % și viteza de 2,1 m/s.

Cea mai mare viteză a vântului a fost înregistrată pe direcția Nord-Est și a avut frecvența de 5,5 %.

Frecvența cea mai redusă a fost cea Vestică (2,6 %) , fapt datorat în mare măsură barajului orografic cu o viteză de 2,5 m/s. De asemenea și pe direcțiile Sud și Est frecvența vânturilor este scăzută pentru acest an (3,4 % și 3,8%), cu medii a vitezei de 2,1 și 2,4 m/s.

Figura nr. 11 Roza frecvenței și direcției vântului înregistrată la S.M. Câmpina din anul 1972.

Din roza anului 1972 de la stația meteorologică Câmpina, se poate observa o frecvență mai ridicată a vântului din direcția Nord-Vest (10,5%), când viteza medie a fost de 2,2 m/s. O altă frecvență mai ridicată este cea de pe direcția Nord-Estică (8,1%), când media vitezei vântului a fost de 2,9 m/s, fiind cea mai mare din acest an.

La fel ca în anul anterior, din Vest s-a înregistrat cea mai redusă frecvență și viteză a vântului, 1,7% respectiv 1,8 m/s. Tot redusă este și frecvența vânturilor din Sud, cu 3,7% și viteza de 2,3 m/s.

Figura nr. 12 Roza frecvenței și direcției vântului înregistrată la S.M. Câmpina din anul 1973.

Din figura de mai sus se poate observa, direcția predominantă și viteza vânturilor, din anul 1973 de la stația Câmpina.

Așadar din Nord-Vest vânturile bat cu o frecvență mai ridicată, aceasta reprezentând 14,8% din totalul acestora, cu viteze medie anuală de 2,4 m/s, apoi din direcția Nordică provin 9,8% din vânturi, cu o viteză de 2,9 m/s și din Sud-Est cu 6,4% cu 1,9 m/s, aceasta fiind cea mai scăzută medie a vitezei din anul respectiv.

Cele mai puține vânturi au provenit din partea Estică, cu un procentaj de 3,5% și o viteză medie de 2,2 m/s.

Figura nr. 13 Roza frecvenței și direcției vântului înregistrată la S.M. Câmpina din anul 1974.

În figura numărul 10 este reprezentată roza vânturilor pentru anul 1974, de la stația meteorologică Câmpina.

Se observă direcția de unde provine cea mai mare frecvență a vânturilor, aceasta însemnând 13,4 % și indică Nord-Vestul, cu o viteză medie de 2,1 m/s. O altă direcție, cu o frecvență moderată, este cea din sens opus (Sud-Est), cu un procentaj de 8,4% și o viteză asemănătoare celei Nord-Vestice.

Vestul și Estul se caracterizează printr-o frecvență redusă a vânturilor (3,3 % și 3,6%) și viteze aproape egale (2,3 și 2,4 m/s).

Figura nr. 14 Roza frecvenței și direcției vântului înregistrată la S.M. Câmpina din anul 1975.

În figura de mai sus sunt reprezentate frecvența și direcția vântului pentru anul 1975, de la stația meteorologică Câmpina. Analizând roză de mai sus, se pot observa că direcțiile predominante ale vântului sunt cele provenite din Nord-Vest și Nord, din prima reiese o frecvență de 14,1% și o viteză medie de 2,4 m/s, iar din cea dea două o frecvență de 13,1% și 3 m/s. Din grafic se mai poate observa că o frecvență scăzută a vântului se înregistrează pe direcțiile Sud (3,5%), Sud-Vest (3,6%) și Est (3,6%), cu viteze ale acestora cuprinse între 2,3 și 3,2 m/s.

Figura nr. 15 Roza frecvenței și direcției vântului înregistrată la S.M. Câmpina din anul 1976.

În figura de mai sus sunt reprezentate frecvență și viteza vântului din anul 1976 de la stația meteorologică Câmpina.

Cea mai mare frecvență a vânturilor este caracteristică direcției Nord-Vest, când procentajul acesteia indica 10,9%, iar viteza medie este de 2,1 m/s.

O frecvență moderată este întâlnită pe direcțiile Nord și Sud-Est, cu 7,3% și 7,2%, iar vitezele măsurate sunt de 2,8 și 2,6 m/s.

De această dată direcția cu cea mai mică frecvența este Sud-Vestul, aceasta reprezentând doar 3,1 % cu viteza de 2,7 m/s.

Figura nr. 16 Roza frecvenței și direcției vântului înregistrată la S.M. Câmpina din anul 1977.

În graficul de mai sus sunt reprezentate frecvență și viteza vântului caracteristică anului 1977, de la stația meteorologică Câmpina. Frecvența cea mai mare a vântului este cea din direcția Nord-Vestică ( 11,7%), când viteza medie înregistrată a fost de 2,4 m/s, urmată de Nord și Sud-Est, de unde provin 7,8 % și 7,1 % din vânturi, vitezele acestora fiind de 3,2 și 2,3 m/s.

La fel ca în anul 1976, cea mai slabă frecvență a vânturilor este cea din direcția Sud-Vest, având 3,2% și o viteză medie de 3,3 m/s.

Figura nr. 17 Roza frecvenței și direcției vântului înregistrată la S.M. Câmpina din anul 1978.

În graficul de mai sus este reprezentată roza vânturilor din anul 1978, de la stația meteorologică Câmpina.

