Puterea DE Stat – Conditie Obligatorie A Existentei Statului
PUTEREA DE STAT – CONDIȚIE OBLIGATORIE A EXISTENȚEI STATULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
1. Analiza situației în domeniul cercetării științifice a problematicii puterii de stat
1.1. Determinări conceptuale preliminare în analiza științifică a fenomenului puterii
1.2. Analiza doctrinei cu privire la puterea de stat în retrospectivă istorică
2. EsenȚa Și caliTĂȚile puterii de stat ca dimensiune a statului
2.1. Puterea de stat – dimensiune a statului și modalitate a puterii sociale și politice
2.2. Problemele definitorii și trăsăturile esențiale ale puterii de stat în contextul celor trei dimensiuni ale statului
2.3. Paradigmele de cercetare a suveranității
2.4. Legitimitatea – exigență obligatorie a puterii de stat
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei de cercetare. La începutul secolului XXI, după transformările intervenite în viața social-politică a lumii și în special, a Europei Centrale și de Est, problema democrației, a statului de drept, scoate în prim-planul practicii sociale, dar și al cercetărilor științifice, problema exercitării puterii de stat în contextul democratic în scopul unei guvernări pentru popor, pentru binele general, ceea ce, la rîndul său, condiționează necesitatea aprofundării cercetărilor privind însăși natura juridică a puterii de stat.
În condițiile noilor opțiuni politice în spațiul est-european un interes major prezintă problema conceptului puterii de stat, care trebuie pusă în serviciul procesului democratic ce se dorește a fi ireversibil și pentru realizarea acestui deziderat sunt necesare eforturi permanente în vederea clarificării esenței puterii, a puterii politice, puterii de stat, a factorilor ce influențează evoluția acesteia.
Constituția Republicii Moldova a recunoscut poporul în calitate de izvor originar al puterii, a proclamat drepturile și libertățile omului care trebuie să fie protejate de către puterea de stat. Constituția, reflectînd experiența generațiilor de oameni ce au cunoscut nu numai părțile pozitive, dar și negative ale puterii, a consacrat juridic printre principiile democratice principiul suveranității poporului și principiul separației puterilor.
Cu toate că art.1 al Constituției proclamă Republica Moldova stat suveran și independent, iar art. 2, cu titlu „Suveranitatea și puterea de stat”, specifică că suveranitatea aparține poporului Republicii Moldova care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, în practică totuși apar un șir de probleme ce se referă la exercitarea puterii de stat. În prezenta teză, ținînd cont de faptul că Republica Moldova tinde să devină stat de drept, s-au elucidat problemele conceptuale privind natura juridică a puterii de stat la etapa contemporană.
Conceptul „natura juridică” este frecvent întîlnit în terminologia juridică, fiind utilizat în cadrul teoriei generale a dreptului, dar și în cadrul științelor ramurale. Natura juridică este un concept ce vizează calificarea juridică a unui fenomen (în cazul nostru, a puterii de stat) sau fapt juridic în baza esenței, calităților și trăsăturilor acestuia. Prin acest studiu cercetarea științifică urmează direcția dezvăluirii naturii juridice a puterii de stat la etapa contemporană cu ajutorul definițiilor, conceptelor, care sunt cercetate în contextul elementelor realității obiective.
Actualitatea temei investigate este determinată și de starea actuală a transformărilor social-politice, de amploarea tendințelor integraționiste, pe de o parte, dar și de dificultățile generate de criza economică, care provoacă o situație, în care valorile liberal-democratice declarate de guvernanți și neurmate de reforme efective, de un sistem de garanții eficiente, își pierd din atractivitatea lor pentru cetățeni și contribuie la răspîndirea nihilismului ca o formă extremă de negare a valorii sociale a puterii politice și de stat. În acest sens se cuvine a arăta că succesul reformelor, bunăstarea poporului depinde de mai mulți factori care determină calitatea puterii de stat, trăsăturile acesteia, suportul pe care puterea îl are în mediul populației, de creditul de încredere pe care oamenii îl investesc în structurile puterii la etapa contemporană.
Scopul și obiectivele tezei. Prezenta lucrare are drept scop examinarea multilaterală a fenomenului și conceptului puterii de stat, a naturii sale juridice prin intermediul analizei legislației pertinente, a sistematizării și aprofundării cunoștințelor cu privire la puterea de stat.
Întru realizarea acestui scop au fost trasate următoarele obiective:
a dezvolta esența conceptului puterii și a puterii de stat ca fenomene sociale, politice și juridice, ținînd cont de doctrina și practica contemporană;
a generaliza principalele orientări metodologice de abordare a puterii de stat;
a defini și delimita puterea de stat în contextul dimensiunilor statului;
Noutatea și originalitatea științifică a rezultatelor cercetării constă în studierea complexă, multiaspectuală și interdisciplinară a fenomenului puterii de stat în contextul dimensiunilor statului prin determinarea naturii juridice a acesteia și raportarea la alte forme ale puterii, determinarea trăsăturilor și calităților puterii de stat și formularea concluziilor și recomandărilor.
Problema științifică importantă soluționată constă în identificarea naturii juridice a puterii de stat la etapa contemporană, fapt ce a determinat: depistarea unor deficiențe în sistemul legislativ al Republicii Moldova și înaintarea unor recomandări pentru depășirea lor, precum și argumentarea necesității apariției unei noi direcții de cercetare științifică a cratologiei (știința despre putere) – Cratologia juridică.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Valoarea teoretică a tezei constă în studierea de pe pozițiile teoriei generale a dreptului a esenței fenomenului puterii de stat, a trăsăturilor și calităților sale, astfel contribuind la dezvoltarea unor compartimente din Teoria generală a dreptului, cum ar fi: „Conceptul statului”, „Puterea de stat”, „Scopul, funcțiile și sarcinile statului”, „Mecanismul de stat”, „Statul de drept”.
Suportul metodologic al cercetării științifice. Pentru analiza multiaspectuală a temei au fost utilizate un șir de metode, cum ar fi:
metoda logică cu operațiunile sale analiza, sinteza, inducția,deducția, generalizarea, abstractizarea a fost utilizată pentru investigarea maximală a tuturor aspectelor temei tezei, a naturii juridice a puterii de stat, a trăsăturilor și calităților puterii de stat în contextul celor trei dimensiuni a statului;
metoda istorică – datorită acesteia am realizat o retrospectivă istorică a abordărilor privind esența puterii în general și puterii de stat în particular;
metoda comparativă – grație căreia am reușit să confruntăm atît concepte doctrinale, cît și diferite prevederi normativ – juridice ce se referă la procesul de instituire și exercitare a puterii de stat din cadrul diferitor state;
metoda sistemic – structurală – prin intermediul căreia puterea de stat a fost tratată ca dimensiune, parte componentă a statului;
metoda funcțională ne-a indicat eficiența în privința instituționalizării și exercitării puterii de stat;
metoda prospectivă (de prognoză), cu ajutorul căreia am constatat impactul pe care-l pot avea unele prevederi normativ – juridice din Republica Moldova asupra procesului de exercitare a puterii de stat.
Aplicarea acestor metode ne-a permis să efectuăm un studiu multiaspectual a problemelor naturii juridice a puterii de stat la etapa contemporană.
Tema în cauză a fost analizată de așa autori ca Avornic Gh., Baltag D., Bădescu M., Brunet P. etc.
Structura compartimentelor tezei. Am considerat că lucrarea de față, determinată de scopul și obiectivele acesteia, poate fi structurată în introducere, două capitole, încheiere și bibliografie.
Capitolul 1 reglementează determinările conceptuale preliminare în analiza științifică a fenomenului puterii și se analizează doctrina cu privire la puterea de stat în retrospectivă istorică.
Capitolul 2 relementează puterea de stat – dimensiune a statului și modalitate a puterii sociale și politice, problemele definitorii și trăsăturile esențiale ale puterii de stat în contextul celor trei dimensiuni ale statului, paradigmele de cercetare a suveranității și legitimitatea – exigență obligatorie a puterii de stat
1. Analiza situației în domeniul cercetării științifice a problematicii puterii de stat
1.1. Determinări conceptuale preliminare în analiza științifică a fenomenului puterii
Istoria multiseculară a evoluției civilizației ne arată destul de clar că orice comunitate umană, indiferent de nivelul de dezvoltare, are nevoie de putere – condiție necesară pentru funcționarea sistemului său social. Fiind o ființă socială, omul se desăvîrșește în societate și este producător de relații sociale. Societatea presupunînd organizare, iar organizarea presupune putere, prin ea asigurîndu-se minima toleranță între membrii colectivității 22, p. 23.
Conceptul puterii, în viața de toate zilele și în literatura științifică, este utilizat în cele mai diverse sensuri. Filosofii vorbesc despre puterea asupra legilor obiective ale societății, sociologii – despre puterea socială, economiștii – despre puterea economică, juriștii – despre puterea statală, politologii – despre puterea politică, psihologii – despre puterea omului asupra sa, teologii – despre puterea lui Dumnezeu, naturaliștii – despre puterea asupra naturii, părinții – despre puterea familiară ș.a.m.d. 32, p. 27. Deci, puterea ca o problemă fundamentală a științei se atribuie la categoria celor „veșnice” și întotdeauna va atrage atenția savanților din domenii diferite de cercetare, de diverse orientări.
Cuvîntul putere este determinat, în genere, în limbajul modern, de un adjectiv de tipul „civil”, „politic”, „statal”, „economic”, „militar”, „religios”, etc., de aici și diversitatea tipologică a puterii prin formele și conținuturile sale: puterea civilă, puterea politică, puterea de stat, puterea economică, puterea militară, puterea religioasă, etc.
Dificultățile în determinarea conceptului puterii și multitudinea opiniilor cu privire la conținutul acesteia sunt configurate de următoarele momente. În primul rînd, semantica cuvîntului „putere” este foarte variată. Termenul „putere” se folosește în același timp pentru exprimarea fenomenelor de natură diferită. Iar aceasta, la rîndul său, admite diferite interpretări 29, p. 78. Puterea poate fi distinsă în categoriile economice ale schimbului și repartizării pe baza modelelor psihologice ale personalității și comunicației, modelelor sociologice de organizare a muncii și conducerii, modelelor politologice de lider ș.a.m.d.
În al doilea rînd, sarcina cercetării se confruntă cu așa numita „problema ontologică”, căci puterea după natura sa este invizibilă și realitatea nu ne poate spune direct care concept al puterii este corect 5, p. 18.
În al treilea rînd, există surse epistemologice ale divergențelor de opinii referitoare la conținutul conceptului. Conceptele puterii au diferite baze metodologice și sunt strîns legate de meta-problemele filosofice și metodele de cunoaștere a fenomenelor sociale. În sfîrșit, analiza puterii și a conceptului acesteia se află sub influența personalității cercetătorului și a preferințelor sale teoretice, a stilului, gîndirii, experienței și studiilor sale.
Astfel, se poate constata că la etapa contemporană problema puterii a devenit una din întrebările cele mai discutabile și contradictorii în lexiconul sociologic 25, p. 25.
Dificultățile conceptualizării puterii și lipsa numitorului comun în înțelegerea ei au dat naștere la îndoieli referitoare la necesitatea acestui concept, însemnătatea științifică și utilitatea lui pentru realizarea cercetărilor practicii sociale. Unii cercetători își pun întrebarea: „Oare poate fi formulat un concept științific al puterii?”, alții îl socot discutabil în esență, iar al treilea grup de autori consii cercetătorului și a preferințelor sale teoretice, a stilului, gîndirii, experienței și studiilor sale.
Astfel, se poate constata că la etapa contemporană problema puterii a devenit una din întrebările cele mai discutabile și contradictorii în lexiconul sociologic 25, p. 25.
Dificultățile conceptualizării puterii și lipsa numitorului comun în înțelegerea ei au dat naștere la îndoieli referitoare la necesitatea acestui concept, însemnătatea științifică și utilitatea lui pentru realizarea cercetărilor practicii sociale. Unii cercetători își pun întrebarea: „Oare poate fi formulat un concept științific al puterii?”, alții îl socot discutabil în esență, iar al treilea grup de autori consideră conceptul puterii atît de nedeterminat, încît trebuie renunțat la el, sau cel puțin evitat 33, p. 10. În această ordine de idei autorul March a numit „puterea” „concept dezamăgitor” 18, p. 70.
Îndoielile referitoare la necesitatea analizei conceptuale a puterii s-au intensificat și mai mult după apariția ideii „contradictorialității esențiale a conceptelor politice” împărtășită și în prezent de mulți cercetători. Conceptul puterii, după părerea lui Lukes, este „esențialmente contradictoriu” și el trezește inevitabil discuții continue referitoare la conținutul și utilitatea sa 16, p. 26. Autorul neagă posibilitatea formulării unui concept general recunoscut al puterii. Mai mult ca atît, el este convins, că însăși puterea de creare a acestuia este o greșeală, deoarece pe cercetători îi interesează diferite aspecte ale puterii și conceptul general nu poate fi aplicat în toate situațiile 16, p. 4. În legătură cu aceasta inevitabil apare întrebarea: care-i sensul de a tinde la o determinare strictă a puterii, dacă aceasta în principiu este imposibil?
Conceptul „contradictorialității esențiale” reflectă formarea raționalității neclasice în știința socială și umanitară. Acesta este un simptom serios al schimbării radicale a practicii social-politice și, respectiv, strategiei ei de conceptualizare. Însă abordarea clasică în opinia noastră nici pe departe nu și-a epuizat posibilitățile sale. Există o bază rațională pentru compararea și aprecierea diferitor interpretări ale puterii, de aceea analiza conceptuală a puterii rămîne un moment necesar pentru cercetarea sa.
Conceptul puterii este necesar, în primul rînd, pentru descrierea și lămurirea relațiilor sociale, în care unii indivizi sau grupuri obțin supunerea altor indivizi sau grupuri 33, p. 13. Caracteristic pentru etapa contemporană este faptul că organizarea și conducerea societății are loc prin constituirea unui sistem democratic de guvernare 14, p. 66.
În al doilea rînd, indicînd asupra subiectului social, responsabil de un anumit rezultat în relații cu alți subiecți sociali, „puterea” joacă un rol fundamental în aprecierea morală a acțiunilor omenești și a evenimentelor. Astfel, puterea nu este o simplă posibilitate a omului în raport cu lumea exterioară lui, ea nu este o simplă relațiile între om și om, între om și un obiect sau fenomen, ce ar exprima putința omului de a întreprinde ceva în ambianța sa 13, p. 72-73.
În al treilea rînd, conceptul puterii joacă un rol important în analiza schimbărilor sociale, a surselor de transformare și dezvoltare a societății.
Astfel, conceptul puterii este unul din principalele instrumente ale explicării realității sociale ca rezultat al cercetării. La termenul „putere” nu se poate pur și simplu renunța, ca și cum s-ar renunța la ceva de prisos, chiar dacă sensul lui nu ne convine. În acest caz, după cum menționează autorii Lane și Stenlund, problemele referitoare la putere, pur și simplu „se vor transpune asupra altor concepte, apropiate de putere” după 33, p. 13. Puterea, menționează Baldwin, – „nu este un termen obișnuit, ci este un termen, care, vrem noi sau nu, ocupă un loc unical în analiza politică. Chiar și acei cercetători, care doreau să se izbăvească de termenul „putere”, recunosc, că el este foarte adînc înrădăcinat în vocabularul politicii, pentru că aceasta într-adevăr să se întîmple 2, p. 81. Cu alte cuvinte, oamenii pentru totdeauna sunt „sortiți” să aibă relații cu „puterea” și nu pot evita utilizarea acestui concept în cercetarea relațiilor sociale 20, p. 201.
Ca și alte concepte, „puterea” are un conținut descriptiv. De aceea absența unui concept recunoscut de toți nu înseamnă, că discuția referitoare la conținutul conceptului este ne-obiectivizată 20 p. 71. Necesitatea cercetării conceptuale a puterii în general și a puterii de stat în particular este determinată de mai mulți factori. În acest sens constatăm că conceptele existente nu sunt lipsite de neajunsuri: incorectitudinea definițiilor, inconsecvența în redare, contradicții în logica formulării conceptului, etc.
În continuare se poate menționa că deși există literatură bogată referitoare la tema respectivă, totuși sunt puține lucrări, în special destinate analizei conceptuale ale puterii sub toate aspectele, predomină însă analiza doar a unor aspecte ale puterii 25, p. 8.
