Reflectarea Unui Eveniment de Importanta Majoră în Presa Actuală. Studiu de Caz în Publicatii Diferite
CUPRINS
Introducere
Obiectivele lucrării
Capitolul I
Știre. Eveniment. Perspectivă
1.1. Eveniment mediatic. Abordări teoretice
1.2. Clasificări și tipologii ale evenimentelor mediatice
1.3. Teoria agenda setting
Capitolul II
Perspectivă diacronică asupra speciilor jurnalistice
Transformările speciilor jurnalistice din presa actuală
Știrea, între senzațional și informație
Reportaj versus relatare
Interviul sau discuția non-sens
CAPITOLUL III
Studiu de caz: „Problema” Oltchim: licitație eșuată, dispute politice, proteste stradale (2012-2013)
Analiza situației Oltchim, înainte de momentul privatizării din octombrie 2012
3.1.2. Încadrarea din presa locală (Curierul de Râmnic, Viața Vâlcii, Vocea Vâlcii și Ziarul de Vâlcea)
3.1.3. Încadrarea din presa centrală (Adevărul și Jurnalul Național)
Privatizarea, negocierile politice, protestele angajaților drept telenovelă cotidiană
3.2.1. Identificarea crizei de imagine
3.2.2. Analiza situației (Adevărul și Jurnalul Național)
3.2.3. Actorii sociali și evoluția lor
3.2.4. Un posibil deznodământ mediatic?
IV. Concluzii și propuneri
Anexe
Bibliografie
Introducere
Mass-media joacă un rol esențial în transmiterea informațiilor către public (denumite chiar informații publice), iar acesta se amplifică în situațiile de criză/problemă, în care actorii principali (instituțiile publice, personalitățile politice sau orice persoană care poate modifica desfășurarea unui eveniment) încearcă să aducă în prim-plan un eveniment, servind anumitor scopuri sau din contră, să îl omită, cu speranța de-a fi uitat. În această matrice a negocierilor cotidiene, ne situăm cu teza noastră, care își propune să analizez impactul unui eveniment de importanță majoră din presa actuală: privatizarea, urmată de protestele stradale de la Oltchim, pe care o vom denumi generic „problema Oltchim”, întrucât este reflectată atât în presa locală a județului Vâlcea, fiind susceptibilă de-a genera știri de proximitate, care afectează direct comunitatea din acea regiune, dar și evoluția economică la nivel național, datorită structurii Combinatului vâlcean (incluzând Arpechimul, o secție particulară localizată în Argeș, totodată fiind un important exportator de produse chimice).
Presa are și meritul incontestabil de a fi vectorul purtător al informației și al fondului de cunoștinte specific unei comunitati, ceea ce o transformă în pionul de bază al succesului unui plan de comunicare în situații de criză. În cazul nostru, presa atât locală, cât și națională, a intrat sub zodia „senzaționalului” (amintind de exuberanțele fostului om de televiziune Dan Diaconescu), în sensul de-a trata și de a-i permite acestui actor social de-a transforma un eveniment major într-o telenovelă fără epilog.
Stilul presei, prin tipul de materiale publicate, conteaza, de asemenea, într-o situație prilejuită de un eveniment major, cum este cel amintit, deoarece ziaristul se adresează publicului într-un anumit fel prin editoriale sau comentarii, și în altul prin știri și relatări. Deși rolul jurnalistului este de a informa corect și în mod obiectiv despre realitatea care ne înconjoara, presa (îndeosebi cea locală, așa cum vom demonstra în cadrul studiului de caz) tinde să fie de partea unui actor social sau altul (Oltchim versus PCC, acționarul minoritar, Guvern versus Constantin Roibu, fostul director al Combinatului, Constantin Roibu versus liderii de sindicat, la rândul lor separați în tabere). Rezultatul este crearea unei stări de confuzii, care odată cu trecerea timpului va genera o atitudine de acceptare benevolă și periculoasă pentru spiritul democratic al unei societăți, din partea lectoratului, întrucât aceasta ar fi ordinea lucrurilor.
Realitatea, care ne înconjoară, este prezentată de mass-media în funcție de anumite contexte care pot fi numai o parte din realitate, așa cum un reflector este îndreptat spre o parte a scenei. Jurnaliștii pot îndrepta acel reflector, ca metaforă al atenției publicului spre anumite zone, prin folosirea selectivă a surselor, alegerea anumitor cuvinte sau imagini pentru ilustrarea articolelor. Presa decupează, rearanjează și oferă o agendă a zilei, în mod teoretic adecvată intereselor audienței sale, dar în practică, supusă subiectivităților inerente meseriei. Pentru a ilustra efectele teoria agenda setting asupra segmentului mediatic selectat, vom contrapune analizei de conținut asupra articolelor de presă (metodă de cercetare cantitativă) o tehnică calitativă (interviul semistructurat cu câțiva redactori implicați în colectarea de informații sau stabilirea machetării ediției print sau online. Întrucât întrebările referitoare la politica editorială, contractele de publicitate deținute de instituția media sunt incomode, ne vom axa pe întrebări aproape neutre, cum este cazul următoarelor: Cât timp ați alocat unui articol despre Oltchim? V-ați documentat pe teren? Care a fost impresia dvs personală despre situația de acolo? Subiectul Oltchim a deschis agenda zilei? Ați colaborat cu jurnaliștii locali/ naționali?
Obiectivul principal al prezentei teze este de-a surprinde cantitativ și calitativ existența și evoluția unei eveniment de importanță majoră. Pentru o abordare obiectivă, vom analiza atât perspectiva ziarelor locale, dar și a celor naționale și vom încerca să echilibrăm metodele de cercetare. Pe lângă exemplul sugerat anterior, avem în vedere și analiza semiotică asupra fotografiilor de presă (drept metodă de cercetare calitativă) ne poate sugera unghiul de abordare, spre care jurnalistul a încercat să îndrepte cititorul (anexa A este sugestivă pentru modul în care politicienii au bagatelizat problema Oltchim, fotografia pare să sugereze că totul este o discuție prietenească între premier și ministrul Economiei).
Structura tezei este una deductivă, încercăm să explicăm cum se construiește un eveniment de importanță majoră și cum este acesta reflectat în paginile ziarelor print și online. Am ales să includ și categoria ziarelor online, întrucât pe această versiune, cititorii se simt oarecum mai liberi să-și enunțe părerea (iluzia anonimatului, rapiditatea feedback-ului), ceea ce ar putea furniza date relevante cercetării noastre.
Ipotezele de lucru, pe care ne bazăm, este inspirată de evoluția istorică a evenimentului. Dacă, până în luna octombrie 2012, situația de la Oltchim era liniștită, așteptându-se eventualele schimbări de la Centru, o dată cu apariția lui Dan Diaconescu, evenimentul a luat o turnură surprinzătoare, deveni un fapt superficial. Evenimentul tinde să se echilibreze la începutul anului 2013, pentru ca în luna martie a aceluiași an, angajații nemulțumiți să iasă de câteva ori în stradă.
Capitolul I. Știre. Eveniment. Perspectivă
Eveniment mediatic. Abordări teoretice
Fie că răsfoim un ziar tradițional sau unul online, fie că ascultăm știrile sau le vizionăm, evenimentele propuse de mass-media tind să le invadeze sfera privată, să le forțeze să luăm o poziție, fie că este pozitivă sau negativă față de scenariul desfășurat. Evenimentul sau forma sa finală, știrea, este liantul tuturor paradigmelor din științelor comunicării, pornind de la teoria acului hipodermic până la abordări contemporane, precum construcția socială a realității. Concis, știrea este „lucrul, pe care îl aflu azi și ieri nu îl știam”, „faptul care îi face pe oameni să stea de vorbă între ei”, „o primă avizare a unui lucru întâmplat recent” sau „transmiterea unui eveniment, adică a unui fapt socialmente semnificativ, a cărui cunoaștere este necesară pentru înțelegerea istoriei în derularea ei zilnică”. În goana lor după știri unice, mass media forțează adeseori natura unui eveniment, transformându-l în senzațional sau ridicol. Oricare ar fi tenta lor, știrile respectă aceeași regulă a urgenței: sunt publicate, puse în unde știrile hard, bazate pe evenimente puternice, neașteptate (de tipul unei explozii la metrou, o criză bancară aparent fără motiv, amenințând depozitele populației) care peste câteva ore ar fi depășite de update-urile aferente și știrile soft, al căror termen de valabilitate este mai îndelungat, inspirate de evenimente minore, repetitive (rata șomajului, căsătorii regale).
Definiția, pe care o acordăm știrilor, este inspirată de studiile lui John Hartley, pentru care acestea iau forma unui sistem cultural, câteodată perceput în mod inconștient, dar modelând ierarhia valorică a culturii noastre: „Instituția știrilor cuprinde cuvinte și imagini, adică un subsistem diferențiat în cadrul limbajului”. Evenimentul este eșafodajul, pe care se articulează întregul sistem mass-media, coagulând activitatea jurnaliștilor, dar și interesul publicului. „Evenimentul pe care jurnalistul trebuie să-l relateze reprezintă una dintre constrângerile majore ce acționează asupra sa. Evenimentul ancorează puternic în cotidian: aici, astăzi, acum sunt termeni ce dobândesc prin intermediul presei conotații aproape mitice în existența noastră”. Deși presa anglo-saxonă afirmă că facts are sacred și astfel, jurnalistul trebuie să fie fidel evenimentului observat, de fapt acesta va supune acel fragment de viață unei transformări structurale: „evenimentele, în planul informației, al discursului, nu sunt faptele din real reflectate fidel, ci construcții simbolice ale acestora, materializând discursuri sociale preexistene și larg împărtășite”. De exemplu, Warren Breed, fost reporter, a analizat de ce și cum media își mențin politica editorială. Warren Breed a observat că editorul, ca proprietar sau reprezentant al proprietarilor, are dreptul de a stabili și de a impune politica ziarului. Totuși, conformarea nu este automată. Prin politică, Breed înțelege orientarea arătată de un ziar în editorialele sale, în coloanele de știri. Denaturarea nu înseamnă aproape niciodată ocolirea adevărului, ci mai degrabă omisiune, selecție diferențiată a unui subiect. Într-un alt articol, Warren Breed arată că într-un conflict de valori mass media sacrifică câteodată raportarea precisă a unor evenimente importante de dragul uzanței, al decenței publice și al respectării legilor. Ziarele vorbesc în general în mod pozitiv despre orașul de origine și despre conducătorii săi.
Discursul media actual s-a schimbat, încă este prematur să spunem dacă în bine sau nu, cert este că „jurnaliștii renunță la tehnicile obișnuite (și profesional consacrate de news gathering și news packaging și fac apel la un alt tip de discurs în două situații: atunci când se întâmplă ceva neobișnuit și neașteptat și atunci când se întâmplă ceva așteptat, dar, prin amploare, neobișnuit”. Această situație este descrisă sugestiv de Mirela Lazăr astfel: „din ansamblul ocurențelor brute (planul realului), reprezentanții mass-media le aleg pe cele care li se pare că merită să fie făcute publice, creditându-le cu o valoare de informație. Aceasta formează evenimentele mediatice (în general, fapte notabile). În această viziune despre eveniment, accentul se deplasează de la noțiunea de ceva care s-a petrecut/se petrece în mod neprăvăzut- o ocurență unică, neprevăzută și irepetatibilă, în planul realului – la ideea de ceva care se transformă în eveniment”, ceva care dobândește pertinență în funcție de o perspectivă și face obiectul atenției publice”.
În mod tradițional, evenimentele sunt constituiete de trei instanțe:
„cei care promovează informații (surse care identifică o ocurență demnă de interes pentru ceilalți, din diferite motive)
cei care asamblează informații (jurnaliști care prelucrează materialul furnizat de promotorii de informații și transformă ocurențele identificate de ei în evenimente publice)
cei care consumă informații (publicul receptor), care acordă atenție unor evenimente pe care mass-media le-au adus la cunoștința lor și care își creează astfel, în mintea lor, un sens al timpului public”.
Nu orice tip de evenenimente intră pe agenda media, așa culanul realului), reprezentanții mass-media le aleg pe cele care li se pare că merită să fie făcute publice, creditându-le cu o valoare de informație. Aceasta formează evenimentele mediatice (în general, fapte notabile). În această viziune despre eveniment, accentul se deplasează de la noțiunea de ceva care s-a petrecut/se petrece în mod neprăvăzut- o ocurență unică, neprevăzută și irepetatibilă, în planul realului – la ideea de ceva care se transformă în eveniment”, ceva care dobândește pertinență în funcție de o perspectivă și face obiectul atenției publice”.
În mod tradițional, evenimentele sunt constituiete de trei instanțe:
„cei care promovează informații (surse care identifică o ocurență demnă de interes pentru ceilalți, din diferite motive)
cei care asamblează informații (jurnaliști care prelucrează materialul furnizat de promotorii de informații și transformă ocurențele identificate de ei în evenimente publice)
cei care consumă informații (publicul receptor), care acordă atenție unor evenimente pe care mass-media le-au adus la cunoștința lor și care își creează astfel, în mintea lor, un sens al timpului public”.
Nu orice tip de evenenimente intră pe agenda media, așa cum vom vedea din abordarea următorului subpunct. Există un interes al fiecărui jurnalist de-a promova anumite ocurențe și a evita ca altele să devină evenimente în atenția publicului. În funcție de gradul de intenționalitate și identitatea celui care promovează o ocurență, putem distinge între:
evenimente de rutină, la rândul lor presupunând că faptele subadiacente acestor evenimente sunt deliberate și că inițiatorii lor sunt aceiași indivizi care le promovează cu statutul de evenimente. Ca evenimente de rutină recurente în practica jurnalistică amintim conferințele de presă, briefing-ul săptămânal de la Guvern sau inaugurările.
accidentele presupunând lipsa caracterului intențional, dar bazându-se pe faptul că indivizii care le promovează nu sunt și cei care le-au provocat. Fiind o ruptură în ordinea firească a lucrurilor, accidentele pot favoriza revelații asupra unor aspecte delibera ascunse de cei care ar deține controlul asupra unor evenimente de rutină. De exemplu, un val de poluare nu va mai fi aplanat printr-o simplă conferință de presă, va antrena dorința jurnaliștilor de-a investiga în trecutul companiei responsabile, cu scopul de-a aduce publicului o posibilă cauzalitate.
scandalurile implică transformarea unei ocurențe în eveniment printr-o activitate cu caracter intențional. Spre deosebire de celelalte ocurențe, declanșarea scandalului îi surprinde pe inițiatori.
hazardul fericit, rar întâlnit în practica jurnalistică, se bazează pe un fapt neprevăzut, ca și accidentele, dar este promovat ca eveniment de cel care îl inițiază.
Crizele, indiferent de tipologia în care se încadrează, sunt o amenințare permanentă pentru ordinea socială, așadar un creuzet permanent al evenimentelor. Mirela Abrudan, orientându-și cercetarea spre criza financiară din România, emergentă odată cu anul 2007, furnizează un cadru conceptual, pe care îl putem extrapola analizei noastre asupra imaginii Oltchim de la sfârșitul anului 2012. Teoreticiana consideră că „situațiile de criză apar la tot pasul având o multitudine de fațete. Conflictele sociale sau politice, problemele economice sau dezastrele naturale zguduie necontenit opinia publică de pretutindeni într-un mod imprevizibil”. „Problema” Oltchim urmează drumul tradițional al comunicării de criză, în care „procesul de comunicare prea lent și abordarea greșită a situațiilor de criză cauzează daune economice considerabile și pun sub semnul întrebării competența comunicațională a managementului instituțional”. O analiză succintă a subiectelor transformate de mass media românești în evenimente demonstrează tendința generală spre dramatizare, simplificare și politizare: frica de-a ne îndatora prea mult la instituțiile externe de creditare, spaima pensionarilor de-a nu-și primi drepturile bănești, jocul de-a remanierea și suspendarea. Raportându-ne la subiectul cazului nostru de caz, reținem observația Mirelei Abrudan, potrivit căreia „o criză poate desemna un incident sau o serie de incidente care declanșează sau pot declanșa relatări negative în presă, pe scară largă, periclitând imaginea sau credibilitatea unei organizații sau a unui brand. Situațiile de criză presupun îngrădirea dramatică a libertății de acțiune și se dovedesc a fi aproape întotdeauna surprinzătoare, mediatizate vremelnic și suprasolicită informațional organizația, având un parcurs neobișnuit și rezultate imprevizibile”. Un alt detaliu covârșitor în contextul Oltchimului este și impactul știrilor online, de regulă lansate la nivel local și preluate de instituțiile media naționale. „Internetul facilitează răspândirea zvonurilor, subiectelor de risc sau de criză. O simplă idee apărută în cadrul unui chat sau blog aparent nesemnificativ de pe un oarecare portal de la celălalt capăt al lumii poate declanșa a doua zi o relatare scandaloasă în presa unui anumite țăro sau chiar la nivel mondial”.
