Raportul Dintre Datoria Publica Interna Si Datoria Publica Externa

CUPRINS

1.Introducere

Capitolul I – Datoria publică și formele acesteia

   1.1.Datoria publică – Noțiuni introductive

   1.2. Caracterizarea și clasificarea datoriei publice

          1.2.1.Datoria publică internă – Prezentare generală. Indicatori statistici

          1.2.2.Datoria publică externă – Concept. Factori de influență. Indicatori

   1.3.Cadrul juridic și cadrul instituțional al datoriei publice

Capitolul II – Raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă

   2.1.Considerații privind raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă

   2.2.Factorii care influențează raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă

   2.3.Raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă a României

   2.4.Concluzii privind raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă în România

Capitolul III – Managementul datoriei publice

3.1. Conținutul și importanța managementului datoriei publice

3.2. Gestiunea datoriei publice

3.3. Nivelul datoriei și deficitului guvernamental conform Tratatului de la Maastricht 

3.4. Măsuri de soluționare a crizei datoriei externe

Capitolul IV- Evoluția datoriei publice a României în perioada 1989-2010

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

O caracteristică a bugetelor publice actuale din multe țări ale lumii, care s-a repetat, o constituie întocmirea și încheierea acestora cu deficite. Cauzele și nivelul deficitului cunosc diferențieri importante, datorită gradului diferit de dezvoltare economică, astfel întâlnim: țări dezvoltate, țări aflate în tranziție sau țări aflate în curs de dezvoltare. Nu mi-am propus să analizez aceste cauze și nici aspectele legate de nivelul deficitului bugetar, vreau doar să accentuez efectul deficitului bugetar și anume, datoria publică. Existența deficitului bugetar determină contractarea de împrumuturi de stat pentru acoperirea acestuia, iar o consecință a acestora este datoria publică.

            Având în vedere devansarea ritmului de creștere a veniturilor publice de către ritmul de creștere a nevoilor sociale se impune eficiența utilizării banului public precum și identificarea de noi resurse care să fie alocate eficient și prompt nevoilor sociale în permanență ascensiune. Nevoia de credite publice, interne sau extene este o realitate întalnită în tot mai multe țări, datoria conducerii politice la nivel central este de a folosi aceste împrumuturi în mod special pentru creșterea capitalului productiv, din profitul căruia să se restituie atât împrumutul, cât și dobânzile aferente. 
            Utilizarea unui studiu tehnico-economic și juridic care să justifice instrumentul oportun în alegerea deciziei de acoperire a nevoilor sociale, reprezintă un demers național și acceptabil pentru întreaga societate.  

             Opțiunea pentru un credit public intern sau extern reprezintă și un act de decizie politică care influențează balanța de plăți externe, inclusiv datoria publică internă sau externă. În timp ce creditul extern evidențiază nivelul static, la un moment dat al unei datorii asumate de un debitor precizat, datoria externă subliniază nivelul și structura tuturor împrumuturilor unei țări în dinamică (cumulat), inclusiv fluxurile aferente de intrări și ieșiri de valută. Totodată prin indicatorul “serviciul datoriei publice externe” se fac precizări legate de ratele de restituit la diferite scadențe, inclusiv plata dobânzilor aferente. Datorită imposibilității de rambursare a fondurilor externe împrumutate apare așa numita criză a datoriilor externe.

             Criza datoriilor externe înregistrată în tot mai multe țări ale lumii, îndeosebi a țărilor în curs de dezvoltare și cu un nivel mediu, dovedește necesitatea restructurării majore a relațiilor internaționale. Acest aspect se conjugă și cu alte crize care se manifestă în economia mondială: crize de materii prime, criza petrolieră, criza ecologică, criza alimentară, deteriorând climatul general al relațiilor dintre state cu puteri diferite și inegale din punct de vedere tehnologic, militar, financiar, demografic. Datoria publică internă și internațională reprezintă expresia influenței factorilor interni și externi, a deciziilor politico-strategice luate de conducerea superioară publică de-a lungul unei perioade de timp relativ îndelungată.

Dacă sporirea cheltuielilor publice nu este însoțită de creșterea concomitentă a veniturilor, statul recurge la împrumuturi, generând datorie publică. Atunci când datoria publică crește, deficitul bugetar sporește, impozitele cresc, cheltuielile publice pentru bunuri și servicii scad (dacă veniturile fiscale nete rămân constante) iar serviciul datoriei se majorează corespunzător.

             Prin datoria publică internă și internațională, îndeosebi prin condițiile-clauzele de îndatorare se poate ajunge la o mai bună utilizare a fondurilor publice.

Capitolul I

Datoria publică și formele acesteia

1.1. Datoria publică – Noțiuni introductive

Datoria publică reprezintă totalitatea obligațiilor financiare interne și externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, sau de autoritățile administrației publice locale de la diverși creditori, persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente în România.

Obligațiile reprezintă angajamentele care decurg din contractarea împrumuturilor, și anume: rambursarea împrumutului, plata dobânzilor, a comisioanelor, a unor avantaje speciale acordate creditorilor. Obligațiile statului rezultate din împrumuturile contractate și garantate de stat pe o perioadă de un an sunt limitate de plafonul de îndatorare publică stabilit anual prin lege.

Plafonul de îndatorare publică reprezintă totalitatea obligațiilor financiare pe care le pot contracta și garanta autoritățile administrației publice centrale și locale pe o perioadă de 1 an, care este stabilit anual prin lege[1]. Acesta cuprinde plafonul de îndatorare publică internă și plafonul de îndatorare publică externă.

Plafonul de îndatorare publică internă reprezintă suma maximă a împrumuturilor contractate și garantate de autoritățile administrației publice centrale și locale de pe piața internă, pe o perioadă de un an.

Plafonul de îndatorare publică externă exprimă suma maximă a împrumuturilor externe contractate și garantate de autoritățile administrației publice centrale și locale pe o perioadă de un an.

 Valoarea totală a datoriei publice este înscrisă în “Registrul datoriei publice”.

              Registrul datoriei publice, în care este evidențiată situația datoriei publice în ordine cronologică, are patru componente:

     Subregistrul datoriei publice guvernamentale interne;

     Subregistrul datoriei publice guvernamentale externe;

     Subregistrul datoriei publice locale interne;

     Subregistrul datoriei publice locale externe.

Fiecare din cele patru subregistre au două poziții distincte, respectiv pentru datoria publică directă și datoria publică garantată.

La sfârșitul anului datoria publică angajată este evidențiată în documentul numit “contul general al datoriei publice”. Acesta este însoțit de un raport în care se analizezază principalele probleme legate de nivelul datoriei publice, de serviciul datoriei publice, precum și de garanțiile statului pentru creditele contractate de agenții economici.

Efectul datoriei publice asupra economiei pe termen scurt îmbracă forma dezlocuirii sau nestimulării investițiilor, ca urmare a unei politici bugetare generatoare de deficit bugetar. Pe măsură ce statul sporește cheltuielile publice, subminează economia națională, cu efect negativ asupra investițiilor. Pe termen lung, datoria publică influențează negativ atât capitalul cât și producția națională.

În ceea ce privește contractarea datoriei publice, Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne și externe numai prin Ministerul Finanțelor Publice, în următoarele scopuri, prioritare pentru economia românească[2]:

a) finanțarea deficitului bugetului de stat, finanțarea temporară a deficitelor din anii precedenți ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu această destinație, finanțarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetului Trezoreriei Statului din exercițiul curent și refinanțarea datoriei publice guvernamentale, în condiții acceptate de Ministerul Finanțelor Publice;

b) menținerea în permanență a unui sold corespunzător în contul curent general al Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finanțelor Publice;

c) finanțarea unor proiecte sau a altor necesități aprobate prin hotărâre a Guvernului;

d) susținerea balanței de plăți și a rezervei valutare;

e) alte situații prevăzute de lege.

În procesul contractării și administrării datoriei publice Ministerul Finanțelor Publice urmărește, ținând cont de condițiile de piață, următoarele obiective:

a) optimizarea lichidităților pentru efectuarea cheltuielilor bugetare;

b) limitarea riscului de refinanțare;

c) optimizarea ponderii în portofoliu a titlurilor de stat negociabile;

d) administrarea riscului de curs valutar și a riscului de dobândă;

e) constituirea dobânzilor la titlurile de stat în dobânzi de referință pentru activitatea de intermediere financiară din România;

f) diversificarea bazei de creditori;

g) optimizarea cheltuielilor bugetare cu datoria publică în funcție de celelalte obiective.

Instrumentele datoriei publice includ, fără a se limita la acestea:

a) titluri de stat emise pe piața internă sau externă, la momentele și în cuantumurile considerate oportune, în scopul îndeplinirii obiectivelor procesului de administrare a datoriei publice;

b) împrumuturi de stat de la bănci, de la alte instituții de credit, persoane juridice române sau străine, în condiții rezultate în urma negocierilor;

c) împrumuturi de stat de la guverne și agenții guvernamentale străine, instituții financiare internaționale sau de la alte organizații internaționale;

d) împrumuturi temporare din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului, în condițiile legii;

e) garanții de stat[3].

Rambursarea datoriei publice reprezintă o obligație necondiționată și irevocabilă a autorităților centrale sau locale, de plată a capitalului, a dobânzilor și a altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate: comisioanele, valoarea discount-ului, cheltuielile cu plata altor servicii legate de contractarea împrumuturilor, precum și cheltuielile aferente serviciilor prestate de agențiile de rating pentru evaluarea riscului de țară ce vor fi plătite din bugetul de stat (în cazul împrumuturilor de stat).

În conformitate cu prevederile legale, sursele de plată pentru serviciul datoriei publice sunt următoarele:

a) disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului;

b)împrumuturile pentru finanțarea și refinanțarea datoriei publice;

c) cheltuielile prevăzute cu această destinație în bugetul de stat;

d) sumele încasate de către instituțiile financiare mandatate de Ministerul Finanțelor Publice pentru a administra împrumuturile externe contractate de acesta;

e) sumele încasate de Ministerul Finanțelor Publice de la beneficiarii finali ai împrumuturilor, în baza acordurilor de împrumut subsidiar;

f) sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor finali, în baza acordurilor de împrumut încheiate între Ministerul Finanțelor Publice, autoritățile administrației publice locale și agenții economici de sub autoritatea acestora, în condițiile acordurilor de împrumut intervenite între statul român și creditori;

g) sumele prevăzute în bugetele agenților economici care au contractat împrumuturi cu garanția statului;

h) fondul de risc, pentru situațiile în care sunt executate garanțiile emise de Ministerul Finanțelor Publice sau în cazul în care beneficiarii finali ai împrumuturilor nu nu dispun de resurse financiare proprii pentru achitarea obt).

În conformitate cu prevederile legale, sursele de plată pentru serviciul datoriei publice sunt următoarele:

a) disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului;

b)împrumuturile pentru finanțarea și refinanțarea datoriei publice;

c) cheltuielile prevăzute cu această destinație în bugetul de stat;

d) sumele încasate de către instituțiile financiare mandatate de Ministerul Finanțelor Publice pentru a administra împrumuturile externe contractate de acesta;

e) sumele încasate de Ministerul Finanțelor Publice de la beneficiarii finali ai împrumuturilor, în baza acordurilor de împrumut subsidiar;

f) sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor finali, în baza acordurilor de împrumut încheiate între Ministerul Finanțelor Publice, autoritățile administrației publice locale și agenții economici de sub autoritatea acestora, în condițiile acordurilor de împrumut intervenite între statul român și creditori;

g) sumele prevăzute în bugetele agenților economici care au contractat împrumuturi cu garanția statului;

h) fondul de risc, pentru situațiile în care sunt executate garanțiile emise de Ministerul Finanțelor Publice sau în cazul în care beneficiarii finali ai împrumuturilor nu nu dispun de resurse financiare proprii pentru achitarea obligațiilor de plată.

i) alte surse, în condițiile legii.

Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de persoanele juridice de la instituțiile creditoare, precum și din împrumuturile contractate direct de stat și subîmprumutate beneficiarilor finali se constituie fondul de risc. Fondul de risc reprezintă fondul constituit la Ministerul Finanțelor Publice din:

        sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor garantate de stat sau subîmprumutate;

        dobânzi și penalități de întârziere aplicate pentru neplata în termen de către beneficiarii finali ai împrumuturilor, a comisioanelor la fondul de risc și, respectiv, a ratelor scadente, dobânzilor, comisioanelor și a altor costuri aferente ale împrumutului  precum și din alte surse legal constituite.

În esență, mecanismul formării datoriei publice are la bază deficitul bugetar generat de costurile acțiunilor economice și sociale ale guvernului și instituțiilor publice în permanentă schimbare precum și deficitul balanței de plăți externe.