Nord-Vest reprezintă direcția cu o frecvență dominantă a vânturilor, reprezentată de 8,5 procente și o viteză care indică 2,6 m/s, urmată de direcția Nordică, unde se întâlnește o frecvență egală cu 7,2 % și viteza de 2,9 m/s, Sudul este reprezentat de o frecvență de 6,1 %, cu o viteză de 2,4 m/s.

Cele mai puține vânturi provin din partea Estică, procentajul acestora fiind de numai 2,7% cu viteza de 3 m/s.

Astfel se poate observa, că frecvența vânturilor din acest an a fost mai variată decât cea din anii anteriori.

Figura nr. 18 Roza frecvenței și direcției vântului înregistrată la S.M. Câmpina din anul 1979.

Figura de mai sus reprezintă roza frecventei și direcției vântului pentru anul 1979 de la stația meteorologică Câmpina.

În acest an au dominat două direcții și anume: cea Nordică, care reprezintă 8,2% din totalul frecvenței vânturilor, având o viteză medie de 2,9 m/s și cea Sud-Estică, unde s-a înregistrat o frecvență care reprezintă 7% din această cu 2,7 m/s. Nord-Vest fiind a treia direcția ca procentaj (5,8%).

O slabă pondere a înregistrat-o partea Vestică, cu 2,9 procente, vânturile din această direcție având o viteză medie de 3,2 m/s.

Figura nr. 19 Roza frecvenței și direcției vântului înregistrată la S.M. Câmpina din anul 1980.

În graficul de mai sus este reprezentată roza vânturilor din anul 1980 de la stația meteorologică Câmpina.

De această dată, direcția cu cea mai mare frecvență a vânturilor e reprezentată de Sud-Est, aceasta indică o frecvență de 7%, viteza cu care a suflat vântul având o medie de 2,1 m/s.

Din Nord a fost înregistrată a doua direcție cu o pondere mai ridicată (5,9%), urmată apoi de Nord-Vest, care a avut o frecvență de 4,7% și o viteză medie de 2 m/s. Din punct de vedere al frecvenței mai reduse a vânturilor, Nord-Est se caracterizează cu un procentaj de numai 2,9% și o viteză de 2,1 m/s.

În concluzie, în perioada 1971-1980, la stația meteorologică din Câmpina, frecvența vântului cea mai ridicată a fost cea de pe direcția Nord-Vestică, aceasta fiind caracteristică pentru primii 8 ani analizați, cu o frecvență maximă de 14,8% (în 1971 și 1973), în ultimii ani direcțiile dominante au fost Nord și Sud-Est. În schimb cea mai redusă frecvență a vântului a fost cea de pe direcția Vestică, cea mai scăzută fiind cea din anul 1971 (1,7%).

1.8.2 Vânturi locale

“Desfășurarea localității, a cărei vatră se află la altitudinea de 400-, într-un bazinet depresionar bine închis de culmi cu înălțimi cuprinse intre 600-, determină înregistrarea unui topoclimat specific de adăpost.” (Grigoropol et a.l, 1983).

Pe teritoriul orașului Slănic își fac resimțită prezența efectele foehnale, prezența acestora fiind posibilă de o scădere de altitudine de 200-, față de zona montană situată în Nordul acesteia, în condițiile în care frecvența maselor de aer este pe direcția Nord-Vest. Pe de altă parte, datorită învecinării orașului Slănic cu zone deluroase joase și de câmpie în partea de Sud, determină prezența maselor de aer Sudice pe acest teritoriu.

1.9. Fenomene meteorologice deosebite

1.9.1 Numărul de zile cu ceață

Tabelul nr. 27 Numărul de zile cu ceață

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 27 reprezintă numărul de zile cu ceață care s-au produs în intervalul 1971-1980 la stația meteorologică Câmpina.

“Ceața reprezintă suspensia în pătura troposferică inferioară a unor picături mici de apă, cristale fine de gheață sau picături și cristale laolaltă, care micșorează sub vizibilitatea orizontală din stratul de aer inferior.” (Ciulache, 2004).

În perioada 1971-1980, stația meteorologică Câmpina a înregistrat 400 de zile în care s-a produs fenomenul numit ceață.

O frecvență mare a apariției fenomenului de ceață o are lunile de iarnă, dar și noiembrie și martie, în cea din urmă s-au înregistrat cele mai multe zile în cadrul unei singure luni (16 zile cu ceață în anul 1980). Izolat ceața s-a produs și în unele zile din sezonul cald, așadar în luna iulie au fost 2 zile, în iunie 3, iar în august 4 zile cu ceata.

Din punct de vedere multianual luna cu cele mai multe zile în care s-a format acest fenomen, este februarie cu un total de 84 de zile, iar în anul 1980 s-au înregistrat cele mai multe zile cu ceață, acestea însumând 67 de zile, și numai 24 de zile în anul 1975.

1.9.2. Numărul de zile cu grindină

Tabelul nr. 28 Numărul de zile cu grindină

Sursa: Date preluncrate după A.N.M.

Tabelul numărul 28 reprezintă numărul de zile cu grindină din perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina.

Zilele cu grindină sunt caracteristice semestrului cald, însă frecvența acestora în această perioadă este destul de redusă. Într-o singură lună s-au înregistrat doar 2 zile cu căderi de grindină, aceasta fiind luna iunie a anului 1975, în restul anilor s-a înregistrat maximum o zi cu grindină pe lună. De remarcat este faptul că s-a înregistrat o zi cu grindină și în anotimpul de iarnă, aceasta fiind în februarie 1973.