Clasificări și tipologii ale evenimentelor mediatice
Cea mai concisă tipologie a evenimentelor mediatice îi aparține lui Cristian Florin Popescu, pentru care evenimentele pot primi anumite valențe din partea celor care fac știrile (newsmakers) și cei care le asamblează. Creatorii de știri sunt în principal, politicienii și reprezentanții ai instituțiilor publice, companiilor, destul de rar oameni comuni, care au o informație valoroasă pentru presă. Jurnalistul „știe ce se întâmplă”, de-aceea din punctul său de vedere putem vorbi de un eveniment anticipat, pe când din partea politicianului, evenimentul primește valoare de situație construită. Conferința de presă, campania de relații publice, campania de publicitate sau campania de presă pot fi incluse în această categorie. Adiacent acestei clasificări, regăsim familia de evenimente reale și evenimente proiectate, bazate pe promisiuni, declarații, pe care subiecții lasă să se înțeleagă că se vor concretiza în viitor.
Dacă această primă ipostază presupune că evenimentele pot fi controlate, există și posibilitatea ca acestea să aibă loc, fără o minimă influență a jurnalistului sau creatorului de evenimente. Evenimentele neprevăzute (accidentele, crizele, incendiile, violența stradală) se adresează interesului public.
În ultimă instanță, media creează evenimente, în cadrul perspectivei celor care asamblează știrea (package journalism). Împachetarea ia forma unei știri care oferă un drept la replică sau dezminte, în ultima perioadă asistăm chiar la creșterea numărului de știri bazate pe zvonuri.
Graeme Burton propune o tipologie inedită asupra evenimentelor din zilele noastre, considerând că acestea gravitează în jurul ideii de violență, drept „asalt fizic asupra unei alte persoane”, „agresiune indirectă (bârfă, trântirea unei uși în semn de protest”, „iritabilitate (grosolănie verbală, distrugerea furioasă a obiectelor)”, „negativism (comportament opozant, cu scopul de-a submina o autoritate”, „resentiment (gelozie, ură)”, „suspiciune (proiecție a ostilității față de ceilalți”, „agresiune verbală (strigăte, amenințări, înjurături)”. Știrile din jurnalele actuale își creează valoarea de noutate, atractivitate (ceea ce înțelegem prin worthiness) prin dozarea violenței: o știre soft poate înfățișa o altercație între elevi (deși subiectul ar merita ceva mai mult decât o simplă știre, fiind un fenomen social îngrijorător), iar angajații nemulțumiți de neplata salariilor pe ultimele trei luni, vor forța cordonul forțelor de ordine, pentru a-și exprima revolta mai aproape de echipa managerială.
În funcție de personalitatea și popularitatea reporterului, prezentatorului radio-tv, evenimentele împrumută caracteristici aparte. Reporterii de pe câmpurile de luptă sunt subiectul unor situații unice (explozia unei bombe în aproprierea locului transmisiunii live).
Mihai Coman propune o abordare evenimențială a practicii jurnalistice, axându-se pe elemente pragmatice, precum preluarea unor informații dintr-un flux de știri, editarea lor, transmiterea către audiență. Decuparea realului în „fapte care fac știrile și fapte nerelevante” se bazează pe convingerea jurnaliștilor că „actul de presă nu oferă altceva decât o oglindă a realității”. În mod generic, jurnaliștii consideră drept evenimente acele fapte, situații sau chiar oameni „independenți de voința și acțiunea lor; plasați într-un cadru anterior în raport cu abordarea și tratarea jurnalistică; evidenți prin doza lor de așteptat și semnificativ”. Deși consideră că oferă publicului evenimente pur obiective, rezultate în urma căutărilor de rutină (verificarea informațiilor, abordare neutră), în realitate „lucrurile nu sunt chiar așa de simple. Jurnaliștii, în munca lor de zi cu zi, nu reproduc evenimentele, ci caută știri, adică întâmplări notabile, întâmplări care pot fi aduse la cunoștință publicului pentru că ele au fost creditate cu o anumită importanță, au fost judecate ca pertinente într-un anumit context de referință”. Lucrând sub presiunea timpului, selecția potențialelor evenimente din universul cotidian poate fi subiectul unor grile de analize, în virtutea căreia să decidă ce situații merită să fie abordate mediatic. Capacitatea de a face o știre bună (newsworthiness) și, implicit de-a deveni eveniment este întotdeauna coordonată sau după caz, încorsetată de procesul de producție din redacții. Gaye Tuchman a identificat, în urma intervievării mai multor jurnaliști, două axe de clasificarea evenimentelor:
„ după importanța socială: hard news și soft news;
după evoluția temporală: spot news (evenimente neplanificate, neașteptate și care trebuie procesate foarte repede); developing news (evenimente care trebuie urmărite în evouția lor, pentru a avea confirmarea unor fapte);
continuing news (o serie de evenimente planificate, care vor fi tratate pentru un interval de timp mai îndelungat)”.
Hans Martin Kepplinger și Johanna Habermaier disting între evenimente orginare, influențate de legile naturii sau dialectica istoriei; evenimente mediatizate, acele produse cu scopul exclusiv de a genera prezentarea lor în presă (conferințe de presă, vizite oficiale); evenimente puse în scenă, atrăgând atenția presei pentru a fi ulterior mediatizate. Din perspectiva ptuerii de comunicare, putem întâlni evenimente-cheie, întâmplări spectaculoase care generează materiale de presă semnificative; evenimente similare, întâmplări asemănătoare celor precedente, descoperite ulterior și prezentate insistent de către mass media; evenimente tematice, înrudite într-o oarecare măsură cu evenimentele-cheie. Thierry Lancien completează această taxonomie, propunând existența evenimentelor construite, formalizate și cunoscute de întreaga societate; situații-problemă, incluzând elemente inedite, dar și predictibile, deja trăite de public și evenimente libere, adevărate apariții impredictibile.
Deși se bazează pe scheme stabilire de categorizare evenimențială, există o excepție tot mai recurentă în stabilirea agendei jurnaliștilor. „Un media event se naște dintr-un eveniment care posedă aparențele unui eveniment de rutină, dar care mobilizează jurnalișii ca un eveniment ieșit din comun; el generează texte al căror ton și conținut sugerează că este vorba despre un fapt în afara rutinelor, încărcat în semnificații care depășesc cadrele culturale comune de înțelegere”. Urmând coordonatele acestei definiții, am putea afirma că situația tensionată de la Oltchim la sfârșitul anului 2012 a fost un media event, ținând cont de numărul impresionat de jurnaliști trimiși să relateze de la fața locului și modalitatea, adesea apocaliptică de-a relata succesiunea de evenimente de pe platforma combinatului vâlcean.
În jargonul jurnalistic, situația de la Oltchim a fost o criză, a cărei perioade de incubație a fost în ultimii ani mușamalizată sub aparența normalității. Prima reacție a jurnaliștilor a fost entuziasutl strigăt: What a story!, deși articole și emisiuni despre situația grea de la Oltchim existaseră înainte de octombrie-noiembrie 2012. Cu noul subiect obținut, s-au decis să oferă evenimentului cald un tratament non-rutină. Pe măsură ce criza avansa, au început să caute resurse suplimentare (povești de viață din spatele porților impunătoare, forțarea directorului Constantin Roibu, în speranța că va vorbi). Într-un final, jurnaliștii angrenați în problema Oltchim au selectat acele date care au oferit o versiune securizantă, conform așteptărilor publicului lor (tabere pro-Roibu, tabere anti-Roibu, speranța ca privatizarea va reuși, dezamăgirea în dezastrul unui simbol al economiei românești).
Spectatorul de acasă a putut observa doar avalanșa de informații noi (sau mai puțin noi), precum și înflăcărarea reporterilor de-a relata de la fața locului. Pe lângă această transformare a mecanismului de selectare a evenimentului, chiar și în interiorul redacțiilor au avut loc schimbări. „În situații de criză putem identifica următoarele tipuri de acțiune: schimbarea structurii obișnuite a produsului mediatic; angrenarea întregului personal disponibil în cuvertura evenimentului; scăderea rolului editorilor (gate-keepers) în selectarea și distribuirea știrilor; creștrea activității de furnizare de informații a unor instituții și persoane care, în mod obișnuit, nu au această funcție; utilizarea masivă a informații neverificate; căutarea insistenă a unor surse oficiale sau a unor persoane dotate cu prestigiu pentru a confirma sau a comenta acel eveniment”. Situația de la Oltchim a urmat câțiva din pașii enunțați de această descriere: edițiile ziarelor și formatul emisiunilor au suferit schimbări esențiale, pentru a face loc dezbaterilor despre Oltchim; instituții media care înainte găseau Rm. Vâlcea drept un oraș insipid, și-au trimis carele de transmisie, pentru o bună prelucrare a informațiilor la cald, toate instituțiile locale sau oameni politici au fost rugați să-și exprime părerea despre Oltchim, astfel jurnaliștii și-au completat repertoriul de declarații cu informații esențiale, dar și nonsensuri, iar zvonurile au luat câteodată locul headline-urilor și crawl-urilor verificate.
Teoria agenda setting
Această teorie, inclusă în categoria efectelor limitate a mass media, reprezintă „capacitatea mass-mediei de a ordona și organiza mental lumea pentru noi”. Acest cadru conceptual a fost influențat de lucrarea lui Walter Lippman, Public Opinion, postulând că opinia publică poate fi influențată de informațiile, mai ales unghiul de abordare ales de mass-media. Primul studiu sistematic al ipotezei privind efectul de agendă a fost realizat în 1972 de către cercetătorii McCombs și Shaw (1972). Ei au studiat efectul de agendă în campania prezidențială din 1968 și au emis ipoteza că „mass media fixează agenda pentru fiecare campanie politică, influențând accentuarea atitudinilor față de problemele politice”. Cei doi cercetători și-au realizat studiul concentrându-se asupra alegătorilor nehotărâți din Chapel Hill, Carolina de Nord, deoarece nehotărâții, considerau cercetătorii, ar putea să fie cei mai susceptibili la efectele de agendă. Cercetătorii au intervievat un eșantion de 100 de respondenți și au făcut simultan o analiză de conținut a mass media care îi servea pe acești alegători: cinci ziare, două reviste și două posturi TV pentru știri de seară. Respondenților li se cerea să indice marile probleme din țară. Descoperirile au susținut efectul de agendă. Pentru problemele majore, corelarea între accentul pe care l-au pus media asupra unei probleme și percepția alegătorilor în legătură cu importanța problemei a fost destul de pronunțat (0,967).
Recent, efectul de agendă s-a extins dincolo de ideea originară, care spunea că accentuarea problemelor în cadrul știrilor are un efect asupra accentuării problemelor pentru public. Teoria a fost extinsă astfel încât să se ocupe nu numai de problemele care sunt scoase în relief de mass media, ci și de „modul cum sunt prezentate aceste probleme”. Teoria a fost de asemenea modificată pentru a include și alte efecte asupra membrilor audienței în afară de creșterea accentuării problemelor. Aceste efecte suplimentare includ efectele atitudinale și comportamentale. McCombs (1992) a argumentat că fiecare agendă este formată „dintr-un set de obiecte și fiecare dintre aceste obiecte are un set de atribute”, incluzând aspectele la care oamenii se gândesc atunci când iau în considerare problema. Aceste atribute sau perspective asupra unui subiect pot să prezinte și efecte de agendă, întrucât „efectul de agendă este un proces care poate afecta atât ce să gândim despre ceva, cât și cum să gândim despre acel lucru”.
În anul 2002, cercetătorii Jarren și Donges insistau asupra necesității unei delimitări teoretice. „Pe de o parte, există conceptul de agenda-setting, prin care se înțelege procesul de influențare a percepției mentale asupra realității și a receptorilor prin plasarea anumitor teme în media și prin locul lor în prezentarea mediatică. Pe de altă parte, agenda-building semnifică procesul prin care anumite teme de natură diferită (politică, economică, culturală, socială) sunt incluse pe agenda media și se bucură de mediatizarea specifică”. Evenimentele cotidiene intră într-un proces de competiție, ajungându-se la inter-media-agenda-setting, care presupune că anumite tipuri de media preiau oferta tematică a altor mijloace de comunicare, fiind influențate de acestea în constituirea agendei.
În orice ipostază, modelul agendei presupune existența unei realități obiective, succedată de realitata media și realitatea socială.
Efectul agenda-setting
Experiență indirectă
Realitatea obiectivă se referă la realitatea, pe care o percepăm cu ajutorul indicatori considerați în mod tradițional obiectivi, credibili, precum rata criminalității, consumul de droguri. Realitatea media ia forma unor teme majore și minore, dezbătute în grade diferite de audiență. În cele din urmă, realitatea socială în urma conlucrării celor două realități, fiind rezultatul direct al acțiunii mediul înconjurător și mass-mediei.
Capitolul II
Perspectivă diacronică asupra speciilor jurnalistice
Transformările speciilor jurnalistice din presa actuală
Putem vorbi de transformări structurale (privind forma, canalul media prin care sunt difuzate informațiile) ale speciilor jurnalistice din presa actuală și de transformări ale abordării jurnalistice (privind unghiul de abordare, tonul jurnalistului semnatar).
Într-o primă instanță, putem considera că din ce în ce mai multe instituții media din România încearcă voga comunicării online. În ultimii ani, odată cu creșterea numărului de persoane care au acces la Internet, ca urmare a dezvoltării infrastructurii de comunicații electronice și pe fondul declinului presei scrise tipărite, comunicarea online a luat amploare, drept urmare – apare necesitatea de a comunica strategic. Dacă acum mai bine de 15 ani apăreau primele site-uri ale ziarelor din România (sub forma unor pagini web în care era încărcat ziarul care apărea dimineața la chioșcuri, tipărit), în prezent cele mai multe publicații au decis să păstreze varianta exclusiv online, renunțând la forma tipărită (ex. cazul ,,Gândul”, ,,Ziua”, ,,Curentul”, ,,Cotidianul”, ,,Gardianul” etc). În aceste condiții a devenit vitală crearea nu doar a unor noi modele de business, ci și a unor noi modele editoriale.
În mediul online, conceptul de ,,distribuție” capătă alte semnificații și chiar dacă nu mai există o oră fixă pentru trimiterea materialului, deadline-urile nu dispar, ba dimpotrivă – acestea apar de fiecare dată când se întâmplă ceva important. Performanță nu mai înseamnă un număr cât mai mare de abonamente și vânzări pe ediție, ci un număr de cititori unici (cititori fideli) și numărul de abonați la newsletterul publicației, pentru că acești indicatori stabilesc prețul reclamei pe site, respectiv venitul publicației. Din acest motiv lupta pentru a atrage cititori este foarte mare, ținând cont de faptul că în varianta online există o infinitate de surse de informare (atât naționale, cât și internaționale). Astfel, pentru a supraviețui economic, este nevoie de o un model de comunicare foarte bine pus la punct, care nu trebuie să aducă doar bani, ci să ofere și calitate. În această lucrare, mi-am propus să determin care este modelul de comunicare al ziarelor generaliste online din România, dar și care sunt practicile jurnalistice online, ca forme ale new media locale.
Secolul XX a fost martorul unei adevărate revoluții a mijloacelor de comunicare în masă. Mileniul III, supranumit încă înainte de a deveni prezent mileniul comunicării, pune omul modern în fața unor noi provocări. Canalele tradiționale de comunicare sunt aparent depășite, volumul tot mai mare de informații a impus apariția unor noi vectori purtători ai mesajelor. Omul modern, confruntat cu o acută criză de timp, nu poate asimila informațiile transmise prin mijloacele de comunicare clasice (presa scrisă, radio sau tv).