1.2. Caracterizarea și clasificarea datoriei publice

Datoria publică include totalitatea sumelor împrumutate de administrația de stat centrală, locală și de alte instituții publice, de la persoane fizice sau juridice, de pe piața internă sau externă, rămase de rambursat, la un moment dat[4]. Spre deosebire de datoria publică, indicatorul ‘ serviciul datoriei publice ‘ exprim ă totalitatea sumelor( rate și dobânzi) ce trebuie rambursate într-o anumită perioadă[5].  

               a)  Datoria publică se stabilește și se gestionează în mod distinct pe cele două forme ale ei:

        datoria publică guvernamentală și

         datoria publică locală.

            Datoria publică guvernamentală exprimă o “parte din datoria publică, care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare interne și externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturile contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, în numele României, de pe piețele financiare”[6].

            Datoria publică locală[7] reprezintă o parte din datoria publică, cea care desemnează totalitatea obligațiilor financiare interne și externe ale autorităților administrației publice locale, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de pe piețele financiare.

              Împrumuturile contractate de autoritățile administrației publice locale, ce sunt instrumente ale datoriei publice locale, fac parte din datoria publică a României, dar nu reprezintă datorii sau răspunderi ale Guvernului.

             b)  De asemenea, datoria publică în funcție de termen se clasifică astfel:

        datorie publică pe termen scurt (flotantă);

        datorie publică pe termen mediu și lung (consolidată).

c) În funcție de calitatea creditorilor, datoria publică poate fi:

datorie publică brută, fiind dată de valoarea totală a împrumuturilor, indiferent unde sunt plasate acestea;

datorie publică netă, în care nu intră valoarea împrumuturilor plasate la instituțiile statului.

d) În funcție de sediul creditorilor, întâlnim:

        datorie publică internă ( debitorul și creditorul sunt din aceeași țară);

        datorie publică externă (creditorul este din altă țară ).

      Datoria publică locală reprezintă totalitatea obligațiilor unităților administrativ-teritoriale, la un moment dat, provenind din finanțările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de către autoritățile administrației publice locale.

            La nivelul autorităților administrației publice locale, datoria publică locală este limitată. Astfel, Consiliilor locale, județene și Consiliului General al Municipiului București li se interzice accesul la împrumuturi sau să garanteze orice fel de împrumut, dacă totalul datoriilor anuale, reprezentând ratele scadente la împrumuturile contractate sau garantate, dobânzile și comisioanele aferente acestora, inclusiv ale împrumutului care urmează să fie angajat sau garantat în anul respectiv, depășește limita de 20% din totalul veniturilor proprii formate din impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri și cote defalcate din impozitul pe venit.

            Instrumentele datoriei publice locale sunt:

 titlurile de valoare (obligațiunile municipale);

 împrumuturile temporare din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului;

 garanțiile acordate de autoritățile administrației publice locale.

Valoarea totală a datoriei contractate de autoritatea administrației publice locale este inscrisă în registrul de evidență a datoriei publice locale și se raportează anual prin situațiile financiare. Acest registru include informații care să specifice suma totală a datoriilor și alte informații stabilite prin norme metodologice privind registrul de evidență a datoriei publice locale, emise de Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, valoarea totală a garanțiilor emise de autoritatea administrației publice locale se înscrie în registrul garanțiilor locale al acestei autorități și se raportează anual prin situațiile financiare. Acest registru cuprinde informații care să specifice suma totală a garanțiilor emise de autoritatea administrației publice locale, precum și detalierea garanțiilor și alte informații stabilite prin norme metodologice .

În scopul evaluării datoriei publice locale, orice obligație de plată, exprimată în altă monedă decât cea națională, este calculată în moneda națională, utilizându-se cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României pentru ultima zi din perioada la care se face raportarea.

 Datoria publică guvernamentală reprezintă totalitatea obligațiilor financiare ale statului, la un moment dat, provenind din finanțările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de către autoritățile administrației publice centrale.

             Datoria publică guvernamentală este generată de[8]:

titlurile de stat în monedă națională, inclusiv titlurile de stat în valută, rambursabile din resurse bugetare; dacă resursele nu sunt suficiente pentru a asigura plata serviciului datoriei publice interne, se emit noi înscrisuri, determinând, astfel, consolidarea datoriei publice;

împrumuturile de stat de la Banca Națională a României destinate acoperirii golurilor de casă între încasările și plățile bugetare;

împrumuturile de stat de la băncile comerciale, bănci străine sau de la companii  străine;

împrumuturile de la guverne și agenții guvernamentale străine, instituții financiare internaționale sau de la alte organizații internaționale;

împrumuturile de stat de la alte instituții financiare, persoane juridice, în condiții rezultate în urma negocierilor;

împrumuturi temporare din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului;

garanții de stat la împrumuturi contractate de diverși debitori.

Plățile legate de datoria publică sunt realizate pe baza autorizării bugetare permanente pentru efectuarea acestor cheltuieli.

1.2.1.Datoria publică internă – Prezentare generală. Indicatori statistici

            Fie ea datorie publică locală, datorie publică guvernamentală, flotantă, consolidată, brută sau netă datoria publică o întâlnim în fiecare caz sub două forme și anume: datoria publică internă și datoria publică externă.

Departajarea între datoria publică internă și cea externă se face în funcție de proveniența împrumuturilor care au generat-o, respectiv de pe piața internă sau de pe cea externă. Pentru împrumuturile contractate de pe piața externă, statul debitor își asumă obligații în valută legate de achitarea serviciului datoriei publice externe.

      În ceea ce privește datoria internă, aceasta provine din împrumuturi contractate pe piața internă, cu precizarea că statul (prin Ministerul Finanțelor Publice) emite subscriitorilor la aceste împrumuturi titluri de stat care pot fi exprimate în moneda națională și în valută. Cu alte cuvinte, statul poate contracta împrumuturi în valută și de pe piața internă. În România la împrumuturile contractate de pe piața internă pot deveni subscriitori numai persoane fizice și juridice rezidente. Datoria publică internă constă în împrumuturi de la creditorii dințară.

 De fapt, datoria publică internă cuprinde partea din datoria publică totală care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România, în lei sau în valută. Criteriul care trebuie menționat la definirea datoriei publice interne este: “împrumuturi provenind de la persoane fizice sau juridice rezidente în România”. Astfel putem defini:

Datorie publică locală internă este partea din datoria publică locală care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare ale autorităților administrației publice locale, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România.

Datoria publică guvernamentală internă este partea din datoria publică guvernamentală care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente in România, în lei sau în valută, inclusiv sumele temporar din disponibilitățile contului general al Trezoreriei Statului pentru finanțarea temporară a deficitelor bugetare.

 Putm considera datoria publică guvernamentală internă efectivă ca fiind o parte a datoriei publice guvernamentale interne reprezentând obligațiile directe și indirecte ale statului față de creditorii interni, alții decât Trezoreria Statului. Deci, datoria publică guvernamentală internă efectivă nu include împrumuturile temporare din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului[9].

Ministerul Finanțelor Publice este contractantul și administratorul datoriei publice guvernamentale, având totodată și autoritatea de a stabili balanța zilnică a contului general al Trezoreriei Statului, viitoarele cerințe de lichiditate, scadența datoriei publice guvernamentale, costurile cu dobânda corespunzătoare și refinanțarea sau diminuarea datoriei publice guvernamentale.

      Datoria publică internă este generată de următoarele instrumente:

        împrumuturi pe termen scurt primite de la Banca Națională pentru echilibrarea în execuție a bugetului de stat;

        emisiunea de bonuri de tezaur și plasarea lor pe piața internă;

        plasarea pe piața internă de înscrisuri pe termen mediu și lung pentru atragerea de resurse necesare acoperirii deficitului bugetar anual;

        garanții acordate de stat la creditele bancare interne agenților economici sau autorităților locale pentru realizarea unor obiective de importanță națională;

        împrumuturi de stat contractate de la Băncile Comerciale din România.

Factorii care au alimentat în permanență creșterea datoriei publice interne au fost reprezentați de unificarea monetară și cea bugetară, înfăptuirea reformei fiscale, mobilizarea unor resurse financiare adecvate pe plan intern, stabilirea cu prioritate și eficiență a resurselor bugetare, în conformitate cu noile cerințe ale economiei aflate în permanentă evoluție.

 Dintre indicatorii statistici ai datoriei publice interne menționez:

Datoria publică internă totală:

                                                                                                         (1)  

unde:

= datoria publică internă directă  

= datoria publică internă garantată

Este un indicator absolut care exprimă situația datoriei interne la un moment dat.

2.      Serviciul datoriei publice interne:

                                                                                                 (2)

unde:
= ratele de plată ale datoriei publice interne într-o anumită perioadă

= dobânzile de plată ale datoriei publice interne în aceeași perioadă

3.      Ponderea datoriei publice interne în produsul intern brut:

                                                                                                        (3)

4.      Ponderea serviciului datoriei publice interne în PIB:

                                                                                                     (4)

5.      Ponderea serviciului datoriei publice interne în valoarea totală a cheltuielilor publice :

                                                                                                      (5)

6.      Nivelul mediu al datoriei publice interne pe cap de locuitor :

                                                                                                             (6)

unde:

efectivul mediu al populației.

1.2.2.Datoria publică externă – Concept. Factori de influență. Indicatori statistici

Datoria publică externă este partea din datoria publică totală reprezentând totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.

Corespunzător metodologiei Fondului Monetar Internațional datoria publică externă cuprinde creditele externe cu scadența inițială sau prelungită mai mare de un an, contractate direct de către stat, guvern, instituții și organisme publice, precum și de către agenți economici sau alte persoane juridice particulare, când rambursarea este garantată de un organism public.

În funcție de categoria de creditori față de care s-a contractat împrumutul, datoria publică externă provine din surse diverse[10]:

a) De la creditori oficiali:

– împrumuturi multilaterale;

– împrumutiri bilaterale.

b) De la creditori particulari:

– bănci comerciale;

– împrumuturi rezultate din tranzacțiile cu hârtii de valoare;

– alți creditori.

Datoria publică locală externă este partea din datoria publică locală reprezentând totalitatea obligațiilor financiare ale autorităților administrației publice locale, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.

 Datoria publică guvernamentală externă este partea din datoria publică guvernamentală care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.

Banca Națională a României acționează ca agent al statului privind datoria publică guvernamentală externă, întrucât serviciul datoriei publice guvernamentale externe contractate în numele statului se plătește de către B.N.R.

Datorită faptului că, pe lângă persoanele de drept public, pot contracta credite în străinătate și alte persoane fizice și juridice, noțiunea de datorie externă nu se suprapune perfect aceleia de datorie publică externă, aceasta din urmă având o arie mai restransă.

Datoria externă prezintă mai multe sensuri de abordare[11]:

1. Datoria externă brută, care în sens larg, cuprinde sumele de bani și alte valori pe care rezidenții unei țări (persoane fizice și juridice) le datorează străinătății. Noțiunea vizează toate obligațiile bănești față de străinătate, indiferent dacă sunt efectuate de sectorul public sau de cel privat, dacă este cu sau fără garanții, având o aplicabilitate practică foarte restrânsă, datorită gradului ridicat de dificultate în ceea ce privește inventarierea tuturor obligațiilor față de străinătate.

2. Datoria externă netă reprezintă diferența dintre activele publice și private ale rezidenților unei țări în străinătate și activele deținute de rezidenții străini în țara analizată. De regulă datoria externă netă este utilizată pentru țările care apar în dublă ipostază, creditoare și debitoare în relațiile cu străinătatea.

3. Datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale cuprinde: sumele datorate unor creditori publici și privați, în valută străină, bunuri sau servicii pe o perioadă de rambursare mai mare de un an; sumele datorate de persoane private garantate de autoritatea publică.

4. Datoria externă pe termen lung cuprinde debitele externe care au o perioadă de rambursare mai mare de un an achitabile în monedă străină curentă. Datoria externă pe termen lung are trei componente: datoria externă publică, datoria externă garantată de stat și datoria externă privată negarantată de stat.

a) Datoria externă publică include obligațiile externe ale sectorului public, incluzând și datoriile externe efectuate de subdiviziuni ale sectorului public (agenții de stat).

b) Datoria externă garantată public reprezintă o obligație externă a unui debitor privat care este garantată de o entitate publică.

c) Datoria externă privată negarantată reprezintă o obligație externă a unui debitor privat care nu este garantată de către o entitate publică.

5. Datoria externă pe termen scurt se definește ca fiind debitele externe care au o perioadă de rambursare de cel mult un an. Acest tip de datorie externă, având la bază datele disponibile nu permit o evaluare a datoriei publice și a celei private pe termen scurt.