Așadar, în luna iunie, a celor zece ani studiați s-au acumulat 7 zile cu căderi de grindină, apoi în luna mai 6 zile, aprilie și iulie cu câte 3 zile fiecare.

În anul 1973, grindina a căzut în 4 zile, fiind astfel anul cu cele mai multe astfel de zile. Iar totalul de zile cu grindină a fost de 22, în intervalul 1971-1980.

1.9.3. Numărul de zile cu viscol

Acest fenomen nu este caracteristic acestei zone a subcarpatilor, de aceea numărul acestuia este aproape inexistent.

Totuși de-a lungul acestor zece ani, acest fenomen s-a produs în 3 rânduri, prima dată în luna februarie din cadrul anului 1973, doi ani mai târziu în luna noiembrie și în 1980 în prima lună a anului.

1.9.4. Numărul de zile cu rouă

“Roua reprezintă depunerea pe suprafața solului sau a obiectelor de pe acesta a unor picături de apă provenite din condensarea vaporilor conținuți în aerul de deasupra.” (Ciulache, 2004).

Tabelul nr.29 Numărul de zile cu rouă

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 29 reprezintă numărul de zile cu rouă din perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina.

Acest fenomen se produce cu preponderenta în anotimpul de vară, în primele luni de toamnă și ultimele două luni de primăvară. Ceva mai slab reprezentată este în luna noiembrie și lună martie, izolat apar în decembrie și februarie, cu două, respectiv o zi în decursul a celor zece ani.

Cele mai multe zile au fost consemnate în luna august din anul 1973, când din 31 de zile, cât are aceasta, în 28 s-a produs rouă. În ciuda acestui fapt, la nivel multianual, luna cu cele mai multe zile cu rouă, 220, este septembrie.

Raportat la nivelul anilor, 1973 deține cele mai multe zile (158) în care s-a format acest fenomen, iar 1978 cel cu cele mai puține zile (124). Multianul, suma anilor 1971-1980 indică 1476 de zile cu rouă.

1.9.5. Numărul de zile cu brumă

“Bruma este depunerea pe suprafața solului sau a obiectelor de pe acesta a unor cristale fine de gheață albicioasă, având adesea forme de solzi, ace, pene sau evantaie.” (Ciulache, 2004).

Tabelul nr. 30 Numărul de zile cu brumă

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 30 reprezintă numărul de zile cu brumă din perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina.

Zilele în care se produce bruma sunt caracteristice total opus zilelor cu rouă, acestea apar începând cu luna octombrie (în termenul popular este numită brumărel) și sfârșesc cu luna aprilie. Izolat apare bruma și în zilele mai răcoroase ale lunii septembrie. Cum de altfel se poate observa, la nivel multianual s-au înregistrat 7 zile cu formare a brumei în a IX-a luna a anului.

În luna decembrie a anului 1975 se observă un număr destul de ridicat al zilelor cu brumă, acesta reprezentând 27 de zile, reiese astfel că luna respectivă a fost destul de friguroasă.

Tot decembrie are cel mai mare număr de zile la nivel multianual, în care s-a produs bruma (191). Iar în cei zece ani (1971-1980), s-a format bruma în 756 de zile.

1.9.6. Numărul de zile cu polei

“Poleiul este o depunere de gheață transparentă și omogenă, rezultată prin înghețarea picăturilor suprarăcite de ploaie sau burniță, pe suprafețe a căror temperatură înregistrează valori de 0 ºC sau foarte apropiate de aceasta.” (Ciulache, 2004).

Tabelul nr. 31 Numărul de zile cu polei

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 31 reprezintă numărul de zile cu polei din perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina.

Și acest fenomen este caracteristic anotimpului rece, începutului primăverii și sfârșitului de toamnă.

Din tabel se observă o maximă de 6 zile în care s-a produs poleiul, acestea sunt din decembrie 1978. Cele mai puține zile în care apare poleiul sunt în lunile “limitrofe” celor specifice, cum ar fi: aprilie, septembrie și octombrie.

În acestea s-au înregistrat de asemenea și cele mai puține zile cu polei, astfel în totalul celor zece ani analizați în primele două luni menționate, fenomenul s-a produs câte o dată în fiecare, iar în cea dea treia de două ori.

Tot la nivel multianual, decembrie și februarie au cele mai multe zile cu polei (11 fiecare), iar la nivel anual, 1978 deține 8 zile, iar în 1971 nu s-a format polei în nici o zi. În toate perioada analizat, fost numărul de zile cu polei.

1.9.7. Numărul de zile cu chiciură

“Chiciura este o depunere de gheață granulate albă-mată, care prezintă inițial aspect de zăpadă sau măzăriche, devenind apoi compactă și sticloasă.” (Ciulache, 2004)

Tabelul nr. 32 Numărul de zile cu chiciură

Sursa: Date prelucrate după A.N.M.

Tabelul numărul 32 reprezintă numărul de zile cu chiciură din perioada 1971-1980, de la stația meteorologică Câmpina.

Ca și fenomenele anterioare și chiciura intra în categoria celor care se formează în general în sezonul rece, cu unele excepții se mai formează în luna noiembrie și martie (cum este cazul și în tabelul de mai sus).