Apariția internetului reprezintă, probabil, cea mai spectaculoasă etapă a dezvoltării mass-media. Caracterizat de simultaneitate și cvasi-ubicuitate (mesajul poate fi receptat simultan cu transmiterea lui, practic oriunde în lume), jurnalismul online a schimbat regulile jocului, caracteristicile noului canal media fiind accesul la informația globală, abundența știrilor (din toate domeniile și din toate colțurile lumii), interactivitate si facilități audio-vizuale.
Jurnalismul online presupune o abordare diferită a tehnicilor de culegere a informațiilor și documentare. Schemele clasice de organizare și structura redacțiilor suferă, de asemenea, transformări spectaculoase.
Relațiile între redacții și în interiorul acestora, ca și relațiile între jurnaliști si marele public sunt așezate, la rândul lor, pe alte baze. Principalul atu al jurnalismului online îl constituie mobilitatea, adaptabilitatea. O știre publicată într-un ziar „clasic” este actualizată abia a doua zi, pe când știrile publicate on-line sunt actualizate permanent. Reversul medaliei îl reprezintă scăderea (dramatică, în unele cazuri) a calității informației. Oricine are un calculator conectat la internet poate deveni un editor de ziar on-line. Ori, exigențele profesiei de jurnalist sunt aceleași, indiferent de canalul media folosit.
Jurnalismul online datează de la începutul anilor ’90; în 2001 erau înregistrate aproximativ 14.000 de titluri (site-uri, bloguri). Evoluția cantitativă, deși spectaculoasă, este departe de a dezvălui adevăratele proporții ale fenomenului. Dacă la începuturile sale jurnalismul online era încă tributar manierei clasice de prezentare a știrilor și articolelor (texte așezate astfel încât să se potrivească în „pagina” reprezentată de ecranul monitorului), publicațiile de pe internet moderne exploatează din plin tehnologia multimedia, rezultatele fiind cu adevărat spectaculoase.
Deși presa online are trăsături caracteristice care o delimitează net de presa tradițională, există și punte de convergență, unul dintre aceste puncte, în care se întâlnesc metodele clasice cu cele moderne, electronice de informare în masă, fiind documentarea, urmează regulile jurnalismului tradițional: concizie, obiectivitate, acuratețe. O altă caracteristică este împărțirea articolului în blocuri de informație prin tăierea și rescriere. Indiferent de complexitatea articolelor utilizatorul nu va fi obligat să parcurgă tot textul pentru a găsi ce caută. Ca și în scriitura „clasică”, propozițiile trebuie sa fie dinamice iar paragrafele scurte, stilul direct și lipsit de prețiozitate. Împărțire articolului în blocuri de informație permite integrarea elementelor multimedia și facilitează implicarea directă a utilizatorului (interactivitate). Când se „taie și se rescrie” un text trebuie avut in vedere consumul nonlinear al informației. Știrile online exploatează caracteristicile mediului online, spre deosebire de știrile apărute în mediile clasice. Este vorba de rapiditate, interactivitate, multimedia, lipsa restricțiilor de spațiu, link-urile externe, pentru verificarea materialului. O dată ce stilul, formatul și prezentarea grafică ale publicației au fost stabilite, posibilitățile sunt practic nelimitate (decât doar de capacitatea de stocare a server-ului). A publica o singură pagină sau o sută de pagini ține de decizia redacțională, neexistând impedimente sau dificultăți suplimentare din punct de vedere tehnic. În plus, textul unui material poate fi „îmbogățit” permanent prin adăugarea de noi amănunte, informații sau elemente multimedia.
Pentru a proba afirmațiile mele, supun atenției un produs media online, cotidianul Gândul, unul dintre cele mai vechi ziare online din România (a renunțat la ediția print în 2011). În ceea ce privește organizarea și distribuția producției jurnalistice, Gândul.info încearcă să reproducă formatul unui ziar clasic (dispunere pe trei coloane, așa cum se observă în imaginea de mai jos).
Orice știre postată pe Gândul. info este însoțită de o poză, înregistrare video sau audio (ca elemente multimedia inerente mediului online), care să justifice poziția jurnalistului semnatar. Formatul, pe care l-am menționat, este comfortabil și pentru cititor, întrucât acesta poate să parcurgă una dintre coloane (selectând știrile care îl interesează) sau poate selecta comparariv o știre din fiecare coloană. Coloana din dreapta paginii web este întotdeauna alocată editorialelor și comentariilor (unele ziare preferă ca această secțiune să se afle în partea stângă, întrucât de acolo se consideră că pornește traseul logic al privirii cititorului). Pentru cititorii de altă naționalitate, site-ul este disponibil și în varianta engleză sau franceză, dar știrile sunt updatate cu întârzieri de câteva ore, probabil editorii sunt cei care își traduc propriile materiale, primând publicarea pe versiunea românească. Sub logo-ul ziarului (sugestiv, Gânditorul de la Hamangia este încapsulat în litera Â), regăsim rubricile permanente: Politică, Internațional, Financiar, Puterea Gândului (rubrica de editoriale și comentarii), Reportaj, Magazin (rubrica de fapt divers), Sport, Interviurile Gândul. O dată ce a fost selectat un articol, cititorul are posibilitatea de-a răsfoi articole semnate de același autor sau pe aceeași temă din Arhivă (butonul respectiv este poziționat lângă cel de comentarii), de-asemenea poate să îl trimită prietenilor, folosind metode de partajare clasice (Yahoo, Hotmail, Gmail) sau prin intermediul rețelelor sociale (Facebook, Twitter). Cititorul se poate abona oricând, accesând linkul RSS sau înscriindu-și email-ul la rubrica newsletter.
Știrea, între senzațional și informație
Indiferent de suportul media folosit, genurile jurnalistice păstrează coordonate comune: durată temporală sau lungime, în cazul presei scrie; unghi de abordare, obiectivitate, încrucișarea surselor sau oferirea posibilității publicului de-a avea un feedback imediat, în cazul presei online.
Știrea este genul publicistic fundamental. Definițiile date știrii sunt numeroase, ele aparținând diferitelor școli de presă și reflectă o anumită concepție despre presă, despre funcțiile și poziția socială a ziaristului și a presei. Știrea poate fi o comunicare scurtă, obiectivă a unui fapt social nou, a unui proces social sau a rezeltatelor lui, a unei cunoștințe inedite sau a unei manifestări de idei. Știrea este o "noutate" , știrile de ieri au șanse reduse de-a interesa. Pentru a avea caracterul de știre, ceea ce se relatează trebuie să fie: actual, semnificativ sau neobișnuit.
Știrile nu sosesc de la sine, la ziare, radio și la televiziune. Ele trebuie culese de pe teren sau dacă sunt primite pe un flux informațional (comunicate de presă ale partidelor, organizațiilor, grupajele informative ale agențiilor de presă), să fie analizate, înainte de-a fi livrate publicului. Știrea ia naștere la confluența a trei elemente semnificative: un eveniment, care implică un anumit tip de acțiune; o informație, în care se descrie sau se relatează despre această acțiune în termeni inteligibili; un public căruia i sunt adresate știrile prin intermediul mijloacelor de comunicare.
În ultima perioadă, asistăm la un proces de tabloidizare a știrilor, chiar vulgarizare. De exemplu, condamnarea lui Gigi Becali, subiectul forte al ultimei săptămâni (11-18 iunie 2013) devine un subiect soft, de cartier, dacă analizăm titlurilor câtorva articole postate pe Gândul, cum ar fi Becali: Am fost sclavul vostru. Acum trebuie să plec sau Justiția și simpatia. Pușcăria sfințește România. Ironia este deseori confundată cu limbajul peiorativ, ca în cazul următorului titlu Băsescu are un plan diabolic pentru a sabota Constituția, iar instituțiile statului sau legile sunt minimalizate, sugerând ideea unui haos inerent în spațiul românesc: Constiuția, umbrelă pentru potlogăriile aleșilor.
Reportaj versus relatare
Relatarea poate fi descrisă succint drept gen strict de informare, o mărturie. Mai amplă decât țtirea, datorită datelor contextuale, relatarea se aproprie de reportaj, prin observațiile directe, pe care le emite jurnalistul, dar se deosebește de acest ultim gen jurnalistic prin neutralitatea tonului folosit.
Reportajul este, fără îndoială, genul publicistic ce a generat cele mai vii dispute, fiind adesea considerat un gen literar „împrumutat” de presă, din literatură. În ceea ce privește superficialitatea cu care este tratat reportajul, Luminița Roșca are o explicație: „Confuzia este întreținută de faptul că reportajul este singurul gen publicistic care permite exploatarea mijloacelor stilistice specifice prozei”. Putem apela, pentru clarificarea chestiunii, la modelul propus de Roman Jakobson, care identifică șase funcții ale limbajului, dintre care două sunt considerate definitorii pentru textul publicistic:
Funcția referențială
Funcția fatică
Reportajul nu numai că nu este doar un gen al literaturii, dar este fundamental diferit de celelalte genuri publicistice, în primul rând prin calitatea informației care stă la baza redactării articolului respectiv. Nu orice fel de informație de presă poate constitui subiectul unui reportaj. Faptele care nu se produc literalmente sub ochii jurnalistului, nefiind posibilă culegerea informațiilor brute concomitent cu desfășurarea evenimentului, nu pot constitui fundamentul redactării unui reportaj. Chiar dacă sunt întrunite toate elementele de bază ale redactării unui reportaj suntem încă departe de a fi depășit etapa teoretizării, reportajul fiind, prin natura sa, complex și greu abordabil, chiar în cazul respectării stricte a regulilor enunțate până acum. Așadar, trebuie avută în vedere, în primul rând, calitatea reporterului relativ la eveniment, el putându-se afla în ipostaza de martor sau în cea de participant. În ambele situații abordarea de către jurnalist a subiectului este similară, demersul său axându-se pe două procedee fundamentale: observarea și intervievarea atât a martorilor cât și a celor direct implicați. Cert este că nu poate fi vorba de un reportaj fără a avea detalii de la locul desfășurării evenimentului, obținute prin observare directă în momentul producerii acestuia.
În ceea ce privește presa românească, pornind tot de la observațiile directe asupra practicii jurnalistice, putem stabili, fără pretenția de a crea modele ultime, următoarele tipologii:
1. În funcție de tema reportajului:
a) reportajul de specialitate:
reportajul politic;
reportajul economic;
reportajul social-cetățenesc;
reportajul cultural;
reportajul sportiv.
b) reportajul de informare generală:
reportajul de călătorie;
reportajul de fapt divers;
reportajul portret;
reportajul cultural;
reportajul monografic;
reportajul publicitar.
2. După evoluția narațiunii:
reportajul propriu – zis;
reportajul – colaj;
reportajul – eseu;
reportajul – povestire;
reportajul – anchetă.
3. După componenta dominantă a personalității reporterului:
reportajul descriptiv;
reportajul de meditație filosofică;
reportajul de dezbatere etică.
Într-un studiu despre reportaj, Luminița Roșca propune alte două tipologii, specifice celor două școli de jurnalism dominante, franceză și americană:
concepția retorică a reportajului – teoreticienii francezi au clasificat reportajele în funcție de elementele pe care jurnalistul intenționează să le evidențieze:
elemente de decor – (reportajul de atmosferă) evidențierea acestora reflectă intenția autorului de a transmite cititorului „culoarea locală” a evenimentului, de a re-crea pentru public atmosfera de la fața locului, așa cum a perceput-o jurnalistul. O astfel de abordare atrage atenția asupra intenției jurnalistului de a-l transforma pe cititor în participant virtual la eveniment.
înlănțuirea faptelor – (reportajul de eveniment) nu presupune absența elementelor de atmosferă, ci doar plasarea lor în plan secund, în prim-plan situându-se evenimentul sau înlănțuirea de fapte ce prezintă semnificația jurnalistică.
evaluarea semnificației/complexității evenimentului – specifică școlii americane de jurnalism, care clasifică reportajele în funcție de complexitatea și semnificația faptelor ce stau la baza redactării interviului.
faptul divers – deși faptele diverse pot constitui subiecte pentru reportaje, cel mai adesea ele sunt prezentate în paginile ziarelor sub forma unor știri sau relatări.
temele de actualitate – evenimente care se înscriu în aria preocupărilor de larg interes uman și social (accidente, crime, dezastre naturale, incendii etc.)
evenimente evidențiate prin complexitatea faptelor – evenimente cu impact major pentru societate și consecințe semnificative pentru populație: războaie, greve, revoluții, conflicte armate.
evenimente caracterizate prin fapte ce se succed în timp – necesită o activitate de investigare de durată și au multiple semnificații umane și sociale. În această categorie se înscriu traficul și consumul de droguri în școli, traficul de persoane, fenomenul copiilor abandonați etc.
Analizând succint două ediții online ale principalelor cotidiene românești, Gândul și Jurnalul Național, constatăm că relatarea este practic inexistentă confundându-se cu știrea, iar reportajul (atunci când este specificat ca atare, sub forma unei rubrici aparte) tinde să adopte dimensiunea unei știri în esență. Neutralitatea evidențiată de manualele de jurnalism este estompată încă din titlurile folosite pentru a sugera tema reportajului. De exemplu, reportajul Deschiderea podului Noua Europă, un spectacol cu preoți, sepepiști și o duzină de politicieni aruncă în derizoriu inaugurarea propriu-zisă, accentând ideea de mulțime pestriță (preoți, forțe de ordine) chemate pentru a onora o comandă politică. Un alt exemplu ar fi un reportajul postat pe versiunea online a ziarului Jurnalul Național: Autoritățile gorjene îl celebrează pe Brâncuși prin incantanții diavolești de Ziua Înălțării, în care jurnalistul minimalizează eforturile autorităților române de-a recupera rămășițele creatorului.
Interviul sau discuția non-sens
Ca și în cazul reportajului, pentru a înțelege și mai apoi defini interviul ca gen publicistic cu aplicație largă în presa scrisă, trebuie să apelăm la elemente empirice, extrase din practica jurnalistică. Multe texte purtând însemnele exterioare ale interviului inundă paginile ziarelor cu producții pseudojurnalistice marcate de lipsă de profesionalism și de o precară fundamentare teoretică a domeniului, astfel încât sub titulatura (pe cale de a se demonetiza) interviu devine transcrierea unor banale discuții în care un ziarist acceptă cu seninătate banalitățile revărsate de interlocutorul; obișnuite declarații ale unor personalități.
Ca gen jurnalistic, interviul se constituie dintr-o succesiune de întrebări și răspunsuri, fiind mediatizarea convorbirii rezultate dintr-o întrevedere solicitată de ziarist și purtată sub semnul actualității. Dacă toate celelalte genuri jurnalistice sunt opera unui singur autor (ziaristul), interviul este o operă de coautorat: ziarist și intervievat, chiar dacă la inițiativa primului. Și asta pentru că veridicitatea informațiilor și acordarea la realitate a opiniilor dintr-un interviu nu cad exclusiv în seama ziaristului, ci și în cea a interlocutorului.
