Propaganda Apropiat Vechi al Marketingului Politic

Marketingul politic se poate defini ca fiind un ansamblu de tehnici care au ca obiectiv crearea și promovarea imaginii unui om sau a unei instituții politice, în funcție de publicul de la care se dorește obținerea votului sau a încrederii publice. În acest ansamblu se ține seama de nevoile acelui public, de vectorii de transmitere a informației și de interacțiunea dintre respectivul om politic (sau instituție politică) și ceilalți actori politici de pe piață. Marketingul electoral se referă la relația dintre politician și alegător, în timp ce marketingul instituțional se referă la relația dintre demnitarul politic și cetățean, ambele fiind component ale marketingului politic.

În cariera sa, omul politic se poate afla în aceste două ipostaze. Prima este aceea în care solicită votul alegătorului pentru a accede la putere și a doua este aceea în care, fiind la putere, solicită încrederea și sprijinul cetățeanului pe care îl conduce și îl reprezintă. Toate acestea sunt realizate prin intermediul acțiunilor de propagandă.

Capitolul I – Propaganda și relevanța sa pentru marketingul politic

O dimensiune a statecraft-ului (capacitatea de a extrage date relevante politic dintr-un fapt) este cea de propagandă care se referă la explorarea informației politice, la construirea profilului unui actor politic astfel încât să fie perceput pozitiv de cetățeni.

Marketingul politic nu poate fi gândit la nivel micro, ci vizează grupuri de mari dimensiuni. Războiul de marketing politic are loc în mod continuu, fiind important construirea unei strategii pentru a îți construi o carieră de success în acest domeniu.1

3 Nicholas J. Cull, David Culbert, David Welch, PROPAGANDA AND MASS PERSUASION, A Historical Encyclopedia, 1500 to the Present, ed. ABC CLIO, 2003, California, pp. 16-18

O definiție a Institutului de Analiză a propagandei a formulat o definiție a acestui fenomen, inspirată de opera lui Harold Dwight Lasswell, care spunea că că propaganda, în general, este management de atitudine colectivă prin manipularea unor simboluri semnificative. Aceasta definiție notează că propaganda constă în exprimarea opiniilor sau a acțiunilor efectuate în mod deliberat de către indivizi sau grupuri, cu scopul de a influența opiniile sau acțiunile altor persoane sau grupuri pentru scopuri prestabilite prin manipulări psihologice.2

Proiectul prezent își propune să arate în primul rând că există o disctincție importantă între tipul de propagandă utilizat în perioadă de război și a regimurilor totalitare și ,,noua propagandă”, despre care vorbește Eduard L. Bernays.

Cea de-a doua ipoteză pe care proiectul de cercetare își propune să o demonstreze este aceea că dimensiunea negativă sub care termenul de propagandă este pus nu mai este de actualitate, inclusiv pentru realizarea unor acte benefice societății fiind utilizate aceste acțiuni.

. Denumirea de propagandă își are originea în Colegiului de Propagandă de la Roma din secolul al XVII-lea, care avea cu scopul de a coordona activitățile misionarilor în America Centrală, America de Sud, Caraibe, și alte zone, și de a organiza o bibliotecă și o școală pentru preoții misionari.3

Propaganda își are însă începuturile în negura istoriei. De exemplu, împăratul roman Augustus i-a comandat poetului Vergiliu să scrie Eneida cu scopul de a glorifica măreția Romei, de a inocula sentimentul de mândrie pentru trecutul Romei și pentru a cultiva virtuțile romane tradiționale, precum loialitatea față de familie, Imperiu și zeii acestuia.

În prezent, termenul are o conotație mai curând negativă, referindu-se la răspândirea deliberată a unor informații, zvonuri, idei și lucrări de artă, cu scopul de a dăuna altor grupuri

specifice, mișcări, credințe, instituții sau guverne. Astfel de exemple sunt propaganda revoluționară și propaganda nazistă.4

4 Ibidem, pp.20-22

5 Paul M. A. Linebarger, Psychological Warfare, Military Institute Press, 1948, pp.36-38

6 Oana Ilie, Propaganda politică. Tipologii și arii de manifestare. (1945-1958), ed. Cetatea de Scaun, 2012, Târgoviște, pp.10-12

În timpul celui de-al doilea Război Mondial tehnica analizei de conținut a fost dezvoltată și adaptată pentru scopurile impuse de propaganda specifică tipului de comunicare totalitară.

Propaganda, împreună cu măsurile militare, economice și/sau politice, reprezintă și o parte componentă a războiului psihologic.

Războiul psihologic constă în folosirea propagandei în așa fel încât să zdrobească rezistența inamicului, să demoralizeze forțele armate a le acestuia și să sprijine moralul forțelor poprii.

Profesorul Paul Linebarger considera că propaganda militară constă dintr-o anumită formă de comunicare, planificată din timp, destinată să influențeze spiritul și atitudinea inamicului, a unui grup neutru sau a maselor străine cu atitudini ostile, în interesul unui scop strategic sau tactic bine definit.5

În societățile moderne, propaganda politică are un rol esențial în informarea, dar și în manipularea maselor, cărora li se prezintă o anumită imagine, care, nu o dată înlocuiește realitatea. Cetățenilor li se cultivă o anumită imagine care, realizată cu profesionalism, pare a fi realitatea însăși. Aceștia ajung să creadă într-o asemenea imagine și nu-și mai pun problema dacă ea este sau nu veridică. 6

Un exemplu este propaganda din timpul mandatului președintelui George W. Bush, care i-a convins pe americani că Saddam Hussein avea sau era pe punctul de a realiza arma nucleară, drept care cetățenii SUA au susținut necesitatea înlăturării acestuia prin forță militară. După invazie s-a constatat că Irakul nu posedă o asemenea armă și atunci s-a confecționat o altă imagine: Saddam era un dictator odios, care trebuia pedepsit pentru crimele sale împotriva umanității. Si a fost, nu numai înlǎturat de la putere, dar și ucis prin spânzurare. Treptat,

americanii și-au dat seama de realitate și au început să ceară retragerea trupelor din Irak, mesaj cu care a candidat în alegeri Barak Obama, care a fost ales președintele SUA.

