Proiectarea Si Exploatarea Amenajarilor DE Alimentatie Publica Si Turism
PROIECTAREA ȘI EXPLOATAREA AMENAJĂRILOR DE ALIMENTAȚIE PUBLICĂ ȘI TURISM
CUPRINS
Cap. 1 INTRODUCERE. OBIECTIVE
Cap. 2 REGLEMENTĂRI PRIVIND PROIECTAREA, REALIZAREA ȘI AUTORIZAREA OBIECTIVELOR DE ALIMENTAȚIE PUBLICĂ ȘI PRIMIRE TURISTICĂ
2.1. Proiect. Fazele proiectului. Documentația de proiectare
2.2. Autorizarea executării lucrărilor de construcții. Recepția lucrărilor
2.3 Clasificarea unităților de alimentație publică și a structurilor de primire turistică
2.3.1 Clasificarea structurilor de primire turistică
2.3.2 Clasificarea structurilor de alimentație publică
Cap. 3 STRUCTURA UNITĂȚILOR DE ALIMENTAȚIE PUBLICĂ ȘI DE PRIMIRE TURISTICĂ
3.1. Structura unităților de alimentație publică
3.1.1 Sala de consumație
3.1.2 Bucătăria
3.1.3 Structura unităților de primire turistică
3.1.3.1 Hoteluri, minihoteluri, hoteluri – apartament, pensiuni
3.1.3.2 Hosteluri, hoteluri pentru tineret
3.1.3.3 Moteluri
Cap. 4 INSTALAȚII SANITARE SPECIFICE UNITĂȚILOR DE ALIMENTAȚIE PUBLICĂ ȘI PRIMIRE TURISTICĂ
4.1 Elemente de mecanica fluidelor
4.1.1 Statica fluidelor
4.1.1.1 Ecuația staticii fluidelor
4.1.1.2 Repausul absolut al fluidelor în câmp gravitațional
4.1.1.3 Interpretarea geometrică a ecuației fundamentale a hidrostaticii
4.1.1.4 Interpretarea energetică a ecuației fundamentale a hidrostaticii
4.1.1.5 Ecuația presiunii și reprezentarea grafică a presiunii într-un lichid în repaus
4.1.2 Mișcarea fluidelor
4.1.2.1 Elementele mișcării fluide
4.1.2.2 Clasificarea mișcărilor fluide
4.1.2.3 Ecuația continuități pentru curentul de fluid de secțiune finită (vâna de curent)
4.1.2.4 Ecuația energiei pentru fluide ideale, incompresibile în mișcare permanentă
4.1.2.5 Reprezentarea ecuația energiei pentru fluide ideale, incompresibile în mișcare permanentă
4.1.2.6 Ecuația energiei pentru fluide reale, incompresibile în mișcare permanentă
4.1.2.7 Reprezentarea ecuația energiei pentru fluide reale, incompresibile în mișcare permanentă
4.1.2.8 Mișcarea sub presiune a fluidelor. Conducte.
4.1.2.9 Calculul de verificare al conductelor
4.1.2.10 Calculul de proiectare al conductelor
4.1.2.11 Calculul de capacitare (funcționare) al conductelor
4.2 Instalații interioare de alimentare cu apă pentru consum menajer
4.2.1 Clasificarea instalațiilor interioare de alimentare cu apă pentru consum menajer
4.2.2 Materiale utilizate la realizarea instalațiilor interioare de alimentare cu apă pentru consum menajer
4.2.3 Stabilirea debitului zilnic de apă caldă și rece
4.2.4 Calculul hidraulic al conductelor de distribuție a apei destinată consumului menajer
4.2.4.1 Stabilirea debitului de calcul al tronsonului de rețea
4.2.4.2 Determinarea sarcinii hidrostatice pentru alimentarea cu apă
4.2.4.3 Determinarea căderii de presiune pe traseu
4.3 Instalații pentru ridicarea presiunii apei
4.3.1 Determinarea înălțimii de pompare
4.3.2 Determinarea punctului de funcționare a pompei
4.3.3 Cuplarea pompelor
4.4 Instalații pentru stingerea incendiilor
4.4.1 Instalații pentru stingerea incendiilor cu hidranți de interior
4.4.2 Instalații automate pentru stingerea incendiilor cu sprinklere și drencere
4.5 Instalații de canalizare
4.5.1 Calculul instalațiilor de canalizare
4.5.1.1 Stabilirea debitului de calcul
4.5.1.2 Calculul hidraulic al conductelor de legătură
4.5.1.3 Calculul hidraulic al coloanelor de canalizare
4.5.1.4 Calculul hidraulic al conductelor de canalizare orizontale
4.6 Exploatarea instalațiilor sanitare
4.7 Instalații sanitare. Rezolvări practice
Cap. 1 INTRODUCERE. OBIECTIVE
În cartea sa „Al treilea val”, Alvin Tofller împarte civilizația omenească în trei valuri funcție de impactul timpului și spațiului asupra individului.
Primul val, cu extinderea cea mai mare în istorie este faza agricolă a civilizației omenești, cea în care individul dispunea de timp practic nelimitat dar spațiul în care își desfășura activitatea era unul limitat la arealul local. Ca atare, era dezvoltată o producție de tip autarhic iar asigurarea hranei și a spațiului locativ se făcea practic doar în locuința proprie.
Valul doi, apărut odată cu dezvoltarea și specializarea producției de bunuri materiale (faza industrială a civilizației omenești) inversează raporturile astfel încât, pentru individ, arealul spațial se extinde ajungând practic la dimensiunea planetară, devenind practic nelimitat, în timp ce timpul disponibil pentru desfășurării activității se contractă, devenind limitat. Este evidentă apariția tactului de timp în toate sectoarele sociale și apariția implicită a stresului de timp asupra biologicului.
Al treilea val, care însoțește societatea informațională, ridică standardul individului în societate oferindu-i posibilitatea propriei organizări a activității, consecința fiind eliminarea stresului de timp. Ca urmare individul dispune de timp și spațiu nelimitat.
Ultimele două valuri sunt caracterizate de mobilități mari de persoane, în scop economic sau recreativ care reclamă o infrastructură specifică pentru asigurarea hranei și a spațiului locativ.
În altă ordine de idei, datorită specializării profesionale și a eficienței economice a societății, câștigurile individuale permit externalizarea totală sau parțială a activității de preparare și consum a hranei în locuința proprie precum și afectarea unui timp din ce in ce mai mare pentru petrecerea timpului liber în afara locuinței.
Datorită acestor premize, infrastructura necesară satisfacerii cererii crescânde de servicii turistice și de alimentație publică s-a dezvoltat constant. Se poate spune că dezvoltarea acestei infrastructuri este un indicator al gradului de dezvoltare socială.
Cursul urmărește să furnizeze studenților cunoștințele teoretice, tehnice necesare înființării și exploatării structurilor de primire turistică și a unităților de alimentație publică.
Prima parte a cursului trece în revistă diferite alcătuiri structurale a obiectivelor de primire a turiștilor și a unităților de alimentație publică și analizează modalitățile de asigurare a apei reci și a apei calde sanitare, evacuarea apelor uzate, protecția împotriva incendiilor, etc.
Capitolul 2 detaliază etapele necesare proiectării, înființării și autorizării obiectivelor de primire turistică și a unităților de alimentație publică.
În capitolul 3 se face o clasificare a acestor obiective, funcție de condițiile pe care le oferă conform legislației în vigoare. De asemenea, se analizează fluxurile funcționale ale locațiilor precum și soluții de organizare a incintelor principale.
Capitolul 4 analizează instalațiile sanitare a obiectivelor de primire turistică și a unităților de alimentație publică și prezintă elemente de proiectare și exploatare a acestora. Pentru aceasta la începutul capitolului sunt trecute în revistă noțiuni teoretice de mecanica fluidelor necesare înțelegerii fenomenelor specifice.
Partea a doua a cursului se ocupă pe asigurarea condițiilor de microclimat (temperatură, umiditate, compoziția atmosferei) în obiectivele de primire turistică și a unităților de alimentație publică.
Capitolul 5 furnizează studenților informații necesare înțelegerii modului de funcționare și proiectare a instalațiile de încălzire specifice unităților de primire turistică și de alimentație publică și prezintă norme generale necesare exploatării în siguranță a acestora. Elementele teoretice de transfer de căldură necesare înțelegerii fenomenelor sunt prezentate la începutul capitolului.
Capitolul 6 se ocupă de instalațiile HVAC (heaing, ventilation, air condition) care echipează obiectivele moderne din sectorul unităților de primire turistică și de alimentație publică. Se poate spune că succesul funcționării acestor obiective este în mare măsură datorat instalațiilor care le echipează și a modului lor de utilizare.
Prima parte a capitolului detaliază noțiunile teoretice legate de soluția aer umed, a proceselor fundamentale cu aer umed și a modalităților de tratament a acestuia. În ultima parte sunt prezentate cele mai întâlnite soluții practice fezabile pentru realizarea parametrilor de microclimat în funcție de destinația spațiilor. De asemenea sunt prezentate și unele indicații privind exploatarea acestor instalații.
Cap. 2 REGLEMENTĂRI PRIVIND PROIECTAREA, REALIZAREA ȘI AUTORIZAREA OBIECTIVELOR DE ALIMENTAȚIE PUBLICĂ ȘI PRIMIRE TURISTICĂ
2.1. Proiect. Fazele proiectului. Documentația de proiectare
Una din semnificațiile termenului proiect [3] se referă la lucrarea tehnică întocmită pe baza unei teme date, care cuprinde calculele tehnico-economice, desenele, instrucțiunile necesare execuției unei construcții, utilaj, mașini, etc.
Proiectantul este persoana autorizată (cu pregătirea adecvată) care elaborează proiecte iar activitatea de proiectare este activitatea de elaborare a unui proiect.
Pentru realizarea unui proiect de execuție a unei construcții (clădiri) este necesară colaborarea intre specialiști din mai multe domenii precum arhitectură, construcții, instalații (termice, electrice, sanitare, ventilație, aer condiționat, gaze),etc. Această colaborare este mediată de unul dinte proiectanți (de preferință arhitectul) care este șeful de proiect.
Prin clădire [4] este definită o construcție închisă, dotată cu instalații, destinată să adăpostească omul, activitatea omului și produse ale activității omului.
Clădirea este un sistem, care îndeplinește funcția pentru care a fost concepută, prin părțile sale componente. Ca urmare, proiectarea clădirilor este o activitate conștientă, organizată pe principiile conceptelor de sistem și de performanță, materializate în legi și în coduri de proiectare.
Legile cuprind sistemul de organizare a proiectării, executării și exploatării clădirilor, cu drepturile, obligațiile, responsabilitățile și sancțiunile celor care concep, execută și exploatează clădirea.
Codurile de proiectare cuprind exigențe și criterii de performanță asociate exigențelor, care decurg din destinația clădirilor.
Prin activitatea de proiectare se urmărește ca produsului clădire să i se asigure performanțele ce decurg din destinația acesteia.
O performanță proiectată și realizată prin execuție reprezintă o calitate a clădirii respective.
Suma calităților proiectate și realizate reprezintă aptitudinea de exploatare a clădirii, care trebuie să se păstreze la un anumit nivel pe toată durata de viață normată a clădirii.
Prin anvelopa clădirii se definește un subsistem tehnologic – constructiv – arhitectural, care separă sistemul – construcție cu un anumit mediu higro – termic de mediul înconjurător exterior, cu caracteristici higro-termice diferite.
Evaluarea performanțelor anvelopei se face prin raportare la prevederile din reglementările românești și europene, în primul rând la Legea 10 / 1995 a Calității în construcții, cu modificările apărute în Legea nr. 123/2007. Principalele exigențe pe care anvelopa clădirii trebuie să le îndeplinească sunt:
– rezistență și stabilitate mecanică;
– securitate la incendiu;
– igienă, sănătate și mediu;
– siguranța în exploatare;
– protecție împotriva zgomotului;
– economie de energie și izolare termică
Funcțiunile anvelopei clădirilor sunt, în mod tradițional, următoarele:
– protecție împotriva apei
– protecție împotriva vântului
– protecție împotriva focului
– luminare naturală
– ventilarea naturală a spațiului interior
– protecție higrotermică
– protecție acustică
Conform Ordinului 1743/69/N/1966 al Ministerului Finanțelor și Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, din punct de vedere al proiectării trebuiesc parcurse următoarele faze:
– studiu de prefezabilitate;
– studiu de fezabilitate;
– proiectul tehnic (PT) plus caietul de sarcini;
– documentația de execuție (DDE)
La baza întocmiri acestor documentații stă tema de proiectare.
Tema de proiectare este întocmită de beneficiarul lucrării (investitor) sau împreună cu o societate specializată și furnizează proiectantului to3] se referă la lucrarea tehnică întocmită pe baza unei teme date, care cuprinde calculele tehnico-economice, desenele, instrucțiunile necesare execuției unei construcții, utilaj, mașini, etc.
Proiectantul este persoana autorizată (cu pregătirea adecvată) care elaborează proiecte iar activitatea de proiectare este activitatea de elaborare a unui proiect.
Pentru realizarea unui proiect de execuție a unei construcții (clădiri) este necesară colaborarea intre specialiști din mai multe domenii precum arhitectură, construcții, instalații (termice, electrice, sanitare, ventilație, aer condiționat, gaze),etc. Această colaborare este mediată de unul dinte proiectanți (de preferință arhitectul) care este șeful de proiect.
Prin clădire [4] este definită o construcție închisă, dotată cu instalații, destinată să adăpostească omul, activitatea omului și produse ale activității omului.
Clădirea este un sistem, care îndeplinește funcția pentru care a fost concepută, prin părțile sale componente. Ca urmare, proiectarea clădirilor este o activitate conștientă, organizată pe principiile conceptelor de sistem și de performanță, materializate în legi și în coduri de proiectare.
Legile cuprind sistemul de organizare a proiectării, executării și exploatării clădirilor, cu drepturile, obligațiile, responsabilitățile și sancțiunile celor care concep, execută și exploatează clădirea.
Codurile de proiectare cuprind exigențe și criterii de performanță asociate exigențelor, care decurg din destinația clădirilor.
Prin activitatea de proiectare se urmărește ca produsului clădire să i se asigure performanțele ce decurg din destinația acesteia.
O performanță proiectată și realizată prin execuție reprezintă o calitate a clădirii respective.
Suma calităților proiectate și realizate reprezintă aptitudinea de exploatare a clădirii, care trebuie să se păstreze la un anumit nivel pe toată durata de viață normată a clădirii.
Prin anvelopa clădirii se definește un subsistem tehnologic – constructiv – arhitectural, care separă sistemul – construcție cu un anumit mediu higro – termic de mediul înconjurător exterior, cu caracteristici higro-termice diferite.
Evaluarea performanțelor anvelopei se face prin raportare la prevederile din reglementările românești și europene, în primul rând la Legea 10 / 1995 a Calității în construcții, cu modificările apărute în Legea nr. 123/2007. Principalele exigențe pe care anvelopa clădirii trebuie să le îndeplinească sunt:
– rezistență și stabilitate mecanică;
– securitate la incendiu;
– igienă, sănătate și mediu;
– siguranța în exploatare;
– protecție împotriva zgomotului;
– economie de energie și izolare termică
Funcțiunile anvelopei clădirilor sunt, în mod tradițional, următoarele:
– protecție împotriva apei
– protecție împotriva vântului
– protecție împotriva focului
– luminare naturală
– ventilarea naturală a spațiului interior
– protecție higrotermică
– protecție acustică
Conform Ordinului 1743/69/N/1966 al Ministerului Finanțelor și Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, din punct de vedere al proiectării trebuiesc parcurse următoarele faze:
– studiu de prefezabilitate;
– studiu de fezabilitate;
– proiectul tehnic (PT) plus caietul de sarcini;
– documentația de execuție (DDE)
La baza întocmiri acestor documentații stă tema de proiectare.
Tema de proiectare este întocmită de beneficiarul lucrării (investitor) sau împreună cu o societate specializată și furnizează proiectantului toate datele de care are nevoie pentru întocmirea proiectului. Cele mai importante informații vizează destinația clădirii, capacitatea, amplasarea, regimul de înălțime al zonei de construcție reglementat prin Planul Urbanistic General (PUZ), nivelul parametrilor funcționali, gradul de izolare termică, rețele zonale, dotarea cu utilități, etc.
Studiul de prefezabilitate se întocmește de către investitor sau de către o persoana juridică de specialitate și reprezintă documentația prin care se fundamentează oportunitatea și necesitatea investiției.
Studiul de prefezabilitate conține:
– studiul de piață prin care se evaluează cererea locală a produsului sau serviciilor oferite;
– datele generale ale investiției (denumire obiectiv, amplasament, investitor, elaborator studiu prefezabilitate);
– datele tehnice ale investiției (date asupra terenului, a zonei de amplasament, caracteristicile principale ale anvelopei clădirii, ale sistemelor și instalațiilor aferente (termice, ventilație, apă canal, electrice, etc), principalele echipamente utilizate a echipamentelor folosite);
– utilitățile și sursele de energie disponibile în zonă;
– planul general și planul de situație al investiției;
– evaluări financiare necesare realizării efective a investiției inclusiv pe faze de realizare (evaluarea totală estimata a investiției, costul studiului de fezabilitate, a proiectelor PT, DDE, cheltuieli pentru organizarea licitației și pentru obținerea avizelor);
– modalitatea de finanțare a investiției (surse proprii, credite bancare, fonduri europene, de la buget etc.);
Studiul de fezabilitate se elaborează de către contractantul care a câștigat licitația și conține:
– caracteristicile principale ale investiției și anume datele generale (cele cuprinse în studiul de prefezabilitate la care se adaugă descrierea funcțională și tehnologica a obiectivului);
– indicatorii tehnici ai investiției și anume datele tehnice ale investiției (cele cuprinse în studiul de prefezabilitate, detalieri ale soluțiilor tehnice recomandate, echipamentele principale),
– indicatorii economici ai investiției cum sunt datele privind forța de muncă necesară investiției, devizul general al investiției, finanțarea investiției, principalii indicatori economici (valoarea totală, eșalonarea în timp, durata de realizare etc.),
– avize și acorduri: certificatul de urbanism, de protecția mediului, avizul ordonatorului de credit, avizul de combustibil, avizele furnizorilor de utilități (Electrica, Romgaz, Apă-canal, Romtelecom, Direcția de drumuri și poduri), avizul PSI, avizul pentru protecția mediului și apelor, alte avize de specialitate stabilite potrivit reglementărilor în vigoare;
– planul de amplasament, planul general și planurile de arhitectură.
Proiectul tehnic (PT) plus caietul de sarcini
Înglobează documentația necesară ca anexă la cererea autorizației de construire și la licitația pentru execuția lucrării.
Realizarea PT se face având ca bază studiului de fezabilitate aprobat. Pe baza PT se contractează lucrarea și se execută detaliile de execuție (DDE).
Proiectul tehnic cuprinde:
a) piese scrise:
– tema de proiectare/faza anterioară aprobată;
– descrierea generală a lucrării (amplasament, climă, parametri funcționali, soluții tehnice, program de execuție a lucrărilor, organizare de șantier);
– memoriile tehnice de calcul explicitează tehnic soluțiile utilizate și descrie proiectul. Memoriul tehnic se realizează pe fiecare specialitate în parte (arhitectură, rezistență, instalații termice, sanitare, de ventilație, electrice, gaz, etc);
– listele de cantități de utilaje și echipamente realizate pe specialități în care sunt enumerate utilajele și echipamentele necesare spre a fi achiziționate și parametrii lor principali;
– listele de dotări PSI precizează dotările cu mijloace de stingere a incendiilor;
– listele de cantități de lucrări (antemăsurători) realizate pe specialități care precizează, conform articolelor din normativelor de deviz recunoscute, materialele și manopera necesară pentru execuția lucrărilor;
– caietele de sarcini se realizează pe specialități și cuprind normele și condițiile care trebuie respectate la execuția lucrării. În multe cazuri caietele de sarcini descriu și tehnologia adoptată de executant pentru realizarea calitativă a lucrării.
