Protectia Concurentei In Romania

LUCRARE DE LICENȚĂ

PROTECȚIA CONCURENȚEI ÎN ROMÂNIA

CUPRINS

INTRODUCERE

O economie de piață este de neconceput fără concurență. Iată de ce, în Constituție, în completarea caracterizării conform căreia „Economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență” (alin.1, art. 135), se apreciază că „Statul trebuie să asigure, …, libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție” (lit.a, alin.2. art 135).

În cadrul unui sistem bazat pe economia de piață, concurența este benefică în primul rând, pentru consumatori, dar și pentru producători. Primii au posibilitatea de a-și satisface necesitățile de consum potrivit, gusturilor și posibilităților lor financiare, în vreme ce producătorii sunt stimulați să producă mai bine și mai eficient.

Existența unui mediu concurențial normal determină o alocare optimă a resurselor către firmele cele mai eficiente. De acest fapt poate profita societatea în ansamblul său. Prin urmare, datorită concurenței, se realizează o selecție naturală a firmelor. În cele din urmă, această selecție nu se poate lăsa la voia întâmplării. De-a lungul timpului, s-a simțit nevoia ca statul să intervină, prin impunerea unor reguli de desfășurare a concurenței economice, reguli de pe urma cărora să beneficieze atât consumatorii cât și competitorii.

Acesta a fost și motivul pentru care, chiar într-o economie eminamente liberală (SUA) a fost adoptată legea antitrust încă de la sfârșitul secolului XIX, apoi Uniunea Europeană prin Tratatul de la Roma elaborează legislația privind protecția concurenței bazată pe articolele 85 și 86, iar România, pentru armonizarea legislației cu cea europeană în domeniu, adoptă Legea concurenței în anul 1996. În acest context, putem spune că politicul joacă un rol important în economia de piață concurențială. Astfel, în sensul cel mai larg, prin politică în domeniul concurenței, se înțelege acel set de instrumente care stau la baza creării, protejării dezvoltării mecanismelor pieței libere, factor esențial pentru buna funcționare a unor firme eficiente atât pe plan național, cât și internațional. Politicile concurenței încearcă să prevină practicile anticoncurențiale, dar și modificările în structura industrială care facilitează aceste practici. Impactul substanțial al politicilor în domeniul concurenței asupra proceselor de ajustare structurală și, implicit, asupra eficienței economice este recunoscut din ce în ce mai mult de către specialiști. Aceste politici se bazează pe recunoașterea faptului că funcționarea unor piețe concurențiale este mecanismul cel mai potrivit pentru punerea la dispoziția firmelor a unor informații esențiale necesare în luarea deciziilor economice cele mai corecte.

Politica de protecție a concurenței, de regulă, își propune să realizeze unele obiective foarte clare. Astfel, principalul obiectiv l-ar constitui promovarea concurenței, în scopul creșterii eficienței economice și a bunăstării consumatorilor. Nu sunt puține țările care promovează, în acest domeniu, o politică cu obiective multiple, sub denumirea generică de „promovare a interesului public” (dezvoltare regională, ocuparea mâinii de lucru, echitatea, pluralismul, difuzarea puterii economice prin promovarea firmelor mici și mijlocii ș. a.). Dezvoltarea economică are nevoie de o politică eficientă în domeniul protecției concurenței. Distorsiunile din sistemul de prețuri, acțiunile de împărțire a piețelor, existența unor bariere la intrare, precum și alte rigidități reprezintă obstacole majore în calea unor obiective legate de eficiența și de dezvoltarea economică. De cele mai multe ori, astfel de obstacole apar în urma unor acțiuni menite a susține sau a exercita puterea pe piață. O firmă poate să obțină puterea pe piață fie datorită unei eficiențe mai mari a activității sale, fie ca efect al unor politici ale statului în vederea susținerii unui anumit tip de dezvoltare industrială, fie – în fine – în urma abordării unor pracici restrictive. Protecția concurenței prezintă un interes deosebit la nivelul economiei naționale, dar și european care s-a confruntat și se confruntă cu abuzul de poziție dominantă, înțelegerile și concentrările anticoncurențiale, practici neloiale care au drept rezultat înrăutățirea mediului concurențial.

Concurența este chintesența economiei de piață. Ea semnifică posibilitatea de a alege dintre mai multe alternative de produse sau servicii oferite. Acolo unde există concurență se ajunge la o mai eficientă alocare a resurselor deoarece producătorul urmărește permanent raportul dintre acestea și cheltuieli. Totuși, producătorul nu influențează piața de unul singur, ci o face numai prin raporturile de concurență cu alți producători care determină întotdeauna o scădere a prețurilor și implicit creșterea pieței prin stimularea cumpărărilor.

Concurența modifică sistemul de valori al consumatorilor în sensul creșterii exigenței, a nevoii de informare, a vitezei de reorientare spre alți ofertanți.

În lupta pentru cucerirea pieței, ofertanții aplică o serie de principii, precum concepte sofisticate în materie de strategii de întreprindere și de marketing, concept pentru câștigarea de cote de piață dominante în segmentele vizate, un angajament simultan către o calitate înaltă și o productivitate puternică fără a se face rabat la strategia exigenței înalte privind performanțele sau o orientare către ramurile economice care presupun utilizarea tehnologiilor înalte și diminuarea treptată a activităților în domeniile aflate în declin.

Adeseori, din dorința de a obține o poziție dominantă pe piață, de a atrage cât mai mulți clienți și de a elimina concurenții actuali și potențiali, agenții economici recurg la o serie de acțiuni și fapte ilegale care au un efect negativ asupra mediului concurențial. Din păcate, aceste efecte sunt resimțite nu numai de ceilalți competitori, dar și de consumatori și chiar de societate în ansamblu. De aceea, toate aceste fapte ilegale sunt sancționate de către lege. În acest sens, în țara noastră este în vigoare Legea Concurenței nr. 21/1996 care își propune să protejeze, să mențină și să stimuleze concurența și mediul concurențial normal. Cercetarea științifică în domeniu este axată pe descoperirea de noi legități și norme specifice și pe îmbunătățirea celor existente și este orientată spre găsirea unor strategii cât mai eficiente în vederea luării deciziilor.

Trebuie subliniat faptul că politica de concurență nu este un scop în sine, ci unul din mijloacele pentru atingerea unui țel care, cel mai adesea, este definit ca fiind satisfacerea intereselor consumatorilor. Pe fondul preocupărilor firești înscrise pe calea spre progres, dezvoltare și modernizare a producției și distribuției, precum și de creare a unei jurisprudențe specifice privind raporturile contractuale între agenții economici, necesitatea creării mediului concurențial și a respectării comportamentelor loiale ale celor care se confruntă în lupta pentru câștigarea unor poziții favorabile pe piață devine tot mai acută și mai reală. Una dintre condițiile esențiale pentru nașterea și consolidarea unei economii de piață este existența unui mediu concurențial funcțional.

Lucrarea de fața este structurată în patru capitole astfel:

Concurența și formele acesteia.

Dimensiunile concurenței economice în economia de piață

Formele concurenței economice și caracteristicile definitorii ale acesteia

Coordonatele concurenței în România și elementele de interfața cu cea din U.E.

Protecția concurenței în România

Evoluția politicii în domeniul concurenței în România

Prevederi ale legii concurenței în România privind protecția concurenței în acest domeniu

Rolul instituțiilor naționale în aplicarea reglementărilor din materia concurenței

Practici anticoncurențiale

Practici anticoncurențiale de tipul înțelegerilor

Folosirea în mod abuziv a poziției dominante

Definirea pieței relevante

Studiu de caz în domeniul transportului

CAPITOLUL 1

Concurența și formele acesteia

1.1. Dimensiunile concurenței economice în economia de piață

În literatura de specialitate concurența presupune două abordări, una structuralistă, care definește concurența ca stare și structură a unei piețe, și cealaltă comportamentală, care pune accent pe latura subiectivă generată de comportamentul uman.

Economia de piața este prin definiție o economie a agenților economici privați care-și urmăresc propriul interes. Ea este un mecanism complex de coordonare a oamenilor, activităților și firmelor printr-un sistem de piețe și prețuri.

Mecanismele economiei de piață nu operează cu concepte cum ar fi altruismul, grijă față de aproapele tău, recunoștința și alte asemenea concepte. În acest sens în literatura de specialitate, se tratează trăsăturile așa-numitului “argument al pieței libere”.

Acest argument al pieței libere este caracterizat, prin faptul că întotdeauna este individual, în sensul că orice acțiune trebuie sancționata de voința indivizilor raționali, care compun societatea. Acest argument mai susține faptul că, agenții economici și sociali sunt raționali în ceea ce privește cunoașterea perfectă a preferințelor lor și sunt capabili să facă toate calculele necesare pentru a-și urmări în mod eficient interesele.

Ipoteza concurenței perfecte exprimă imaginea unei economii fictive, construită din agenți economici izolați, care-și umaresc propriul interes fără a lua în considerare afectarea vieții altora de către acțiunile lor.

Altă ipoteză a argumentului pieței libere este cea a “laissez-faire-ului mâinii invizibile”, care susține că dacă indivizii, agenții economici, sunt lăsați singuri și li se permite să contracteze în mod voluntar, acest lucru va duce la creșterea bunăstării societății.

Ipoteza dilemei eficienta-echitate este ultima din “ipostazele argumentului pieței libere și afirmă că dacă societetea utilizează o etică socială nonindividualista pentru a defini rezultatele sociale, aceasta înseamnă dispariția eficienței instituțiilor exisente”, afirmație aparținând susținătorilor pieței libere.

Două criterii importante, esențiale pentru a deschide larg piețele tuturor statelor, sunt reprezentate de costul producției scăzute și calitatea bună a fabricatelor. Aici apare protecționsmul sau liberul schimb, care are ca argument susținerea producției naționale a unei țări. Adică încercarea de acoperire a pieței interne a unui bun numai din producție națională, deoarece există o serie largă de producători interni, care se concurează între ei în domeniul prețului unitar și al calității, apărând posibilitatea de a intra pe piața respectivului produs străin, accentuându-se în felul acesta concurență și scăzând prețurile.

Astfel dacă protecționismul este prost conceput există un mare risc, ca industriile românești, de exemplu, “să doarmă” în siguranță create de suprimarea concurenței din afară, iar din acest motiv, consumatorul să fie cel defavorizat, el trebuind să plătească mai mult pentru bunurile și serviciile dorite.

Înțelegând că mecanismele economiei de comandă nu mai puteau asigura satisfacerea acceptabilă a nevoilor limitate și în continuă diversificare, poporul român a optat pentru economia cu piața concurențială. Strategia înfăptuirii economiei de piață concurențială în România presupune analize și dezbateri ample și finalizate în Schița programului de tranziție elaborat cu participarea unui cerc larg de specialiști și însușit practic de toate forțele politice parlamentare din 1990.

Țara noastră aflându-se în fața adoptării unei strategii de tranziție la economia cu piața concurențială și luând cunoștință de experiența altor țări din domeniu, a avut multe posibilități dintre care:

preluarea unui model elaborat și aplicat cu succes într-una din țările lumii;

încercarea de a concepe o strategie proprie;

realizarea unei sinteze privind aspectele pozitive din experiențele altor țări.

În prezent în România, tranziția la economia cu piața concurța concurențială se identifică cu înfăptuirea Reformei economice. Funcția Reformei economice este depășirea crizei economice moștenite de la mecanismul de comandă și a celei ciclice pe care o parcurge în prezent economia noastră.

Finalitatea reformei o reprezintă înfăptuirea economiei de piață monetară și a mecanismului său eficient, funcțional liber. Aceste două obiective se înfăptuiesc prin măsuri eșalonate însă derulate cu simultaneitate.

Nucleul reformelor structurale îl reprezintă privatizarea.

Economia de piață concurențială poate funcționa în anumite condiții (libertăți), cum ar fi: libertatea alegerii bunurilor de consum și de capital, a profesiei și a locului de muncă, libertatea de a dispune autonom de factorii de producție aflat în posesiune, liberalizarea prețurilor, convertibilitatea monedei etc.

În literatura de specialitate funcțiile îndeplinite de concurență sunt următoarele:

satisfacerea cererii consumatorilor;

ajustarea autonomă a cererii și ofertei;

alocarea optimă a resurselor;

justa distribuție a veniturilor;

promovarea inovațiilor;

limitarea puterii economice și celei politice;

influența asupra psihologiei agenților economici.

Astfel, aceste 7 funcții ale concurenței pot fi caracterizate pe rând:

Satisfacerea cererii consumatorilor – consumatorii urmăresc satisfacerea nevoilor, iar producătorii, obținerea de profit de pe urma bunurilor și serviciilor vândute, la un cost de producție cât mai redus.

Ajustarea autonomă a cererii consumatorilor și a ofertei producătorilor – producătorii diversifică marfa și nu în ultimul rând și calitatea acesteia, în scopul satisfacerii necesitaților cumpărătorilor.

Alocarea optimă a resurselor – această funcție exprimă gradul cel mai înalt de satisfacere atât a consumatorilor cât și a producătorilor.

Distribuția veniturilor – agenților economici performanți le revine un profit mai mare decât celor mai puțin performanți sau neperformanți.

Promovarea inovațiilor – prin această funcție se stimulează progresul tehnico-economic.

Limitarea puterii economice și a celei politice – presupune liberalizarea concurenței în economia de piață.

Influențarea asupra psihologiei agenților economici, de către concurență –este o funcție care ține de influențarea consumatorului prin diferite activități (reclame etc).

În Economie tipurile de concurență ținând cont de piață pe care se manifestă sunt de două feluri:

perfectă

imperfectă, care la rândul lor au mai multe forme.

Tabelul 1.1. Caracteristicile tipurilor de concurență

Sursa: M. Prodan, Teză de doctorat: Particularitățile concurenței în condițiile integrării economice regionale, 2005, p.24.

Formele concurenței economice și caracteristicile definitorii ale acesteia

Relațiile dintre agenții economici pe piață, în funcție de interesele lor, constituie un sistem economic de concurență, în care fiecare are libertatea să producă și să vândă ce-i convine, în condițiile pe care le consideră cele mai favorizate.

Din perspectiva juriștilor, concurența a reprezentat o “stare a pieței” și anume o stare de neputința generală de principiu, constând în incapacitatea oricărui agent economic de a influența nivelul mediu al ofertei sau al cererii de pe piața altminteri decât prin ameliorarea propriei eficacități economice, de exemplu prin creșterea puterii de cumpărare. Economiști precum Ullrich Meyer-Cording, au avansat un alt criteriu de definire a concurenței și anume comportamentul: “concurența este un comportament prin care mai mulți rivali caută să atingă același scop, pentru a-și promova randamentul orientat către profit”.

Îmbinând cele două elemente de mai sus, O.C.D.E (Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică) a adoptat următoarea definiție: “situația de pe o piață, în care firme sau vânzători se luptă în mod independent pentru a câștiga clientela cumpărătorilor, în scopul de a atinge un obiectiv economic, de exemplu profituri, vânzări și / sau împărțirea pieței.”

Presupunând inițiativa și competiție, concurența este legată indisolubil de caracterul limitat al resurselor și de natura umană, de înclinația omului către înavuțire și putere, de dorința subiecților economici de a dispune de avantaje economice, de a învinge adversarul. Astfel concurența poate fi perfectă sau imperfectă.

Concurența perfectă se exercită între un număr teoretic nelimitat de producători și consumatori, astfel încât cumpărătorul are o mare libertate de alegere.