Fondurile ce constituie datoria publică externă permit clasificarea acesteia în funcție de destinație, astfel[12]:

        pentru susținerea balanței de plăti ;

        pentru consolidarea rezervei valutare a statului ;

        pentru realizarea unor proiecte de investiții, finanțarea exporturilor, mobilizarea și dezvoltarea unor domenii prioritare ale economiei ;

        pentru realizarea unor reforme sectoriale ;

        pentru realizarea unor importuri stabilite de guvernul statului ;

        pentru finanțarea și refinanțarea deficitului bugetului de stat.

Apariția și extinderea datoriei publice externe depinde de acțiunea unor factori interni și externi.

În cadrul factorilor interni menționez:

dezechilibrul dintre resursele interne ale țării și consumul intern ;

politica economică neadecvată, de direcționare a creditelor pentru consum neproductiv sau pentru investiții neprofitabile.

Dintre factorii externi amintesc:

modificările conjuncturale pe plan internațional ( criza energetică, criza economică mondială, fluctuațiile prețurilor externe, instabilitatea sistemului monetar internațional).

nivelul real al dobânzilor percepute la creditele externe, mai ales dobânzile solicitate pentru creditele renegociate .

            Din cauza acțiunii conjugate a acestor factori, s-a ajuns la o criză a datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, care s-a concretizat în imposibilitatea debitorilor de a-și respecta obligațiile asumate față de creditori, pe de o parte, și lipsa mijloacelor adecvate de recuperare a creanțelor și de încasare a dobânzilor de către țările creditoare, pe de altă parte.

            În declanșarea crizei, un rol hotărâtor l-au avut factorii exogeni, iar contextul internațional a oferit un cadru prielnic acțiunii factorilor endogeni, ceea ce a imprimat datoriei externe un pronunțat caracter politic. Astfel, criza datoriei externe reprezintă o problemă politică atât datorită faptului că are la bază sistemul actual al relațiilor economice internaționale, cât și din cauză că efectele sale afectează grav stabilitatea țărilor debitoare, dereglează economia mondială și amenință pacea și securitatea internațională[13].

Analiza datoriei externe a unei țări cuprinde aspecte referitoare la mărimea, structura datoriei externe, precum și influențele acesteia asupra agregatelor macroeconomice.

Indicatorii statistici ai datoriei externe se împart în:

– indicatori statistici ai cuantumului datoriei externe;

– indicatori statistici ai structurii datoriei externe;

– indicatori statistici ai efectelor și intensității datoriei externe.

1.      Datoria publică externă totală:

                                                                                                      (7)

 unde: 

= datoria publică externă directă

= datoria publică externă garantată

Este un indicator absolut care exprimă situația datoriei externe la un moment dat.

   Cuantumul datoriei externe reprezintă mărimea datoriei externe pe termen lung și mediu, care poate fi exprimată fie în moneda națională a țării considerate, fie într-o monedă de largă circulație internațională, ceea ce permite comparații cu alte state, se pot alcătui ierarhii care cuprind cele mai îndatorate țări, separat pe țări dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

2.      Serviciul datoriei publice externe[14]:

                                                                                               (8)

 unde:
= ratele de plată ale datoriei publice externe într-o anumită perioadă

= dobânzile de plată ale datoriei publice externe în aceeași perioadă

3.      Ponderea datoriei publice externe în produsul intern brut:

                                                                                                       (9)

Indicatorul arată cât la sută din produsul intern brut al anului considerat ar trebui să fie destinat rambursării datoriei externe existente. Acest indicator are o valoare mai mult teoretică, deoarece datoria externă este rambursată în mod eșalonat, iar din produsul intern brut al unui an numai o parte este utilizată pentru achitarea angajamentelor scadente în acel an.

      4.   Ponderea serviciului datoriei publice externe în PIB:

                                                                                                  (10)                              

      5.    Ponderea datoriei publice externe în valoarea exporturilor:

                                                                                                    (11)

Indicatorul arată câte exporturi anuale ar fi necesare pentru acoperirea instantanee a datoriei externe. Acest indicator se măsoară în ani și atunci când este mai mare de 2 ani devine alarmant pentru factorii guvernamentali de decizie.

6.      Ponderea  seviciului datoriei publice externe în valoarea exporturilor:

                                                                                                 (12)

Indicatorul arată cât la sută din export este utilizat pentru acoperirea datoriei externe scadente în anul respectiv. La o valoare mai mică de 15% se consideră că serviciul datoriei externe nu afectează grav puterea de cumpărare a exporturilor.

      7.  Ponderea serviciului datoriei publice externe în valoarea totală a cheltuielilor publice :

                                                                                                  (13)

      8.    Nivelul mediu al datoriei publice exerne pe cap de locuitor :

                                                                                                          (14)

 unde:

efectivul mediu al populației

Indicatorul arată suma datorată străinătății la un moment dat pe locuitor și este utilizat în comparațiile internaționale. El se exprimă în dolari pe locuitor.

      9.  Din cadrul indicatorilor efectului datoriei externe, se remarcă analiza pe baza comparării ratei dobânzii la împrumuturi cu rata profitului la capitalul investit care trebuie să fie mult mai mică.

După cum știm, datoria publică totală este suma dintre datoria publică internă și datoria publică externă. Pe lângă indicatorii menționați anterior, am putea prezenta în mod distinct și indicatorii datoriei publice totale.

      Gradul de îndatorare a țării, la un moment dat, se calculează ca raport între volumul datoriei publice totale și  PIB :

                                                                                                              (15)

în care:

gradul de îndatorare al țării;

DPT = datoria publică totală

PIB = produsul intern brut.

Raportul dintre produsul intern brut și datoria publică constituie un indicator important al solidității financiare și economice într-un stat și arată cât din PIB ar trebui alocat pentru rambursarea integrală a datoriei în anul respectiv având o valoare pur teoretică.

Alți indicatori care reliefează povara datoriei publice totale sunt:

– serviciul datoriei publice care revine, în medie, pe locuitor;

– raportul dintre serviciul datoriei publice și volumul cheltuielilor publice;

– raportul dintre dobânzile aferente datoriei publice și PIB;

– ponderea dobânzilor la datoria publică în volumul cheltuielilor publice, etc.

1.3.Cadrul juridic și cadrul instituțional al datoriei publice

Cadrul juridic cunoscut și sub denumirea de cadrul legislativ stabilește principiile, procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în activitatea procedurală specifică. În ceea ce privește datoria publică, cadrul legal este reprezentat de Ordonanța de Urgență nr. 64 din 27 iunie 2007 privind datoria publică, publicată în Monitorul Oficial nr. 439 din 28 iunie 2007, care reglementează sfera de cuprindere, scopul, contractarea, rambursarea, înregistrarea, raportarea și administrarea datoriei publice. A existat o continuă preocupare de modificare a legislației care a reglementat datoria publică după 1990.

Cadrul juridic reglementează și aprobă existența unor organisme și comisii care să examineze și să avizeze împrumuturile contractate, garanțiile emise, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare. Legea menționează: Comitetul Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior și Comisia de Autorizare a Împrumuturilor Locale.

Comitetul Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior reprezintă organismul care examinează și avizează, potrivit competențelor, emiterea de garanții de stat pentru împrumuturile contractate de agenții economici, precum și subîmprumuturile acordate de către Ministerul Finanțelor Publice, ale cărei componență și competențe se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Comisia de Autorizare a Împrumuturilor Locale[15] este comisia care examinează și avizează, potrivit competențelor, contractarea de împrumuturi și emiterea de garanții de către autoritățile administrației publice locale, ale cărei componență și competențe se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Cadrul instituțional privind administrarea datoriei publice curpinde:

        la nivel central – Ministerul Finanțelor Publice, ce are ca obiectiv asigurarea necesităților de finanțare guvernamentală în condițiile minimizării costurilor pe termen lung și limitării riscurilor implicate,

        la nivel local – Consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, care pot aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi interne sau externe pe termen scurt, mediu și lung, pentru realizarea de investiții publice de interes local, precum și pentru refinanțarea datoriei publice locale.

Ministerul Finanțelor Publice este singurul contractant și administrator al datoriei publice guvernamentale, directe și garantate, și are, pentru îndeplinirea acestui scop, autoritatea de a întreprinde următoarele[16]:

a) estimează necesarul de lichiditate pentru realizarea cheltuielilor sectorului bugetar;

b) contractează direct, în numele statului, administrează și rambursează împrumuturile de stat, inclusiv costurile aferente; împrumuturile de stat sunt utilizate în conformitate cu dispozițiile legale în domeniu, Guvernul reprezentând autoritatea autorizată să contracteze împrumuturi de stat interne și externe numai prin Ministerul Finanțelor Publice.

c) emite scrisori de garanție pentru împrumuturi;

d) elaborează proiectul legii anuale privind plafonul de îndatorare publică și alte acte normative;

e) stabilește, în condițiile pieței, termenii pentru finanțarea și refinanțarea datoriei publice și se asigură că noile împrumuturi se încadrează în plafonul anual de îndatorare publică;

f) efectuează operațiuni în scopul administrării riscurilor asociate portofoliului datoriei publice guvernamentale;

g) coordonează relațiile cu agențiile internaționale de rating în scopul evaluării riscului de țară;

h) prezintă, semestrial, Guvernului și Parlamentului, situația împrumuturilor contractate direct de stat și a celor garantate de stat;

i) elaborează normele prevăzute de prezenta lege în competența sa;

j) elaborează anual contul general al datoriei publice, anexă la contul general anual de execuție a bugetului de stat.

Ministerul Finanțelor Publice poate utiliza fondurile în valută contractate pentru finanțarea și refinanțarea datoriei publice guvernamentale pentru plata serviciului datoriei publice guvernamentale în valută. Plata serviciului datoriei publice guvernamentale contractate de Ministerul Finanțelor Publice, în numele statului, în altă monedă decât moneda națională se poate efectua prin Banca Națională a României, pe bază de convenție.Utilizarea fondurilor în valută ale Ministerului Finanțelor Publice pot fi convertite în monedă națională, în momentul considerat oportun de către Ministerul Finanțelor Publice, prin Banca Națională a României, la cursul valutar comunicat de Banca Națională a României valabil în ziua respectivă.

Opțional, din considerente strategice, pentru plata serviciului datoriei publice guvernamentale în valută, Ministerul Finanțelor Publice poate utiliza valuta existentă în conturile sale sau poate cumpăra de la Banca Națională a României valuta necesară plăților, la cursul valutar comunicat de Banca Națională a României valabil în ziua respectivă și să plătească contravaloarea în lei a acesteia în aceeași zi.

Banca Națională a României sau altă instituție financiară poate exercita funcția de agent de înregistrare a datoriei publice interne sau a unor componente ale acesteia, precum și activitățile privind organizarea licitațiilor de titluri de stat pe piața internă.

 Ministerul Finanțelor Publice ține registre în care sunt înscrise date privind datoria publică a României. Registrele vor cuprinde date privind împrumuturile contractate direct și garanțiile acordate, inclusiv valoarea acestora, nivelul ratelor dobânzilor, comisioanelor, precum și alte informații, stabilite prin norme elaborate de Ministerul Finanțelor Publice.

Serviciul datoriei publice locale nu reprezintă obligații sau răspunderi ale Ministerul Finanțelor Publice, nici a Guvernului ci cade în sarcina autorităților administrației publice locale (Consiliilor locale, județene și Consiliului General al Municipiului București) fiind plătit din bugetele locale și din împrumuturi pentru refinanțarea datoriei publice locale.

Capitolul II

 Raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă

   2.1. Considerații privind raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă

Este important de delimitat în timp și spatiu ce reprezintă datoria publică. În legea[17] care reglementează problematica datoriei publice în România se precizează “datorie publică = totalitatea obligațiilor interne și externe ale statului, la un moment dat, contractate de Guvern, prin Ministerul Finanțelor, în numele României”. Mai completă apare definiția academicianului Iulian Văcărel[18], repectiv “Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autoritățile publice, unitățile administrativ-teritoriale și de alte entități publice, de la persoane fizice sau juridice, pe piața internă și în străinătate și rămase de rambursat la un moment dat”. Datorită faptului că statul își completează resursele financiare necesare, prin credite contractate pe piața internă sau externă, datoria publică se compune din internă și externă, după caz.

În legea la care s-a făcut referire mai sus, datoria publică internă este definită ca “…partea din datoria publică, care reprezintă totalitatea obligațiilor statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de pe piața internă, inclusiv sumele primite temporar din sursele trezoreriei statului”, iar datoria publică externă este definită ca “partea din datoria publică, care reprezintă totalitatea obligațiilor statului, provenind din împrumuturi de pe piața externă, contractate direct sau garantate de stat”.