– instrucțiunile de funcționare descriu modul de exploatare al instalațiilor și precizează procedurile de urmat în diferite cazuri specifice;
– programele de urmărire a lucrărilor pe faze determinante se realizează pe specialități și cuprind lista cu fazele (determinante) în care lucrarea trebuie verificată în execuție și lista participanților la fiecare fază (beneficiar, proiectant, geolog, executant, reprezentant al Inspectoratul de Stat în Construcții, reprezentant al Inspectoratului General pentru situații de urgență, reprezentant al Agenției pentru Protecția Mediului, etc.
– graficul general de realizare a investiției;
b) piese desenate:
– plan de situație;
– planuri, vederi, secțiuni de arhitectură;
– planuri, vederi, secțiuni de rezistență;
– scheme funcționale pe specialități;
– planuri pe nivel pe specialități;
– desene de execuție;
Detaliile de execuție (DDE)
Au la bază PT și reprezintă documentația care stă la baza executării obiectivului proiectat. Trebuie să cuprindă toate elementele de detaliu necesare executantului pentru a putea pune în operă obiectivul contractat.
Piesele desenate detaliază soluțiile aplicate, astfel încât să poată fi executate. Planurile (cotate) vor fi însoțite și de secțiunile principale prin clădire și prin instalații la scările 1:20; 1:10; 1:5. Vor fi cotate fată de elementele de construcții traseele rețelelor (în plan și secțiune). Se vor atașa instrucțiuni de montare și punere în funcțiune a instalațiilor.
Instrucțiunile de montare și punere în funcțiune au un caracter preliminar. După punerea în funcțiune a instalațiilor instrucțiunile se revăd și se completează. Acestea conțin:
– condițiile de montare a echipamentelor de montare a rețelelor de canale și conducte, condițiile demontare a echipamentelor tehnologice
– referiri la personalul (necesar la beneficiar) pentru urmărirea montării și punerii în funcțiune a instalațiilor (urmând ca acesta să devină personal de exploatare și întreținere);
– testele și procedurile de verificare a echipamentelor, aparatelor și instalațiilor (pentru recepția la furnizori și pentru recepția lucrărilor de montaj) conform documentației de proiectare, a caietului de sarcini, a cărților tehnice ale utilajelor și altor acte normative în vigoare;
– instrucțiuni de protecție a muncii pentru personalul de specialitate care participă la lucrările de verificare, probe, recepție și punere în funcțiune.
Instrucțiuni de exploatare și întreținere
Se elaborează în mod detaliat în funcție de mărimea, numărul și complexitatea instalațiilor, pentru diferite tipuri de instalații sau pentru ansamblul instalațiilor.
Instrucțiunile trebuie să conțină:
– recomandări privind numărul și calificarea personalului de exploatare și întreținere;
– programul de instruire a personalului de exploatare și întreținere;
– perioadele de verificare a echipamentelor;
– recomandări pentru dotarea personalului de exploatare și întreținere, a atelierelor de reparații și verificări cu mijloace individuale și colective pentru protecția muncii și paza contra incendiilor;
2.2. Autorizarea executării lucrărilor de construcții. Recepția lucrărilor
Conform legii 50/91 privind calitatea în construcții executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire. Autorizația de construire se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra unui imobil – teren și/sau construcții – ori a altui act care conferă dreptul de construire.
Etapele necesare obținerii autorizației de construire sunt următoarele:
1. Depunerea de către solicitant a cererii pentru obținerea certificatului de urbanism.
Cererea trebuie însoțită de:
– dovada proprietății asupra terenului de construcție;
– documentație cadastrală;
– elementele de identificare a imobilului pentru care se solicita certificatul de urbanism;
– elementele care definesc scopul solicitării (schița obiectivului, suprafață construită, suprafață desfășurată, destinație, etc)
2. Eliberarea Certificatul de urbanism de către administrația publică locală. Certificatul de urbanism informează oficial solicitantul asupra elementelor privind regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării și stabilesc cerințele urbanistice care urmează sa fie îndeplinite în funcție de specificul amplasamentului, precum și lista cuprinzând avizele și acordurile legale, necesare în vederea autorizării. Valabilitatea certificatului de urbanism este de 1 an și poate fi prelungit încă un an.
3. Depunerea de către solicitant a cererii pentru obținerea autorizației de construire.
Cererea trebuie însoțită de:
– dovada proprietății asupra terenului de construcție;
– certificatul de urbanism eliberat anterior;
– documentația tehnică de proiectare pentru obținerea autorizației de construire (DTAC). Documentația este extrasă din proiectul tehnic (PT) verificat de verificatori autorizați și nu cuprinde documentația economică în afară de evaluarea costului investiției;
– avizele solicitate în certificatul de urbanism;
– dovada privind achitarea taxelor legale;
4. Eliberarea Autorizației de construire de către administrația publică locală.
Autorizația de construire constituie actul de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor.
După obținerea autorizației de construire, investitorul trebuie să înceapă lucrările de construcție în termen de 1 an. Începerea lucrărilor trebuie anunțată oficial emitentului autorizației de construire și Inspectoratului de Stat în Construcții.
Inspectoratului de Stat în Construcții are atribuții de control asupra asigurării calității pe toată perioada de execuție a lucrărilor. Respectarea cerințelor de calitate este avizată oficial de ISC.
Finalizarea execuției lucrărilor de construcție specificate în autorizația de construire este certificată prin procesul verbal de recepție întocmit și semnat de comisia de recepție a lucrărilor.
Procesul verbal de recepție este actul prin care investitorul certifică (atestă) realizarea lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, în conformitate cu prevederile contractuale (documentații tehnice de execuție, caiete de sarcini, specificații tehnice etc.) și cu cerințele documentelor oficiale (autorizația de construire, avize ale organelor autorizate, reglementari tehnice aplicabile, cartea tehnică a construcției etc.) și declară că acceptă să preia lucrările executate și că acestea pot fi date în folosință.
Cartea tehnică a construcției este ansamblul documentelor tehnice referitoare la proiectarea, execuția, recepția, exploatarea și urmărirea comportării în exploatare a construcției și instalațiilor aferente acesteia, cuprinzând toate datele, documentele și evidentele necesare pentru identificarea și determinarea stării tehnice (fizice) a construcției respective și a evoluției acesteia în timp.
Cartea tehnică a construcției se întocmește de către investitor pentru toate obiectele de construcții definitive, supuse regimului de autorizare a construcțiilor, indiferent de natura fondurilor din care sânt finanțate sau de natura proprietății asupra lor.
pieselor cuprinse in cartea tehnica a construcției
– Fișa de date sintetice.
– Capitolul A : Documentația privind proiectarea.
– Capitolul B : Documentația privind execuția.
– Capitolul C : Documentația privind recepția.
– Capitolul D : Documentația privind exploatarea, repararea, întreținerea și urmărirea comportării in timp.
– Jurnalul evenimentelor:
Intabularea construcției în Registrul Cărții funciare deținut de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară poate fi făcută în urma unei hotărâri judecătorești de încheiere eliberată în urma solicitării proprietarului.
Cererea se va prezenta într-un singur exemplar și va arata:
– instanța la care se îndreaptă;
– numele și domiciliul celui care a solicitat înscrierea, precum și ale persoanelor cărora încheierea urmează a fi înmânată;
– înscrisul în temeiul căruia se cere înscrierea (autorizația de construire, destinația și procesul verbal de recepție);
– înscrierea ce urmează să se facă;
– localitate in care se află imobilul, numărul cărții funciare, numărul corpului funciar din care face parte, numărul de ordine și numărul de parcelă;
– persoanele cărora urmează să se predea înscrisurile originale.
2.3 Clasificarea unităților de alimentație publică și a structurilor de primire turistică
2.3.1 Clasificarea structurilor de primire turistică
Structurile de primire turistică [1] reunesc un ansamblu de bunuri și servicii oferite spre consum persoanelor care călătoresc în afara mediului lor obișnuit pe o perioada mai mică de un an și al căror motiv principal este altul decât exercitarea unei activități lucrative (remunerate) în interiorul locului vizitat;
Structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare sunt prezentate în tabelul 1.3.
Tabelul 1.3 Nomenclatorul tip al structurilor de primire turistică
Potrivit prevederilor Ordinului Ministerului Dezvoltării și Turismului nr. 1296/2010, privind clasificarea structurilor de primire turistică, în România clasificarea acestora se face în stele și flori după cum urmează:
În România sunt autorizate să funcționeze următoarele unitățile turistice cu funcțiuni de cazare, clasificate pe stele sau flori:
1. hoteluri de 5, 4, 3, 2, 1 stele;
2. hoteluri-apartament de 5, 4, 3, 2 stele;
3. moteluri de 3, 2, 1 stele;
4. hosteluri de 3 , 2 și 1 stele
5. vile turistice de 5, 4, 3, 2, 1 stele;
7. bungalouri de 3, 2, 1 stele;
8. cabane turistice de 3, 2, 1 stele;
9. campinguri, sate de vacanță, popasuri turistice, căsuțe tip camping, de 4,3, 2, 1 stele
10. pensiuni turistice de 5, 4, 3, 2, 1 stele;
11. pensiuni agroturistice de 5, 4, 3, 2, 1 flori;
12. apartamente sau camere de închiriat de 3, 2, 1 stele;
13. structuri de primire cu funcțiuni de cazare pe nave fluviale și maritime de 5, 4, 3, 2, 1 stele.
Pe lângă structurile de primire turistică cu funcțiune de cazare se mai pot enumera și alte structuri de primire turistică și anume:
a) structuri de primire turistică cu funcțiuni de alimentație publică:
– unități de alimentație din incinta structurilor de primire cu funcțiuni de cazare;
– unități de alimentație publică situate în stațiuni turistice;
– unități de alimentație publica administrate de societăți comerciale de turism, indiferent de amplasament (restaurante, baruri, unități tip fast-food, cofetarii, patiserii etc.);
b) structuri de primire turistică cu funcțiuni de agrement:
– cluburi;
– cazinouri;
– săli polivalente;
– instalații și dotări specifice agrementului turistic;
c) structuri de primire turistica cu funcțiuni de transport:
– transport rutier: autocare etc.;
– transport feroviar: trenulețe, trenuri cu cremalieră;
– transport fluvial și maritim: vapoare, vaporașe, bărci etc.;
– transport pe cablu: telecabine, teleschi etc.;
d) structuri de primire turistică cu funcțiuni de tratament balnear:
– unități de prestări de servicii pentru tratament balnear;
– componente integrate sau arondate complexelor de turism balnear;
Complexul de turism balnear este definit ca locația care include în același edificiu sau în edificii legate fizic sau funcțional structuri turistice de primire turistica (de cazare, de alimentație și de tratament balnear, eventual de agrement);
Structura spațiilor de cazare poate fi:
– camera cu pat individual, reprezentând spațiul destinat folosirii de către o singură persoană. Lățimea paturilor individuale este de minimum 90 cm;
– camera cu pat matrimonial, reprezentând spațiul destinat folosirii de către una sau două persoane. Lățimea patului matrimonial trebuie să fie de minimum 140 cm;
– camera cu pat dublu, reprezentând spațiul destinat folosirii de către două persoane. Lățimea patului dublu este de minimum 160 cm;
– camera cu două paturi individuale, reprezentând spațiul destinat folosirii de către două persoane;
– camera cu trei paturi individuale;
– camera cu patru paturi individuale;
– camere comune dotate cu mai mult de patru paturi individuale.
Lungimea patului va fi de minimum 200 cm in cazul hotelurilor de 3, 4 și 5 stele și de minimum 190 cm in cazul hotelurilor de 1 și 2 stele;
– camera cu priciuri, este spațiul destinat utilizării de către mai multe persoane. Priciul reprezintă o platforma din lemn sau din alte materiale pe care se asigura un spațiu de 100 cm lățime pentru fiecare turist;
– garsoniera, reprezentă spațiul compus din: dormitor pentru doua persoane, salon, vestibul și un grup sanitar propriu. Dormitorul poate fi despărțit de salon și printr-un glasvand sau alte soluții care permit o delimitare estetică;
– apartament, este spațiul compus din unul sau mai multe dormitoare (maximum 5 dormitoare), sufragerie, vestibul, cu echipare sanitară proprie. La categoria 5 stele, va exista un grup sanitar la fiecare doua locuri, iar la categoria 4 stele, precum și la restul categoriilor, minimum un grup sanitar la 4 locuri.
Clasificarea structurilor de primire turistică este o sinteză codificată a nivelului de confort și a ofertei de servicii oferite de obiectiv și are scopul de a proteja turistul care apelează la aceste servicii.
Clasificarea structurilor de primire turistică cu funcție de cazare se face de unitățile teritoriale ale Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, raportând condițiile oferite la:
a) normele minime de clasificare anexă la ordinul 1296/2010.
b) oferirea unei game diversificate de servicii suplimentare, cuprinse în tariful de cazare sau cu plata separat, astfel:
– la unitățile de 4 si 5 stele – cel puțin 18 servicii;
– la unitățile de 3 stele – cel puțin 15 servicii;
– la unitățile de 2 stele – cel puțin 10 servicii;
– la unitățile de 1 stea – cel puțin 5 servicii;
Pentru clasificare criteriile minime prevăzute în normele metodologice sunt obligatorii. În plus este necesar realizarea unui punctaj minim rezultat din evaluarea criteriilor suplimentare (servicii suplimentare) punctate în anexele la normele de evaluare, astfel:
– pentru hotel de 5 stele 150 puncte
– pentru hotel de 4 stele 120 puncte
– pentru hotel de 3 stele 70 puncte
– pentru hotel de 2 stele 30 puncte.
Pentru hoteluri-apartament punctajul este următorul:
– 5 stele 100 puncte
– 4 stele 60 puncte
– 3 stele 40 puncte
– 2 stele 20 puncte.
Ca reguli generale pe care trebuie să le îndeplinească unitățile de primire turistică putem menționa:
– funcționarea structurilor de primire turistice numai în clădiri cu fațade zugrăvite si bine întreținute;
– afișarea la loc vizibil a denumirii si a tipului unității, precum si a însemnelor privind categoria de clasificare;
– menținerea instalațiilor și a dotărilor din grupurilor sanitare în stare de funcționare și curățenie;
– furnizarea apei calde la grupurile sanitare și în spațiile de producție din structurile de primire turistice unde acest criteriu este obligatoriu;
– asigurarea unei temperaturi minime de 20 °C în timpul sezonului rece în spațiile de cazare și de servire a mesei;
În vederea obținerii certificatului de clasificare agenții economici proprietari și/sau administratori de structuri de primire turistice vor întocmi următoarea documentație:
a)cerere de eliberare a certificatului de clasificare, conform anexei la normele metodologice;
b)certificat constatator de la registrul comerțului, din care sa rezulte obiectul de activitate și structura acționariatului;
c) certificat de înregistrare de la registrului comerțului, însoțit de anexele privind avizele/acordurile și/sau autorizațiile legale:
– P.S.I.,
– sanitară, sanitar-veterinară,
– de mediu;
– de protecția muncii;
d) schița privind amplasarea conform anexei la normele metodologice;
e) schița privind structura, amplasarea și nominalizarea camerelor, respectiv a spațiilor de alimentație conform anexei la normele metodologice;
f) fișa privind încadrarea nominală a spațiilor de cazare și a spațiilor de alimentație conform anexei la normele metodologice;
g) lista criteriilor suplimentare conform anexei la normele metodologice;
h) avizul specific privind amplasamentul și funcționalitatea obiectivului, emis Direcția Generală Control și Autorizare pentru Turism din Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, în cazul construcțiilor noi;
i) copie de pe brevetul de turism al persoanei care asigură conducerea, conform anexei la normele metodologice;
j) copie de pe documentele din care să rezulte că persoana brevetata face parte din conducerea structurii de primire turistică;
h) copii de pe actele de calificare a personalului hotelier și de deservire restaurant;
2.3.2 Clasificarea structurilor de alimentație publică
Termenul generic de unitate de alimentație publică definește un obiectiv economic care asigură condițiile producere, desfacere și consum a unei game variate de preparate culinare.
Aceste unități pot funcționa independent sau integrate în alte structuri precum cele aferente structurile turistice.
În tabelul 1 este prezentat Nomenclatorul tip al unităților de alimentație publică din România.
Potrivit prevederilor Ordinului Ministerului dezvoltării și Turismului nr. 1296/2010, privind clasificarea structurilor de primire turistică, în România, unitățile de alimentație publică sunt clasificate pe stele, între 1-5 stele (tab1.2).
Numărul de stele este acordat funcție de îndeplinirea normelor obligatorii îndeplinite de unitatea evaluată.
Tabelul 1.1 Nomenclatorul tip al unităților de alimentație publică
Clasificarea structurilor de primire turistică cu funcție de alimentație publică se face de unitățile teritoriale ale Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, raportând condițiile oferite la normele minime de clasificare anexă la ordinul 1296/2010.
Tabelul 1.2 Clasificarea unităților de alimentație publică
Nr. crt. Tip stele 5 4 3 2 1
1. Restaurant
1.1. Clasic x x x x x
1.2. Specializat
1.2.1. Pescăresc x x x x –
1.2.2. Vânătoresc x x x x –
1.2.3. Rotiserie – x x x x
1.2.4. Zahana – x x x x
1.2.5. Dietetic – x x x x
1.2.6. Lactovegetarian – x x x x
1.2.7. Familial/pensiune – x x x x
1.3. Cu specific
1.3.1. Crama x x x x –
1.3.2. Cu specific local x x x x –
1.3.3. Cu specific național x x x x –
1.4. Cu program artistic x x x – –
1.5. Braserie/bistro – – x x x
1.6. Berărie – – x x x
1.7. Gradina de vară x x x x –
1.8. Terasa x x x x –
2. Bar
2.1. Bar de noapte x x x – –
2.2. Bar de zi x x x x x
2.3. Cafe-bar, cafenea x x x x x
2.4. Disco-bar (discoteca, videoteca) x x x x –
2.5. Bufet – bar – – x x x
3. Fast-food
3.1. Restaurant – autoservire – – x x x
3.2. Bufet tip expres – – x x x
3.3. Pizzerie – – x x x
3.4. Snack-bar – – x x x
4. Cofetărie x x x x x
5. Patiserie, plăcintărie, simigerie – – x x x
Cap. 3 STRUCTURA UNITĂȚILOR DE ALIMENTAȚIE PUBLICĂ ȘI DE PRIMIRE TURISTICĂ
Având în vedere diversitatea acestor structuri încadrarea în tipologii este foarte dificilă astfel încât este necesară satisfacerea unor funcții și exigențe normate sau mai puțin normate dintre care cele mai importante sunt:
– asigurarea funcției tehnologice;
– funcția de rezistență și stabilitate mecanică a clădirilor;
– funcția estetică;
– funcția de asigurare a serviciilor recreative;
– funcția de asigurare a condițiilor de odihnă;
– funcția de asigurare a confortului termic;
– funcția de asigurare a calității aerului;
– funcția de asigurare a condițiilor igienico – sanitare;
– funcția de protecție și siguranță la incendiu;
– funcția de protecție la zgomot;
– funcția de asigurare a nivelului de iluminare;
etc
Asigurarea funcției tehnologice implică o serie de condiții reglementate prin normative oficiale și se referă la structurarea și dimensiunile spațiului (corespunzător necesităților realizării produsului sau serviciului), la asigurarea servicii obligatorii sau facultative, la nivelul de dotare, etc.
Între funcția tehnologică și arhitectura construcției există o legătură univocă în sensul că tehnologia stabilește cerințele pe care trebuie să le îndeplinească construcția inclusiv instalațiile aferente pentru a se realiza o funcționalitate corespunzătoare a obiectivului.
Trebuie evitată orice tendință de a concepe învelișul, independent de conținut, întrucât o arhitecturală generoasă, sofisticată sau confortul spațiilor pot fi total nepotrivite și inadaptabile scopului propus.
Aceste cerințe sunt enunțate în prealabil în tema de proiectare și precizate definitiv după stabilirea soluției tehnologice.
Funcția de rezistență și stabilitate mecanică a clădirilor este asigurată prin proiectare și urmărirea în execuție a prevederilor din proiectul de rezistență și a normelor obligatorii. Dimensionarea elementelor de rezistență depinde de gradul de importanță al clădirii, de destinația ei, de zona seismică în care este amplasată, de caracteristicile și structura terenului de fundare, etc.