Se remarcă luna ianuarie a anului 1974, când s-au înregistrat 7 zile în care s-a depus chiciură. În această lună acest fenomen este cel mai frecvent în comparație cu celelalte luni ale anului. În total, 20 de zile cu formare de chiciură s-au înregistrat de-a lungul celor zece ani în luna “gerarului”. Următoare lună, ca număr de zile în care s-a produs acest fenomen este februarie (6 zile).

În 1974 și 1980 s-a depus chiciură în 7 zile în dreptul fiecărui an, aceștia fiind anii cu cele mai multe astfel de zile. Iar multianual se poate vorbi de 34 de zile cu chiciură.

2. Partea a doua

2.1. Tratament balneofizical

2.1.1. Scurt istoric al stațiunii

“Dacă istoria așezării datează din timpuri străvechi, cea a stațiunii balneare este mult mai recentă, numai de la mijlocul secolului XIX.” (Grigoropol et al., 1983).

Prima analiză a apei lacurilor din localitate a fost efectuată de A. Bernard în anul 1877, urmate de alte două analize în anii 1883 și 1892.

“Eficacitatea terapeutică a apei lacurilor a fost consemnată în anul 1885, atunci când a venit un ofițer bolnav de reumatism, în cârje, iar după o serie de băi a plecat vindecat.” (Grigoropol et al., 1983).

Slănicul a fost declarat stațiune balneară în anul 1889, iar exploatarea băilor a fost preluată de o societate formată din șapte persoane și cu un capital de 1 400 de lei. Până în anul 1894 aceasta a aparținut “ Direcției generale a monopolurilor statului “, începând din anul următor, stațiunea a reintrat în proprietatea “Eforiei spitalelor civile”, care la rândul ei a concesionat-o diverșilor particulari. Ioan Popescu și Moise Teohărescu au fost primii deținători ai băilor de , începând din 1895, cu o durată a concesiunii de 12 ani.

Primii medici care s-au ocupat de tratamente balneare au fost dr. I. Margulius, în 1899 și dr. G. Paulian între anii 1900-1905. În paralel cu aceștia, până în 1917, asistența medicală era asigurată și de medicul orașului Slănic, dr. Victor Crăsescu. La sfârșitul secolului XIX s-au executat primele amenajări pentru tratamente, ele constând în construirea a 16 cabine (8 pentru bărbați și 8 pentru femei), mai târziu s-au construit și altele, astfel în apropierea celui de-al Doilea Război Mondial existând 50 de cabine pentru băi calde și nămolo-terapie la Baia Baciului și 30 de cabine pentru băi reci și o cabină pentru masaj la Baia Verde.

Stațiunea a trecut sub administrarea Consiliului popular orășenesc din anul 1948, iar apoi sub cea a Oficiului județean de turism Prahova, din anul 1970. După jumătatea secolului XX stațiunea a cunoscut o dezvoltare deosebită, care s-a concretizat prin construirea unui complex balnear cu șase niveluri, punerea în folosință a minei “Unirea” pentru tratamentul antiastmatic, extinderea și modernizarea locurilor de cazare, astfel stațiunea se transformă din sezonieră și de interes local, în permanentă și de interes general. Așadar, în anul 1982, numărul persoanelor care au venit pentru tratament, a crescut la circa 10 000, iar cel al turiștilor la aproximativ 250 000, din care aproape 8000 au fost străini.

De menționat, că Slănicul este atât stațiune balneară cu ape cloruro-sodice, cât și stațiune ce oferă un microclimat subteran de salină.

2.1.2. Factori naturali de cură

Factorii naturali de cură, întâlniți la Slănic cuprind: apa lacurilor, nămolul, microclimatul din mina de sare “Unirea”, izvoarele minerale sulfuroase, climatul de cruțare.

“Apa cloruro-sodică concentrată provine din șase lacuri aflate, majoritatea, în fostele saline părăsite și invadate apoi de apele meteorice (de exemplu, Baia Baciului se găsește pe vechea ocnă a lui Mihai Olteanu, iar lacurile de sunt situate pe fosta ocnă a lui Cărbuneanu), precum și din câteva izvoare.” (Grigoropol et al., 1983).

Figura nr. 20 Baia Baciului Figura nr. 21 Baia Roșie

Sursă proprie Sursă proprie

Cel mai mare lac din stațiune, lacul Baia Baciului (Figura nr. 20) prezintă diferențieri ale gradului de mineralizare a apei de la suprafață către adâncime. Acest lucru este demonstrat de analizele făcute de-a lungul anilor. Spre exemplu la analizele efectuate în anul 1973, s-a constatat o cantitate de săruri/l aceasta crescând o dată cu adâncimea, la adâncimea de cantitatea de săruri fiind de 108,938 g/l. Acest fenomen caracterizeză și celelalte lacuri din oraș.

Așa cum se poate observa din tabelul numărul 33, analiza chimică a lacurilor din stațiunea Slănic este diferită în ceea ce privește conținutul de săruri, acest lucru datorându-se aportului de apă dulce dar și procesului de evaporare. Singura asemănare dintre lacurile întâlnite aici este că o dată cu adâncimea, conținutul de săruri crește.

Din punct de vedere al temperaturii apei există de asemenea diferențe, temperatura crește o dată cu adâncimea până la un anumit nivel, după care este afectată de o scădere. Acest fenomen poartă numele de heliotermie constă în încălzirea apei cu ajutorul radiației solare. Acest fenomen se produce doar în prezența unui strat de apă dulce.