Finanțele publice si private ale statelor prezintă particularități distincte, de la o țară la alta, în funcție de dezvoltarea economică a fiecăreia, potențialul concurențial al economiei pe piețele externe, soldul datoriei publice interne și externe etc. Din acest punct de vedere, finanțarea externă se poate adresa, pe de o parte, țărilor care se găsesc în ipostaza unor importante deficite ale balanței de plăți și ale bugetului, dar și țărilor care nu înregistrează deficit extern, dar care doresc să efetueze anumite investiții în infrastructură sau în diferite proiecte economico-sociale. Alternativa împrumuturi pentru consum sau pentru investiții trebuie fixată prin strategia privind gestionarea datoriei publice.

 În structura pe destinații a datoriei publice interne, cea mai mare pondere pe întreaga perioadă este deținută de datoria publică contractată pentru finanțarea deficitului bugetar. În perioada 1990 – 2006, îndatorarea pe plan extern a României s-a făcut în principal pentru nevoi de consum, cu o ușoară tendință de scădere a ponderii împrumuturilor pentru această destinație în ultimii ani de analiză. Dacă împrumutul public poate să ducă, în anumite circumstanțe, la atenuarea unor fluctuații conjuncturale și să susțină temporar activitatea unor sectoare din economie, este puțin probabil că acesta va aduce contribuții pozitive creșterii economice pe termen lung. Pe termen lung, datoria publică contribuie la creșterea economică cu condiția să finanțeze cheltuieli publice sau reduceri de impozite a căror contribuție la potențialul de creștere economică a fost dovedită. Singura destinație viabilă care poate fi dată unui împrumut este realizarea de investiții productive.

O problemă importantă, cu implicații de ordin politic, economic, financiar și valutar o constituie decizia privind acoperirea deficitului bugetului public din împrumuturi provenite de pe piața internă, din împrumuturi contractate de pe piața externă sau de pe ambele piețe. În acest  ultim caz nu poate fi indiferent în ce măsură se poate apela la piața internă și în ce măsură la cea externă, astfel încât raportul dintre efortul și efectul contractării unor împrumuturi de stat de pe cele două piețe să fie cât mai avantajos pentru țara debitoare.

2.2. Factorii care influențează raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă

Raportul dintre datoria publică internă și cea externă este influențat atât de acțiunea unor factori obiectivi, cât și a unor factori subiectivi. În categoria factorilor obiectivi se înscriu, în primul rând:

        nivelul de dezvoltare al economiei dar și

        cantitatea și calitatea resurselor materiale deținute de o țară sau alta.

      Pentru țările industrializate, care au o economie dezvoltată, diversificată și performantă, sursa de bază privind contractarea de împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar o constituie disponibilitățile bănești aflate pe piața internă a capitalului de împrumut. În cazul acestor țări, necesarul de resurse valutare se procură preponderent pe seama exportului de bunuri și servicii, în condițiile în care pentru ele nu apar probleme mai deosebite determinate de unele posibile dezechilibre ale balanțelor de plăți.

Tările aflate în curs de dezvoltare, ca și unele țări aflate în tranziție, nu reușesc decât în mică măsură să-și procure resursele financiare necesare acoperirii deficitului bugetar de pe piața internă, iar soldurile preponderent negative ale balanțelor de plăți le obligă să recurgă la piața externă și pentru împrumuturi necesare echilibrării acestora.

Tabelul nr. 1

Structura datoriei publice (după proveniența acesteia) în unele țări dezvoltate, în unele țări aflate în tranziție și în unele țări aflate în curs de dezvoltare

                                                                                                                    În % față de total

Sursa: Date furnizate de catre FMI in rapoartele anuale

Datele prezentate în tabelul nr.1 atestă, în cea mai mare parte, afirmațiile făcute mai înainte, respectiv faptul că în țările dezvoltate este preponderentă datoria publică internă, iar în unele din țările aflate în curs de dezvoltare este preponderentă datoria publică externă.

Din păcate putem vorbi și de alți factori obiectivi, dar care au un caracter distructiv (dezastre naturale: cutremure de pământ, inundații cu caracter catastrofal, uragane, etc) și a căror acțiune se soldează cu importante pagube materiale și pierderi de vieți omenești. Tările afectate de astfel de fenomene naturale apelează pentru reconstrucție sau refacere și la împrumuturi externe, putând ajunge, în unele cazuri doar vremelnic, la devansarea datoriei publice interne de datoria publică externă.

Raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă poate fi influențat și de numeroși factori de ordin subiectiv, în categoria cărora un loc important îl ocupă factorul politic. Prin decizia pe care Parlamentul o ia cu privire la nivelul deficitului bugetului public, nivel care poate fi determinat și de realizarea unor proiecte de investiții publice de mare anvergura, care presupun frecvent și importuri de tehnologie din afară, este influențat și raportul dintre datoria publică internă și cea externă.

Sunt și cazuri în care unele guverne, punând pe primul plan doar realizarea unor economii la cheltuielile cu plata dobânzilor aferente finanțării deficitului bugetar și a refinanțării datoriei publice, renunță cu ușurință la oferta existentă pe piața internă privind contractarea unor împrumuturi în favoarea unor oferte de pe piețele externe, care par mai atractive în ceea ce privește nivelul dobânzilor. Chiar dacă nu se poate face abstracție de costurile pe care le presupune contractarea unui împrumut, considerăm că luarea deciziei privind piața internă sau externă la care se va apela, presupune o analiză de mare profunzime pentru a se surprinde implicațiile nu numai pe plan bugetar, ci și cele de pe plan economic general, în interacțiune cu balanța de plăți și cu riscurile valutare.

Raportul dintre datoria publică internă și cea externă este influențat și de limitele care sunt stabilite prin actele normative. Astfel, în unele țări se stabilește prin lege plafonul de îndatorare publică, adică totalitatea împrumuturilor pe care statul le poate contracta și garanta pe o perioadă de un an. Acest plafon cuprinde limita de îndatorare publică internă și limita de îndatorare publică externă. Plafonul de îndatorare publică internă este stabilit în funcție de deficitul bugetar aprobat, cu luarea în considerare și a prevederilor din unele legi speciale.

În schimb, plafonul de îndatorare publică externă este suma maximă, stabilită printr-o lege specială, a împrumuturilor externe ce pot fi contractate sau garantate de stat la nivelul unui an. La stabilirea plafonului de îndatorare publică externă sunt avute în vedere concluziile desprinse din analiza privind necesitatea și oportunitatea contractării de împrumuturi de pe piețele externe de capital, cât și o serie de criterii și de indicatori atestați de practica financiară internațională. În ceea ce privește analiza legată de necesitate și oportunitate ea ar trebui să se axeze pe aspecte cum sunt: ce destinație ar urma să capete împrumuturile respective: acoperirea unor nevoi de consum sau realizarea unor obiective de investiții, cu ce costuri și în ce condiții pot fi obținute împrumuturile respective de pe piața externă (rata dobânzii, comisioane, perioada de grație, valuta în care se exprimă împrumutul respectiv și ce tendință cunoaște aceasta din punct de vedere al stabilității, în ce valută ar urma să se ramburseze împrumutul respectiv, creditorul (creditorii) încearcă să impună și unele condiții în ceea ce privește destinația sau procurarea numai de pe o anumită piață a importurilor de tehnologie necesare realizării obiectivelor de investiții, dacă au fost epuizate toate posibilitățile de contractare de pe piața internă; ce riscuri pot fi identificate pentru debitor, din categoria celor care ar putea face ca povara datoriei externe să devină mai apăsătoare, astfel încât să încerce să le evite sau să le neutralizeze.

Referitor la criteriile și indicatorii ce trebuie avuți în vedere la calculul plafonului de îndatorare publică externă, Banca Mondială recomandă utilizarea următorilor indicatori[19]:

a) ponderea datoriei publice externe în produsul intern brut, care nu trebuie să depașească

50%. În conformitate cu Tratatul de la Maastricht pentru țările membre ale UE datoria publică totală (internă și externă) nu trebuie să depașească 60% din PIB, în condițiile în care este limitată și rata deficitului bugetar la 3% din PIB;

b) raportul dintre serviciul datoriei publice externe și volumul exporturilor de bunuri și servicii, apreciindu-se că la nivelul unui an este necesar ca acest indicator să se situeze sub 30%;

c) raportul dintre deficitul balanței comerciale și PIB, al cărui nivel trebuie să se situeze sub 5%;

d) raportul dintre datoria publică externă contractată și valoarea exporturilor de bunuri și

servicii, care este recomandabil să fie mai mică sau egală cu de două ori valoarea exporturilor de  bunuri și servicii posibil de realizat într-un an;

e) raportul dintre rezerva valutară și datoria publică externă contractată într-un an este considerat ca fiind optim dacă reprezintă cel puțin 25%;

f) raportul dintre rezerva valutară și valoarea importului lunar de bunuri și servicii trebuie să reprezinte cel puțin 30%, ceea ce înseamnă că rezerva valutară poate acoperi necesarul de import pentru cel puțin 3 luni.

Pe lângă limitarea datoriei publice în baza unor norme de reglementare sau instituționale, care fixează nivelul maximal al datoriei întalnim și limite financiare (care completează limitele valutare prezentate mai înainte cu referire la datoria publică externă). Limitele financiare vizează compararea serviciului datoriei publice cu anumite posturi din buget, cel mai frecvent cu veniturile fiscale ordinare.

Indicatorul la care se apelează în acest sens îl constituie raportul dintre dobânda aferentă datoriei publice în anul ”t” și veniturile fiscale ordinare din același an. Acest indicator permite evaluarea părții din veniturile fiscale absorbite de cheltuielile cu plata dobânzilor. În general, se acceptă următoarea apreciere a nivelului acestui indicator.

Tabelul nr. 2

Sursa: Luc Weber, L’ETAT, Acteur Economique, Editura Economică, Paris, 1997

 În legătură cu luarea deciziei de contractare a unor noi împrumuturi se recomandă ca judecățile de valoare privind acceptabilitatea unui împrumut să se facă luând în considerare și următoarele două raporturi:

dobânzile anuale ale noului împrumut raportate la creșterea veniturilor fiscale din același an. Valoarea absolută a acestui indicator arată partea din veniturile fiscale suplimentare care trebuie utilizată pentru acoperirea cheltuilelilor cu plata dobânzilor. Dacă valoarea acestui indicator este mai mare ca 1 înseamnă că dobânzile suplimentare vor absorbi mai mult decât sporul de venituri fiscale și va împune reducerea unor cheltuieli;

raportul dintre creșterea procentuală a cheltuielilor cu plata dobânzilor și creșterea procentuală a veniturilor fiscale. Acest indicator arată modul în care evoluează de la un an la altul cheltuielile cu dobânzile și veniturile fiscale. O valoare a indicatorului mai mare ca 1 denotă o creștere a cheltuielilor cu dobânzile superioară celei a veniturilor fiscale.

Limitele datoriei publice la care s-a făcut referire mai sus prezintă importanță doar din punctul de vedere al Trezoreriei Statului și trebuie încadrate într-o anumită optică bugetară. Este necesar ca fixarea limitei datoriei publice să se facă și cu luarea în considerare a evoluțiilor pe plan macroeconomic. Legat de acest ultim aspect, se pot ivi situații când o politică fiscală bazată pe un deficit bugetar mai mare se justifică din motive de ordin conjunctural. De exemplu, în perioada de inflație, datoria contractată pentru acoperirea deficitului bugetar este mai suportabilă, deoarece veniturile fiscale cresc nominal, iar serviciul datoriei ramâne fixat la nivelul stabilit prin contractul de împrumut anterior.

 Se poate spune că: „inflația provoacă indirect o amortizare a datoriei, deoarece valoarea nominală a împrumutului corespunde unei valori reale inferioare datorită deprecierii monetare”[20].

2.3. Raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă a României

După cum se cunoaște orice împrumut pe care statul îl contractează antrenează cheltuieli privind serviciul datoriei publice, cheltuieli care pot antrena după caz eforturi financiare sau valutare. Pe de altă parte, viața demonstrează că este de dorit ca statul să se împrumute nu pentru consum (pentru că aceasta înseamnă că se consumă mai mult decât se produce), ci pentru investiții, respectiv pentru dezvoltare.

Totodată, nu este indiferent dacă statul se împrumută, apelând mai ales la piața internă sau dimpotrivă apelează predominant la piața externă.

Așa stând lucrurile, să vedem în cele ce urmează cum a evoluat datoria publică a României în perioada scursă după Revoluția din decembrie 1989.