Autorizarea, eliberată de Inspectoratul de stat în construcții, atestată oficial respectarea prevederilor legale și a condițiilor proiectului.
Funcția estetică e asigurată prin proiectarea și mentenanța corectă a ambientului. Ea are rolul de a asigura o atmosferă plăcută în compartimentările spațiului și în exterior.
Prin funcția de asigurare a serviciilor recreative locația asigură servicii de petrecere a timpului liber.
Funcția de asigurare a condițiilor de odihnă este asigurată prin proiectarea și amplasarea corecta a zonelor de odihnă și prin menținerea liniștii.
Funcția de asigurare a confortului termic reprezintă o funcție importantă cuprinzând mai multe componente (temperatura aerului, umiditatea relativă a aerului, viteza aerului, temperatura medie de radiație a suprafețelor delimitatoare, etc) asigurată de instalația de climatizare a spațiului.
Funcția de asigurare a calității aerului este asigurată de sistemul de ventilație al structurii și urmărește menținerii parametrilor de puritate ai aerului în standarde.
Funcția de asigurare a condițiilor igienico – sanitare este asigurată prin condițiile de proiectare și menținută prin procedurile zilnice de curățenie. Starea generală de curățenie, salubritate și igienă se asigură în condițiile prevăzute de Normele de igienă aprobate prin ordinele ministrului sănătății nr. 102/1993 si nr. 536/1997.
În acest sens, pardoselile grupurilor sanitare vor fi placate cu materiale ceramice, marmură sau alte asemenea materiale estetice și de buna calitate. La categoriile 1 si 2 stele se admit și pardoseli din mozaic lustruit. Pereții grupurilor sanitare vor fi placați cu materiale ceramice, marmură sau cu alte asemenea materiale estetice și de buna calitate, pe întreaga suprafață (pană la tavan). La categoria 2 stele se admit și placări parțiale pană la înălțimea de 180 cm, iar la categoria 1 stea pereții pot fi acoperiți cu zugrăveli lavabile.
Funcția de protecție și siguranță la incendiu este asigurată prin proiectare (instalația de stingere a incendiilor, căi de evacuare, materiale, etc), execuția obiectivului și prin dotarea cu mijloace de stingere a incendiilor.
Funcția de protecție la zgomot este asigurată prin amplasarea obiectivelor departe de sursele de zgomot, prin utilizarea materialelor fonoabsorbante, a utilajelor silențioase și prin menținerea liniștii.
Funcția de asigurare a nivelului de iluminare se asigură natural și artificial. Nu se admit spații de cazare situate la subsol sau fără aerisire și lumină naturală directă.
3.1. Structura unităților de alimentație publică
Structura unităților de alimentație publică este centrată pe sala de consumație. În relație cu sala de consumație există o serie de spații care concură la buna funcționare a structurii.
Datorită diversității configurațiilor și a serviciilor oferite nu se pot formula norme uniforme pentru proiectarea acestor unități. Sunt recomandate însă respectarea unor reguli generale referitoare la:
structura organizatorică internă a obiectivului;
amplasarea optimă a spațiilor în jurul sălii de consumație;
organizarea activităților și a locurilor de muncă;
fluxurile materiilor prime, a preparatelor, a deșeurilor și a veselei;
– fluxurile personalului și al consumatorilor;
Pe baza codurilor de bună practică în [6] sunt recomandate suprafețele specifice pe un loc la masă pentru un restaurant cu până la 200 de locuri. În general, se admite un număr de 6 serii de consumatori pentru un loc la masă astfel că o bucătărie a unui restaurant de 100 locuri va produce circa 600 meniuri pe zi. Aceste date sunt prezentate în tabelul 3.1.
Funcție de cerințe, de programul de serviciu, de obiceiul sau activitatea consumatorilor, de la caz la caz, se examinează, oportunitatea și mărimea fiecărei secții.
Principalul flux tehnologic al unităților de alimentație publică este constituit din secvențele:
1. pe fluxul alimente – preparate culinare din recepția materiilor prime, depozitarea, pregătirea sau prelucrarea primară, prepararea, finisarea, distribuirea;
Tab 3.1 Norme orientative și suprafețe maxime pe un loc la masa pentru sălile de consumație și anexele unităților de alimentație publică [m2/loc]
2. pe fluxul de veselă din păstrarea veselei, pregătirea pentru utilizare, distribuirea veselei, returnarea veselei murdare, curățirea, spălarea, depozitarea sau reintrarea în circuit;
Fig. 3.1 Schema interacțiunilor funcționale pentru un restaurant mic
Principalele compartimente ale unei unități de alimentație publică sunt: sala de consumație, bucătăria, barul, aprovizionarea, depozitele, la care se adaugă alte spații cum ar fi grupurile sanitare pentru personal și pentru consumatori, vestiarele personalului, birourile administrative, spațiile tehnice (centrala termică, de ventilație, hidrofor, etc), spațiile destinate divertismentului, etc.
Între aceste compartimente există interconectări astfel proiectate încât să asigure funcțiunea pentru care au fost gândite și să nu perturbe spațial sau igienico-sanitar fluxurile tehnologice și de personal ale unității.
În această ordine de idei, fluxul de consumatori nu trebuie să intersecteze fluxul de preparare al produselor sau fluxurile sterile să nu intersecteze fluxurile contaminate (alimente – gunoi, preparate – semipreparate – gunoi, preparate – personal contaminat, etc).
În figura 3.1 este prezentată schema bloc a interacțiunilor funcționale într-un restaurant mic. Se poate observa că dispunerea spațiilor împiedică accesul consumatorilor la bucătărie iar fluxul tehnologic de preparare și distribuire al alimentelor este continuu, fără intersecții.
În figura 3.2 este prezentată schema bloc a unui restaurant clasic mare cu servire la mese prin ospătari iar în figura 3.3 a unui restaurant cu autoservire.
Compartimentările prezentate sunt raportate la un număr de 400- 500 locuri la masă. Criteriile de organizare au la bază și considerentele care țin seama de specificul și categoria unității.
Fig. 3.2 Schema bloc a unui restaurant clasic mare cu servire la mese prin ospătari
Pentru localuri de capacități mai mici, unele secții se unesc sau se elimină, funcție de necesitățile economice spre exemplu poate dispărea sala de mese pentru personal, bucătăria rece și spălătorul de veselă pot face parte din bucătărie, etc.
Pentru localuri mari cu peste de 500 locuri la masă, în multe cazuri nu mai este eficientă funcționarea unui singur restaurant.
La proiectarea fluxurilor se urmăresc punerea în practică a unor reguli:
neinterferarea circuitelor alimente-preparate;
neinterferarea fluxurilor veselă și vase;
evacuarea deșeurilor;
independența activităților din sala de consumație;
circulația pe dreapta, la intrarea în oficiu, unde primul spațiu întâlnit este spălătorul de veselă, după care urmează bucătăria caldă, bufetul, cafeteria și barul, la intrarea în sala de consumație dinspre oficiu, circulația se face tot pe dreapta.
Fluxul alimente brute-preparate trebuie să se facă continuu, unisens, de la recepție la distribuție, astfel ca pe lângă neinterferare și drum scurt să se respecte și normele igienico-sanitare de nesuprapunere a materiilor prime nespălate și nepregătite, cu cele tratate termic, atât în ceea ce privește spațiile cât și utilajele și căile de transport.
Fig. 3.3 Schema bloc a unui a unui restaurant cu autoservire
În cazul schemei restaurantului cu autoservire se urmărește ca fluxul de intrare al consumatorilor să fie pe partea opusă debarasării.
În general recepția, expediția, evacuarea deșeurilor, spațiile tehnice, etc se face către curtea de interioară.
3.1.1 Sala de consumație
Fig. 3.4 Dimensiuni minime necesare în arhitectura sălii de consumație
Materiile prime și personalul au, în general accesul comun sau separat (în cazul unităților foarte mari) prin curte unde trebuie să se asigure un punct de control.
Fig. 3.5 Modalități de aranjare a locurilor la masă
Grupurile sanitare sunt dispuse astfel încât să existe posibilitatea accesului direct al personalului în timpul lucrului cât și accesul din exterior al șoferilor de autocamioane.
Fig. 3.6 Aranjamente a săli de consumație. a) spațiu minim; b) aranjare în alveolă; c) aranjare cu mese paralele
În multe situații, din motive de economice, depozitul de ambalaje este amplasat în curte, în afara construcției.
În figura 3.4 sunt indicate distanțele minime necesare între obiectele de mobilier dintr-un restaurant cu servirea la masă.
Sala de consumație este spațiul în care unitatea de alimentație publică desface produsele alimentare și vinde clienților atmosferă.
În figura 3.5 sunt prezentate diferite modalități de configurare a locurilor de luat masa în funcție de tipul meselor și de numărul de comeseni. De asemenea sunt indicate dimensiunile (în cm) a meselor și ansamblului masă scaune. Desigur, configurațiile prezentate nu acoperă decât parțial posibilitățile de aranjare practică. Ceea ce este important este ca fiecărui consumator să-i fie rezervată o arie intangibilă la masă de cel puțin 60 cm lățime și de 40 cm adâncime.
În figura 3.6 și 3.7 sunt prezentate câteva modalități de organizare a spațiului de luare a mesei.
În ceea ce privește organizarea spațiului interior al sălii de consumație, el trebuie să fie sugestiv aranjat funcție de profilul unității de alimentație publică, să fie ușor transformabil în cazul în care se găzduiesc și alte activități, să asigure spațiile de circulație necesare servirii și circulației libere a persoanelor. Deoarece stâlpii structurali pot împiedica circulațiile, trebuie integrați în ansamblu. Optim este ca ei să fie plasați în centrul unui grup de mese, în colțul unei mese sau lângă măsuța ospătarului.
Fig. 3.7 Aranjamente a săli de consumație. a) aranjarea meselor în diagonală; b) aranjare meselor din cafenea – spațiu minim;
Pe de altă parte sala de consumație este adaptată profilului unității.
Fig. 3.8 Variantă de aranjare a unui restaurant clasic
Restaurantele clasice trebuie să fie aranjate spații oferind spații largi, eventual spațiu de dans și pentru orchestră. De asemenea, vor deține o masă de prezentare a meniului.
Fig. 3.9 Variantă de aranjare a unui restaurant cu autoservire
Restaurantele cu specific național vor fi decorate în acord specificul țării (chinezesc, mexican, arăbesc, etc) iar în unele cazuri anumite produse pot fi preparate în fața consumatorilor.
În figura 3.8 [2] este prezentată o soluție de aranjare a unui restaurant clasic iar în figura 3.9 o soluție de aranjare a unui restaurant cu autoservire.
3.1.2 Bucătăria
La nivelul bucătăriei unitatea de alimentație publică realizează activitățile de aprovizionare, producție și distribuție a produselor alimentare.
Configurația bucătăriei este dependentă de:
tipul unității de alimentație publică;
paleta de hrană și băuturi servite;
modalitate de servire a consumatorilor (prin personal, autoservire)
mărimea unității de alimentație publică;
Restaurantele, snack barurile, cafenelele, etc cu 40 – 60 locuri la masă sunt considerate unități mici, cele cu 60-100 locuri sunt considerate medii iar cele cu peste 100-400 locuri sunt considerate mari. Sub 40 locuri și peste 400 locuri unitățile sunt foarte mici sau foarte mari.
În fig. 3.10 [2] este prezentată funcționarea și organizarea bucătăriei unui restaurat. Se pot observa fluxurile de materii prime – preparate, a deșeurilor alimentare, a veselei și a vaselor pentru gătit (containere).
Din punctul de vedere al organizării se pot observa interconexiunile dinte spațiile aferente.
Unitățile medii, mari și foarte mari sunt obligate să conțină toate secțiile necesare desfășurării în condiții optime a proceselor de aprovizionare, depozitare, pregătire, preparare și distribuire. La unitățile mici și foarte mici, funcție de serviciile oferite clienților, o parte a secțiilor sunt comasate sau lipsesc.
În afară de circulația pe dreapta, o altă regulă în concepția funcțională a unei bucătării este ordonarea secțiilor astfel ca relația dintre ele să fie fluidă, bazată pe principiul vecinătății imediate a activităților care au o relație comună, cu drumuri scurte, astfel încât să nu existe o interferare a circuitelor.
Un alt principiu de organizare este cel al gestiunii unice astfel încât să existe posibilitatea cuprinderii în aria vizuală a tot ce se întâmplă în bucătărie de către coordonatorul activității, bucătarul șef.
De asemenea relația cu mediul extern trebuie bine controlată și verificată. În această ordine de idei la intrare și ieșire mărfurile vor fi recepționate și trecute în inventarul unității iar personalul va fi legitimat și interogat asupra stării sale de sănătate.
Principalele secții componente ale bucătăriei sunt: recepția, depozitele, pregătirea primară, bucătăria caldă, bucătăria rece, patiseria, cafetăria, oficiul, spălătoria de veselă, spălătoria de vase (containere), spațiile anexe (vestiare personal, grupuri sanitare personal, oficiu bucătar șef).
Fig. 3.10 Funcționarea a) și organizarea b) bucătăriei unui restaurant
Recepția este spațiul destinat controlului și evidenței produselor intrate. În recepție mărfurile alimentare și nealimentare sunt inventariate și controlate din punct de vedere cantitativ și calitativ.
Recepția este amplasată în legătură directă cu accesul de aprovizionare. Accesul vehiculelor pentru aprovizionare se face preferabil pe partea opusă fațadei principale, pe o stradă secundară sau, cum este foarte indicat în cazul unor unități mai mari, printr-o curte interioară.
Dotarea recepției este minimală și se compune din mese de control, pupitru, instrumente de cântărire, computer, dulap pentru păstrarea documentelor, etc. În unitățile mari, este alocat și un spațiu mic pentru biroul recepționerului (magazionerului). În unitățile mici rolul acestuia este cumulat de bucătarul șef sau o altă persoană (administrator).
Tot în recepție se face trierea mărfurilor în sensul dirijării lor spre depozitul de zi sau depozitele de păstrare.
Depozitele sunt spații în care se stochează și se păstrează mărfurile alimentare și nealimentare în intervalul între două transporturi de aprovizionare. Depozitele se compun din camere distincte prevăzute cu rafturi, paturi, rasteluri, dulapuri, etc precum și din utilaje care asigură condițiile de depozitare (camere frigorifice, congelatoare, răcitoare, etc)
Parametrul principal care le definește este temperatura spațiului și în această ordine de idei depozitele se clasifică în:
depozite ambientale (t = 12-25 °C);
depozite pentru refrigerare (t = 2-8 °C);
depozite pentru congelare (t < – 18 °C);
În depozitele ambientale sunt păstrate alimentele la care procesul de deteriorare sunt influența microorganismelor și ai altor factori de mediu este lent. Unele din aceste produse alimentare sunt ouăle, făina, zahărul, sarea, fasolea, grișul, etc precum și produse de băcănie sau coloniale cum sunt gemul, siropul, marmelada, dulcețuri, conserve de legume, uleiul ș.a.
Depozitele de refrigerare sunt destinate păstrării de scurtă durată a unor produse alimentare cum sunt carnea, ouăle, brânzeturile, etc. Temperatura asigurată în aceste spații reduce activitatea microorganismelor, reduce procesele metabolice determinate de enzimele din produs dar nu permite formarea cristalelor de gheață și deci nu deteriorează membrana celulară.
Depozitele de congelare sunt destinate păstrării de durată a produselor alimentare. La temperaturile de congelarea activitățile microorganismelor și procesele metabolice determinate de enzimele proprii (respirația, autoliza, oxidarea unor trofine), sunt puternic încetinite. În schimb apa celulară se găsește, în mare parte, sub formă solidă.
În funcție de procesul de congelare, cristalele formate pot avea diferite dimensiuni. Dimensiunile mici afectează puțin structura celulară a produsului iar cristalele mari pot deteriora puternic membranele celulare determinând, după decongelare, scăderea evidentă a calității produsului. Pentru evitarea acestor neplăceri este recomandată congelarea rapidă, care nu permite creșterea cristalelor de gheață, urmată de menținerea la temperatură constantă, strict controlată.
Este de precizat faptul că recongelarea alimentelor după decongelare este o procedură strict interzisă și penalizată de organele de control sanitar.
Pe lângă temperatură, alt parametru important în procesul tehnologic de păstrare a alimentelor este umiditatea relativă a aerului.
Umiditatea relativă ridicată aerului favorizează dezvoltarea rapidă a mucegaiurilor și deci infestarea produselor alimentare.
Umiditatea relativă scăzută aerului favorizează deshidratarea produselor și în unele cazuri scăderea calității acestora.
În literatura de specialitate sunt indicate pentru fiecare aliment parametrii optimi de temperatură și umiditate necesari depozitării.
Un alt criteriu de după care alimentele se separă în vederea depozitării este legat de influențarea reciprocă din punct de vedere al gustului, mirosului, sau cel al contaminării biologice.
Din acest motiv depozitele, camerele frigorifice, dulapurile frigorifice se prevăd și se folosesc separat pentru produsele brute (carne, pește) de cele finite sau prelucrate termic.
Fig. 3.11 Exemplu de compartimentare a bucătăriei unui snack bar
Fig. 3.12 Exemplu de compartimentare a bucătăriei unui restaurant cafenea
În aceeași situație se găsesc și categoriile de produse alimentare cum sunt brânzeturile, carnea, ouăle, legumele etc. Normele igienico-sanitare interzic chiar și transportul în comun al mai multor categorii de alimente care s-ar putea influența organoleptic sau microbiologic.
Pentru o păstrare de calitate se recomandă ca depozitele să fie ferite de acțiunea luminii, cu o ventilare minimă (0,2-0,5 schimburi de aer proaspăt pe oră), o umiditate relativă de circa 65—75% și o temperatură de 3 -16°C, condiții convenabile pentru păstrarea majorității materiilor prime și alimentelor.
Modul de depozitare a mărfurilor în depozit trebuie să permită preluarea prioritară a celor depozitate mai înainte fără a deranja stivuirea celorlalte.
Amplasarea depozitelor cu mărfuri generale este independentă în raport cu secțiile de producție și se face în mod ideal în subsolul clădirii.
Cămările, depozitele tampon și magaziile de zi trebuie amplasate în imediata vecinătate a secțiilor productive pentru a fluidiza procesul tehnologic din bucătărie.
În figura 3.11 este prezentat un exemplu de compartimentare a bucătăriei unui snack bar.
În figura 3.12 este prezentat un exemplu de compartimentare a bucătăriei unui restaurant cafenea.
În figura 3.13 este prezentat un exemplu de compartimentare a bucătăriei unui restaurant mare iar în figura 3.14 un exemplu de compartimentare a bucătăriei unui restaurant mic cu autoservire
Fig. 3.13 Exemplu de compartimentare a bucătăriei unui restaurant mare
Pregătirea primară cuprinde următoarele activități organizate pe secții distincte: pregătirea legumelor și a zarzavatului, pregătire carne, pregătire pește, spălare și spargere ouă.
Fig. 3.14 Exemplu de compartimentare a bucătăriei unui restaurant mic cu autoservire
În restaurantele cu specific, unele situații, este necesară și înființarea secției de vânat și păsări.
În general secția de pregătire primară se organizează în imediata apropiere a bucătăriei calde sub forma unor alveole legate organic de aceasta.
Între această secție și depozite și camerele frigorifice distanța trebuie să fie minimă iar comunicarea cu ele trebuie făcută prin culoare de acces și nu prin bucătărie.
Evacuările reziduurilor, deșeurilor (oaselor, cojilor etc.) se face prin culoarele de acces care trebuie să comunice cu circulația spre exterior, înspre depozitarea deșeurilor și a ambalajelor.
Dacă, din motive justificabile, amplasarea acestor secții se face și la un nivel diferit decât cel al bucătăriei, transportul pe verticală se asigură prin ascensor de mărfuri și scară de serviciu alăturată.