Propaganda pentru susținerea unui anumit partid sau regim politic este extrem de complexă, vizând atât zona sentimentelor, cât și cea intelectuală a ființei umane. Spre exemplu, în campaniile electorale se fac în mod frecvent promisiuni irealizabile, dar prezentate într-o manieră credibilă, astfel încât alegătorii să asculte ceea ce le place să audă, și mai puțin realitatea. Cei care sunt mai convingători obțin votul electoratului, iar acesta va aștepta în zadar transpunerea în realitate a promisiunilor.

Marele salt pe care l-a făcut propaganda ține de apariția mass media și a instituțiilor propagandei. Deși este evident că menținerea în coeziune a maselor încă din zorii statalității s-a realizat printr-un efort concentrat și conștient de impunere a valorilor, a regulilor și a criteriilor ierarhiei, apariția comunicării de masă a generat necesitatea organizării și instituționalizării efortului propagandistic. Înainte de apariția mass media, sursele de informații și de judecăți de valoare erau limitate și ușor de controlat, dogma religioasă și ideologia monarhică sau imperială deținând practic monopolul în acest domeniu. Propaganda era orientată din vârful ierarhiei spre baza acesteia, scopul principal fiind menținerea supușilor într-o stare de acceptare a realităților și, practic, justificarea – prin teze divine sau de altă natură – a inechității sociale. Puținii emitenți de idei aflați în afara curentului oficial erau ușor de anihilat, iar concepțiile lor ajungeau extrem de greu la urechile maselor.

Organizarea sistematică a controlului informației de către stat a apărut atunci când s-a constatat că opiniile contrare sistemului începeau să penetreze stratul opac de analfabetism și de ignoranță în care trăia marea parte a populațiilor diverselor civilizații. Această organizare are două dimensiuni fundamentale: cenzura și propaganda.

Cenzura presupune suprimarea punctelor de vedere opuse celor admise de sistem, iar propaganda înseamnă promovarea punctelor de vedere admise de sistem (de emitent) cu scopul convingerii unui grup să adere la acestea. Cenzura curăță câmpul ideatic al unui grup și creează spațiul în care să se manifeste propaganda. În capitolul dedicat cenzurii din Enciclopedia

propagandei se consideră că: „pentru ca propaganda să reușească, este fundamental nu doar să fie transmis mesajul adecvat, ci și să fie anihilat orice mesaj contrar“.7

7 Nicholas J. Cull, David Culbert, David Welch, op.cit., pp.64-68

8 Ibidem, pp.349-351

Deși forme ale cenzurii au existat și există încă în orice țară a lumii (democratică sau nu), sistemele totalitare au legiferat și au organizat mecanisme globale de cenzură încă din primele clipe ale luării puterii. În 1918, Lenin înființează un Tribunal Revoluționar al Presei care trebuia să judece infracțiunile de presă, iar în 1920 au fost emise „Tezele cu privire la propaganda pe linie de producție“ care stabileau metodele de lucru ale mass media bolșevice. În 1921, începe să funcționeze un organ central al cenzurii pentru presă, iar Comisariatul pentru Educația Poporului supraveghea și cenzura activitățile din teatre, edituri, radio și cinematografie. Lenin utilizează mass media, educația și literatura pentru crearea noului om sovietic și a culturii proletare. Toți cei care se opun sunt reduși la tăcere. Toate temele cărților sunt verificate de Asociația Scriitorilor Proletari, a cărei principală lozincă este „Cartea e un instrument de producție“.8 Propaganda a funcționat și înainte de apariția media și funcționează și în societățile deschise, în democrațiile consolidate, în care sunt garantate libertățile de exprimare. Fără îndoială însă că totalitarismul secolului XX este locul în care propaganda a fost folosită cu maximă intensitate.

Capitolul II – Conținutul științific al conceptului de propagandă

Lucrarea ,,Statusul științific al analizei propagadei” a lui Alexander George vorbește despre conținutul științific al propagandei, autorul sperând că aceasta să fie de folos celor ce își propun studierea metodelor de cercetare utilizate în studiul comunicării prin propagandă și a tehnicilor de analiză utilizate în acest sens.

În cazul oricărei astfel de analize se evidențiază cerințele unor explicații științifice. Modelul clasic de construcție a unei explicații poate fi descris astfel: fiecare explicație este compusă din doi două mari elemente. Primul este cel al explicării fenomenului în sine, iar cel de-

al doilea este explicația dată pentru apariția acestuia. Cel de-al doilea element are la rândul său două subcriterii specifice, cel al legilor generale și cel al conotațiilor specifice.9

9Alexander L. George, The Scientific Status of Propaganda Analysis, ed. The Rand Corporation, 1954, California, pp. 6-8

10 Ibidem, pp.12-13

Pentru a fi considerată adecvată, solidă, orice definiție trebuie să fie formulată conform unor criterii de conținut empiric și logice.