Etapele elaborării unui interviu:
alegerea temei reprezintă un element-cheie al realizării unui interviu cu impact în rândul cititorilor: un interviu cu tema „recorelarea pensiilor” va avea o rezonanță mult mai mare printre cititori decât un interviu cu tema „creșterea viermilor de mătase”.
alegerea interlocutorului – interlocutorul oferă, în mare măsură, garanția succesului unui interviu. Dacă cel intervievat în legătură cu recorelarea pensiilor este Ministrul Muncii, valoarea interviului este mult mai mare decât dacă este chestionat, în legătură cu același subiect, primarul din localitate.
documentarea este, fără îndoială, cea mai monotonă și lipsită de spectaculozitate etapă, dar fără de care cu greu se poate imagina realizarea unui interviu demn de acest nume. Documentarea presupune muncă de rutină – parcurgerea unor materiale de presă mai vechi, pe același subiect sau relative la interlocutor; consultarea arhivelor, a documentelor oficiale, a jurnalelor private (dacă este cu putință), a scrisorilor, cărților și tot ce se presupune că ar aduce un plus de informație în legătură cu tema aleasă sau cu personalitatea celui ce urmează a fi intervievat. Documentarea permite jurnalistului să formuleze întrebări pertinente și, totodată, să atingă acele aspecte ale tematicii care ar putea fi de maxim interes pentru cititori, eliminând cât mai mult din reziduul reprezentat de discuția de complezență, inevitabilă (într-o anumită proporție) chiar și în cazul celor mai bune interviuri.
pregătirea întrebărilor – nu există o rețetă universal valabilă care să garanteze reușita interviului plecând de la un set de întrebări, însă un lucru este cert: întrebările trebuie să fie astfel redactate și „plasate” în timpul interviului, încât să provoace răspunsuri la problemele de interes pentru public. Tipurile de întrebări specifice interviului de presă sunt cele care trimit la scopurile urmărite de gen și anume:
întrebările factuale, care solicită răspunsuri directe, explicite și la obiect
întrebările de opinie, care vizează atitudinea, părerea și reacțiile interlocutorului față de realitatea imediată
întrebările de motivație, care evidențiază cauzele și condițiile faptelor sau opiniilor
întrebările de mărturie, care se adresează purtătorilor de cuvânt ai unor colectivități.
realizarea interviului – este, probabil, etapa cea mai dificilă a unui interviu. Munca depusă până în acel moment poate deveni inutilă iar interviul un eșec, înainte chiar de a ajunge la cititori, dacă reporterul nu respectă câteva reguli de bază, una dintre ele putând fi cea enunțată de Marcel Tolcea: „…fiți mai degrabă ofensiv și impertinent decât complezent.” O altă regulă în realizarea interviului propriu-zis ar fi adoptarea formulei celei mai potrivite cu profilul, statutul și prestanța interlocutorului:
interviul – pâlnie, care pleacă de la general spre particular
interviul – pâlnie inversată, care pleacă de la particular spre general
interviul cu ordine mascată, în care ziaristul uzează de întrebări la care interlocutorul poate răspunde cu ușurință, pentru a plasa, printre acestea, întrebările dificile, de ale căror răspunsuri este realmente interesat
interviul cu formă liberă, în care întrebările sunt condiționate de conținutul și logica răspunsurilor
redactarea interviului. Această ultimă etapă este una extrem de complexă, „interviul este o selecție, o ierarhizare și o restructurare a răspunsurilor date de intervievat” și nu transcrierea mecanică a însemnărilor din carnetul de reporter sau a textelor de pe banda magnetică. Scăpat de rigorile care decurg din relația sa cu interlocutorul, ziaristul se află acum în fața altor rigori: cele impuse de relația sa cu cititorul. Din această perspectivă, trecerea în pagina de ziar a materialului cules în timpul convorbirii presupune o serie întreagă de intervenții de ameliorare, precum și de compatibilizare cu discursul jurnalistic.
Interviul în presa contemporană este destul de rar întâlnit ca gen jurnalistic de sine stătător, fiind asimilat în structura știrii sau reportajului. Articolele politice sunt de regulă susținute de fragmente din cadrul interviurilor de documentare ale jurnalistului, pentru a fi mai credibile și totodată, pentru a-i asigura acestuia o minimă protecție, în cazul unui proces de proces. Regăsim un exemplu pe Gândul
Nu a fost o decizie formală a USL, oficială a USL. A fost o discuție pe care eu am avut-o cu Victor Ponta și erau de față și alți lideri ai PSD, era de față domnul Zgonea, era de față domnul Dragnea, era de față Ilie Sârbu, în care i-am întrebat cum au de gând să procedeze la votul privind inițiativa de referendum a domnului Băsescu. Am convenit că și votul lor, în legătură cu al nostru nu existau dubii, va fi exprimat în sensul că socotește acest referendum inoportun. Dacă eu înțeleg bine sensul termenului de inportun atunci nu văd de ce s-a votat altfel, asta este însă problema domniilor lor. PNL a votat în mod natural, nu în baza unei decizii USL, ci în baza coerenței între ideea de a modifica Constituția de a supune această constituție modificată unui referendum cum este normal", a spus pentru gândul președintele PNL, Crin Antonescu.
Aceeași tehnică este adoptată și de Jurnalul Național, cu deosebirea că fragmentel de interviu sunt mai scurte, lăsând loc interpretărilor jurnalistului:
S-a văzut foarte clar că este copilul de suflet. E crescută ca politician de domnul Traian Băsescu și este clar că atât cât va trăi va fi persoana numărul 1 pe care o va susține. Asta este părerea mea. Problema nu este că susține femeile în politică sau că o susține pe doamna Elena Udrea, problema e ceea ce susține. Trebuie să vezi ce rezultate a avut de-a lungul timpului o persoană pe care vrei să o propui tu în calitate de președinte, a adăugat Maria Grapini.
CAPITOLUL III
Studiu de caz: „Problema” Oltchim: licitație eșuată, dispute politice, proteste stradale (2012-2013)
Studiul de caz, pe care îl propun, încearcă să analizeze cronologic și calitativ evenimentele mediatice coagulate în jurul Oltchimului în perioada 2012-2013. Pentru a obține o versiune obiectivă a faptelor, am încercat să echilibrez informația, comparând tonul, tematica articolelor apărute în presa centrală cu materialele publicitate în presa locală. Pot afirma că fiind un eveniment cu impact puternic asupra comunității vâlcene, ziarele locale s-au preocupat aproape zilnic de „problemsa Oltchim”, informațiile vehiculate au fost chiar preluate de instituțiile media centrale. Totodată, datorită proximității spațiale, am remarcat un ton afectiv pregnant, comparativ cu tonalitatea ziarelor centrale. Oltchim, în viziunea ziarelor locale, este o problemă de viață și moarte, întrucât o comunitate depinde financiar de evoluția sa, pe când unghiul de abordare folosit de instanțele centrale tinde spre o extrapolare: Oltchim este doar un alt fiasco al guvernărilor postdecembriste.
Analiza situației Oltchim, înainte de momentul privatizării din octombrie 2012
În această etapă reîntâlnim articole, în care Oltchim este rememorat ca un edificiu al comunismului, un gigant chimic susceptibil de-a reveni în forță, dacă i se acordă ajutorul necesar. Comparativ cu perioada scandalului iscat de Dan Diaconescu, știrile din acest segment temporal sunt reduse, presa locală este activă, încercând să tragă un semnal de alarmă asupra situației grave de la combinatul vâlcean.
Pentru început, un fragment dintr-un articol postat în luna septembrie 2012 pe contributors.ro, care tratează Oltchimul ca pe oricare altă gaură neagră a economiei românești:
Istoria Oltchim sună cam așa. Avem o fabrică mare de produse chimice, construită pe vremea lui Ceaușescu în nebunia lui de a produce derivați de petrol pentru export, chiar dacă trebuia să importăm petrol brut pentru asta, că producția internă nu mai făcea față. După 1989, compania a fost căpușată cât s-a putut: furnizori de materiale la suprapreț, clienți la preț sub piață. Ba chiar s-au găsit și firme care n-au mai nimic de-a face cu petrochimia, dar au fost „găzduite“ pe platforma combinatului – Oltchim cumpăra în nume propriu energie electrică de la „băieții deștepți“ și le-o dădea pe gratis.
O lună mai târziu, exista în presa locală un zvon legat de potențiala investiție a lui Dan Diaconescu. Titlul Treceți la rând! Basculanta cu bani a lui Diaconescu ajunge azi denotă tonul ironic al jurnalistului, care își conturează poziția (așa-zisa privatizare este de fapt un spectacol ieftin) încă din primele fraze ale articolului: Circul național iscat de privatizarea combinatului chimic nu cunoaște răgaz și ajunge la faza „De la mine, fără număr!”. Expresia venită din sfera manelelor confirmă ideea că autoritățile au scăpat situația de sub control, orice personaj care pretinde că are bani s-ar putea juca cu dorința angajaților de-a fi plătiți după luni de așteptare. O altă observație, care consider, că merită să fie făcută este că în această perioadă din cele patru cotidiene apărute în județul Vâlcea în aceeași zi (Curierul de Vâlcea, Curierul de Râmnic, Monitorul de Vâlcea, Viața Vâlcii), doar primul a alocat spațiu unui articol dedicat Oltchimului, așa cum sugerează imaginea de mai jos
Finantistii.ro, un site dedicat exclusiv evoluției economice din România alocă în fiecare săptămână un material informativ dedicativ Oltchimului. Astfel, pe 3 octombrie 2012, site-ul titrează Guvernul vrea să vândă Oltchim prin negociere directă. Privatizarea se va face cu un investitor strategic, în care tonul jurnalistului este echidistant, bazându-se doar pe informațiile furnizate de premierul Victor Ponta: Pentru privatizarea combinatului trebuie căutat un investitor strategic care va trebui să-și asume datoriile companiei vâlcene, păstrarea locurilor de muncă, realizarea investitiilor și derularea negocierilor pentru Arpechim. Șeful Executivului a precizat ca înainte de demararea unui nou proces de privatizare trebuie rezolvată problema restanțelor către AVAS. Premierul este convins că cea mai bună variantă pentru Oltchim este preluarea de către grupul rus TISE care s-a arătat interesat în mod concret de societatea din România. Articolul este urmat de un alt material informativ publicat pe 11 octombrie 2012, Salvarea Oltchim ar putea veni din Azerbaidjan. Combinatul stârnește interesul mai multor investitori. În aceeași ordine, hotnews.ro titrează obiectiv Șanse mici pentru funcționarea integrată a Oltchim cu Arpechim. Vezi stadiul negocierilor cu OMV Petrom pentru cedarea Arpechim.
Revenind la presa locală, putem afirma că există două tabere analizând situația Oltchim. Cele mai multe ziare și săptămânale critică delăsarea Guvernului, managementul prost al lui Constantin Roibu, pe când Curierul de Râmnic (despre care există suspiciunea că ar fi semnat un contract de publicitate cu acționarul minoritar PCC) promovează materiale informative inspirate din comunicatele de presă ale instituției. Am anexat un exemplu din ediția ziarului din 3 octombrie 2012, nr. 1510, p. 1. Ideea comunicatului de presă convertit în articol de presă este că problemele Oltchimului se vor termina, o dată cu demisia lui Constantin Roibu.
Demisionarul director general Constantin Roibu, deși pare un jucător inofensiv, răstoarnă percepția asupra relației Oltchim-presa locală. În data de 4 octombrie 2012 (nr. 4583), Viața Vâlcii titrează Marți seara, la postul RTV, fostul director general al Oltchimului, Constantin Roibu, a pus pe masă un document care i-a siderat pe ziariștii din platou. Tiberiu Pârnău, trădare cu … discount!. Tiberiu Pârnău este directorul săptămânalului Ziarului de Vâlcea, virulent, uneori frizând atacul la persoană, la adresa fostului director. Spațiului alocat subiecutlui pe agenda publică este restrâns, întrucât în această perioadă au loc alegeri parlamentare, luptele politice atrăgând atenția jurnaliștilor, într-o măsură mai mare decât situația incertă a Oltchimului.
3.1.2. Încadrarea din presa locală (Curierul de Râmnic, Viața Vâlcii, Vocea Vâlcii și Ziarul de Vâlcea)
Am selectat patru periodice vâlcene, pentru a analiza încadrarea evenimentelor mediatice legate de Oltchim, întrucât presa locală din acest județ este destul de numeroasă (există patru cotidiene, urmate de aproximativ zece săptămânale), dar și pentru că există două tendințe antagonice de raportare, pro sau contra Oltchim, ceea ce ne impune necesitatea păstrării echidistanței prin oferirea de argumente de ambele părți.
Destinul Oltchimului va reveni pe agenda publică a ziarelor menționate o dată cu 15 noiembrie 2012, de îndată ce ultimele ecouri ale campaniei electorale se estompează. Vocea Vâlcii titrează pe prima pagină (15 noiembrie 2012, nr. 1097): Adevărul despre soarta Oltchimului, accentuând faptul că autoritățile centrale, îndeosebi Ministerul Economiei manifestă un dezinteres fățiș față de combinatul vâlcean.
Așa cum am menționat anterior, Curierul de Râmnic și Ziarul de Vâlcea sunt publicații vădit anti-Roibu. De îndată ce acesta a demisionat și Mihai Bălan, fost director CET Govoro (furnizorul de agent termic) a fost numit director general, aceste instituții media i-au acordat credit nemărginit, transformându-l într-un erou. Un exemplu ar fi prima pagină a Curierului de Râmnic din 20 noiembrie 2012, nr. 1538, în care Mihai Bălan este surprins în mișcare, gestul mâinii sale fiind metafora acțiunii care trebuie să repună Oltchim în circuitul economic. Chiar titlul articolului Mihai Bălan sau lecția de management la Oltchim întărește ideea de personaj social salvator. Aceeași tendință este remarcată și în cadrul Ziarului de Vâlcea din 19 noiembrie 2012, nr. 720, p.1. Titlul de pe prima pagină este menit să le reamintească cititorilor de aportul supraomenesc al lui Mihai Bălan, care a reușit imposibilul. 1.200 de salariați de la Oltchim au din nou. Un alt articol de pe prima pagină preia informații oferite de Daniel Chițoiu, ministrul Economiei din acea vreme: Oltchim va fi restructurat pentru o nouă rundă de privatizare.
În luna decembrie a anului 2012, Curierul de Râmnic revine cu o informație, care a animat spiritele, oferind o doză de speranță pentru gigantul vâlcean: Americanii de la Beowulf, interesați de Oltchim (12 decembrie, nr. 1550). Perioada sfârșitului de an aduce o acalmie, ziarele locale sunt ocupate de mesaje specifice Crăciunului și Anului Nou, problematicul Oltchim va reveni pe agenda publică la începutul anului 2013.
Începutul anului 2013 aduce Oltchim pe agenda mass-media, așa cum am punctat anterior. De exemplu, Curierul de Râmic va demara o adevărată campanie de presă pro-PCC SE, acționarul minoritar al Oltchim, potențial cumpărător al întregului pachet de acțiuni și rival pe piața europeană. Am anexat prima pagină a ediției din 10 ianuarie 2013, nr. 1557, pentru a-mi justifica afirmația. Titlul sugerează faptul că PCC SE, compania poloneză care deține 33% din pachetul de acțiuni Oltchim poate fi un investitor strategic și de lungă durată.
Situația este destul de paradoxală, așa cum au punctat-o și media naționale: nicăieri într-o țară cu o economie de piață viabilă, un acționar minoritar este și concurent. Ca ripostă la susținerea Curierului de Râmnic și altor câteva publicații similare ca abordare, pe site-ul oficial al combinatului vâlcean a fost demarată o campanie de apărare, în fiecare zi fiind publicat un document, care să justifice acțiunile directorului Constantin Roibu și ulterior a echipelor managerioare care s-au succedat. Voi da ca exemplu câteva fragmente dintr-un astfel de document destul de lung și scris cu patos, din luna august a anului 2011, atunci când războiul tacit între reprezentanții PCC și Constantin Roibu a început:
Managementul Oltchim constată cu îngrijorare faptul ca actionarul minoritar PCC SE duce mai departe razboiul mediatic purtat prin intermediul articolelor plătite si a comunicatelor in mass-media. De asemenea asalteaza cu reclamatii Comisia Europeana actionand doar pentru a bloca activitatea societatii Oltchim.
PCC actioneaza cu disperare nemaistiind ce sa inventeze pentru a opri cu tot dinadinsul activitatea Oltchim si pentru a-i reduce valoarea la zero putand astfel s-o achizitioneze pe nimic.
În anul 2007 cand PCC a preluat 1% din pachetul de actiuni de pe Bursa, valoarea Oltchim depăsea un miliard de Euro. Azi, ca urmare a actiunilor duse in stilul metodelor securisto-comuniste ale fostei securitati poloneze, au adus valoarea Oltchim sub 20 milioane Euro. Dupa ce in noiembrie 2008 au ajuns sa-si majoreze pachetul de actiuni detinut la Oltchim de la 1% la 12.9% aproband in Adunarea Generala diminuarea capitalului social al companiei cu 100 milioane Euro, in decembrie 2008 au blocat tot in Adunarea Generala cresterea capitalului social, desi si-au dat acordul scris pentru majorare, inainte de diminuare. Au mintit in stil securisto-comunist, asa cum au fost instruiti de fosta securitate poloneza, solicitand in scris audituri si verificari de cifre, culminand in martie 2009, cu depunerea unei reclamatii la Comisia Europeana, condamnand in acest fel SC Oltchim SA la distrugere.
Ce actionar procedeaza asa cu societatea in care are actiuni? Cel care doreste distrugerea societatii pentru a-i prelua controlul fara bani!
Mai au tupeul acesti fosti securisti polonezi sa solicite din nou convocarea Adunarii Generale pentru a-si baga un intrus in Consiliul de Administratie al Oltchim.