Funcție de mărimea bucătăriei pe care o deservesc și de programul de producție al acestora, se stabilește procesul tehnologic, se alege și se dimensionează utilajul și suprafața de lucru al acestor secții (tab. 3.2, fig. 3.21)
Utilajele cu care se dotează această secție depind de procesul tehnologic adoptat și de mărimea și specificul unității. Aceste sunt mese de lucru de lungimi diferite (cu înălțimea 0,78 – 0,80 m și adâncimea 0,60 m – aceleași), mese reci de lucru (mese cu dulap, mese pentru pește ș.a.), spălătoare cu 1-3 cuve, cu apă caldă și rece, mașină de curățat cartofi și morcovi, robot, mașini de tocat carne, mașini de umplut cârnați, malaxor, mașini de tăiat oase ș.a., după caz, dulapuri de perete, console, etc.
Fig. 3.15 Compartimentul de preparare legume
De asemenea se prevăd locuri pentru cărucioare de transport, grătare, lavoar de spălat pe mâini și pubele de gunoi de dimensiuni modulate.
Între două linii tehnologice plasate vis-a vis lățimea culoarului de acces trebuie să fie de min. 1,20 -1,40 m. La organizare locului de lucru pe o singură parte lățimea acestui culoar trebuie să fie de min. 0,85 – 1,00 m.
În figura 3.15 este prezentată o variantă organizatorică (de bază) a compartimentul de preparare legume iar în figura 3.16 a compartimentul de preparare carne.
Bucătăria caldă reprezintă compartimentul principal al bucătăriei. Funcție de procesul tehnologic al unității ea poate fi propriu zisă, de finisare și de încălzire.
Fig. 3.16 Compartimentul de preparare carne
În general restaurantele practică forma modernă a bucătăriei de finisare.
O bună organizare a bucătăriei calde implică relații directe și scurte cu pregătirea primară, cu biroul bucătarului șef, cu cămara, cu bucătăria rece, cu ornamentarea, finisarea, distribuția și cu spălătorul de vase respectiv veselă. Bucătarul șef trebuie să cuprind în aria vizuală tot ce se întâmplă în bucătărie și unele secții vecine iar responsabilitatea fiecărui lucrător este activată prin implementarea unui sistem de înregistrare și evidență a preparatelor culinare pe ospătari.
Fig. 3.17 Bucătăria caldă organizare de bază, în bloc, pentru o unitate mică
Raționalizarea spațiului ocupat de bucătăria caldă este rezultatul organizării activității tehnologice. În acest sens fluxul tehnologic poate în bloc (fig. 3.17) perpendiculare pe frontul de distribuție sau în paralel (fig. 3.18).
La proiectarea bucătăriei calde se va prevedea spații de circulație cu lățimea de 1,20 – 1,40 m atunci când se desfășoară operațiuni tehnologice pe ambele părți ale și de 0,80 – 1,00 m atunci când se desfășoară activități doar pe o parte a culoarului de circulație.
Fig. 3.18 Bucătăria caldă organizare în linie pentru un restaurant 60-100 locuri
Dotările bucătăriei calde sunt dependente de tipul, specificul și mărimea bucătăriei. Utilajele uzuale din acest ă secție sunt: plite, mașini de gătit, cuptoare cu aer cald și cu inducție, marmite, tăvi încălzite electric, friteuze, bain – marine, fierbătoare de apă, utilaje complexe, etc.
În afară de echipamente spațiul de lucru mai trebuie să cuprindă mese de lucru, spălător de mâini, spații de depozitare, container de gunoi, etc.
Bucătăria rece este secția care desfășoară activitățile de pregătire a preparatelor culinare reci.
La restaurante cu ospătari, bucătăria rece cumulează și funcția de bufet.
Procesul tehnologic cuprinde operații de pregătire a preparatelor reci (din came, pui, organe, aspicuri, pește, etc), a gustărilor și salatelor.
Operațiile tehnologice din bucătăria rece sunt supervizate de bucătarului șef.
De preferință, amplasarea secției se face în imediata apropiere a bucătăriei calde, cu care comunică și în relație directă cu depozitele de alimente.
Dotarea spațiului trebuie să cuprindă mese de lucru, spălător, spații de depozitare (rastele), spațiu rece, tejghea spre oficiu etc.
În bucătăriile mai mari finisarea și ornarea preparatelor culinare se face, într-un spațiu separat situat între bucătăria rece și spațiul rece de depozitare.
Patiseria este laboratorul de dulciuri al bucătăriei, folosit în multe scheme de bucătării pentru restaurante, cantine ș.a.
Sortimentul și cantitățile de preparate sunt limitate având în vedere desfacerea locală așa că această secție are o suprafață de lucru redusă și un mod de organizare fără compartimentări și subsecții.
Principalele utilaje componente sunt: reșou, cuptorul de patiserie, malaxor, blender, mașina de bătut și cremat, robot de cofetărie-patiserie, frizer de înghețat, mese cu blat de lucru, spații de depozitare, etc
Cafeteria este o mică secție organizată pentru prepararea ceaiurilor și a cafelei.
Utilajele aflate în dotarea secției sunt dependente de sorturile de cafea și ceai servite în unitate. Dintre ele amintim boilerul rapid de apă caldă, robotul de cafea, filtrul de cafea, dulap frigorific, spălător, mese cu dulap, etc.
Spălătorul de veselă este o secție al cărei obiect îl constituie spălarea veselei, tacâmurilor, paharelor (și a tăvilor în cazul restaurantelor cu autoservire).
Amplasamentul secției este în legătură cu oficiul în așa fel încât, după debarasare vesela să fie igienizată.
Procesul tehnologic al secției este constituit din secvența: depozitarea veselei murdare debarasate, sortarea, îndepărtarea resturilor mari de mâncare (oase ș.a.), spălarea preliminară, spălarea finală (clătirea), uscarea, stocarea și distribuția veselei curate.
Procesul tehnologic poate fi complet manual în cazul bucătăriilor mici sau poate cuprinde și operații mecanizate (prespălarea, spălarea și uscarea).
Toate aceste activități se concentrează de obicei într-o singură încăpere.
Spălătorul de veselă trebuie organizat și după natura materialului veselei : ceramică, faianță-porțelan, sticlărie, inoxidabile, alpaca argintată etc.
Spălarea manuală a paharelor este de dorit să se facă în spălătoare separate, pentru a evita contactul cu grăsimile.
Depozitarea veselei se face în rastele de lățime convenabilă, modulate (cca 0,60 m), pentru două rânduri de veselă (diametrul maxim al farfuriilor 245 mm) sau casete, coșuri dispuse pe cărucioare mobile speciale sau mese cu dulap, dulapuri etc.
După spălare, vesela se dispune pe platforme de scurgere (picurător) sau direct în coșuri, casete.
O variantă de organizare a spațiului de lucru este prezentată în figura 3.19.
Spălătorul de vase este o secție separată de spălătorul de veselă deoarece tehnologia de spălare a vaselor de bucătărie, recipientelor funcționale, etc necesită alte condiții de degresare și spălare.
În cele mai multe cazuri spălătorul de vase se organizează ca o anexă a bucătăriei însă izolat de aceasta datorită degajărilor de vapori și mirosuri.
Fig. 3.19 Spălătorul de vase organizare de principiu
Tehnologia de spălare a vaselor este în cele mai multe cazuri exclusiv manuală astfel încât dotarea acestui spațiu este în general minimală. O astfel de secție este utilată numai cu un spălător degresor prevăzut cu un bazin de spălare și unul de clătire, precum și de rastele pentru tăvi, bidoane, recipiente, containere etc.
În cazuri speciale, în unități cu flux deosebit de mare se pot utiliza și mașini specializate de spălare folosite în industria alimentară.
O variantă de organizare a spălătorului de vase este prezentată în figura 3.20.
Fig. 3.20 Spălătorul de veselă organizare de principiu
Oficiul reprezintă spațiul tampon dintre compartimentele productive și sala de consumație. Acest areal este intens traficat de fluxuri de preparate, retururi și personal de deservire.
Prin forma sa, lungimea și amplasarea ghișeelor de distribuție trebuie să faciliteze circulația fluidă a ospătarilor, a veselei etc.
Tab. 3.2 Norme orientative pentru bucătăriile unităților de alimentație publică pe un loc la masa [m2/loc]
Fig. 3.21 Norme orientative pentru bucătăriile restaurantelor pe un loc la masa [m2/loc]
Oficiul este un compartiment indispensabil în configurația restaurantul clasic dar este substituit de spațiul de distribuție, de pregătire a comenzilor și de expediție la bucătăriile și laboratoare cu desfacere la exterior.
În tabelul 3.2 și fig. 3.21 sunt prezentate [2] norme orientative pentru secțiile bucătăriile unităților de alimentație publică pe un loc la masa [m2/loc].
3.1.3 Structura unităților de primire turistică
3.1.3.1 Hoteluri, minihoteluri, hoteluri – apartament, pensiuni
În general, indiferent mărimea unității, structura unităților de primire turistică respectă aceleași principii de organizare interioară.
Departamentele de bază ale uni structuri de primire turistică sunt:
recepția – primirea oaspeților;
cazarea –găzduirea turiștilor;
servirea mesei – restaurantul, bucătăria, etc;
activități distractive, sportive și recreative;
întreținerea – spații tehnice;
spații destinate personalului (vestiare, grupuri sanitare, apartamente,birouri);
servicii;
Dat fiind tipul unității de primire turistică, clasificarea acestora, amplasarea, varietatea organizatorică etc unele din compartimente pot lipsi sau funcțiunile lor pot fi preluate de alte compartimente. Există și cazul când unele servicii sunt externalizate.
Dacă unitatea face parte dintr-un lanț hotelier structura și organizarea spațiilor trebuie să respecte caracteristicile și linia lanțului hotelier.
În cazul unei structuri singulare aceasta trebuie să respecte cerințele date de încadrarea în categoria de clasificare, să exploateze anumite oportunități locale, să se încadreze arhitectural în peisajul local, etc.
În cazul locațiile urbane, pentru punerea în valoare, este recomandabilă o arhitectură modernă, cu ritmicitate evidentă sugestivă în ceea ce privește funcțiunile interioare.
Cea mai mare parte a unităților de primire turistică sunt organizate pe verticală datorită avantajelor funcționale și nu în ultimul rând arhitecturale.
La subsol pot fi amplasate spațiile de servicii (spații tehnice, sport, fitness, SPA, frizerie, coafură, parcaje etc).
Parterul este destinat recepției – primiri turiștilor, restaurantelor, barurilor, bucătăriei, birourilor administrative, etc.
Nivelurile superioare sunt afectate funcțiunilor de cazare a turiștilor și în unele cazuri sălilor de conferințe, restaurantelor , etc.
Funcție de amplasarea recepție, restaurantului și a cazării dezvoltarea spațială a unităților de cazare poate fi:
pe un singur nivel în același corp de clădire;
pe un singur nivel în pavilioane separate;
cu un singur nivel dezvoltat pe orizontală unde sunt amplasate spațiile comune și mai multe nivele, cu extindere redusă unde sunt amplasate spațiile de cazare;
într-un bloc unitar cu spațiile comune la primele nivele și spațiile de cazare la nivelurile superioare;
într-un bloc unitar cu parter extins. Extinderea este afectată alimentației iar spațiile de cazare sunt amplasate la nivelurile superioare;
Locațiile cu dezvoltare verticală valorifică eficient spațiul și au avantajul costului unitar mai scăzut. Locațiile dezvoltate pe orizontală valorifică mai puțin spațiu dar oferă turistului o atmosferă relaxantă, destinsă, ferită de agitația urbană.
Unitățile de primire turistică mai mici (pensiuni, case de vacanță, etc) pot dezvolta o arhitectură personală, încadrată în peisaj.
Se poate spune că aceste unități trebuie să ofere turistului o atmosferă relaxantă, în timp ce marile hoteluri urbane trebuie să afișeze o atmosferă luxoasă, festivistă.
Fig. 3.22 Schema interacțiunilor funcționale între zona de cazare și zona de serviciilor pentru un hotel standard
În fig. 3.22 sunt prezentate, pentru un hotel standard, interacțiunile între zona de cazare a turiștilor și zona de servicii. Se pot distinge cele două fluxuri componente: al clienților și al serviciilor în unitatea de primire turistică. De asemenea se disting cele mai importante compartimente componente și facilități ale unității.
În figura 3.23 este prezentată o soluție de amenajare a parterului și etajului curent pentru un hotel de 4 stele. Parterul este afectat zonelor aferente primirii turiștilor și asigurării serviciilor. La nivelele superioare sunt amplasate spațiile de cazare ale turiștilor și spații de servicii necesare mentenanței acestora (camere de lenjerie curată, camere de curățenie, etc).
În tabelul 3.3 sunt specificate [2] normele orientative de alocare a suprafeței utile ale unor hoteluri pentru o cameră de cazare.
Literatura de specialitate indică o alocare a suprafeței utile a unității de primire turistică în proporție de 50-60% spațiilor de cazare și serviciilor legate de acestea. Pentru recepție, holul de primire, etc se afectează aproximativ 4-7% din suprafața utilă. Barurile, restaurantele, saloanelor le sunt alocate un procent de 4-8% iar bucătăriilor, depozitelor și spațiul domestic aferent lor 9-14% din suprafață. Suprafața alocată sălilor de conferință este de aprox. 4-12% din totalul suprafeței.
Fig. 3.23 Plan parter (zona de servicii) și plan etaj (zona de cazare) pentru un hotel standard
Tab. 3.3 Norme orientative pe un loc de cazare pentru compartimentările unor hoteluri [m2/cameră]
Pentru secretariatul și managementul unității se recomandă alocarea unui procent de 1-2% din totalul suprafeței. Spațiile tehnice necesare asigurării utilităților, mentenanței și reparațiilor au alocat un procent de 4-7% din suprafață. În unele cazuri acestea sunt externalizate. Partea de relaxare și întreținere (sport, SPA, magazine, saloane de coafură, etc) pot reprezenta 2-10% din suprafața utilă a unității.
Altor facilități legate de parcarea mașinilor, centre de sănătate, săli de spectacole și seminarii, etc le sunt alocate o suprafață corespunzătoare cu numărul de locuri la care este dimensionată facilitatea.
În figura 3.24 este reprezentată o soluție de organizare a unei pensiuni turistice de mici dimensiuni înființată într-o clădire având inițial o altă destinație.
Fig. 3.24 Plan parter (zona de servicii) și plan etaj (zona de cazare)pentru o pensiune într-o locație veche
În figura 3.25 este reprezentată o soluție de organizare a unei pensiuni turistice amplasată în mediul urban.
Funcție de specificul lor, pensiunile agroturistice dispun, pe lângă spațiile de cazare și de spații tehnologice necesare asigurării hranei sau necesare desfășurării unor activități meșteșugărești.
În hoteluri și în apropierea lor există tot timpul mișcare. Clienții noi se deplasează de la parcare, la recepție, și în aria de cazare iar cei vechi în toata zona destinată cazării și serviciilor pentru clienți.
Fig. 3.25 Plan subsol, plan parter (zona de servicii) și plan etaj (zona de cazare)pentru o pensiune orășenească
În cele mai multe hoteluri deplasarea clienților din exterior în interior și invers se face obligatoriu prin zona recepției (filtru).
În schimb personalul intră în locație, în general, pe intrarea destinată și se deplasează la locurile de muncă trecând pe la vestiare unde îmbracă ținuta de lucru.
Pe lângă accesele funcționale (scări, lifturi) unitățile de primire turistică trebuie să dispună de căi de evacuare suplimentare de incendiu amplasate în așa fel încât eventualul incendiul să nu blocheze evacuarea.
Fig. 3.26 Tipuri reprezentative de organizare a camerelor de cazare cu pat simpla si dublu
De asemenea unitățile de primire turistică trebuie să asigure facilități pentru persoanele cu handicap. Astfel 1-2% din camere, amplasate de preferință la parter, trebuie să satisfacă exigențele în vigoare. Rampele de acces trebuie să aibă panta de max. 1:20, coridoarele să aibă lățimea liberă de minim 915 mm, ușile să aibă lățimea liberă de minim 815 mm, rafturile 1,37 m. În băi spațiul central (de întoarcere 1,52×2,75m, înălțimea de așezare uzuală a obiectelor sanitare de 430 mm, iar oglinzile să coboare până la un metru față de pardoseală. Înălțimea birourilor trebuie să fie de minim 860 mm cu spațiu pentru genunchi de minim 685 mm. Sunt preferabile ferestrele joase și ușile glisante.
Fig. 3.27 Tipuri reprezentative de organizare a camerelor de cazare cu pat matrimonial
În funcție de specificul lor, zona de cazare oferă o varietate mare de camere de cazare cum sunt cele prezentate în fig.26, 27 .
Camerele standard sunt construite cu lățimea de 3,65 m și înălțimea liberă de 2,50-2,80 m , întrerupătoarele la 1, 2 m de podea, paturile înalte de 0,4 -0,5 m cu spațiu liber sub ele pentru papuci, distanțele între mobilier de 910 mm.
În toate variantele gradul de confort, numărul și dimensiunea paturilor precum și dotările dictează dimensiunile camerelor, a grupurilor sanitare și a coridoarelor de circulație.
Camerele pot să mai includă funcție de confortul oferit o zonă în care se poate sta pe scaune, canapele sau fotolii, birou, televizor, seif, frigider pentru băuturi, dressing, etc.
Fig. 3.28 Organizarea camerelor de cazare în sistem standard (cu băile pe peretele opus celui exterior) pentru un hotel cu 4 stele.
Dimensiunile culoarelor de acces principale (hol, distanța dintre pat și perete) sunt minim 1,00 m dar pot ajunge, în mod obișnuit pana la 1,50- 1,80 m.
Dimensiunile culoarelor de acces principale (hol, distanța dintre pat și perete) sunt minim 1,00 m dar pot ajunge, în mod obișnuit pana la 1,50- 1,80 m.
Fig. 3.29 Soluție de organizarea camerelor de cazare în sistem standard pentru un hotel de 3 stele
Rezolvarea organizatorică concretă a spațiului de cazare este prezentată în figurile 3. 28 – 3. 31.
În fig. 3.27 este prezentată o soluție de organizare a camerelor de cazare cu pat dublu (sau matrimonial) pentru un hotel de 4 stele. Se poate observa poziționarea băilor înspre coridorul de acces al hotelului. Instalațiile de alimentare și evacuare menajeră sunt amplasate în golul destinat în acest scop astfel încât intervențiile se pot face de pe culoar fără a deranja ocupanții.
Fig. 3.30 Soluție de organizare a camerelor de cazare cu băile pe peretele exterior pentru un hotel cu 4 stele.
De asemenea, se mai pot observa golurile de ventilație a camerelor si amplasarea ergonomică a obiectelor în cameră. Dulapurile pentru garderobă sunt amplasate pe culoar la ieșirea din baie, televizorul în vizavi de pat iar zona de ședere lângă geam.
Aceleași elemente pot fi identificate și în cazul celorlalte soluții de organizare a spațiului de cazare prezentate în figurile 3.28- 3.31
Fig. 3.31 Soluție de organizare a unui apartament de colț pentru un hotel cu 4 stele.
3.1.3.2 Hosteluri, hoteluri pentru tineret
Sunt structuri de primire turistice, cu dotări simple, adaptate cerințelor caracteristice tineretului, care asigura servicii de cazare, masă, agrement, pe baza unor regulamente de organizare interioara specifice. De regulă, sunt amplasate în centre urbane universitare, stațiuni și în alte zone turistice frecventate de tineret.
Specificul acestor unități este legat de faptul că oferă pe lângă cazare și servicii proprii activităților tineretului (săli de lectură, săli pentru cursuri, săli de internet, săli de întâlniri, săli de jocuri, săli de luat masa, etc).
În general confortul asigurat în aceste locații este redus sau mediu astfel încât în multe cazuri camerele sunt cu multe paturi (chiar suprapuse), grupurile sanitare sunt comune, pe sexe, amplasate în apropierea dormitoarelor.
Grupurile sanitare, dușurile și spălătoriile trebuie să fie amplasate în imediata apropiere a zonelor de cazare astfel încât accesul la ele să se facă ușor.
Obiectivul trebuie asigure serviciul de spălătorie pentru clienți eventual contracost. Este de dorit ca la fiecare nivel să existe o cameră de bagaje securizată și o cameră destinată curățeniei.