Concurența imperfectă se caracterizează prin inexistența uneia sau mai multora dintre elementele concurenței perfecte.

De asemenea, concurența poate fi incorectă, atunci când vânzătorii practică metode de vânzare aflate în discordanță cu normele și reglementările comerciale în vigoare.

Piața cu concurența perfectă și formarea prețului de echilibru

Piața cu concurență perfectă reprezintă un model teoretic, un ideal de funcționare a pieței.

Această piață presupune un asemenea raport, încât, pe de o parte, toți vânzătorii să-și vândă toată producția, toate mărfurile să fie oferite la prețul pieței, fără ca vreunul dintre ei și toți împreună să-l poată influența, iar pe de altă parte cumpărătorii să poată achiziționa ceea ce au nevoie și cât doresc din fiecare bun la același preț al pieței și fără a-l putea modifica după voința lor.

Piața cu concurență perfectă este acel tip de piață care se caracterizează prin următoarele:

atomicitatea agenților economici, adică situația în care producătorii și consumatorii sunt de puteri aproximativ egale și în număr mare, astfel încât nici unul dintre ei să nu poată influența în favoarea sa cantitățile oferite sau cerute, respectiv prețul;

omogenitatea produsului, implică o calitate identică a mărfii de un gen anume, livrată pe o piață dată, de către toți vânzătorii, cumpărătorilor fiindu-le practic indiferent de la care dintre vânzători se aprovizionează;

transparența perfectă, ceea ce înseamnă că toți producătorii și toți consumatorii dispun de o cunoaștere perfectă a cererii și ofertei, astfel încât pot obține cel mai bun produs sau cel mai bun preț;

intrarea liberă într-o activitate, accesibilitatea noilor producători în una sau alta dintre ramuri;

perfectă mobilitate a factorilor de producție și a bunurilor de consum, impune inexistența unor obstacole de ordin tehnic și financiar, în calea mișcării întreprinzătorilor, a capitalului și muncii, între ramuri și zone diferite, în căutarea unor venituri mai mari, precum și libera circulație a bunurilor de consum între diverse piețe locale sau naționale.

Pe o piață cu concurență perfectă, prețul se formează la nivelul punctului de echilibru dintre cerere și ofertă, când cererea este egală cu oferta. În condițiile unei asemenea piețe, orice producător își poate vinde toate mărfurile la prețul inițial al pieței întrucât se presupune că cererea este perfect elastică. Considerându-se prețul ca o variabilă independentă, creșterea sau reducerea lui va face că cererea și oferta să se modifice în sens invers una față de cealaltă.

Procesul de formare a prețului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin inițial existența prețului de dezechilibru, aflat în mișcare, el implicând inegalitatea dintre cerere și ofertă. Mecanismul de formare a prețului de echilibru se întemeiază pe principiul cibernetic al feed-back-ului, pe transformarea efectului în cauză și a cauzei în efect. Acest preț este teoretic, ca și piața cu concurență perfectă, prețurile de pe piața gravitând în jurul lui.

În situația în care prețul se fixează deasupra celui de echilibru, cantitatea cerută este inferioară celei oferite, excedentul de ofertă exercitând presiuni în sensul reducerii prețurilor. Dacă prețul este sub cel de echilibru, situația este inversă. În acest caz se creează un excedent de cerere care influențează prețurile în sensul ridicării lor către prețul de echilibru.

În teoria economică funcțiile principale ale prețului pe piața cu concurentă perfectă:

funcția de informare (sau semnalizare) privind modul în care resursele societății au fost alocate ori distribuite pe diverse sfere de activitate, producătoare de bunuri materiale și servicii;

funcția de realocare sau redistribuire a resurselor societății, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan.

Piața cu concurență imperfectă și prețurile

Piața cu concurență imperfectă este un ansamblu de piețe care au unele trăsături comune, dar se deosebesc între ele. Acest tip de piață caracterizează realitatea economică.

Pe această piață, vânzătorii și cumpărătorii pot influența sau hotărî, în grade diferite, nivelul prețului. O definiție raportată la conceptual economic de concurență imperfectă este dată de profesorul O. Căpățâna, astfel concurența este: “confruntarea dintre agenții economici cu activități identice sau similare, exercitată în domeniile deschise pieței, pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.”

Piața cu concurență imperfectă poate fi reprezentată prin următoarele forme:

Piața de monopol și formarea prețului

Este caracterizată prin faptul că oferta pentru un anumit produs este concentrată în puterea unui singur producător, ceea ce-i oferă acestuia posibilitatea să controleze piață. Monopolul determină nivelul prețului, dar nu poate determina și cantitatea de produse vândute, cantitate care depinde de disponibilitățile de cumpărare la un moment dat. Prețul de monopol este mai ridicat decât pe piața cu concurență monopolistică sau de oligopol. Din acest motiv se apreciază că monopolul nu asigură maximum de satisfacție cumpărătorului. Piața monopolistă este situată, în privința formării prețurilor și a interrelației dintre cerere și ofertă, la polul opus pieței cu concurență perfectă.

Pentru limitarea tendinței de monopolizare a producției unor produse și reducerea puterii pe care o pot deține pe piața producătorii aflați în situația de monopol, sunt promovate metode antimonopoliste numite și metode antitrust.

Monopolul este de mai multe feluri pe care le vom prezenta mai jos, după cum urmează:

Monopolul ca producător unic într-o ramură

Un singur vânzător sau unic producător în ramură, în timp ce cumpărătorii sunt într-un număr foarte mare, cererea purtând atributul atomicității. Pentru a avea poziție de monopol, întreprinderea unică trebuie să producă un bun nesubstituibil și neconcurat pe piața internă de nici un produs realizat de o firmă străină, dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite întreprinderea este doar monopol aparent.

În timp ce firmă cu concurență perfectă nu putea hotărî decât asupra cantității de bunuri, întreprinderea unică, monopolul, poate hotărî și asupra volumului de produse pe care le fabrică și asupra prețului de vânzare.

Monopolul prin alianță

Apare când oferta unui bun este realizată de câteva întreprinderi mari, ce încheie Convenții privind producția pe care au obligația să o creeze fiecare în parte, prețul de vânzare unic și piețele pe care întreprinderile au dreptul să furnizeze marfă. Astfel se constituie un cartel, care acționează ca o singură unitate, ca în cazul firmei unice. Spre deosebire de prima formă de monopol, aceasta este mai puțin solidă.

Monopolul întemeiat pe calitatea unui produs industrial

Presupunem, pentru acest tip de monopol, că într-o ramură, funcționează mai multe întreprinderi de talii diferite, între care nu există nici o șansă de a se încheia vreo convenție privind prețul sau producția, însă una dintre firme produce un bun de calitate superioară, pe care celelalte nu-l pot crea o anumită perioadă, această întreprindere are poziție de monopol, având prilejul să stabilească cantitatea de produse și prețul de vânzare, profitul ei fiind pe măsură.

De regulă, inovația este protejată de un brevet, pe care, la un moment dat, întreprinderea îl poate vinde alteia, aceasta din urmă obținând dreptul de a fabrica și ea bunul de calitate deosebită.

Alte situații de monopol

Monopol izvorât din calitatea deosebită a unui bun agricol, posibil de cultivat doar pe suprafețe reduse; monopol rezultat din relația privilegiată a unor firme cu statul (în domeniul producției de armament); monopolul unor întreprinderi proprietate de stat care au dreptul să producă unele bunuri (tutun, băuturi alcoolice) la prețuri mai mari decât cele formate de concurență liberă.

Piața duopolista

Se caracterizează prin prezență într-o ramură a doua întreprinderi mari, ele pot fi de aceeași talie sau inegale și pot produce bunuri omogene sau neomogene. Deoarece aceste două întreprinderi sunt singurele producătoare ale ramurii numărul cumpărătorilor este foarte mare. Fiind vorba de concurență între cele două mari firme, există trei cazuri ale comportamentului acestora și anume: ambele firme sunt agresive, ambele sunt pacifiste sau una este agresivă iar cealaltă pacifistă.

Piața oligopolista și formarea prețului

Această piață își păstrează caracterul de atomicitate a cererii, existând numeroși cumpărători la un număr mic de producători. Situația de oligopol dă posibilitatea producătorilor să influențeze piața prin deciziile pe care le iau în domeniul prețurilor sau producției. Astfel fiecare producător trebuie să țină seama de deciziile celorlalți și să ia în considerare efectele propriilor decizii asupra comportamentului acestora.

O definiție mai amplă a oligopolului o regăsim în cartea “Prețuri și concurență” scrisă de autori precum Marin Dumitru, Lăcrămioara Haiduc, Eduard Ionescu și Bianca Preda: “Oligopolul este o formă a concurenței imperfecte caracterizată prin existența unui mic număr de firme ce produc bunuri similare sau diferențiate, firme care, datorită ponderii pe care o dețin în ansamblul ofertei, reușesc să influențeze formarea prețului în scopul maximizării profitului.”

Pe piețele oligopoliste, concurența nu este totuși nelimitată, ferită de obstacole. Principala limită o reprezintă dificultățile inerente construcției de noi întreprinderi într-o ramură dată.

Sunt piețe oligopoliste cele ale producției siderurgice, ale automobilelor, ale mașinilor și echipamentelor destinate energeticii, ale unor serii de bunuri din industria chimică, mai întâlnim situații de oligopol și în industria alimentară.

Echilibrul oligopolului poate fi realizat în două moduri:

strategia cantității: fiecare firmă pornește de la volumul producției celorlalte și de la premisa că acesta nu se modifică;

strategia prețului: firma pornește de la prețurile practicate de rivali și de la ipoteza că ele nu se vor modifica.

Caracteristicile cererii pentru produsele întreprinderii oligopoliste:

când prețul crește peste un anumit nivel, cererea devine foarte elastică;

când prețul scade, cererea devine mai puțin elastică

În cazul în care firmele apelează la scăderea prețurilor, care este o armă foarte puternică în lupta concurențială, reducerea nivelului acestora are loc la punctul în care prețul devine egal cu costul marginal. Condiția maximizării profitului este dată de relația:

Vm = Cm

P>Vm

P>CMmin

Unde: Vm – venitul marginal; Cm – costul marginal; P – prețul; CM – costul mediu

Piața cu concurența monopolistica și mecanismul formării prețului

Piața monopolistică sau piața cu concurența cvasi (aproape) perfectă se caracterizeza prin diferențierea produselor și prin existența unui număr suficient de mare de producători, astfel încât fiecare dintre ei să poată lua decizii independent de efectele pe care le ar avea asupra deciziilor celorlalți producători. Pe această piață atât producătorii cât și consumatorii sunt numeroși, ofertă și cererea prezentând caractere de atomicitate, pierzându-se însă caracterul de omogenitate a produselor. Într-o asemenea situație, cumpărătorii au posibilitatea de a alege produsele conform dorințelor și posibilităților, astfel fiind satisfăcută pe deplin cererea.

Firma monopolistica nu poate vinde o cantitate nelimitată de bunuri, așa cum era posibil în condițiile concurenței perfecte. Deoarece producătorii se confruntă cu o cerere ce nu este perfect elastică, prețul (venitul mediu) nu mai este egal cu venitul marginal, el fiind mai mic decât prețul.

Pentru firmă monopolistica, nivelul optim al producției apare tot în punctul egalității dintre venitul marginal și costul marginal, ceea ce presupune și un nivel mai ridicat al prețului de vânzare, în raport cu costul mediu marginal. Maximizarea profitului pe această piață impune relațiile:

Vm = Cm

P > CMmin

Piața cu concurența monopsonica

Este caracterizată prin faptul că însuși cumpărătorul poate exercita o influență asupra prețului produsului, deoarece pot fi puțini la număr (oligopson) sau poate fi numai un singur cumpărător (monopson), într-o zonă economică cu numeroși vânzători ai bunului pe care consumatorul dorește să-l cumpere. Această piață este opusul celei monopoliste, unde figurează un vânzător sau câțiva care se comportă ca unul singur.

Întreprinderea monopson se poate aproviziona la prețuri avantajoase și cu forța de muncă, dacă lipsesc alte ramuri industriale care să ofere locuri de muncă în zona ei de activitate.

Concurența în Uniunea Europeană

Uniunea europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda). După 50 de ani și 5 valuri de aderare au mai fost incluse: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit (1973), apoi în 1981: Grecia; 1981: Spania și Portugalia; 1995: Austria, Finlanda și Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria; 2007: România și Bulgaria. Turcia și Croația sunt țări candidate cu care negocierile tocmai au început.

Uniunea Europeană este condusă de 5 instituții și anume:

Parlamentul European

Consiliul European

Comisia Europeană

Curtea de Justiție

Curtea de Conturi

Acestea find sprijinite la rândul lor de alte organisme, cum ar fi:

Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor

Avocatul Poporului în U.E

Banca Europeană de Investiții și Banca Centrală Europeană

Obiectivele principale ale U.E:

promovarea progresului economic și social

afirmarea identității U.E pe scenă internațională

instituirea cetățeniei europene

dezvoltarea unei zone de libertate, securitate și justiție.

Politica concurenței trebuie să garanteze unitatea pieței interne și să evite monopolizarea pieței prin împărțirea aceștia de către anumite firme în urma unor înțelegeri private.

Rațiunea creării unei piețe interne unice în cadrul U.E a constat în necesitatea asigurării condițiilor propice unei concurențe nestingherite la nivel comunitar. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piață și concurența în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiții optime a resurselor și în oferirea unei motivații puternice privind creșterea eficienței și a nivelului tehnic și calitativ al producției. Piața internă este de neconceput fără o politică în domeniul concurenței care să încurajeze eficiența economică prin crearea unui mediu favorabil inovației și progresului tehnologic, să protejeze interesele consumatorilor prin oferirea posibilității de a cumpăra produse și servicii în condiții optime și să prevină eventualele practici anticoncurențiale ale societăților comerciale și ale autorităților naționale.

Totodată, principiul economiei de piață deschise impune menținerea unei vigilențe constante, pentru a permite mecanismelor pieței să funcționeze corect.

Obiectivele politicii în domeniul concurenței așa cum reies din lucrarea “Politica în domeniul concurenței”, lucrare elaborată în cadrul proiectului PHARE RO 0006.18.02(seria de Micromonografie – Politici Europene) pot fi grupate în:

politica europeană în domeniul concurenței (PDC) trebuie să garanteze unitatea pieței interne și să evite realizarea de înțelegeri între firme (înțelegeri și practici concertate);

politică în domeniul concurenței cauta să împiedice exploatarea puterii economice a unor societăți în defavoarea altora (abuzul de putere dominantă);

politică în domeniul concurenței mai trebuie să prevină și acele intervenții ale guvernelor statelor membre care pot distorsiona regulile concurențiale, prin sprijinirea discriminatorie a întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul privat (ajutoare de stat).

De menționat este faptul că reglementările comunitare din domeniul concurenței interzic acele comportamente care pot influența negativ relațiile comerciale dintre statele membre, fără a avea în vedere și situațiile în care efectele negative sunt vizibile numai la nivelul unui singur stat membru.

Deși politica comunitară în domeniul concurenței este tot mai mult determinată de considerente economice, constrângerile la care este supusă sunt în principal de ordin juridic.