Tabelul nr. 3

Structura datoriei publice în România și ponderea ei în PIB

Sursa: BNR

Conform datelor din tabelul nr.3 rezultă că în perioada 1990-2010, datoria publică externă a deținut ponderea cea mai mare (în fiecare an în parte) în totalul datoriei publice a României. Această pondere (în majoritatea anilor) a reprezentat peste 60%, iar ponderea datoriei publice totale în PIB s-a menținut în limite care în primii ani ai perioadei nu au depășit 20%, dar în ultimii 4 ani s-a apropiat de 35%.

Dacă în intervalul 1992-1996 când piața internă de capital era slab dezvoltată, situație care s-a menținut și în ultimii ani ai deceniului trecut, apelarea în mod preponderent la piața externă pentru contractarea de împrumuturi era justificată, în ultimii ani piața internă putea să ofere mai mult.

Mai jos se poate observa evoluția datoriei externe pe termen mediu și lung între 2001 și septembrie 2009, precum și evoluția PIB :

                 Figura nr. 1 : Evoluția PIB și a datoriei externe pe termen mediu și lung

                      Sursa : BNR, Eurostat

Destinația acordată resurselor provenite din împrumuturile contractate pe piața externă se

prezintă astfel:

Tabel nr.4

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului Finantelor Publice

Datele din tabelul nr.4 ne arată că împrumuturile externe au fost utilizate în mod preponderent pentru echilibrarea balanței de plăți și pentru constituirea rezervei valutare. Este de subliniat că în ultimii ani din perioada analizată, deși s-a înregistrat o ușoară creștere a ponderii datoriei publice externe utilizată pentru realizarea unor proiecte de investiții, totuși circa 60% din această datorie a vizat acoperirea deficitului balanței de plăți și alimentarea rezervei valutare. Față de această situație și în condițiile în care ponderea cheltuielilor cu dobânzile aferente datoriei publice, în totalul veniturilor fiscale înscrise în bugetul de stat, reprezintă 22,3% pentru anul 2003[21], și 15,1% pentru anul 2004, putem vorbi de o datorie publică importantă, din care doar o parte relativ redusă este afectată realizării unor obiective de investiții.

Începând cu anul 2007 până în anul 2010 inclusiv, datoria publică externă a fost utilizată preponderent pentru rezerva valutară, fiind insuficiente fondurile pentru a se realiza proiecte de investiții.

În ceea ce privește ponderea datoriei publice în PIB, situația în perioada 2007-2010 se prezintă astfel:

Tabelul nr. 5

                                 Evoluția datoriei publice în perioada 2007-2010

                                Sursa: Ministerul Finanțelor Publice

Conform datelor din tabelul nr. 5 se remarcă faptul că în perioada 2007-2010 s-a înregistrat o creștere exagerată a ponderii datoriei publice în PIB de la 19,94% în anul 2007 la 34,94 % pentru anul 2010, fenomen care este apreciat negativ, deoarece va conduce la creșterea presiunii cheltuielilor cu plata dobânzilor aferente datoriei publice asupra bugetului.

În acest sens sunt grăitoare următoarele date:

Tabel nr. 6

                                                                                                                 – în % din PIB-

Sursa: Ministerul Finanțelor Publice

Se observă din tabelul nr.6 că în anul 2003 se va înregistra o reducere a ponderii dobânzilor aferente datoriei publice în PIB, comparativ cu anul 2002, reducere care se preconizează să se realizeze și în intervalul 2004-2007. Pentru perioada 2007-2010 se observă creșterea presiunii cheltuielilor cu plata dobânzilor aferente datoriei publice asupra bugetului, iar un alt fenomen negativ ce reiese din datele prezentate este majorarea în mod exagerat a deficitului bugetar. Așa cum rezultă însă din datele prezentate în tabelul nr.5, cât și din obiectivele Ministerului Finanțelor Publice, în perioada 2007-2010 finanțarea deficitului bugetar se va face în mod necesar de pe piața externă (împrumuturi eșalonate de la F.M.I.); datoria publică a României fiind predominant datorie publică externă.

De asemenea ponderea datoriei publice externe în exporturi a evoluat simțitor de la 8,6% în 1990 la 81,3 % în anul 2010.

Acest lucru rezultă clar și din datele prezentate mai jos:

Tabelul nr. 7

                                                                                                                   – în % din PIB-

Sursa: Ministerul Finanțelor Publice

Tabelul nr. 8.

       Sursa: Ministerului Finanțelor Publice și Comisia Naționala pentru Statistică

Guvernatorul BNR declara în anul 2003 „Datoria publică internă a României este jignitor de mică, de doar 6% (din PIB)[22]. În curând, nu vom mai avea titluri de stat și va trebui să mergem doar pe depozite”. Acest lucru se explică prin faptul că finanțarea deficitului bugetar pentru acest an se face din fonduri externe în proporție de 60% și doar 40% din bani atrași de pe piața internă. Același lucru se întamplă și astăzi, predomină datoria externă în detrimentul celei interne, numai că situația este alta, conjunctura economică, socială și politică este diferită. Astăzi vorbim de sume foarte mari împrumutate, de datorii foarte mari pe care le are România, de un deficit economic accentuat, de accentuarea crizei economice, de imposibilitatea de a returna banii împrumutați, de presiunea fiscală pe care o resimt contribuabilii și de nepăsarea factorului politic.

2.4. Concluzii privind raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă în România

În România, datoria publică este într-o proporție covârșitoare datorie publică externă.

Datoria publică externă este determinata în principal de împrumuturi contractate pentru echilibrarea balanței de plăți și constituirea rezervelor valutare și abia în al doilea rând de împrumuturi care vizează realizarea unor proiecte de investiții.

Este un aspect pozitiv faptul că datoria publică externă este determinată în proporție de peste 90% de împrumuturi contractate pe termen mediu și lung, putându-se astfel mai bine eșalona în timp cheltuielile privind serviciul datoriei publice externe.

Nivelul indicatorilor care, în concepția Băncii Mondiale, se utilizează pentru aprecierea gradului de îndatorare externă se prezintă acceptabil, fiind vorba de o datorie publică externă sustenabilă.

În ceea ce privește raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă, consider că în prezent sunt posibilități pentru ca acoperirea deficitului bugetar și refinanțarea datoriei publice să se realizeze în mai mare măsură apelând la piața internă. În luarea acestei decizii este de luat în considerare pe lângă nivelul ratei dobânzii și faptul că efortul financiar pe care îl face Banca Națională pentru sterilizarea excesului de lichidități prin creșterea ratei dobânzii de intervenție si a  nivelului rezervelor obligatorii are atât consecințe de ordin fiscal (afectează profitul obținut de BNR și implicit impozitul pe profit cuvenit statului), cât și consecințe de ordin economic pe un plan mai general. Fără această intervenție este posibil ca, creditul neguvernamental să afecteze echilibrul balanței comerciale prin creșterea volumului importului.

În decembrie 1989 România nu mai avea nicio datorie publică externă. Dupa 1990 datoria publică a României a fost reactivată ca o necesitate de echilibrare a bugetului consolidat și, începând cu anul 2009, creditarea pe termen mediu și lung din surse externe și interne a devenit principala modalitate de finanțare a deficitului bugetar care a atins un nivel de peste 9% din produsul intern brut în 2010, ceea ce a impus luarea unor măsuri de austeritate drastice pentru reducerea la 6,8% a datoriei publice în PIB, prag impus de Fondul Monetar Internațional, principalul finanțator extern al României.

Sunt opinii în conformitate cu care dacă Ministerul Finanțelor Publice ar apela mai mult la resurse interne pentru finanțarea deficitului bugetar, acest lucru ar putea contribui și la reducerea rezervelor minime obligatorii pe care Banca Națională le impune băncilor. După cum se știe, băncile depun la BNR sub formă de rezervă 18% din toate resursele în lei atrase de la clienți și deponenți și 25% din cele în valută. Pentru acestea, BNR acordă dobânzi modice, respectiv 6% pentru rezervele în lei și 0,5% pentru rezervele în valută. Practicarea sistemului rezervelor minime obligatorii vizează reducerea lichidităților excesive de pe piață a căror existență duce la inflație. Consider că efortul pentru reducerea excesului de lichidități de pe piață trebuie făcut atât de BNR, cât și de MFP, pentru că interesul este unul sigur: reducerea ratei inflației.

În opinia mea, datoria publică externă este cu atât mai sustenabilă cu cât resursele împrumutate din exterior sunt utilizate pentru obiective de investiții care pot influența creșterea produsului intern brut.

Capitolul III

 Managementul datoriei publice

3.1.Conținutul și importanța managementului datoriei publice

Managementul datoriei publice constă în stabilirea unei strategii de gestiune a datoriei statului capabilă să mobilizeze sumele necesare finanțării, de a realiza obiectivele de risc și de cost stabilite de către autorități, precum și celelalte obiective fixate de acestea, cum ar fi dezvoltarea și menținerea unei piețe a titlurilor de stat performante.

În contextul mai larg al politicilor economice naționale, statele trebuie să vegheze ca atât nivelul, cât și ritmul de creștere al datoriei publice să fie sustenabile, iar serviciul datoriei publice să poată fi asigurat în diverse situații respectând obiectivele de cost și de risc. Este necesară, de asemenea, menținerea îndatorării sectorului public pe o traiectorie viabilă, precum și punerea în practică a unei strategii credibilă de reducere a nivelului datoriei, dacă acesta este excesiv.

            Datoria publică trebuie structurată adecvat în ceea ce privește ratele dobânzii, scadențele și moneda în care sunt contractate împrumuturile. O slabă structurare, referitor la elementele prezentate mai sus, precum și existența unui nivel ridicat al garanțiilor acordate de Guvern împrumuturilor contractate de instituțiile publice sau de agenții economici privați au constituit factori ce au contribuit la declanșarea sau propagarea crizelor economice. De exemplu, crizele au fost deseori declanșate de strategii care au privilegiat excesiv reducerile de costuri ale împrumuturilor, concretizate prin împrumuturi pe termen scurt sau cu o rată variabilă a dobânzii. Acestea expun bugetul de stat unui risc grav dacă, în momentul refinanțării, condițiile pieței se modifică nefavorabil. Țările sunt uneori expuse șocurilor înregistrate de balanțele de plăți ca urmare a unor schimbări nefavorabile în prețurile relative ale exporturilor și importurilor.       Să presupunem că veniturile din exporturi ale unei țări sunt exprimate în dolari și datoriile sale externe trebuie rambursate în yeni.

            O deteriorare a ratei de schimb a dolarului în raport cu yenul va duce la o creștere a serviciului datoriei țării debitoare.  Dificultăți similare pot apărea în cazul împrumuturilor cu rata dobânzii variabilă: o creștere a ratei dobânzii la euro-dolar va avea același impact menționat mai sus. O scădere a prețurilor bunurilor de larg consum va crea dificultăți legate de serviciul datoriei unei țări pentru care bunurile de larg consum reprezintăprincipala sursă de obținere de valută străină.

            Fluctuațiile prețurilor bunurilor de larg consum, ratele de schimb și ratele mondiale ale dobânzilor nu se află sub controlul țărilor. Este posibilă, totuși, acoperirea împotriva riscului. Managementul riscului face parte din managementul datoriei externe.

Principalul obiectiv al managementului datoriei publice trebuie să fie orientat către asigurarea nevoilor de finanțare ale statului la cel mai scăzut cost posibil pe termen lung și menținerea riscului la un nivel prudent. Pentru a putea realiza aceste obiective managerii datoriei publice au la dispoziție o serie de opțiuni pentru definirea termenilor și condițiilor de emisiune a titlurilor de stat, considerate de importanță deosebită în opțiunea investitorilor atunci când aleg să își plaseze economiile în titluri de stat. Pe măsură ce sectorul privat se dezvoltă, datoria externă a sectorului public trebuie să fie mai puțin importantă și chiar să se reducă.

Managementul datoriei publice implică, pe de o parte, menținerea îndatorării sectorului public la un nivel acceptabil, dar și elaborarea unei strategii pentru reducerea datoriei publice, dacă aceasta tinde să depășească un anumit plafon considerat sustenabil. Obiectivul esențial al managementului datoriei publice îl reprezintă, pe de o parte, mobilizarea de resurse financiare necesare statului, precum și satisfacerea obligațiilor sale de plată, pe termen scurt, mediu sau lung, menținând riscul la un nivel cât mai scăzut. Atunci când statul decide să recurgă la împrumuturi pentru a finanța diferite obiective, trebuie să evite scadențele prea apropiate, care ar genera o presiune deosebită asupra capacității de rambursare, dar și cele prea îndepărtate, care ar genera dobânzi și comisioane semnificative. Pe de altă parte, recurgerea la împrumuturi de pe piața internă este preferabilă, iar resursele valutare pentru finanțarea deficitului de cont curent ar trebui obținute, într-o proporție cât mai mare, pe seama exporturilor de bunuri și servicii. Astfel dobândite, aceste resurse ar trebui utilizate cu prioritate pentru fiananțarea diferitelor proiecte economice, și mai puțin pentru acoperirea defecitelor bugetare sau de cont curent. În situația unui deficit financiar accentuat (al sectorului guvernamental – deficitul bugetar, dar și al sectorului neguvernamental – economia reală), statul poate opta, în locul epuizării rezervei valutare și de aur a țării, pentru ajustare. Ajustarea ordonată presupune o colaborare activă cu Instituțiile Financiare Internaționale, nu numai în ceea ce privește acordarea de credite, dar și în cea ce privește elaborarea unor măsuri de ajustare structurală economică.