Tabelul nr. 33 Compoziția chimică a apei lacurilor

Sursa: Date prelucrate după F. Grigoropol et al., 1983

Începând cu anul 1962, lacul principal de la Baia Baciului a fost transformat de către prof. dr. Traian Dinculescu, în lac helioterm, introducându-se în acesta apă dulce, astfel temperatura apei crescând de la 18 la 33 ºC, la adâncimea de . De asemenea în preajma lacurilor de la cele 3 complexe de băi (Baia Baciului, Baia Verde si Baia Roșie) sunt prezente plaje pentru helioterapie, terapie naturistă ce se bazează pe influența benefică a razelor solare.

Nămolul se întâlnește în lacurile de la Baia Baciului și Baia Porcilor, în lacul Baia Baciului fiind prezent un strat de nămol cu o grosime medie de aproximativ , dar poate să ajungă și la o grosime de . Cantitatea de nămol are o valoare de aproximativ .

Lacul Baia Porcilor are la rândul lui un strat cu o grosime de aproximativ și o cantitate de aproximativ .

Tabelul nr. 34 Compoziția chimică a nămolului

Sursa: Date prelucrate după F. Grigoropol et al., 1983

Din tabelul numărul 34 se poate observa faptul că substanțele minerale din compoziția nămolului depășesc 52%, din substanțele minerale întâlnite în compoziția acestuia menționăm: clor, brom, nitrați, sulfați, bicarbonați, carbonați, sodiu, potasiu, litiu, etc.

De asemenea se mai observă că în compoziția acestuia se găsesc substanțe organice și alte elemente volatile, însă ponderea lor este una redusă. Dintre substanțele organice ce intră în compoziția nămolului amintim acizii humici, celuloza, substanțe proteice și altele.

Mina de sare “Unirea”,(Figura nr. 22) are un microclimat propriu, acesta constituie un factor natural terapeutic foarte important în tratamentul astmului bronșic. “Mina, are o suprafață de peste 7,8 ha, aflată la adâncimea de 208 m, beneficiază de un microclimat caracterizat printr-o temperatură permanentă de 12 ºC, o umiditate relativă de 61-75 % și o presiune atmosferică cu Hg mai mare decât la suprafață. De asemenea, aeroionizare are valori mai coborâte în interiorul saline decât la suprafață, iar în aer se constată prezența de aerosoli de Na și K, un pH bazic, un procentaj de bioxid de carbon mai mare decât la suprafață (0,2 % față de 0,03%) și lipsa impurităților sau alergenilor.” (Grigoropol et al., 1983).

Figura nr. 22 Schița minei Unirea

Sursă proprie

În mai multe zone de pe versanții văii Slănic există izvoare minerale sulfuroase. Dintre acestea se remarcă două, aflate pe versantul drept al pârâului Leba, la aproximativ Sud de Baia Roșie, în cartierul Prăjani. Datorită debitului redus, nu sunt valorificate, acestea sunt utilizate insă pe plan local, de către persoanele cu afecțiuni digestive.

Tabelul nr. 35 Componența chimică a izvoarelor minerale

Sursa: Date prelucrate după F. Grigoropol et al., 1983

Din analiza chimică a apei reiese caracterul sulfuros, sulfatat, sodic, calcic, hipoton pentru izvorul numărul 1 și sulfuros, clorurat, sulfatat, sodic, calcic, hipoton pentru izvorul numărul 2.

“Climatul stațiunii are un caracter sedativ, de cruțare, fiind puternic influențat de configurația reliefului și în mod deosebit, de poziția așezării în cadrul unei depresiuni înconjurate de dealuri împădurite, unde apar unele efecte föhnale, caracteristicile generale ale climei reprezentând un factor extrem de propice pentru efectuarea tratamentelor balneare.” (Grigoropol et al., 1983).

2.1.3. Indicații terapeutice

Apele sărate și nămolurile de sunt indicate pentru tratamentul mai multor afețiuni, acestea sunt:

Afecțiuni reumatismale degenerative (stări preartrozice, artroze, poliartroze, spondiloze cervicale, dorsale și lombare); afecțiuni reumatismale inflamatorii (reumatism poliarticular Bouillaud, poliartrita reumatoidă, spondilita anchilopoietică, cu condiția ca apa lacurilor să fie diluată cu apă dulce până la 6% pentru băile calde, tratamentul efectuându-se la un interval de cel puțin 6 luni după ultimul episod acut cu VSH sub la oră); afecțiuni reumatizmale abarticulare (tendinoze, tendomioze, tendoperiostoze, periartrita scapulo-humerală); afecțiuni posttraumatice (redori articulare posttraumatice, stări după operații pe mușchi, oase sau tendoane, stări după entorse, fracturi, luxații); afecțiuni ale sistemului nervos periferic (pareze, sechele după pareze și polineuropatii); afecțiuni ginecologice (metrite, perimetrite, anexite, insuficiența ovariană, sterilitate, cervicite); afecțiuni respiratorii (astmul, bronșite și traheobronșite cronice, bronșiectazia); afecțiuni cardiovasculare (varice stadiile I și II, eritromelalgia); afecțiuni otorinolaringologice (sinuzite, vegetații adenoide, hipertrofii amigdaliene, boli catarale cornice, rinofaringite cornice etc.); afecțiuni dermatologice (psoriasis, ihtioze incipiente, keratodermite, parapsoriazis); afecțiuni endocrine (în general hipofuncțiuni tiroovariene și testiculare); afecțiuni associate (pneumoconioze, tulburări algodistrofice, nevroza astenică, surmenajul fizic și intelectual).