Hostelurile dispun de o diversitate mare de servicii oferite de clienților în funcție specificul lor cum ar fi săli de cursuri, de seminarii, laboratoare de perfecționare profesională pentru tineri și adulți, excursii la obiective turistice, drumeții individuale sau în familie, etc.
Fig. 3.32 Schema bloc a funcțiunilor dintr-un hotel pentru tineret
Aria funcțională include camere comune, camere de zi (una la 20-25 paturi), mai multe camere de luat masa multifuncționale, săli de lectură, de audiție, sală pentru sporturi (mese de tenis, biliard, șah, etc) Sali destinate practicării hobby-urilor, spații de circulație care leagă zona de odihnă de facilitățile oferite.
În ceea ce privește înființarea locațiilor noi, există o tendință de reducere a numărului de paturi în camere la maxim 6-8 paturi, separarea zonei de cazare a tinerilor de cea a adulților și includerea grupurilor sanitare în camere.
În exterior unitățile dotările cele mai des întâlnite sunt terenuri de sport în aer liber cu posibilitatea de a ajunge ușor la grupurile sanitare, spații de parcare inclusiv pentru autobuze, i grădină pentru personal.
În ceea ce privește spațiile alocat pe un loc de cazare, se recomandă pentru suprafața dormitoarelor 3,1 m2 pe pat, 1 vas de closet în grupuri sanitare comune pentru 10 paturi, 1 lavoar pentru 6 paturi, o cadă de duș la 20 paturi, etc.
Tab. 3.4 Suprafețele alocate într-un hostel cu 50 de locuri de cazare
În tabelul 3.4 sunt prezentate [2] suprafețele compartimentelor într-un hostel cu 50 de locuri de cazare.
În figura 3.33 este prezentată o variantă practică de organizare a unui nivel de cazare al turiștilor și a nivelului ocupat de personal.
Se poate identifica cu ușurință separarea dormitoarelor afectate fetelor de cele afectate băieților precum și existența grupurilor sanitare și a spălătoarelor în fiecare zonă.
Camerele cu 4 și 6 paturi sunt dotate minimal cu paturi suprapuse, dulapuri și masă cu scaune.
În fiecare zonă sunt prevăzute camere single sau duble pentru conducătorii de grup și o zonă comună de luarea micului dejun precum și camera de zi. De asemenea se mai poate fi identificat depozitul de bagaje securizat.
În etajul destinat locuințelor pentru managerul hostelului și a personalului, fig. 3.34 se poate distinge zona de locuit pentru manager și familia sa, camerele de locuit pentru personalul angajat precum și spații comune pentru acesta (oficiu, cameră de zi, depozit, spălătorie).
La parter, pe o latură, se află intrarea turiștilor, recepția, sala de așteptare, camera de bagaje, grupuri sanitare pentru turiști (pe sexe), o sală cu destinație flexibilă (sală de spectacole, de seminarii, cursuri, etc), sală de calculatoare.
Cealaltă parte este destinată alimentației cuprinzând bucătăria cu toate compartimentele ei (recepție, vestiar și grup sanitar personal, depozite, zona de preparare, bucătărie caldă, bucătărie rece, oficiu, spălătorie vase și oale, patiserie, caferărie, etc. Din oficiu se face accesul personalului de deservire în sala de mese.
În zona exterioară unitatea dispune de spații de parcare pentru autoturisme și autocare, terasă, grădină cu mobilier de grădină, terenuri de sport, sală de jocuri, etc
Fig. 3.33 Soluție de organizare a nivelului de cazare turiști pentru personal la un hostel
Fig. 3.34 Soluție de organizare nivelului de locuit pentru personal la un hostel
Fig. 3.35 Soluție de organizare a parterului la un hostel
3.1.3.3 Moteluri
Sunt structuri de primire turistice, aflate în imediata apropiere a autostrăzilor, drumurilor naționale, a marilor orașe sau a unor obiective turistice de interes.
Principala facilitate oferită în afară de asigurarea serviciilor de cazare, masă, agrement, este legată parcarea în relație directă cu camera de locuit. Această facilitate favorizează turistul „în trecere” deoarece nu trebuie să ducă în cameră decât strictul necesar.
În figura 3.36 este prezentată organigrama funcțională a unui motel.
Datorită traficului, în ultima perioadă, se constată că motelul are o mai largă utilizare decât hotelurile, motelurile încep să înlocuiască unele din hotelurile orășenești. Tendința este datorată confortului suplimentar oferit turistului prin amplasarea în general în locuri foarte plăcute, în zone de interes turistic, în afara zgomotului marilor aglomerări urbane și prin costul relativ mai scăzut în comparație cu marile hoteluri.
Este recomandabil ca unitatea să ofere și mici servicii legate de întreținerea, repararea și alimentarea cu combustibil a autoturismelor sau amplasamentul acestea să fie în apropierea unor astfel de obiective.
Din punct de vedere arhitectural, motelurile se încadrează armonios în peisajul natural, sânt din mai plăcute, mai intime, cu ambianțe interioare mult mai calde și primitoare, ceea ce face ca mulți clienți să se simtă mult mai bine decât în hotelurile din orașe.
Fig. 3.36 Schema bloc a interacțiunilor funcționale dintr-un motel
Ca extindere, motelurile au capacități de cazare relativ mici, în concordanță cu traficul din zona de amplasare sau de importanța obiectivelor turistice din vecinătate.
În unele locații recepția permite întocmirea formalitățile de cazare chiar din mașină.
Funcțiunile oferite de aceste unități pot fi grupate într-un singur corp de clădire sau recomandabil, într-un ansamblu de pavilioane legate funcțional. În acest caz zona de cazare, cu unul sau două nivele este complet separată de celelalte funcțiuni comune și parcarea autoturismelor se face în imediata apropiere a camerei de locuit.
Unitatea de cazare are acces în majoritatea cazurilor direct din exterior și cuprinde pe lângă camera propriu-zisă, un vestibul, grupul sanitar și eventual o chicinetă (destinată pregătirii unor meniuri simple).
Tipurile și gruparea camerelor trebuie să satisfacă situații cât mai diferite, pentru că oaspeții motelurilor sunt foarte diferiți: de la persoane singure până la familii numeroase sau familii prietene. Configurația camerelor vor fi camere single, cu pat dublu, apartamente, etc. În general dimensionarea este astfel făcută încât configurația să poată fi modificată prin amplasarea unui sau mai multor paturi suplimentare.
Grupurile locative sunt completate cu depozite de lenjerie, de materiale de întreținere și de mobilier suplimentar pentru camere.
Capacitatea unităților de alimentație componente ale locației (restaurante, baruri, cofetării, etc) nu este dimensionată funcție de capacitatea de cazare a motelului, pentru că nu toți locatarii iau masa în aceste unități.
La stabilirea capacității unităților respective se ține seama de poziția motelului, de afluența turiștilor în zona respectivă, de traficul rutier sau de existența unor alte unități în regiune;
Fig. 3.37 Configurație în bloc de 4 a spațiilor de cazare dintr-un motel
Unitățile mici cuprind, în general, restaurante cu meniuri fixe, cu un sortiment limitat de preparate și cu sistem total sau parțial de autoservire. Spațiile destinate preparării mai reduse ca la restaurantele obișnuite.
Este indicat ca acolo unde există cerere să fie amplasat și un magazin alimentar care deservește turiștii cazați în motel și alți consumatori.
Fig. 3.38 Configurație în trepte a spațiilor de cazare dintr-un motel
Motelurilor amplasate în puncte turistice deosebit de interesante, în care clienții rămân o perioadă mai îndelungată oferă și facilități suplimentare de petrecere a timpului liber (SPA, sport, întreținere, etc). De asemenea zonei adiacente i se acordă o atenție suplimentară în ceea ce privește amenajarea.
În fig. 3.37, 3.38 și 3.39 sunt reprezentate diferite modalități de aranjare a pavilionului de cazare pentru moteluri.
În varianta din fig. 3.37 sunt configurate grupuri de 4 camere de cazare cu dotare minimală între care există un spațiu cu lățimea de minim 5,2 m unde se pot parca 4 mașini.
Fig. 3.39 Configurație în bloc de 2, în oglindă și în trepte a spațiilor de cazare dintr-un motel
Configurațiile din fig. 3.38 și 3.39 sunt destinate familiilor cu 3-4 membri. Pentru preparate simple există o chicinetă dotată minimal iar parcarea mașinilor se face lângă intrarea principală în cameră. Soluția protejează sonor spațiul de locuit și conferă o particularitate arhitectonică pavilionului.
Cap. 4 INSTALAȚII SANITARE SPECIFICE UNITĂȚILOR DE ALIMENTAȚIE PUBLICĂ ȘI PRIMIRE TURISTICĂ
Instalațiile sanitare care echipează unitățile de alimentație publică și unitățile de primire turistică sunt legate de asigurarea apei reci, asigurarea apei calde sanitare, asigurarea apei necesare stingerii incendiilor, evacuarea apelor uzate și evacuarea apelor pluviale.
Interfața dintre utilizatorul de utilități și rețelele publice este reprezentată de branșamentul de apă, racordul de canalizare menajeră și racordul de canalizare pluvială.
Branșamentul de apă este o rețea care leagă obiectivul de rețeaua de apă rece stradală. În general, la limita proprietății, într-un cămin de apometru, este montat un contor de apă rece care înregistrează consumul cumulat de apă rece. Această înregistrare constituie baza decontări utilității. Furnizorul de apă rece garantează alimentarea cu debitul nominal de apă rece în parametri de calitate standardizați.
Racordul de canalizare menajeră este o rețea de canalizare care leagă rețeaua de canalizare a obiectivului la rețeaua de canalizare menajeră stradală. Prin el sunt evacuate apele uzate rezultate în urma proceselor tehnologice și a activităților casnice în rețeaua colectoare stradală în vederea epurării lor. Parametrii de calitate a apelor uzate trebuie menținuți în parametrii standardizați. La limita proprietății se montează un cămin de canalizare de limită de proprietate unde parametrii de calitate pot fi monitorizați.
Racordul de canalizare pluvială este o rețea de canalizare care leagă rețeaua de canalizare pluvială a obiectivului la rețeaua de canalizare pluvială stradală. Prin el sunt evacuate apele meteorice de pe suprafața obiectivului. În unele cazuri (la parcările mari), înainte de evacuarea lor, se vor curăți de eventualele produse petroliere ajunse accidental pe parcaje. La limita proprietății se montează un cămin de canalizare de limită de proprietate unde parametrii de calitate pot fi monitorizați.
4.1 Elemente de mecanica fluidelor
4.1.1 Statica fluidelor
4.1.1.1 Ecuația staticii fluidelor
Statica fluidelor studiază repausul absolut al fluidelor și acțiunile suprafețelor cu care vin în contact.
Asupra unui fluid aflat în repaus absolut acționează două tipuri de forțe și anume:
forțe masice, datorate acțiunii câmpurilor masice (inerțial, gravitațional, magnetic, etc) asupra fluidului;
forțe de suprafață, normale pe suprafața pe care acționează care poartă numele de presiune statică;
Pentru a preciza ecuația staticii fluidelor fig 4.1 considerăm într-un sistem ortogonal Oxyz un element de fluid cu dimensiuni infinit mici , desprins dint-o masă de fluid. Interacțiunile cu fluidul înconjurător sunt înlocuite cu forțele de suprafață perpendiculare pe fațete cu punctul de aplicație în centrul de greutate al suprafețelor.
Fig. 4.1 Ecuația staticii fluidelor – suport grafic
Întrucât elementul de fluid este în echilibru, rezultanta forțelor care acționează asupra lui este nulă:
(4.1)
Având în vedere că forța este definită ca fiind produsul vectorial dintre masă și accelerația (câmpului), pe cele trei axe forțele masice pot fi scrise:
pe :
pe : (4.2)
pe :
În centrul elementului de fluid, G presiunea înregistrată este .
Pe direcția pe cele două fețe BCC’B’ respectiv ADD’A’ aflate la de centru, G acționează presiunile respectiv .
Rezultanta pe direcția a acestora este:
analog pe direcția: : (4.3)
iar pe direcția: :
Adunând relațiile (4.2) și (4.3), conform relației (4.1) obținem ecuațiile de echilibru pe fiecare axă de coordonate:
pe :
sau împărțind cu
pe : (4.4)
pe :
Scrisă sub formă vectorială ecuația staticii fluidului pentru un element de fluid devine:
(4.5)
Dacă înmulțim în relațiile (4.4) cu pentru axa respectiv cu și se obține:
pe :
pe : (4.6)
pe :
și adunându-le membru cu membru, obținem:
(4.7)
Analizând matematic ecuația (4.7) se observă că membrul drept este o diferențială totală exactă. Acest lucru induce faptul că și membrul stâng al ei este o diferențială totală exactă.
Fizic, acest lucru este posibil dacă componentele axiale ale forței masice unitare derivă dintr-o funcție de potențial respectiv:
(4.8)
sau (4.9)
Semnul minus arată lucrul mecanic se produce în sensul scăderii potențialului.
În aceste condiții ecuația (4.7) devine:
(4.10)
Integrând obținem ecuația fundamentală a staticii fluidelor:
(4.11)
Rezolvarea cestei ecuații se poate face numai dacă se cunoaște legea de variație a densității funcție de presiune.
În cazul fluidelor incompresibile (lichide) densitatea nu variază cu presiunea () așa încât ecuația (4.11) devine:
(4.12)
Consecințe ale ecuației fundamentale a staticii:
1. În interiorul unei mase de fluid în repaus suprafețele pe care potențialul forțelor masice este același poartă numele de suprafețe echipotente.
din dacă ;
iar din ecuația de stare adică: suprafețele echipotente sunt izobare, izodense și izoterme.
2. Suprafețele echipotente nu au nici un punct comun.
3. Într-un fluid în repaus potențialul forțelor masice scade cu creșterea presiunii.
4. Suprafețele de separație între fluidele imiscibile sunt suprafețe echipotente.
5. În cazul în care forțele de presiune sunt mult mai mari decât forțele masice p=ct în toată masa fluidului (principiul lui Pascal)
4.1.1.2 Repausul absolut al fluidelor în câmp gravitațional
Dacă nici un alt câmp masic (inerțial, magnetic, etc) nu este activ în afara câmpului gravitațional ecuația staticii fluidelor se simplifică pentru că câmpul gravitațional acționează doar după axa astfel că:
(4.13)
caz în care potențialul forțelor masice este:
(4.14)
iar ecuația pentru repausul absolut în câmp gravitațional ia forma:
(4.15)
iar pentru fluidul greu (incompresibil), când , ecuația fundamentală a hidrostaticii în câmp gravitațional ia forma:
[m2/ s2] sau [m] (4.16)
unde [N/m3] reprezintă greutatea specifică.
Dacă se înmulțește ultima expresie cu se obține ecuația fundamentală a hidrostaticii scrisă sub forma presiunii:
[Pa] (4.17)
iar dacă se înmulțește ultima expresie cu se obține forma energetică a ecuației fundamentale a hidrostaticii:
[J] (4.18)
Consecințe ale ecuației fundamentale a hidrostaticii în câmp gravitațional:
1. Într-u fluid greu aflat în repaus absolut în câmp gravitațional suprafețele echipotente sunt planuri orizontale izobare, izodense și izoterme.
2. Suprafețele de separație între fluidele imiscibile sunt suprafețe orizontale (principul vaselor comunicante).
3. Presiunea crește în sensul scăderii potențialului forțelor masice adică în sensul scăderii cotei .
4.1.1.3 Interpretarea geometrică a ecuației fundamentale a hidrostaticii
Dacă se analizează ecuația fundamentală a hidrostaticii cu forma:
[m] (4.16)
se constată că fiecare termen este o lungime [m].
Se consideră un fluid de greutate specifică în repaus absolut în câmp gravitațional fig. 4.2, de înălțime H. Pentru trei puncte P1, P2, P0 se aplică ecuația fundamentală a hidrostaticii obținându-se:
[m] (4.19)
în care:
z sunt cotele (înălțimile) punctelor
sunt cotele (înălțimile) piezometrice a punctelor.
este înălțimea hidrostatică absolută iar planul E-E reprezintă planul înălțimii absolute;
este înălțimea suprafeței libere iar planul L-L reprezintă planul suprafeței libere;
este înălțimea atmosferică iar planul A-A reprezintă planul înălțimii relative;
Fig. 4.2 Analiza geometrică a ecuației fundamentale a hidrostaticii
Presiunea măsurată în raport cu planul E-E poartă numele de presiune absolută și este situată la față de suprafața liberă a lichidului (planul L-L). Presiunea este presiunea care acționează pe suprafața liberă a lichidului.
Dacă în ecuația (4.16) se scade din ambii termeni se obține:
[m] (4.20)
Planul aflat la înălțimea A-A (planul înălțimii relative) este planul de referință pentru măsurarea presiunii relative – relația de corespondență între presiunea relativă și cea absolută.
Dacă presiunea relativă poartă numele de presiune manometrică .
Dacă presiunea relativă poartă numele de presiune vacuumetrică .
4.1.1.4 Interpretarea energetică a ecuației fundamentale a hidrostaticii
Dacă se analizează ecuația fundamentală a hidrostaticii cu forma:
[J] (4.18)
se constată că fiecare termen este o energie [J] și anume primul termen este energia potențială de presiune iar al doilea este energia potențială de poziție iar constanta de integrare este energia potențială absolută .
Fig. 4.3 Analiza energetică a ecuației fundamentale a hidrostaticii
Prin împărțirea fiecărui termen cu , care în cazul uni fluid greu este o constantă, se obține relația geometrică:
[m] (4.16)
Dacă analizăm ecuația (4.19) aplicată pentru cele trei puncte P1, P2, P0:
[m] (4.19)
rezultă că fiecare termen al ei este o energie specifică raportată la unitatea de greutate de lichid astfel că:
sunt energiile unitare specifice potențiale de poziție ale punctelor;
sunt energiile unitare specifice potențiale de presiune ale punctelor.
este energia unitare specifică potențială absolută iar planul E-E reprezintă planul energiei absolute;
Altfel spus ecuația fundamentală a hidrostaticii, reprezentată în figura 4.2, reprezintă ecuația conservării energiei în hidrostatică (figura 4.3), adică pentru orice punct din masa lichidului suma dintre energia unitară specifică de poziție și unitară specifică de presiune este aceeași, adică energia potențială se conservă.
4.1.1.5 Ecuația presiunii și reprezentarea grafică a presiunii într-un lichid în repaus
Dacă se consideră ecuația fundamentală a hidrostaticii cu forma:
[m] (4.16)
și se urmărește determinarea valoarea constantei .
Fig. 4.4 Reprezentarea grafică a presiunii într-un lichid în repaus
Determinarea constantei se face aplicând condiția la limită: la rezultă:
[m] (4.22)
adică:
și înlocuind conform figurii cu – adâncimea punctului, paranteza se obține:
sau (4.23)
adică presiunea într-un punct din interiorul unui lichid în repaus în câmp gravitațional este egală cu suma dintre presiunea la suprafața liberă a lichidului și greutatea coloanei de lichid între punct și suprafața liberă a lichidului sau presiunea relativă pentru un punct aflat în interiorul lichidului este egală cu greutatea coloanei de lichid între punct și suprafața liberă a lichidului.
4.1.2 Mișcarea fluidelor
Mișcarea fluidelor cuprinde două părți:
– cinematica fluidelor studiază mișcarea fluidelor fără a lua în considerare forțele care determină această mișcare. Se studiază probleme legate de desfășurarea în timp și spațiu a mișcărilor fluide.
– dinamica fluidelor studiază mișcarea fluidelor luându-se în considerarea forțele care o determină și interacțiunea dintre fluidele în mișcare și suprafețele solide cu care se află în contact. Sunt considerate și transformările energetice care au loc pe parcursul desfășurării mișcării.
4.1.2.1 Elementele mișcării fluide
Mișcarea unui fluid, considerat ca un mediu continuu, format dintr-o aglomerare de particule care ocupă un anumit spațiu la un moment dat, este cunoscută atunci când se cunoaște mișcarea tuturor particulelor componente sau rezultatul de ansamblu a mișcării unei anumite mase de fluid.
Curentul este definit ca fiind o masă de fluid în mișcare delimitată lateral.