Există trei condiții logice, naturale, care sunt mandatorii pentru a formula o definiție adecvată. Prima condiție este aceea că fenomenul explicat trebuie să fie consecința naturală, logică a unor experiențe/ fenomene anterioare, bazate pe legi cu un caracter general, iar fenomenul studiat să se deducă din informațiile conținute de explicațiile anterioare.

Cea de-a doua condiție este aceea ca explicația să includă reguli generale.

Cea de-a treia condiție este cea care spune că explicația trebuie să se bazeze și pe informațiile generate de studiile empirice, pe dovezi empirice, să se înscrie în legea testării prin experiment sau prin observație.

Explicațiile acestea se împart, în general, în trei grupe: evenimente actuale, analize ale politicilor duse de elite și strategii de propagandă.

În plus, mai există o condiție empirică a adecvării conținutului, și anume, explicația trebuie să fie adevărată, să fie sustenabilă, confirmată, prin toate dovezile relevante disponibile.10

O problemă ce persistă este aceea a inexistenței unor dovezi empirice cerute de aceste explicații ale fenomenelor propagandistice.

Dată fiind natura relațiile dintre state, date empirice directe asupra fenomenelor de acest tip devin disponibile abia după ce au încetat să mai aibă vreo importanță practică pentru politica internă a statului respectiv, după ce s-a obținut victoria într-un conflic în cadrul căruia s-a utilizat propaganda, sau după o schimbare majoră de regim care dă în vileag aceste tehnici, sau după o perioadă considerabilă de timp, la cererea poporului de a afla adevărul.

Spre exemplu, abia după sfârșirea celui de-al Doilea Război Mondial, astfel de date (jurnale și informații secrete ale naziștilor, interogatoriile deținuților și altele) au fost făcute publice și au putut valida multe dintre ipotezele lansate de comisia de cercetare a fenomenului propagandistic (F.C.C) sau ale altor agenții de cercetare.

În absența dovezilor empirice care să verifice în mod direct ipotezele, acestea pot fi totuși lansate. O metodă populară este aceea a urmăririi firului istoric al unor evenimente care să reprezinte baza deciziei dacă o astfel de ipoteză este corectă. Totuși, o astfel de metodă, prin deducție, poate fi generatoare de erori.11

11 Ibidem, pg. 20

12http://www.eco.md/index.php?option=com_content&view=article&id=552:cercetarea-cantitativ, consultat la 10.06.2013

13 Septimiu Chelcea , ,,Inițiere în cercetarea sociologică”, ed. Comunicare.ro, 2012, București, pp.37-38

Autorul precizează că în acest demers științific metodele de cercetare pot fi atât de natură cantitativă, cât și calitativă.

Cercetarea cantitativă este forma de analiză a datelor care utilizează un ansamblu de metode și tehnici statistice în scopul descrierii, explicării și previziunii unor fenomene. Aceasta este utilizată în studiile cantitative de marketing12 pentru a cuantifica mărimea unor fenomene sau stări de lucruri de pe piața unui serviciu sau produs.

„Cercetarea calitativã este definită prin concentrarea mai multor metode, implicând o abordare interpretativã, naturalistã a subiectului studiat. Aceasta înseamnã o studiere a lucrurilor în mediul lor natural, încercând sã se înteleagã și sã se interpreteze fenomenele în termenii semnificațiilor pe care oamenii le investesc. Cercetarea calitativã implicã folosirea și colectarea unei varietãți de materiale empirice – studii de caz, experiențã personalã și introspectivã interviul, observatia, materiale vizuale sau care acoperã interactiunea [..]” 13

Componenta calitativă a studiului urmărește sondarea în profunzime a percepțiilor si reprezentărilor sociale aferente conceptelor de propagandă politică , reliefarea elementelor cheie ale factorilor motivaționali, atitudinile și comportamentelor asociate acestora.

F.C.C. subliniază în raportul loc că fen de propagandă se confruntă cu asocierea exclusivă cu perioadele totalitare (fascism, nazism, comunism).

Libertatea individului are două dimensiuni. Cea a libertății de gândire (implicit, de exprimare) și cea a libertății individuale.

Libertatea de gândire are limitele sale, te poți exprima liber atâta vreme cât nici o lege nu interzice conținutul ideilor exprimate. Această limitare, în sine, amintește de aplicarea pedepsol Inchiziției sau ale regimurilor autoritare. 14

14 Bertrand Russell, Free Thought and Official Propaganda, B. W. Huebsch, inc., 1922, pp.6-7

15 Ibidem, pp. 12-14

Se poate spune că libertatea de exprimare este asigurată atunci când este invocate argumentul posibilității exprimării alegerii dintre credințe multiple – căci toate au șansa să își susțină cauza lor.

Capitolul III – Unde putem spune că se face resimțit fenomenul propagandei și cum?

Manipulare vs. beneficii

În primul rând, în educație. În școlile fiecărui stat națioanal, se impune o variantă a istoriei proprii, care are ca scop diseminarea unei anumite cunoașteri și apartenența la o anumită versiune specifică a istoriei a tuturor cetățenilor statului respectiv.

Sistemul educațional își propune să transmită informații fără a genera capital intelectual. Nu este de dorit ca oamenii de rând, simpli, comuni, să dobândească acea capacitate de a raționaliza liber, pentru că astfel ar deveni mai greu de guvernat, considerându-se că acest lucru nu ar genera decât foarte multe probleme administrative.15

Astfel că educația a devenit unul dintre principalele obstacole interpuse în calea utilizării adecvate a libertății de gândire și a inteligenței naturale, lipsită de manipulare.