Afecțiunile ce sunt tratate în mina de sare “Unirea”, sunt cele respiratorii (bronhopatii cornice obstructive, astmul, bronșitele cornice, rinitele alergice).

2.1.4. Contraindicații generale

Pentru cura balneară sunt însă contraindicate unele categorii de afecțiuni, cum ar fi: toate bolile infecțioase în perioada de contagiozitate; purtătorii de germeni patogeni; bolile venerice în stadiu acut și de contagiune; stările cașectice indiferent de cauza care le-a produs; tumorile maligne indiferent de forma, sediul sau stadiul evolutiv; hemoragiile repetate și abundente, cu excepția celor hemoroidale; sarcina patologică, precum și sarcina normal, începând cu luna a III-a; bolile sângelui și ale organelor hemotopoietice cu alterarea stării generale (anemii pernicioase acute, leucemii, poliglobulii etc.); epilepsia; bolile parazitare (helmintiaze, anchilostomiaze etc.); afecțiuni psihice; toate bolile acute și cornice în perioada de exacerbare.

2.1.4.1 Contraindicații speciale

De cura balneară nu pot beneficia următoarele categorii de afecțiuni: reumatismul poliarticular Bouillaud înainte de minimum 12 luni de la ultimul puseu acut (bolnavul trebuie să fie afebrile, să aibă VSH-ul și fibrinemia normale și ASLO sub 500 u); poliartrita reumatoidă în forme febrile și cu manifestări sistematice (vascularită, hepatomegalie, irită), în stări maligne cu potential evolutiv marcat (VSH peste ), în forme lupoide sau cu celule lupice prezentate, în stări cu noduli subcutanați, amiloidoză cu tendință la recidivie frecvente; spondilita anchilozantă la stadiul febril, în forme invalidante, cu cifoză marcată și insuficiență respiratorie avansată, în forme cu leziuni sistemice sau pierderi mari in greutate; toate formele de reumatism degenerativ în perioadele de puseu acut, herniile de disc ireductibile neinfluențabile prin tratamentul adecvat, formele evaluate de coxartroză, osteoporomalaciile, artrozele vârstnicilor asociate cu fenomene de decompensare cardiovasculară avansată; anumite afecțiuni endocrine ca boala Basedow in stadiile III și IV, gușa hipertiroidizată, adenomul toxic; unele afecțiuni respiratorii ca micozele pulmonare, bronșiectaziile cu forme hemoptoice severe ș.a.

Contraindicate sunt și băile sărate în orice afecțiuni însoțite insuficiență cardiocirculatorie în perioada de decompensare, tulburările de ritm lezional, sechelele de infarct miocardic, afecțiuni renale, anumite boli de piele, afecțiuni ale aparatului digestiv în stare acută și unele chiar cronică.

2.1.5. Recomandări generale privind cura balneară

Tratamentul nu trebuie început chiar în momentul venirii curantului în stațiune, acesta trebuie mai întâi să se acomodeze cu noile condiții climatice, așadar are nevoie de una-două zile de aclimatizare.

“Pentru cei ce fac băi de soare intervalul de timp indicat este cel cuprins între orele 7 și 11, atunci când cantitatea de raze calorice este mai mică, iar razele ultraviolete sunt suficiente. Expunerea la soare va fi programată înaintea băilor reci în lac, a celor la vană sau a ungerilor cu nămol. Durata băilor de soare va crește progresiv, de obicei nedepășindu-se două ore pe zi de expunere. Programul din ziua a patra va fi urmat și în restul perioadei.” ( Grigoropol et al., 1983).

Tabelul nr. 36 Durata băilor de soare

Sursa: S Mușat și I. Tătăranu

De remarcat este faptul că băile de soare se pot face și atunci când cerul este parțial acoperit, razele ultraviolete străbătând perdeaua norilor. Expunerea va fi mai scurtă pentru copii, vârstnici și bolnavi, de preferat doar una-două ședințe pe zi, sau înjumătățirea duratei de expunere. Spray-urile cu scop de grăbire al bronzării pielii nu este indicată deoarece acesta împiedică acțiunea razelor ultraviolete, respirația pielii și eliminarea toxinelor din organism. Pentru evitarea apariției ridurilor pielii, persoanele cu ten uscat pot folosii o cremă mai grasă.

Durata băilor reci pentru prima zi, în lacurile de la Baia Baciului, Baia Verde și Baia Roșie (Figura nr. 21), va fi cuprinsă între 2 și 5 minute; apoi în zilele ce vor urma, aceasta va crește progresiv, astfel se va ajunge la o durată maximă de 30 de minute. Iar pe parcursul unei zile se face o singură baie în lac, precedată de cel puțin o oră de repaus. Când temperatura apei lacurilor este scăzută (adică sub 24 ºC), persoanele care suferă de reumatism vor evita băile.