De asemenea, în măsura acumulării experienței sociale apare necesitatea modificării și concretizării chiar a celor mai reușite încercări de conceptualizare a puterii 33, p. 16.
Din aceste considerente conceptul puterii trebuie să determine criteriul (sau criteriile) esențial de influență, care deosebește puterea de o simplă legătură cauzală. Criteriile importanței, la rîndul său, sunt neevidente și în același timp generează multe întrebări discutabile. Ce este puterea: potențial, realizarea sa, sau ambele? Atribut, relație sau acțiune? Puterea de a face ceva sau puterea asupra cuiva? Puterea asupra sau puterea pentru? Care este obiectul nemijlocit al influenței puterii: interesele, preferințele, comportamentul, conștiința, alegerea activității sau opțiunea în favoarea unor combinații ale acestora? Poate oare puterea să se realizeze neintenționat? Înseamnă oare puterea – conflict, opoziție, opunere, asimilare?
Cine este subiectul puterii: indivizii, grupurile, organizațiile sau structurile și sistemele sociale? În ce constă specificul anumitor tipuri ale puterii? Aceste probleme determină cîmpul problematic al analizei conceptuale a puterii. Toate aspectele pe care le ridică definirea acestui termen reies din distanța între două planuri din care poate fi privită puterea: planul istoric și planul conceptual 6, p. 299. Am adăuga că și planul metodologic, inseparabil de cel conceptual, este benefic pentru cercetarea acestei probleme, de aceea în ceea ce urmează vom analiza conceptul puterii de stat anume în sensul celor trei aspecte.
Din punct de vedere istoric, puterea se referă în mod necesar la un om sau un grup de oameni, din punct de vedere conceptual, puterea apare ca o forță organizațională a vieții sociale. Inițial, ne vom referi la planul conceptual și ulterior la cel istoric, urmînd ca ele să se îmbine în cel metodologic.
Comparînd experiența statelor din fostul așa numit lagăr socialist și celor occidentale în domeniul cercetării puterii, se poate menționa, că știința occidentală a acumulat o mai mare gamă de cunoștințe despre latura pragmatică a acestui fenomen. Opiniile, caracteristice științei occidentale, au un caracter divers și ramificat. În politologia occidentală este dominant conceptul puterii, formulat de renumitul autor german Max Weber: „Puterea este orice posibilitate de a promova voința proprie în cadrul relațiilor sociale, chiar contrar rezistenței, indiferent de aceea, pe ce se bazează acea posibilitate” 27, p. 13.
Operele autorilor celor mai răspîndite clasificări a conceptului puterii din literatura nemarxistă au fost examinate de către autorul Вятр Е. După părerea lui, abordările conceptuale ale puterii cunoscute științei, pot fi grupate în șase categorii: behevioristă, teleologică, instrumentalistă, structural-funcționalistă, conflictualistă, cea care determină puterea ca influență. Astfel Вятр Е. în calitate de putere indică„posibilitatea de a ordona în condițiile, în care, cel căruia i se ordonă, trebuie să se supună” 31, p. 159. Formula lui Вятр Е. era de fapt apropiată celei a autorului Lukes 16, p. 51, care în lucrarea „Power: a Radical Viev”, publicată în 1974, definea puterea ca „acțiunea ce atinge interesele subiectului, contrar voinței lui, atentează la autonomia subiectului”. Diferența pare a fi în cazul autorului Вятр Е. „posibilitatea de a ordona”, iar la autorul Lukes – „acțiunea”, dar dacă posibilitatea de a ordona este urmată de supunere la ordin, atunci este vorba de o posibilitate realizată, adică de acțiune.
Clasificarea abordărilor conceptuale ale puterii propusă de către autorul Вятр Е. a căpătat o răspîndire largă în literatura rusă. Cu careva modificări, precizări și completări, ea a fost și este utilizată de mulți cercetători 31, p. 162.
Pentru a înțelege mai clar esența puterii ca fenomen social, considerăm că este oportună necesitatea relatării celor mai importante concepte și teorii cu privire la putere:
Abordarea sociologică (Weber) – puterea este capacitatea unui individ A de a-și impune propria voință în condițiile sociale speciale în pofida opunerii din partea individului B. În baza relațiilor de putere stă dihotomia conducere – supunere 27, p. 164. Max Weber susținea că există mai multe posibilități de a-ți impune voința, deoarece totalitatea de trăsături ale individului, precum și posibilele îmbinări de circumstanțe pot crea situații în urma cărora voința individuală să fie supusă. Deținerea puterii îi acordă prestigiu subiectului ei, adeseori schimbînd simțitor poziția sa în ierarhia socială 27, p. 136. Orice putere se sprijină pe „aparatul administrativ” și pe credința în legitimitatea acestui aparat, datorită căruia puterea acționează asupra întregului sistem de relații sociale 31, p. 112.
Abordarea structural-științifică (Parsons) – puterea e capacitatea de a lua decizii și de a le asigura îndepinirea, precum și abilitatea societății de a-și mobiliza resursele pentru a-și atinge scopurile comune. Parsons caracterizează puterea ca o relație între subiecții inegali, comportamentul cărora e condiționat de rolurile sociale pe care le îndeplinesc 30, p. 98-99.
Abordarea sinergetică (Balandier) – puterea rezultă pentru orice societate din necesitatea de a lupta împotriva entropiei ce o amenință cu dezordinea, așa cum ea amenință întregul sistem 30, p. 99.
Puterea ca o capacitate de a influența indivizii (Lasswell) – tratează puterea de pe poziții psihoanalitice – puterea e deținută de cel ce dispune de capacitatea de a impune pe cineva să se supună. Pentru Lasswell, puterea e o modalitate a individului de a-și înfrînge auto-aprecierea joasă, ce duce la schimbări atît individuale, cît și a mediului său după 2, p. 108.
Teoria determinismului social (Compte, Durkheim) – societatea și instituțiile ei, ca produse ale activității oamenilor, se transformă în putere ce orientează dur comportamentul individului. Astfel putem interpreta puterea ca însușire a societății 12, p. 158.
Teoria behavioristă (Merriam) – comportamentul indivizilor e determinat de setea lor de putere, ce reprezintă o caracteristică naturală a lor. Prin comportamentul său, subiecții puterii încearcă să schimbe comportamentul altor indivizi 11, p. 102.
Conceptul psihologic – puterea este forța determinată nu de voința celui ce conduce, dar de conștientizarea dependenței din partea celui condus 12, p. 111.
Conceptul supușeniei – puterea ca ceva esențial, titularul căreia este individul luat aparte, anume tendința lui de a supune alți indivizi. Puterea e motivul principal al activității politice al individului.
Observăm că unele concepții sunt expuse la macro-nivel (de exemplu, funcționalismul lui Parsons), pe cînd altele sunt expuse la micro-nivel (abordarea sociologică lui Weber), însă, cu toate acestea momentele de bază a tuturor conceptelor coincid 27, p. 87.
Caracteristicele generale ale puterii, determinate de filosofie, sociologie și alte științe n-au putut să nu-și lase amprenta asupra înțelegerii puterii de către juriști, printre care de asemenea nu există o opinie unanimă referitor la acest fenomen. Și viziunile contemporane referitoare la putere în știința juridică rusă, de obicei, sunt grupate pe baza clasificării sus menționate a lui Аникевич А. 28, p. 75.
Interesul față de fenomenul puterii se sporește la etapele de cotitură radicală ale dezvoltării sociale, cînd devine reală amenințarea destabilizării mecanismului conducerii sociale și mult depinde de funcționarea sistemului politic și distribuirea puterii în societate. Anume un astfel de moment parcurge astăzi și Republica Moldova.
Destrămarea structurilor puterii anterioare și formarea relațiilor noi de putere, determinarea „prețului social” al reformelor și căutarea responsabililor pentru nereușite trecute și prezente, elaborarea măsurilor și programelor „anticriză” de modernizare a societății post sovietice actualizează căutarea bazelor teoretice ale strategiei politice adecvate, a structurilor și comunicațiilor corespunzătoare. Rolul elementului de bază în aceste programe și regulatorul principal al cercetărilor empirice al relațiilor de putere din societate îl joacă conceptul puterii. De determinarea acestui concept în cea mai mare măsură depinde calitatea informației sociologice, juridice, politice, caracterul recomandărilor practice și desigur, tabloul teoretic al realității sociale.
Una dintre concepțiile contemporane în determinarea esenței puterii este cea a autorului rus Ледяев В. 33, p. 14. În general această concepție poate fi atribuită la tradiția de bază în înțelegerea puterii, care determină puterea ca un control asupra oamenilor. Ледяев В. nu împărtășește poziția acelor autori care concep puterea exclusiv ca o proprietate colectivă, obligatoriu legitimă și deosebită de forță și constrîngere. În opinia sa, puterea poate fi atît legitimă, cît și nelegitimă, ea apare în toate tipurile de relații sociale, inclusiv, și la nivel individual 33, p. 19.
Însă concepția propusă, comparativ cu abordarea tradițională, conține deosebiri esențiale în următoarele două aspecte. În primul rînd, autorul nu privește conflictul (preferințe și interese) și „relația sumei nule” dintre subiect și obiect în calitate de elemente obligatorii ale puterii. Respectiv, asimetria, opoziția și opunerea nu se includ în rîndul caracteristicilor sale determinatorii. Din acest punct de vedere concepția propusă este mai largă decît cea tradițională, deoarece ea admite existența puterii în forma convingerii și stimulării, adică cuprinde toate formele de control al subiectului asupra obiectului.
În al doilea rînd, ea se deosebește și în ceea ce privește înțelegerea rezultatului puterii 33, p. 350.
Autorul propune, nu pur și simplu, de a reduce rezultatul puterii la atingerea consecințelor dorite (prevăzute), cum fac unii autori, dar și specificarea lui ulterioară în termenii supunerii obiectului subiectului. Aceasta corespunde interpretării puterii ca putere asupra oamenilor și permite de a deosebi exercitarea puterii și acțiunea împotriva intereselor (preferințelor) oamenilor, care nu duc la supunerea lor. Prin aceasta rezultatul puterii deja nu se reduce la conduita obiectului, dar se referă și la procesul de formare a preferințelor sale.
Pentru concretizarea ulterioară a specificului concepției propuse a puterii este necesar ca ea să fie comparată cu unele abordări concrete, cu care are caractere comune.
Ca și mulți alți cercetători, Ледяев В. împărtășește concepția dispozitivă a puterii. Însă puterea nu echivalează cu oricare capacitate de a face ceva (cum consideră, de exemplu, Morris): nu oricare capacitate este putere. Autorul de asemenea nu este predispus de a opune puterea realizării sale (cum aceasta o face același Morris, precum și alți cercetători), deoarece ultima, spre deosebire de o influență obișnuită, presupune prezența puterii ca potențial.
Limitînd puterea la relațiile în care subiectul este capabil de a exercita influența asupra obiectului în conformitate cu intențiile sale, Ледяев В. împărtășește poziția autorilor Russel, Rong, Wait și a altor adepți al concepției „intenționiste” a puterii. Însă spre deosebire de Rong și alți autori care înțeleg acțiunea intenționată ca o orientare total conștientă referitor la un anumit scop, Ледяев В. concepe „intenția” ca un concept destul de larg, care nu se reduce la conștiința rațională, dar include și sensul speranței, credinței, dorinței, relației binevoitoare etc. În afară de aceasta, „intenția” nu se atribuie obligatoriu la toate consecințele dorite sau prevăzute ale puterii, dar numai la rezultatul nemijlocit al puterii, care este supunerea obiectului față de subiect 33, p. 352.
Întrucît puterea este conceptualizată ca o modalitate a legăturii cauzale, ea se limitează la relațiile, în care subiectul poate impune obiectul de a face ceva, ceea ce obiectul în alt caz n-ar fi făcut. Situațiile, în care subiectul doar pedepsește obiectul pentru nesupunere, dar nu obține supușenia lui, nu se consideră realizare a puterii. Referitor la aceasta autorul Ледяев В. nu este de acord cu Laswell și Kaplan, Oppenheim, Walter și alți cercetători, care le atribuie la putere. Afară de aceasta, dispunerea și exercitarea puterii presupune, că subiectul este capabil de a atinge scopul său pe calea influenței asupra conștiinței și/sau conduitei obiectului: cazul cînd subiectul poate atinge rezultatul dorit de sine fără exercitarea influenței asupra obiectului (autorul Morris consideră, că puterea poate avea loc și fără influența subiectului asupra obiectului) sau el deja are ceea, ce dorește („putere pasivă”) nu sunt considerate în calitate de putere sau realizarea ei 33, p. 353.
Aceste și alte calități ale puterii sunt reflectate în definiția propusă a puterii. Puterea – este capacitatea subiectului de a asigura supunerea obiectului în conformitate cu intențiile sale 33, p. 351.
Drept sinonime ale noțiunii de „putere” sunt folosite, uneori, noțiunile de „influență”, „autoritate” și „coerciție”, pentru a evita orice confundare a acestor noțiuni devine evidentă și necesară o interpretare succintă a lor.
În literatura de specialitate prin influență se subînțelege capacitatea unei persoane de a afecta comportamentul altora într-o manieră favorizată de ea. Unii analiști fac deosebirea între influență și putere, limitînd influența la folosirea unor mijloace „indirecte sau intangibile”, în scopul modificării comportamentului. O altă categorie de autori consideră puterea o formă de influență, care„amenință cu pierderi majore în caz de neconformitate”.
Autoritatea este tratată drept o influență care derivă „din acceptarea voită din partea altora a dreptului cuiva de a elabora reguli sau de a emite imperative, așteptînd în schimb ascultare (supunere)” 12, p. 70. Fiind prezentă din cele mai vechi timpuri, autoritatea la început a fost personificată în șeful colectivității umane respective (gintă, trib, uniune de triburi etc.) care putea să-și manifeste calitățile sale (era mai dibaci, mai iscusit, mai viteaz, înțelegea mai multe etc.) 21, p. 88. Cu timpul autoritatea s-a desprins, instituindu-se ca o realitate distinctă de persoana celui care deținea puterea sau care o exercita. S-a constituit, așadar, un aparat, s-a creat un sistem de organizare mai complex 1, p. 70. Distincția dintre autoritate și putere s-a realizat încă în Roma Antică, unde se considera că puterea (potestas- puterea,forță) aparține poporului, iar autoritatea (auctoritas – putere ascultată, recunoscută) 1, p. 71 revine Senatului 7, p. 101.
Ținînd cont de cele formulate mai sus, concluzionăm ca toate abordările puterii în general, trebuie tratate nu în mod separat, ci de pe pozițiile unor note comune. Reținînd acest moment important, vom afirma în lumina datelor și aspectelor, a opiniilor și pozițiilor prezentate pînă aici, că marea diversitate a definițiilor cu privire la putere, poate fi redusă în fond la o singură formulă interpretativă, care arată că puterea este fenomen universal, imanent socialului, ce conferă autoritate unui ordin și se manifestă într-o formă a interacțiunilor sociale dintre mai mulți indivizi sau structuri sociale, organizaționale sau instituționale, interne și internaționale, bazată pe raporturi intra- și inter- sistemice, și care presupune de cele mai deseori capacitatea și posibilitatea de impunere a voinței și deciziilor unor subiecți față de alți subiecți, datorită voinței, forței, dreptului și autorității de care se bucură cei dotați cu asemenea atribute moștenite sau dobîndite și asigurate prin diferite forme organizatorice.
1.2. Analiza doctrinei cu privire la puterea de stat în retrospectivă istorică
S-a observat pe bună dreptate că puterea reprezintă pentru științele politice și juridice același lucru ce reprezintă energia pentru fizică. În toate perioadele istoriei omenești subiectul puterii a fost unul de interes maxim, chiar dacă cercetarea științifică a acestuia a început mai tîrziu, în special după constituirea statelor și instituționalizarea puterii de stat. Puterea apare deja în societatea primitivă, odată cu primele forme de organizare socială, cu trecerea de la starea de hoardă la cea de gintă, cu primul colectiv uman, cînd antropoidul devine ființă socială. Motivele constituirii ei au fost dintre cele mai diverse – de la cointeresarea în realizarea anumitor activități pînă la sentimentul de frică pentru consecințele nesupunerii. În comunitățile aflate pe treapta primitivă de dezvoltare, în triburi, raporturile între membrii acestora se fundamentau pe baza unor comandamente ce exprimau nevoile primordiale ale vieții în comun și care erau cuprinse într-un sistem de norme sociale, multe dintre care impuneau o conduită ce se deosebea de conduita pe care o aveau oamenii în baza instinctelor. Practica îndelungată a comunităților a determinat apariția unor tabu-uri, corespunzătoare așa numitului totemism de clan 23, p. 33. Antropologii consideră că primele norme sociale prevedeau modurile de dobîndire și repartizare a hranei, aceste reguli se bazau pe egalitarism – fiecare aducea atîtea produse, cît era capabil și primea atîtea produse, de cîte avea nevoie pentru a supraviețui. Cel ce era mai puternic, mai dibaci și care aducea mai multă hrană, se bucura de un respect deosebit din partea membrilor grupului care îl recunoșteau în calitate de conducător. Respectul și supunerea față de acest lider a format ceea ce s-a numit meritocratism, adică acel conducător avea o putere ce se întemeia pe merit.