Apoi, al doilea aspect studiat este cel al propagandei în sine. Bertrand Russel scrie că sistemul educațional dă tinerilor oportunitatea de a citi, a scrie, a socoti, însă nu și posibilitatea de a cântări dovezile pentru a își forma opinii independente.

Arta propagandei, așa cum este practicată de politicienii și guvernele moderne, este derivată din arta publicității și a marketingului. 16

16 Ibidem, pg.16

17 James BUCHMANAN & Gordon TULLOCK, Calculul consimțământului, Publica, București, 2010, pp.168-173

Propaganda realizată prin mijloace de advertising s-a dovedit a fi una de success, fiind printre cele mai recunoscute metode, și utilizată de guvernele statelor celor mai avansate prin care opinia democratică este creată, în special.

Propaganda este realizată în favoarea celor ce au acces la resurse și pot susține astfel de acțiuni mai intens, astfel că e în favoarea, mai degrabă, a ,,partidelor bogate”, capabile să susțină financiar astfel de metode de promovare.

Soluția propusă de Russell este o educație de calitate mai ridicată și un scepticism mai ridicat al opiniei publice.

În al treilea rând, presiunea economică atrage propaganda. Cetățenii ce nu dispun de o cultură civică și politică deosebită, ce nu au deprinderi morale instituite natural prin educație, tind să adopte viziunea impusă de elitele politice în schimbul unor avantaje materiale.

Societatea politică este complexă și are multe fațete. Teoria pe care J. Buchanan și G. Tullock o dezvoltă în volumul ,,Calculul consimțământului”, se bazează pe presupunerea că indivizii sunt singurii factori de decizie semnificativi, că aceștia sunt motivați de considerații multiple, deprinse prin educație formală ori informală, și că sunt departe de a fi bine informați sau raționali în ceea ce privește cunoștințele lor politice și comportamentul dictat de acestea. 17

În relațiile politice, ca și în cele economice indivizii nu sunt pe deplini raționali, nu au o conduită etică fără pată, nu sunt bine informați, și nu își urmăresc în toate împrejurările propriul interes.

Societatea românească dispune de o uriașă capacitate de disimulare și ipocrizie. Poate că poporul român n-a căpătat această capacitate în comunism, dar acesta i-a oferit terenul pe care a exersat-o enorm. Întreg spațiul public în comunism fusese acaparat de manifestarile acesteia: supunere față de partid și de capriciile acestuia, puterea de găsi întotdeauna suficiente resurse pentru a-l trăda pe cel de alături, cultul personalității dictatorului și altele de acest fel. Totuși, în

acei ani, exista o recunoaștere tacită a binelui, care prevala și constituia un reper. Actualmente, disimularea și ipocrizia sunt un mod de viață pentru mulți, semnele acestui model de viață fiind adesea întâlnite. Când partidele politice oferă mici sau festivaluri, mărirea pensiei sau propune desființarea corupției în 48 de ore, ieftinirea mâncării și a serviciilor, reprezentantul politic știe că minte, iar cetățeanul e conștient de minciuna sa. Cetățeanul se lasă mințit, îl aplaudă pe reprezentant, primește tot ce i se dă, și apoi își vede de ale lui. Se mulțumește să numească întregul sistem ca fiind ,,corupt”.18

18 http://www.sferapoliticii.ro/sfera/113/art1-brancoveanu.html, ,,Democrația romanească, teorie și metode”, Romulus Brâncoveanu, consultat la 09.06.2013

19 Bertrad Russell, op.cit., pg.19

20 Eduard L. Bernays, Propaganda, Ig Publishing, 1928, pg.1

Un individ cultivat, inteligent, nu poate fi ușor corupt, dar avantajele economice pot cumpăra susținerea unui cetățean ,,credul”.19

Naivitatea aceasta este un defect imens al actualității în care trăim, pentru că frâiele asupra sistemului educațional și manipulandu-l spre direcția dorită de această elită profesionalizată în strategii de propagandă, ușurând procesul de dezinformare și manipulare a opiniei publice și de obținere a puterii.

Propaganda are aceeași relație de educare și relaționare atât cu mediul business, cât și cu politicul. Poate deveni o practică abuzivă în funcție de modul în care este utilizată. Poate fi folosită pentru a crea valori artificiale pe care să le promoveze publicului larg. Nu există garanții care să asigure că utilizarea propagandei se face strict în sens constructiv, sau din contră.

Doar eforturile clasei intelectualilor pot feri publicul de manipularea prin propagandă și să acționeze conform noilor idei diseminate de aceștia.

Un candidat la prezidențiale, spre exemplu, se poate crede că este câștigător căci aceasta a fost ,,vocea populară”, însă numele lui poate fi decis de doar o jumătate de duzină de indivizi influenți, care ,,stau și deliberează în jurul unei mese numai.”20

Guvernele, indiferent dacă sunt democratice, autoritare, totalitare, constituționale, depinde de supunerea opiniei publice pentru a își încununa eforturile cu succes, guvernarea fiind deținătoarea puterii numai prin acapararea sensului în care se formează opinia publică.