În Tratatul U.E se afla baza legală a politicii în domeniul concurenței și anume:

articolul 81, privind practicile restrictive, acest articol interzice acordurile, “deciziile și practicile concentrate între societățile comerciale, dacă aceste practici pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect prevenirea, restricționarea sau distorsionarea concurenței în interiorul pieței comune.”

articolul 82, privind poziția dominantă pe piață, “orice abuz de poziție dominantă al uneia sau mai multor întreprinderi în interiorul pieței interne sau într-un segment important al acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu piața internă, atâta timp cât afectează comerțul dintre statele membre”

articolele 87-89, privind ajutorul de stat, care spune “va fi considerat incompatibil cu piața comună orice ajutor acordat de un stat membru care distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producția anumitor bunuri, atâta timp cât afectează comerțul dintre statele membre.”

Concurența, ca proces economic pe care legislația din țările cu economie de piață caută să o promoveze și să o protejeze, se desfășoară pe o anumită piață și anume piața relevantă.

Definirea pieței relevante este necesară în scopul de a stabili partea de piață pe care se mainfesta practicile anticoncurențiale.

Piața relevantă se poate defini de la trei principali determinanți: piața produsului, geografică și temporală.

Analiza realizată în cazul pieței produsului presupune o investigație pe clase de produse, piața fiind definită în funcție de existența altor produse similare, substituibile. Pentru a identifica produsele considerate substituibile din punct de vedere al consumatorilor, sunt folosiți parametrii:

caracteristicile – produsele nu trebuie să fie neapărat identice, dar să poată fi considerate substituibile din punct de vedere al consumatorilor;

utilitatea – produsele prezintă un grad suficient de substituție în satisfacerea necesităților consumatorilor;

prețul.

Piața produsului din punct de vedere al ofertei, are doi parametri:

ușurință – posibilitatea pe care o are producătorul ca, într-o anumită perioadă de timp, să poată oferi produse substituibile, pentru produsul analizat;

recompensa – reprezintă cât de acceptabilă este producerea bunului respectiv, din punct de vedere economic.

Piața geografică este acea piață pe care condițiile concurențiale și particularitățile socio-economice sunt aceleași și pentru toți agenții economici.

Piața temporală se referă în special la acele produse sezoniere și pentru care piața tinde să se modifice foarte repede, cum este cazul produselor agricole și alimentare.

Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic care operează transferul proprietății sau al folosinței asupra bunurilor, drepturilor și obligațiilor unui agent economic ori a unei grupări de agenți economici de a exercita, direct sau indirect, o influență determinată asupra unui alt agent economic sau mai multor agenți economici.

Concentrarea apare atunci când doi sau mai mulți agenți economici (anterior independenți) fuzionează sau când una sau mai multe persoane dețin deja controlul cel puțin asupra unui agent economic.

Concentrările pot îmbrăca diferite forme, precum fuziuni, participări, întreprinderi comune etc, toate aceste forme implicând o modificare a raporturilor de proprietate.

În iulie 1973, Comisia a prezentat o primă propunere de regulament privind controlul concentrărilor, propunere care viza două aspecte:

erau declarate incompatibile cu Tratatul, operațiile de concentrare care duceau la apariția de obstacole în calea unei concurențe efective, în măsura în care comerțul între statele membre era susceptibil de a fi afectat;

operațiunile de concentrare care depășeau un anumit nivel (definit în cifra de afaceri totală), trebuiau în prealabil notificate.

Pentru Comisie, notificarea și interzicerea erau două elemente distincte – o operațiune de concentrare, care nu a fost notificată în prealabil, putea fi interzisă, în vreme ce o operațiune de concentrare supusă unei notificări prealabile putea fi autorizată.

Inițial Consiliul nu a fost de acord cu această propunere, propunerea fiind modificată ulterior de Comisie de mai multe ori, astfel încât, la începutul lui 1989 se propunea a șasea modificare: Regulamentul 4064/89, privind controlul operațiunilor de concentrare. Acest regulament stabilește că: “operațiunile de concentrare de dimensiuni comunitare, care crează sau întăresc o poziție dominantă și care au drept consecință împiedicarea concurenței efective pe piața comunitară sau într-o zonă semnificativă a acesteia, trebuie declarate incompatibile cu piața comună.”

Concentrarea apare atunci când o firmă obține controlul exclusiv asupra altei firme sau asupra unei firme pe care o poate controla alături de alte firme sau atunci când mai multe firme preiau controlul unei întreprinderi sau crează altă nouă.

Pentru ca relațiile de concurență între firme să nu fie distorsionate nu este suficient ca acestea să nu se înțeleagă între ele, să nu abuzeze de poziția lor dominantă, sau să fie implicate într-un proces de concentrare care poate deveni primejdios, este necesar și că relațiile de concurență să nu fie alterate, deformate de existența ajutoarelor de stat sau de persistența anumitor monopoluri în favoarea întreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje privilegiate. Tratatul C.E consacră ajutoarelor de stat trei articole de la 87 la 89 (fostele 92-94).

În articolul 87 în cadrul primului paragraf se precizează: “cu excepția derogărilor prevăzute în prezentul Tratat, sunt incompatibile cu piața comună, toate ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma îmbrăcată, în măsura în care afectează schimburile între țările membre, denaturează sau amenință să denaturize concurența, favorizând anumite întreprinderi sau activități”. Dispoziția vizează în egală măsură întreprinderile publice și private.

Politica în domeniul concurenței reprezintă prin cele două componente ale sale: cea cunoscută în limbajul de specialitate ca “anti-trust” și ajutorul de stat, o componentă de bază a economiei de piață funcțională.

Prevederile referitoare la politica concurenței reprezintă obligații ferme, cu trimiteri explicite la articolele corespunzătoare din Tratatul U.E: articolul 81 (interzicerea înțelegerilor dintre agenții economici), art 82 (interzicerea abuzului de poziție dominantă) și articolul 87 (interzicerea ajutoarelor de stat).

Aplicarea efectivă și eficientă a politicii concurenței impune crearea autorității autonome de concurență: Consiliul Concurenței abilitat prin art.17 din Legea Concurenței nr. 21/1996 să elaboreze legislația secundară necesară și să aplice prevederile legale în sensul protejării, menținerii și stimulării concurenței și a unui mediu concurențial normal. Prin aceeași lege (art. 34) a fost creat și un al doilea organism cu atribuții în domeniul aplicării politicii concurenței și ajutorului de stat: Oficiul Concurenței – organ de specialitate al Guvernului, în structura MFP.

Consiliul Concurenței este autoritatea administrativă autonomă în domeniul concurenței, cu personalitate juridical și cu sediul în București.

Consiliul Concurenței este format din 10 membri:

un președinte

3 vicepreședinți

6 consilieri de concurență

Durata mandatului membrilor Consiliului Concurenței este de 5 ani, ei putând fi reinvestiți de cel mult 2 ori.

Capitolul 2.

Protecția concurenței în România

2.1. Evoluția politicii în domeniul concurenței în România

În perioada interbelică, sub influența unei ordonanțe germane din 1923, având ca obiect controlul cartelurilor, în România a fost adoptat Decretul nr. 2173 din 10 mai 1937. Acesta viza convențiile de cartel, dar și situațiile de preponderență economică deținută de unele întreprinderi, de natură să afecteze funcționarea normală a pieței interne.

Cartelurile nu puteau lua ființă în mod legal, decât dacă erau constatate printr-un înscris cu aplicarea unor mențiuni expres și limitativ prevăzute de lege, după care trebuiau declarate, anterior punerii lor în executare, Ministerului Economiei Naționale prin Consiliul Superior al cartelurilor. După ce erau verificate, acestea trebuiau transcrise în rezumat în registrul cartelurilor, nerespectarea acestor prevederi conducând atât la sancțiunea civilă a nulității, cât și a sancțiunilor contravenționale.

Ulterior, cartelul era obligat pe parcursul funcționării să comunice ministerului înainte de a aplica prețurile fixate pentru orice fel de vânzare și modificările lor. Totodată, în scopul menținerii unei concurențe eficiente, erau interzise practicile de limitare a producției sau circulației mărfurilor „fără o justificare economică, comercială, sau industrială".

Decretul nr. 2173/1937 a fost abrogat prin Decretul nr. 66/18 martie 1950, nemaiexistând, în perioada comunistă, reglementări specifice domeniului concurenței.

Legislația postdecembristă a debutat în materia concurenței cu prevederi antimonopoliste preluate din Tratatul de la Roma, integrate în Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Astfel, prin art. 36 erau transpuse în dreptul intern, însă într-o manieră incompletă, dispozițiile art. 85, referitoare la antante și cele ale art. 86, referitoare la abuzul de poziție dominantă.

Prin Legea nr. 20/1993, Parlamentul României a ratificat Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte. Acordul prevede, în articolul 64, instituirea regulilor de concurență și armonizarea lor cu cele prevăzute în legislația europeană.

Îndeplinirea prevederilor acordului implică, în termeni consacrați, preluarea acquis-ului comunitar. În acest fel, România va aplica aceleași reguli ca cele aplicate în Uniunea Europeană. Acquis-ul include atât legislația adoptată de către instituțiile europene pentru punerea în aplicare a prevederilor tratatelor, prin regulamente, directive, decizii, opinii și recomandări, cât și principiile, criteriile, obiectivele cuprinse în Tratatele Originare ale Comunității și în cele ulterioare (Maastricht, Amsterdam etc.). Preluarea acquis-ului comunitar presupune, pe lângă armonizarea legislativă, crearea instituțiilor naționale necesare aplicării legislației și monitorizării funcționării acesteia.

Aderarea României la Uniunea Europeană, din perspectiva capitolului „Concurența", este condiționată de îndeplinirea criteriilor stabilite la Copenhaga în 1993. Printre acestea se numără și cele referitoare la existența unei economii de piață funcționale. În acest fel, agenții economici români vor putea face față presiunilor concurențiale de pe piața internă unică europeană.

În prezent, Legea concurenței nr. 21/1996 și Legea nr. 143/1999 au încercat să preia întregul corpus normativ, fiind administrate de către Consiliul Concurenței – autoritatea națională de concurență-în exercitarea atribuțiilor sale de competență în punerea în aplicare a legii.

În urma analizei noilor politici comunitare în domeniul înțelegerilor verticale și a acordurilor orizontale, a abuzului de poziție dominantă, a concentrărilor economice și a ajutorului de stat, luând în considerare necesitatea transpunerii acestora în legislația românească, în vederea consolidării mediului concurențial și a creșterii capacității economiei românești, pentru a face față presiunilor concurențiale din Uniunea Europeană, cu perspectiva declarată de aderare la Uniune, au fost elaborate reglementari legislative principale și secundare specifice.

S-a constatat pe parcursul transformărilor economice necesitatea acordării unui interes sporit reglementărilor în concurență, devenind un capitol extrem de important în contextul aderării, fiind prevăzut chiar în clauza de salvgardare ce poate fi invocată în vederea amânării aderării. De aceea, oficialii români, precum și cei europeni supraveghează progresele în domeniul armonizării legislației românești cu cea europeană, precum și corecta aplicare în practică a acestor dispoziții.

Succesul sau eșecul, îndeplinirile și neîmplinirile în preluarea acquis-ului comunitar, precum și implementarea acestuia vor face obiectul consemnărilor inserate în Raportul de țară anual întocmit de către comisarii europeni însărcinați acest sens.

2.2. Principalele prevederi ale Legii concurenței din România, privind protecția în acest domeniu

Elementele necesare funcționării corecte a piețelor în România și-au găsit expresie în prevederile legii Concurenței nr.21/1996.

Legea Concurenței reglementează:

înțelegerile și practicile concertate (articolul 5)

abuzul de poziție dominantă (articolul 6)

controlul concentrărilor economice (articolele 11-16)

Legea Concurenței prevede că sunt interzise orice înțelegeri între agenții economici și practici concertate care pot afecta concurența pe piața României sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

fixarea concertată în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor a rabaturilor, a adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale;

limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnologice sau investițiilor;

împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții ori pe alte criterii;

aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;

condiționarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau la orice alte forme de concurs de oferte;

eliminarea de pe piață a altor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piață și a libertății exercitării concurenței de către alți agenți economici, precum și înțelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiți agenți economici fără o justificare rezonabilă.

Nu trebuie uitat faptul că există prevăzută în lege și posibilitatea acordării de exceptări a unor practici comerciale.

Legea spune că deținerea unei poziții dominante pe piața din România nu este interzisă, ci doar abuzul de poziție dominantă prin recurgerea la fapte anticoncurențiale.

Concentrările economice sunt interzise, dacă crează sau întăresc o poziție dominantă, care prin exploatarea de o manieră abuzivă conduce sau ar putea conduce la restrângerea sau denaturarea semnificativă a concurenței.

Concentrările economice pot fi admise ca și în cazul poziției dominante, dacă îndeplinesc o serie de condiții vizând creșterea eficienței economice și a competitivității economice.

Operațiunea de concentrare are loc atunci când:

doi sau mai mulți agenți economici, anterior independenți, fuzionează;

una sau mai multe persoane dețin deja controlul cel puțin asupra unui agent economic ori unul sau mai mulți agenți economici dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor agenți economici

Operațiunile de concentrare economică se apreciază după următoarele criterii:

necesitatea de a menține și a dezvolta concurența pe piața romanescă;

cota de piață deținută de către agenții economici în cauză, puterea lor economică și financiară;

alternative disponibile pentru furnizori și utilizatori;

tendința cererii și ofertei pentru bunurile și serviciile în cauză;

măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale consumatorilor;

contribuția la progresul tehnic și economic .

Pentru a descuraja recurgerea la practice anticoncurențiale de către agenții economici, Legea Concurenței prevede anumite sancțiuni.

Constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite astfel încât să fie considerate infracțiuni:

încălcarea de către persoanele fizice a interdicțiilor prevăzute la articolul 36 din Legea nr 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și a societăților comerciale;

oferta serviciilor de către salariul exclusiv al unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte;

dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea acestuia, către un concurent;

încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestații în mod avantajos, cu condiția aducerii de către client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;

încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu, care depinde exclusiv de o tragere la sorți sau de hazard;

comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant, de afirmații mincinoase asupra unui concurent sau mărfurilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii;

comunicarea făcută confidențial este socotită un act de concurență neloială numai când autorul comunicării știa că faptele nu corespund adevărului;

oferirea, promiterea sau acordarea de daruri sau alte avantaje salariatului unui comerciant, sau reprezentanților acestuia, pentru care prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaște sau a folosi clientela sa, ori pentru a obține alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;

deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcțiilor deținute anterior la acel comerciant;

concedierea unor salariați sau unui comerciant, în scopul înființării unei societăți concurente care să capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității sale.

Infracțiuni de concurență neloială sunt:

întrebuințarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare a unor mărfuri purtând mențiuni false privind brevetele de investiții, originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.

Legea Concurenței prevede sancțiuni care au ca scop descurajarea recurgerii la practicile anticoncurențiale.

Pentru aplicarea acestei legi și ținând cont de acquis-ul comunitar în materie de concurență, Consiliul Concurenței a adoptat la 28 februarie 1997 un set de Regulamente și instrucțiuni, aplicabile, începând cu data de 6 martie 1997:

Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice;

Regulamentul pentru aplicarea prevederilor articolelor 5 și 6 din Legea Concurenței privind practicile anticoncurențiale;

Regulamentul privind acordarea exceptării pe categorii de înțelegeri, decizii de asociere ori practici concertate de la interdicția prevăzută în articolul 5 (1) din Legea Concurenței nr.21/1996, prin care erau stabilite categoriile de înțelegeri exceptate:

acorduri pentru distribuție exclusivă;

acorduri pentru cumpărare exclusivă;

acorduri de cercetare dezvoltare;

acorduri de specializare;

acorduri pentru transfer de tehnologie și/sau know-how;

acorduri de franciză;

acorduri de distribuție, service și piese de schimb în perioada de grație și postgratie, pentru autovehicule;

acorduri în domeniul asigurărilor.