Regulile de conduită au evoluat odată cu evoluția societății, cu perfecționarea mijloacelor de producție, posibilitatea obținerii plusprodusului, cu trecerea unor triburi la viața sedentară și apariția așezărilor stabile și permanente. Apar obștile sătești, la baza cărora era criteriul teritorial, obștea avea conducerea sa proprie, reglementată de norme-obiceiuri, tradiții. Membrii autoadministrării obștești erau aleși dintre acei membri ai obștii care erau mai experimentați, înțelepți, de exemplu, judele, oamenii buni și bătrîni ai obștii vechi românești 22, p. 21.
Respectarea și transmiterea obiceiurilor, tradițiilor, buna înțelegere în obște erau vitale pentru comunitate. Se poate considera că exista un fel de contract implicit între membrii comunității. Cercetări antropologice au demonstrat că societățile antice au cunoscut contractul, însoțit de anumite ritualuri. Aici putem aminti și tradiția dacică de a încheia contractul prin ritualul jurămîntului, înmuierea suliței în vinul, pe care apoi părțile contractante îl consumau, ori înfrățirea însoțită de ruperea crengii cu două ramuri, care a supraviețuit ca obicei, deja nejuridic, pînă în perioada modernă 15, p. 54.
Chiar dacă unele din aceste obiceiuri par astăzi cel puțin ridicole, dacă nu chiar periculoase, în timpurile arhaice ele contribuiau într-o măsură considerabilă la coeziunea obștii și la organizarea puterii în ea.
Cu timpul apar uniunile de obști, care sunt dotate cu propriile lor instituții, printre care se evidențiază conducătorul, ce se bucură de încredere din partea membrilor comunităților. Puterea acestuia, pe lîngă tradiție și obiceiuri, se baza pe acordul membrilor comunităților, adică el beneficia de un credit de încredere.
Deci, originile puterii sunt legate de apariția omenirii, și ea mereu va persista în dezvoltarea ei. În antichitate puterea se realiza de către toți membrii tribului, care își alegeau căpetenia. Cu apariția claselor și statelor relațiile de rudenie de sînge au fost distruse, în loc de autoritatea morală a sfatului oamenilor buni și bătrîni a apărut autoritatea puterii publice, care s-a separat de societate și s-a situat deasupra ei.
În apariția sa, gîndirea politică la popoarele antice își are originile în reprezentările mitologice, conform cărora ordinea pămîntească alcătuiește o parte neîntreruptă a ordinilor lumești și cosmice, avînd o proveniență dumnezeiască, adică pe pămînt puterea este de
Împreună cu aceasta în mitologia antică în mod diferit se abordează și se reflectă întrebarea despre modul și caracterul legăturii începutului dumnezeiesc cu relațiile pămîntești. De exemplu, conform mitologiei chineze puterea are o proveniență dumnezeiasca și unicul punct de legătură cu puterile cerești este împăratul Chinei.
O altă versiune a conceptului puterii era în Egipt, Babilon, India. În aceste state, conform miturilor susținute, zeii, fiind izvoarele puterii conducătorului singuri continuă să rămînă determinatorii treburilor pămîntești și vieților omenești 32, p. 32-33.
După mitologia creștină, „toată puterea este de ”, și legătura dintre viața pămîntească și Dumnezeu se face numai prin Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.
Conform mitologiei antice a evreilor vechi, căpetenia și regele, conducătorul și judecătorul lor este unicul Dumnezeu, care se află în strînsă legătură cu tot poporul evreu. Legile după care poporul trăiește sunt primite de Moise de , dar influența lui Dumnezeu în cazuri extremale poate fi directă, sub formă de minuni.
Caracterul dumnezeiesc al puterii, regulile de comportament, legile – toate acestea conform reprezentărilor de atunci corespundeau ordinii dumnezeiești a dreptății. Toate acestea corespund dreptății, care a primit mai tîrziu denumirea de teoria dreptului natural.
Trecerea de la viziunile mitologice la cele raționale este legată de numele Zarathustra (Persia) și de numele prințului Siddhartha, numit Buddha.
Buddha respingea gîndurile despre Dumnezeu ca personalitate supremă și conducător duhovnicesc al lumii, precum și ideea că Dumnezeu este originea puterii. Activitățile omenești, considera Buddha, depind de eforturile proprii ale oamenilor.
Trecerea de la reprezentările mitologice, formarea modalităților logico-raționale, filosofice, dar după aceea și științifice de abordare a lumii înconjurătoare, au plasat pe o bază teoretică discutarea și analiza problemelor puterii și a statului. În China un rol deosebit au jucat studiile lui Confucius (551-479 î.e.n.), Laoțzî (sec. 6-5 î.e.n.), Moțzî (479-400 î.e.n.), ideile logismului (Șan Ian 390-338 î.e.n.) 32, p. 32-34.
Odată cu apariția statului caracteristicile puterii au fost parțial preluate, parțial modificate și îmbogățite. În polisurile grecești se îmbinau electivitatea unor instituții cu tendința spre transmiterea ereditară a puterii. Din mărturiile unor scriitori greci organizarea puterii în polisuri s-a făcut pe baza unui contract între oameni, care doreau să înlăture violența veșnică dintre ei 19, p. 15. Pentru filosofia greacă cetățeanul ideal se contopește cu polisul. Socrate în acest sens a făcut o remarcă genială relativ la supunerea liber consimțită de cetățeanul atenian față de legi, supunere care stă la baza unității polisului. Discipolul lui Socrate, Platon, susținea că unitatea polisului nu este condiționată de acordul civic pe baza liberei alegeri, ci este o unitate susținută prin constrîngere, prin reglementarea detaliată a tuturor laturilor vieții sociale 26, p. 122.
Referitor la organizarea puterii Platon, plecînd de la regula, că fiecare trebuie să se ocupe cu acea activitate, spre ce are capacități și înclinație, afirma că pot fi conducători cei ce au capacități pentru această activitate și anume filosofii.
Aristotel în lucrarea sa „Politica” afirma că legea universală a naturii se exprimă în faptul că unitatea entității alcătuită din părți interconectate sau separate rezidă în elementul puterii și în elementul supunerii. Puterea este necesară pentru organizarea societății, păstarea unității și integrității, ce sunt de neconceput fără supunerea tuturor voinței comune.
Dacă în Grecia antică legătura cetățeanului cu statul se sprijinea pe normele morale, apoi în Roma antică Cicero a fost primul autor care a propus abordarea juridică a esenței statului, arătînd în această calitate poporul, dar nu ca un simplu număr de oameni, ci oameni avînd comunitate de interese și acordul în chestiunile dreptului 3, p. 59.
Astfel, încă în antichitate apar primele idei cu privire la trăsăturile caracteristice ale puterii, la scopul puterii, legătura dintre societate, stat și individ.
În Evul mediu a fost promovat aspectul religios al puterii de stat atît prin intermediul practicii politice, cît și de scrierile patristice și apologetice. Sfîntul Augustin făcea distincție între conduita morală (respectarea benevolă a legilor) ca fiind reglementată de dreptul natural și conduita legală (respectarea normelor sub amenințarea cu constrîngerea) ca fiind de drept pozitiv. Această idee stă la baza concepției interacțiunii societății și statului – concepția „celor 2 cetăți”, o cetate, cea pămîntească, este statul laic și puterea temporală, iar a doua cetate – cerească, care înseamnă comunitatea creștinilor, deschisă tuturor celor ce-l iubesc pe Dumnezeu. În urma luptei dintre aceste două cetăți va birui cetatea lui Dumnezeu și statul va dispărea. În temeiul ideilor sf.Augustin a fost creată teoria „teocrației pontificală”, conform căreia cele două puteri – spirituală și temporală – sunt deosebite, dar provin ambele de nu este un stăpîn, ci fiu al Bisericii.
Ideile despre interacțiunea statului și societății au fost dezvoltate de Sfîntul Toma dAquino. Omul este o ființă socială și de aceea nu se poate realiza decît în cadrul societății. Societatea, ca întreg, este superioară individului, ea asigură condițiile în care omul poate să-și atingă scopul. Rolul statului, care ocupă un loc important în cadrul societății este organizarea desăvîrșirii umane.
Sfîntul Toma numea trei componente ale puterii: raporturile dominare-supunere ca esență a puterii, aceste raporturi sunt expresia voinței celor aflați sus pe scara socială, voința respectivă pune în mișcare și masele de jos. Deoarece aceste raporturi, opina Sfîntul Toma, sunt create de Dumnezeu, esența puterii de stat este de origine divină. A doua componentă – forma puterii, modalitățile de dobîndire a puterii. A treia componentă – utilizarea puterii de stat. Sfîntul Toma recunoștea că a doua și a treia componentă pot fi contrare voinței lui Dumnezeu, injuste, abuzive. De aceea puterea de stat trebuie să se bazeze pe drept prin intermediul legii naturale, care, la rîndul său, se întemeiază pe rațiune 8, p. 65.
Operele medievale puneau omul în situația de subiect și de obiect al puterii, iar drepturile subiective și obligațiile lui depindeau de apartenența la o categorie socială. Omul însăși nu era considerat o valoare autonomă, ci doar o reprezenta.
Condițiile economice și în special cele politice din Europa Occidentală în secol. IX-XI erau marcate de fărămițarea feudală, cînd fiecare senior era suveran al propriului stătuleț, avînd toate atribuțiile unui monarh – de a judeca, a încasa impozite și taxe, a avea armată și chiar propria monedă. Numeroasele războaie purtate între vasali sau chiar între vasal și senior complicau situația puterii monarhului. Treptat în condițiile dezvoltării relațiilor de producere și a legăturilor economice, intensificării rezistenței din partea diferitor pături sociale se conturează ideea și necesitatea centralizării puterii și formării statelor centralizate.
Aceste realități s-au reflectat și în operele juriștilor epocii Renașterii, care militau pentru centralizarea puterii, formarea unui sistem legislativ unic și codificarea izvoarelor de drept existente. Anume în epoca Renașterii apare termenul „stat”, introdus de Niccolo Machiavelli 17, p. 76. Principele, în opinia lui Machiavelli, are posibilitatea și dreptul de a conduce cu ajutorul violenței, dar nu trebuie să abuzeze de putere pentru a nu trezi ura în supușii săi. Monarhul este suveran, puterea lui este supremă, inalienabilă și independentă. Deși arată criteriile suveranității, Machiavelli nu cunoaște însăși termenul de suveranitate, pe care îl întroduce juriștii francezi. Unii consideră că puterea de stat trebuie să adopte legi pentru toți și pentru fiecare; să numească funcționarii; să declare război și să încheie pace; să judece în ultimă instanță; să aibă dreptul de grațiere 17, p. 78.
Hugo Grotius socotea elaborarea și adoptarea legilor o sarcină importantă a puterii de stat, pe care îl considera ca o asociație perfectă a oamenilor liberi, care s-a constituit în scopul respectării dreptului și pentru folosul comun. Totuși el nu reducea dreptul doar la utilitate, arătînd că dreptul înseamnă a da altora ce le aparține și a îndeplini obligațiunile asumate după 17, p. 99.
Evoluția ideii suveranității de la suveranitatea monarhului la suveranitatea puterii de stat are loc deja în perioada modernă. Autorul Hobbes în opera sa „Leviathanul” a întemeiat conceptul puterii pe ideea stării naturale, în care „homo homini lupus” și pentru a-și asigura securitatea oamenii încheie un contract social, prin care transferă puterea lor statului, calitatea de stat legitim îi impune acestuia garantarea siguranței oamenilor. Puterea suverană este sufletul statului, considera gînditorul. Puterea de stat este absolută, unica limitare a puterii suveranului impusă lui de Dumnezeu a cărui supus este și suveranul, constă în limitarea prin respectul legilor naturale. Hobbes înclina spre monarhie, căci ea „costă” mai puțin decît democrația, căci dacă monarhul are înclinația de a-și îmbogăți rudele din contul poporului, apoi în condițiile democrației aceste înclinații le are fiecare persoană din cei mulți ce sunt la putere.
Contestarea tezei lui Hobbes despre caracterul absolut al puterii de stat a fost realizată de filosoful Locke (1632-1704), care este considerat întemeietorul doctrinei politice a liberalismului. Georgio del Vecchio observa: „Hobbes pleca de la ipoteza stării naturale și în consecință, de la pactul social pentru a întemeia absolutismul principelui; Locke pleacă de la aceleași ipoteze pentru a arăta limitele juridice ale puterii suverane” 11 p. 91. Conform opiniei lui Locke, puterea de stat se instituie prin intermediul contractului între popor și guvern, puterea poporului fiind plasată de autor mai sus decît orice altă putere. Puterea nu trebuie să fie absolută, ea trebuie să urmărească scopul stimulării muncii și apărării proprietății fără a atenta la ea. Puterea este doar un instrument pentru a accede general.
Merită a fi reiterat un postulat actual și astăzi al teoriei lui Locke: Puterea care se sprijină doar pe violență și frică, nu devine mai puternică, căci dacă dependența cetățeanului de putere este tradusă doar în limbajul regulilor și a interdicțiilor dure, în afara intereselor puterii rămănînd activitățile obișnuite ale oamenilor, are loc înstrăinarea omului față de stat, iar apoi și împotrivirea (pasivă și posibil, neconștientizată pînă la capăt) tiraniei. Această rezistență, inclusiv dreptul la insurecție, se întemeiază pe suveranitatea poporului care constituie statul. Contractul social nu se încheie odată pentru totdeauna, ci presupune controlul poporului asupra respectării lui de către putere. Relațiile contractuale între popor și stat, puterea de stat presupun existența drepturilor și obligațiunilor reciproce ale părților contractante.
Derularea relațiilor respective reprezintă un proces permanent înnoitor ce se bazează pe principiul consensului, iar însăși puterea trebuie să fie separată în legislativă, executivă și federativă 11, p. 98.
Ideea separării puterilor a fost dezvoltată de Montesquieu, care indica drept scop principal al ei evitarea adoptării unor legi tiranice, pentru că dacă libertatea se concentrează în cadrul unei singure puteri, libertatea este în pericol. Autorul J.-J Rousseau cu al său contract social a întemeiat principiul suveranității poporului, care este inalienabilă, imprescriptibilă și indivizibilă, chiar dacă guvernul sau puterea executivă este încredințată anumitor organe sau indivizi, suveranitatea rezidă totdeauna în popor, care poate în orice moment să și-o reia după 19, p. 105.
După Marea Revoluție franceză, concepțiile privitor la puterea de stat s-au îmbogățit cu noi aspecte care erau aprofundate în studiile diferitor autori. Astfel, Im. Kant a susținut ideea contractului social și a separării puterilor, aceasta fiind imperativul categoric în domeniul organizării puterii statului. În centrul problemelor a fost situat omul, mai bine zis libertatea omului, pe care trebuie s-o garanteze puterea de stat. Această libertate era văzută ca „negativă”, adică neamestecul puterii de stat în sfera autonomă a drepturilor persoanei, garanție a căreia autorul Constant socotea puterea opiniei publice, concentrate în parlament și sprijinindu-se pe libertatea presei, separarea și echilibrul puterilor, responsabilitatea miniștrilor și a tuturor funcționarilor, existența dreptului ce contracarează abuzul de orice natură.
Libertatea în sensul pozitiv a fost subiectul abordat de autorul francez Alexis de Tocquieville, care s-a inspirat din experiența „junei” Americi, comparînd starea de lucruri cu cea din „bătrîna” Europă. În America statul este subordonat societății, remarca Tocquieville. Pentru libertate este necesară o putere judecătorească puternică și independentă, crearea diverselor asociații – politice, științifice, culturale, industriale etc. , decentralizarea comunală, care era considerată a fi libertatea comunală. Instituțiile comunale, menționa autorul, pentru libertate sunt același lucru ca și școlile primare pentru știință. Fiind impresionat de numărul și diversitatea asociațiilor în America, autorul menționa că membrii lor devin cetățeni informați, pe care nici o putere nu-i va putea supune în mod arbitrar și abuziv. Deși se baza pe lucrările lui Montesquieu, Tocquieville se afla într-o situație practică diferită: dacă Montesquieu nu avea un model contemporan al democrației, Tocquieville analiza tocmai trei: Din Statele Unite ale Americii, Anglia și Franța 19, p. 151.