Toate actiunile acestor actionari ostili (PCC SE) au ca tinta distrugerea concurentei deoarece detin in Polonia o societate numita Rokita, cu profil de productie asemanator cu cel al Oltchim, au ca tinta preluarea pachetului majoritar detinut de statul roman si restructurarea anumitor activitati si inchiderea acelor capacitati de productie care deranjeaza concurenta. Interesele cui le reprezinta acesti fosti securisti polonezi? Cine ii finanteaza ca sa distruga activitatea Oltchim?
Cu toata oponenta PCC SE, managementul Oltchim va depune toate eforturile pentru gasirea surselor necesare finantarii capitalului de lucru necesar pentru repornirea activitatii din Petrochimia Pitesti si implicit functionarea la capacitate a instalatiilor de la Oltchim Ramnicu Valcea. Avem asigurate contracte pentru toate materiile prime necesare functionarii instalatiilor din Petrochimia Pitesti, si de asemenea avem contractata toata productia care se va obtine atat la Pitesti cat si la Ramnicu Valcea. Acest lucru va duce la functionarea pe profit a Oltchim Ramnicu Valcea. Principalele banci finantatoare, toti furnizorii de materii prime si utilitati, toti beneficiarii produselor fabricate de Oltchim au incredere in managementul Oltchim, in strategia promovata de acesta si vor sprijini prin finantari si contracte reintrarea in activitate la capacitate a instalatiilor Oltchim. Le multumim tuturor.
Angajatii Oltchim din Pitesti si Ramnicu Valcea, alaturi de managementul societatii, apara proprietatea statului si doresc privatizarea societatii dupa repornirea si integrarea activitatii de pe platformele industriale Pitesti si Ramnicu Valcea, si nu pe usa din dos la o valoare derizorie asa cum vrea PCC SE.
Cu totii facem apel la autoritatile specializate ale statului sa supravegheze si sa intervina pentru apararea proprietatii statului si eliminarea oricaror actiuni duse de actionari ostili care au doar interesul de a distruge societatea.
Oricât de mult aș fi trunchiat acest fragment, am decis să acord cât mai mult spațiu, întrucât este emblematic pentru ilustrarea discursului Olchim în timpul perioadelor de criză, care s-au succedat în ultimii 5 ani (episodul Dan Diaconescu a fost în opinia mea doar apogeul). Semnatarul articolului, Constantin Roibu (sau poate purtătorul său de cuvânt, întrucât articole de acest gen au fost publicate cu periodicitate, chiar la câteva ore, fapt imposibil de realizat de către un singur om, fie el director general) poartă o polemică în adevăratul sens al cuvântului cu un dușman din interior, acționarul minoritar, pe care îl acuză de metode neortodoxe, comuniste, de-a atrage un capital de imagine, prin denaturarea performanțelor echipei manageriale. Acuzele de cumpărare a presei vor veni, în mod egal, și din partea PCC, ceea ce explică oarecum dihotomia de percepție existentă la nivelul presei locale.
Dacă atitudinea subiectivă, unidirecțională sau pătimașă (un termen pe care l-am regăsit pe forumul Curierului de Râmnic, consider că reflectă întregul joc de cuvinte între presă, autorități și cetățeni) a presei locale este oarecum justificabilă, datorită proximității spațiale, nu același lucru se poate spune despre raportarea presei centrale. Într-un articol apărut pe Wall Street în luna august a anului 2011, jurnalista tinde să acorde mai mult credit acționarului polonez decât părții române, deși încearcă să echilibreze aparent situația prin citarea ambelor tabere beligerante:
Ca răspuns la declarația directorului general al Oltchim, Constantin Roibu, prin care iși conditiona demisia daca PCC va prezenta solutii salvatoare ale combinatului, reprezentantii companiei poloneze il acuza pe manager ca a adus societatea intr-o „situatie catastrofala”.
Roibu a declarat într-un comunicat remis Bursei de Valori Bucuresti, că isi va da demisia daca PCC SE va prezenta actionarilor solutii salvatoare, realiste si daca isi va lua un angajament scris cu Ministerul, gajand cu participatiile la combinat si la concurentul PCC Rokita din Polonia.
„Dl. Constantin Roibu, aflat de peste douazeci de ani in functiile de Presedinte al Consiliului de Administratie si Director General al Oltchim, a adus societatea intr-o situatie catastrofala, ceea ce il descalifica pe dl. Roibu ca manager. Prin urmare, acesta ar trebui sa demisioneze neconditionat. PCC SE nu vede nicio posibilitate de discutie pe aceasta tema cu domnul Roibu. Acesta nu este in masura sa solicite celorlalti actionari solutii de reabilitare a companiei, pe care el insusi nu a fost capabil sa le identifice”, se arata intr-un comunicat remis de PCC.
Compania a mai spus ca este pregatita in orice moment sa inceapa cooperarea si discutiile cu Ministerul Economiei cu privire la solutiile pentru a salva, restructura, reorienta si dezvolta Oltchim, pe baza tendintelor pietei si a unui plan de afaceri real.
„PCC SE isi exprimă încrederea ca, intr-un proces de privatizare transparent, toate partile interesate vor fi in masura sa-si prezinte ofertele pentru Oltchim. PCC SE este pregatit pentru acest proces. Dorim sa reamintim faptul ca, in cazul in care va prelua Oltchim in urma unui proces de privatizare transparent, strategia sa pentru Oltchim urmareste sa restructureze, sa modernizeze si sa dezvolte Oltchim SA, cu beneficii pe termen lung pentru companie, actionari, angajati si comunitatea locala”, se mai arata in comunicat.
Sub aspect etic, acest articol este echilibrat, dar pentru un cititor avid de infomații despre evoluția evenimentelor legate de combinatul vâlcean, este oarecum dezamăgitor. Jurnalista se mărginește să puncteze informații obținute ușor, din lectura unor comunicate de presă, pe când cititorul ar putea fi interesat de situația de la fața locului, pulsul evenimentului, dacă ar fi să ne raportăm la o expresie din jargonul jurnaliștilor (planurile sindicaliștilor, solicitările angajaților, perspectiva clienților tradiționali ai Oltchimului).
Analizând grafica și dispunerea articolelor referitoare la Oltchim (am selectat fragmentul foto anterior din Curierul de Râmnic și un alt fragment din Viața Vâlcii -17 ianuarie 2013, nr. 4666) ca termen de comparație), putem afirma că materialele jurnalistice bazate pe un eveniment legat de Oltchim vor fi întotdeauna în presa locală subiect forte pe prima pagină. În ambele cazuri, cele două cotidiene locale promovează Oltchimul ca subiect al zilei, menit să atragă atenția tuturor vâlcenilor. Articolul este amplasat central pe prima pagină, beneficiind de o ilustrație mare, pentru a face articolul mult mai vizibil. Dacă în cazul Curierului de Râmnic poza pare să fie cârligul, care atrage atenția cititorului, fiind supradimensionată în raport în raport cu textul, în cazul cotidianului Viața Vâlcii, raportul dintre imagine și text pare a fi unul destul de echilibrat, așa cum putem observa din exemplul sugerat de articolul Termen de negociere pentru privatizarea Oltchim. Mai mult, abordarea globală a cotidianului pare a fi una obiectivă, încercând ca nici PCC, nici Oltchim, nici Guvernul României ca instanță supervizoare să nu fie vizibil favorizați în paginile ziarului. Voi exemplifica, citând un pasaj din același articol:
Ministrul Economiei, Varujan Vosganian, a declarat agențiilor de presă că are mai multe soluții pentru eficientizarea Combinatului Chimic Râmnicu Vâlcea, pe care le va aduce la cunoștința Guvernului (…) „Situația de la Oltchim nu mai poate continuar așa cum a fost până acum și trebuie o măsură, pe de o parte curajoasă, iar pe de altă parte serioasă. Memorandumul, în esență, cuprinde câteva posibile scenarii pentru care voi cere termen timp de o săptămână pentru ca din variantele propuse să aleg una singură, a declarat ministrul Vosganian.
În perioada de monitorizare (octombrie 2012- aprilie 2013), am sesizat în presa locală o predilecție pentru texte polemice, de regulă anonime. Îngrijorarea jurnaliștilor degenerează în scenarii la limita decenței. Un exemplu ar fi articolul de primă pagină, Scrisoare deschisă muncitorilor de la Oltchim: Bă, vouă nu vă e rușine să primiți bani nemunciți de luni de zile și să mai cereți și bonuri de masă? semnat de colectivul de oameni ai muncii de la Curierul de Râmnic și apărut în data de 21 ianuarie 2013, nr. 1563. Instanța anonimă a colectivului redacțional este deranjată de pretențiile salariaților de-a primi și tichete de masă restante, pe lângă drepturile salariale. Textul face apel la argumente emoționale (acolo se câștigă bine fără muncă, aici se muncește și nu există atâtea pretenții) și este neîndreptățit din punctul meu de vedere. Chiar dacă situația este nedreaptă, în sensul că angajații de pe platformă câștigă mult mai bine decât alți salariați din județul Vâlcea, jurnaliștii nu au dreptul să se erijeze în judecători. În cele ce urmează, voi reproduce câteva pasaje din acest text polemic:
Sigur, am fi putut adăuga multe, atât pentru oamenii din instalații, cât și, dar mai ales, pentru lidee sindicat și pentru personalul TESA, sub greutatea cărora nici nu știu cum nu s-a prăbușit Pavilionul. Voi ați făcut datorii de un miliard de euro și acum vreți pomană de la stat? Păi, de ce nu cereți de la management sau de la Roibu, de ce cereți tot de la noi? Că noi vă ținem, noi suntem statul, nu guvernul USL. Noi nu avem copii? Noi nu avem bănci de plătit? Noi nu avem întreținere la bloc? Noi nu mâncăm, nu ne e foamen, trebuie să mâncați numai voi? Nu vă e rușine obrazului să cereți tot de la cei care n-au? Sau credeți că noi primim banii degeaba ca voi? Ați uitat? Când noi nu aveam bani deloc sau primeam salariile tăiate, voi erați cei mai bine plătiți oameni din județ (…) Atunci vă convenea…
De unde scoateți tupeul ăsta de șmenari și ne obligați pe noi să vă ținem plătind dobânzi uriașe la FMI? De ce nu-i cereți bani lui Ponta, Dacianei și lui Ilie Sârbu din economiile lor sau de ce nu îi cereți lui Roibu, că auzim că iar a pus de o afacere colosală, de milioane de euro?
Chiar nu mai există nici sâmbure de demnitate muncitorească la Oltchim, nesimțiților?
Dihotomia ei și noi poate instaura o stare de nemulțumire chiar ură, iar abordarea colocvială (șmenari, tupeu) pare exagerată, de vreme ce situația de la Oltchim se înrăutățise atât de mult, încât unii angajați amințeau că vor intra în greva foamei. Scrisoarea deschisă a fost continuată și pe 22 ianuarie, am anexat o copie a primei pagini din Curierul de Râmnic din acea zi, pentru a sugera apogeul reproșurilor redacției vizavi de muncitorii disperați de la Oltchim. De această dată, argumentele jurnaliștilor se bazează sau se camuflează în spatele opiniilor adunate de pe ediția online a ziarului. De exemplu, un cititor exclamă Și mai primesc și o masă caldă, sana ca antidot iar jurnaliștii voștri mănâncă covrigi cu coca-cola!; pe când un altul pune sub semnul întrebării însăși existența acestei polemici: ceea ce însă nu înțeleg este faptul că nu știu dacă prin acțiunea dumneavoastră nu doriți mai degrabă decât să vă faceți dumneavoastră curaj, căci dacă se va termina această saga, dumneavoastră, pe cine o să mai adulați, criticați, sau în cel mai rău caz, să-i băgați în seamă. Un alt cititor citat are o perspectivă globală, punând în balans atât soarta județului Vâlcea, dar și a regiunii sărăcită de managementuri păguboase de-a lungul timpului: Neluarea unei decizii asupra deschiderii procedurii de verificare a faptului că împrumuturile dorite ar fi ajutor de stat nu fac decât să tergiverseze procesul de soluționare a stării de incertitudine a combinatului, a scăderii pieței de desfacere, a migrării forței de muncă calificată din România, a creșterii cheltuielilor sociale cu ajutorul de șomaj și cel pentru protecție socială, a scăderii populației active plătitoare de impozite și astfel în ansamblu deteriorarea situației macroeconomice a județului Vâlcea și prin extrapolare a întregii țpri. Acestea vor fi motive suficiente pentru respingerea pactului fiscal european, a avantajelor pe care UE le-ar putea aduce prin integrarea în spațiul monedei unice și astfel năruirea tuturor speranțelor într-o viață mai bună.
Așa cum am afirmat anterior, Curierul de Râmnic este unul dintre publicațiile locale axate pe dezvăluirea evenimentelor de la Oltchim. Aș putea afirma că în fiecare zi a apărut un nou material jurnalistic referitor la combinatul vâlcean, deși informația nu era neapărat nouă, jurnaliștii mizând pe puterea repetiției, pentru a-și impune mesajul central: PCC este un factor de stabilitate, prin consecință ar putea cumpăra restul de acțiuni ale Oltchim. Ofer drept exemplu articolul Vosganian: Sunt patru variante pentru Oltchim, apărut în data de 23 ianuarie 2013 (nr. 1565). Spre finalul articolului sesizăm fraza, care ne reamintește poziția cotidianului: Vosganian și-a exprimat speranța într-o bună colaborare cu celălalt acționar al companiei, compania PCC, arătând că se așteaptă la o relație corectă, în care acționarul minoritar să susțină demersurile statului. „Vreau să transmit și o mulțumire anticipativă legată de colaborarea cu PCC.
Pe 24 ianuarie 2013, Combinatul Oltchim a intrat în insolvență, motiv pentru care Curierul de Râmnic creează un număr special dedicat acestei evoluții (nr. 1566). Am ales spre exemplificare editorialul Și totuți, cine e vinovat pentru dezastrul Combinatului? semnat de Silviu Popescu (pagina 5). Jurnalistul întreprinde o incursiune în istoricul Oltchimului, glorioasele momente din epoca comunistă, pentru a justifica colapsul prezent:
Nu mai intru în povești, deși sunt sigur că v-ar fi plăcut să le auziți și să le adăugați poveștile dumneavoastră. Vreau doar să spun că Oltchimul de acum, Combinatul de atunci, ca să evit cacofonia, a început să domine economic Vâlcea și a ajuns să însemne aproape 78% din economia vâlceană. Nimeni nu s-a gândit pe vremea aia, că această disproporție va genera peste ani o schimbare profundă a ținutului Vâlcii, cum i se spunea pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Nici că județul va ajunge monoindustrial, după ce prin grija autorităților se vor fi distrus toate fabricile din județ, cu extrem de puține excepții, nici măcar că va ajunge județul unui singur om.
Așa cum nimeni nu bănuia pe vreme lui nea Nicu faptul că noul Combinat va fi, peste ani, o fabrică de milionari în valută, un laborator în care s-au creat averi ce nu pot fi cheltuite de un om, de o familie, într-o viață.
Același eveniment, insolvența Oltchimului, este tratat într-o cheie succintă, administrativă de către Viața Vâlcii, care alocă un singur articol de dimensiuni medii (nr. 4672, p. 2):
Ministrul Economiei, Varujan Vosganian, a anunțat ieri după-amiază că societatea Oltchim Râmnicu Vâlcea va intra în insolvență. Propunerea a fost prezentată Guvernului în ședința de ieri. Tot ieri, la ora 16.000, s-a întrunit Consiliul de Administrație al SC Oltchim SA pentru a adopta o decizie în acest sens. Cererea de insolvență va fi transmisă Tribunalului Vâlcea. Reprezentanții Guvernului au anunțat că intrarea în insolvență a Oltchim nu înseamnă închiderea societății, ci trecerea pentru o perioadă de timp, care poate fi destul de lungă (1-2 ani) într-o administrare specială, printr-un administrator identificat și stabilit de instanță. În traducere liberă, posibilitățile managementului executiv al Oltchim sunt limitate în a avea inițiative și în a dispune asupra a ceea ce înseamnă administrarea societății comerciale.