Instrucțiuni cu privire la definirea pieței relevante în scopul stabilirii părții substanțiale de piață;

Instrucțiuni cu privire la calcularea cifrei de afaceri în cazurile de comportament anticoncurential prevăzute la articolul 5 și 6 din Legea Concurenței și cazurile de concentrare economică.

Prin adoptarea noului Regulament privind autorizarea concentrărilor economice (MO nr. 591 bis/9.08.2002), care a intrat în vigoare la data publicării, s-a avut în vedere atât preluarea legislației în materie de concentrări cât și valorificarea experienței acumulate de Consiliul Concurenței după 5 ani de control al concentrărilor economice.

Regulamentul cuprinde precizări menite să clarifice atât obligațiile Consiliului Concurenței cât și pe cele ale părților implicate, adică:

termenul în care o operație de concentrare economică trebuie să fie notificată Consiliului Concurenței, fiind precizat momentul în care începe să curgă termenul de notificare;

procedura care trebuie urmată pentru obținerea permisiunii de prezentare a unei notificări în formă simplificată;

termenul în care Consiliul Concurenței poate solicita completarea unei notificări incomplete.

Pentru asigurarea armonizării complete cu legislația comunitară în acest domeniu și pentru aplicarea în România a unor mecanisme similare celor din UE, Consiliul Concurenței are în vedere:

adoptarea unor instrucțiuni privind remediile care se solicită în cazul autorizării condiționate a unor concentrări economice;

completarea Regulamentului Consiliului Concurenței privind autorizarea concentrărilor economice cu prevederile privind procedura simplificată de analiză a concentrărilor economice precum și urmărirea și adaptarea la noua politică comunitară privind autorizarea operației de concentrare economic.

După 5 ani de aplicare a “Regulamentului privind acordarea exceptării pe categorii de înțelegeri, decizii ori practice concertate, de la interdicția prevăzută la articolul 5 aliniatul 1 din Legea Concurenței nr.21/1996” s-a simțit nevoia unei îmbunătățiri a clarității și transparenței reglementărilor cu privire la aplicabilitatea articolului 5 din Legea Concurenței.

Astfel s-a impus adoptarea de către Consiliul Concurenței a unor noi reglementări:

Sursa: Politica în domeniul concurenței – lucrare elaborată în cadrul proiectului PHARE

RO 0006.18.02, pag 43

2.3. Rolul instituțiilor naționale în aplicarea reglementărilor din materia concurenței

Problematica aplicării Legii concurenței nr. 21/1996 este extrem de complexă, astfel încât legiuitorul a găsit necesar ca prin însăși prevederile acesteia să creeze un organism specializat, însărcinat cu atribuțiuni ample privind organizarea executării, executarea în concret și asigurarea executării legii concurenței, dar și a oricăror dispoziții ce sunt stabilite sau vor fi stabilite prin legi speciale, referitoare la concurență.

Astfel, potrivit Legii nr. 21/1996, „administratorul general" însărcinat cu aplicarea prevederilor în materia concurenței este Consiliul Concurenței, autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenței, cu personalitate juridică, care își exercită atribuțiile conforme Legii nr. 21/1996.

Structura organizatorică și de personal a Consiliului Concurenței, atribuțiile de conducere și execuție ale personalului său sunt stabilite prin regulamente.

Consiliul Concurenței își desfășoară activitatea prin următoarele structuri cu caracter funcțional și operațional: direcții, servicii, compartimente și module, având ca organe de conducere: plenul, comisiile și președintele.

Consiliul Concurenței își desfășoară activitatea, deliberează și ia decizii în plen și în comisii.

Plenul Consiliului Concurenței este un organ colegial format din 7 membri, după cum urmează: un președinte, 2 vicepreședinți și 4 consilieri de concurență. Membrii plenului Consiliului Concurenței sunt numiți de către Președintele României, prin decret, la propunerea Guvernului, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, modificată.

În cadrul consiliului funcționează două comisii – Comisia responsabilă pentru domeniul fuziuni și antitrust și Comisia responsabilă pentru Ajutorul de stat.

Fiecare comisie este alcătuită din 3 consilieri de concurență, în componența stabilită de președintele Consiliului, pentru fiecare caz în parte și este compusă din consilierii de concurență, fiind coordonată de către un vicepreședinte al acestei autorități.

Președintele Consiliului Concurenței ia decizii în condițiile prevăzute de lege. Ordinele și deciziile Consiliului Concurenței prin care dispun măsuri și se aplică sancțiuni se semnează de către președinte.

Direcțiile de specialitate ale Consiliului Concurenței sunt: Direcția Bunuri de Consum, Direcția Servicii, Direcția Industrie și Energie, Direcția Autorizare Ajutor de Stat; Direcția Raportare, Monitorizare și Control Ajutor de Stat; Direcția Cercetare – Sinteze; Direcția Juridic – Contencios; Direcția Relații Externe și Integrare Europeană; Direcția Monitorizare Teritorială.

Direcțiile operaționale ale Consiliului Concurenței sunt: Direcția Buget, Resurse Umane și Direcția Administrativă. Aceste direcții, împreună cu: Serviciul secretare de cabinet, Serviciul Relații Publice și Protocol, Servicii Generale, Biroul Documente Secrete, Arhivele și Magazia de materiale alcătuiesc Secretariatul general, care este condus de către un secretar general.

În cadrul Consiliului Concurenței funcționează Compartimentul Audit Public Intern.

Consiliul Concurenței deține și o organizare în teritoriu prin inspectoratele teritoriale, care sunt unități exterioare teritoriale) ale Consiliului Concurenței, făcând parte din acesta. Acestea acționează în limitele competențelor și atribuțiilor prevăzute de dispozițiile legale, activitatea lor fiind coordonată și îndrumată de către Direcția Monitorizare Teritorială.

Competența Consiliului Concurenței este extinsă și importantă, împrejurare de natură să pună în evidență, în mod pregnant, locul și rolul pe care legiuitorul român i l-a conferit în cadrul sistemului instituțional.

Articolul 26 din legea concurenței configurează competența consiliului, acesta având așadar atribuții de investigare și control, atribuții de reglementare și de sancționare administrativă, atribuții de sesizare și de elaborare de recomandări, atribuții de avizare, certificare și de autorizare a unor anumite conduite, atribuții de studiere și informare, atribuții de reprezentare și coordonare.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, consiliul este obligat să se consulte cu organele administrației publice locale și centrale și este îndreptățit să solicite informații și asistență din partea acestora.

În considerarea funcțiilor sale, consiliul este responsabil de legăturile cu instituțiile comunității europene.

În materializarea atribuțiilor sale, consiliul poate emite o serie de acte juridice, atât cu caracter normativ, cât și cu caracter individual conținând măsuri de organizare, asigurare și executare în concret a legii concurenței.

Actele juridice pe care le emite consiliul sunt acte administrative și pot fi atacate în contencios administrativ, la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicare, respectiv de la publicare.

Așadar, competența Curții de Apel este, în această materie, o competență materială, teritorială exclusivă, ce a fost stabilită prin prevederile Legii concurenței nr. 21/1996.

Capitolul 3.

Practicile anticoncurențiale

Practicile anticoncurențiale sunt constituite din:

a) înțelegeri între agenții economici sau asociații de agenți economici care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței (art. 5 din lege);

b) folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante (art. 6 din lege).

Legea română consacră pentru aceste fapte principiul interzicerii, dar admite, în anumite condiții, justificarea acestora.

Legiuitorul român s-a aliniat legislațiilor occidentale care nu consideră ilicită existența acestor fenomene economice în sine, ci doar atunci când au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței.

3.1. Practicile anticoncurențiale de tipul înțelegerilor

Articolul 5 (1) al Legii nr. 21/1996 afirmă principiul interzicerii „înțelegerilor, oricăror decizii luate de asociațiile de agenți economici ori practici concertate", care sunt numite în continuare „înțelegeri", între agenții economici sau asociații de agenți economici. Diversitatea practicilor anticoncurențiale, denumite generic „înțelegeri", poate fi ordonată aplicând mai multe criterii. Din punct de vedere juridic putem distinge înțelegeri structurate juridic și înțelegeri nestructurate juridic.

Înțelegerile structurate juridic sunt constituite din acorduri încheiate între agenții economici sau asociațiile de agenți economici, indiferent că sunt exprese sau tacite și oricare ar fi denumirea ce li se dă: acord, înțelegere, pact, protocol, contract și alte asemenea. Faptul că înțelegerea este pusă în aplicare printr-o structură (entitate) creată în acest scop sau se utilizează o structură economică preexistentă este mai puțin important.

Înțelegerile nestructurate juridic includ practicile concertate care constau în comportamentul agenților economici de a se adapta, mai mult sau mai puțin spontan, la o anumită linie de acțiune. Aceasta devine o linie de conduită admisă uniform pe piața respectivă fără a fi nevoie de existența unui acord, a unei înțelegeri în acest sens.

Realizarea înțelegerilor care constituie practici anticoncurențiale cere înfăptuirea unui acord de voință între agenții economici sau între asociațiile de agenți economici – de aici caracterul colectiv al înțelegerilor interzise. Simplul fapt de a propune unui alt agent economic încheierea unui acord conținând restricții ale concurenței nu poate constitui în sine, o practică anticoncurențială, decât în măsura în care a fost acceptată de celălalt agent economic.

Înțelegerile încheiate între agenții economici având ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pot fi clasificate din punct de vedere economic în acorduri orizontale și acorduri verticale.

Acordurile orizontale privesc agenții economici situați la același nivel al proceselor economice (ex. acorduri între producători, acorduri între distribuitori).

Acordurile verticale privesc agenții economice situații la niveluri diferite ale aceluiași proces economic (ex. acorduri între producătorii și distribuitorii aceluiași tip de produs).

Pentru ca înțelegerile încheiate între agenții economici sau între asociațiile de agenți economici să intre în categoria celor interzise, conform art. 5 (1) al Legii nr. 21/1996, ele trebuie să îndeplinească condiția: „au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței".

Dacă această condiție nu este îndeplinită, acordurile respective nu pot face obiectul prevederilor legale privind practicile anticoncurențiale.

Efectul anticoncurențial al înțelegerilor între agenții economici poate fi un efect real sau poate rămâne în starea de posibilitate, fiind un efect eventual.

Amploarea, eficacitatea înțelegerilor asupra concurenței și asupra mediului concurențial pot fi apreciate cu ajutorul unor criterii cum ar fi:

• partea din piață afectată sau controlată;

• numărul și durata practicilor anticoncurențiale;

• diversitatea mecanismelor, procedeelor prin care sunt puse în acțiune.

Folosirea de către legiuitor a expresiei potrivit căreia înțelegerea „poate avea ca efect" justifică ideea că aplicarea dispoziției legii se poate baza pe un efect eventual, fără a fi necesară demonstrarea existenței materiale a unui efect anticoncurențial.

Agenții economici folosesc în realitate o diversitate de mijloace care au ca obiect sau pot avea ca efect alterarea mediului concurențial; de aici necesitatea pentru legiuitor de a sublinia caracterul exemplificativ și nu limitativ al practicilor de această natură redate în textele de lege în materie.

Clasificarea acestor mijloace pe criterii preponderent economice permite gruparea înțelegerilor în două categorii distincte, după cum urmăresc reducerea numărului concurenților pe piață sau restrângerea libertății de acțiune a acestora.

3.1.1. Înțelegeri urmărind să reducă numărul concurenților pe piață

Reducerea numărului concurenților pe o piață este un semnal cu incidență deosebită asupra mediului concurențial și asupra consumatorilor prin posibilitatea pe care o creează în viitor pentru punerea la punct a unor înțelegeri sau a unor practici concertate în scopul restrângerii, împiedicării sau denaturării concurenței. Pe o astfel de piață, delimitarea unor agenți economici cu poziție dominantă sau constituirea de concentrări economice apar ca fenomene mult mai ușor de realizat.

Pentru prezentarea mijloacelor utilizate pentru atingerea acestui obiectiv folosim următoarea clasificare:

restrângerea accesului la o anumită profesiune;

limitarea accesului produselor sau serviciilor pe o piață;

obstacole în calea progresului tehnic și al inovării;

recurgerea la împărțirea pieței;

organizarea unui boicot față de anumiți concurenți.

Restrângerea accesului la o anumită profesiune se poate realiza prin reglementări profesionale privind condițiile de acces la exercitarea unei anumite activității sub aparența unor condiții justificate de interesul general, se poate disimula o intenție de limitare a numărului concurenților pe o anumită piață. Cuprinderea în unele contracte, acorduri a unor clauze de non-concurență, care urmează să se pună în aplicare pe o anumită piață, pot aduce o atingere a concurenței și mediului concurențial, dincolo de declarațiile și argumentele inițiatorilor.

Limitarea accesului produselor sau serviciilor pe o anumită piață se poate realiza printr-o gamă diversificată de procedee cum ar fi:

impunerea interdicției de a vinde alte mărci sub care apare produsul respectiv agentului economic care desface o anumită marcă de produse;

segmentarea artificială a pieței unui produs prin distribuirea acestuia prin canale de distribuție diferite și sub mărci distincte;

realizarea unor înțelegeri vizând suprimarea sau limitarea nivelului importurilor pe piața națională. Aceste înțelegeri pot lipsi consumatorul de posibilitatea de a procura bunuri la un preț inferior celui practicat de producători naționali ori de a procura un produs de un nivel calitativ mai ridicat. De asemenea, se poate reduce interesul agenților economici naționali pentru creșterea competitivității economice;

folosirea organizațiilor care grupează agenți economici prestatori de anumite servicii (bancare, de asigurări) în scopul de a institui anumite obstacole la intrarea pe piața respectivă.

Obstacole în calea inovării și a progresului tehnic pot fi considerate practici cum sunt:

interzicerea distribuirii unor produse de mărci cunoscute prin agenți economici care practică adaosuri comerciale mai mici decât cele practicate de rețele consacrate de distribuție;

interdicția impusă distribuitorilor săi, de către producătorul unui produs, de a vinde și alte mărci ale produsului respectiv.

Astfel de practici aduc atingere nu numai mediului concurențial, dar prejudiciază și interesele consumatorilor.

Împărțirea piețelor este rezultatul folosirii unei diversități de mijloace prin care agenți economici caută să-și consolideze pozițiile cucerite și, în același timp, să îngrădească accesul noilor concurenți pe piața respectivă. Împărțirea piețelor poate fi analizată sub aspect geografic, sub aspectul clientelei și sub aspectul producției.

Delimitarea de zone geografice între agenți economici dintr-o anumită ramură sau domeniu se poate realiza printr-o serie de procedee cum ar fi:

– producția fiecărui agent economic membru al unei asociații de agenți economici se organizează pe baza unui plan geografic, fiecăruia revenindu-i fie o anumită arie de desfacere cu titlu exclusiv, fie un „procent indicativ" al livrărilor într-o zonă delimitată;

– practicarea unor clauze de non-concurență între agenții economici, care maschează o repartizare teritorială a pieței respective;

– invocarea de către anumite organizații profesionale a unor considerente „deontologice" care, în fapt, realizează delimitări geografice ale pieței.