 Instituțiile financiare internaționale abilitate să acorde asistență, dar și credite pentru echilibrarea balanței de plăți sau pentru diferite proiecte de investiții sunt: Fondul Monetar Internațional (FMI) și Grupul Băncii Mondiale (BM).

Principalele obiective ale FMI constau în:

        promovarea stabilității valutare și evitarea deprecierii competitive a cursului valutar;

        scurtarea duratei și reducerea gradului de dezechilibru al balanței de plăți externe;

        sprijinirea organizării unui sistem multilateral în ceea ce privește tranzacțiile curente între membrii săi și eliminarea restricțiilor valutare care stânjenesc creșterea comerțului internațional;

        propagarea încrederii în rândurile membrilor săi prin punerea la dispoziția lor a resuselor Fondului pe bază de garanții adecvate, oferindu-le posibilitatea corectării dezechilibrelor balanței de plăți, fără a afecta stabilitatea internațională;

        promovarea cooperării internaționale print-o instituție permanentă care să pună la dispoziție mecanismul de consultare și colaborare în problemele monetare internaționale;

        facilitarea expansiunii și creșterii echilibrate a comerțului internațional și contribuirea, prin aceasta, la promovarea și menținerea unor niveluri ridicate de utilizare a forței de muncă.

Banca Mondială a fost înfiinațată, paralel cu inființarea FMI, în 1944, din nevoia mobilizării unor resurse financiare necesare reconstruirii economiilor grav afectate de cel de-al doilea război mondial. Inițial, Banca Mondială a fost reprezentată de Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), înființată în 1944, cu sediul la Washington; pe parcurs, s-au alăturat două noi instituții: Corporația Financiară Internațională (CFI), înfiinațată în 1956, și Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID), înființată în 1960.

În ceea ce privește BIRD, principalele obiective constau în:

        acordarea de asistență financiară, în special pentru țările slab dezvoltate;

        acordarea de credite organismelor  guvernamentale, instituțiilor publice ori particulare, pentru proiecte de investiții în agricultură, energie, industrie, educație, sănătate;

        sprijinirea investițiilor economice ale statelor membre în curs de dezvoltare, prin acordarea de împrumuturi, pentru necesități ce reclamă cheltuieli în valută;

        sprijinirea întreprinderilor productive particulare din țările membre în curs de dezvoltare;

         garantarea împrumuturilor obținute de statele membre de pe piața financiară internațională.

Managementul datoriei publice, în România, vizează, atât reducerea costului serviciului datoriei publice, cât și reducerea riscurilor asociate portofoliului datoriei publice guvernamentale. Riscurile asociate portofoliului datoriei publice guvernamentale sunt: riscul de piață, riscul de refinanțare, riscul de lichiditate, riscul de credit și riscul operațional.

Managementul riscurilor aferente datoriei publice presupune elaborarea unei strategii de arbitraj între costurile și riscurile inerente portofoliului datoriei publice. Raportul dintre cost și risc variază, în funcție de situația economică a fiecărei țări în parte. În general, cu cât vulnerabilitatea la șocurile economice și financiare este mai mare, cu atât riscurile ce urmează a fi evaluate sunt mai mari; invers, cu cât țara este mai puțin îndatorată și mai puțin vulnerabilă la eventualele crize economice și financiare, cu atât riscurile sunt mai mici, și ca atare, și costurile aferente datoriei scad. În situațiile dificile, însă, strategia avută în vedere trebuie să minimizeze riscurile aferente datoriei publice, pentru a se evita incapacitatea de onorare a obligațiilor scadente, și implicit pierderea credibilității pe piața capitalurilor de împrumut. În aceste situații, minimizarea riscurilor are un rol esențial, indiferent de costurile aferente acestei strategii.

Rambursarea datoriei publice guvernamentale reprezintă o obligație a statului necondiționată și irevocabilă de plată a capitalului, dobânzilor, comisioanelor și a altor costuri aferente finanțărilor rambursabile angajate sau garantate. Cheltuielile privind serviciile prestate de agențiile de rating pentru evaluarea riscului de țară, comisioanele, dobânzile, valoarea discontului și alte cheltuieli legate de angajarea finanțărilor rambursabile în numele și contul statului vor fi plătite din bugetul de stat. Strategia de rambursare a datoriei publice a României trebuie să asigure un echilibru între datoria flotantă și datoria consolidată, în scopul evitării unor scadențe prea apropiate, care ar pune presiune asupra capacității de rambursare a statului, dar și pentru a evita acumularea de dobânzi la datorie, ca efect al contractării unor împrumuturi pe termen mediu și lung.

3.2. Gestiunea datoriei publice

Apariția și confruntarea cu crize ale datoriei externe în mai multe state ale lumii în diferite etape, a determinat atât țările debitoare, cât și țările creditoare să acorde o atenție sporită temei privind gestionarea datoriei publice.

Ca urmare a atenției deosebite care se acordă acestei teme, și anume gestionarea datoriei publice într-un mod cît mai corect posibil pentru a nu genera riscuri majore care pot să agraveze situația financiară a unei națiuni, Comitetul Monetar și Financiar Internațional a recurs, prin intermediul serviciilor din Banca Mondială (BM) și Fondul Monetar Internațional (FMI) în colaborare cu numeroși experți naționali, la elaborarea unor directive privind gestionarea datoriei publice cu scopul de a sprijini țările în lupta pentru reducerea vulnerabilității lor financiare.

Motivația pentru care instituțiile financiare internaționale au recurs la sprijinirea țărilor ce gestionează importante fonduri de împrumut prin elaborarea unor linii directoare de urmat în materie de gestionare a datoriei aduce în prim plan responsabilitatea părților implicate în acordul de împrumut. Țările debitoare contractează credite uneori în volum foarte mare până se ajunge la o limită de insuportabilitate a nivelului serviciului datoriei lor externe. În această situație se ridică întrebarea dacă țările debitoare sunt singurele responsabile de situația creată. Țările debitoare nu se găsesc pe poziția în care să poată negocia termenii contractuali ai împrumuturilor, motiv pentru care acceptă de cele mai multe ori împrumuturi în condiții total nefavorabile lor, în timp ce țările creditoare beneficiază de poziția favorizantă de a putea impune valoarea împrumuturilor și o serie de alte condiții.Urmare a crizelor financiare care au zguduit țările emergente în ultimii ani, anumiți analiști au lăsat să se înțeleagă că finanțările FMI puteau să conducă băncile și alte instituții financiare internaționale preluând riscuri excesive. Aceste instituții au avut, se pare, tendința să se împrumute fără a analiza riscurile cu care s-ar putea confrunta în caz de probleme, contând pe intervențiile FMI.

În cadrul directivelor elaborate, experții Băncii Mondiale și ai Fondului Monetar Internațional sugerează țărilor interesate să procedeze astfel încât să mențină gestionarea datoriei publice distinct față de atribuțiile și obiectivele politicii monetare și bugetare. În studiile inițiate de BM pe un eșantion de țări care au reușit să facă progrese pe linia gestionării datoriei urmărind directivele propuse de aceste instituții, am putut identifica locul departamentului sau instituției (sau orice altă formă de organizare sub care se prezintă) însărcinată cu conducerea gestiunii datoriei publice.

În tabelul 9 prezentăm situația acestora, la care am adăugat și situația României.

Tabelul nr.9

Instituția care gestionează datoria publică în diferite țări

Sursa: Întocmit pe baza studiiilor efectuate de BM și FMI și a legislației din țările menționate.

Datoria publica poate fi gestionata cu ajutorul unui sistem informational. Un sistem informațional al datoriei publice reprezintă un ansamblu integrat de mijloace, metode, proceduri utilizate pentru culegerea, transmiterea, prelucrarea datelor, obținerea și stocarea, analiza și valorificarea informațiilor financiare necesare organelor cu atribuții privind gestiunea datoriei publice. Informatizarea sistemului informațional al datoriei publice presupune: culegerea datelor, prelucrarea datelor și obținerea informațiilor financiare cu ajutorul calculatorului, stocarea informațiilor financiare, transmiterea informațiilor financiare către utilizatori și analiza și utilizarea acestora în cadrul activităților specifice. Rapoartele anuale privind datoria publică, rapoartele anuale bugetare, buletinele lunare si alte documente întocmite de Banca Națională a României și Ministerul Economiei și Finanțelor au la baza utilizarea sistemului informațional.

3.3.          Nivelul datoriei și deficitului guvernamental conform Tratatului de la Maastricht

Deficitul bugetar, asociat lipsei unei veritabile creșteri economice și persistenței deficitului de cont curent al balanței de plăți externe au accentuat nevoia de resurse financiare, finanțarea realizându-se pe calea împrumuturilor de stat.

Problematica deficitului bugetar reprezintă o tematică intens dezbătută în literatura de specialitate. De-a lungul timpului, au fost formulate opinii diverse în legătură cu efectele pe care le are asupra creșterii economice, asupra inflației, cursului de schimb sau șomajului, în legatură cu factorii determinanți sau cu modalitățile de finanțare, opinii care au influențat nu numai gândirea economică în anumite perioade, ci și procesul de decizie la nivelul autorităților publice. Mai mult decât atât, aspecte referitoare la mărimea deficitului bugetar au fost utilizate în campaniile electorale pentru atragererea unui numar cât mai mare de voturi.

În decursul întregii perioade de reformare, pentru a lichida deficitul balanței de plăți externe, au fost întreprinse măsuri de perfecționare a mecanismului de reglementare a relațiilor economice externe în general. În practica mondială reglementarea din partea statului a relațiilor economice externe este efectuată prin câteva metode.

Aceste metode se concentrează în trei direcții:

– tarifare: standarde internaționale, tarif unic, cotațiile valutare;

– fiscale: taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxe vamale;

– administrative: restricții la import-export, anularea facilităților etc.

Statul, punând în aplicare, diferite metode de intervenție în relațiile economice externe, inclusive cele fiscale, reacționează rapid asupra tuturor modificărilor pe piețele mondiale și face rectificările necesare în politica economică externă.

Datoria publică nu poate spori la nesfârșit, trebuie să îndeplinească anumite standarde privind sustenabilitatea și gradul de îndatorare, standarde stabilite prin Tratatul de la Maastricht pentru a se asigura că orice țară care intră în uniune este responsabilă din punct de vedere fiscal, iar pe de altă parte, pentru ca țările membre să fie suficient de “convergente” pentru a garanta o politică monetară comună. Criteriile bugetare de convergență prevăzute de tratat vizează, pe de o parte, imposibilitatea utilizării emisiunii monetare – ca modalitate de finanțare a deficitului bugetar, iar pe de alta, respectarea pragurilor de 3% din produsul intern brut (pentru deficitul bugetar) și 60% din produsul intern brut (pentru datoria publică).

Criteriile economice  de convergență pentru participarea la Uniunea Economică și Monetară reprezintă testul economic de evaluare a stadiului de pregătire a unei economii pentru a participa la etapa a treia a Uniunii Economice și Monetare. Aceste criterii au fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht, ratificat de către toate statele membre UE în 1993, și se referă la[23]:

stabilitatea prețurilor: rata medie a inflației pe ultimele 12 luni nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale pe cea a celor mai performante state membre în ceea ce privește stabilitatea prețurilor; 

finanțele publice: poziția financiară a guvernului trebuie să fie sustenabilă, aceasta fiind atinsă prin menținerea unei poziții bugetare fără atingerea unui deficit considerat excesiv.