Curanții trebuie să urmeze indicațiile medicului exact cum au fost prescrise, astfel, în cazul băilor calde trebuie să se respecte temperatura apei, durata băii, porțiunea din corp îmbăiată. Daca temperatura apei este cu câteva grade mai crescută, prelungirea băii în vană sau introducerea întregului corp sub apă, potrivnic instrucțiunilor medicale, au efect negativ asupra stării de sănătate a curantului, datorită concentrației mari de săruri a apelor respective. Helioterapia se va face numai înaintea băilor calde, iar după baia caldă este indicată o perioadă de odihnă de aproximativ o oră. Băi calde nu se vor face în ziua sosirii și în cea a plecării a curantului din stațiune, de reținut, când practică băile calde, curantii nu pot coborâ în salină.

Rareori, pe parcursul tratamentului, intervine o perioadă în care pacienții acuză dureri de cap, insomnii, stari subfebrile, creșterea tensiunii arteriale, lipsă a poftei de mâncare, erupții cutanate, mâncărimi ale pielii, acestea însemnând reacții balneare normale ale organismului, care nu durează prea mult.

2.2. Speleoterapie

2.2.1. Speleoterapia în România

“Utilizarea speleoterapiei la scară largă a fost determinată de necesitățile de tratament impuse de patologia aparatului respirator (aflată în continuă creștere), ca urmare a condițiilor create de societatea modernă (industrializare excesivă în anumite zone, poluarea mediului, mari aglomerații urbane, stres psihic), precum și a handicapului social deosebit pe care îl determină această patologie (absenteism, zile cu spitalizare numeroase, consum crescut de medicamente, depedenți psihofizici, pensionari precoce).” (Armaș et al., 2004).

În România mortalitatea cauzată de boli ale sistemului respirator este ridicată în județele din Nord-Estul, Estul și Sudul țării.

“Pentru România, la nivelul anului 2001 morbiditatea la astm bronșic totaliza 13,5‰ din totalul populației, cu rate comporabile urban-rural (13,6‰ urban și 13,5‰ rural). Pe grupe de vârstă cele mai afectate categorii erau cele între 55 și 64 de ani (30,7‰), 65 și 74 ani (35,7‰) și peste 75 de ani (49,9‰). La bronșită cronică, emfizem și insuficiență respiratorie, frecvența îmbolnăvirilor era la nivelul întregii populații a României și de 11,5‰ (12,9‰ în mediul urban și 10‰ în cel rural). Cele mai afectate grupe de vârstă erau tot cele cuprinse între 55 și 64 de ani (25,4‰), 65 și 74 de ani (28,5‰) și peste 75 de ani (29,9‰).” (Armaș et al., 2004).

Rolul cel mai important în procesul de vindecare al oamenilor cu boli respiratorii îl deține microclimatul de salină.

2.2.2. Speleoterapia

În salina Slănic Prahova se află o parte ce este dată în folosință ca a fi sanatoriu (camera VIII a saline), aici se găsesc sisteme hidrotermale, săli de masaj și gimnastică, kinetoterapie respiratorie, cât și o cameră de gardă.

În mina “Unirea” se găsește baza de tratament din subteran și se desfășoara pe o suprafață de aproximativ de 7,8 ha, aflându-se la o adâncime de 208 de m. În cadrul acestui sector se găsesc cabine, paturi, mese, scaune, mese de tenis, jocuri de șah (Figura nr. 23 și 24). Pentru pacienții sanatoriului s-a mai amenajat un teren de volei, în camera IV și chiar unul de fotbal în camera VI. De asemenea întreaga mină este principalul obiectiv turistic, dar și de tratament.

Figura nr. 23 Sanatoriu (scaune și mese) Figura nr. 24 Paturile de la sanatoriu

Sursă proprie Sursă proprie

Un rol important pentru tratarea sau ameliorarea bolilor respiratorii îl deține microclimatul din mină. Temperatura constantă este de 12 ºC, umiditatea relativă a aerului este cuprinsă între 61-75%, presiunea atmosferică este cu Hg mai mare decât la suprafață. Aeroionizarea naturală are valori mai scăzute ca la suprafață, aerosolii de sodiu sunt între 3,865-9,420 mg/m3, aerosolii de potasiu între 0,039-0,170 mg/m3, iar pH-ul este de 7,42-7.57.

Concluzii

În cadrul acestei lucrări am realizat atât un studiu climatic al orașului Slănic cât și influența pe care o are clima asupra sănătății.

Din punct de vedere al analizei climatice asupra orașului Slănic, s-a urmărit evoluția următorilor parametrii: temperatura aerului, precipitațiile atmosferice, presiunea atmosferică, umiditatea relativă, nebulozitatea, durata de strălucire a Soarelui, vântul și alte fenomene climatice semnificative.

Orașul Slănic este caracterizat de prezența izotermelor de 8 ºC, dar și izoterma de 9 ºC, temperatura medie multianuală înregistrată la stația meteorologică Câmpina având valoarea de 8,6 ºC. Menționez că la această stație au fost înregistrate și temperaturi extrem de ridicate, media multianuală a acestora fiind de 22 ºC. În opoziție cu acestea se află temperaturile minime absolute, media lor multianuală coborând până la valoarea de -3 ºC.

În ceea ce privește precipitațiile atmosferice, cantitatea medie multianuală înregistrată la stația meteorologică Câmpina a fost de . Numărul de zile cu ploaie înregistrat de-a lungul intervalului 1971-1980 fiind de 743, iar cele cu ninsoare au constituit 293 de zile. De asemenea în cei 10 ani analizați, 473 de zile au avut solul acoperit cu zăpadă cu o grosime medie a acesteia de .