Împărțirea clientelei se poate realiza prin înțelegeri conform cărora părțile se angajează ca fiecare să-și cultive propria clientelă fără a căuta să influențeze clientela celorlalți. Reușita unui astfel de acord este asigurată de practicarea unui schimb de informații asupra vânzătorilor. În acest fel se asigură compatibilitatea propriului comportament cu angajamentele asumate.

Stabilirea unor cote de producție sau de vânzări conduce la împărțirea pieței și se realizează prin acorduri între agenții economici, fiecăruia revenindu-i un anumit procent din piața sau cifra de afaceri globală a unui anumit domeniu de activitate. În general, se conservă poziția deținută în momentul încheierii acordului. Depășirea cotei de producție sau de vânzări atrage după sine sancționarea agentului economic respectiv; din contră, pentru producerea/vânzarea de cantități inferioare celor atribuite se pot acorda indemnizații cu rol de compensare.

Împărțirea piețelor se poate realiza și prin stabilirea unor poziții concertate în cazul participării la licitații publice sau private. Printre practicile folosite în acest scop se pot enumera:

concertarea pozițiilor în scopul de a stabili câștigătorul – un agent economic stabilit în prealabil obține punctajul maxim la deschiderea ofertelor;

depunerea de oferte de complezență de către unii agenți economici la solicitarea unui agent economic care dorește să câștige o licitație;

concertarea pozițiilor între participanți prin oferirea de indicații sau asigurări asupra nivelului angajamentelor pe care doresc să le prezinte;

prezentarea de către unii agenți economici, chiar dacă au luat decizia de a renunța la piața pe care o deschide o anumită licitație, cu oferte în scopul de a-și manifesta prezența și de a-și păstra șansele pentru a fi chemați să concureze și în alte ocazii. Prin concertarea pozițiilor între acești agenți economici și agentul economic interesat în câștigarea licitației se ajunge la eludarea competiției, la alegerea unui câștigător desemnat în prealabil cu incidență asupra nivelului angajamentelor asumate.

Boicotul sau punerea la index reprezintă o amenințare dintre cele mai grave la adresa concurenței, constând în refuzul, fără motive legitime, de a vinde unui client anume sau de a se aproviziona de la un anumit furnizor. Refuzul colectiv de a cumpăra nu constituie un boicot dacă fiecare dintre clienți poate demonstra că există un interes legitim pentru care nu s-au aprovizionat de la furnizorul respectiv. Ordinele de boicot pot antrena condamnarea nu numai a celor care le-au dat, dar și a terților care, cedând anumitor presiuni, au participat la aplicare. Boicotul nu este numai un mijloc de a restrânge numărul concurenților, dar poate duce și la restrângerea libertății de acțiune a acestora.

3.1.2. Înțelegeri vizând restrângerea libertății concurenților

Agenții economici dispun de diverse mijloace pentru a restrânge libertatea concurenților lor iar aceste mijloace se pot grupa astfel:

utilizarea baremelor profesionale;

difuzarea metodologiilor de calcul al costurilor specifice fiecărui domeniu de activitate;

fixarea „prețului franco";

schimbul de informații privind prețurile;

utilizarea clauzei de competitivitate.

utilizarea de bareme profesionale stabilite de un organism cu caracter profesional și difuzate aderenților. Acest fapt creează situații de rentă în favoarea întreprinderilor mai performante și, în același timp, asigură supraviețuirea întreprinderilor marginale. Utilizarea baremelor profesionale duce la manifestarea unei rupturi între preț și costurile reale; prețurile capătă un caracter artificial și nu mai sunt expresia costurilor reale de producție și de distribuție ale fiecărui agent economic din ramura respectivă. Ca variante ale acestui procedeu putem enumera distribuirea unui barem de „preț orientativ", definirea de prețuri planșeu pentru sectorul respectiv, adoptarea de bareme comune de către distribuitori;

difuzarea de către organizații profesionale, pentru membrii lor, de metodologii de calcul al costurilor, prezentate ca „specifice" sectorului respectiv. Acest procedeu este considerat ca o formă deghizată a baremelor de prețuri de vânzare, deoarece determină agenții economici să se îndepărteze, în stabilirea prețurilor, de la costurile efective înregistrate de fiecare; uneori aceste metodologii sunt difuzate sub acoperirea de lucrări de asistență în ținerea gestiunii. În acest domeniu se ține cont și de incidența informaticii deoarece sistemele informatice de evaluare folosite în anumite domenii conduc la o estimare standardizată care tinde să înlocuiască analiza caz cu caz;

fixarea „prețului franco" nu este în sine anticoncurențială, dar poate deveni, în funcție de mai mulți factori, în special, de contextul în care este utilizat. Prețul fixat „franco stația de destinație" sau „beneficiar", la nivel regional sau național, rămâne același oricare ar fi distanța între vânzător beneficiar. Costul transportului este cuprins în prețul de vânzare determinat în mod forfetar prin repartizarea tuturor cheltuielilor de transport;

schimburile de informații asupra prețurilor nu antrenează efecte anticoncurențiale în toate situațiile. Atunci, însă, când ele privesc creșterile de prețuri care au intervenit sau care urmează să intervină sunt considerate, adesea, un substitut sau un complement al unei înțelegeri de preț. Publicarea de informații privind prețurile înregistrate pe diverse piețe nu este incriminată atunci când vine în întâmpinarea interesului cumpărătorilor de a dispune de informații care să-și fundamenteze decizia, deoarece corespunde principiului transparenței care trebuie să guverneze orice piață;

utilizarea clauzei de competitivitate numită și „clauza engleză" este stigmatizată de către organismele cu atribuții de protecție a concurenței deoarece poate constitui un obstacol în calea procesului de scădere a prețurilor – dacă toți producătorii o utilizează sistematic, nici unul dintre ei nu va putea sconta pe o creștere semnificativă a părții sale de piață dacă va lua inițiativa de a scădea prețul.

Această clauză este, la prima vedere, o clauză favorabilă cumpărătorului, deoarece prin aceasta producătorii izolați sau în grup se angajează față de clienții lor să-și alinieze prețul la prețul cel mai scăzut practicat de orice alt concurent, la un moment dat. Similar este cazul clauzei „clientului celui mai favorizat" prin care un producător se angajează față de un client să modifice prețurile facturate acestuia dacă, ulterior, este de acord cu prețuri mai favorabile, pentru un alt client.

Determinarea remizelor este incriminată deoarece, adesea, conduce la acoperirea fixării unui preț minim artificial, ceea ce constituie un atac la adresa concurenței. O varietate o constituie acordarea de remize „cartelizate" care constau în aceea că fiecărui client i se acordă de către furnizor, membru al înțelegerii respective, aceeași cotă de reducere (rabat), calculată de o manieră globală la nivelul participanților la înțelegere.

Prin acest procedeu fiecare furnizor își păstrează clientela, aceasta neavând interes să schimbe furnizorul (se acordă aceeași cotă de reducere) și, în același timp, membrii înțelegerii se protejează de eventualii concurenți, fie din interior (dizidenți), fie din exterior.

O modalitate de uniformizare a remizelor o constituie și calcularea acestora, pentru fiecare client, pe baza cantităților produse de toți participanții la înțelegere.

Acordurile având ca obiect determinarea condițiilor comerciale comune sunt considerate un indiciu complementar al unei înțelegeri vizând prețurile.

Restricțiile privind gestiunea sunt practicate în general prin intermediul contractelor de concesiune exclusivă, al contractelor de distribuție selectivă în care nu se aplică cu aceeași rigoare condițiile generale de vânzare tuturor distribuitorii.

3.1.3. Justificarea înțelegerilor interzise

Legiuitorul român s-a raliat poziției înregistrate pe plan internațional de a rezerva, în general, numai înțelegerilor interzise posibilități de justificare.

Practicile anticoncurențiale constând în înțelegeri exprese sau tacite între agenți economici ori asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate de tipul celor prevăzute în art. 5(1) pot fi exceptate de la regula instituită prin același articol, și anume interzicerea, sau în termenii legii se pot bucura de „beneficiul exceptării" în anumite condiții.

Condițiile care trebuie îndeplinite pentru a obține exceptarea de la interdicție pot fi grupate în două categorii:

un prim set de patru condiții care trebuie îndeplinite cumulativ;

un al doilea set de cinci condiții care trebuie îndeplinite alternativ, împreună cu primul set de condiții.

Autorilor înțelegerilor, deciziilor sau practicilor concertate le revine sarcina de a proba îndeplinirea condițiilor necesare pentru acordarea beneficiului exceptării.

Sarcina probei este diferențiată în funcție de situația în care se află autorii acestor practici, adică de a putea sau nu, invoca încadrarea în categorii de înțelegeri, decizii sau practici concertate exceptate de la interzicere, procedură care se stabilește prin regulamentul Consiliului Concurenței și vizează controlul concordanței între înțelegerea respectivă și o anumită categorie de înțelegeri prevăzută în regulament. Dacă practicile anti-concurențiale nu aparțin unei categorii exceptate prin regulament, atunci considerăm că autorilor acestora le incumbă sarcina de a proba că îndeplinesc condițiile pentru a obține o exceptare individuală. În această situație, Consiliul Concurenței emite o decizie de acordare a dispensei pentru respectivele înțelegeri, decizii sau practici concertate.

Decizia de exceptare se acordă pe termen limitat, ceea ce impune intervenția agentului economic pentru reînnoirea acesteia, dacă sunt îndeplinite în continuare condițiile cerute.

Decizia de acordare a dispensei poate fi revocată atunci când s-au modificat circumstanțele în care a fost acordată.

Dacă decizia de acordare a dispensei a fost obținută pe baza unor informații false, inexacte ori incomplete, sancțiunea o constituie nulitatea actului respectiv.

Justificarea înțelegerilor interzise se face prin argumente vizând asigurarea progresului economic pentru ca acțiunile în materia protecției economice să poată juca un rol esențial ca instrument al politicii economice a unui stat.

Deși, în principiu, se consideră că într-o economie concurențială se obține o utilizare mai bună a resurselor și o satisfacere mai mare a nevoilor consumatorilor, totuși, se admite temporar, ca, în interesul general, să fie validate anumite practici, în ciuda caracterului lor anticoncurențial.

Pentru a determina aplicabilitatea sau neaplicabilitatea dispozițiilor art. 5 (1) din Legea Concurenței, Consiliul Concurenței trebuie să pună față în față avantajele și inconveniențele practicilor respective.

Expresia prevăzută de lege – progres tehnic – considerăm că trebuie să se bucure de o interpretare extensivă în sensul de a lua în considerare atât avantajele care decurg direct din practica/practicile respective, cât și pe cele care se pot raporta indirect la progresul economic.

În aprecierile Consiliului Concurenței sugerăm să-și găsească locul elemente cum ar fi: nivelul concurenței în sectorul respectiv, eforturile agenților economici participanți la înțelegere în condiții de mediu economic date.

Decizia Consiliului Concurenței nu poate face abstracție de considerente de oportunitate legate de contextul socio-economic.

Condițiile cuprinse de legiuitorul român la art. 5 (2) lit. e) – denumite în acest studiu setul al doilea de condiții – pot fi considerate, în cea mai mare parte, ca explicitări ale unei condiții generice privind „promovarea progresului tehnic și economic".

Ele sunt formulate astfel:

ameliorarea producției ori distribuției de produse, executării de lucrări ori prestărilor de servicii;

promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătățirea calității produselor și serviciilor;

întărirea pozițiilor concurențiale ale întreprinderilor mici și mijlocii pe piața internă;

practicarea în mod durabil a unor prețuri substanțial mai reduse pentru consumatori.

Ținând cont de rolul creșterii productivității muncii în obținerea progresului economic, sugerăm ca abordarea și din acest punct de vedere să-și găsească locul în cadrul analizelor care se efectuează de către Consiliul Concurenței.

Pot fi considerate ca elemente de promovare a progresului tehnic realizări cum ar fi reducerea cheltuielilor generale, utilizarea mai bună a unui parc de transport, amortizarea mai rapidă a unor cheltuieli de cercetare și dezvoltare, coordonarea politicilor de investiții și specializarea în producție în scopul de a moderniza sectorul respectiv și de a evita apariția unor supra-capacități de producție, îmbunătățirea condițiilor de distribuție ș.a.

Criteriul privind contribuția la îmbunătățirea gradului de ocupare a forței de muncă, ca expresie a progresului social, este deosebit de important în contextul integrării europene.

Includerea obiectivului privind contribuția „în mod semnificativ la întărirea pozițiilor concurențiale ale întreprinderilor mici și mijlocii pe piața internă" poate fi privită prin prisma legăturii existente între numărul și forța economică a întreprinderilor mici și mijlocii dintr-o țară atât cu nivelul său de dezvoltare și posibilitățile de progres economic, cât și cu starea mediului concurențial din țara respectivă. Acolo unde întreprinderile mici și mijlocii cunosc o erodare a poziției lor pe piața internă, piețele respective se apropie tot mai mult de concurența imperfectă și se îndepărtează de modelul practic al concurenței eficace. Analiza concretă a situației întreprinderilor mici și mijlocii trebuie privită nuanțat de la un sector de activitate la altul, de la ramură la ramură și corelat cu tendințele în domeniu pe plan mondial.

Condițiile prevăzute în art. 5 (2) lit. a), b), c) și d) din Legea Concurenței – numite în acest studiu primul set de condiții – pot fi considerate ca enunțând criterii de apreciere, reguli de evaluare a avantajelor și neajunsurilor generate de înțelegerile, deciziile și practicile concertate prevăzute în art. 5 (1).

Condiția enunțată în art. 5 (2) lit. a) – „efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a compensa restrângerea concurenței provocată de respectivele înțelegeri, decizii luate de asociațiile de agenți economici sau practici concertate", ne sugerează efectuarea unei analize de către Consiliul Concurenței care să poată fi concretizată în întocmirea unui bilanț în care să apară efectele pozitive și cele negative.

Aceste efecte trebuie astfel comensurate încât în final să se poată concluziona fie ascendentul efectelor pozitive asupra celor negative, fie mărimea suficientă a efectelor pozitive pentru a putea compensa restrângerea concurenței.

Prin art. 5 (2) lit. b) se introduce condiția potrivit căreia „beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător celui realizat de părțile la respectiva înțelegere, decizie de asociere sau practică concertată". Apreciem că această regulă întărește și nuanțează regula enunțată la art. 5 (2) lit. a), în sensul că efectele pozitive trebuie văzute nu numai la nivelul autorilor respectivelor practici și eventual al economiei naționale, ci și asupra beneficiarilor sau consumatorilor de pe piața respectivă. Mai mult, trebuie să se poată proba existența unui avantaj la nivelul beneficiarilor, corespunzător avantajului realizat la nivelul părților participante la înțelegerea, decizia sau practica concertată.

Condiția cuprinsă în art. 5 (2) lit. c) – „eventualele restrângeri ale concurenței sunt indispensabile pentru obținerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înțelegere, decizie sau practică concertată părților nu li se impun restricții care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor enumerate la lit. e) este inspirată din textul art. 85-3 al Tratatului de la Roma care stabilește criteriile de derogare de la principiul de drept comunitar de interzicere a înțelegerilor. Din probele furnizate de autorii respectivelor înțelegeri trebuie să rezulte caracterul indispensabil al legăturii între avantajele înțelegerii și eventualele restrângeri ale concurenței precum și faptul că restricțiile impuse autorilor sunt necesare pentru realizarea obiectivelor cuprinse în ceea ce am denumit „al doilea set de condiții".