De cealaltă parte, săptămânalul Vocea Vâlcii (24 ianuarie 2013, nr. 1113, p. 16) completează viziunea asupra insolvenței Oltchim, acccentuând factorul uman:
Angajații Oltchim Rm. Vâlcea sunt disperați și nu mai au nicio speranță. La ora actuală, combinatul lucrează la doar 10% din capacitate, iar salariile nu s-au mai luat din luna decembrie a anului trecut. Prin vocea președintelui Sindicatului Liber Oltchim, Mihai Diculoiu, angajații au dorit să transmită guvernanților că vor ieși din nou în stradă dacă insolvența nu va fi dublată de o infuzie de capital de lucru de 45 milioane de lei, pentru ca Oltchim să poată funcționa la o capacitate de 65%.
Salvare, vinovați, speranța sunt poate cele mai vehiculate cuvinte în această perioadă, fiecare publicație considerând că știe cine a fost în măsură să salveze Oltchim-ul și cine s-a opus. Ediția Curierului de Râmnic din 28 ianuarie 2013, nr. 1557 titrează pe prima pagină: Ponta, Cîlea și Bălan au salvat Oltchimul, chipurile celor trei fiind dispuse într-o triadă, conform rolurilor avute în misiunea imposibilă de-a salva combinatul vâlcean. Dacă Victor Ponta nu are nevoie de prezentări, trebuie menționat faptul că Ion Cîlea este președintele Consiliului Județean Vâlcea, iar Mihai Bălan- directorul CET Govora, furnizorul județean de agent termic. Ideea cotidianului este că Victor Ponta, ascultând sfaturile celor două personalități locale, a reușit să pună în mișcare pe cât posibil Oltchimul: În economia vâlceana, Oltchim înseamnă extrem de mult, iar ajutorul frățesc dat de CET, aflat și el într-o situație oarecum dificilă, va însemna pentru economia Vâlcii foarte mult în viitorul apropriat, indiferent de starea de insolvență a Oltchim sau nu. În orice situație s-ar afla Oltchim S.A., CET Govora va ocupa o poziție fruntașă la masă credală și va reuși să-și recupereze pe termen scurt o parte din datorii, iar pe termen lung, să rămână furnizorul de energie electrică a Oltchim. Acest tip de cooperare între două obiective economice majore în care statul deține capital majoritar este o premieră pe plan național și arată că Victor Ponta are inteligența de a regândi rolul statului în economia românească.
O zi mai târziu, 29 ianuarie 2013, este prilej pentru Curierul de Râmic să readucă în discuție prejudecata potrivit căreia FMI este vinovatul moral, din spate al dezastrului de la Oltchim. Articolul Vosganian: FMI are o viziune pesimistă privind Oltchim deschide prima pagină, postulând următoarele:
Probabil că Fondul Monetar și Comisia Europeană au în vedere și experiențele anterioare. Din păcate, anterioara privatizare nu a fost doar o audiție a unor melodii puse pe computer, ci a costat Oltchim acumularea unei datorii suplimentare de aproape 100 milioane de euro din momentul eșuării privatizării și până acum. Ar fi o soluție mai ușoară de a lichida bucată cu bucată Oltchim. Combinatul vâlcean este una dintre cele mai importante unități din Europa Centrală și de Est în acest domeniu, pe o piață bună.
Această atitudine este confirmată o zi mai târziu, pe 30 ianuarie 2013, tot pe prima pagină a Curierului de Râmnic (nr. 1569), fiind citat Erij de Vrijer, șeful misiunii FMI, conform căruia Oltchim este falimentar, alături de Hidroelectrica, CFR Marfă sunt cele mai importante companii de stat unde autoritățile române ar trebui să ia măsuri urgente. De-asemenea, a spus oficialul FMI, privatizarea nu este un scop în sine, dar de regulă nu există altă cale pentru ca o companie de stat să funcționeze bine, să fie profitabilă și să contribuie la buget (…) Oltchim trebuie să intre în insolvență, ca un prim pas, ar trebui redusă dimensiunea acestei companii și găsit un cumpărător privat pentru părțile viabile ale combinatului. Nu este înțelept să pui bani publici în această companie, cum s-a întâmplat până acum, iar dacă Guvernul dorește acest lucru trebuie să obțină aprobarea CE.
Ziarul de Vâlcea răstoarnă oarecum topul salvatorilor, considerând că de fapt, Ion Cîlea, președintele Consiliului Județean Vâlea nu a întreprins nicio acțiune pentru a îmbunătăți situația Oltchim. Am anexat prima pagină a ediției din 30 ianuarie, nr. 737, în care este titrat Ion Cîlea falimentează CET Govora, furnizorul de energie electrică a Oltchim, așadar această măsură ar fi avut impact direct asupra producției de la Oltchim. Ideea, pe care se bazează jurnaliștii (tendențioasă, în accepția mea) este că muncitorii de la CET Govora sunt total nemulțumiți de modul defectuos în care a gestionat Ion Cîlea, președintele Consiliului Județean Vâlcea, relația CET Govora-Oltchim. În inconștiența eroică Ion Cîlea a dus în pragul falimentului CET Govora care nu va putea recupera banii datorați de Oltchim pe energia electrică. Și este vorba de peste o mie de miliarde de lei. Din surse sigure am aflat că liderii de sindicat de la CET Govora pregătesc un miting de proporții.
Tot de pe prima pagină a aceluiași săptămânal, aflăm planurile noului administrator al Olchim, Gheorghe Piperea, cel care va deveni un personaj predilect pe agenda presei locale. Articolul Voi încerca o privatizare prin insolvență, aflat tot pe prima pagină, îl introduce în scenă pe acest nou personaj social în cadrul problemei Oltchim: Gheorghe Piperea, care conduce firma de avocatură Rominsolv, numită administrator judiciara provizoriu la Oltchim, ne-a vorbit despre datoriile uriașe ale combinatului, posibilele disponibilizări și consecințele intrării în insolvență. El a precizat, într-un interviu că această procedură va ușura privatizarea și că va deveni un model de succes de reorganizare a unei companii de stat. Declarațiile au fost făcute în contextul în care cererea de insolvență a Oltchim a fost depusă, vineri, la Tribunalul Vâlcea.
Ultima zi a lunii ianuarie 2013, 31 ianuarie, este prilej de trasare a unui bilanț. Curierul de Râmnic titrează pe prima pagină (nr. 1570) Tribunalul Vâlcea a decis intrarea Oltchim în insolvență, articol din care reținem:
Administratorul judiciar provizoriu nominalizat pentru Oltchim este consorțiul format din Rominsolv SPRL, companie reprezentată de Gheorghe Piperea, și BDO Business Restructuring RPRL, reprezentată prin partner coordonator Niculaie Bălan, în urma unei hotărâri a Consiliului de Administrație al societății vâlcene.
Acțiunile Oltchim au fost suspendate de la tranzacționare miercuri la Bursa de Valori București, după ce Tribunalul Râmnicu Vâlcea a decis intrarea în insolvență a societății (…) Potrivit ministrului Economiei, Varujan Vosganian, intrarea SC Oltchim SA în insolvență în vederea restructurării nu ar elimina însă necesitatea acordării unui ajutor de stat pentru repornirea combinatului la o capacitate de producție minim 65%.
La rândul său, Mihai Diculoiu, liderul Sindicatului Liber Oltchim, a declarat că insolvența SC Oltchim SA trebuie sprijinită de stat printr-un aport de capital de minim 45 de milioane de euro.
PCC SE înțelege situația dificilă în care se află SC Oltchim SA și decizia statului român. Vom face tot posibilul și ne vom folosi întreaga noastră expertiză să cooperăm pentru salvarea companiei și pregătirea sa pentru o funcționare normală. Am cerut autorităților române să ne lase să participăm la restructurarea SC Oltchim SA și nu ne putem imagina să nu fim implicați într-un proces atât de important, într-o companie în care avem o participație de peste 30%.
3.1.3. Încadrarea din presa centrală (Adevărul și Jurnalul Național)
Presa centrală pare să fi încadrat cu precădere partea dinamică, dacă nu chiar violentă a evoluției Oltchimului, punând accent pe jocurile politice, desfășurate la nivel înalt, nu pe situația dificilă a comunității, așa cum am evidențiat în perspectiva anterioară. De exemplu, Jurnalul Național menționa pe 13 februarie 2013 că zeci de angajați ai Oltchim protestează în fața ministerului Economiei. Vosganian: Salariile pentru a doua jumătate a lunii decembrie vor fi plătite joi și vineri. Tonul articolului este moderat, pendulând între încercările disperate ale salariaților Oltchim de a-și primi salariile, doi dintre ei intrând în greva foamei și încercările ministrului Economiei, Varujan Vosganian, de-a găsi o soluție la această situație inedită:
200 de angajați ai societății Oltchim protestează în fața Ministerului Economiei. Ei cer autorităților plata salariilor și soluții pentru depășirea problemelor combinatului. Ministrul Economiei, Varujan Vosganian, a declarat că salariile pentru a doua jumătate a lunii decembrie vor fi plătite joi și vineri, iar restanțele din lunile august și septembrie 2012 vor fi recuperate în situația în care combinatul va depăși o capacitate de producție de cel puțin 50 – 60%.
Presa centrală va căuta să găsească cauze, vinovați față de situația critică a combinatului vâlcean, o altă deosebire față de presa locală, axată în a apăra sau dărâma imaginea publicului a directorului general. Cătălin Ivan, secretarul PSD, este subiectul unei știri din 15 februarie 2013 care, în pofida caracterului polemic, este emblematică pentru tendința amintită : Cătălin Ivan: Mafia lui Băsescu a căpușat Oltchim. Boc și Ungureanu i-au mințit pe oamenii de la Oltchim. În aceeași zi, un alt articol justificator ne atrage atenția: Victor Ponta la Antena 3: "In cazul Oltchim, Basescu minte pentru a se proteja si a-si apara protejatii". Problema Oltchim devine din socială în armă politică între Palatul Victoria și Cotroceni, un exemplu ar fi următorul pasaj, în care este implicat și numele fostului director general Constantin Roibu:
In cazul Oltchim, Băsescu minte pur și simplu. Minte pentru a se apăra și a-și apăra protejații, dupa ce, cu acordul său tacit, Dan Diaconescu, Videanu, Boureanu și Roibu au încercat să ascundă urmele ultimilor ani, care au condus compania spre faliment, ", a spus Ponta la Antena 3.
În aceeași perioadă de monitorizare (ianuarie-martie 2013), Jurnalul Național urmărește îndeaproape situația Oltchim atât la nivel național, cât și european, tendință evidentă în următoarele articole: Varujan Vosganian discută la Bruxelles varianta acordării unui ajutor de stat pentru Oltchim; Datoriile Oltchim către stat vor fi convertite în acțiuni în insolvență; urmează privatizare pe modelul General Motors; Cum a trecut Oltchim prin criză majorând salariile cu 40% sau Vosganian: Oltchim ar fi trebuit să intre în insolvență în anii 209-2010.
De cealaltă parte, Adevărul acordă mai multă atenție Oltchimului, dacă am evalua cantitativ articolele apărute în această perioadă, incluzând și materialele sportive referitoare la soarta echipei de handbal. Deși informațiile sunt mai numeroase, asigurând un flux constant, am observat că articolele sunt scrise de fapt ca niște însemnări de bloguri, întrucât sunt omise date precum coordonatele spațiale, temporale sau actorii care creează situația surprinsă de jurnalist. De exemplu, articolul Motivarea intrării în insolvență a combinatului oltchim: imposibilitatea achitării datoriilor de 2,67 miliarde de lei nu beneficiază de nicio sursă credibilă menționată (directorul combinatului, un reprezentant al sindicaliștilor sau un reprezentant al Tribunalului Vâlcea), mai mult cititorul s-ar fi așteptat să vadă măcar câteva fragmente din documentul care consfințește această schimbare, dar articolulk nu îl include, nici măcar în versiunea online.
Ca și în cazul Jurnalului Național, predomină abordarea generalistă (impactul național și european), așa cum putem sesiza din următoarele titluri: Vosganian i-a cerut lui Almunia să aprobe un ajutor de stat de 45 milioane euro pentru Oltchim. Angajații combinatului au pichetat sediul Ministerului Economiei;Vosganian: Alimentarea Oltchim cu electricitate nu va fi sistată sau Ministrul delegat pentru Dialog Social asigură că angajații Oltchim își primesc salariile. Stilul jurnalistic este concis, cvasi-obiectiv, așa cum putem observa într-un articol sportiv dedicat echipei Oltchim, devenită și ea subiect pe agenda publică, datorită lipsei de fonduri, care afectau pregătirea pentru evenimentele sportive ale anului:
Jucătoarele Oltchimului au salariile neplătite de aproape trei luni, iar pentru redresarea situației financiare a clubului oficialii echipei vâlcene cer ajutorul premierului Victor Ponta.
Concluziv, în luna mai, epopeea Oltchim poate fi tradusă printr-un bilanț nu tocmai încurajator, așa cum o sugerează un articol postat pe 13 mai 2013:
Combinatul din Râmnicu-Vâlcea a mai bătut un record: a raportat în primele trei luni pierderi mai mari chiar decât decât vânzările, în condițiile în care a funcționat la numai 30% din capacitate.
Oltchim Râmnicu-Vâlcea, combinat care a intrat în insolvență la finele lunii ianuarie, a înregistrat în primul trimestru pierderi de 85,92 milioane de lei. Cheltuielile totale ale companiei de stat, în valoare de 177,57 milioane de lei, au fost de două ori sub cele din aceeași perioadă a anului trecut, în timp ce vânzările au scăzut și ele de trei ori, 82,77 milioane de lei.
La finele lunii martie, Oltchim avea datorii totale de 3,51 miliarde lei, în creștere și ele cu 26,2% față de finalul anului trecut. Printre creditorii companiei se regăsesc Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta AVAS – n.r.), care are de recuperat 250 de milioane de euro, Electrica SA – cu 150 milioane de euro, dar și o serie de bănci – precum BCR, CEC și Banca Transilvania – și mai multe companii de stat: Salrom și CFR Marfă.
Creanțele AVAS și Electrica vor fi eliminate aproape în totalitate, declara recent, pentru „Adevărul“, Gheorghe Piperea, unul dintre cei doi administratori judiciari ai Oltchim. Potrivit presei locale, Piperea a anunțat că se va renunța la 900 de salariați, din care 600 la Vâlcea și 300 la Pitești, unde se află rafinăria Arpechim.
Varujan Vosganian, ministrul Economiei, declara săptămâna trecută că societatea are un necesar de finanțare de 50 de milioane de euro, din care își poate asigura 30 de milioane de euro prin materia primă oferită de furnizori. Alte soluții de finanțare ar fi de la traderii cărora le vinde marfa și dacă își vinde o serie de instalații și apoi le reînchiriază. La acestea se adaugă o poliță de asigurare pentru management defectuos, în valoare de 10 milioane de euro, și semnată cu Astra Asigurări în 2011.
Ministrul Economiei a mai precizat că a primit zece scrisori de intenție pentru Oltchim, de la companii din India, Qatar, Marea Britanie, Germania, Rusia, Israel sau Azerbaidjan.
România s-a angajat prin acordul cu Fondul Monetar Internațional (FMI) să privatizeze Oltchim, în caz contrar compania urmând să intre în lichidare. O primă tentativă a avut loc în toamna anului trecut, însă Dan Diaconescu – câștigătorul licitației – nu a plătit cei 45 de milioane de euro, cât a licitat. Ministerul Economiei deține 54,8% din acțiunile combinatului, iar firma PCC SE, înregistrată în Germania, un pachet reprezentând 32,34% din titluri.
Privatizarea, negocierile politice, protestele angajaților drept telenovelă cotidiană
Sfârșitul anului 2012 a adus în prim-plan un personaj social și telenovela țesută pe o situație critică la Oltchim. Nu voi insista asupra episoadelor premergătoare crizei (ironiile lui Dan Diaconescu la adresa Guvernului, tergiversarea semnării actelor), voi începe analiza crizei de imagine din momentul, în care omul de televiziune susceptibil de-a conduce un combinat chimic, pentru a salva destinul României, nu a reușit să achite suma de bani cerută de statul român.
Identificarea crizei de imagine
După o fulminantă intrare pe scenă, pe care toate ziarele au titrat-o preluând cuvintele care l-au făcut celebru (Senzațional!), patronul OTV-ului nu și-a onorat angajamentul față de statul român și implicit salariații (românii, pentru a ne adapta la discursul său din această perioadă), în slujba cărora le pusese. Consider că putem vorbi de o criză de imagine, în momentul în care omul de afaceri Dan Diaconescu nu achită banii promiși, invocând birocrația românească și dorința Guvernului de-a nu-l vedea în fruntea combinatului vâlceam.