Cu cât civilizația devine mai complexă, cu atât nevoiă unei ,,guvernări invizibile” se accetuează, modalitățile tehnice prin care opinia public se poate forma, fiind și ele inventate, reinventate și îmbunătățite.21

21 Ibidem, pg. 4

22 Ibidem, pg.13

Democrația este administrată de o minoritate inteligentă care știe cum să rigidizeze procesul de formare al opiniei publice și să ghideze masele.22

Reprezentanții puterii, aleși prin vot popular, nu mai pot acționa după bunul plac în plan politic, fără a reprezenta și interesele celor ce i-au investit în respective funcție. Astfel că propaganda a devenit un instrument popular de obținere a acordului cetățenilor și de a targere a susținerii acestora.

Un întreg partid sai platform politică a acestuia, poate fi popular, poate ,,să vândă” cetățenilor principiile și propunerile sale, sau din contră, să nu o facă, doar pe baza elementului intangibil al personalității carismatice a unui lider politic. Astfel de lideri sunt produsul propagandei.

Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor organizate commune ale cetățenilor și a opiniilor populare reprezintă elemente importante de formare și guvernare a societăților democratice. Cei care manipulează acest mechanism nevăzut al societății reprezintă guvernul invizibil de care vorbeam mai devreme, acesta reprezentând adevărata dimensiune a puterii dintr-un stat.

Suntem guvernați, mințile ne sunt modelate, gusturile formate, iar ideile sugerate, îndeosebi de personae de care nici nu am auzit vreodată. Acesta este rezultatul logic al modului în care o societate democratic este organizată.

Membrii acestui ,,guvern invizibil” ne conduc prin intermediul calităților lor naturale de leadership, ei fiind aceia care trag sforile pentru a controla mintea poporului, fiind cei care valorifică forțele sociale și concept noi moduri de a ghida lumea.

De la liderii noștri și mijloacele mass-media utilizate de aceștia pentru a ajunge la public, acceptăm democrația și rezolvările propuse de aceștia referitor la problemele de interes public,

așa cum de la un profesor de etică sau de la un eseist favorit, acceptăm un cod standarizat de conduită socială în limitele căruia ne conformăm, de cele mai multe ori.

În teorie, toată lumea alege cea mai bună și mai ieftină ofertă disponibilă pentru nevoile sale pe piață. În practică, lucrurile nu stau întotdeauna întocmai astfel, fiecare alegând acel produs sau acea idee a cărui publicitate îl recomandă ca fiind cel mai potrivit nevoilor sale.

Unele dintre fenomenele acestui proces de propagandă au fost intens criticate – precum manipularea informațiilor publice, inflația capitalului de personalitate al liderilor politici, dar și reclamele zgomotoase făcute, în general, prin care politicienii și diverse idei sociale, sunt aduse în atenția maselor. Instrumentul prin care opinia public este organizată ar putea fi greșit întrebuințat. Însă o astfel de ordonare și structurare este necesară pentru a sistematiza viața societății.

Prin intermediul tipografiei și al ziarului, al mijloacelor de transport moderne, al telefonului, radiolui, internetului, televiziunii, ideile pot fi răspândite rapid, chiar instantaneu, pe teritoriul întregii lumi.

,,Toate aceste mijloace de replică rapidă și de informare eficientă au deschis o nouă poartă de dezvoltare procesului politic. Idei și expresii pot fi redactate acum într-un mod mult mai efficient decât nivelul de charismă al oricărei personalități politice.”23

23 H.G. Wells, http://query.nytimes.com/mem/archive-free/pdf?res=F60915FD3C5B13738DDDA90B94DB405B838DF1D3, The Future s As Fixed and Determinate As The Past, 1913, consultat la 10.06.2013

Timpurile s-au schimbat și ne aflăm într-un continuu process de metamorfozare.

Motorul cu aburi, școala public, presa, au reprezentat trio-ul declanșator al Revoluției Industriale, ce au luat puterea de la rege și au dat-o poporului, într-o formă apropiată acesteia pe care o vizualizăm în prezent. Sugrafiul universal nu a făcut decât să întărească acest context al schimbării.

Totusi, în prezent, reacția cea mai evident este aceea ca o minoritate, o elită restrânsă, să descopere modalități prin care să influențeze o majoritate. Oricare ar fi impactul social, fie că se realizează în domeniul politic, caritabil, educațional, financiar, agricol, cultural sau orice alt

segment, această manipulare trebuie realizată și este posibilă numai prin intermediul propagandei. Propaganda este brațul executive al guvernului invizibil.24

24 Eduard L. Bernays, op.cit., pg.15

Alfabetizarea universală trebuia să educe omul de rând pentru a obține controlul asupra mediului în care trăiau. O dată ce deprindea capacitatea de a scrie, a cit, acesta ar fi putut avea o gândire potrivită pentru a guverna. Dar în loc de minte, de libertate de a delibera, de încurajare în a gândi liber, alfabetizarea i-a adus ștampila îmbitată în cerneală, sloganuri și campanii electorale, editoriale și știri politice, articole înălțătoare sau din contră, defăimătoare, publicații științifice, presă de scandal.

Mecanismul prin care ideile sunt diseminate la scară largă este cel al propagandei., în sensul de efort organizat de a răspândi și a impune o anumită doctrină sau o viziune.

Pentru mulți indivizi, cuvântul ,,propagandă” are o conotație neplăcută. Cu toate acestea, dacă dimensiunea acesteia este bună sau nu, depinde doar de meritul cauzei respective și al acurateții informațiilor publicate.

Termenul ,,propagandă” în sine are multiple înțelesuri tehnice, care, precum majorității altor concepte de acest fel, nu au nici o dimensiune strict bună sau rea, însă precum i-o stabilește uzanța sa în societate.