Ultima condiție – art. 5 (2) lit. d) – din acest „set" constă în faptul că respectiva „înțelegere, decizie sau practică concertată nu dă agenților economici sau asociațiilor de agenți economici posibilitatea de a elimina concurența pe o parte substanțială a pieței produselor sau serviciilor la care se referă" și are aceeași sursă ca și condiția precedentă.

Prin modificarea prevederilor Legii Concurenței s-au adus modificări semnificative regimului justificării înțelegerilor interzise, în special în ce privește:

Competența extinsă a Consiliului Concurenței de a reglementa prin legislație secundară în materie.

Renunțarea la obligația notificării, în cazul încadrării în vreuna din categoriile exceptate conform regulamentelor emise de Consiliul Concurenței.

Beneficiul exceptării se poate obține prin una din cele două alternative prevăzute de legislația românească, prin similitudine cu reglementările europene în materie, astfel:

încadrarea înțelegerii în cauză în una din categoriile exceptate prevăzute prin regulamente emise de Consiliul Concurenței;

acordarea dispensei de către Consiliul Concurenței pentru cazuri individuale de înțelegeri, decizii luate de asociațiile de agenți economici sau practici concertate.

Regimul exceptării de la aplicarea prevederilor Legii Concurenței în materia practicilor anticoncurențiale a suferit, începând cu 10 decembrie 2003, modificări de substanță în ce privește:

Aria de manifestare a faptelor care ies de sub incidența prevederilor Legii Concurenței;

Indicatorii în funcție de care se delimitează domeniul faptelor cărora nu li se aplică principiul interzicerii.

Prevederile Legii Concurenței privind practicile anticoncurențiale de tipul „înțelegerilor" nu se aplică tuturor agenților economici. Legea delimitează aria de intervenție a Consiliului Concurenței în raport cu impactul anticoncurențial al acestor practici, determinat de forța, puterea de piață a autorilor respectivelor practici.

În ce privește aria de manifestare a faptelor care ies de sub incidența principiului interzicerii se remarcă o reducere a acesteia – folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante nu mai poate ieși de sub incidența prevederilor legii în virtutea potențialului, ca forță de piață, al autorului acestui gen de practică anticoncurențială.

Delimitarea ariei de acțiune a principiului interzicerii se face, pentru practicile anticoncurențiale denumite generic „înțelegeri", prin utilizarea unui dublu prag:

cifra de afaceri;

cota de piață.

Cifra de afaceri, ca plafon valoric de delimitare a principiului interzicerii, a fost majorată de la 20 de miliarde lei la 30 miliarde lei, conform art. 1 din Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 519/2004, publicat în M. Of. nr. 1271 din 29 decembrie 2004.

Cota de piață este definită printr-un set de doi indicatori stabiliți pentru fiecare piață relevantă afectată:

Cota de piață totală a agenților economici implicați pe piețele relevante afectate.

Cota de piață a fiecărui agent economic implicat "pe piețele relevante afectate.

Pentru cei doi indicatori definiți la art. 8 alin. (1) din lege, nivelurile de tip prag definite de lege, sub care nu se aplică principiul interzicerii sunt definite astfel:

Cota de piață totală a agenților economici implicați în înțelegere, decizia asociației de agenți economici sau practica concertată nu depășește 5% din piețele relevante afectate.

Cota de piață a fiecărui agent economic implicat în înțelegere, decizia agentului economic sau practica concertată nu depășește 10% pe nici una dintre piețele relevante afectate.

Utilizarea unui din cei doi indicatori care delimitează aria de aplicare a principiului interzicerii, definit la art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței, se face în funcție de relația din punct de vedere concurențial dintre autorii practicii anticoncurențiale de tip înțelegere:

dacă autorii înțelegerilor, deciziilor luate de asociația agenților economici sau practicilor concertate sunt agenți economici concurenți, se operează cu indicatorul cota de piață totală;

dacă autorii practicilor anticoncurențiale sunt agenți economici care nu sunt concurenți se aplică indicatorul cota de piață a fiecărui agent economic implicat.

3.2. Folosirea în mod abuziv a poziției dominante

Folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante constituie o altă formă de manifestare a practicilor anticoncurențiale alături de înțelegeri, decizii și practici concertate care fac obiectul art. 5 din Legea Concurenței.

Articolul 6 al Legii nr. 21/1996 interzice „folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute de către unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia".

Interzicerea folosirii abuzive a unei poziții dominante însoțește în mod necesar controlul concentrărilor economice fiind un control a posteriori al acestora.

În România, ca și în alte țări europene (Franța și Germania de exemplu) s-a organizat un control prealabil al concentrărilor care nu interzice a priori constituirea unei poziții dominante; este incriminată de lege numai folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante.

3.2.1. Definirea poziției dominante

În teoria economică, elementele definitorii pentru a aprecia o poziție dominantă sunt:

a)un agent economic sau un grup de agenți economici capabili să ocupe o poziție dominantă;

o piață susceptibilă de a fi dominată;

dominarea acestei piețe.

a) Poziția dominantă poate fi deținută de un agent economic sau de mai mulți agenți economici; atunci când sunt mai mulți agenți economici aceștia sunt sau nu sunt legați între ei.

Piața, obiect al dominației, trebuie analizată în evoluția ei, ceea ce înseamnă a dispune de o serie de date tehnice, economice și comerciale, de informații privind întinderea pieței și „segmentele" în care aceasta se poate împărți în funcție de utilizatori, produse, categorii de cumpărători sau forme de comercializare.

b) Pentru definirea unei piețe se iau în considerare în general trei elemente și anume:

natura produsului sau serviciului;

dimensiunea zonei acoperite;

diversitatea clientelei.

În anumite cazuri, analiza se completează cu investigarea metodelor de comercializare a produselor și a condițiilor de utilizare de către cumpărător.

Natura produsului sau serviciului interesează, în primul rând, în legătură cu posibilitatea de substituire a acestora determinată pe baza unor parametri cum ar fi: caracteristicile proprii ale produselor, condițiile tehnice de utilizare, costurile de utilizare sau de punere la dispoziție, strategia producătorilor.

Luarea în considerare a dimensiunii teritoriale a unei piețe este recomandată chiar de legiuitor prin folosirea expresiei „pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia", pentru a localiza folosirea poziției dominante.

Pentru delimitarea spațiului în care se confruntă cererea și oferta unui produs sau serviciu se utilizează criterii diverse cum sunt: gradul de protecție – tarifară sau nu – la frontieră, importanța importurilor, raportul dintre cheltuielile de transport și valoarea de piață a produsului, importanța serviciilor oferite de furnizor.

Pentru definirea clientelei ca parametru al pieței unui produs sau serviciu, se iau în considerare o serie de elemente cum sunt: localizarea clientelei, puterea de cumpărare a acesteia, nevoile sale specifice ș.a.

c) Dominația pieței – partea din piață pe care o controlează un agent economic este criteriul cel mai important pentru caracterizarea dominației unei piețe.

Poziția dominantă este în general constatată atunci când un agent economic deține 50% sau mai mult din piața respectivă.

Acest criteriu clasic de definire a dominației pieței a fost completat, începând din anii '80, cu alte criterii care tind să răspundă mai bine diversității, din punct de vedere calitativ, a dominației pieței. Sunt utilizate următoarele criterii conform teoriei economice:

analiza puterii economice rezultate din utilizarea unor mijloace nepermise de înlăturare a concurenților;

analiza situațiilor de superioritate naturală în materie de gestiune, inovare tehnică sau acțiune comercială (în special accesul preferențial la anumite surse de finanțare);

prezența și poziția deținută pe alte piețe;

importanța și notorietatea mărcilor comerciale pe care le deține, susceptibile de a constitui o barieră de intrare pe anumite piețe;

condițiile în care un agent economic își pune în aplicare strategiile față de concurenți sau față de clienți.

Pentru rezolvarea diverselor probleme concrete se impune folosirea unor criterii suple, nu doar a unui criteriu rigid – partea din piață deținută – care este important, dar nu este întotdeauna suficient.

3.2.2. Interzicerea folosirii în mod abuziv a unei poziții dominante

Poziția dominantă este condamnabilă doar atunci când aceasta este folosită în mod abuziv „prin recurgerea la fapte anticoncurențiale care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerțului sau prejudicierea consumatorilor."

Poziția dominantă apare ca o condiție prealabilă pentru ca un agent economic să exercite practici abuzive. între poziția dominantă deținută de agentul/agenții economici și practicile abuzive manifestate în comportamentul acestora există o legătură de cauzalitate.

Practicile abuzive care pot fi exercitate de un agent/agenți economici sunt enumerate, cu titlu de exemplu, la art. 6 din Legea nr. 21/1996:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile și refuzul de a trata cu anumiți furnizori sau beneficiari;

b) limitarea producției, distribuției sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor,

c) aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;

d) condiționarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

e) practicarea unor prețuri excesive sau practicarea unor prețuri de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturării concurenților sau vânzarea la export sub costul de producție, cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni;

f) exploatarea stării de dependență economică în care se găsește un alt agent economic față de un asemenea agent sau agenți economici și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente, precum și ruperea relațiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate".

Practicile abuzive pot fi uneori rezultatul unor înțelegeri încheiate între agenții economici care dețin împreună o poziție dominantă pe piață.

Faptele anticoncurențiale trebuie să rezulte din utilizarea poziției dominante; legătura de cauzalitate se consideră stabilită atunci când piața respectivă se supune regulilor impuse de întreprinderea dominantă; schimbul de produse sau servicii nu se poate desfășura decât în condițiile fixate de aceasta.

Din punct de vedere economic, pentru a deduce absența absolută a unei soluții echivalente, într-o situație de dependență economică, se propune utilizarea concomitent a patru teste:

descrierea, pe plan tehnic și comercial, a zonei eventualelor soluții echivalente și aprecierea părților de piață a întreprinderilor în cauză;

studierea incidenței relațiilor comerciale stabilite între partenerii respectivi asupra rentabilității întreprinderii care își revendică starea de dependență economică; apoi se analizează ce anume a determinat-o să-și concentreze cumpărările sau vânzările la un anumit partener;

estimarea perioadei de timp în care întreprinderea în stare de dependență economică poate dispune de soluțiile echivalente identificate;

aprecierea costului operațiunilor de schimbare a partenerului/partenerilor.

Exploatarea abuzivă a unei stări de dependență economică nu este sancționată în sine, independent de efectele sale asupra comerțului sau consumatorilor.

Victima acestei exploatări abuzive trebuie să dovedească că acest comportament afectează sau este susceptibil de a afecta comerțul sau consumatorii.

Dificultatea de a face această probă va determina pe unii agenți economici să prefere căile dreptului civil sau comercial, cel puțin datorită gradului mai mare de familiarizare cu procedurile specifice acestora.

Legiuitorul român consideră „ruperea relațiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate" ca pe un exemplu de practică abuzivă alături de „exploatarea stării de dependență economică, cuprinzându-le la aceeași literă („f) în enumerarea practicilor abuzive și legându-le prin formula „precum și".

Instituția abilitată de legea română pentru a lua măsuri și a dispune sancțiuni în cazul exploatării abuzive a unei poziții dominante este Consiliul Concurenței.

Dacă în urma măsurilor și sancțiunilor dispuse nu se obține restabilirea situației și prevenirea repetării abuzului Consiliul Concurenței poate sesiza Curtea de Apel București. Anterior modificării Legii prin O.U.G. nr. 121/2003 competența judecării unei astfel de sesizări a Consiliului Concurenței revenea Curții de Apel în a cărei arie de competență teritorială se situa locul unde se află sediul principal al agentului economic autor al practicii anticoncurențiale.

Motivul acțiunii prin care Consiliul Concurenței sesizează Curtea de Apel București îl constituie afectarea gravă a unui interes public major.

Legiuitorul român include în conținutul noțiunii de „interes public major" securitatea publică, pluralitatea de agenți economici independenți, bunăstarea consumatorilor și regulile prudențiale.

Sarcina probei privind afectarea gravă a unui interes public major incumbă Consiliului Concurenței.

Sentința Curții de Apel București poate fi atacată pe calea recursului introdus la înalta Curte de Casație și Justiție de către Consiliul Concurenței și agenții economici supuși măsurilor dispuse.

Măsurile dispuse de Curtea de Apel București în urma sesizării de către Consiliul Concurenței privind afectarea gravă a unui interes public major prin exercitarea abuzivă a unei poziții dominante, au un caracter extrem – recunoscut de altfel și de legiuitor. Anterior modificării prin O.U.G. nr. 121/2003, Legea nr. 21/1996 prevedea că aceste măsuri vor fi luate numai dacă este evitată orice creștere a prețurilor sau afectarea executării de către agentul economic a obligațiilor asumate față de terți.

3.3. Definirea pieței relevante

Concurența, ca proces economic pe care legislația din țările cu economie de piață caută să-1 protejeze și promoveze, se desfășoară pe o piață și anume piața relevantă. Aplicarea prevederilor privind concurența nu este posibilă fără a defini piața pe care se desfășoară concurența prin delimitarea, pentru fiecare caz care intră sub incidența legii, a pieței relevante.

Referitor la practicile anticoncurențiale trebuie subliniate două aspecte:

înțelegerile, deciziile sau practicile concertate interzise prin art. 5 alin. (1) din Legea concurenței prezintă un grad maxim de nocivitate atunci când se stabilesc între agenții economici sau asociații ale acestora care acționează pe aceeași piață relevantă;

folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante (interzisă prin art. 6 din lege) se definește prin referire la piața relevantă pe care se recurge la fapte anticoncurențiale. Noțiunea de piață relevantă este folosită, așadar, în scopul de a identifica produsele/serviciile și agenții economici care se află în concurență directă în afaceri.

Piața relevantă, sub aspectul definirii și al furnizării informațiilor pe baza cărora a fost făcută definirea respectivă, are incidență în întocmirea unor documente de către agenții economici.

Piața relevantă este noțiunea care unește produsul (grupul de produse) și aria geografică pe care acestea se produc și/sau comercializează. Astfel, ea are două componente:

piața produsului;

piața geografică.

Piața produsului cuprinde:

toate produsele interschimbabile sau substituibile de către cumpărători, formând piața produsului din punctul de vedere al cererii;

toate produsele care pot deveni înlocuitoare, substituibile pentru produsele incluse deja în piața relevantă a produsului, formând astfel piața produsului din punct de vedere al ofertei.

Piața relevantă a produsului se poate defini și ca reuniunea dintre mulțimea produselor substituibile din punct de vedere al cererii (al opțiunii cumpărătorilor) și mulțimea produselor substituibile din punct de vedere al ofertei (al posibilităților producătorilor).

Pentru identificarea produselor considerate substituibile din punct de vedere al cumpărătorilor sunt folosiți parametrii:

caracteristicile: produsele trebuie să fie suficient de asemănătoare pentru a fi luate în considerare de către consumatori sau beneficiari atunci când iau deciziile de cumpărare, ceea ce înseamnă că nu este necesar să se identifice din punct de vedere al caracteristicilor fizice, funcționale și al calității;

utilizarea (utilitatea): este apreciat ca determinant faptul că produsele au un grad suficient de substituibilitate în satisfacerea necesităților și dorințelor cumpărătorilor, ele constituind astfel o alternativă economică reală pentru produsul care face obiectul cercetării;

prețul: este important nu numai ca nivel, dar mai ales ca element pentru calculul elasticității încrucișate – care arată cum se modifică cantitatea cerută dintr-un produs ca urmare a modificării prețului altui produs.