În concluzie putem menționa, că marii gînditori ai lumii, care pe parcursul istoriei au examinat problemele referitoare la puterea de stat, au scos în evidență unele aspecte importante ale puterii cum ar fi apariția statului și a puterii de stat, legătura acesteia cu poporul, suveranitatea puterii de stat și suveranitatea poporului, scopul puterii de stat, necesitatea căutării și construirii unor modele organizaționale ale instituirii și dezvoltării puterii de stat.
2. EsenȚa Și caliTĂȚile puterii de stat ca dimensiune a statului
2.1. Puterea de stat – dimensiune a statului și modalitate a puterii sociale și politice
În limbajul curent cuvintele stat, putereа de stаt, puteri аpаr frecvent și аu conotаții diferite, fаpt cаre condiționeаză efectuаreа unui studiu în ceeа ce privește identificаrea coraportului dintre aceste categorii.
Cuvîntul „stat” provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva stabil, permanent. Inițial acest cuvînt se folosea pentru a desemna cetățile, republicile de tipul celei romane, despoțiile orientale și alte forme de organizație politică a societății. Aceasta însă nu înseamnă că la etapa timpurie de existență a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei clare despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întîlnite, de exemplu, la gînditorii din antichitate cum ar fi Aristotel, Platon și alții.
În sensul său modern noțiunea de „stat” se folosește mult mai tîrziu, începînd cu secolul al XVI- lea. De obicei, folosirea acestui cuvînt în sensul său modern este legată de numele lui Niccolo Machiavelli 17, p. 39.
Fiind o categorie socială extrem de complexă, noțiunea de stat este folosită în mai multe sensuri.
În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul este organizatorul principal al activității unei comunități umane care stabilește reguli generale și obligatorii de conduită, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli și, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
În sens restrîns și concret, statul este ansamblul autorităților publice care asigură guvernarea.
Deseori în viața de toate zilele, cuvîntul „stat” este folosit și într-un sens mult mai restrîns, avîndu-se în vedere nu întregul ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu, Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiție ș.a. 21, p. 76.
De aici rezultă că noțiunea de stat are două semnificații:
unii văd în stat o societate, o formă de viață colectivă, o anumită manieră de a fi a comunităților umane;
alții limitează statul la unul din elementele sale, la o putere, la o organizare a constrîngerii, la un aparat de coerciție, sau la cooperare forțată.
Ambele semnificații pot fi admise simultan, deoarece ele se completează, statul –societate atrage la el statul – putere, după cum, la rîndul său, statul – putere implică fără încetare statul – societate asupra căruia el acționează 1, p. 63.
În doctrina juridică, statul nu cunoaște o definiție unanim acceptată 23, p. 14. Astfel, statul este definit ca fiind: o modalitate de organizare a puterii politice sub forma puterii de stat în vederea îndeplinirii voinței deținătorului acestei puteri, adică poporul, indiferent dacă exercitarea acesteia se realizează direct de către popor sau indirect, prin organele sale reprezentative 26, p. 42; organizația politică unică a societății, care își exercită puterea pe întreg teritoriul țării asupra întregii populații aflate pe acest teritoriu, dispune de un aparat special de conducere, posedă suveranitate și emite reguli de conduită obligatorii pentru toți 6, p. 47; o formă superioară de organizare a societății care presupune o putere instituționalizată (puterea de stat) care se exercită asupra unei populații din cadrul unui teritoriu delimitat de frontiere.
Analizînd multitudinea definițiilor privind conceptul statului constatăm că mulți autori reflectă în cadrul acestora dimensiunile (elementele, atributele) esențiale ale statului. Statul se caracterizează prin cîteva dimensiuni (elemente sau atribute) istorice și politice, cumulate calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat și fără ele statul nu poate fi conceput. Analiza dimensiunilor statului, numite și elemente componente ale acestei categorii logice, care reprezintă „suprema putere rînduitoare a tuturor activităților umane” 11, p. 274, dezvăluie mai mult și mai profund conținutul său complex 19, p. 69. Potrivit teoriei tradiționale statul este alcătuit din trei dimensiuni: teritoriu; populația; puterea publică politică suverană 21, p. 79, denumită și putere de stat 3, p. 67.
Mai mare interes pentru noi prezintă puterea de stat. Puterea de stat – este o varietate a puterii sociale, care are calități politice, totodată puterea de stat este putere publică 36, p. 38-39. Astfel, puterea de stat reprezintă forma oficialmente constituită a puterii politice, forma publică sub care se organizează și funcționează această putere 36, p. 40-41. Puterea de stat nu există decît inserată în inima unei societăți; societatea statală nu există și nu subzistă, decît prin puterea politică 10, p. 77.
În legătură cu cele relatate constatăm că puterea de stat ca dimensiune a statului este o modalitate a puterii sociale și politice, fapt care impune unele precizări în privința coraportului între aceste trei categorii: putere socială, putere politică și putere de stat.
Referindu-ne la coraportul categoriilor puterii nominalizate mai sus constatăm că puterea a apărut odată cu societatea umană și într-o formă sau alta va contribui la dezvoltarea ei. Încă Aristotel menționa în lucrarea sa “Politica”, că mecanismul puterii este necesar pentru reglementarea “comunicării între oameni” 8, p. 180. Profesorul Dumitru Baltag afirmă în acest sens că o putere socială este necesară în orice colectivitate 4, p. 67.
Puterea, ca atare, a existat și s-a manifestat ca act de comandă, de dominație și de constrîngere în orice colectivitate umană. O astfel de putere avea caracter social și se exercita individual sau colectiv, dar neorganizat asupra altor indivizi. Abia odată cu apariția organizării sociale s-a pus instinctiv problema asigurării unei coeziuni a grupului care să dobîndească caracter permanent. Unica modalitate pentru atingerea acestui scop era utilizarea sistematică a puterii de către un individ sau grup restrîns și stabilirea prin intermediul ei a unui ansamblu de prescripții obligatorii pentru întregul grup 9, p. 15.
Abordînd raportul între putere și societate, autorul Bierstedt consideră că este nevoie de putere pentru a consfinți asociația, a-i garanta continuitatea, a-i consolida normele. Pe scurt, continua autorul, puterea sprijină ordinea fundamentală a societății și organizarea socială în cadrul ei. Puterea stă în spatele fiecărei asociații și îi susține structura. Fără putere nu există nici organizație și nici ordine 23, p. 234.
Plecîndu-se de la premisa că pentru realizarea unor obiective oamenii intră în relații în cadrul cărora unii își impun voința asupra altora , puterea socială reprezintă un sistem de relații sociale prin care anumiți indivizi au capacitatea și posibilitatea de a acționa asupra altor indivizi sau grupuri sociale, pentru realizarea unor activități cu o anumită finalitate socială.
Fiind un fenomen complex al vieții sociale, puterea socială prezintă unele trăsături și particularități:
Se constituie în totalitate ca un element esențial și permanent al relațiilor sociale și asigură funcționarea normală a societății;
Se prezintă sub forma unor centre nuclee ale puterii ierarhizate pe ansamblul vieții sociale în raport cu poziția socială și resursele celor care o exercită precum și cu domeniul de activitate;
Reprezintă unitatea organică a doi factori disjuncți: guvernanți și guvernați sau de dominație și subordonare;
Îmbracă o diversitate de forme în funcție de natura domeniului vieții sociale, de specificul activităților și comunităților umane 26, p. 34.
Privitor la alte tipuri de puteri, puterea socială este raportată ca întreg la părțile sale constitutive. Anume printr-o astfel de prismă se vede coraportul puterii sociale cu puterea statului, puterea politică, puterea economică și alte tipuri ale puterii, care reflectă diferite sfere ale vieții sociale.
În prezenta teză, ținînd cont de tematica ei, din această clasificare a puterii sociale se reține atenția asupra analizei coraportului puterii politice și a puterii de stat. Puterea se înfățișează în mai multe forme, ea poate fi nepolitică sau politică, nestatală sau statală etc. 22, p. 23. Prin urmare, puterea politică a apărut din punct de vedere istoric, pe fundalul puterii sociale, adică a puterii exercitate de organele gentilo – tribale (conducătorii ginților și triburilor, conducerea uniunii de triburi). Această putere socială devine politică odată cu transformarea colectivității umane în societate, cînd cei care o alcătuiesc au, chiar în forma rudimentară, conștiința apartenenței la acea colectivitate, ceea ce presupune diferențierea individului de grup.
În această ordine de idei Ледяев В. menționează, că pentru a înțelege ce înseamnă puterea politică, este necesar în primul rînd de înțeles ce înseamnă politică 33, p. 342. „Termenul „politică” a apărut în Grecia Antică (de la grecescul polis – oraș) și inițial însemna diferite forme de conducere statală. Așa, într-una din primele lucrări, dedicate studierii politicii – tratatul lui Aristotel „Politica” – Aristotel a avut în vedere treburile polisului grecesc, afacerile cetății. Politica privește ceea ce „se referă la organizarea puterii în stat, la exercițiul său”, dar poate semnifica și ansamblul practicilor, faptelor, instituțiilor și determinărilor unui stat sau al unei societăți 38, p. 134-135. Sfera politicului rămîne deosebit de vastă, ea poate include o ideologie politică, politica unor partide, politica statului etc.
Profesorul Gheorghe Avornic afirmă că asupra conceptului de politică avem multiple accepțiuni, unele chiar controversate. În general, politica este denumită știința guvernării statelor, ea reprezintă tot ceea ce se referă la arta de a guverna un stat. Fenomenul politic fundamental care trebuie studiat în legătură cu statul și puterea politică îl reprezintă distincția între guvernanți și guvernați, dintre cei care dețin puterea, care comandă și cei care sunt conduși, care se supun acestei conduceri 1, p. 71.
Deci, în sens îngust, politica vizează sfera activității statului, organizarea puterii de stat. În conformitate cu alt punct de vedere politica este analizată în sensul larg al acestui termen. În acest aspect, cum menționa Max Weber, „se vorbește despre politică monetară a băncilor, despre politica sindicatelor în timpul grevei, despre politica școlară a consiliilor sătești sau orășenești, despre politica conducerii, a celui ce conduce corporația, și-n sfîrșit, chiar despre politica soției deștepte, care tinde să comande cu soțul său” 27, p. 644.
Din alte perspective politica este percepută ca o formă de organizare și conducere a activității și relațiilor sociale proprii comunităților globale, de instruire și menținere, prin intermediul puterii politice a unei ordini interne și/sau internaționale ce garantează securitatea internă și ordinea socială dintr-un stat sau ordinea politică internațională în condițiile unor posibile amenințări sau imixtiuni a unor state în politica internă a altor state. Din această definiție rezultă că politica se manifestă nu numai la nivel statal, dar chiar și individual, fenomenele politizării și monopolizării politice fiind bine cunoscute. Din acest punct de vedere a fost lansat sloganul conform căruia „ ceea ce nu este personal este politic”, atrăgîndu-se prin aceasta atenția asupra importanței individului în societate, principiu ridicat la rang de politică 34, p. 10.
De puterea politică în societate dispun toți subiecții, față de care benevol se supun alți oameni, uniți pe baza unei idei generale (politice) comune tuturor. Ideea politică poate fi sau nu acceptată de întreaga societate, adică poate avea sau nu forma ideii (oficiale) statale.
Întruchiparea ideii statale constituie întregul ansamblu de legi și instituții politice, recunoscute oficial, și are vocația de a acționa în această societate. Puterea, de care dispun anumiți subiecți concreți, ce acționează în limitele acestor legi și instituții, este puterea de stat. Iar puterea subiecților, ideea cărora nu a devenit statală și nu s-a întruchipat în anumite instituții recunoscute oficial al acestei societăți, este puterea pur și simplu politică, și nu mai mult. De exemplu, bolșevicii în Rusia pînă în octombrie 1917 dispuneau pur și simplu de puterea politică (cu toate că destul de limitată), iar după octombrie 1917 ei au devenit puterea de stat 7, p. 54.
Este un adevăr indubitabil că din antichitate s-au stabilit în timp modele de distribuire a autorității de guvernare anumitor organisme specializate, investite cu valențe și atribuții de putere. Faptul că aceste conținuturi de putere publică erau mai mult sau mai puțin consistente sau însemnate, nu prezintă relevanță. Semnificativ este că oricît de simple ar fi relațiile de putere care trebuie ordonate și reglementate într-un sistem în cadrul societății, oricît de puțin numeroasă ar fi o comunitate umană, procesul de guvernare nu poate fi realizat nemijlocit nici de un singur individ, nici de un unic organism titular al puterii politice 7, p. 95.
Din momentul apariției statului se poate vorbi de o adevărată putere de stat, fără a se face distincția între aceasta și puterea politică. De altfel, într-o asemenea fază de dezvoltare a societății omenești, nici nu se punea problema unei puteri aparținînd în mod natural întregului grup social. Numai în știința politică modernă există preocuparea pentru analiza comparativă a puterii politice și puterii de stat 24, p. 21.
Distincția între putere politică și putere de stat a fost făcută cu foarte mult timp în urmă. Romanii, de pildă, foloseau noțiunea de potenția pentru a desemna autoritatea naturală, forța de influență a unui individ sau grup față de alți indivizi sau grupuri și noțiunea de potestas în sensul de instituție publică care exercită efectiv forța. O distincție asemănătoare se face și în sociologia politică modernă. Astfel, autorul Duverger, într-o lucrare mai veche, preciza că „numim aici putere (pouvoir) ceea ce alții denumesc autoritate. Puterea (potestas, pouvoir) este forma de influență (sau de putere (potentia, puissance) care este instituită de normele, cuvintele și valorile societății în care se exercită” 9, p. 167. Între Potentia și Puissance există un raport de echivalență. Astfel, potentia sau puissance este esențialmente unică, în timp ce potestas, respectiv – pouvoir, sunt multiple (puterea părintească, puterea militară, puterea șefului ierarhic, puterea de stat).
Trebuie observat în acest context, că numai statul are, prin tradiție, vocația să i se încredințeze exercițiul puterii (potestas/pouvoir). Biserica de pildă, deși a pretins cu secole în urmă că deține autoritatea temporală și, chiar, a exercitat-o, este în perioada contemporană separată de stat și nu își arogă vreun rol activ în conducerea efectivă a statului. Nici partidele, sindicatele, nici alte organizații sociale ale societății civile, nu pot primi prin delegație și nu își pot aroga prerogative ale puterii statale.
Înainte de a fi instituționalizată și a dobîndi, grație instituționalizării, diverse forme cristalizate, puterea este percepută ca fenomen. Unii autori consideră că puterea este o forță născută din conștiința socială, destinată să conducă grupul social (societatea) în căutarea binelui comun și capabilă să impună în caz de nevoie membrilor grupului atitudinea pe care ea o comandă 36, p. 38-39. Acest aspect este aprofundat de autorul A. Carpinschi care consideră că puterea politică este „capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social să-și îndeplinească obligațiunile pe care le impun obiectivele colective, mobilizînd resursele societății în vederea asigurării obiectivelor propuse” [8, p. 32].
Analizănd opiniile expuse în literatura de specialitate concluzionăm că puterea politică este universală, imanentă socialului, care este privită ca o capacitate colectivă abstractă, inerentă vieții sociale organizate politic și nepersonalizată, aparținînd întregii colectivități umane rezidente pe un anumit teritoriu, constînd în forța de a impune respectarea generală a anumitor comandamente sociale.
Se poate observa că definițiile mai sus enunțate, deși se referă la puterea politică, conțin, totdeauna, și elemente categoriale ce pot fi folosite în definirea puterii de stat. Ne referim, în acest sens, la capacitatea unor structuri organizatorice de a impune unor indivizi sau grupuri sociale diverse îndatoriri (prescripții) juridice, în interesul general. Într-o opinie, puterea constă în capacitatea de a adopta, pe calea unor manifestări de voință unilaterale și în afara oricărei subordonări față de vreo autoritate superioară sau concurentă, măsuri obligatorii, susceptibile de a fi impuse respectului general cu ajutorul forței de constrîngere care a fost constituită în acest scop 36, p. 16.