Adevărul titra în 1 octombrie 2012:
Astăzi este o zi decisivă pentru Oltchim deoarece este ultima zi în care Dan Diaconescu mai poate semna contractul pentru preluarea combinatului chimic. Contextul acestei preluări rămâne unul incert, având în vedere că în ultima săptămână au avut loc mai multe negocieri între șeful postului de televiziune OTV și reprezentanții Ministerului Economiei care au eșuat.
Articolul, pe care l-am invocat, este structurat asemenea unei știri de agenții, cu numeroase update-uri, privind fiecare acțiune a omului de afaceri Dan Diaconescu. Oarecum împrumutând din vorbirea precipitată a personajului social aflat în centrul atenției, jurnalistul notează Dan Diaconescu a plecat de acasă pentru negocierile de la Ministerul Economie, iar la ora 12.00 acesta a spus că se va deplasa la bancă pentru a scoate bani cash pentru a plăti salariile angajațiilor, Dan Diaconescu a invitat presa la negocierile pentru preluarea combinatului chimic Oltchim, dar Remus Vulpescu, șeful Oficiului Participațiilor Statului și Privatizării a refuzat acest lucru sau Negocierile dintre Dan Diaconescu și Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie (OPSPI) pe tema privatizării combinatului Oltchim Râmnicu-Vălcea (OLT) sunt din nou suspendate, întrucât patronul OTV nu a prezentat dovada că dispune de banii pentru cumpărarea acțiunilor.
De îndată ce scandalul ia amploare, Adevărul redactează un material (în care imaginea grafică este sugestivă pentru stilul Dan Diaconescu), în care explică punctual motivele pentru care un personaj ca patronul OTV (de altfel o conjunctură favorabilă, dar nu pentru segmentul de piață căruia i se adresează Oltchim) a reușit să devină un pion de temut în cursa privatizării combinatului vâlcean.
În primul rând, caietul de sarcini a fost întocmit în așa fel încât să fie posibil ca inclusiv o persoană fizică (nu doar cele juridice) să aibă acces în cursa pentru adjudecarea pachetului licitat. Dacă o persoană juridică, o companie, vine la licitație cu garanții bancare, bilanțuri și diverse documentații privind soliditatea afacerilor sale, o persoană fizică (în cazul de față Dan Diaconescu) nu poate să vină decât cu un CV, un certificat de cazier, un certificat fiscal și o scrisoare de bonitate din partea unei bănci. Și totuși, organizatorul licitației Oltchim a acceptat ca ofertanții să vină doar cu scrisori de bonitate bancară, asigurându-i astfel accesul omului de televiziune Dan Diaconescu în cursa pentru Oltchim. I-au alungat și pe ruși, și pe americani O altă conjunctură care a favorizat prezența lui DD în lista scurtă a ofertanților pentru Oltchim constă în schimbarea pe ultima sută de metri a scenariului privatizării. Dacă, la data de 7 august, Guvernul vorbea de conversie în acțiuni a datoriilor Oltchim și de „un protocol" pentru preluarea Arpechim (rafinăria de la Pitești fiind vitală pentru funcționarea combinatului de la Râmnicu Vâlcea), la 23 august, același Guvern a ieșit cu creanțele separate la vânzare, lucru care i-a dezamăgit pe marii investitori.
Analiza situației (Adevărul și Jurnalul Național)
O dată ce scandalul capătă proporții nebănuite, raportatea jurnaliștilor la adresa lui Dan Diaconescu a cunoscut nuanțe peiorative. Din personajul atipic, care ar fi putut redresa financiar combinatul vâlcean, chiar dacă era vorba de un episod temporar, Dan Diaconescu a devenit cel care aduce circrul la televizor și în conștințele celor care sunt afectați de evoluția combinatului, este cel care aduce deznădejde. Pe lângă metafora circarului, tot în Adevărul regăsim comparația cu un escroc, sugerată în următorul pasaj:
Dan Diaconescu nu este cu aproape nimic diferit de părinții escrocheriilor financiare care au păgubit mii de români. Diferă doar în scopul imediat urmărit. În timp ce Stoica și Vântu au vizat direct banii victimelor lor, Diaconescu fură speranțe, încredere și voturi. Dincolo de această mică diferență, vorbim tot despre un escroc care pescuiește în ape tulburi. Imaginați-vă un circar care își instalează cortul, cu mult tupeu, în fața Operei Naționale. Apoi, profitând de faptul că mulți nu au fost în viața lor la un spectacol de operă, începe să pretindă că e un tenor de mare clasă și invită lumea la spectacol. Va găsi, cu siguranță, suficient de mulți naivi care să-i înghită șmecheria, însă asta nu-l face tenor și nu transformă escrocheria lui în act de cultură. Nici nu-i face mai culți pe cei care au plătit biletul.
O poziție similară o are și Evenimentul zilei, care menționează în 25 septembrie 2012 Mascarada Dan Diaconescu-Oltchim. Câteva concluzii intermediare :
Cum de a ajuns pachetul majoritar de acțiuni la Oltchim să fie adjudecat de un om a cărui bonitate este cel puțin îndoielnică? Aceasta este cred cea mai importantă întrebare la care actualii guvernanți trebui să răspundă.
Sunt suficiente aceste documente? Nu. Autoritățile statului erau obligate sa solicite ”părintelui Elodiei” documente prin care să demonstreze că spune adevărul, că are banii necesari? Cu siguranta. S-a bazat Vulpescu doar pe cuvântul, fie el și scris, al lui Dan Diaconescu? Daca da, e o greseala impardonabila. Patronul OTV s-a lăudatla un moment dat că banca sa este dispusă să-i asigure o linie de credit cu care să cumpere acțiunile la Oltchim. A depus Diaconescu vreo hârtie în acest sens? I-a cerut-o Remus Vulpescu? Dacă nu, este grav.
Escrocherie sau acțiune la limita legalității nu a contat pentru muncitorii combinatului afați într-o situație disperată, care i-a determinat să protesteze în stradă, pentru a-și putea dobândi drepturile salariale cuvenite, începând cu 12 februarie 2013. Adevărul pare să se preocupe îndeaproape de acest subiect, întrucât numărul știrilor alocate este mai mare ca în cazul Jurnalului Național: Noi proteste la Oltchim, 20 de angajați în greva foamei. Protestatarii cer premierului să vină la Râmnicu Vâlcea; 18 angajați ai Oltchim au rămas în greva foamei, doi s-au retras din motive medicale sau Un angajat al Oltchim, aflat în greva foameni, transportat de urgență la spital.
Adevărul este totodată printre puținel instituții media, care a scos în evidență cazuri sociale grave în rândurile muncitorilor. Cazul promovat este cel al Marinelei Pleșea, diagnosticată cu cancer la cot uterin și incapabilă de-a mai munci.
De îndată ce primele disponibilizări au fost anunțate, presa locală, dar și națională s-a împărțit în două tabere: cei care susțineau decizia și oponenții. În ciuda subiectului sensibil, autoritățile, dar și funcționari publici aparte, precum Ionel Blănculescu, consilier onorific al premierului, au alimentat disputa prin bâlbâiala declarațiilor:
Ionel Blănculescu, consilierul onorific al premierului Victor Ponta, a vizitat ieri combinatul chimic din Râmnicu Vâlcea. Acesta a declarat la Oltchim că este împotriva disponibilizărilor anunțate de administratorul judiciar Gheorghe Piperea. Blănculescu consideră că Piperea acționează greșit, doar pentru a-i mulțumi pe creditorii combinatului.
Consilierul primului ministru al României crede că reorganizarea combinatului chimic din Râmnicu Vâlcea nu ar trebui să înceapă cu restructurări de personal. „Din punctul meu de vedere, este total contraproductiv să începi prin a concedia 900 de salariati de la Oltchim. În niciun manual de restructurare sau reorganizare nu există această formulă. Reorganizarea cuprinde alte componente, cea operațională, financiară, de cercetare-dezvoltare si, abia la final, cea de restructurare. Se pare că se dorește să se înceapă cu sfârsitul și este total împotriva firii” , a declarat consilierul lui Victor Ponta.
Ionel Blănculescu speră că Gheorghe Piperea va renunța la ideea disponibilizărilor. „Nu cred că este de dorit să facem acest pas (n.r- disponibilizări). Poate va exista o revizuire a acestei gândiri în ceasul al 12-lea. Nu trebuie să acționăm neapărat la impulsul creditorilor. Este o măsură gresită! Scopul nu este acela de a-i mulțumi pe creditori în ceea ce înseamnă o reducere de un milion de euro pe lună a salarizării. Scopul este repunerea în funcțiune a combinatului.”, a mai spus Ionel Blănculescu.
Consilierul onorific al lui Victor Ponta a fost însotit la Râmnicu Vâlcea de reprezentanții unui grup industrial din Turcia. Pâna acum, investitori din Israel, Germania, Marea Britanie si Rusia s-au arătat interesati să cumpere combinatul vâlcean.
Fie că li se promite un viitor mai bun sau autoritățile refuză să le vorbească, angajații de la Oltchim au dovedit în timpul perioadei de monitorizare o forță impresionantă, organizând proteste aproape săptămânal, în cele din urmă luând cu asalt Palatul Victoria, cu speranța unei rezolvări credibile a situației de la premierul Victor Ponta:
1.000 de angajați de la Oltchim și Arpechim au plecat,marți dimineață să protesteze în fața Guvernului împotriva iminentelor disponibilizări,dar și pentru că nu și-au primit salariile de aproape două luni.Sindicaliștii sunt convinși că Victor Ponta nu cunoaște situația reală și doresc neapărat o întâlnire cu el.
După două săptămâni de proteste în fața Pavilionului Administrativ de la Oltchim dar și cel de la Arpechim și după ce principalele artere din județele Argeș și Vâlcea au fost blocate în nenumarate rânduri,angajații combinatului au hotărât sa meargă la primul ministru al României.Ei nu vor decât ca măsurile luate de guvernanți să repornească Oltchimul și vor ca salariile restante să fie achitate la zi."Mergem la București pentru a discuta cu Prim-Minstrul doleanțele noastre și să ne dea speranțe că se va reporni Oltchimul și Arpechimul,până la urmă să ne spună ce are de gând cu noi"ne-a spus Marian Radu vicepreședintele sindicatului Unirea."Asta este ultima soluție,altă soluție nu mai avem.Oamenii merg să strige la Victor Ponta,ultimul strigăt de ajutor.Dacă nici Victor Ponta nu înțelege că și Arpechimul și Oltchimul e o mină de bani pentru România pe care și dânșii o refuză,numai întelegem nimic…toți vrem numai fier vechi să rupem și să distrugem" au spus câțiva muncitori ce se grăbeau să ajunga la autocare
Actorii sociali și evoluția lor
Cei mai însemnați dintre actorii social implicați în cazul Oltchim au fost deja analizați: Dan Diaconescu și Constantin Roibu. În contrapartida lui Dan Diaconescu s-a aflat mereu Remus Vulpescu, președintele Oficiului Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie și indirect, Victor Ponta. Dacă premierul s-a mărginit a-i răspunde atacurile de la pupitrul Palatului Victoria, Remus Vulpescu a fost cel care a fost mereu în contact cu câștigătorul licitației, oarecum provocator, încercând să-l determine să renunțe (faimos este episodul ascultării pieselor Phoenix în timpul unor negocieri).
Pentru amândoi, Dan Diaconescu a avut cuvinte dure, așa cum sunt ele surprinse într-un articol al Adevărului:
Ponta și-a dorit un anumit investitor și a spus că între mine și un gigant rus este o diferență foarte mare, a spus Diaconescu. Hai să vedeți cum vă îngheață zâmbetul pe buze acuma. Nu mai râne, domnule Vulpescu, i-a spus Diaconescu șefului OPSPI.
Vreau să zic jos <labele de pe Oltchim, labele lui Ponta și ale lui Vulpescu>". Domnule Vulpescu, vă dați demisia? Dragi telespectatori, acești oameni, Vulpescu și cu șeful său Victor Ponta, au refuzat o ofertă de 2 miliarde de euro acum patru săptămâni.
În telenovela Oltchim există o suită de personaje conexe, precum miniștrii Economiei, care s-au succedat în acest timp, dar în opinia mea, cei mai importanți actori sociali au fost anagajații Oltchim, cei care și-au văzut munca de o viață scoasă de mezat între ambițiile lui Dan Diaconescu și stângăciile statului român. Acești angajați, sătui să aștepte ca aceste instanțe să își rezolve divergențele, au protestat aproape zilnic în perioada ianuarie-martie 2013, cerându-și drepturile prin mișcările stradale sau măsuri extreme (greva foamei). Masa amorfă, așa cum o sugerează imaginea de mai jos, una din ilustrațiile articolelor apărute în această perioadă, a reușit chiar să blocheze un drum național, un gest disperat pentru sensibilza autoritățile.
Ei vor ca Guvernul să ne sprijine financiar cu 20 de milioane de euro, băncile să aloce alte 25 milioane de euro, iar în acest mod să asigurăm rentabilizarea Oltchim. Altfel, insolvența nu este benefică, deși protejează combinatul de creditori, dar vrem banii prin care să lucrăm în cel mai scurt timp la 65 la sută capacitate de producție. Oamenii se tem că rămân fără locuri de muncă dacă nu se alocă bani pentru capitalizare", a declarat Corneliu Cernev, citat de Mediafax.
În ultima lună a monitorizării, au apărut o serie de știri, chiar tendențioase la adresa angajaților. De exemplu, faptul de-a cere concedierea din proprie inițiativă a suscitat comentarii, dar în linii mari salariații Oltchimului au fost descriși ca victime colaterale ale prăbușirii Oltchim:
Peste 60% dintre angajații combinatului vâlcean Oltchim au solicitat să fie acceptați pe listele de disponibilizări, potrivit unui comunicat al Rominsolv, unul dintre administratorii judiciari ai companiei aflată în insolvență.
„Reducerea de personal vizează 929 de salariați (602 în Vâlcea și 327 în Pitești) și are ca scop realizarea unei economii lunare de aproximativ 1.200.000 euro (14,4 milioane euro anual). Demn de remarcat este procentul mare (peste 60%) de salariați care au solicitat benevol să fie acceptați pe listele de disponibilizări”, se arată în comunicat.
Potrivit, Rominsolv, obiectivul principal al consorțiului de administratori judiciari este reorganizarea activității Oltchim pe principii de performanță și productivitate, concomitent cu menținerea în stare funcțională a activelor neutilizate.
Astfel, pentru secțiile și fabricile oprite – de exemplu Arpechim este închis de 4 ani, Monomer de 4 ani, PVC de 2 ani – s-a decis „revenirea la normalitate”, respectiv păstrarea exclusiv a personalului necesar conservării.
Salariații concediați vor beneficia de o indemnizație de concediere în funcție de vechime. Cei cu până la cinci ani vechime vor primi 17.016 lei, rerprezentând suma netă echivalentă a șase salarii medii brute de la Oltchim, din momentul concedierii. Cei cu vechime între 5 și 15 ani vor primi 34.212 lei, echivalent a 12 salarii medii brute din cadrul combinatului iar cei cu peste 15 ani în câmpul muncii vor încasa 51.318 lei, reprezentând echivalentul a 18 salarii medii brute.
Șomajul se acordă și el diferențiat: 6 luni pentru un salariat cu stagiu de cotizare de cel puțin un an; 9 luni pentru cei care au cotizat cel puțin 5 ani și 12 luni pentru persoanele cu peste 10 ani. Concomitent, se acordă și un venit de completare, potrivit ordonanței de urgență 36-2013. Si acesta vine diferențiat, potrivit actului normativ: 12 luni, pentru persoanele care au o vechime în muncă între 3 ani și 10 ani; 20 de luni, pentru persoanele care au o vechime între 10 și 15 ani; 22 de luni pentru salariații care au muncit între 15 și 25 de ani; și 24 de luni, pentru cei cu peste 25 de ani.
Astfel, un salariat Oltchim cu un salariu de 1.500 lei net și 20 de ani vechime, va beneficia de următoarele facilități: primele 12 luni va avea un venit lunar de 1.500 de lei compus din indemnizație de șomaj în valoare de 525 lei și venit de completare de 975 lei iar următoarele 10 luni va avea un venit lunar de completare de 975 lei. La acestea se adaugă 51.318 lei reprezentând salarii compensatorii.