După modificarea și completarea Legii Concurenței prin O.U.G. nr. 121/2003, Consiliul Concurenței a procedat la redefinirea reglementărilor aferente de tip regulamente, instrucțiuni. Astfel, în materia pieței relevante au fost elaborate Instrucțiunile pentru definirea pieței relevante, în scopul stabilirii părții substanțiale de piață, publicate în M. Of. nr. 288/1.04.2004.

Pentru definirea pieței geografice relevante, acest document prevede: „zona în care sunt localizați agenții economici implicați în livrarea produselor incluse în piața produsului, zona în care condițiile de concurență sunt suficient de omogene și care poate fi diferențiată în arii geografice vecine datorită, în special, unor condiții de concurență substanțial diferite".

Din definiția de mai sus rezultă:

definirea pieței geografice relevante este subsecventă pieței produsului;

condiția de bază, pentru ca o zonă geografică să devină piață geografică relevantă este omogenitatea condițiilor de concurență;

condițiile de concurență reprezintă criteriul de bază în funcție de care piața geografică relevantă se diferențiază de ariile geografice vecine.

Definirea pieței geografice relevante se bazează pe luarea în considerare a următorilor factori:

tipul și caracteristicile produselor care fac parte din piața produsului;

existența unor bariere la intrare;

preferințele consumatorilor;

diferențele dintre cotele de piață ale agenților economici din zone geografice învecinate;

diferențele substanțiale dintre prețurile produselor la furnizori;

ponderea cheltuielilor de transport în costurile totale.

Analiza factorilor de mai sus conduce la definirea ariei geografice în care sunt localizați producătorii concurenți. Condiția ca un producător să fie inclus în „aria geografică a producătorilor concurenți" este ca aducerea produselor din alte zone să fie ușoară și acceptabilă din punct de vedere economic.

Condiția de bază ca produsele să fie considerate pe aceeași piață geografică relevantă este ca acestea să fie accesibile acelorași cumpărători, astfel încât fiecare produs să fie o alternativă economică reală pentru celelalte.

Definirea pieței geografice relevante este sub incidența progresului în domeniul transporturilor și comunicațiilor precum și a tendințelor de eliminare a barierelor de intrare și de ieșire pe piață.

Instrucțiunile elaborate de Consiliul Concurenței cuprind referiri de principiu la definirea pieței relevante în cazurile de:

– practici anticoncurențiale, reglementate la art. 5 și 6 din Legea Concurenței: determinarea produsului supus investigației se face la două tipuri de prețuri: – prețuri curente și prețuri mai mici, care se estimează a fi aplicate, dacă practicile suspectate ca anticoncurențiale nu ar exista.

Consiliul Concurenței va investiga dacă produsele substituibile disponibile la prețuri curente există numai ca rezultat al creșterilor de preț sau al altor practici anticoncurențiale suspectate;

– concentrări economice: puterea de piață a noii entități economice rezultate din operațiunea de concentrare economică se evaluează pe piața relevantă. Se analizează piața relevantă în noua sa structură, care va rezulta după implementarea concentrării.

Conceptul de bază este „piața relevantă afectată de concentrarea economică", definit diferențiat, în funcție de tipul operațiunii de concentrare economică. Astfel, piața relevantă considerată afectată de operațiunea de concentrare economică este stabilită în cazul relațiilor pe orizontală prin luarea în considerare a unui singur criteriu: cota de piață a două sau mai multe părți implicate în operațiunea de concentrare economică care acționează pe aceeași piață a produsului depășește 15%, ca urmare a concentrării.

Pentru relațiile pe verticală, definirea pieței relevante afectată de operațiunea de concentrare economică trebuie analizată luând în considerare cumulativ condițiile:

una sau mai multe părți implicate acționează pe o piață a produsului situată în amontele sau avalul oricărei alte piețe pe care sunt prezente alte părți implicate;

cota lor de piață individuală sau combinată este de cel puțin 25%, indiferent dacă există sau nu o relație de genul furnizor-client între părțile participante la concentrare.

Din cele de mai sus rezultă apelul la două modalități de evaluare:

pe de o parte, se identifică locul în care una sau mai multe părți implicate în operațiunea de concentrare economică este/sunt prezentă/e pe piață – în mod necesar, se ia în calcul acțiunea pe o piață a produsului situată în amontele sau în avalul oricărei alte piețe pe care sunt prezente alte părți implicate;

pe de altă parte, prezența pe piață definită mai sus este o condiție necesară, dar nu suficientă, de aceea, reglementarea, prin folosirea sintagmei „și în plus" introduce o evaluare de ordin cantitativ: mărimea cotei de piață individuală sau combinată.

Prezența, respectiv, absența unei relații de genul furnizor-client între părțile participante la operațiunile de concentrare economică (relații pe verticală) nu prezintă relevanță pentru definirea pieței relevante. Etapele de urmat în definirea pieței relevante asupra căreia urmează să se producă efectele operațiunii de concentrare economică sunt în ordine:

identificarea produselor fabricate și/sau comercializate de agenții economici implicați în concentrarea economică;

identificare produselor (inclusiv, producătorii acestora) care sunt suficient de apropiate pentru a fi substituenții sau înlocuitorii produselor fabricate;

delimitarea pieței geografice formată, conform instrucțiunilor Consiliului Concurenței, din producătorii produselor incluse în piața relevantă a produsului situate în acele locuri pe care grupul de consumatori ai produselor respective le iau în considerare atunci când iau deciziile de cumpărare.

Concentrările economice constituite din agenții economici care produc și/sau vând produse care se includ în aceeași piață a produsului au efecte directe și semnificative asupra pieței geografice afectate de concentrarea economică respectivă, dacă părțile implicate în concentrarea economică vând în mod curent produse pentru un grup semnificativ de cumpărători situați într-o anumită arie geografică.

În fine, în construirea pieței relevante, se urmărește definirea celei mai mici piețe posibile. Aceasta, pe de o parte, din dorința de a evita unele asocieri forțate între produsele în mod evident nesubstituibile, iar, pe de altă parte, ca o măsură de precauție în fața unor eventuale pretenții ale unor firme de a include tot mai multe produse pe piața relevantă, lucru ce ar face ca firmele respective să dețină o cotă mai mică din piață și să fie, în mod implicit, absolvite de orice acuzații de practici anticoncurențiale.

Capitolul 4.

Studiu de caz în domeniul transportului

4.1. Aspecte generale ale concurenței în serviciile de transport marfă

Transportul are o importanță deosebită într-o infrastructură logistică, din motive cum ar fi:

costurile;

timpul de indisponibilitate a mărfurilor în timpul transportului;

implicațiile întreruperilor de flux;

partea de risc pe care o induce în evaluarea „calității totale” și în general, în evaluarea performanței lanțului logistic.

Oferta de transport, la rândul ei, este multiplă în privința:

mijloacelor pe care le utilizează;

căilor de comunicație pe care le folosește;

mărimii întreprinderilor care efectuează prestația de transport.

Alegerea mijlocului de transport este strategică, și face parte din decizia globală de implantare a unei infrastructuri logistice care include numărul, poziția geografică, dimensiunile și tipologia depozitelor. Ponderea tarifului de transport în costul complet al lanțului logistic a fost evaluat de Organizația Mondială a Comerțului (OMC) în documentul „Referitor la Rezoluția IRU – Nu există comerț fără transport rutier” adoptată în unanimitate deAdunarea Generală a IRU din 4 noiembrie 2005 de la Geneva. În această rezoluție se arată că: „Transportul este un motor esențial al progresului economic și social deoarece deplasează mărfurile și persoanele și contribuie la performanța serviciilor pe plan mondial. Sectorul logistic participă cu aproximativ 6% la PIB-ul mondial, cu o valoare totală a operațiunilor de logistică depășind 10% din comerțul mondial. În consecință, contribuția activităților logistice naționale și internaționale, care asigură mobilitatea mărfurilor pe planetă se ridică la mai mult de 2000 miliarde dolari SUA în 2004. Transportul de mărfuri pe șosea reprezintă partea centrală a lanțului logistic, fie că este considerat individual, fie în cadrul operațiunilor multimodale. La nivel mondial, camioanele transportă în jur de 80 % din încărcături pe rutele terestre. Astfel, orice măsură de facilitare a transportului rutier are un impact benefic și durabil asupra progresului economic și social și a bunăstării națiunilor”.

Costul transportului poate fi exprimat:

pe kilometru parcurs;

pe greutate sau volum transportat;

pe număr de încărcături (colete, palete etc.) transportate;

pe greutate-kilometru transportată (în general, la tonă-km).

Pentru distanțe și greutăți mari (dar și pentru cantitatea de carburant și gaz cu efect de seră emis), ordinea de preferință în ceea ce privește costul transportului diferitelor moduri de transport va fi, în general, următoarea:

– transport maritim sau fluvial;

– transport feroviar;

– transport rutier;

– transport aerian.

Dacă luăm în calcul viteza, atunci ordinea este inversă.

Calitatea transportului este un concept relativ, care acoperă mai multe noțiuni, mai mult sau mai puțin controlabile:

durata transportului, care nu este pe deplin controlabilă în ceea ce privește alegerea unui mod de transport sau anticipând eventualele riscuri (greve, lucrări de infrastructură, riscuri climatice etc.);

durata întreruperii fluxului este inclusă în „termenul de livrare”;

capacitatea de a menține marfa transportată în bună stare (fără deteriorare,furt, avarie etc.);

impactul asupra mediului (fragmentare ecologică, șosele deteriorate, emisii de gaz cu efect de seră, poluarea indusă prin ciclul de viață al vehiculului etc.).

Alegerea unui mod de transport nu depinde întotdeauna doar de criteriile dorite de expeditori. Ineficacitatea relativă sau temporară a infrastructurilor necesare impune uneori alegerea unei variante mai puțin favorabile.

Având în vedere importanța transportului rutier la nivel european, în cadrul UE există o preocupare specială pentru acest domeniu, manifestată prin elaborarea unei legislații unitare. În acest sens, au fost adoptate o serie de reglementări referitoare la obligațiile transportatorului, exonerarea de răspundere a acestuia, limitarea responsabilității, timpii de condus, durata deplasării, interdicții de circulație etc. Oferta de servicii de transport este alcătuită din ansamblul prestațiilor prin intermediul cărora se realizează deplasarea mărfurilor dintr-un loc în altul. Ea include, pe de o parte, transportul propriu-zis al mărfurilor având drept suport mijloacele de transport și activități auxiliare (încărcare-descărcare, aranjare), iar pe de altă parte infrastructura corespunzătoare, fără de care nu este posibilă realizarea prestației propriu-zisă.

Nevoia de transport de mărfuri este dependentă într-un înalt grad de activitatea de producție. În acest caz apar o serie întreagă de diferențieri care au la bază, în special, natura mărfurilor, repartiția geografică a furnizorilor și beneficiarilor,etc. Deosebit de interesantă este urmărirea relației dintre cererea de transport și distanța la care se transportă mărfurile, precum și relația care apare între distanță și urgența nevoii care se exprimă în cadrul pieței. Liberalizarea transportului aerian a dus la intensificarea concurenței și la scăderea prețurilor și a permis creșterea numărului de legături între statele membre. De asemenea, UE promovează proiectele majore de infrastructură de transport, cunoscute sub numele de rețele transeuropene (RTE). Printre proiectele prioritare se numără:

înlăturarea blocajelor existente pe principala cale navigabilă interioară pe axa est-vest, care face legătura între Rin, Main și Dunăre;

un program de regularizare a traficului pe liniile de navigație congestionate din zonele de coastă ale UE;

modernizarea anumitor linii feroviare pe axa nord-sud și est-vest.

Problemele din sectorul transporturilor nu pot fi rezolvate doar prin liberalizare. Este vorba, de exemplu, despre preponderența transportului rutier față de alte forme de transport, despre poluare și fragmentarea sistemelor de transport, inclusiv a legăturilor cu regiunile îndepărtate și între rețelele naționale, etc.

UE a încurajat libertatea de circulație prin deschiderea piețelor naționale și prin înlăturarea obstacolelor fizice și tehnice. Însă structura actuală a sectorului transporturilor și ritmul de creștere al acestuia nu pot fi menținute pe termen lung. Transportul rapid, eficient și ieftin de mărfuri este un element central pentru atingerea obiectivului Uniunii, și anume economia dinamică și coeziunea socială. Sectorul transporturilor generează, în termeni de produs intern brut (PIB), 10% din bogăția UE și oferă peste zece milioane de locuri de muncă. Creșterea constantă a mobilității exercită presiuni puternice asupra sistemelor de transport. În consecință apar congestii, în special ale traficului rutier și aerian, care reduc eficiența economică, măresc consumul de combustibil și accentuează fenomenul de poluare Deși numeroase aspecte ale politicii privind transporturile depind de guvernele naționale, este normal ca piața unică europeană să dispună de o infrastructură unică de transport. De aceea, piețele de transport naționale de pe teritoriul Uniunii au fost deschise concurenței, în special în sectorul rutier și aerian și, la o scară mai redusă, în cel feroviar. Prin urmare, camioanele pot opera acum și în alte țări decât cea de origine, nefiind nevoite să se întoarcă din cursele internaționale fără încărcătură.

În UE, 44% din transportul de mărfuri se efectuează pe cale rutieră, în comparație cu 39% pe rute maritime de scurtă distanță, 10% pe cale feroviară și 3% pe căi navigabile interioare. Transferul mărfurilor dinspre transportul rutier spre alte forme mai puțin poluante este elementul central al unei politici de transport durabile. O altă prioritate este integrarea mai multor tipuri de transport, prin combinarea transportului pe șosea – cale ferată, mare – cale ferată sau cale ferată – calea aerului.

Integrarea României în Uniunea Europeana a adus o serie de avantaje pentru industria transporturilor: piața externă a devenit mai atractivă datorită eliminării controlului vamal la granițe, timpii de inventariere și distribuție a mărfurilor au scăzut, iar in privința volumului operațiilor se remarcă orientarea spre transportul mărfurilor cu volum mai mic și cu valoare mai mare. Pentru România, integrarea a adus și avantajul unei creșteri economice în această industrie, prin crearea de oportunități de afaceri pentru transportatorii români, ale căror costuri sunt reduse în comparație cu cele ale jucătorilor europeni. Concurența relativ crescută pe piața transporturilor determină o creștere a calității serviciilor oferite, a profesionalismului și a numărului serviciilor specializate din aceasta industrie.

Într-o perioadă de criză economică toate companiile de transport din Europa se confruntă cu dificultăți. Transportul este o componentă esențială a economiei europene, reprezentând aproximativ 7% din PIB și asigurând mai mult de 5% din totalul locurilor de muncă din UE. Este nevoie de investiții în acest sector, iar Uniunea are un rol important prin bugetul pe care îl alocă pentru investiții, astfel încât să avem un transport mai puțin poluant, mai inteligent, mai rapid și mai sigur. Traficul este congestionat în mai multe zone UE. Dezvoltarea transportului de marfă a pus presiune pe infrastructurile de transport existente în Uniunea Europeană, astfel că asistăm la congestionarea în continuare a traficului în multe zone ale Uniunii. Iar estimările arată că ne putem aștepta la creșterea cu mai mult de 50% a transportului de marfă până în 2020.