Valoarea umezelii aerului este relativ ridicată (78%), față de umezeala înregistrată în interiorul Salinei “Unirea”, unde valoarea acesteia oscilează între 61-75%.

Nebulozitatea medie multianuală în intervalul 1971- înregistrat valoarea de 5,6 zecimi, vremea ce caracterizează această zonă fiind cea acoperită, numărul de zile total acoperite înregistrat la stația meteorologică Câmpina fiind de 1012, număr aproape dublu față de cel al zilelor total senine (566 zile).

Frecvența vântului cea mai ridicată îi corespunde în cea mai mare parte direcției Nord-Vest (vântul a înregistrat cea mai mare frecvență pe această direcție timp de 8 ani consecutivi). În anul 1979 cea mai ridicată frecvență a vântului a fost înregistrată pe direcția Nord, iar în anul 1980 pe direcția Sud-Est. Dintre vânturile locale întâlnite aici menționăm: foehnul, dar și vânturile sudice.

Din efectele pozitive pe care le poate avea stațiunea Slănic asupra sănătății oamnilor, menționez existența celor 3 complexe de lacuri sărate, dar și celebra salină existentă aici. Dintre efectele benefice ale lacurilor cu apă sărată și ale nămolurilor, precizez diminuare și chiar vindecarea unor afecțiuni reumatismale, afecțiunilor ginecologice, respiratorii, cardiovasculare, afecțiuni posttraumatice, afecțiuni dermatologice, etc. De asemenea un impact pozitiv asupra sănătății îl are și sanatoriul existent în cadrul salinei, unde sunt tratate o serie de boli ale aparatului respirator.

Microclimatul specific saline, temperatura constantă de 12ºC, umezeala relativă cuprinsă între 61-75 %, fac din acest loc, o modaliatate perfectă de petrecere a timpului liber, mai ales în zilele toride de vară.

Mulți turiști vizitează aceste locuri, fără a cunoaște adevăratul potențial al acestora asupra sănătății lor.

Bibliografie

Armaș, Iuliana, Damian, R., Verga, Mihaela, Horvăth, I., (2004), Saline integrate circuitului turistic: Praid, Tg. Ocna, Slănic Prahova, Cacica, Editura Cartea Universitară, București

Ciulache, S., (2004), Meteorologie și Climatologie, Editura Universitară, București

Ciulache, S., Ionac, Nicoleta, (2007), Esențial în Meteorologie și Climatologie, Editura Universitară, București

Dumitrescu, Elena, (1976), Curs de Climatologie R.S.R., Centrul de multiplicare al Universității București, București

Grigoropol, F., Ielenicz, M., Popescu, C., (1983), Slănic-Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, București

Petrescu, V., (2003), Slănic Prahova la 470 de ani de atestare documentară, Editura Premier, Ploiești

Pișota, I., (1969), Lacurile de la Slănic Prahova și Telega, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București

Pricăjan, A., (1985), Substanțele minerale terapeutice din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Teodoreanu, Elena, Dacos-Swoboda, Mariana, Voiculescu, Camelia, Enache, L., (1984), Bioclima stațiunilor balneoclimaterice din România, Editura Sport-Turism, București

Țeposu, E., Pușcariu, V., (1932), România balneară și turistică, Editura Cartea Românească, București

*** (1979), Atlas Republica Socialistă România, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București

*** (1983), Geografia României, Vol. I, Geografie fizică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București

*** (1983), Geografia României, Vol. IV, Editura Academiei Române, București

*** (1981), Județul Prahova-Monografie, Editura Sport-Turism, București

www.infoimobiliar.ro

www.slanic.ro

www.hoinari.ro

www.statiunea-slanic.ro

Bibliografie

Armaș, Iuliana, Damian, R., Verga, Mihaela, Horvăth, I., (2004), Saline integrate circuitului turistic: Praid, Tg. Ocna, Slănic Prahova, Cacica, Editura Cartea Universitară, București

Ciulache, S., (2004), Meteorologie și Climatologie, Editura Universitară, București

Ciulache, S., Ionac, Nicoleta, (2007), Esențial în Meteorologie și Climatologie, Editura Universitară, București

Dumitrescu, Elena, (1976), Curs de Climatologie R.S.R., Centrul de multiplicare al Universității București, București

Grigoropol, F., Ielenicz, M., Popescu, C., (1983), Slănic-Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, București

Petrescu, V., (2003), Slănic Prahova la 470 de ani de atestare documentară, Editura Premier, Ploiești

Pișota, I., (1969), Lacurile de la Slănic Prahova și Telega, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București

Pricăjan, A., (1985), Substanțele minerale terapeutice din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Teodoreanu, Elena, Dacos-Swoboda, Mariana, Voiculescu, Camelia, Enache, L., (1984), Bioclima stațiunilor balneoclimaterice din România, Editura Sport-Turism, București

Țeposu, E., Pușcariu, V., (1932), România balneară și turistică, Editura Cartea Românească, București

*** (1979), Atlas Republica Socialistă România, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București

*** (1983), Geografia României, Vol. I, Geografie fizică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București

*** (1983), Geografia României, Vol. IV, Editura Academiei Române, București

*** (1981), Județul Prahova-Monografie, Editura Sport-Turism, București

www.infoimobiliar.ro

www.slanic.ro

www.hoinari.ro

www.statiunea-slanic.ro