Dintr-o perspectivă asemănătoare, un alt autor înțelege prin putere ansamblul sau sistemul relațiilor de putere constituite într-o societate istoricește determinată, exprimînd autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității sau impus acestora de către cei care exercită puterea. În cele două opinii exprimate, primează referirea la forma instituționalizată a puterii, adică puterea de stat 37, p. 161-162, dar trebuie subliniat caracterul tautologic al celei de-a doua, căci definește puterea prin relațiile de putere, adică prin ea însăși.
Din aceeași perspectivă instituțională, puterea a fost definită ca fiind capacitatea unui individ sau a unui grup de indivizi de a schimba comportamentul altor indivizi sau grupuri în sensul dorit 10, p. 76, sau abilitatea de a-i face pe alții să facă ceea ce dorești de la ei, presupunînd că aceasta este diferit de ceea ce ar fi dorit să facă, dacă nu ar fi fost siliți să se supună altei voințe 1, p. 50.
Această situație se manifestă din punct de vedere instituțional prin faptul că puterea politică se obiectivează în diverse organisme, cărora le sunt transferate atribuții sau funcții de putere. Puterea astfel instituționalizată apare sub forma puterii de stat și este exercitată de acesta în întregul său și în mod specializat și distinct de diverse organe ale sale. Statul apare, deci, ca titular exclusiv al forței de comandă și dominație 15, p. 207. Instituționalizarea puterii politice s-a impus în mod clar odată cu dezvoltarea statului modern, a societăților occidentale postmedievale, societăți care au atins un nivel înalt de diviziune a muncii și de stratificare socială, motiv pentru care a devenit dificilă realizarea consensului social.
Instituționalizarea puterii politice presupune crearea nu numai a instituțiilor structurale, dar și a normelor menite să prevină abuzurile, ca tehnică necesară asigurării libertății individului.
Indiferent din ce unghi de vedere ar fi studiată, puterea se raportează în mod necesar la un titular, căruia îi sunt recunoscute anumite prerogative. Dacă statul exercită o putere delegată, circumscrisă înfăptuirii unor obiective sociale de interes general (binele comun), titularul puterii globale nu poate fi în epoca contemporană decît poporul, ori după caz, națiunea, care deține în mod originar puterea politică. Poporul sau națiunea este titularul puterii politice, pe cînd statul (autoritățile/puterile publice) repreztintă titularul exercițiului puterii de stat încredințate în mod legitim de popor. Între popor și stat se stabilesc anumite relații, pe baza cărora ciclul putere politică (originară) – putere de stat (derivată) se reia la nesfîrșit, cu condiția respectării principiilor democratice.
Potrivit unei asemenea paradigme, periodic, poporul apelînd la proceduri electorale, își exercită puterea politică prin intermediul unor reprezentanți ai săi, care pun bazele funcționării puterii de stat.
Raporturile reciproce ce se stabilesc între guvernați (titularul puterii politice) și guvernanți (titularii puterii de stat), se manifestă, pe de o parte, prin încredințarea de către cei guvernați a exercițiului dintre prerogativele puterii politice și prin controlul înfăptuit de ei asupra „celor aflați la putere”, iar, pe de altă parte, ca raporturi de putere concretizate în comandamente, ordine, instrucțiuni impuse de subiecți politici specializați (guvernanți) membrilor colectivității, individual sau asociați pe criterii sociale, politice, profesionale, economice ș.a. 35, p. 94-95.
Motivarea încredințării de către popor a anumitor prerogative de putere unor autorități publice specializate, aflate sub controlul său, constă în imposibilitatea găsirii unei soluții tehnice, care să permită autoguvernarea, exercitarea suveranității naționale în mod nemijlocit de către popor. Transferul exercitării puterii de la popor la stat nu poate submina scopul exercitării puterii care rămîne, în continuare, legat de asigurarea, pe această cale, a binelui comun al tuturor cetățenilor. Pentru garantarea unui climat de pace socială și ordine într-o comunitate umană, este necesar ca interesele și voința fiecărui individ să se regăsească într-o voință generală unică, exprimată și impusă la nevoie prin forță fiecărui individ de către autoritățile publice desemnate în mod legitim. Este esențial ca atît desemnarea autorităților publice cărora li se încredințează prerogative de putere, cît și exercitarea ca atare a acestora, să se facă în mod legitim și prin proceduri eminamente democratice 29, p. 80-81. Puterea democratică este nu numai o putere rezultată în urma unor alegeri libere și corecte în condiții de pluralism politic, dar și o putere bazată pe un sistem de valori recunoscute de societate, ce asigură omului libera dezvoltare , dînd posibilitatea unei vieți decente în condiții de prosperitate economică, a folosirii drepturilor și libertăților constituționale, iar idealul democrației să devină idealul tuturor.
Generalizînd cele relatate, constatăm că între categoria puterea politică și puterea de stat există un raport de la întreg la parte. Puterea de stat ca dimensiune a statului este o varietate a puterii sociale, o putere specializată și delegată de popor în calitatea sa de titular al puterii politice, anumitor organisme sau autorități publice denumite și puteri (legislativă, executivă și judecătorească).
2.2. Problemele definitorii și trăsăturile esențiale ale puterii de stat în contextul celor trei dimensiuni ale statului
În doctrina dreptului s-a încetățenit ideea, că din punct de vedere juridic, putem vorbi de prezența unui stat în cazul la reunirii a trei elemente obligatorii: teritoriu; populația; puterea publică politică suverană denumită și puterea de stat.
Pierre Brunet consideră că această teză este alimentată de o polemică purtată de ilustrul doctrinar francez Carre de Malberg cu alți autori referitor la faptul dacă teritoriul, populația și puterea publică sunt condiții de apariție a statului sau esența juridică a acestuia. Autorul citat consideră că esența juridică a statului nu trebuie confundată cu nici unul din aceste trei elemente, ele au ca rezultat statul, iar esența juridică a acestuia rezidă în unitatea organizării sale, statul devenind persoană juridică 7, p. 81.
Puterea publică, element indispensabil, definitoriu al statului, adesea înfățișată ca unitate „politică și juridică”, „coeziune politică” (Marcel Prélot) 24, p. 12, „legătură juridică și suveranitate” (Giorgio del Vecchio) 11, p. 65, este acea putere care îi dă statului forma și caracterul propriu. Teritoriul oferă cadrul, populația furnizează substanța căreia statul îi dă forma sa. Potrivit adagiului scolastic, „sicut materia appetit formam”, așa cum materia tinde spre formă, societatea aspiră la stat, care însă nu se naște decît sub influența acțiunilor umane deliberate.
„Statul nu este niciodată un dat”, cum sînt populația, teritoriul, mediul natural, „statul este întotdeauna creat” sau, după cum spunea un jurist, discipol al lui Fr. Gény, „statul nu este niciodată dat, el este întotdeauna construit”. Această construcție se realizează de către putere, prin forțele sale de convingere și de constrîngere, iar puterea, rămîne un atribut inerent al statului după 11, p. 70. Puterea de stat exprimă esența statului, adică organizarea politică a puterii exercitate asupra populației ce ocupă un teritoriu delimitat și se constituie sub forma unor organisme ale puterii ce se instituționalizează prin investirea unor categorii de oameni cu atribuții care reprezintă autoritatea și exercită această autoritate în numele întregii comunități după 11, p. 73.
În literatura juridică și politică, pentru desemnarea acestui ultim element al statului (care prezintă un interes deosebit pentru studiul nostru) se utilizează fie termenul de „putere de stat”, fie cel de „autoritate publică”.
O definiție unitară a ceea ce se numește „puterea de stat” sau „autoritatea publică” pentru diferite epoci de dezvoltare a societății nu este posibilă. În această privință, este suficient să spunem că, în timp ce în monarhiile absolute „puterea de stat” se confundă cu o singură persoană („Statul sunt eu”, spunea regele Franței Ludovic al XIV-lea), în democrațiile moderne, ea apare ca un sistem de organe, competente să exercite funcțiile statului: legislativă, executivă, judecătorească 10, p. 203.
Conceptul „puterii” și „puterii de stat” este larg utilizat în literatură, precum și în formulările actelor normativ juridice. Folosirea acestor termeni în documentele normative presupune formalizarea acestor concepte și includerea în aparatul categorial, utilizat în procesul legislativ.
Formalizarea conceptului „puterea de stat” dă naștere unor probleme cu caracter de conținut, care are legătură cu interpretarea anumitor prevederi constituționale. Problemele pur teoretice de înțelegere a naturii juridice a categoriilor puterii de stat din planul teoretic tot mai mult trec în planul raporturilor juridice concrete.
Există literatură științifică bogată referitoare la această problemă unde, în special, se menționează, că „organizarea puterii de stat este una din problemele cele mai voluminoase și tradiționale ale dreptului constituțional”. Autorul Мaлый A. afirmă că elucidarea incompletă și contradictorialitatea naturii puterii de stat 35, p. 95-96.
Astfel juriștii ruși afirmă că: „Puterea de stat, ca forță, condiționată de conștiința cetățenilor din dependența lor față de stat, dă naștere în viața societății la fenomene specifice de genuri diferite. În primul rînd, ea îi determină pe cetățeni să facă aceea ce ei consideră necesar pentru statul, de care se simt dependenți… În al doilea rînd … cetățenii se supun ordinelor anumitor persoane, recunoscute ca organe ale puterii de stat” 34, p. 246. Caracteristica puterii de stat ca forță, capabilă de a supune comportamentul oamenilor, este corectă în legătură cu faptul că influența organizată a statului nu poate fi exercitată, bazîndu-se numai pe convingere. Exercitarea puterii (forței) presupune activitatea unor persoane (organe) special abilitate, care se manifestă prin intermediul comandamentului general obligatoriu. De putere „dispun” și de aceea, în așa context nu este vorba de echivalarea organului cu puterea.
Puterea se manifestă în primul rînd în activitatea organului de stat, forța căruia este determinată nu de direcția în care ea se exercită, dar de posibilitățile (atribuțiile) ce îi permit de a îndeplini sarcinile puse în fața sa. Funcția (înțeleasă ca direcție de activitate) nu caracterizează puterea ca posibilitatea de a exercita constrîngerea. Se poate de spus, că una din funcțiile statului în general constituie exercitatea constrîngerii, dar în acest caz este vorba doar despre una din direcțiile de activitate, dar nu despre conținutul puterii.
Autorul rus Мaлый A. analizînd opiniile doctrinare din acea perioadă istorică afirmă că o abordare diferită referitoare la determinarea naturii puterii de stat 35, p. 95-96. Recunoscînd constrîngerea ca atribut al puterii, el tratează puterea de stat ca raport juridic, conținutul căruia îl constituie drepturile unora corelate cu obligațiile altora. În același timp, subiecții puterii supreme și celor subordonate exercită funcțiile de adoptare a legilor (puterea legislativă), executivă și judecătorească. După cum vedem, autorul nu își punea drept sarcină formularea unei definiții unitare a conceptului puterii de stat. Într-un caz el vorbea despre putere ca despre raport juridic, în al doilea – despre funcții 37, p. 161-162.
În viziunea unor autori, puterea de stat este ignorantă și se conduce în politică nu de binele societății, dar de închipuiri egoiste înguste în folosul propriu, măsura amestecului unei astfel de puteri în cadrul altor condiții egale este imposibil să fie pozitivă, ea mai degrabă va cauza rău societății 35 p. 90. În acest context puterea se echivalează cu organele statului, deoarece funcția sau atribuția (înțelese ca putere) nu pot fi ignorate sau să exercite „amestecul” 35, p. 95.
Subliniind natura ei de clasă, el scria: „Societatea creează pentru sine un organ pentru apărarea intereselor sale generale de atacurile interne și externe. Acest organ este puterea de stat. De abia apărut, el capătă independență în relație cu societatea și din ce mai mult el devine un organ al unei clase anumite și asigură dominarea acestei clase” 31, p. 312. Echivalarea aparatului de stat cu puterea de stat – este o abordare frecvent întîlnită în înțelegerea naturii puterii și ea are rădăcini destul de autoritare.
Unii afirmă că puterea supremă a statului în principiu este tot așa de unică, ca și însăși statul. Ea nu reprezintă în sine un ansamblu separat al anumitor atribuții, între care există lacune, ci reprezintă ansamblul unitar al tuturor atribuțiilor, adică unitatea acestui cumul de atribuții 24, p. 15. Din acest enunț se poate presupune, că puterea este înțeleasă ca atribuții, îndeplinite de organele statului. Însă în aceeași lucrare se vorbește despre limitarea puterii „de competența altei puteri supreme situate mai sus”, despre conducerea puterii supreme cu treburile locale, ce presupune tratarea ei ca organ al statului. Este interesantă abordarea autorului și referitor la înțelegerea funcțiilor puterii, printre care sunt evidențiate „legislația, judecata și conducerea”. Autorul nu echivalează puterea cu funcția, dar vorbește despre funcțiile (direcțiile de activitate) ale puterii supreme.
Autorul Мaлый A. afirmă că unii autori cum ar fi E. I. Farber, definesc puterea de stat ca funcție presupunînd, că „conceptul general al puterii, raportat la puterea statală și nestatală, poate fi formulat în felul următor: puterea este funcția necesară a orișicărui colectiv pentru conducerea cu membrii săi și reglementarea activității comune 35, p. 95.
Abordarea funcțională în înțelegerea puterii este destul de răspîndită în publicațiile contemporane. În acest sens Мaнов Г. menționa, că „orice putere, inclusiv cea de stat, este o funcție deosebită de conducere, administrare și coordonare a acțiunilor voliționale ale oamenilor” 35, p. 42.
În literatura de specialitate contemporană analizîndu-se natura juridică a puterii de stat se subliniază că există trei noțiuni conexe, care trebuie distinse cu mare grije, și anume, funcțiile, organele, atribuțiile (împuternicirile) 1, p. 30.
Este răspîndită înțelegerea puterii de stat ca raport volițional. Puterea de stat – este un raport volițional apărut în societate pe baza asimetriei sociale și condiționat de necesitatea de a conduce cu ea, în care o parte al acestuia este un subiect politic deosebit – statul, organul său, persoana cu funcții de stat 38, p. 16. Din această definiție rezultă, că puterea de stat nu este ansamblul de organe ale statului, dar „se realizează de aparatul statal specializat (parlament, guvern, judecătorii etc.)”. Prin aceasta puterea de stat nu se reduce la aparatul de constrîngere: nu puterea ia hotărîrea și constrînge la executarea prescripțiilor voliționale, dar organele sale special formate efectuează acest lucru.
Abordările menționate în determinarea conceptului puterii de stat ne permit să evidențiem, cel puțin, patru înțelesuri ale ei: ca raport volițional, ca organ al statului, ca funcție și ansamblu de atribuții. Fiecare din aceste abordări dă posibilitatea de a evidenția destinația socială a puterii de stat și rolul ei în reglementarea relațiilor sociale.
Tratările menționate referitoare la natura puterii de stat poartă mai mult un caracter politologic, decît instituțional. Cu toate acestea puterea de stat este nu numai o categorie politologică, dar și o instituție de drept constituțional. Se poate de menționat, în acest sens, că termenii constituționali de bază nu au definiții clar exprimate și sunt utilizați în diferite sensuri.
Folosirea termenului „puterea de stat” în legislația Republicii Moldova ne permite să vorbim despre deosebirile esențiale în înțelegerea acestui termen de către legiuitor. În același timp este important de avut în vedere, că nu orice definiție științifică poate fi formalizată, adică să-și găsească reflectare adecvată în norma legală 19, p. 52. De exemplu, înțelegerea puterii de stat ca raport volițional puțin posibil că poate fi tradusă în limbajul dreptului. Complicații se ivesc și în determinarea categoriei puterii de stat ca instituție juridică, care este posibil de realizat numai prin categorii juridice, dar nu filosofice sau politologice. Tendința de a prezenta puterea de stat ca funcție este productivă în plan general teoretic. Dacă am încerca conceptul general teoretic să-l prezentăm ca instituție juridică, apar o mulțime de probleme greu rezolvabile de ordin tehnico-juridic.
La prima vedere cea mai simplă variantă poate să pară formalizarea conceptului „puterii de stat” prin identificarea puterii de stat cu organele statului. Această abordare este destul de răspîndită pentru reprezentanții unor științe ramurale. Însă Constituția Republicii Moldova nu consacră acest sens al puterii. Cu atît mai mult, studierea normelor Constituției Republicii Moldova permite să ajungem la concluzia referitoare la predominarea conceperii puterii de stat ca ansamblu de atribuții, realizate de organele special instituite.