Criza nu afectează doar companiile mici, ci și pe cele mari, companii care au anunțat disponibilizări și care au cerut ajutor din partea statului pentru a reuși să supraviețuiască în condițiile actuale ale pieței. În urma discuțiilor purtate cu reprezentanții asociațiilor profesionale, a reieșit că transporturile internaționale au o activitate mult mai scăzută față perioada precedentă, criza economică fiind simțită acut în rândul firmelor de transport. Marea majoritate a operatorilor de transport internațional sunt obligați să disponibilizeze oameni (o parte dintre firme au disponibilizat deja un numărdestul de important).

Unul din motivele crizei în transportul intern și internațional de marfă îl reprezintă restrângerea activității din domeniul auto și implicit al comenzilor, precum și întârzierea plăților și majorarea termenelor de plată, operatorii de transport confruntându-se cu mari probleme din lipsă de lichidități.

Efectele crizei economice existente atât la nivelul țării noastre cât și la nivelul întregii Uniuni Europene au fost determinate, în primul rând, de salariile mari pe care le-au câștigat peste hotare specialiștii din transporturi. Experții în resurse umane au apreciat piața respectivă ca fiind una extrem de dinamică, într-o continuă schimbare, o piață pentru care se caută mii de oameni care să lucreze în domenii ca achiziții, logistică, aprovizionare, dispecerat, organizare, distribuție, intermediere, curierat, servicii. Unii dintre cei mai căutați specialiști erau șoferii de TIR. Astfel, statisticile arată că cele mai solicitate job-uri au fost: șef serviciu achiziții, gestionar depozit, asistent logistică, operator facturare, referent marketing/exporturi, responsabil aprovizionare, agent/reprezentant vânzări, șofer distribuție, curier, șofer pentru transporturi internaționale.

Pentru a diminua cât mai mult efectele crizei economice care ar putea afecta chiar și cele mai mari firme de transport, efecte generate de o lipsă acută de lichidități, apreciem că se impune o diminuare atât a costurilor cu personalul cât și a costurilor de transport efectiv într-o anumită perioadă și care nu trebuie să depășească veniturile încasate în acea perioadă.

4.2. Investigație efectuată pe piața transportului rutier de mărfuri

Pentru o exemplificare cât mai concretă a intervenției statului pentru protecția concurenței în noastră am luat cazul firmei S.C. Baca Trading Impex S.R.L.

Firma s-a înființat în anul 1996 având ca obiect principal de activitate conform statutului, transportul rutier de mărfuri. Firma are un număr de 20 de salariați, dispune de un parc auto format din 5 camioane tip prelată și 2 autoutilitare. În această perioadă firma a avut diverse contracte cu firme din domeniul transportului, atât din România cât și din alte țări, cum ar fi: Gebruder Weiss, Geco Group, Dumagas, KLG Europe Logistics, 3G Trans, ABC Spedition, Finsterwalder Gmbh etc. Firma efectuează transport de mărfuri în țara noatră și în țările uniunii europene.

Investigația la care doresc să mă refer s-a efectuat la cererea S.C. Baca Trading Impex S.R.L. care pe parcursul anului 2009 a efectuat curse de transport pe ruta Germania-România în urma contractului încheiat cu S.C. Orient S.R.L. – casă de expediții. La începutul anului 2010 când trebuia să se reînoiasca contractul, casa de expediții nu și-a mai dorit acest lucru motivând prețul ridicat pe kilometru pe care îl practică S.C. Baca Trading Impex S.R.L., și în același timp recunoscând că semnase deja un contract cu un alt cărăuș. Din cercetările proprii, S.C. Baca Trading Impex S.R.L., a aflat numele cărăușului și deoarece acesta nu era la prima sa „abordare” de acest gen a depus o sesizare la Oficiul Concurenței.

Investigația a fost dispusă prin Ordinul Șefului Oficiului Concurenței, nr. 183/02.09.2010, în urma sesizării S.C. Baca Trading Impex S.R.L. cu sediul în , jud Dolj, nr. 2514/28.02.2010 împotriva S.C. Eurotrans S.R.L. cu sediul în comuna Brebeni, jud Olt, pentru practicarea de prețuri sub costurile reale de transport și înlăturarea S.C. Baca Trading Impex S.R.L. de pe piață prin această practică anticoncurențială, interzisă de Legea concurenței nr. 21/1996.

PĂRȚI IMPLICATE:

1. S.C. BACA TRADING IMPEX S.R.L.

Str. C-tin Brancoveanu, bl 307 ABC, ap 2, Craiova, jud. Dolj

Certificat de înmatriculare: J 16/581/1996

Certificat de înregistrare fiscal: RO8465222

Reprezentanți legali: Baca Florian Claudiu – adiministator

Obiect de activitate: Transporturi rutiere de mărfuri

2. S.C. EUROTRANS S.R.L.

Comuna Brebeni, jud OLT

Certificat înmatriculare: J 28/416/2005

Certificat înregistrare fiscală: RO17586010

Reprezentanți legali: Ilie Rodica – administrator

Obiect de activitate: Transporturi rutiere de mărfuri

3. S.C. ORIENT S.R.L

Str. Fabricilor, nr. 7, Rădăuți, jud. Suceava

Certificat înmatriculare: J 33/338/1991

Certificat înregistrare fiscală: RO739128

Reprezentanți legali: Nicoară Andreea-Vasilica – administrator

Obiect de activitate: Transporturi rutiere de mărfuri

Prevederi legale considerate a fi încălcate de către agenții economici implicați în aspectele investigate

Conform Ordinului Șefului Oficiului Concurenței nr. 183/02.09.2010, emis ca urmare a Notei privind investigația preliminară efectută la sesizarea S.C. Baca Trading Impex S.R.L. de către Oficiul Concurenței – Direcția generală de Investigație și control, în urma sesizării S.C. Baca Trading Impex S.R.L. Craiova, există suspiciuni privind posibila încălcare a reglementărilor în domeniul concurenței de către S.C. Eurotrans S.R.L., sub aspectul încadrării unor practici ale unor prețuri de transport în faptele interzise de art. 6, lit. f din Legea concurenței nr. 21/1996, respectiv „practicarea unor prețuri excesive sau practicarea de prețuri de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturării concurențelor sau vânzarea la export sub costul producției, cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni.”

Faptele, elementele și considerațiile rezultate în urma invesigației efectuate

Ruta de transport pentru care a fost efectuată investigația este Stassfurt (Germania)- Târgoviște (România). Pe această rută se efectuează conform contractului, transportul de marfă paletizată, 23 tone, cu încărcare din Germania de la producător și descărcare la clientul final din România. Investigația s-a orientat spre cele două firme care au efectuat acest transport și care sunt cuprinse în investigație, respectiv cei doi cărăuși, S.C. Baca Trading Impex S.R.L. și S.C. Eurotrans S.R.L.

Astfel, în anul 2009, firma S.C. Baca Trading Impex S.R.L. efectua transportul pe această rută la un preț de 1500+tva conform anexei 1.

În anul 2010 firma S.C. Eurotrans S.R.L. a semnat un contract pe aceeași rută la un preț de 1300 euro+tva (pentru o exemplificare reală firma nu a pus la dispoziție contractul încheiat, luând de drept prețul comunicat de casa de expediții).

Indicatorii financiari publicații pe site-ul Ministerului Finanțelor erau pentru cele două firme în anul 2009 și 2010:

În anul 2010 față de anul 2009 firma S.C. Baca Trading ImpexS.R.L. a înregistrat o scădere a cifrei de afaceri și a încheiat exercițiul financiar cu o pierdere netă de 12,959 lei, aceasta datorându-se și pierderii contractelor cu anumite case de expediții. același trend l-a avut și firma S.C. Eurotrans S.R.L. motiv pentru care se dorește continuarea investigației.

Pentru ruta Germania – România, respectiv Stassfurt – Târgoviște costurile cursei sunt conform datelor oferite de S.C. Baca Trading Impex S.R.L.:

Consum carburant – pe această rută sunt în total 1.730 km iar consumul se calculează astfel: 1730 km*(23to*0,4/tonă+26)%=1730*35,2%=609 litri. Prețul carburantului este 1,18 euro fără tva, rezultă 719 euro costul carburantului pe ruta respectivă;

Taxe tranzit: Germania 45,95 euro ( kilometrii de autostradă tranzitați*0,2euro/km), Cehia 90 euro , Slovacia 16,10 euro și Ungaria 11,50 euro. În România rovigneta/zi este în valoare de 47,18 lei, adică 11, 50 euro. Avem astfel taxele de tranzit în valoare de 175,05 euro;

Taxe autorizații speciale – deoarece marfa transportată depășește dimensinile camionului, respectiv lungimea acestuia conform cărții tehnice a remorcii care este de 13,6 m lungime iar marfa conform comenzii are 14 m lungime, pentru aceasta se solicită autorizație specială de transport pentru tranzitarea Ungariei și României. Pentru Ungaria aceasta are valoarea de 25 euro iar pentru România valoarea este de 160 lei fără tva, adică 40 euro;

Diurna șoferului pentru cursa TUR-RETUR pe care o plătește firma Baca Trading Impex pentru o cursă de acest fel este de 275 euro.

În această perioadă firma Baca Trading Impex S.R.L încarca marfă pentru tur Romania-Germania la un preț de 900 euro+TVA. Costurile cursei rămân aceleași cu excepția faptului că firma nu mai solicită autorizații speciale de gabarit deoarece marfa pe care o transport se încadrează în limitele normale.

Din informațiile puse la dispoziție de S.C. Baca Trading Impex S.R.L. rezultă că firma pentru a efectua un transport tur-retur Romania-Germania-Romania cheltuie 2128 euro. Venitul obținut este de 2400 euro. Trebuie avut în vedere că în acest exemplu nu au fost luate în calcul cheltuielile salariale, telefoane, impozite, leasing-urile la mașini, etc. Astfel, nici acest preț solicitat de S.C. Baca Trading Impex S.R.L. nu este un preț prea strălucit dar este mai aproape de “adevăr” încadrându-se în limite normale pentru ca firma sa-și poată continua activitatea. Prețul solicitat de firma S.C. Eurotrans S.R.L. este sub costurile cursei deoarce nici această firmă pe tur nu poate obține un preț mai bun decât firma S.C. Baca Trading Impex S.R.L. deoarece prețurile la cursele de tur sunt întotdeauna mai mici decât prețurile curselor de retur.

Propuneri

În încheiere propunem continuarea investigației, analizarea tuturor documentelor puse la dispoziție. Pentru soluționarea cazului se vor solicita documentele necesare și din partea S.C. Eurotrans S.R.L. Din cele prezentate de S.C. Baca Trading Impex rezultă că firma S.C. Eurotrans S.R.L. practică prețuri mult sub costurile reale ale cursei motiv care ne îndreptățește să considerăm că aceasta încalcă Legea concurenței nr 21/1996, respective articolul 6 lit. f.

Concluzii

După cum se poate remarca, o dată cu începutul crizei economice, acest lucru a fost resimțit și în domeniul transportului de mărfuri. Astfel, firmele mici au început să nu mai aibe contracte, sau cele existente să fie “pierdute” datorită practicilor anticoncurențiale care au apărut și în această ramură de activitate. În ultima perioadă cursele se licitează de către casele de expediții până când acestea obține cel mai mic preț pe respectivul transport chiar dacă acest preț este mult sub costurile cursei respective. Lucrul acesta se poate regăsi pe Bursa de Transport Mărfuri fiind o practică des întâlnită în ultimul timp. Aceste case de expediții pun mâna pe cursele TUR-RETUR și astfel au monopol pe piața transporturilor. Micii cărăuși nu au altceva de făcut decât să accepte aceste prețuri, prăbușirea acestora fiind iminentă. Din păcate aceste practici nu sunt sesizate de nimeni ajungând la concluzia că firmele care acceptă aceste prețuri ori nu au licență de transport, ori nu își procură carburantul de la pompă, ori nu efectuează transportul conform reglementărilor în vigoare. Se tot discută pe site-urile de specialitate că sunt tot mai dese cazurile ca atunci când este contactată o casă de expediții pentru a încheia un contract, pentru un transport, să auzi că nu este nevoie să facturezi transportul. Numai aceste lucruri explică de ce există cărăuși care acceptă prețuri exagerat de mici, sub costurile reale ale cursei.

Aceste aspect au fost luate în calcul și de Confederația Naționala Rutieră. Aceasta a solicitat anumite măsuri prin președintele său Augustin Hagiu: “prima și cea mai importantă măsură ce trebuie luată de Guvern este returnarea unui procent din acciza plătită de transportatorii licențiați pentru carburantul utilizat, urmând buna practică a majorității statelor UE care, prin această măsură, își protejează agenții economici. Ca efect secundar al acestei măsuri trebuie amintit impactul direct asupra fraudei fiscale și concurenței neloiale, prin reducerea comerțului cu motorină furată, neaccizată (la negru)”.

Ca și în alte domenii de activitate și în domeniul transportului concurența este aprigă și se manifestă în toate formele. Se dorește însă reglementare și în acest domeniu, să existe controale severe în urma cărora cei care nu respect legislația să fie sancționați.

Concurenții sunt agenții economici cu care intră în competiție orice întreprindere, întrucât în economia de piață este indispensabilă înfruntarea pentru obținerea unor condiții avantajoase de producere și desfacere a bunurilor și serviciilor, cu țelul atingerii unor performanțe deosebite.

Concurența e factorul determinant, esențial în succesul sau eșecul firmelor.

Concurența reprezintă un fenomen deosebit de important pentru viața economică, dar și pentru viața socială, deoarece ea reprezintă factorul motor care motivează, atât afacerile, cât și existeța oamenilor. Este cert că omul, de când se naște și până moare, va încerca, să se adapteze mediului natural, social și economic în care trăiește, ceea ce presupune că va trebui să cunoască competiția. În primul rând va concura cu sine însuși, pentru a-și depăși limitele și pentru a se situa într-o poziție favorabilă în societate. Apoi va trebui să concureze cu alți competitori, evidențiindu-și anumite abilități, care îi vor permite situarea pe o poziție avantajoasă. Dacă ne referim la sfera economică, un agent economic va trebui să se raporteze permanent la ceilalți competitori de pe piață, jocul competiției fiind cel care va determina locul competitorilor în cadrul pieței.

În România, legislația de protecție a concurenței este aplicată într-un mediu economic total diferit față de țările cu experiență în acest domeniu. Și anume, este aplicată într-un mediu economic în care statul este omniprezent, atât în calitatea sa de autoritate publică, cât și ca agent economic. Majoritatea cazurilor analizate de autoritățile de concurență de la înființarea lor și până în prezent au implicat statul, prin diverșii săi reprezentanți – inclusiv autorități centrale sau locale: hotărâri luate de guvern, ordine ale diferiților miniștrii, decizii ale autorităților locale, comportamente în care diferite autorități – în special de la nivel local, dar nu numai – acționau similar unor agenți economici, regii sau societăți cu capital de stat etc. Crearea în domeniul concurenței și aplicarea efectivă și eficientă a regulilor de concurență și de control a acordării ajutoarelor de stat vor conduce la crearea și dezvoltarea culturii concurenței și vor permite agenților economici să învețe să respecte regulile iar consumatorilor să devină mai conștienți de avantajele pe care le oferă concurența. Firmele dar și persoanele particulare pot contribui la aplicarea regulilor prin contestarea unor decizii ale Consiliul Concurenței și prin aducerea unor cazuri din domeniul concurenței în fața instanțelor judecătorești, ceea ce va ajuta la crearea și garantarea existenței unui mediu concurențial sănătos și astfel, va asigura tranziția spre o economie de piață funcțională.

Concurența este și va ramâne o luptă dură, în care tot timpul va învinge cel mai bine pregatit !