În The New Funk & Wagnalls Dictionary, propaganda este definită în patru moduri.

În primul rând, este definită ca o societate de cardinali, supraveghetori ai acțiunilor de natură externă ale societății, care se ocupă de asemenea și de instruirea preoților misionari (este cazul Colegiului de Propagandă de la Roma din secolul al XVII-lea.

A doua definiție prezintă propaganda ca orice instrument sau sistem săditor de doctrine.

În al treilea rând, este prezentată ca un efort îndreptat sistematic spre a obține sprijin public pentru o anumită acțiune declanșată.

La ultimul punct de prezentare, propaganda este înfățișată prin principle avansate specifice unui astfel de fenomen.25

25 http://archive.org/stream/newfunkandwagnal011851mbp#page/n1/mode/2up , The New Funk & Wagnalls Dictionary, 1955, Unicorn Year Book Service ,consultat la 10.06.2013

Comisia Științifică Americană a pledat adeseori pentru restaurarea unei conotații respectabile a acestui termen, conform naturii sale străvechi, susținând că niciun alt cuvant al limbii engleze nu a mai fost la fel de distorsionat precum s-a întâmplat în acest caz. Comisia a precizat că această schimbare s-a petrecut în special în timpul războaielor de anvergură, conflagrațiilor mondiale, dar și în timpul Războiului Rece, termenului de ,,propagandă” asociindu-i-se sensuri sinistre.

Judecând după definițiile date de The New Funk & Wagnalls Dictionary , cei din Comisia Științifică Americană susțin că este absolut evident că propaganda poate fi asociată cu o formă de activitate perfect legitimă. Orice societate, fie că ne referim la dimensiunea sa religioasă, politică, culturală, economică, este posesoarea unor anumite credințe, pe care-și propune să le promoveze unui număr cât mai mare de cetățeni, fie prin cuvinte rostite sau scrise, astfel practicând propaganda.

Adevărul este sacru și trebuie să dăinuie, să învingă întotdeauna, și oricine consideră că l-a descoperit, este dator să îl transmită și celorlalți semeni ai săi. Acest adevăr poate fi împărtășit prin efort organizat, prin intermediul presei sau altor mijloace de mass-media, în general, deci prin propagandă.

Propaganda devinde ceva vicios doar atunci când autorii acesteia diseminează, în chip intenționat, minciuni, în scopuri personale, care prejudiciază binele comun.

Totuși, fenomenul propagandei modelează procesul de afaceri din multe domenii importante. Este necesar să se privească doar suprafața unui ziar pentru a se prinde aluziile referitoare la subiectele de propagandă impuse opiniei publice la un anumit moment dat.

Spre exemplu, în New York Times, care conține pe prima pagină opt subiecte importante, patru dintre acestea sunt astfel de subiecte de propagandă.

Propaganda modernă este un efort consistent, de durată, ce își propune să creeze sau să modeleze evenimente care să influențeze relațiile publicului cu o întreprindere, o idée sau un grup. 26

26 Eduard L. Bernays, op.cit., pg.26

Practica de a crea circumstanțe și imagini în mintea a milioane de oameni este foarte comună. Uneori poate fi realizată de un profesionist, alteori de un amator nevoit să facă această treabă.

Chiar și în domeniul carității a trebuit să se adopte specificul propagandei, asemenea cazurilor politicului și celui literar, pentru ca publicul să fie determinat în a dona bani pentru cauzele promovate. Trebuie să se realizeze și să se accepte faptul că strângerea unor fonduri pentru un spital de copii, spre exemplu, care să scadă rata mortalității infantile, se strand tot prin intermediul unor acțiuni specific propagandei.

Propaganda există în toate domeniile vieții noastre, și poate schimba imaginea pe care ne-am creat-o asupra lumii, în diferite moduri. Chiar dacă este definită sub semnul unor conotații negative, utilizarea sa este în continuă creștere, date fiind rezultatele ce demonstrează eficiența sa în obținerea sprijinului popular.

În timpul războaieleor, manipulatorii opiniei patriotice s-au folosit de clișee mentale, emoționale, ale populației, pentru a produce reacții în masă față de atrocitățile războiului și față de crimele săvârșite de inamicii tirani. În mod natural, la finalul acestuia, acești lideri de propagandă, deja profesoniști ai practicilor de acest tip, și-au pus întrebarea dacă nu ar putea să folosească aceleasă metode și pentru rezolvarea problemelor din timp de pace.

Spre exemplu, două dintre cele mai promovate subiecte din interiorul României sunt problema corupției și cel al problemelor cu minoritatea maghiară. De fiecare dată, acestea suscită interesul popular în favoarea oricăror alte probleme existente la acel moment în țară. La fel, și apărarea drepturilor minorităților sexuale au devenit un subiect pentru care se organizează marșuri, proteste, conferințe de presă, etc.

Tipul de propagandă utilizat în zilele noastre s-a modificat cu mult față de cel utilizat în secolul trecut, astfel că Eduard Bernays o numește pe aceasta ,,noua propagandă”.27

27 Ibidem, pg.35

28 Jean-Marie Domenach, Propaganda politică, Institutul European, București, 2004, pp.36-37

Această formă e propagandă ia în considerare nu numai individual, dar mai ales, anatomia societății, cu grupurile sale de centralizare a loialităților și a credințelor. Aceasta privește individual nu doar ca pe o celulă a organismului social, ci drept o celulă organizațională în comunitatea socială.