Linia de curent este o linie tangentă la vectorii viteză ai fiecărui punct aflat pe linia de curent, la un moment dat. (fig. 4.5). Liniile de curent umplu întreg curentul de fluid și nu se intersectează niciodată.
Fig. 4.5 Linia de curent
Traiectoria reprezintă materializarea pozițiilor succesive pe care le ocupă în timp o particulă în mișcare.
Tubul de curent reprezintă suprafața formată de liniile de curent care se sprijină pe o curbă închisă (fig. 4.6).
Fig. 4.6 Tubul de curent
Vâna de curent sau curentul de fluid reprezintă masa de fluid transportată în interiorul unui tub de curent. Reprezintă practic conținutul unui tub de curent.
Fig. 4.7 Secțiuni de curgere
Tubul elementar de curent este un tub de curent cu secțiunea suficient de mică pentru a putea considera că viteza nu variază în secțiune.
Firul de curent reprezintă conținutul unui tub elementar de curent.
Secțiunea vie a tubului de curent reprezintă secțiunea normală la toate liniile de curent ale tubului de curent.
Perimetrul udat este lungimea conturului unei secțiuni vii, mărginită de pereți solizi, (fig. 4.7).
În cazul:
a); b) c) (4.24)
Raza hidraulică este o mărime de calcul egală cu raportul dintre suprafața secțiunii vii (aria de curgere Ac) și perimetrul udat (fig. 4.8).
În cazul:
a); b) c) (4.25)
Diametrul hidraulic (lungimea caracteristică a curgerii) este o mărime de calcul egală cu raportul dintre 4 ori suprafața secțiunii vii (aria de curgere Ac) și perimetrul udat (fig. 4.7).
În cazul:
a); b) c) (4.26)
Debitul masic este cantitatea (masa) de fluid care trece printr-o secțiune vie a unui curent în unitatea de timp (1s).
(4.27)
Debitul volumic de fluid este volumul de fluid care trece printr-o secțiune vie a unui curent în unitatea de timp.
(4.28)
Viteza medie a unui curent de fluid într-o anumită secțiune vie (A) este raportul dintre debitul volumic de fluid și aria secțiunii vii a curentului:
(4.29)
4.1.2.2 Clasificarea mișcărilor fluide
a) după criteriul desfășurării mișcării în timp:
– mișcare permanentă caracterizată de faptul că nici unul din parametrii caracteristici mișcării nu este dependentă de timp;
– mișcare nepermanentă caracterizată de faptul că cel puțin unul din parametrii caracteristici mișcării este dependent de timp;
b) după criteriul desfășurării mișcării în spațiu:
– curgere unidimensională cu o singură direcție predominantă a mișcării;
– curgere bidimensională cu două direcții predominante ale mișcării (mișcare în plan);
– curgere tridimensională cu trei direcții predominante ale mișcării (mișcare spațială);
c) după criteriul contactului cu pereții solizi:
– curgere sub presiune (curgere prin conducte) are întreg conturul tubului de curent în contact cu pereți solizi;
– curgere cu suprafață liberă (curgere prin canale) are doar parțial conturul tubului de curent în contact cu pereți solizi;
– curgere sub formă de jeturi (curgere prin ajutaje) nu are nici o porțiune din conturul tubului de curent în contact cu pereți solizi;
d) după criteriul structurii fizice a mișcării:
Dacă reprezentăm într-o secțiune (fig. 4.8) viteza locală constatăm că în apropierea peretelui viteza este nulă din cauza proprietății de aderență a fluidelor la pereții solizi iar în centru de greutate al secțiunii viteza devine maximă.
Din cauza vâscozității, straturile de fluid aflate între perete și centrul de greutate vor avea viteze diferite (vezi profil).
Stratul de fluid adiacent peretelui în care gradientul de viteză este important (viteza atinge 99% din viteza maximă) poartă numele de strat limită laminar. Denumirea e justificată din cauza faptului că deoarece vitezele linilor de curent sunt diferite particulele de fluid nu pot trece de pe un strat pe celălalt determinând macroscopic o curgere liniștită.
Fig. 4.8 Structura fizică a curgerii
Stratul de fluid central în care viteza variază doar într-un procent de 1% poartă numele de strat turbulent. Denumirea se justifică din cauza faptului că vitezele linilor de curent fiind cvasiegale, particulele de fluid pot trece de pe un strat pe celălalt determinând macroscopic o curgere agitată. În acest caz există și o componentă a curgerii perpendiculară pe direcția de curgere (curgere transversală).
– curgerea laminară este curgerea în care stratul limită laminar este extins iar stratul turbulent lipsește. În acest caz profilul vitezelor în secțiune este ascuțit;
– curgerea turbulentă este curgerea în ambele straturi sunt dezvoltate. În acest caz profilul vitezelor în secțiune este bot;
– curgerea tranzitorie este curgerea în care, spațial, la început se instalează o curgere laminară și după o anumită distanță se dezvoltă o curgere turbulentă;
Analitic, regimul de curgere se stabilește utilizând criteriul de similitudine Raynolds:
(4.30)
unde:
– [m/s] este viteza medie a fluidului;
– [m] este lungimea caracteristică a curgerii (sau diametrul hidraulic) unde – aria de curgere iar – perimetrul udat;
– [m2/s] vâscozitatea cinematică ([Ns/m2] – vâscozitate dinamică; [kg/ m3] – densitatea fluidului);
Pentru curgerea prin conducte curgerea laminară se instalează până la un iar pentru canale . Curgerea tranzitorie este caracterizată de un domeniu al criteriului de similitudine Reynolds iar curgerea turbulentă se instalează atunci când .
4.1.2.3 Ecuația continuități pentru curentul de fluid de secțiune finită (vâna de curent)
Se consideră o vână de curent a unui fluid compresibil (densitatea este funcție de presiune), în mișcare nepermanentă figura 4.9.
Tubul de curent care mărginește vâna de curent nu poate fi traversat de masa de fluid. Delimitarea unui volum de control , supus studiului, se realizează cu ajutorul a două secțiuni vii și între care distanța este [m].
Pe cele două secțiuni vii se consideră câte o suprafață elementară , infinit mică. Viteza curentului de fluid pentru aceste suprafețe elementare este și , normale la secțiuni.
Fig. 4.9 Ecuația continuității
La un moment dat (momentul 0), prin secțiunea elementară aflată pe secțiunea pătrunde în volumul de control un debit elementar:
(4.31)
iar prin secțiunea se evacuează din volumul de control un debit elementar:
(4.32)
adică în timpul trec masele elementare de fluid:
respectiv (4.33)
Prin cele două secțiuni vii și în timpul elementar intră în și iasă din volumul de control masele de fluid:
respectiv (4.34)
astfel încât în volumul de control rămâne masa de fluid:
(4.35)
Volumul de control este invariabil și deci, înmagazinarea în el a masei nu este posibilă decât dacă densitatea fluidului se modifică astfel că, în timpul , masa elementară se modifică de la la .
Pentru întreg volumul de control masa de fluid înmagazinată în timpul elementar va fi:
(4.36)
Prin egalarea expresiilor (4.35) și (4.36) se obține ecuația de continuitate pentru un curent de fluid de secțiune finită pentru timpul :
(4.37)
Pentru unitatea de timp se obține variația debitului înmagazinat în volumul de control :
(4.38)
sau, deoarece cele două integrale de suprafață sunt debitele care străbat suprafețele de intrare și ieșire din volumul de control se obține:
(4.39)
În concluzie, pentru un tub de curent de secțiune finită, în mișcare nepermanentă, diferența între debitul masic care intră și iese din tubul de curent este egală cu variația în unitatea de timp a masei de fluid din interiorul tubului de curent.
Particularizând relația (4.39) obținem:
a) pentru mișcarea permanentă a fluidului compresibil :
(4.40)
b) pentru mișcarea permanentă a fluidului incompresibil (lichide):
dar (4.41)
adică debitul volumic este constant în orice secțiune a tubului de curent.
Deoarece debitul volumic este produsul dintre viteza medie în secțiune și aria secțiunii, rezultă:
(4.42)
4.1.2.4 Ecuația energiei pentru fluide ideale, incompresibile în mișcare permanentă
Fluidul ideal nu prezintă vâscozitate.
Se consideră un tub elementar de curent delimitat de secțiunile vii 1-1 și 2-2. Datorită secțiunilor suficient de mici se poate considera că într-o secțiune transversală presiunea și viteza se mențin constante, figura 4.10.
La momentul volumul de fluid cuprins în tubul elementar de curent între secțiunile 1-1 și 2-2 este .
După trecerea timpului se poate observa că secțiunea 1-1 trece în secțiunea 1’-1’ iar secțiunea 2-2 trece în secțiunea 2’-2’. Deplasarea secțiunii 1-1 se face cu iar a secțiunii 2-2 se face cu .
Întrucât mișcarea fluidului este permanentă (fără acumulări de substanță în tubul elementar de fluid), deplasarea masei de fluid în timpul echivalează cu trecerea volumului de fluid în adică în .
Fig. 4.10 Ecuația energiei
Pentru aceste volume de fluid se aplică legea conservării energiei adică variația de energie cinetică trebuie să fie egală cu lucrul mecanic produs. Lucrul mecanic este generat de forțele de presiune și lucrul mecanic al forțelor de greutate ale masei de lichid.
[J] (4.43)
Variația energiei cinetice la trecerea masei de fluid a volumului în este:
(4.44)
unde masa de fluid transferată pentru mișcarea permanentă a un fluid incompresibil (lichid) este .
Lucrul mecanic generat de forțele de presiune este:
[J] (4.45)
Lucrul mecanic generat de forțele de greutate este:
[J] (4.46)
unde
În aceste condiții ecuația (4.43) devine:
[J] (4.47)
numită ecuația conservării energiei pentru lichidul ideal
dacă împărțim ecuația la volum
se obține:
[N/m2] (4.48)
numită ecuația presiunilor pentru lichidul ideal
dacă se împarte ecuația la greutatea specifică rezultă:
(4.49)
sau
[m] (4.50)
ecuație care poartă numele de ecuația lui Bernoulli (energiei) pentru lichidul ideal scrisă sub formă geometrică.
Fiecare termen al ecuației reprezintă o energie specifică de volum raportată la greutatea specifică.
4.1.2.5 Reprezentarea ecuația energiei pentru fluide ideale, incompresibile în mișcare permanentă
În ecuația (4.50) fiecare din membri are dimensiunea unei lungimi și poate fi reprezentată grafic.
Locul geometric al punctelor reprezentând amplasarea punctelor (cota z) din tubul de curent (amplasarea geometrică a conductei), față de linia de referință, poartă numele de linia geodezică sau planul geodezic.
Fig. 4.11 Reprezentarea grafică a ecuația energiei
Linia piezometrică (planul piezometric) reprezintă locul geometric al punctelor la care s-ar ridica lichidul în tuburile piezometrice amplasate pe traseul tubului de curent, dacă presiunea aplicată pe nivelul liber al lichidului ar fi nulă, fig. 4.11. Tubul piezometric este un tub liber la ambele capete care practic transformă energie potențială de presiune în energie potențială de poziție, fig. 4.12.
Linia energetică (planul energiei absolute) reprezintă locul geometric al punctelor la care s-ar ridica lichidul în tuburile energetice amplasate pe traseul tubului de curent, dacă presiunea aplicată pe nivelul liber al lichidului ar fi nulă, fig. 4.11. Tubul energetic este un tub în formă de L liber la ambele capete cu secțiunea perpendiculară pe liniile de curent care practic transformă energie potențială de presiune și energia cinetică în energie potențială de poziție, fig. 4.12.
Fig. 4.12 Tubul piezometric și tubul energetic
4.1.2.6 Ecuația energiei pentru fluide reale, incompresibile în mișcare permanentă
Fluidul real prezintă proprietatea de a se opune curgerii numită vâscozitate. Astfel între liniile de curent vecine se manifestă forțe de frecare (tangențiale) care le influențează viteza de curgere. Pe e altă parte, vâscozitatea este o proprietate disipativă a fluidelor transformând energia superioară (energie potențială de poziție și de presiune) în energie inferioară (energie termică).
Aplicarea legii lui Bernoulli acestor lichide implică anumite corecții legate de:
a) într-o secțiune vie a unei vâne de curent viteza nu este constantă ci variază între (la perete) și viteza maximă în centrul de greutate al secțiunii. Pentru a ține cont de aceste influențe termenul energiei cinetice se amendează cu un coeficient numit coeficientul lui Coriolis, . Pentru curgeri laminare iar pentru curgeri turbulente funcție de valoarea criteriului Re.
b) pierderile de energie superioară datorate vâscozității fluidului și al modificării vectorului viteză în mărime direcție și sens, între două secțiuni 1-1 respectiv 2-2 ale circuitului hidraulic sunt exprimate prin apariția, în ecuație, a unui nou termen numit pierdere de sarcină hidraulică [m].
Cu aceste considerente ecuația lui Bernoulli pentru fluide reale scrisă între două secțiuni 1-1 respectiv 2-2 ia formele:
[m] (4.51)
[Pa] (4.52)
[J] (4.53)
unde:
– [Pa] poartă numele de pierdere de presiune între secțiunea 1-1 și 2-2;
– [J] poartă numele de pierdere de energie între secțiunea 1-1 și 2-2;
4.1.2.7 Reprezentarea ecuația energiei pentru fluide reale, incompresibile în mișcare permanentă
În ecuația (4.51) fiecare din membri are dimensiunea unei lungimi și poate fi reprezentată grafic.
Fig. 4.13 Reprezentarea grafică a ecuația energiei
Locul geometric al punctelor reprezentând amplasarea punctelor (cota z) din tubul de curent (amplasarea geometrică a conductei), față de linia de referință, poartă numele de linia geodezică sau planul geodezic.
Linia piezometrică (planul piezometric) reprezintă locul geometric al punctelor la care s-ar ridica lichidul în tuburile piezometrice amplasate pe traseul tubului de curent, dacă presiunea aplicată pe nivelul liber al lichidului ar fi nulă, fig. 4.13.
Linia energetică (planul energiei absolute) reprezintă nivelul la care s-ar ridica lichidul în tubul energetic amplasate pe traseul tubului de curent, în secțiunea 1-1 dacă presiunea aplicată pe nivelul liber al lichidului ar fi nulă.
Linia energiei disipate reprezintă locul geometric al punctelor la care s-ar ridica lichidul în tuburile energetice amplasate pe traseul tubului de curent, dacă presiunea aplicată pe nivelul liber al lichidului ar fi nulă, fig. 4.13.
4.1.2.8 Mișcarea sub presiune a fluidelor. Conducte.
Transferul fluidelor sub presiune între două locații cu sarcini energetice diferite se face prin conducte sau mai precis prin rețele de conducte.
Reglarea debitelor de fluid se realizează cu ajutorul armăturilor de reglare care introduc în circuitul hidraulic rezistențe hidraulice fixe sau reglabile.
Rețelele simple (neramificate) de conducte au același diametru sau sunt constituite prin înserierea unor tronsoane de conducte de diametru diferit. Prin aceste sisteme debitul de fluid este constant fig.4. 14 a.
Rețele ramificate de conducte transportă fluid de la sau la mai mulți utilizatori și deci într-un tronson debitul de fluid este suma debitelor de fluid ale ramificaților aferente fig.4. 14 b. Alimentarea uni punct de consum se realizează dintr-o singură parte.
Rețele inelare de conducte sunt rețele ramificate la care alimentarea uni punct de consum se realizează din mai multe părți. fig.4. 14 c.
Fig. 4.14 Rețele de conducte a) simple b) ramificate, c) inelare
O altă clasificare a rețelelor de conducte vizează locul în care elementul activ al rețelei (pompa, ventilatorul) este montat.
Montarea elementului activ la începutul rețelei implică funcționarea rețelei „în refulare” figura 15 a. În acest caz, suma debitelor evacuate este egală cu debitul vehiculat de utilaj ().
Fig. 4.15 Funcționarea rețelelor de conducte a) în refulare
b) în aspirație
Montarea elementului activ la evacuarea rețelei determină funcționarea „în aspirație” a rețelei de conducte, figura 15 b ().
Secțiunea de vie a conductelor poate avea un profil geometric divers (cerc, pătrat, dreptunghi, triunghi, etc). Uzual se utilizează conducte circulare. Elementele dimensionale care caracterizează conductele sunt:
– [m] lungimea conductei;
– [m] diametrul hidraulic al conductei;
– DN [m] diametrul nominal al conductei;
Diametrul nominal este o dimensiune standardizată în scopul reducerii gamei dimensionale. Sistemele de conducte care se compun din conducte, fitinguri (coturi, mufe, teuri, ramificații etc.), elemente de închidere și reglare, regulatoare, elemente de măsură și control, etc se fabrică și se montează pe diametre nominale.
Gama de diametre nominale utilizate în instalații sunt … Dn …4; 6 (1/4”); 8; 10; 12(3/8”); 15(1/2”); 20(3/4”); 25(1”); 32(11/4”); 40(11/2”); 50(2”); 63(21/2”); 80(3”); 100(4”); 125(5”); 150(6”); …..
– rugozitatea absolută a conductei [mm] reprezintă rugozitatea naturală a suprafeței conductei.
– rugozitatea echivalentă a conductei [mm] reprezintă o rugozitate artificială cu aceeași dimensiune a granulelor care are același efect în ceea ce privește influențarea curgerii ca și rugozitatea naturală a conductei.
În tabelul 4.1 [8] sunt date rugozitățile echivalente pentru mai multe tipuri de țevi.
– presiunea nominală Pn este presiunea recomandabilă pentru utilizarea produsului (conductei). Sunt normalizate o gamă de presiuni: Pn 6, Pn 10, Pn 16, Pn 25….
– SDR-ul conductei reprezintă raportul dintre diametrul conductei și grosimea peretelui țevii. PEÎD (PEHD) 25 SDR 7,4 înseamnă că materialul țevii este polietilenă de înaltă densitate cu diametrul exterior de 25 mm, cu grosimea peretelui de 3,4 mm deci cu diametrul interior de 18,2 mm.
Tab. 4.1 Rugozitatea echivalentă a conductelor [mm]
Pentru calculul conductelor în regim permanent, între două secțiuni sunt necesare ecuațiile continuității și ecuația energiei:
[kg/s] (4.40)
[m] (4.51)
În calculul conductelor există trei cazuri posibile de lucru și anume: verificarea conductelor, proiectarea conductelor și capacitarea conductelor.
4.1.2.9 Calculul de verificare al conductelor
În calculul de verificare al conductelor se cunosc toate elementele geometrice ale conductei (diametrul și lungimea tronsoanelor, configurațiile locale ale traseului, rugozitatea conductei, etc), debitul de fluid vehiculat între cele două secțiuni și se urmărește determinarea pierderilor de sarcină în regimul dat.
Compensarea pierderilor de sarcină trebuie făcută prin pomparea în sistem a unei energii mecanice externe. Aceasta poate fi realizată cu ajutorul unei pompe, a unui compresor sau prin utilizarea unei diferențe geodezice.
Acest tip de probleme stă la baza alegerii pompelor și a compresoarelor.
Etapele calcului sunt:
1. Determinarea vitezelor medii pe fiecare tronson al circuitului:
[m/s] (4.54)
2. Determinarea regimului de curgere respectiv calculul criteriului de similitudine Reynolds:
unde (4.55)
Regimul de curgere laminar se instalează până la un . Regimul de curgere tranzitoriu se instalează când criteriului de similitudine Reynolds este în domeniul iar curgerea turbulentă se instalează atunci când .
Regimul turbulent cuprinde trei subdomenii funcție de modul cum influențează rugozitatea conductei grosimea stratului laminar și anume:
a) regimul turbulent neted când rugozitatea conductei este mică și nu influențează grosimea stratului laminar. În acest caz
b) regimul turbulent semirugos când rugozitatea conductei influențează moderat grosimea stratului laminar;
c) regimul turbulent rugos când rugozitatea conductei influențează puternic grosimea stratului laminar;
3. Calculul pierderilor de sarcină. Constă în determinarea termenului . Pierderile de sarcină sunt de două feluri și anume:
– pierderile de sarcină liniare sau de traseu datorate frecărilor dintre straturile de fluid, . Aceste pierderi se calculează pentru tronsoanele drepte de conducte.