În particular:

 a) deficitul bugetar al statului (planificat sau efectiv) nu trebuie sa depășească 3 la sută din PIB; dacă această valoare este depășită, deficitul bugetar trebuie să fie redus substanțial și continuu, către o valoare apropiată de cea de referință sau depășirea valorii de referință trebuie sa fie excepțională și temporară:

b) datoria publică nu trebuie să depășească 60 la sută din PIB, iar dacă înregistrează valori mai mari trebuie sa se diminueze semnificativ și să se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.

ratele dobânzii: rata medie nominală a dobânzii pe termen lung pe ultimele 12 luni nu trebuie să depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale pe cea (respectiv, media aritmetică a ratelor dobânzii pe termen lung) a celor mai performante state membre în ceea ce privește stabilitatea prețurilor; rata dobânzii poate fi măsurată pe baza titlurilor de stat pe termen lung sau pe baza altor valori mobiliare comparabile.

stabilitatea cursului de schimb: cursul de schimb trebuie să se mențină în intervalul dintre marjele de fluctuație din cadrul mecanismului cursului de schimb (ERM II), pe o perioadă de cel puțin doi ani, fără tensiuni severe, în special fără a se proceda din proprie inițiativă la devalorizarea monedei naționale față de euro. Noul mecanism al cursului de schimb (ERM II) a înlocuit ERM în ianuarie 1999 și are drept scop fixarea monedelor statelor membre care nu fac parte din zona euro la euro prin stabilirea, de comun acord, a unui curs central, fix dar ajustabil, față de euro și a unei benzi standard de fluctuație de +/-15 puncte procentuale. O bandă mai îngustă de fluctuație poate fi stabilită, de comun acord, pe măsură ce se înregistrează progrese în ceea ce privește convergența.

Conform Protocolului privind procedura aplicabilă deficitelor excesive, anexa la Tratat, retinem ca  valorile de referință ale celor două criterii sunt:

3% pentru raportul dintre deficitul public prevăzut sau real și produsul intern brut la prețurile pieței;

60% pentru raportul dintre datoria publică și produsul intern brut la prețurile pieței.

Totodată, în Protocol se prevede că statele membre notifică periodic Comisiei deficitele prevăzute și reale, precum și nivelul datoriei lor.

În perioada de pre-aderare, începând cu anul 2001, România a transmis Notificarea deficitului și datoriei guvernamentale, cu titlu de exercițiu, o singură dată pe an. După aderare, obligația de transmitere, conform Regulamentului UE nr. 3605/1993, este de două ori pe an, respectiv la 31 martie și 30 septembrie. De menționat totuși că în această perioadă, o parte a datoriei pe termen scurt s-a transformat în datorie pe termen mediu și lung prin prelungirea finanțărilor atrase de bănci pe termene mai lungi.

România a respectat aceste standarde (în ceea mai mare parte a perioadei de după 1990), înscriindu-se în rândul țărilor europene moderat îndatorate, cu o datorie publică externă sustenabilă. Impactul datoriei publice asupra economiei naționale presupune o analiză complexă, ce corelează problema deficitului bugetar de cheltuielile guvernamentale, veniturile fiscale și datoria publică. Cu cât un stat înregistrează deficite bugetare în creștere, cu atât nivelul datoriei publice va fi mai mare, și în consecință, serviciul datoriei publice va fi mai dificil de suportat.

3.4. Măsuri de soluționare a crizei datoriei externe

Pentru soluționarea crizei datoriei externe, băncile creditoare și Fondul Monetar Internațional au adoptat o poziție comună. S-au purtat discuții pentru fiecare caz în parte, participanții fiind reprezentanți ai țărilor debitoare și ai băncilor creditoare.

Ca masură excepțională, s-a convenit la reeșalonarea parțială a datoriei cu condiția majorării ratei dobânzii, comparativ cu nivelul prevăzut în contractul inițial. În plus, țările în cauză trebuiau să întocmească programe de redresare într-un anumit termen, și reluarea normală a plăților față de creditorii străini. Impunerea unor condiții severe la reeșalonarea datoriei a fost generate de faptul că băncile creditoare au considerat că dificultățile țărilor debitoare se datorau unei lipse temporare de lichidități și că pot să dispară după o scurtă perioadă de amânare a plăților, în urma măsurilor de ajustare adoptate de autorități.

Aceste măsuri de redresare nu și-au atins scopul scontat, ceea ce a determinat, la jumătatea deceniului, reconsiderarea strategiei inițiale de soluționare a crizei datoriei externe. Noua viziune prevedea un set de măsuri cuprinzând politici globale de ajustare macroeconomică și structurală, acordarea de noi împrumuturi țărilor debitoare, atribuirea unui rol sporit Băncii Mondiale și altor bănci de dezvoltare. Si aceste măsuri au fost neadecvate, ritmul mediu anual de creștere a datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare a continuat să devanseze ritmul creșterii economice.

Aceste măsuri s-au adresat simptomelor crizei și in nici un caz cauzelor acesteia, având în vedere că era vorba de o criză de dezvoltare. Stategia internațională trebuia să subordoneze problema rambursării împrumuturilor și plății dobânzilor, obiectivului central al politicii țărilor debitoare privind dezvoltarea economică și socială. Aceste strategii porneau de la premisa eronată că singurele vinovate de situația creată erau țările debitoare.

Deoarece fenomenul insolvabilității se agrava alarmant, băncile, instituțiile financiare și guvernele țărilor creditoare au conceput și adoptat noi măsuri pentru încasarea creanțelor și dobânzilor aferente, printre care:

        transformarea datoriei aflate în incapacitate de rambursare în participații ale băncilor creditoare la capitalul diverselor societăți productive din țările debitoare;

        înființarea unei instituții internaționale care să achiziționeze de la creditori creanțele neonorate la un preț inferior celui real; această instituție emite înscrisuri pe termen lung, purtătoare de dobânda, pe care urmează să le amortizeze pe seama sumelor recuperate de la țările debitoare;

        valorificarea creanțelor neonorate prin intermediul pieței, utilizând diverse modalități: vânzarea propriu-zisă, înlocuirea creanțelor cu titluri de valoare, răscumpărarea, de către țara debitoare a creanțelor la un preț scăzut, transformarea dobânzilor neonorate în împrumuturi purtătoare de dobândă, după expirarea unei perioade de grație;

        crearea unei case de asigurare care să preia asupra sa riscul nerambursării creditului acordat;

        garantarea datoriei reeșalonate de către guvernele statelor debitoare.

Reprezentanții țărilor în curs de dezvoltare, au arătat că problema datoriei externe cu care se confruntau, era nu doar de ordin economic și financiar ci și o problemă de politică internațională care trebuie soluționată rapid, împreună cu țările creditoare și instituțiile financiare internaționale.

Printre măsurile necesare aplicate ulterior se numărau[24] :

transformarea împrumuturilor acordate țărilor slab dezvoltate în ajutoare nerambursabile;

reducerea datoriilor celorlalte țări în curs de dezvoltare;

diminuarea dobânzilor percepute de bănci și instituțiile financiare internaționale la împrumuturile acordate țărilor în curs de dezvoltare;

prelungirea termenelor de rambursare și a perioadei de grație;

plafonarea serviciului datoriei externe la un anumit procent din veniturile anuale provenite din exporturile țărilor debitoare;

revizuirea condițiilor în care instituțiile financiare internaționale acordă împrumuturi țărilor subdezvoltate;

reducerea obstacolelor tarifare și netarifare ce împiedică produsele țărilor în curs de dezvoltare să pătrundă pe piețele țărilor dezvoltate;

adoptarea unui mecanism de împărțire a riscului creditului acordat între creditori și debitori țări slab dezvoltate.

În paralel cu relansarea condițiilor de restructurare a datoriei externe, țările debitoare au încheiat acorduri cu băncile creditoare, în urma cărora, în perioada 1990-1996 , s-au obținut rezultate pozitive pentru unele dintre țările cu economie slab dezvoltată.

Având în vedere că numeroase țări în curs de dezvoltare sau în tranziție se confruntă cu problemele datoriei externe, se impun, în continuare, măsuri de soluționare globală a situației.

Capitolul IV

Evoluția datoriei publice a României în perioada 1989-2010

La sfârșitul anului 2009, datoria publică era de 148,05 miliarde de lei, reprezentând 30,15% din PIB, în vreme ce în februarie, datoria era de 155,02 miliarde de lei, adică 28,77% din PIB[25]. Datoria publică guvernamentală reprezenta 93,64% din totalul datoriei publice, în creștere cu 0,7 puncte procentuale față de finele anului trecut, restul reprezentând datoria autorităților administrației publice locale. Cea mai mare parte a datoriei publice guvernamentale a fost contractata prin împrumuturi de stat (40,58%), urmată de certificate de trezorerie (17,32%) și obligațiuni de stat (16,58%).

În primele trei luni ale anului, împrumuturile guvernamentale noi, în valoare de 19,08 miliarde de lei, au fost contractate prin emisiuni de titluri de stat pe piața internă (12,71 miliarde de lei) și împrumuturi de stat (6,37 miliarde de lei).
            Datele Ministerului Finanțelor arată că, la finele lunii august, 44,58% din datoria publică era denominată în lei, 40,95% în euro, 6,67% în dolari, iar 1,26% în yeni japonezi. Alte valute dețineau o pondere de 6,53% în datoria publică a României.

            Amânarea celei de-a treia tranșe de la Comisia Europeană și de la Fondul Monetar Internațional va face ca executivul să finanțeze plata titlurilor de stat scadente în ultimele două luni ale anului și deficitul bugetar din aceeași perioadă prin emisiuni de titluri de stat pe termen scurt.

            În 2010 România va fi nevoită să găsească, în lipsa majorării unor taxe, resurse de finanțare atât a deficitului bugetar de 5,9% din PIB, cât și de refinanțare a unei datorii publice interne de 5,7% din PIB, scadentă anul viitor. Nota de plată a actualei crize politice, care a dus la amânarea celei de-a treia tranșe de la CE și FMI, va fi plătită scump, însă nu de politicieni, ci de contribuabili, printr-o inevitabilă majorare a taxelor.      Întârzierea disponibilizărilor în rândul celor 1,5 milioane de bugetari, transpusă într-un procent al cheltuielilor cu personalul de 8,7% din PIB în proiectul de buget pe 2010, va da o lovitură de grație atât companiilor private, cât și consumatorilor, care vor fi nevoiți să plătească, probabil, un TVA majorat la 23, dacă nu chiar la 24%.

           Și asta în pofida promisiunilor electorale ale politicienilor. Absența reformelor sau neaplicarea legii privind salarizarea personalului bugetar, a legii pensiilor și a legii reorganizării instituțiilor finanțate, cauzate de actuala criză politică, vor urca deficitul pe 2009 la 7,8% din PIB. Iar amânarea celei de-a treia tranșe din împrumutul convenit cu instituțiile internaționale va face ca deficitul de 2,6% din PIB rămas să fie finanțat de pe piața internă pe termen scurt și cu un cost ridicat. În plus, în ultimele două luni ale lui 2009 mai ajung la scadență titluri de stat în valoare de 6,7 miliarde de lei.

             Cu alte cuvinte, Guvernul României ar avea nevoie de aproximativ 19,7 miliarde de lei pentru a refinanța datoria scadentă în ultimele două luni ale anului și pentru a finanța deficitul bugetar. Prin emisiunea de titluri de stat denominate în euro de la începutul lunii noiembrie, statul și-a asigurat resurse în valoare de 3,5 miliarde de lei. Până la finalul anului deci, Ministerul Finanțelor Publice va fi obligat să găsească pe piața internă, în absența celei de-a treia tranșe a împrumutului cu FMI, CE și BM, 16,2 miliarde de lei. Probabil că, ajutat indirect și de BNR, MFP se va achita de sarcina.

              Figura nr. 2 : Evoluția datoriei publice și ponderea ei în PIB în ultimii 10 ani

                      Sursa: BNR, Eurostat

Concluzii

Riscul României nu mai e deficitul de cont curent, care s-a contractat mai mult decât era necesar. Problema e deficitul bugetului general consolidat. E periculos ritmul de creștere a datoriei publice, dacă nu se vor lua măsuri de consolidare fiscală. De remarcat faptul că datoriile scadente înainte de trecerea unui an calendaristic sunt considerate credite comerciale și nu sunt cuprinse în datoria externă a țării respective. De asemenea, nu sunt cuprinse în datoria externă nici împrumuturile de la persoane fizice sau persoane juridice cu capital privat deoarece sunt imposibil de observat statistic.

Analiza indicatorilor macroeconomici, în perioada 1989–2010, evidențiază transformările importante ce s-au produs pe plan economic și social, dar și întârzierile înregistrate în promovarea mecanismelor de piață, în pregătirea premiselor pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a societății românești.