Noua propagandă, având în vedere constituția societății, adeseori servește pentru concentrarea și realizarea dorințelor maselor. O dorință pentru o anumită reformă, în orice fel promovată, nu poate fi transformată în acțiune până când nu este realizată în mod articulat, și până când nu exercită o presiune suficientă asupra organismelor de legiferare corespunzătoare.

De exemplu, o comunitate a femilor casnice dintr-o anumită regiune, care protestează împotriva mâncărurilor de tip junk food, prelucrată, ce dăunează sănătății, vor fi nevoite să apeleze tot la mijloace de propagandă (mitinguri, afișaje publice, articole în presă, vizibilitate pe internet) pentru a se face auzite și pentru a da valoare cauzei lor.

Însă, în mod cert, minoritățile intelectuale sunt cele care trebuie să utilizeze propaganda în mod continuu și sistematic pentru a își asigura accesul la resurse și susținerea populară.

Jean-Marie Domenach identifică cinci reguli care asigură eficiența demersului propagandistic: regula simplificării și a inamicului unic, regula deformării și a caricaturizării, regula orchestrării, regula transferului, regula unanimității și a contagiunii.28 Acestea se aplică propagandei de tip totalitar, doar o parte dintre ele putând din identificate și în zilele noastre.

Prima regulă, cea a simplificării și a inamicului unic se referă la organizarea enunțului propagandistic împotriva unui singur inamic, foarte bine definit, extrem de precis caracterizat, având trăsături absolut negative, evident caricaturizate, care să fie identificat ușor de mase și urât la fel de ușor. Ideile transmise prin mesajul de tip propagandistic trebuie să fie puține, simple,și implicit ușor de reținut.

Cea de-a doua regulă, a deformării și a caricaturizării pornește de la ideea că propaganda își poate atinge scopul doar în anumite condiții, care nu coincid întotdeauna cu realitatea. Ceea ce înseamnă că dacă realitatea nu este convenabilă, ea trebuie schimbată.

Cea de-a treia regulă, cea a orchestrării se referă la repetarea acelorași teme pe toate canalele de comunicare, în forme adaptate publicului țintă și diversificate în funcție de anumite variabile (starea de spirit a celor vizați, nivelul intelectual al acestora, existența sau inexistența unei crize, gravitatea subiectului comunicat etc.).

Cea de-a patra regulă, a transferului, se referă la obligația ca, în convingerea unui grup, propaganda să plece de la un substrat deja existent. Jean Marie Domenach precizează: „Adevărații propagandiști știu bine că nu se poate face propagandă plecând de la nimic și că nu se poate impune masei orice idee în orice moment […]”.29 Orice orator public știe principiul că nu trebuie să contrazici niciodată pe față o mulțime, ci trebuie să începi prin a te declara de acord cu ea, prin a te plasa în consens cu ea înainte de a o îngenunchea“. De aceea, de multe ori, mesajul propagandistic nu este neapărat întru totul fals.

29 Ibidem, pp.37-45

Iar cea din urmă regulă, cea a unanimității și a contagiunii se referă la tentativa de a uni mulțimea în jurul ideilor promovate prin propagandă.

Capitolul IV – Propaganda în România

Deși majoritatea românilor nu sunt de accord cu această idee, Călin Hentea notează în Enciclopedia sa asupra propagandei românești că propaganda nu este neapărat un lucru rău, demonic, nefast sau ticălos. Resentimentele anti-propagandistice ale românilor sunt însă justificate de excesele unei jumătăți de secol de regimuri dictatoriale, urmată de încă două decenii de acută demagogie democratică. Propaganda regimului antonescian, continuată de propaganda comunistă, ce a depășit limitele bunului simț și a ajuns la cote paroxistice în timpul regimului Ceaușescu, au avut efecte dezastruoase asupra conștiinței naționale, a moralei și mentalității majorității românilor. De aceea, asocierea propagandei cu minciuna, subversiunea, intenția malefică și oneroasă este de înțeles; la fel de comună este asocierea propagandei cu nazismul, fascismul sau comunismul, fără a se ține seama că, până la apariția acestor regimuri totalitare, inclusiv pe durata Primului Război Mondial, propaganda era considerată un demers

legitim. Mai puțini sunt cei care știu că propaganda generației pașoptiste în Occident de la mijlocul secolului trecut, pentru Unirea Principatelor, a fost benefică și indispensabilă formării statului român, tot așa cum la fel de necesară a fost și propaganda instituțională pentru intrarea României în NATO, din a doua jumătate a anilor '90.

Înțelesul pe care Călin Hentea îl dă conceptului de propagandă încearcă să cuprindă sensul său actual, fără a-l demoniza: ,,Acțiuni de comunicare persuasivă planificate, susținute de un sponsor, având drept scop final influențarea și chiar modificarea atitudinilor și comportamentelor unei audiențe-țintă selectate, pentru satisfacerea unor interese politice ale sponsorului, folosind informații și argumente false, parțial adevărate, denaturate și exclusive alături de cele adevărate și însoțite de diverse forme de constrângere și cenzură.”30 Elementele cele mai controversate din această definiție ar fi legate de natura politică a obiectivelor urmărite prin tentativa de influențare, de conținutul mincinos al mesajelor și de caracterul exclusiv al argumentației propagandistice. Limitarea obiectivelor propagandei la cele de natură politică este necesară tocmai pentru a putea face o distincție față de educație și publicitate, sau față de conceptele de specialitate apărute în sfera comunicării și influențării în masă, care s-au desprins la un moment dat din multiseculara propagandă. Minciuna din conținutul propagandei nu trebuie privită în sensul strict, doar al contrafacerii, ci în sensul său mai larg, ce cuprinde și omisiunea, exagerarea sau minimalizarea. Să nu uităm că, în anumite condiții, minciuna de acest tip poartă onorabilele veșminte diplomatice.