– pierderi de sarcină locale datorate modificării vectorului viteză în mărime, direcție și sens, . Aceste pierderi se calculează pentru zonele în care apar modificări ale traseului rectiliniu, unde apar îngustări sau creșteri ale secțiunii de curgere, etc.
Astfel că:
(4.56)
unde:
– – coeficientul de rezistență la curgere liniară sau de traseu;
– – coeficientul de rezistență la curgere locală;
– – coeficientul lui Darcy sau coeficientul pierderilor de sarcină liniară;
– [m] – lungimea tronsonului de conductă;
– [m] – lungimea caracteristică a curgerii (diametrul hidraulic ). Pentru conducte circulare diametrul interior al conductei ;
Calculul coeficientului pierderilor de sarcină se face în funcție de regimul de curgere. În literatura de specialitate există numeroase relații empirice pentru calculul acestuia [8], [9].
a. Pentru regimul laminar Re<2320 se recomandă:
K (64-90), obișnuit K=75 (4.56)
b. Pentru regimul tranzitoriu 2320<Re<4000 și turbulent neted când se recomandă:
sau (4.57)
Pentru (4.58)
c. Pentru regimul turbulent semirugos când se recomandă:
(4.59)
d. Pentru regimul turbulent rugos când se recomandă:
sau (4.60)
Coeficientul de rezistență la curgere locală se determină funcție de configurația neregularității rețelei. Câteva cazuri sunt prezentate [8], [10] în tabelul 4.2;
4. Calculul pierderilor de presiune și a energiei disipate. Constă în determinarea termenului [Pa]. Pierderile de presiune se determină înmulțind cu greutatea specifică pierderile de sarcină:
[Pa] (4.61)
Energia disipată (transformată în căldură) se determină înmulțind [Pa] cu volumul :
[J] (4.62)
5. Alegerea pompei sau a compresorului. Se bazează pe faptul că pierderea de sarcină (presiune, energie) trebuie compensată prin pomparea artificială de energie în sistem. Utilajele care realizează acest lucru sunt pompele (pentru lichide) și compresoarele (pentru gaze).
Tab. 4.2 Calculul coeficientului de rezistență locală [-]
Fig. 4.16 Alegerea pompelor și compresoarelor
Caracteristica rețelei de conducte reprezintă o linie care reprezintă dependența dintre pierderea de sarcină pe rețea și debitul volumic (masic) vehiculat prin conductă.
Caracteristica unei pompe sau a unui compresor reprezintă dependența dintre înălțimea de pompare generată de utilaj și debitul volumic (masic) vehiculat.
Punctul de funcționare al pompei cuplate la o rețea de conducte se află la intersecția dintre caracteristica pompei și caracteristica rețelei figura 4.16.
4.1.2.10 Calculul de proiectare al conductelor
În calculul de proiectare (sau de dimensionare) al conductelor se cunosc toate elementele geometrice ale conductei (lungimea tronsoanelor, configurațiile locale ale traseului, rugozitatea conductei, etc), în afară de diametrul conductei, debitul de fluid vehiculat între cele două secțiuni și se urmărește determinarea pierderilor de sarcină în regimul dat și a diametrelor conductelor din rețea.
Întrucât problema este nedeterminată (nerezolvabilă) pe baza ecuației de continuitate și a ecuației lui Bernoulli, calculul de proiectare este iterativ.
În practica curentă ridicarea nedeterminării se face prin:
calculul diametrului economic;
pe baza vitezelor recomandate pentru circulația fluidelor;
pe baza presiunii disponibile în ramificații (pierderilor de presiune echivalente);
În calculul diametrului economic se urmărește stabilirea unei funcții a costului unitar (cost pe unitatea de debit de fluid vehiculată). Minimul funcției determină diametrul economic al tronsonului de conductă.
A doua metodă, mult mai des utilizată, alege din literatura de specialitate vitezele medii recomandate pe tronsoane tabelul 4.3 [11], [12], [13], [15], [16].
În acest caz cunoscându-se viteza medie recomandată în secțiunea j, și debitul de fluid din această secțiune se determină secțiunea de curgere necesară și respectiv diametru interior al conductei :
[m] (4.63)
Diametrul obținut se rotunjește la un diametru normalizat Dn.
Tab. 4.3 Viteze medii recomandate la circulația fluidelor prin conducte
În continuare procedura urmează punctele 2,3,4, din calculul de verificare al conductei respectiv se determină regimul de curgere, pierderile de sarcină pierderile de presiune și pierderile de energie pe tronsoane.
Dacă în situația concretă pierderile de sarcină sunt prea mari (prea mici) se adoptă un alt diametru normalizat Dn și calculele se refac până la obținerea unor rezultate fezabile.
A treia metodă aplicabilă rețelelor de conducte ramificate (fig. 4.17) stabilește traseu cel mai dezavantajos din punct de vedere al pierderilor de sarcină (presiune). Să presupunem că acesta este traseul 1-3-7.
Pe baza metodei diametrului optim economic sau a metodei vitezelor medii recomandate se calculează rețeaua neramificată cea mai dezavantajoasă.
Fig. 4.17 Calculul rețelelor de conducte pe baza presiunilor disponibile în nodurile rețelei
Căderea de sarcină (de presiune) calculată în punctele de ramificație constituie cădere de sarcină (de presiune) disponibilă pentru rețeaua ramificată. Spre exemplu [Pa] în punctul de ramificație A, constituie presiunea disponibilă pentru calculul tronsonului 2. La fel, [Pa] în punctul de ramificație B, constituie presiunea disponibilă pentru calculul tronsonului 4-6 iar [Pa] în punctul de ramificație C, constituie presiunea disponibilă pentru calculul tronsonului 5.
4.1.2.11 Calculul de capacitare (funcționare) al conductelor
În calculul de capacitare (sau de funcționare) al conductelor se cunosc toate elementele geometrice ale conductei (lungimea și diametrul tronsoanelor, configurațiile locale ale traseului, rugozitatea conductei, etc), sarcina energetică (diferența de presiune) dintre cele două secțiuni, și se urmărește determinarea debitul de fluid vehiculat .
Problema se soluționează pentru conductă simplă alegând inițial un regim de curgere care permite determinarea coeficientului lui Darcy, inițial, .
Se scrie ecuația energiei între cele două secțiuni ale conductei:
(4.64)
de unde se obține viteza medie prin conductă.
Cu această viteză se recalculează regimul de curgere (Re) și se refac calculele pentru determinarea coeficientului lui Darcy, respectiv a vitezei medii.
Când viteza medie obținută este egală cu cea utilizată la determinarea regimului de curgere, aceasta devine viteza medie de circulație a agentului prin conductă și se poate trece la calculul debitului prin conductă:
[m3/h] (4.64)
4.2 Instalații interioare de alimentare cu apă pentru consum menajer
Instalațiile de alimentare cu apă pentru consumul menajer (băut, spălat, gătit, etc) al unui obiectiv de primire turistică și alimentație publică sunt destinate furnizări apei reci și calde sanitare la obiectele sanitare cu care este mobilat obiectivul, la debitul și presiunea de consum ale armăturilor terminale (robinete, baterii amestecătoare, robinete dubluserviciu, etc).
Din punct de vedere calitativ apa rece și apa caldă sanitară trebuie să satisfacă normele de potabilitate iar temperatura de furnizare să se încadreze între limitele impuse.
Temperatura apei reci este temperatura de furnizare a sursei (8-20°C). Sursa este în mod obișnuit rețeaua publică de distribuție sau, mai rar, când obiectivul este izolat pânza freatică de joasă adâncime sau chiar o captare de suprafață (izvor, pârâu, râu etc). În aceste cazuri, neconvenționale, pentru atingerea parametrilor de utilizare, este necesară filtrarea și sterilizarea apei brute.
Temperatura de furnizare a apei calde sanitare este de 40 – 60 °C. Prepararea ei se face încălzind apa rece cu ajutorul unei (unor) surse de energie.
4.2.1 Clasificarea instalațiilor interioare de alimentare cu apă pentru consum menajer
Principalele criterii de clasificare a acestor instalații sunt:
proveniența presiunii de lucru:
– instalații care funcționează sub presiunea rețelei de furnizare figura 4.18. În acest caz instalația nu cuprinde nici un element generator de presiune (grup de pompare). Instalația este constituită din branșament, contor de apă, robinet de închidere general, rețea de distribuție, boiler de preparare a apei calde sanitare, coloane de distribuție, distribuitori, rețele de legătură la obiectele sanitare.
Schema este aplicabilă atunci când rețeaua stradală asigură presiunea necesară funcționării armăturii terminale celei mai prost amplasate. Avantajele sunt legate de costurile de investiție și exploatare reduse și de asigurare a aceluiași regim de presiuni la obiectele sanitare. Dezavantajele sunt datorate faptului că nu există posibilitatea acumulării apei necesare funcționării obiectivului când rețeaua stradală este defectă.
Fig. 4.18 Schema izometrică a instalației de alimentare cu apă rece funcționând sub presiunea rețelei stradale
– instalații care funcționează sub presiunea furnizată de grupul de pompare propriu, figura 4.19. În acest caz instalația cuprinde în plus față de instalația precedentă rezervorul de acumulare, grupul de pompare, compus din pompe și vasul de hidrofor și recomandabil un regulator de presiune montat după vasul de hidrofor care menține constantă presiunea în aval.
Schema este aplicabilă atunci când rețeaua stradală nu asigură presiunea necesară funcționării armăturii terminale celei mai prost amplasate sau când există cerința acumulării unei cantități de apă pentru cazurile de urgențe (aprox. pentru 24 h).
Fig. 4.19 Schema izometrică a instalației de alimentare cu apă rece funcționând sub presiunea de hidrofor
Avantajele sunt legate siguranța în alimentarea cu apă a obiectivului. Dezavantajele sunt datorate costurilor de investiție și exploatare mai mari și de variația presiunii de alimentare atunci când instalația nu este dotată cu regulator de presiune.
Fig. 4.20 Schema izometrică a instalației de alimentare cu apă rece funcționând sub presiunea hidrostatică a rezervorului de înălțime
– instalații care funcționează sub presiunea hidrostatică a unui rezervor de înălțime, figura 4.20. În acest caz instalația are în componență un rezervor de acumulare de înălțime. Alimentarea acestui rezervor se face de la rețeaua publică sau dintr-o sursă alternativă sub presiunea de rețea sau utilizând o stație de pompare cu rezervorul de rupere a presiunii cu capacitate mică.
Schema este aplicabilă atunci când rețeaua stradală nu asigură debitul de apă necesar obiectivului decât parțial pe durata zilei.
Avantajele sunt legate siguranța în alimentarea cu apă a obiectivului și de menținerea constantă a presiunii de alimentare. Dezavantajele sunt datorate costurilor de investiție mai mari iar, în cazul existenței unui grup de pompare, și a costurilor de exploatare.
după poziția de montare a conductei principale de distribuție:
– cu distribuție inferioară când conducta este amplasată în subsol, în canale tehnice circulabile sau necirculabile amplasate sub pardoseală (fig. 4.18, 4.19);
– cu distribuție superioară când conducta este amplasată sub planșeul ultimului nivel (fig. 4.20);
– cu distribuție intermediară când conducta este amplasată sub planșeul unui nivel curent;
– cu distribuție mixtă când conducta este amplasată parțial în subsol și sub planșeul ultimului nivel;
după regimul de presiuni ale apei:
– cu o singură zonă de presiune când întreaga instalație a obiectivului se află sub presiunea aceleași surse;
– cu mai multe zone de presiune când există mai multe zone de presiune sub presiunea unor surse diferite;
Este de menționat faptul că într-o zonă, presiunea se limitează la 6 bar, limita maximă de rezistență a elementelor componente ale instalației.
după forma rețelei de alimentare cu apă (fig. 4.14):
– ramificată;
– inelară;
– mixtă (parțial inelară, parțial ramificată);
după temperatura apei care circulă prin rețea :
– rețele de distribuție a apei reci;
– rețea de distribuție a apei calde sanitare;
– rețea de recirculare a apei calde sanitare;
În general, rețeaua de distribuție a apei calde sanitare produse în boilerul de acumulare sau cu ajutorul unui schimbător de căldură în plăci, urmărește până la punctul de consum rețeaua de alimentare cu apă rece.
Rețeaua de recirculare a apei calde sanitare are rolul de a împiedica răcirea apei calde (datorită pierderilor termice) în conductele de distribuție pe perioada neutilizării. În acest context, de la obiectele sanitare finale până la boilerul de preparare a apei calde menajere se montează conducte de recirculare. Cu ajutorul pompei de recirculare (cu funcționare intermitentă – aproximativ cu 1 minut la 15 minute) apa răcită este returnată în boiler pentru reîncălzire.
4.2.2 Materiale utilizate la realizarea instalațiilor interioare de alimentare cu apă pentru consum menajer
Materialele utilizate la realizarea instalațiilor interioare de alimentare cu apă se împart în:
a) materiale care concură la realizarea rețelelor de alimentare cu apă;
b) obiecte sanitare și armăturile aferente acestora;
c) aparatură de măsură și control;
Materiale utilizate la realizarea rețelelor interioare de alimentare cu apă
a) Țevi și armături din oțel zincat
Zincarea oțelului este obligatorie datorită efectului pe care îl are oxigenul dizolvat în apă la corodarea materialului.
În tehnologiile vechi au avut o largă răspândire la realizarea instalațiilor de alimentare cu apă în principal datorită rezistenței mecanice bune și a costurilor relativ reduse. În prezent utilizarea lor s-a restrâns din cauza costurilor de realizare și a dezavantajelor care le au în exploatare. Principalul dezavantaj este legat de depunerile electrochimice datorate curenților electrici vagabonzi. Acestea imprimă apei un gust specific „de instalație” și în timp duc la îngustarea secțiunii de curgere până la scoaterea din funcțiune a rețelei.
Tehnologia de îmbinare a țevilor și armăturilor este realizată prin înfiletate cu filet G pentru diametre nominale mici (<Dn 100) și prin îmbinare cu flanșe pentru diametre nominale mari (>Dn 40).
Armăturile de îmbinare a tronsoanelor sunt confecționate din oțel sau fontă zincate și sunt: mufe, mufe reduse, coturi, coturi reduse, nipluri, nipluri reduse, teuri, teuri reduse, cruci, cruci reduse, racorduri olandeze, flanșe, compensatoare de dilatație, etc.
În prezent se produc și se găsesc pe piață întreaga gamă de țevi și armături zincate până la Dn 150. Peste această dimensiune se recomandă utilizarea țevilor de construcții.
b) Țevi și armături din cupru
Cuprul este un material foarte indicat la realizarea rețelelor de alimentare cu apă datorită menținerii parametrilor igienico-sanitari ai apei pe durata de viață a rețelei. În contact cu apa bogată în oxigen, cuprul formează superficial un strat de hidroxid de cupru inert. De asemenea are o rezistență mecanică bună iar tehnologia de îmbinare prin lipire este ieftină și sigură. În prezent utilizarea sa este limitată din cauza costului mare al materialului.
În comerț toată gama tipo-dimensională este acoperită până la Dn 50 dar chiar și până la Dn 100.
Armăturile de îmbinare a tronsoanelor sunt trase din cupru și sunt: mufe, mufe reduse, coturi, coturi reduse, nipluri, nipluri reduse, teuri, teuri reduse, cruci, cruci reduse, racorduri olandeze din alamă, flanșe din alamă, racorduri terminale filetate, din alamă compensatoare de dilatație, etc.
c) Țevi și armături din polietilenă de înaltă densitate PEID (PEHD)
Datorită avantajelor pe care le prezintă această gamă tehnologică este foarte des utilizată mai ales la execuția rețelelor de apă rece. Țevile din PEHD se produc prin extrudarea polietilenei.
Pe piață se găsește întreaga gamă sortimentală de la Dn 15 – Dn 600 cu presiuni nominale de Pn 4, Pn 6, Pn 10 și Pn 16.
Îmbinarea elementelor rețelei poate fi prin cu garnitură din cauciuc prin compresiune (pentru Dn mici) sau prin termosudare pentru dimensiuni nominale peste Dn 80. Se fabrică, de asemenea, toată gama sortimentală de armături de îmbinare.
Avantajele utilizării acestei tehnologii sunt legate de costuri mici, rezistență la coroziune chiar și la montaje îngropate, durabilitate ridicată, densitate redusă, etc.
Dezavantajele sunt legate de scăderea puternică a rezistenței mecanice la temperaturi peste 50 °C și de volumul ocupat de armăturile de îmbinare prin compresiune.
d) Țevi și armături din polietilenă reticulată (PE-X)
Reticularea este un procedeu de creștere a rezistenței mecanice prin realizarea de legături spațiale între lanțurile polimerice. Acest procedeu conferă produsului o rezistență mecanică bună chiar și la temperaturi de până la 100 °C din acest motiv aceste țevi sunt folosite atât în rețelele sanitare pentru transportul apei reci cât și pentru rețele de apă caldă sanitară.
Pe piață există două tipuri de produse realizate din polietilenă reticulată și anume: în sistem monostrat și în sistem multistrat.
La sistemele monostrat, realizarea stratului contra difuziei oxigenului se face prin modificarea stratului de bază prin procedee chimice sau fizicochimice.
La sistemele multistrat, realizarea stratului contra difuziei oxigenului este unul distinct, metalic realizat în special dintr-o folie de aluminiu sudată longitudinal, între două straturi din polietilenă.
Sistemele de îmbinare ale sistemului sunt: prin compresiune, sau prin sertizare (strângerea țevii între două piese metalice).
Pe lângă avantajele utilizării polietilenei aceste sisteme realizează în plus o mai bună rezistență mecanică, împiedicarea pătrunderii oxigenului și o foarte bună flexibilitate. Procedeul de sertizare garantează siguranța îmbinării chiar și în montajele ascunse.
Gama tipodimensională în care se fabrică este Dn 12- Dn 25 la sistemele multistrat și până la Dn 100 pentru sistemele monostrat.
e) Țevi și armături din polipropilenă random (PPR)
Polipropilena având rezistență mecanică mai bună decât polietilena este utilizată pentru gama de temperaturi -2 ÷ 95°C în instalațiile sanitare și de încălzire. Există și soluția multistrat cu folie de aluminiu sau materiale compozite în scopul creșterii rezistenței mecanice și a coeficientului de dilatare.
Este un material absolut inert, relativ rigid și din aceste motive înlocuiește cu succes sistemele din oțel zincat.
Procedeul de îmbinare este cel prin termosudare iar gama tipodimensională comercializată este până la Dn 100.
f) Țevi și armături din polibutilenă
Polibutilena este un material inert din punct de vedere chimic și are excelente calități mecanice foarte bune chir și pentru grosimi mici ale peretelui țevii.
Pătrunderea ei pe piață este limitată de costurile relativ mari față de celelalte sisteme.
g) Armături de închidere și reglare
Armăturile utilizate în sistemele de alimentare cu apă sunt:
robinete de trecere cu bilă;
robinete cu sertar;
robinete cu ventil drept;
robinete cu ventil înclinat;
robinete de colț cu ventil;
robinete de treceri și golire;
robinete de reglare;
robinete de reținere cu ventil;
distribuitoare;
supape de siguranță;
regulatoare (reductoare) de presiune;
filtre mecanice;
dedurizatoare;
etc.
h) aparatură de măsură și control
Gama aparaturii de măsură și control este limitată și se reduce la aparatura de înregistrare a debitului (contoare simple și combinate Dn 20 – Dn 200), la aparatură de măsurare a temperaturii (termometre) și de măsurare a presiunii (manometre).
i) obiecte sanitare
În categoria obiectelor sanitare intră toate obiectele destinate pentru utilizarea apei reci și a apei calde sanitare în condiții igienico-sanitare.
Principalele condiții pe care obiectele sanitare trebuie să le îndeplinească sunt:
să fie ergonomice adică să poată fi ușor utilizate (fără a implica cunoștințe speciale);
să poată fi ușor curățate;
să nu favorizeze depuneri sau dezvoltarea microorganismelor pe suprafața lor;
să reziste la temperaturile de utilizare a apei;
să prezinte rezistență termică corespunzătoare;
să aibă un aspect plăcut;
Materiale utilizate la realizarea obiectelor sanitare sunt: porțelanul sanitar, oțelul inoxidabil, fonta și oțelul inoxidabil, materialul plastic, materiale compozite (fibra de sticlă, fibra de carbon), granitul, gresia, sticla, etc.