1. Transformarea esențială a economiei românești în deceniul trecut, care oferă șanse reale unei dezvoltări durabile în viitor, constă în deschiderea sistemului socio-economic către restul lumii, în declanșarea procesului de conectare a țării noastre la noile evoluții ce se derulează pe plan european și mondial. 
2. Ponderea relațiilor comerciale ale României cu Uniunea Europeană a devenit majoritară, atât din punct de vedere al fluxurilor comerciale de mărfuri și servicii, cât și din cel al influxurilor de investiții străine. De exemplu, ponderea exporturilor către statele membre ale Uniunii Europene în totalul exporturilor românești a crescut de la 24,8% în anul 1989, la 65,5% în anul 2010, iar ponderea importurilor din Uniunea Europeană reprezintă, în anul 2010, 60,4% din totalul importurilor României, față de 13,1% în anul 1989.

3. Persistența unei rate înalte a inflației a fost una din cauzele principale ale scăderii ratei investiționale, datorită creșterii riscului în cadrul mediului de afaceri românesc (afectat de numeroase dificultăți legate de instabilitatea și incoerența legislativă și instituțională, de birocrație, de amplificarea economiei necontabilizate). Același efect negativ l-a avut și diminuarea potențialului intern de economisire, generată de scăderea accentuată a veniturilor reale ale populației și nivelul ridicat al dobânzilor active. Capacitatea redusă de retehnologizare indusă de comprimarea ratei investiționale a întreținut ritmul lent al restructurării. Ea se datorează și volumului relativ restrâns al fluxurilor de investiții străine directe, România plasându-se în grupul statelor în tranziție cu cele mai slabe performanțe în acest domeniu.
4. O altă caracteristică a economiei României în perioada de tranziție a fost apariția dublului deficit (cel bugetarși cel de cont curent), în urma politicilor de liberalizare pe fondul unui sistem economic slab structurat. Deficitul de cont curent a avut ca sursă principală dezechilibrul balanței comerciale. Politica de intervenție periodică în evoluția flotantă a cursului de schimb a avut ca motivație corecții ale nivelului de competitivitate, destinate reducerii pe termen scurt a deficitului balanței comerciale.

5. Ca urmare a acumulărilor în procesul de restructurare a sectorului industrial se observă o tendință de creștere a competitivității exporturilor românești, atât datorată modificărilor structurale, cât și deprecierii monedei naționale în termeni reali. Pentru exemplificare, deși producția industriei prelucratoare, în anul 2010, a scăzut cu 18% față de 1989, ponderea exporturilor produselor acestei industrii, în total livrări, s-a majorat de la 30,7% la 35,1%, iar rata anuală de creștere a exporturilor a fost de 5,9%. 
Susținerea acestei tendințe de creștere a competitivității, precum și accentuarea ei prin preconizatele efecte pozitive asupra economiei interne ale unor influxuri mai mari de investiții străine directe, sunt situate pe linia alinierii României la criteriile Uniunii Europene definite la Copenhaga.

6. Deficitul bugetar a fost cauzat de creșterea nivelului cheltuielilor bugetare în condițiile declinului economic, de deteriorarea capacității de colectare a veniturilor, precum și de insuficiența transparentă a exercițiului bugetar, care au permis canalizarea ineficientă a resurselor financiare. Propunându-și ca principală ancoră controlul deficitului bugetar, autoritățile au promovat politici fiscale severe (cum ar fi cresterea excesivă a TVA-ului). S-a demarat totodată procesul de aliniere a acestora la regulile stabilite de Uniunea Europeană și organismele internaționale, creându-se premisele diminuării ponderii deficitului bugetului general consolidat în produsul intern brut.
7. Piața muncii a fost afectată de dezechilibre, la nivelul raportului dintre populația activă și populația inactivă, cât și în rata de ocupare. Diminuarea populației ocupate în economie s-a produs îndeosebi în sectorul industrial; populația ocupată în agricultură are încă o pondere ridicată în totalul populației ocupate (38%). Gradul de extindere a sărăciei a atins 33,8% din totalul populației (28,2% în mediu urban, respectiv 40,5% în mediu rural). Deși persistă dezechilibre între ofertă și cerere pe anumite segmente ale pieței muncii, precum și un nivel încă redus al mobilității profesionale, resursele umane au o capacitate ridicată de adaptare la standardele pieței europene a muncii.

8. Dacă guvernele altor țări și-au asumat o creștere a datoriilor pentru a avea fonduri cu care să își ajute propriile economii( uriașele programe anticriză implementate în diverse țări), în România datoria publică a crescut din cauză că guvernul s-a împrumutat masiv pentru a avea banii necesari plății salariilor și pensiilor. Acesta este și motivul pentru care foarte multe economii au iesit deja din recesiune, în timp ce noi vom fi nevoiți să mai așteptăm. Mai mult, o eventuală trecere pe plus a economiei României în trimestrele următoare nu se va datora programelor strălucite aplicate de actualul Guvern, ci în special revenirii economiei mondiale. Partea bună a lucrurilor este că în ciuda acestor cheltuieli, ponderea datoriei publice în PIB este încă mică, dar viteza cu care crește ar trebui să îngrijoreze autoritățile. Această creștere a datoriei publice nu a ajutat cu nimic economia României în afara faptului că a susținut la un anumit nivel consumul populatiei.

În acest an datoria privată, care reprezintă cea mai mare parte din datoria externă, a stagnat practic, în vreme ce datoria publică își continuă creșterea accelerată. Un alt mod de a spune că sectorul privat a depus ceva eforturi de ajustare în fața crizei, în vreme ce statul nu. Deși am putea interpreta și în modul următor: o parte din datoria privată a devenit de facto publică, odată cu încheierea acordului de împrumut cu FMI.

În următoarea perioadă, datoria pe termen mediu și lung nu poate decât să crească, însă un lucru foarte bun este faptul că cel puțin o parte din datoria pe termen scurt se transformă treptat în datorie pe termen mediu și lung, proces care generează o scădere a riscului economic asociat României. Faptul că în acest an, datoria publică a crescut puternic nu este în sine o surpriză pentru că la nivel mondial, puține sunt țările care nu s-au confruntat cu un asemenea fenomen, însă la noi banii au fost cheltuiți cum nu se poate mai prost.

Bibliografie

1. Bucur Ion – Bazele macroeconomiei, Editura Economică, București, 1999.

2. Beleanu Pavel, Anghelache Gabriela-„Finanțele publice ale României ”, Editura Economică, București, 2005.

3. Doina Leonte și Mariana Cristina Cioponea – Finanțe Publice, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

4. Iulian Văcărel – “Finanțe publice”, Editia a IV-a, Editura Didactică și Pedagogică, cBucurești, 2009.

5. Lazăr Cornel, Matei Mirela, Andrei Jean – Finanțe , Editura Universitătii Petrol și Gaze, Ploiești, 2007.

6. Lazăr Cornel – Finanțe: finanțe publice, finanțele întreprinderii, Editura Universitătii Petrol și Gaze, Ploiești, 2007.

7. Luc Weber – L’ETAT, Acteur Economique, Editura Economică, Paris, 1997

8. Tatiana Moșteanu – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2005.

9. Tatiana Moșteanu – Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București, 2008.

10. *** Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004

11. *** Legea nr. 500/2002 – legea privind finanțele publice

12.*** Legea nr. 573/2006 – legea privind finanțele publice locale

13. *** Rapoarte Anuale ale Băncii  Naționale a României pe anii 2001-2010

14.*** Serii de date privind evoluția datoriei publice externe a României în perioada 1990-2010 furnizate de Ministerul Finanțelor Publice

15. *** www.insse.ro – Institutul Național de Statistică

16.*** www.sfin.ro – Saptămana Financiară

17.*** www.zf.ro – Ziarul Financiar

[1] Tatiana Moșteanu – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2005.

[2] Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004.

[3] Garanția de stat reprezintă o obligație a statului român, care se execută, în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are capacitatea să achite, în întregime sau parțial, împrumutul, dobânda, comisioanele și alte costuri stabilite în conformitate cu condițiile împrumutului garantat.

[4] Iulian Văcărel – “Finanțe publice”, Editia a IV-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009.

[5] Lazăr Cornel, Matei Mirela, Andrei Jean – Finanțe , Editura Universitătii Petrol și Gaze,Ploiești, 2007.

[6] Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004.

[7] Lazăr Cornel – Finanțe: finanțe publice,finanțele întreprinderii, Editura Universitătii Petrol și Gaze, Ploiești, 2007, pag.231.

[8] Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004.

[9] Tatiana Moșteanu – Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București, 2008.

[10] Doina Leonte și Mariana Cristina Cioponea – Finanțe Publice, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

[11] Iulian Văcărel – “Finanțe publice”, Editia a IV-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009.

[12] Beleanu Pavel, Anghelache Gabriela-„Finanțele publice ale României ”, EdituraEconomică, București, 2005, pag.310.

[13] Bucur Ion – Bazele macroeconomiei, Editura Economică, București, 1999.

[14] Tatiana Moșteanu – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2005, pag.264.

[15] Legea nr. 573/2006 – legea privind finanțele publice locale.

[16] Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004.

[17] Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004

[18] Iulian Vacarel – “Finanțe publice”, Editia a IV-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003, p. 463

[19] www.sfin.ro

[20] Luc Weber, L’ETAT, Acteur Economique, Editura Economică, Paris, 1997.

[21] www.insse.ro

[22] www.zf.ro – Ziarul Financiar

[23] www.bnr.ro

[24] Doina Leonte și Mariana Cristina Cioponea – Finanțe Publice, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

[25] www.zf.ro – Ziarul Financiar

Bibliografie

1. Bucur Ion – Bazele macroeconomiei, Editura Economică, București, 1999.

2. Beleanu Pavel, Anghelache Gabriela-„Finanțele publice ale României ”, Editura Economică, București, 2005.

3. Doina Leonte și Mariana Cristina Cioponea – Finanțe Publice, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

4. Iulian Văcărel – “Finanțe publice”, Editia a IV-a, Editura Didactică și Pedagogică, cBucurești, 2009.

5. Lazăr Cornel, Matei Mirela, Andrei Jean – Finanțe , Editura Universitătii Petrol și Gaze, Ploiești, 2007.

6. Lazăr Cornel – Finanțe: finanțe publice, finanțele întreprinderii, Editura Universitătii Petrol și Gaze, Ploiești, 2007.

7. Luc Weber – L’ETAT, Acteur Economique, Editura Economică, Paris, 1997

8. Tatiana Moșteanu – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2005.

9. Tatiana Moșteanu – Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București, 2008.

10. *** Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004

11. *** Legea nr. 500/2002 – legea privind finanțele publice

12.*** Legea nr. 573/2006 – legea privind finanțele publice locale

13. *** Rapoarte Anuale ale Băncii  Naționale a României pe anii 2001-2010

14.*** Serii de date privind evoluția datoriei publice externe a României în perioada 1990-2010 furnizate de Ministerul Finanțelor Publice

15. *** www.insse.ro – Institutul Național de Statistică

16.*** www.sfin.ro – Saptămana Financiară

17.*** www.zf.ro – Ziarul Financiar

[1] Tatiana Moșteanu – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2005.

[2] Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004.

[3] Garanția de stat reprezintă o obligație a statului român, care se execută, în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are capacitatea să achite, în întregime sau parțial, împrumutul, dobânda, comisioanele și alte costuri stabilite în conformitate cu condițiile împrumutului garantat.

[4] Iulian Văcărel – “Finanțe publice”, Editia a IV-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009.

[5] Lazăr Cornel, Matei Mirela, Andrei Jean – Finanțe , Editura Universitătii Petrol și Gaze,Ploiești, 2007.

[6] Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004.

[7] Lazăr Cornel – Finanțe: finanțe publice,finanțele întreprinderii, Editura Universitătii Petrol și Gaze, Ploiești, 2007, pag.231.

[8] Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004.

[9] Tatiana Moșteanu – Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București, 2008.

[10] Doina Leonte și Mariana Cristina Cioponea – Finanțe Publice, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

[11] Iulian Văcărel – “Finanțe publice”, Editia a IV-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009.

[12] Beleanu Pavel, Anghelache Gabriela-„Finanțele publice ale României ”, EdituraEconomică, București, 2005, pag.310.

[13] Bucur Ion – Bazele macroeconomiei, Editura Economică, București, 1999.

[14] Tatiana Moșteanu – Finanțe publice, Editura Universitară, București, 2005, pag.264.

[15] Legea nr. 573/2006 – legea privind finanțele publice locale.

[16] Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004.

[17] Legea datoriei publice nr.313/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.577 din 28 iunie 2004

[18] Iulian Vacarel – “Finanțe publice”, Editia a IV-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003, p. 463

[19] www.sfin.ro

[20] Luc Weber, L’ETAT, Acteur Economique, Editura Economică, Paris, 1997.

[21] www.insse.ro

[22] www.zf.ro – Ziarul Financiar

[23] www.bnr.ro

[24] Doina Leonte și Mariana Cristina Cioponea – Finanțe Publice, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

[25] www.zf.ro – Ziarul Financiar