30 Călin Hentea, Enciclopedia propagandei românești. 1948-2009. Istorie, persuasiune și manipulare politică. Ed. Adevărul, București, 2012, pp.5-6

31 Ibidem, pp.7-8

În fine, caracterul exclusiv al propagandei se referă, în esență, la tonul categoric cu care sunt rostite mesaje care exclud orice contrazicere sau nuanțare. Faptul că actul de propagandă trebuie să fie o acțiune conștientă a unei anumite entități fizice sau instituționale, în scopul atingerii anumitor obiective în folosul propriu al sponsorului, reprezintă condiții pe cât de firești unui act de comunicare publică, pe atât de puțin blamabile. Chiar și aceste condiții limitative asigură doar o încadrare mereu discutabilă (și controversată), niciodată absolută, a unui act omenesc în sfera propagandei, fie că-i asociem acestui atribut o conotație pozitivă sau negativă.(…)31

Volumul lui Călin Hentea – Enciclopedia propagandei românești. 1948-2009. Istorie, persuasiune și manipulare politică, analizează, din perspectiva mai sus definită a propagandei – pe baza datelor, informațiilor și aprecierilor cuprinse în lucrări de referință deja publicate – acele concepte, evenimente, instituții sau personaje românești intrate în istorie începând de la mijlocul secolului al XIX-lea (fixează ca reper Revoluțiile de la 1848) și până în zilele noastre (tot ca reper, stabilește intrarea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, cu unele extensii, pentru continuitate, până în 2009), menționând că nu intenționează în niciun fel o rescriere subiectivă a semnificației și rostului acestora, o demistificare sau, mai grav, o negare distructivă a credințelor și trecutului României moderne. Dimpotrivă, spune că încearcă să pună în evidență, atât acele aspecte bune și cunoscute, cât pe cele rele și mai ocultate din trecut, astfel încât pe cele rele să ni le asumăm și să le ocolim, iar pe cele bune să le urmăm, atât cât ne este omenește posibil.

Pentru a concluziona, putem afirma că ambele ipoteze de cercetare se confirmă, pe baza informațiilor prezentate în această lucrare, în primul rând există o disctincție importantă între tipul de propagandă utilizat în perioadă de război și a regimurilor totalitare și ,,noua propagandă”, despre care vorbește Eduard L. Bernays.

Cea de-a doua ipoteză pe care proiectul de cercetare își propunea să o demonstreze era aceea că aspectul negativ sub care termenul de propagandă este pus nu mai este de actualitate, în totalitate, guvernele încă folosind metodele specifice manipulării pentru a modela opinia publică și mintea cetățenilor pentru a își păstra accesul la putere.

Pentru fiecare tip de propagandă însă vor exista întotdeauna tabere pro și contra, astfel încât vom avea de unde alege ceea ce vom considera a fi corect, real, adecvat propriei naturi.

Bibliografie

BERNAYS Eduard L. , Propaganda, Ig Publishing, 1928

BUCHMANAN James & TULLOCK Gordon, Calculul consimțământului, Publica, București, 2010

CHELCEA Septimiu, ,,Inițiere în cercetarea sociologică”, ed. Comunicare.ro, 2012, București

CULL Nicholas J., CULBERT David, WELCH David, PROPAGANDA AND MASS PERSUASION, A Historical Encyclopedia, 1500 to the Present, ed. ABC CLIO, 2003, California

DOMENACH Jean-Marie , Propaganda politică, Institutul European, București, 2004

GEORGE Alexander L., The Scientific Status of Propaganda Analysis, ed. The Rand Corporation, 1954, California

HENTEA Călin, Enciclopedia propagandei românești. 1948-2009. Istorie, persuasiune și manipulare politică. Ed. Adevărul, București, 2012

ILIE Oana, Propaganda politică. Tipologii și arii de manifestare. (1945-1958), ed. Cetatea de Scaun, 2012, Târgoviște

LINEBARGER Paul M. A., Psychological Warfare, Military Institute Press, 1948

JACQUES Ellul, Propaganda: The Formation of Men’s Attitudes, Trans. Konrad Kellen & Jean Lerner. Vintage Books, New York,1965

RUSSELL Bertrand, Free Thought and Official Propaganda, B. W. Huebsch, inc., 1922

Lect. dr. Gabriel Sebe, Curs nr.2, Marketing politic, Facultatea de Științe Politice, 27.02.2013

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/113/art1-brancoveanu.html, ,,Democrația romanească, teorie și metode”, Romulus Brâncoveanu, consultat la 09.06.2013

http://archive.org/stream/newfunkandwagnal011851mbp#page/n1/mode/2up , The New Funk & Wagnalls Dictionary, 1955, Unicorn Year Book Service ,consultat la 10.06.2013

H.G. Wells, http://query.nytimes.com/mem/archive-free/pdf?res=F60915FD3C5B13738DDDA90B94DB405B838DF1D3, The Future s As Fixed and Determinate As The Past, 1913, consultat la 10.06.2013

http://www.eco.md/index.php?option=com_content&view=article&id=552:cercetarea-cantitativ, consultat la 10.06.2013