În legătură cu aceasta apare întrebarea referitoare la conceptul „atribuții”. În literatura juridică rusă acest concept este analizat în mod tradițional în strînsă legătură cu categoriile „competența” și „obiectele administrate”. Folosirea diferită a acestor concepte în legislație ne permite să constatăm, că în teoria și practica dreptului constituțional și administrativ ele nu sunt suficient de adecvat constituite.
În Constituția Republicii Moldova conceptul „atribuții” se folosește pe larg pentru caracteristica volumului de drepturi și obligații ale organelor puterii de stat. În literatură frecvent pentru desemnarea volumului de drepturi acordate unui organ de stat concret este folosit termenul „competența”.
Profesorul Gheorghe Avornic afirmă că, fiind un atribut al organului de stat sau al funcționarului public, competența este alcătuită dintr-un complex de drepturi și obligații cu care este investit organul sau funcționarul de stat, prin lege, în vederea scopului pentru care a fost înființat 1, p. 379.
După cum am menționat deja, în literatura rusă există o înțelegere destul de înrădăcinată a competenței prin două elemente ale sale: obiectele administrate și atribuțiile. Competența organului de stat este tratată ca ansamblul atribuțiilor sale de putere referitoare la anumite obiecte administrate. Atribuția concretă a organului se socoate a fi dreptul atribuit juridic lui și în același timp, de regulă, obligația de adoptare a actelor juridice și a altor măsuri, îndreptate la îndeplinirea sarcinilor și funcțiilor acestui organ. La obiectele administrate, se referă „chestiunile, în limitele cărora subiectul își realizează puterea sa” 6, p. 160.
Se poate presupune că absența termenului „competență”în Constituție este determinată de necesitatea de a separa obiectele administrate de stat, de obiectele administrate în comun de stat și de subiecții săi, și de a le semnifica cu un termen corespunzător, separînd această instituție de drepturile și obligațiile organelor. Drepturile și obligațiile concrete ale acestora în abordarea respectivă sunt indicate ca atribuții. Într-o astfel de logică obiectele administrate și atribuțiile formează prin cumul competența.
Nestăpînirea terminologică a prevederilor constituționale și a legislației în vigoare mărturisește despre existența unor lacune esențiale cu caracter tehnico-juridic în teoria și practica legislativă.
Generalizînd multitudinea definițiilor și trăsăturilor definim puterea de stat, în sens restrîns și în sens larg.
Prin putere de stat, în sens restrîns, înțelegem o dimensiune a statului, formă de organizare statală a puterii politice.
Iar, în sens larg, puterea de stat este o varietate a puterii sociale, formă oficial – instituționalizată a puterii politice, care se manifestă în capacitatea și posibilitatea exercitată direct de popor sau transmisă unor autorități de a organiza și conduce societatea în anumite limite teritoriale în interesul comunităților umane respective și care se deosebește de celelalte categotii și forme de autoritate prin calități și trăsături caracteristice: este suverană, legitimă, revocabilă, are vocația globalizării, dispune de structuri specializate care o realizează – mecanismul de stat (la nevoie, prin utilizarea mijloacelor de constrîngere) și limitată prin drepturile cetățenești recunoscute și garantate de o lege supremă.
2.3. Paradigmele de cercetare a suveranității
Statul este obișnuit să dețină monopolul „constrîngerii organizate”, deoarece este de datoria lui elaborarea și promovarea regulilor de drept și asigurarea respectării lor, fie prin convingere, fie prin forța de constrîngere, atunci cînd aceasta este necesară. O atare prerogativă este oficial organizată atît pe plan intern (poliția, justiția), cît și pe plan extern (armata), ceea ce este o condiție a supremației și independenței naționale sau a suveranității.
Autorul Victor Popa definește suveranitatea ca fiind o calitate a puterii de stat de a fi supremă în raport cu orice altă putere socială existentă în limitele sale teritoriale și independentă față de puterea oricărui alt stat sau organism internațional, calitate exprimată în a-și stabili liber, fără nici o imixtiune, scopul activităților sale pe plan intern și extern, sarcinile fundamentale și mijloacele necesare pentru realizarea lor 23, p. 26.
Pentru explicarea suveranității este necesară analizarea a cel puțin trei probleme teoretice, și anume: evoluția istorică a conceptului de suveranitate, explicarea accepțiunilor de suveranitate populară, suveranitatea națională și suveranitatea de stat și stabilirea titularului suveranității 23, p. 62.
În legătură cu fundamentarea și legitimitatea suveranității, de-a lungul secolelor s-au confruntat două teorii principale: teoria teocratică și teoria democratică , fiecare susținînd un alt deținător al suveranității.
Teoria teocratică a suveranității are la bază un fragment din Epistola Sfîntului Paul către Romani: „Non e potestas nisi a Deo”. Transpusă în domeniul științei și practicii politice, această formulă ilustrează că nici un om, fie el și Principe, nu poate pretinde că deține puterea absolută asupra altora, deoarece numai Dumnezeu, Creatorul lumii, deține întreaga putere.
Cristalizate în fraza „omnis potestas a Deo” (orice putere este de ), concepțiile teoretice îmbracă două forme.
O formă a concepției teocratice este teoria dreptului divin supranatural, încetățenită în special în Franța în secolele XVI și XVII, ea poate fi rezumată la ideea că divinitatea care a creat autoritatea politică, considerată ca putere supremă, investește în același timp cu exercițiul ei una sau mai multe persoane. Dacă suveranul are dreptul de a comanda supușilor săi, aceasta se datorează numai faptului că voința divină desemnează o anumită persoană sau dinastie să exercite acest drept.
O altă variantă a concepției teocratice este teoria dreptului divin providențial. Potrivit acestei teorii puterea (suveranitatea) izvorăște din Divinitate, dar deținătorul puterii temporare nu este desemnat de Dumnezeu, ci prin voința oamenilor. „Omnis potestas a Deo – afirma Toma D’Aquino, – per populum” după 7, p. 36. Voința oamenilor, ca și evenimentele sociale, inclusiv cele politice sunt însă dirijate de Divinitate în mod providențial. Tot astfel Divinitatea fundamentează și orientează activitatea de guvernare. Cu alte cuvinte, investirea unei persoane cu atributele autorității supreme în stat, este, în ultimă instanță, tot o expresie a voinței divine. Această concepție aparține Bisericii creștine și este atribuită Sf. Ioan Crisostomul, care în secolul al IV-lea e.n., interpretînd formula rostită de Sf. Paul – „Non e potestas nisi a Deo”-, afirma că „nu există putere care să nu vină de ”.
Este general acceptat că primul care a clarificat conceptul de suveranitate a fost Jean Bodin (1530-1595) în lucrarea „Les six livres de ” (1576), care considerînd suveranitatea de origine divină, a definit-o ca putere supremă absolută a statului, inalienabilă, constantă, imprescriptibilă și indivizibilă. Dar încă filosoful Machiavelli sub termenul de stat indica atît principele și anturajul său, cît și patria, statul 17, p. 88. În viziunea lui Bodin suveranitatea poporului este fundamentată independent de a monarhului. Deși monarhul exercită puterea în nume propriu, dar ca rezultat al împuternicirii date de popor, conform unor norme ce obiectivează voința lui Dumnezeu.
După Revoluția franceză din 1789, teoriile teocratice privind suveranitatea („Monarhia de drept divin” și „Monarhia de drept divin providențial”) sunt înlăturate și înlocuite cu concepția suveranității naționale.
Teoriile democratice în legătură cu suveranitatea au formulat termenii de suveranitate populară și suveranitate națională 17, p. 31. Termenul de suveranitate este însoțit de diverși determinanți, care îi precizează conținutul în funcție de contextul în care este utilizat. Se vorbește astfel despre suveranitatea populară, suveranitatea națională și suveranitatea de stat pentru a desemna realități care, în mod ideatic se pot confunda, dar care în fapt fac trimitere la justificări teoretice distincte ale puterii de stat.
Teoria suveranității populare se fundamentează pe opera ilustrului autor francez Jean-Jacques Rousseau, în opinia căruia poporul reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe un anumit teritoriu, fiecare dintre ei stăpînind o cotă-parte egală din suveranitate. În concepția lui Rousseau, suveranitatea poporului este rezultatul sumei aritmetice a cotelor-părți de suveranitate, astfel încît poporul devine titular al puterii prin acordul de voință al fiecărui individ, exprimat în cadrul unui pact social.
Faptul că fiecare persoană deține de către acesta a unei cote părți din suveranitate (putere) face posibilă din punct de vedere teoretic exercitarea nemijlocită a suveranității de către fiecare cetățean (democrația directă sau nemijlocită), întrucît voința colectivă nu poate fi reprezentată fără a se anula însăși esența suveranității, constînd din însumarea voințelor particulare. Cum fiecare cetățean deține o cotă-parte delimitată de suveranitate, el este îndreptățit să participe direct la guvernare, nefiind nevoie să fie reprezentat. Conducerea trebuie, deci, exercitată de cetățeni, de ei însăși. Nu există reprezentare a voinței populare. Dar, neapărat, este nevoie de o conducere. Avînd în vedere că suveranitatea este inalienabilă, conducătorii nu sunt reprezentanții suveranului (adică, ai poporului); ei apar doar ca un organ de executare a voinței generale. În aceste condiții, suveranitatea nu se poate manifesta decît prin voința celor care o dețin. Reprezentanții acestora exercită o funcție socială, punînd în aplicare voința imperativă a poporului și sunt responsabili pentru respectarea acesteia.
În virtutea faptului că suveranitatea aparține poporului, privit ca totalitatea cetățenilor ce dețin cote-părți egale a acesteia și reprezentanții acestora dețin un mandat imperativ, conduce la o serie de consecințe:
mandatarul nu exprimă propria voință, ci voința celor care l-au mandatat (corpul electoral dintr-o circumscripție);
conduita reprezentantului în adunarea deputaților nu poate fi alta decît aceea care i-a fost prescrisă expres de către mandanți;
deputatul trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi asupra modului în care își exercită mandatul;
aceștia, de altfel, ca orice mandant, îi pot retrage oricînd mandatul pe motiv că mandatarul nu a respectat prescripțiile date sau pentru că le-a depășit;
titularul suveranității, poporul, poate, pe calea unui referendum, să modifice sau să anuleze orice decizie a adunării reprezentative, dacă aceasta nu corespunde voinței sale 15, p. 64.
S-ar părea, la prima vedere, că aceste consecințe nu pot influența negativ procesul de exercitare a suveranității, o analiză mai profundă evidențiază, însă, cel puțin două neajunsuri considerabile: imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrîns să acționeze în limitele intereselor unei anumite circumscripții electorale; îngrădirea libertății de acțiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat voinței celor ce l-au ales – a alegătorilor săi.
Analizînd concepția lui G.Vrabie consideră că acest autor era conștient de imposibilitatea și absurditatea punerii în practică a unei asemenea idei, deoarece poporul este dominat de egoism, patimi, interese contradictorii și discordie și, ca atare, este incapabil să se autoguverneze. „Dacă ar exista un popor de zei – afirmă Rousseau – el s-ar guverna democratic. Un guvern atît de perfect nu se potrivește oamenilor” 26, p. 183.
Concepția suveranității populare și-a găsit o anumită exprimare în art. 25 din Declarația franceză a drepturilor omului și ale cetățeanului, ce formează Preambulul Constituției Franței din 23 iunie 1793, potrivit căruia puterea emană de la popor, proclamînd că suveranitatea rezidă în popor: ea este unică și indivizibilă, imprescriptibilă și inalienabilă, iar în art. 7 din Constituție se precizează că poporul suveran constituie universalitatea cetățenilor francezi. Practic, însă, teoria suveranității populare nu s-a aplicat niciodată în Franța, consideră Cristian Ionescu 15, p. 33.
Suveranitatea poporului reprezintă deci dreptul poporului de a decide asupra sorții sale, de a stabili linia politică a statului și alcătuirea organelor lui, precum și de a controla activitatea acestora 23, p. 63.
Actualmente, suveranitatea poporului este recunoscută ca fiind „un concept al dreptului internațional public care evocă dreptul unui popor de a-și constitui un stat național…” 15, p. 14.
Suveranitatea unică a poporului se manifestă și se asigură nu numai nemijlocit de însăși poporul, dar și prin suveranitățile naționale și de stat, care constituie forme diferite ale aceleiași esențe sociale.
Teoria suveranității naționale a fost dezvoltată în opera lui Montesquieu, potrivit căreia suveranitatea aparține națiunii, ceea ce nu se confundă cu suma cetățenilor ce locuiesc la un moment dat pe teritoriul național. Națiunea înglobează trecutul, prezentul și viitorul [19, p. 13].
Teoria respectivă a fost susținută în Franța revoluționară de abatele Sieyès, membru al Adunării Constituante din 1789-1791, și are la bază aceeași idee că suveranitatea rezidă în popor. Spre deosebire însă de Rousseau, abatele Sieyès concepea poporul ca un corp abstract „în care se topesc voințele individuale, devenind astfel națiune. Dacă în concepția lui Rousseau poporul nu constituia o entitate distinctă de indivizi care îl alcătuiau, în concepția lui Sieyès națiunea este distinctă de indivizii care o alcătuiesc și are o voință proprie, a cărei expresie este legea adoptată de reprezentanții săi.
Titularul suveranității este națiunea, care apare astfel ca o alternativă a instituției monarhiei. În această concepție, individului (cetățeanului) nu îi revine nici un fragment de suveranitate, deoarece aceasta este indivizibilă și nu poate fi parcelată în cote-părți egale.
Abatele Sieyès păstra ideea imposibilității poporului de a se guverna, dar în opinia sa, reprezentanții națiunii sunt agenții acesteia. Parlamentarii dobîndesc prin votul alegătorilor un mandat reprezentativ, care nu poate fi revocat de aceștia după 16, p. 34.
Deci, această idee conduce la o serie de consecințe, cum ar fi:
reprezentanța națională în întregul ei devine mandanta națiunii, întrucît suveranitatea este una, indivizibilă și inalienabilă.
deciziile reprezentanței nu trebuie ratificate de națiune;
deputații, ca reprezentanți ai întregii națiuni, nu pot fi revocați de alegătorii lor, nici nu au obligația de a da socoteală în fața acestora;
deputatul nu are nevoie de instrucțiuni din partea corpului electoral, el procedînd după intima lui convingere;
demisia în alb a deputatului este nulă, chiar dacă ea a fost dată ca garanție a bunei sale credințe în exercitarea mandatului.
Ca și suveranitatea poporului, suveranitatea națională are unele implicații negative printre care:
Excluderea oricărei subordonări juridice organizate a deputaților față de alegători;
Posibilitatea deputatului de a aluneca spre arbitrar și voluntarism;
Transformarea corpului electoral doar într-un instrument de desemnare a deputatului și nu unul de voință;
Transformarea adunării reprezentative în depozitară exclusivă a suveranității naționale, avînd omnipotenta de a decide în numele națiunii, interpret infailibil al voinței generale;
Înlocuirea voinței generale cu voința partidului sau a formațiunii cărei îi aparține și se conformează în principiu deputatul 29, p. 15.
În statele contemporane transpunerea la nivel constituțional a principiului suveranității a pus problema opțiunii pentru una dintre cele două teorii democratice asupra suveranității. Teoria care s-a impus a fost teoria suveranității naționale, chiar dacă unele constituții au folosit termenul de popor.
În concluzie constatăm că în prezent în Republica Moldova se încalcă și latura internă a suveranității- supremația puterii de stat, de către autoritățile din stînga Nistrului și latura externă a suveranității – independența, de către Federația Rusă. Avem curajul să afirmăm că acest lucru se întîmplă deoarece în prezent unele „mari puteri ale lumii” (de exemplu Federația Rusă) ignoră normele și principiile unanim recunoscute ale dreptului internațional.
2.4. Legitimitatea – exigență obligatorie a puterii de stat
În paragrafele anterioare am analizat fenomenul puterii în diferite manifestări ale sale, aplicativ la diferite etape ale dezvoltării istorice. Cercetarea efectuată ne permite să constatăm, că capacitatea de exercițiu și autoritatea puterii în cea mai mare măsură depind de recunoașterea și întemeierea socială. De aceea, analiza efectuată este necesar să fie completată cu cercetarea anume a problemei legitimității puterii, a recunoașterii ei sociale.