În ultimă instanță, a existat și o luptă a sportului, mai precis a echipei de handbal, exceptând-o pe cea politică sau economică. Echipa Oltchim s-a desființat la sfârșitul lunii 2013, ca urmare a dificultăților financiare suferite de compania finanțatoare, deși sponsori precum Primăria București, au încercat să evite acest final. Subiectul este important pe agenda sportivă a media, iar în grilă generalistă, este un efect al evenimentelor derulate la Oltchim:
După ce săptămâna trecută oficialii Oltchimului anunțat că nu se pune problema desființării echipei, inevitabilul s-a produs în cele din urmă. Din cauza datoriilor mari, gruparea vâlceană nu va mai exista începând cu sezonul viitor.
Cu datorii de peste 1.5 milioane de euro, conducătorii Oltchimului au decis să schimbe numele echipei în Chimistul, astfel încât vechea societate care administra clubul nu va mai exista. În acest context, oficialii vâlceni au anunțat prin e-mail toate jucătoarele că sunt libere de contract și că își pot găsi oricând noi echipe, a anunțat România TV.
Din cauza datoriilor și a plecării iminente a tuturor jucătoarelor, noua echipă nu se va înscrie în sezonul viitor al Ligii Campionilor, iar palmaresul și istoria Oltchimlui se vor pierde.
Oltchim a câștigat în acest sezon, pentru a șaptea oară consecutiv, titlul de campioană națională, jucând în acest sezon o semifinală de Liga Campionilor, fiind eliminată în dublă manșă de Gyor.
În cadrul analizei, am mențioant numele PCC, acționar minoritar și potențial investitor, de-asemenea un factor de instabilitate, prin polemica pornită cu fostul director Constantin Roibu. În luna mai 2013, compania poloneză își reînnoiește dorinșa de-a cumpăra pachetul de acțiuni al Oltchim :
Oltchim ar trebui să se transforme într-un holding care să dețină ca subsidiare mai multe secții de producție, transformate în vehicule de investiții, potrivit unui plan prezentat de către PCC SE, acționarul minoritar al combinatului.
Prin tranformarea Oltchim în holding ar fi salavate 1.600 de locuri de muncă, din cele peste 3.300 din combinat iar printre SPV-urile care ar fi subsidiare s-ar număra și Arpechim, a declarat într-o conferință de presă Wojciech Zaremba, reprezentantul PCC în România.
Astfel, potrivit planului, Oltchim ar urma să renunțe la activitățile suport și la activele auxiliare, care sunt deservite de aproximativ 1.000 de angajați. Aceste activități sunt reprezentate de cantină, policlinică, activitatea de real estate, transport și mentenanță. Serviciile suport ar fi externalizare iar activele auxiliare și cele învechite ar fi vândute.
"Am prezentat autorităților române acest concept în 29 noeimbrie 2012. Le-am trimis sute de documente, dar am o problemă în primirea răspunsurilor. Am retrimis acest plan administratorului judiciar și Ministerului Economiei", a adăugat Zaremba.
Un posibil deznodământ mediatic?
Evenimentul mediatic coagulat în jurul Oltchimului de-a lungul perioadei de monitorizare nu poate avea un deznodământ propriu-zis, fiind de fapt un eveniment ciclic. Moștenirea economică a României a constituit una din premisele existenței acestei situații nu doar în județul Vâlcea, ci aproape în fiecare arie geografică. Oltchim nu a fost combinatul singular al României, dar a fost unul dintre puținele structuri comuniste, care s-a adaptat într-o oarecare măsură rigorilor pieței postdecembriste. Problemele finanicare ale combinatului vâlcean erau cunoscute de mult timp și de către autoritățile centrale, dar nicio strategie de privatizare pare să nu fi avut succes până la ultimatumul Uniunii Europene.
În acest context, a intervenit Dan Diaconescu, cel care a transfomat evenimentul mediatic într-un rol demn de o telenovelă. Patronul OTV a ieșit de pe scenă, la fel de repede cum a intrat, dar au rămas în urmă zeci de angajați neplătiți sau amenințați cu concedierea, pentru care nu există altă soluție decât să protesteze sau să înceapă o grevă a foamei. Dacă există un deznodământ acela ar fi al protestelor. Imaginea alăturată este suportul, prin care îmi închei analiza asupra reflectării situației de la Oltchim (octombrie 2012-martie 2013).
În ultimele zile ale lunii mai 2013, destinul Oltchim a luat o turnură inedită: transformarea în Oltchim II, clona gigantului, dar capabilă să funcționeze în condițiile legalității, pe când vechiul Oltchim este încă prizonierul datoriilor către stat și furnizori:
Combinatul chimic Oltchim Râmnicu Vâlcea își va transfera toate activele și drepturi de proprietate industrială, în valoare de câteva zeci de milioane de euro, către un vehicul special, numit Oltchim II, care va fi ulterior privatizat. Vor fi transferate astfel peste 90% din active, la care se dorește și transferul pirolizei de la Arpechim.
Ministrul Economiei Varujan Vosganian a anunțat că luni va fi postată solicitarea preliminară de intenție în cazul combinatului. El a avertizat că investitorul trebuie să respecte anumite condiții și termene. "Un astfel de investitor trebuie să aibă o bonitate financiară care să acopere măcar 25% din suma asumată că va fi investită, trebuie să activeze în industriile chimică sau petrochimică și să aibă o rețea globală în care să se integreze", a spus oficialul.
La rândul său, Gheorghe Piperea, administrator judiciar al Oltchim, a anunțat că Oltchim II va fi curațat de datorii. Prețul său de vânzare va depinde de evaluare și de votul creditorilor. El a mai spus că toți creditorii sunt constienți că nu își vor recupera în totalitate banii și că, în acest moment, din creanțele totale de 793 de milioane de euro "se pot recupera zero".
Piperea a spus că vor fi sacrificate creanțe chirografare de 200 de milioane de euro. În privința băncilor, administratorul judiciar a afirmat că acestea au provizionat deja sumele respective astfel că orice leu recuperat înseamnă profit.
Statul are de recuperat 250 de milioane de euro prin Autoritatea de Administrare a Activelor Statului (AAAS), fostul AVAS, și 150 de milioane de euro prin Electrica.
"Din TVA-ul plătit de Oltchim, la o cifră de afaceri de 500 de milioane de euro, statul primește 100 de milioane de euro anual, nemaivorbind de implicațiile economice și sociale", a spus Vosganian.
Ministrul a mai precizat că ținta sa este ca Oltchim să funcționeze, în timp ce Fondul Monetar Internațional a cerut închiderea și lichidarea societășii. În acest moment, există opt companii interesate de achiziția Oltchim, din care trei au depus scrisori de intenție.
Pe lângă abordarea serioasă, adecvată acestui subiect, presa (îndeosebi cea națională) a divagat, accentând laturi adiacente ale evenimentului, cum ar fi faptul, că acordarea drepturilor salariale, va genera profite uriașe comercianților din județ, ceea ce nu poate fi verificat nici măcar prin obsevație :
Fiecare din cei 3.318 angajați de la Oltchim primește, chiar astăzi, toți banii din salariile restante, iar suma medie este de 6.300 de lei per angajat, se arată într-un comunicat al Ministerului Economiei. Vestea este nesperat de bună pentru salariații de la Oltchim, dar în același timp îi va bucura și pe comercianții din Vâlcea, având în vedere cele câteva zeci de milioane de lei vechi cu care vor ieși astăzi chimiștii din combinat.
„Salariile restante de la combinatul Oltchim S.A. Râmnicu Vâlcea vor fi plătite integral joi, 11 aprilie 2013, conform declarațiilor administratorilor judiciari – avocații Gheorghe Piperea (Rominsolv) și Niculae Bălan (BDO Business Restructuring)“, se arată în comunicatul Ministerului Economiei
Sumele din care vor fi plătite salariile provin din Fondul de garantare gestionat de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM) Vâlcea și constituit în baza Legii 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale. „Suma medie de plată pentru fiecare din cei 3.318 angajați ai combinatului este de 6.300 de lei“, precizează Ministerul Economiei.
Ministrul Varujan Vosganian, a anunțat, miercuri, că a primit oferte scrise din partea unor "mari companii din domeniu" care s-au arătat interesate de privatizarea Oltchim și va începe discuții cu acestea.
Ministrul Vosganian a arătat că, săptămâna viitoare, va avea loc întâlnirea cu creditorii societății și va începe programul de redresare, ce va avea ca finalitate privatizarea combinatului, fiind în prezent în căutarea unei finanțări de 15 milioane de euro, prin scoaterea de sub ipotecă a unor active ale Oltchim.
Combinatul Oltchim Râmnicu Vâlcea a intrat în insolvență, cererea de declanșare a acestei proceduri fiind aprobată în 30 ianuarie 2013 de Tribunalul Vâlcea.
Oltchim va fi o problemă pe agenda instituțiilor media și autorităților publice locale și naționale cel puțin încă un an, având în vedere desele perioade de acalmie, urmate de întreruperi ale actvități sau proteste stradale. Consider că măsura concedierii a peste 900 de angajați, pe care Gheorghe Piperea, administratorul judiciar, vrea sa o implementeze, va duce la o altă serie de proteste stradale și măsuri extreme, rămâne de analizat doar felul în care media locale și naționale vor trata acest nou eveniment relațioant de Oltchim.
Concluzii
Am încercat prin teza Reflectarea unui eveniment în presa actuală o analiză obiectivă a unui șir de evenimente mediatice succedate în cazul Oltchim, în perioada octombrie 2012- martie 2013. Demersul meu a pornit de la o observație personală: faptul că există o oarecare discrepanță între ceea ce relatează presa locală și cea națională. Pentru a demonstra această idee, am încercat să monitorizeze și presa locală din județul Vâlcea (4 periodice) și să compar datele obținute cu cele observate în media centrale.
Monitorizarea a fost o etapă destul de dificilă, întrucât ziarele locale din această regiune nu au un site actualizat, ca în cazul redacțiilor centrale, așadar le-am monitorizat în forma lor print. Oricare ar fi fost versiusnea, în care le-am regăsit, ziarele folosite au trecut prin filtrul analizei de conținut și grafice. Pe lângă tonalitate, m-a interesat coordonata vizuală pe care jurnalistul o imprimă articolului său (gesturi, mulțimi de oameni).
Rezultatele pe care le am obținut sunt sensibile, putând fi oricând îmbunătățite prin extinderea perioadei de monitorizare. În linii mari, presa centrală preferă să se axeze pe contextul evenimentelor (dificultățile survenite în urma tranziției, managemetul defectuos de-a lungul ultimului deceniu), pe lângă cea locală se împarte în două tabere: pro sau contra Oltchim, incluzând direcția de dezvoltare impusă de fiecare abordare.
Pot afirma că privatizarea Oltchim a fost un eveniment mediatic singular în Europa, prin doza telenovelistică implicată de apariția lui Dan Diaconescu ca potențial cumpărător. Singurii actori, care nu au agreat circul mediatic și disputele cumpărător (Dan Diaconescu)- vânzător (statul român), sunt muncitorii care au nevoiți să iasă în stradă pentru a-și primi drepturile cuvenite.
Succint, evenimentul mediatic studiat poate fi divizat în câteva etape reflectate în materialul jurnalistic, pe care l-am avut la dispoziție: o perioadă de acalmie, în care statul român invită potențialii cumpărători să-și manifeste dorința – o perioadă a surprizei, în care Dan Diaconescu revine ca element senzațional, dar nu în cadrul emisiunilor sale, ci pe agenda publică referitoare la Oltchim – o perioadă de criză, în care Dan Diaconescu susține că vrea să plătească, dar autoritățile nu îl lasă – o perioadă de încercare a unui dialog cu autoritățile, de această dată din partea muncitorilor nemulțumiți de o nouă întârziere a salariilor și iminența concedierilor și o ultimă etapă, pe care nu am inclus-o temporal în cercetarea noastră, în care administratorul judiciar Oltchim pregătește concedierea a peste 900 de salariați, ceea ce ar putea creiona premisele unui nou eveniment mediatic.
Anexe:
Actori politici implicați în privatizarea Oltchim (aprilie 2013)
„Senzaționalul” știrilor despre Oltchim
Proteste stradale, perspectiva presei locale
Bibliografie:
Abrudan, Mirela, 2010, Criza economică și reflectarea ei în mass media 2008-2009, București, Editura Tritonic
Balle, Francis, 1990, Médias et sociétés, Editura Montchrestien, Paris.
Bârgaoanu, Alina; Dobrescu, Paul, 2003, Mass-media si societatea, Editura Comunicare.ro, București.
Bernays, Edward L., 2003, Cristalizarea opiniei publice, Editura Comunicare.ro, București.
Bertrand, Claude-Jean (coord.), 2001, O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura
Polirom, Iași.
Boudon, Raymond (coord.), 1996, Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București.
Burton, Graeme, 2005, Media and Society, Critical Perspectives, Open University
Press, London.
Coman, Mihai, 2003, Mass media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Iași, Editura Polirom.
Coman, Mihai, 2007, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iași.
Coman, Mihai (coord.), 2007, Manual de jurnalism, vol. I și II, Editura Polirom, Iași.
von Cuilenburg, JJ; Schölten, O.; Noomen, G.W, 1998, Știinta comunicării, Editura
Humanitas, București.
12. Dinu, Mihai, 2000, Comunicarea, Editura Algos, București.
13. Dominick, R. Joseph; Wimmer, Roger, 1991, Mass-media Research. An Intruduction,
Wadsworth Publishing Company, California.
Drăgan, Ioan, 2007, Comunicarea, Paradigme și Teorii, vol. I și II, Editura Rao, București.
Goffman, Erving, 2007, Viața cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare.ro, București.
Hartley, John, 1999, Discursul știrilor, Editura Polirom, Iași.
McQuail, Dennis, 1992, Media Performance, Mass Communication and Public Interest, Sage Publications, London.
Miège, Bernard, 2000, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași.
O’Sullivann, Tim (coord.), 2001, Concepte fundamentale din stiințele comunicării și studiile culturale, Editura Polirom, Iași.
Pailliart, Isabelle, 2002, Spațiul public și comunicarea, Editura Polirom, Iași.
Petcu, Marian, 2000, Tipologia presei românesti, Editura Institutul European, Iași.
Popa, Dorin, 2002, Mass-media, astăzi, Editura Institutul European, Iași.
Popescu, Cristian Florin, 2002, Dicționar explicativ de Jurnalism, Relații Publice și Publicitate, București, Editura Tritonic.
Popescu, Cristian Florin, 2004, Manual de jurnalism, volumul I și II, Editura Tritonic, București.
Severin, Werner J.; Tankard, James W. Jr., 2004, Perspective asupra teoriilor comunicării de masă: originile, metodele și utilizarea lor în mass-media, Editura Polirom, Iași.
Webografie:
http://adevarul.ro/economie/afaceri/vosganian-mari-companii-interesate-oltchim-ponta-atentie-escroci-1_5165630400f5182b85a3be27/index.html, accesat pe 13 mai 2013.
http://adevarul.ro/economie/afaceri/privatizarile-esuate-anului-2012-cerut-fmi-facut-guvernul-1_50dedf61596d7200914b3db3/index.html, accesat pe 13 mai 2013.
Articolul Nunta regală a secolului: Kate Middleton și prințul William, disponibil pe http://www.apropo.ro/apropouri/nunta-regala-a-secolului-kate-middleton-si-printul-william-poze-8105451, accesat pe 27 mai 2013.
Rubrica Zvonuri, disponibilă pe http://www.realitatea.net/tag/zvonuri_44197, accesat pe 27 mai 2013.
Articolul Războiul de la Oltchim ia amploare, disponibil pe http://www.wall-street.ro/articol/Piete-de-capital/108295/Razboiul-de-la-Oltchim-ia-amploare-PCC-SE-il-acuza-pe-Roibu-de-situatia-catastrofala.html, accesat pe 23 iunie 2013.
Comunicat de presă PCC, un acționar căruia nu îi place concurența, http://www.oltchim.ro/index.php?name=presa/comunicate-de-presa/pcc-un-actionar-ostil-caruia-nu-i-place-concurenta, accesat pe 23 iunie 2013.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reflectarea Unui Eveniment de Importanta Majoră în Presa Actuală. Studiu de Caz în Publicatii Diferite (ID: 145774)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.