Legitimitatea este o caracteristică a puterii specifică statului de drept care presupune că regulile de comportare sunt nu numai impuse, dar și acceptate, în general de cei cărora le sunt destinate, și nu sunt bazate pe absolutism, pe forță ca în statul polițienesc 10, p. 75.
Trebuie de menționat, că, formal condiția recunoașterii sociale a puterii rămîne constantă în toate etapele de dezvoltare a societății. Însă, conținutul instituției recunoașterii sociale a puterii suferă schimbări în procesul dezvoltării istorice.
Analiza retrospectivă ne dă posibilitatea să evidențiem trei niveluri evolutive de bază, prin care trece în dezvoltarea sa instituția recunoașterii sociale a puterii:
protosocial, ce se caracterizează prin starea de tranziție la cea socială. La această etapă (nivel) istorică recunoașterea puterii are un caracter instinctiv-biologic;
nivelul social-arhaic se caracterizează prin formele prestatale de organizare a socialului. Aici recunoașterea puterii sociale se efectuează pe baza tradițiilor, miturilor, carizmei etc.
nivelul politic, caracterizat de organizarea statală a societății. De fapt, numai la acest nivel instituția legitimității are înțelesul dat actualmente de sensul terminologic contemporan, deoarece este un adevăr incontestabil că puterea de stat nu poate fi menționată decît în măsura în care structurile de putere sunt legitime, iar deciziile politice, inclusiv legile, exprimă voința generală și nu sunt folosite împotriva unei părți a populației 10, p. 12.
Apărut în sec. XIX în Franța, termenul de legitimitate a avut menirea să caracterizeze puterea de stat ca fiind legitimă (în acest context puterea exercitată de Napoleon era considerată drept o uzurpare, adică nelegitimă). Treptat conținutul acestui termen se lărgește considerabil, cuprinzînd în sine nu numai legitimitatea provenienței și modalitatea de instruire, dar și starea puterii, cînd cetățenii statului recunosc și sunt de acord cu dreptul acestei puteri de a prescrie un mod sau altul de comportament social.
În opinia lui Weber legitimitatea puterii este determinată de două caracteristici fundamentale 27, p. 139:
recunoașterea puterii realizate prin intermediul autorităților publice existente;
obligativitatea indivizilor de a se subordona puterii.
Același autor consemnează existența a trei tipuri de legitimitate a puterii de stat:
Legitimitatea stabilită de tradiții (tradițională sau istorică).
Legitimitatea bazată pe particularitățile puternice de care dispune conducătorul.
Legitimitatea fundamentată pe ideea instituirii democratice (raționale) a puterii (democratică sau rațională).
În interpretarea lui Weber aceste tipuri de legitimitate sunt caracteristice „tuturor timpurilor” 27, p. 139.
Legitimitatea tradițională sau istorică presupune că puterea de stat își găsește și își păstrează legitimitatea continuă în tradiția perpetuată din generație în generație în cadrul unei dinastii, în funcție de anumite reguli succesorale (Romanovii în Rusia, Burbonii în Franța).
Se consideră că legitimitatea tradițională sau istorică poate fi gerontologică (puterea celui mai în vîrstă), patriarhală (puterea conducătorului de trib), patrimonială (puterea monarhului) ș.a.
Legitimitatea carismatică este fondată pe particularitățile puternice ale conducătorului, car devine persoană istorică în sensul deplin al cuvîntului, poporul fiindu-i devotat orbește. Provine de la expresia franceză „charme”. De o asemenea legitimitate au beneficiat Buddha, Mahomed, Cezar, Napoleon, Lenin, Stalin, Hitler, de Gaulle, Tito, Fidel Castro etc.
Legitimitatea democratică sau rațională își are originea în libera alegere a guvernanților de către guvernați.
Conform opiniei lui Weber, legitimitatea nu se reduce numai la aceste puteri din punct de vedere juridico-formal, dar mai degrabă este un fenomen al psihologiei sociale, care constă în acceptarea de către societate a acestei puteri politice sau, cel puțin, supunerea pasivă față de ea. Astfel, regimurile nou apărute (revoluția, răsturnarea militară etc.) pot deveni legitime, dacă ar asigura pentru sine susținerea unei părți considerabile a societății. În legătură cu aceasta însăși natura legitimității, sursele ei și modalitățile de asigurare pot fi destul de diferite, în dependență de nivelul cultural, tradiții, psihologia populației 27, p. 140.
Termenul „legitimitate” este tradus din limba franceză ca „legalitate”. Autorii Comentariului Constituției Republicii Moldova atribuie legalitatea și legitimitatea în categoria exigențelor puterii de stat, alături de respectarea pluralismului politic și a democrației constituționale.
Legalitatea puterii de stat caracterizează corespunderea cu prevederile constituționale și legale a întregului proces de instituire și exercitare a puterii de stat. Din această perspectivă legalitatea constituie un principiu fundamental pentru organizarea puterii de stat, a cărui încălcare generează răspunderea juridică – politică, penală sau civilă. Un stat de drept este acela în care puterea a fost cucerită pe cale constituțională (legală) și exercitarea ei se realizează în conformitate cu normele de drept, cu cerințele legalității.
„Legitimitatea” și „legalitatea” în opinia noastră sunt concepte apropiate, dar nu identice. Conceptul legitimității poartă mai degrabă un caracter de apreciere, bazat pe considerații valorice, un caracter etic și politic, legalitatea – un caracter juridico-formal și etic neutru.
În cazul legitimității este vorba despre recunoașterea socială a puterii, despre încrederea și susținerea, pe care o acordă puterii poporul, societatea. Iar cînd ne referim la legalitatea puterii de stat se are în vedere faptul că atît instituirea cît și exercitarea puterii de stat trebuie să fie conforme prevederilor legale.
Puterea de stat, de regulă, este legală. În același timp ea poate fi nelegitimă, adică nu este acceptată de popor, elaborînd legi după propria viziune și aplicîndu-le ca mijloc al violenței organizate, făcînd samavolnicie.
În viziunea autorului Cristian Ionescu, legitimitatea este un element fundamental al puterii de stat, de care depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de conservare sau de apărare, de adaptabilitate la confruntările noi ale vieții politice, ale societății civile. Acțiunile guvernamentale sunt legitime, în măsura în care răspund intereselor naționale, „binelui comun” 15, p. 63. Legitimitatea este dată și de consonanța reală dintre așteptări și realizări, atît în plan individual cît și colectiv. În raport cu asemenea neîndepliniri ale promisiunilor făcute de către reprezentanții puterii intervin insatisfacțiile celor guvernați și nu se poate discuta despre o legitimitate reală decît cel mult despre o legitimitate recunoscută, recunoașterea obținută mai mult prin modalități imperative și în mai mică măsură prin intermediul persuasiunii. Problema legitimității și a formelor sale de manifestare – legitimare a puterii cunoaște multiple interpretări și modalități de „atribuire” în contextul crizei politice și a ilegitimității. Uneori legitimitatea este analizată în raport cu constrîngerea și violența, în cadrul regimurilor politice dictatoriale, iar alteori în raport cu convingerea, competența, autoritatea recunoscută, în cadrul regimurilor democratice. De cele mai multe ori, în abordarea problematicii legitimității și ilegitimității sunt incluse noțiunile de putere, constrîngere și dominație, ultimele două limitînd legitimitatea în favoarea ilegitimității. De aceea, legitimitatea și ilegitimitatea pot fi percepute și analizate ca raport asimetric.
Legitimitatea puterii de stat reprezintă de fapt recunoașterea socială a dreptului ei asupra rolului conducător în societate 32, p. 34. În esență subiectul ce deține puterea sau pretinde la ea încearcă să creeze o situație, în care hotărîrile să se recunoască și să se respecte „nu din frică, ci prin conștiință”, cu credința în echitatea morală a hotărîrilor și legilor. Puterea de stat nu poate conta pe o existență de lungă durată și activitate efectivă, bazîndu-se numai pe violență. Este necesar acordul benevol, întărit prin respectarea legalității.
Pe calea amenințărilor și represiunilor se poate impune supunere numai unei părți din populație, însă, crescînd, rezistența opusă puterii se ajunge la nesupunerea în masă. Prima premiză a acordului benevol este convingerea sigură a poporului în aceea, că reprezentanții puterii ocupă posturile sale în mod întemeiat, că ei elaborează și transpun în viață hotărîrile sale, pe calea intereselor legate de stat, neatentînd la domeniul, care, pe bună dreptate, se consideră privat și personal. Acolo unde legitimitatea puterii este discutabilă, (nu este certă) se întronează fărădelegea și pericolul tulburărilor revoluționare. Este de menționat că puterea de stat nu poate fi menținută și exercitată decît în măsura în care structurile de putere sunt legitime, iar deciziile politice, inclusiv legile, exprimă voința generală și nu sunt folosite împotriva unei părți a societății.
Fiind un fenomen social complicat legitimitatea se manifestă în mod diferit. Vorbind despre legitimitatea puterii, deseori se are în vedere pe de o parte autoritatea ei, încrederea, recunoașterea, iar pe de altă parte fidelitatea față de această capacitate și dorința subiecților supuși puterii de a o urma și de a se supune cerințelor ei.
Importanța actuală a sensului termenului „legitimitate” permite să fim de acord cu acei cercetători, care analizează în calitate de formă incipientă, embrionară a legitimității publice, autoritatea și înzestrarea cu autoritate, precum și încrederea. Legăturile de sens între acești termeni sunt destul de evidente. Autoritatea după natura sa este proprietatea caracteristică a persoanei ce dispune de putere sau a centrelor de putere. Dar specificul acestei însușiri se manifestă în aceea, că înzestrarea și împărțirea sa asigură o „încredințare” deosebită a relațiilor de putere, „recunoștințe”, „coordonarea” lor.
Însă semantica inițială a conceptului „autoritate” nu este suficientă pentru clarificarea specificului sensului conceptului „legitimității”, după cum legitimitatea nu este numai „energia” condiționată de interpătrunderea conținutului politic și sacral, dar și caracter deosebit al relațiilor de putere, care presupune în mod specific de împărțire a „forței dumnezeiești”. „A avea încredere” în acest sens înseamnă a transmite altuia fără riscul pentru sine a ceva, ce alcătuiește partea componentă inseparabilă a existenței personale și inevitabil trebuie să se întoarcă înapoi.
De notificat, că la diferite etape ale dezvoltării politice a societății pot fi observate și diferite criterii ale legitimității puterii de stat. Etapă începătoare a acestei dezvoltări a fost apariția primelor formațiuni statale. La această etapă se evidențiază diferențierea socială a societății, care, condiționat, se delimitează în elită (conducătorii, slujitorii) și cei supuși (țăranii, meșteșugarii etc.).
Astfel schimbările, observate în relațiile de putere sunt destul de esențiale și duc la consolidarea extraordinară a puterii conducătorului. Starea lui devine ereditară și sacrală, adică bazată pe referințe la apariția dumnezeiască. Era legitim acel conducător, care a primit puterea prin moștenire.
Procesele arătate din sfera relațiilor de putere sunt însoțite de schimbarea sistemului normativ al societății. Tendința generală este legată de diferențierea normelor: treptat se separă religia, normele morale și normele juridice. Trebuie de menționat, că aceste sisteme normative într-o măsură considerabilă au condiționat caracterul recunoașterii sociale a puterii de stat. Din acest moment puterea trebuia să fie recunoscută și din punct de vedere al religiei și din punct de vedere al moralei și, desigur, din punct de vedere al legii. În așa mod, apare principiul legalității puterii de stat. Toate acestea și condiționează specificul mecanismului legitimității la această etapă istorică.
Trebuie de menționat, că legitimității puterii de stat îi sunt specifice și criteriile, preluate din societatea arhaică. În această legătură, incontestabil, unele din ele nu pierd din actualitatea sa, de exemplu criteriile tradiției și carizmei.
Unul din criteriile vechi ale legitimității puterii de stat, preluat din societatea arhaică, este criteriul „binelui și răului”, adică în esență, criteriul moral. În conformitate cu acest criteriu este legitimă puterea, ce făurește binele. Și invers, puterea, ce produce și/sau susține răul este nelegitimă și trebuie să fie nelegitimă.
Prezintă interes din punct de vedere științific cercetarea problemei legitimității puterii de stat caracteristică epocii antice. Majoritatea cercetătorilor leagă particularitățile legitimității puterii în Grecia Antică de organizarea în „polisuri”.
Încrederea în putere se baza pe capacitatea ei de a asigura „existența cea mai bună atît a fiecărui în parte, cît și a statului în general” 12, p. 21. În acest sens pe Platon și Aristotel putem să-i numim primii „teoreticieni ai legitimității puterii”, care au prezis metodologia veberiană de constrîngere a tipurilor de dominare și legitimare. Semnele generale, atribuite polisului „clasic” grecesc, pot fi găsite și în alte regiuni ale lumii. Și anume instabilitatea vieții politice în polis , iraționalitatea hotărîrilor politice luate de membrii săi, prezența clar exprimată a practicilor magice în legitimarea puterii publice fac întemeiată presupunerea despre predominarea caracterului teologic în legitimarea acestei vieți, contopirea strînsă a ei cu practicile religioase.
Cu toate că Imperiul Roman nu a dat naștere unei idei universale constante a legitimității, este incontestabil faptul, că anume în limitele hotarelor sale ia naștere civilizația creștină cu practici calitativ noi ale legitimității.
Însă ceea ce se referă la concepțiile antice precreștine ale legitimității, trebuie menționat faptul că multe dintre ele au îmbinat elementul divin cu cel laic, adresîndu-se nu numai la irațional, dumnezeiesc, dar și la un început rațional. Se consideră că astfel de schemă a fost propusă de Platon, care în calitate de criteriu de bază al legitimității puterii de stat socotea raționalismul.
Altă etapă, determinată de specificul mecanismului legitimității și specificul principiilor de bază puse la baza legitimității, este cea medievală. La această etapă istorică „baza conceptualizării fenomenului legitimității a fost delimitarea teologică a puterii bisericești și celei laice, bazîndu-se pe procedurile specifice de înzestrare a sensului relațiilor de putere cu conținut religios. Componentele verticale și orizontale ale Imperiului, ca și practicile lui corespunzătoare ale „creditării de încredere” au fost simplificate cu legitimitatea universală, la baza căreia ședea conceptul Dumnezeului transcedental (autoritate absolută).
În epoca medievală tîrzie în Europa Occidentală (sec.XII) se dezvoltau furtunos și se complicau legăturile economice. Europa treptat devine un întreg unitar și începe să extindă expansiunea sa în întreaga lume, impunînd cultura, economia, formele sale politice și juridice.
Nu mai puțină influență specifică ale timpului se observă și-n doctrinele epocii „raționalismului iluminat” și iluminismului liberal-democratic. Numai prin influența iluminismului și a Revoluției franceze ideea statului începe treptat și clar să dețină superioritatea asupra ideii organizării religios-politice a societății, însă într-un mod deosebit în Occident. În așa fel aici ia naștere și un principiu nou, evident social al legitimității puterii de stat. Un astfel de principiu devine ideea slujirii poporului ca singurul „dumnezeu pămîntesc” și izvor al puterii supreme 22, p. 59.
Cea mai remarcabilă concepție pentru cercetarea fenomenului legitimității puterii de stat în perioada modernă, aparține în mod sigur părintelui – fondator al liberalismului – John Locke. Concepția legitimității agreată de John Locke este construită pe principiul raționalismului în opunere cu interpretările absolute ale perioadei medievale tîrzii, unde dominarea era legitimată de tradiție și se baza pe fenomenul dumnezeiesc.
Încercînd să demonstreze nelegitimitatea puterii absolut despotice, autorul John Locke înaintează un ideal nou rațional al statului, ce întruchipează în sine „binele comun”. După părerea filosofului, este legitimă numai acea putere statală, care există exclusiv pentru atingerea „binelui social”. Puterea de stat, sublinia autorul, trebuie să se exercite „nici pentru un alt scop, decît în interesul păcii, securității și al binelui social al poporului”. Cu alte cuvinte, deoarece natura nu admitea puterea despotică în starea sa naturală, ea nu trebuie să fie prezentă nici în stat. Și, deoarece puterea în starea sa naturală era predestinată pentru ocrotirea drepturilor omului, aceasta trebuie să fie destinația ei în stat. În cazul în care autoritățile publice cărora li se deleagă prerogative de putere abuzează de ele și guvernează în mod tiranic, poporul are dreptul, după Locke, de a se răzvrăti împotriva statului, în scopul schimbării puterii după 22, p. 34, recurgînd în acest caz, la violență și insurecție… Pe această cale s-a justificat chiar și tiranicidul. Fundamentele teoretice ale unui asemenea drept le regăsim din abundență în scrierile din antichitatea greacă și romană, precum și în operele filosofice ale unor gînditori din Evul Mediu.
Trebuie de menționat, că ideile liberale ale legitimității raționale a puterii de stat, pentru prima dată conceptual formulate de John Locke au stat la baza concepțiilor contemporane și și-au găsit reflectarea sa în prevederile constituționale din majoritatea statelor lumii.
În acest sens constatăm că la etapa actuală așa entități secesioniste ca Abhazia, Osetia se Sud, Carabahul de Munte și Transnistria nu există pe hartă, deoarece de jure sunt părți ale Georgiei, Azerbaidjanului și Moldovei. Drept exemplu entitățile secesioniste Transnistria și Abhazia au apărut după destrămarea Uniunii Sovietice, nu sunt recunoscute de o comunitate internațională, fiind asociate cu Rusia și susținute de aceasta, astfel fiind încălcate flagrant normele și principiile dreptului internațional 5, p. 107.
Procedura legitimității interne este procesul recunoașterii puterii de stat de către societate și fundamentarea atribuțiilor sale de putere de către purtătorul puterii potențial legitime, exprimat într-o formă specifică.
Din cele relatate putem concluziona că puterea de stat nu poate fi menținută decît în măsura în care structurile de putere sunt legitime, iar deciziile politice, inclusiv legile exprimă voința generală și nu sunt folosite împotriva unei părți a populației. Iar legitimitatea unei puteri statale poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: ca act al desemnării structurilor de putere (cucerirea sau actul de întemeiere a puterii); concordanța între conținutul deciziilor politice și așteptările celor guvernați.
ÎNCHEIERE
Dezvăluirea esenței unui fenomen (în cazul nostru, a puterii de stat) este o etapă de cunoaștere a naturii în genere, inclusiv a celei juridice. Natura juridică trebuie privită ca o interconexiune esențială a fenomenului juridic și a normei (din act normativ, obicei, tratat internațional) ce produce consecințe juridice. Importanța categoriei „natura juridică” ajută la depistarea și calificarea corectă a fenomenelor și faptelor, a sensului lor juridic și contribuie la realizarea finalității dreptului în calitatea sa de pilon important de reglementare socială.
Analizînd opiniile doctrinare privind natura juridică a puterii de stat și legislația relevantă, formulăm următoarele concluzii:
1. Puterea de stat este vitală pentru buna funcționare a comunităților omenești, ceea ce determină necesitatea studierii permanente a acestui concept, dată fiind însemnătatea științifică și utilitatea lui pentru realizarea scopurilor practicii sociale.
2. Sistematizînd principalele orientări metodologice de abordare a puterii de stat, am constatat insuficiența metodei formal-dogmatice și am optat pentru pluralismul metodologic cu utilizarea unui complex de metode și valorificarea interdisciplinarității. Un loc aparte în aparatul categorial al cratologiei îl ocupă orientările metodologice privitoare la factorii care determină formarea și componența puterii, precum și modalitățile de manifestare ale acesteia.
3. Fiind o categorie complexă și multiaspectuală definirea univocă a puterii de stat, în contextul dimensiunilor statului, este dificilă, dar totuși schițăm o definiție, ca o încercare de a contribui la reflectarea naturii juridice ale acesteia: Puterea de stat este o varietate a puterii sociale, formă oficial – instituționalizată a puterii politice, care se manifestă în capacitatea și posibilitatea exercitată direct de popor sau transmisă unor autorități de a organiza și conduce societatea în anumite limite teritoriale în interesul comunităților umane respective și care se deosebește de celelalte categorii și forme de autoritate prin calități și trăsături caracteristice: este suverană, legitimă, revocabilă, are vocația globalizării, dispune de structuri specializate care o realizează – mecanismul de stat (la nevoie, prin utilizarea mijloacelor de constrîngere) și limitată prin drepturile cetățenești recunoscute și garantate de o lege supremă.
4. Trăsăturile și calitățile puterii de stat au fost caracterizate, făcîndu-se distincția dintre categoriile filosofice de trăsătură/ însușire și calitate, ceea ce prezintă aportul propriu al autorului în metodologia abordării interdisciplinare a subiectului cercetat. Dacă trăsătura este proprietatea intrinsecă a unui obiect, care se manifestă în raporturile lui cu celelalte, apoi calitatea este ansamblul stabil de trăsături care caracterizează obiectul ca ceva specific și dă posibilitatea de a-l deosebi de alte obiecte. Calitatea se manifestă printr-o mulțime de însușiri, dar nu se reduce la ele. Calitatea este o caracteristică integrată, relativ stabilă a obiectului. Ca trăsături ale puterii de stat am indicat: caracterul politic, globalizant, instituționalizat, coercitiv, revocabil, limitarea prin drepturile și libertățile cetățenești, etc.
Calitățile puterii de stat ce au fost supuse studiului sunt suveranitatea și legitimitatea. În analiza suveranității am constatat necesitatea primordială a respectării laturilor suveranității puterii de stat pe baza principiului internațional al egalității suverane a statelor.
5. Referitor la existența contradicției dintre suveranitatea statelor membre ale Uniunii Europene și puterea instituțiilor europene, văzută de unii autori în cedarea suveranității sau a suveranității limitate, considerăm că este una aparentă, căci este vorba nu de suveranitate limitată, ci de atribuții, competențe, fascicole de competențe care se încredințează de statele membre Uniunii Europene. Deci, Uniunii Europene i se atribuie de statele membre competențe, fără ca suveranitatea acestora, caracterul indivizibil al suveranității să fie afectate.
6. Subliniem că unitatea între aspectul valoric și cel instrumental al puterii se manifestă pregnant în legalitatea și legitimitatea puterii. Legalitatea indică asupra capacității puterii de a acționa în cadrul propriilor limite stabilite de ea însăși, asumarea unor angajamente și a responsabilității pentru realizarea lor. Dacă puterea ar renunța la acest principiu, atunci s-ar deteriora ordinea firească a relațiilor social-politice, puterea va deveni neefectivă, inacceptabilă pentru societate, ea își va dezvolta propriul potențial distructiv. Constatăm că „legitimitatea” și „legalitatea” sunt concepte apropiate, dar nu identice. Accentuăm că legitimitatea poartă mai degrabă un caracter de apreciere, bazat pe considerații valorice, un caracter etic și politic, legalitatea – un caracter juridico-formal, ceea ce demonstrează încă o dată necesitatea utilizării diferitor metode și tehnici de investigație pentru studierea puterii de stat la etapa contemporană.
Puterea în așa numita Republică Moldovenească Nistreană, deși instituționalizată, nu este una legitimă tocmai în legătură cu lipsa recunoașterii ei sociale de către cetățenii Republicii Moldova și chiar a unei părți a locuitorilor din stînga Nistrului, la care se adaugă și modalitatea violentă prin care s-a constituit și lipsa oricărui drept la autodeterminare, pentru că nu suntem în prezența unui popor transnistrean, „oprimat” în trecut de R.S.S. Moldova. Absența legitimității ei se confirmă și prin nerecunoașterea ei de alte state, inclusiv de către Federația Rusă, o parte din guvernanții căreia au stimulat și chiar orchestrat „apariția” republicii separatiste în stînga Nistrului.
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier, 2004. 653 p.
Baldwin D. A. Paradoxes of Power. New York: Blackwell, 1989. 233 p.
Baltag D. Teoria generală a dreptului și statului. Cimișlia: Tipcim, 1996. 330 p.
Baltag D. Teoria generală a dreptului. Chișinău: F.E.P. Tipografia Centrală, 2010. 536 p.
Barnes B.P. Power. Theories and Concepts of Politics. An Introduction. Edited by Richard Bellamy. Manchester: University Press, 1993. 200 p.
Bădescu M. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumin Lex, 2001. 335 p.
Brunet P. Le positivisme francais dans la lumiere de Nord (le realisme juridique scandinave et la doctrine francaise). Raisonnement juridique et hierarchie des normes. Paris: P.U.F., 2006. 580 p.
Carpinschi A., Bocancea C. Știința politicului. Tratat, vol. I. Iași: Editura Universității “Al. I. Cuza”, 1998. 451 p.
Duverger M. Sociologie de la politique. Paris: P.U.F., 1973. 452 p.
Falkemark G. Power, Theory and Value. Lund: Gleerup, 1982. 247 p.
Georgio del V. Lecții de filosofie juridică. București: Europa Nova, 1993. 352 p.
Guceac I. Curs elementar de drept constituțional. Vol. I. Chișinău: Tipografia Centrală, 2001. 277 p.
Hlipca A. Membrii Guvernului: între răspundere și responsabilitate. În: Revista națională de drept, nr. 8, 2008, p. 72-75.
Hlipca P. Președintele Republicii Moldova – mediator între organele puterii de stat. În: Revista națională de drept, nr. 6, 2008, p. 66 -69.
Ionescu C. Drept constituțional și instituții politice, vol.1. București: Lumina Lex, 1997. 488 p.
Lukes S. Power. A Radical Viev. New York: Macmillan, 1974. 192 p.
Machiavelli N. Principele. București: B.P.T., 1995. 144 p.
March J. G. The Power of Power. Varieties of Political Theory. Englewood Cliffs. New Jersey: Prentice-Hall, 1966. 882 p.
Montesquieu. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 479 p
Morriss P. Power: A Philosophical Analysis. Manchester: Manchester University Press, 1987. 266 p.
Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 520 p.
Negru B. ș.a. Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Chișinău: ARC, 2012. 574 p.
Popa V. Drept constituțional și instituții politice. Chișinău: ARC, 2009. 231 p.
Prelot M. Institutions politiques et droit constitutionnel. Quatrième Edition. Paris: Dalloz, 1969. 886 p.
Scott J. General Commentarz. Power: Critical Concepts, vol. I. London: Routledge, 1994. 1408 p.
Vrabie G. Drept constituțional și instituții politice. Iași: Chemarea, 1999. 322 p.
Weber M. Wirtschaft und Gesellschaft. Bd.1. Berlin: Tubingen, 1956. 1033 p.
Aникевич A. Политическaя влaсть. Вопросы методологии исследовaния. Крaсноярск: Издaтельство Крaсноярского Университетa, 1986. 176 с
Aнипкин М. Социaльнaя и системнaя интегрaция влaсти: конструировaние покaзaтелей для социологического aнaлизa. B: Влaсть, № 11, 2008, c. 78-81.
Борзуновa Е. Социологические концепции легитимности влaсти Т. Пaрсонсa и М. Веберa: срaвнительный aнaлиз. B: СОЦИС, 1997, №9, c. 98-102.
Вятр Е. Социология политических отношений. Москвa: Прогресс, 1979. 463 c.
Крaснов Б. Влaсть кaк явление общественной жизни. B: Социaльно-политические нaуки, № 11, 1991, c. 27-35.
Ледяев В. Влaсть: концептуaльный aнaлиз. Москвa: РОССПЭН, 2001. 384 с.
Мaковский М. Срaвнительный словaрь мифологической символики в индоевропейских языкaх: обрaз мирa и миры обрaзов. Москвa: ВЛAДОС, 1996. 415 c.
Мaлый A. Госудaрственнaя влaсть кaк прaвовaя кaтегория. B: Госудaрство и прaво, 2001, № 3, с. 94-99.
Мaнов Г. Признaки госудaрствa: новое прочтение. B: Политические проблемы теории госудaрствa. Москвa: Нормa, 1993, c. 38-46.
Чесноков С. Социология господствa М. Веберa, сквозь призму теории верховной влaсти Т. Тихомировa. B: Полис, 2000, № 2, c. 161-171.
Шпaковa Р. Легитимность политической влaсти: Вебер и современность. B: Советское госудaрство и влaсть, 1990, № 3, c. 134-143.
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier, 2004. 653 p.
Baldwin D. A. Paradoxes of Power. New York: Blackwell, 1989. 233 p.
Baltag D. Teoria generală a dreptului și statului. Cimișlia: Tipcim, 1996. 330 p.
Baltag D. Teoria generală a dreptului. Chișinău: F.E.P. Tipografia Centrală, 2010. 536 p.
Barnes B.P. Power. Theories and Concepts of Politics. An Introduction. Edited by Richard Bellamy. Manchester: University Press, 1993. 200 p.
Bădescu M. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumin Lex, 2001. 335 p.
Brunet P. Le positivisme francais dans la lumiere de Nord (le realisme juridique scandinave et la doctrine francaise). Raisonnement juridique et hierarchie des normes. Paris: P.U.F., 2006. 580 p.
Carpinschi A., Bocancea C. Știința politicului. Tratat, vol. I. Iași: Editura Universității “Al. I. Cuza”, 1998. 451 p.
Duverger M. Sociologie de la politique. Paris: P.U.F., 1973. 452 p.
Falkemark G. Power, Theory and Value. Lund: Gleerup, 1982. 247 p.
Georgio del V. Lecții de filosofie juridică. București: Europa Nova, 1993. 352 p.
Guceac I. Curs elementar de drept constituțional. Vol. I. Chișinău: Tipografia Centrală, 2001. 277 p.
Hlipca A. Membrii Guvernului: între răspundere și responsabilitate. În: Revista națională de drept, nr. 8, 2008, p. 72-75.
Hlipca P. Președintele Republicii Moldova – mediator între organele puterii de stat. În: Revista națională de drept, nr. 6, 2008, p. 66 -69.
Ionescu C. Drept constituțional și instituții politice, vol.1. București: Lumina Lex, 1997. 488 p.
Lukes S. Power. A Radical Viev. New York: Macmillan, 1974. 192 p.
Machiavelli N. Principele. București: B.P.T., 1995. 144 p.
March J. G. The Power of Power. Varieties of Political Theory. Englewood Cliffs. New Jersey: Prentice-Hall, 1966. 882 p.
Montesquieu. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 479 p
Morriss P. Power: A Philosophical Analysis. Manchester: Manchester University Press, 1987. 266 p.
Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 520 p.
Negru B. ș.a. Constituția Republicii Moldova. Comentariu. Chișinău: ARC, 2012. 574 p.
Popa V. Drept constituțional și instituții politice. Chișinău: ARC, 2009. 231 p.
Prelot M. Institutions politiques et droit constitutionnel. Quatrième Edition. Paris: Dalloz, 1969. 886 p.
Scott J. General Commentarz. Power: Critical Concepts, vol. I. London: Routledge, 1994. 1408 p.
Vrabie G. Drept constituțional și instituții politice. Iași: Chemarea, 1999. 322 p.
Weber M. Wirtschaft und Gesellschaft. Bd.1. Berlin: Tubingen, 1956. 1033 p.
Aникевич A. Политическaя влaсть. Вопросы методологии исследовaния. Крaсноярск: Издaтельство Крaсноярского Университетa, 1986. 176 с
Aнипкин М. Социaльнaя и системнaя интегрaция влaсти: конструировaние покaзaтелей для социологического aнaлизa. B: Влaсть, № 11, 2008, c. 78-81.
Борзуновa Е. Социологические концепции легитимности влaсти Т. Пaрсонсa и М. Веберa: срaвнительный aнaлиз. B: СОЦИС, 1997, №9, c. 98-102.
Вятр Е. Социология политических отношений. Москвa: Прогресс, 1979. 463 c.
Крaснов Б. Влaсть кaк явление общественной жизни. B: Социaльно-политические нaуки, № 11, 1991, c. 27-35.
Ледяев В. Влaсть: концептуaльный aнaлиз. Москвa: РОССПЭН, 2001. 384 с.
Мaковский М. Срaвнительный словaрь мифологической символики в индоевропейских языкaх: обрaз мирa и миры обрaзов. Москвa: ВЛAДОС, 1996. 415 c.
Мaлый A. Госудaрственнaя влaсть кaк прaвовaя кaтегория. B: Госудaрство и прaво, 2001, № 3, с. 94-99.
Мaнов Г. Признaки госудaрствa: новое прочтение. B: Политические проблемы теории госудaрствa. Москвa: Нормa, 1993, c. 38-46.
Чесноков С. Социология господствa М. Веберa, сквозь призму теории верховной влaсти Т. Тихомировa. B: Полис, 2000, № 2, c. 161-171.
Шпaковa Р. Легитимность политической влaсти: Вебер и современность. B: Советское госудaрство и влaсть, 1990, № 3, c. 134-143.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Puterea DE Stat – Conditie Obligatorie A Existentei Statului (ID: 145586)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.