Obiectele sanitare au prevăzute orificii de montare a armăturilor sanitare terminale, a celor destinate evacuării apei uzate și a orificiilor de preaplin.
Cele mai uzuale obiecte sanitare sunt:
– lavoarele (simple, duble, cu spătar, etc);
– spălătoarelor de vase (cu picurător sau cuve)
– chiuvete (desinate montării în spații tehnice);
– căzi de baie de forme si dimensiuni diferite;
– căzi pentru hidromasaj;
– căzi și cabine de duș;
– vase de closet cu rezervoare de spălare;
– pisoare;
– bideuri;
i) armături terminale
Armăturile terminale au rolul de a furniza apa rece, apa caldă sau amestecul lor la debitul și temperatura de dorite pentru utilizare.
În categoria armăturilor terminale intră:
robinetele de serviciu simple furnizează apa rece și se montează pe obiectul sanitar sau pe perete;
robinetele de serviciu duble (au ștuț pentru montarea unui furtun);
robinetele cu plutitor asigură alimentarea vaselor de closet. Se deschid sau se închid datorită unui plutitor care sesizează nivelul apei în rezervor.
robinete pentru spălarea vasului de closet cu jet de apă;
robinet pentru pisoar;
baterii amestecătoare asigură pe lângă debitul dorit și temperatura apei sanitare. Sunt fabricate pentru montarea pe obiectul sanitar sau pe perete. Sunt special fabricate pentru lavoare, pentru spălătoare de vase sau pentru bideuri.
baterii amestecătoare pentru dușuri și căzi de baie. Se montează pe obiect sau pe perete și furnizează apa spre duș sau spre cadă.
Debitele specifice, echivalenții de debit și presiunea de utilizare [11] pentru diferite armături finale sunt prezentate în tabelul 4.4.
j) armături auxiliare obiectelor sanitare
ventile de evacuare a apei uzate;
armături de preaplin;
sifoane (au rolul de a separa canalizarea și interior prin intermediul unei coloane de apă);
robinete de reglare a debitului maxim de apă cu montare sub obiectul sanitar sau pe distribuitor;
furtune flexibile realizează legătura flexibilă între rețeaua de alimentare și obiect;
k) materiale auxiliare pentru echiparea grupurilor sanitare
etajere;
oglinzi;
suporți pentru săpun;
suporți pentru pahare;
suporți pentru periuțele de dinți;
suporți pentru prosoape;
Tab. 4.4 Debitele specifice, echivalenții de debit și presiunea de utilizare pentru diferite armături finale
suporți pentru peria de curățat closetul;
suporți pentru hârtie igienică;
cuiere;
etc
4.2.3 Stabilirea debitului zilnic de apă caldă și rece
Mobilarea spațiilor sanitare din obiectivele de alimentație publică și primire turistică se face ținând seama de clasificarea obiectivului, de structura unității și de numărul de locuri de cazare sau de vizitatori, consumatori, etc.
Dacă în obiectivul în discuție există procese tehnologice consumatoare de apă rece sau de apă caldă debitul zilnic va fi suplimentat cu debitul procesului tehnologic respectiv.
Necesarul specific de apă caldă și rece pentru un obiectiv este dat în tabelul 4.5
Tabelul 4.5 Necesarul specifice de apă rece și caldă în funcție de destinațiile clădirilor
Debitul zilnic de apă rece și caldă e obține înmulțind debitul specific cu numărul de locuri al obiectivului.
4.2.4 Calculul hidraulic al conductelor de distribuție a apei destinată consumului menajer
4.2.4.1 Stabilirea debitului de calcul al tronsonului de rețea
Regimul de funcționare al instalațiilor sanitare este unul tranzitoriu, nepermanent întrucât utilizarea obiectelor sanitare se face aleatoriu. Din acest motiv și debitele apei pe tronsoanele rețelei este variabil.
În acest context, stabilirea unui debit de calcul al unui tronson al rețelei sanitare se face statistic ținând seama simultaneitatea utilizării instalației.
Cea mai utilizată metodă de stabilire a debitului de calcul prin tronsoanele rețelelor sanitare este metoda echivalenților.
Prin echivalentul de debit E al armăturii unui obiect sanitar se înțelege raportul dintre debitul de utilizare (nominal) al armăturii, în condiții nominale și un debit standard de 0,2 l/s.
[-] (4.65)
Presiunea de utilizare a unei armături sanitare este presiunea disponibilă la armătura obiectului sanitar necesară pentru a asigura debitul nominal al armăturii.
Debitele specifice, echivalenții de debit și presiunea de utilizare pentru diferite armături finale sunt date în tabelul 4.4.
Există două tipuri de armături finale care echipează obiectele sanitare și anume bateriile de amestec și robinetele.
Bateriile de amestec sunt alimentate atât cu apă rece cât și cu apă caldă și furnizează utilizatorului apă sanitară la o temperatură variabilă în funcție de dorința utilizatorului. Aceste armături sunt destinate pentru echiparea lavoarelor, spălătoarelor, căzilor de baie și duș, bideurilor, etc. Echivalentul de debit al acestor armături se notează cu E1.
Robinetele sunt armături finale care furnizează utilizatorului numai apă rece la temperatura de rețea. Sunt de două feluri simplu serviciu și dubluserviciu – la care se poate cupla un furtun de alimentare (mașini de spălat, utilaje diverse, hidranți de grădină, etc). Echivalentul de debit al acestor armături se notează cu E2.
Tab. 4.6 Relațiile de calcul ale echivalentului de debit funcție de tipul de obiecte deservite tronsonul de rețea
Pentru determinarea echivalentului de debit pentru un anumit tronson de rețea, E se face însumarea echivalenților de debit pentru tuturor obiectelor sanitare alimentate de acel tronson. În tabelul 4.6 sunt date relațiile de calcul a echivalentului de debit funcție de tipul de obiecte deservite de acel tronson.
După stabilirea echivalentului de debit se determină debitul de calcul al tronsonului, .
Tab. 4.7 Relațiile de calcul ale debitului de calcul, [l/s] funcție de destinația clădirii
NOTĂ: În afara domeniului de aplicabilitate
Pentru clădiri cu destinația de locuință, debitul de calcul este dat tabelar în literatura de specialitate [11] sau poate fi aproximat cu relația:
[l/s] (4.66)
Unde a este un coeficient de debit funcție de temperatura apei distribuite. Pentru conductele de alimentare cu apă rece a instalațiilor de preparare a apei calde sanitare și pentru conductele și coloane de distribuție a apei calde sanitare la bateriile de amestec a=0,7. Pentru celelalte cazuri a=1,0.
Pentru clădiri cu altă destinație decât locuință, debitul de calcul se calculează cu relațiile din tabelul 4.7.
4.2.4.2 Determinarea sarcinii hidrostatice pentru alimentarea cu apă
Se consideră rețeaua de alimentare cu apă din fig. 4.21. Se dorește determinarea sarcinii hidrostatice necesare în punctul de alimentare A pentru funcționarea corectă a tuturor armăturilor finale ale rețelei.
Pentru aceasta trebuie identificată armătura cu cel mai defavorabil regim de funcționare. Ea se va găsi la cea mai înaltă cotă (ultimul nivel), va avea presiunea de utilizare cea mai ridicata (tab. 4.4), iar pierderile de sarcină ale traseului vor fi cele mai importante. În cazul instalației din fig. 4.21 este armătura C în regimul de utilizare a apei calde.
Dacă luăm ca referință cota demisolului și aplicând ecuația lui Bernoulli pentru cele două secțiuni A, respectiv C, se obține:
[m] (4.67)
unde semnificația termenilor este explicitată anterior, [Pa] este presiunea de utilizare a apei la armătura C iar este presiunea minimă pe care trebuie să o aibă apa în secțiunea A pentru funcționarea corectă a instalației.
Vitezele maxime ale apei în diferitele secțiuni ale instalației sanitare sunt aproximativ aceeași funcție de destinația clădirii:
max. 1,5 m/s pentru săli de spectacole și spitale;
max. 2,0 m/s pentru locuințe, hoteluri, clădiri cu destinație social – culturală, etc;
max. 3,0 m/s pentru clădiri industriale;
Cu aceste considerente putem aprecia că așa că termenii energii unitare specifice cinetice sunt aproximativ aceleași așa că pot fi simplificați în relația 4.67.
Pe de altă parte termenii energiei potențiale de presiune se pot nota cu și astfel că relația devine:
[m] (4.68)
sau energia potențială specifică de presiune disponibilă în A trebuie să fie:
[m] (4.69)
Fig. 4.21 Schema de principiu pentru stabilirea debitelor ramurilor rețelei de alimentare cu apă caldă și rece
Dacă se amplifică relația cu greutatea specifică se obține expresia presiunii necesare din secțiunea A:
[Pa] (4.70)
Cunoscând amplasarea armăturii față de punctul de alimentare cu apă, a presiunii de utilizare a armăturii problema determinării sarcinii (presiunii) disponibile se reduce la determinarea pentru condițiile date a căderii de sarcină sau, mai uzual, la determinarea căderii de presiune pe traseu .
4.2.4.3 Determinarea căderii de presiune pe traseu
Pentru exemplificare se va determina căderea de presiune pe trasul A-C respectiv .
Procedura constă în însumarea căderilor de presiune a tronsoanelor componente ale traseului. Concret, în cazul rețelei din fig. 4.21:
[Pa](4.71)
Determinarea căderii de presiune pe un tronson se face urmărind următoarea procedură:
– determinarea echivalentului de debit al rețelei Ei prin însumarea echivalenților de debit ai tronsoanelor din aval (ex: E9= E4+E8);
– determinarea debitului de calcul qc [m3/s] prin procedura descrisă la punctul a).
– determinarea lungimii traseului [m] și fixarea inițială (pe baza experienței anterioare) a unui diametru nominal respectiv a diametrului interior [m];
– determinarea vitezei medii a apei din tronsonul în discuție cu relația:
[m/s] (4.72)
În cazul în care viteza medie se încadrează în limitele recomandate se păstrează în caz contrar se alege o conductă cu un Dn adecvat.
– determinarea criteriului de similitudine Reynolds Re:
[-] (4.73)
unde densitatea [kg/m3] este dată tabelar în literatura de specialitate iar vâscozitatea dinamică [Ns/m2] se ia din tabele sau se calculează cu relația empirică [17]:
[Ns/m2] (4.74)
– funcție de regimul de curgere precizat de valoarea criteriului de similitudine Re, se determină coeficientul lui Darcy, cu relațiile 4.56 ÷ 4.60. și căderea de presiune pe tronson datorită pierderilor liniare de sarcină:
[N/m2] (4.75)
– funcție de rezistențele locale de pe traseu se determină suma coeficienților pierderilor locale de sarcină, (din tab. 4.2) și căderea de presiune pe tronson datorită pierderilor locale de sarcină:
[N/m2] (4.76)
și deci căderea totală de presiune pe tronson
[N/m2] (4.77)
– căderea totală de presiune de pe întreaga rețea A-C se face însumând căderile de presiune de pe tronsoanele componente (vezi 4.71).
Pentru dimensionarea celorlalte ramuri ale rețelei spre exemplu a ramurii 10-13 se face știind că în punctul de ramificație B presiunea disponibilă este:
[N/m2] (4.78)
Este recomandabil ca viteza prin tronsoanele rețelei să nu depășească viteza recomandată pentru limitarea sunetelor pe care le pot genera curgerile cu viteză mare. Reglarea debitului la fiecare obiect sanitar se face prin introducerea unei rezistențe hidraulice suplimentare în circuit (robinetele de reglare) cu care este echipat fiecare obiect sanitar.
4.3 Instalații pentru ridicarea presiunii apei
În multe cazuri (clădiri înalte, acumulări de apă, etc) este necesar transportul apei de la un nivel energetic inferior la unul mai înalt. Aceasta se poate face doar transferând energie apei cu ajutorul unor utilaje numite pompe. Acestea transformă energia mecanică în energie hidraulică cu un randament subunitar .
Pompele utilizate pentru vehicularea apei sunt:
pompe volumetrice( cu piston, cu roți dințate, cu lobi, cu inel rotativ, etc);
turbopompele (centrifuge, elicoidale, etc);
Cele mai utilizate sunt pompele centrifuge monoetajate și multietajate cuprinse în ansambluri numite grupuri de pompare sau hidrofoare.
Un hidrofor are în componență una sau mai multe pompe, un vas de acumulare cu pernă gazoasă și un sistem de automatizare (bazat în principal pe presiunea fluidului refulat).
În anumite cazuri se pot utiliza și sisteme de pompare cu variator de turație care asigură un debit variabil de apă funcție de consum.
Curba caracteristică de sarcină a unei pompe reprezintă dependența dintre înălțimea de pompare și debitului volumic al pompei H= f(qv). Geometric este o parabolă cu un maxim (fig. 4.23).
Funcționarea pompei pe domeniul A-M este o funcționare instabilă (pompaj) din această cauză doar domeniul de funcționare peste debitul maxim poate fi considerat.
Curba caracteristică a puterii, P= f(qv) este continuu crescătoare iar curba caracteristică de randament η= f(qv). este o parabolă care prezintă un maxim.
4.3.1 Determinarea înălțimii de pompare
În figura 4.22 este reprezentată schema de principiu a unei instalații de pompare. Ea are în componență un rezervor de apă de acumulare R1 cu suprafața liberă a apei la cota z1 asupra căreia acționează presiunea statică p1. Pompa P aspiră (prin conducta de aspirație) din rezervor apă și o refulează (prin conducta de refulare) în rezervorul R2 în care cota liberă a apei este z2 asupra căreia acționează presiunea statică p2.
Se urmărește determinarea energiei specifice (înălțimea de pompare Hp) pe care sistemul de pompare trebuie să o furnizeze apei pentru a transfera debitul de apă qv din rezervorul R1 în rezervorul R2 și a instalației.
Înălțimea de pompare Hp se determină scriind bilanțul energetic pe acest sistem este:
[m] (4.79)
unde cota energetică în secțiunea 2-2 este:
[m] (4.80)
Fig. 4.22 Schema de principiu pentru determinarea înălțimii de pompare
cota energetică în secțiunea 1-1 este:
[m] (4.81)
iar pierderile de sarcină sunt suma pierderilor de sarcină pe traseul de aspirație și pe traseul de refulare :
[m] (4.82)
astfel că înălțimea de pompare generată de pompă este:
[m] (4.82)
Unde poartă numele de înălțime geodezică de pompare și se numește înălțime statică de pompare.
Când presiunile atunci .
4.3.2 Determinarea punctului de funcționare a pompei
În figura 4.23 sunt reprezentate curba caracteristică de sarcină H= f(qv), curba caracteristică a puterii, P= f(qv) și curba caracteristică de randament η= f(qv) a unei pompe.
Pentru determinarea punctului de funcționare este necesară reprezentarea în aceeași diagramă a caracteristicii rețelei.
Celor două curbe se intersectează în punctul F numit punct de funcționare al pompei astfel că prin rețea se va vehicula debitul volumic qvF la înălțimea de pompare HF .
Perpendiculara pe axa absciselor dusă din punctul F determină la intersecțiile cu curba puterii absorbite și cu cuba randamentului cele două mărimi de funcționare PF și ηF.
Fig. 4.23 Alegerea pompei
4.3.3 Cuplarea pompelor
Cuplarea pompelor este o soluție tehnică uzuală aplicată pentru creșterea debitului într-o instalație sau creșterea presiunii de pompare.
Cuplarea în paralel a două sau mai multe pompe
Din diagramă se poate observa că funcționarea unei singure pompe determină debitul qv1 și o înălțime de pompare H1.
Funcționarea celei de a doua pompe suplimentează dar nu dublează debitul refulat însă crește înălțimea de pompare astfel încât energia se conservă.
Fig. 4.24 Cuplarea în paralel a pompelor
Cuplarea în serie a două sau mai multe pompe este utilizată pentru creșterea presiunii de refulare a pompei. În figura 4.25 este redată sugestiv analiza cuplajului a două pompe centrifuge identice.
Curba caracteristică de sarcină H= f(qv) a cuplajului se trasează însumând pentru același debit înălțimile de pompare ale celor două pompe.
Fig. 4.25 Cuplarea în serie a pompelor
Din diagramă se poate observa că funcționarea unei singure pompe determină debitul qv1 și o înălțime de pompare H1.
Funcționarea celei de a doua pompe suplimentează dar nu dublează înălțimea de pompare iar debitul refulat crește astfel încât energia se conservă.
4.4 Instalații pentru stingerea incendiilor
Clădirile de interes public și cele industriale trebuiesc dotate, conform legislației in vigoare, cu mijloace de stingerea eventualelor incendii. Soluțiile specifice pentru fiecare obiectiv în parte sunt reliefate într-o lucrare numită Scenariu de siguranță la foc, întocmit de un specialist la înființarea obiectivului.
Cele mai utilizate mijloace de stingere din interior a incendiilor sunt: instalațiile de hidranți interiori, instalațiile de sprinklere, instalații de drencere, etc.
4.4.1 Instalații pentru stingerea incendiilor cu hidranți de interior
Hidranți de interior se amplasează în locuri accesibile din exteriorul clădirii sau în apropierea casei scărilor și sunt în fapt robinete speciale cu ventil Dn 50 alimentate cu apă, cu un racord special destinat cuplării unui furtun de stingerea incendiilor.
Lungimea furtunului (textil) este de 20 m la care se poate cupla o țeavă de refulare prin care se formează jetul de apă pentru stingerea incendiului. În poziția montată furtunul se rulează pe un tambur amplasat în cutia hidrantului.
Rețeaua de alimentare cu apă se executată din țeavă de oțel zincată de minim Dn 50. Presiunea de utilizare a hidrantului este de minim 2 bar astfel încât în cele mai multe cazuri ea este asigurată de nu grup de pompare de incendiu care pompează apă dintr-un rezervor unde este stocată rezerva de apă destinată exclusiv stingerii incendiilor.
Fig. 4.26 Schemă de principiu a instalației de stingere a incendiilor cu hidranți de interior
Rețeaua de distribuție a apei poate fi realizată arborescent pentru obiective cu extensie mică sau în inel pentru obiective de importanță mare.
Pentru evitarea stagnării apei în rețeaua de stingere a incendiilor, coloanele de alimentare vor fi legate la cate un rezervor de closet.
În figura 4.26 este reprezentată o instalație de stingere a incendiilor cu hidranți de interior cu distribuția apei în inel.
4.4.2 Instalații automate pentru stingerea incendiilor cu sprinklere și drencere
Sprinklerele (fig. 4,27) sunt dispozitive cu rolul de dispersare a apei sub formă de picături pe suprafața protejată. Sprinklerele înglobează un dispozitiv fuzibil care declanșează jetul dacă temperatura depășește temperatura stabilită.
Din punct de vedere constructiv pe piață se găsește o gamă diversă de sprinklere cu poziția de montare a deflectorului în jos sau in sus, cu diferite forme ale jeturilor de apă, etc.
În figura 4.27 este reprezentat (schematic) un sprinkler la care elementul fuzibil este o fiolă de sticlă care se sparge la o anumită temperatură (aprox. 75°C) lăsând liber jetul de apă înspre deflector.
Avantajul utilizării acestor instalații este legat de faptul că stingerea unui eventual incendiu este promptă și se face local fără să producă inundații cu apă ale altor zone ale imobilului.
Fig. 4.27 Sprinkler cu bulb
Rețeaua de distribuție a apei la sprinklere se află tot timpul sub presiunea nominală a instalației. Ea se execută din țeavă de oțel zincată pentru a evitat deteriorarea ei din cauza temperaturii. a jetului de apă sub forma unor picături pe Hidranți de interior se amplasează în locuri accesibile din exteriorul clădirii sau în apropierea casei scărilor și sunt în fapt robinete speciale cu ventil Dn 50 alimentați cu apă, cu un racord special destinat cuplării unui furtun de stingerea incendiilor.
În figura 4.28 este reprezentată schematic o instalație cu sprinklere la care presiunea de funcționare este asigurată de un grup de pompare care aspiră apa din rezervorul de rezervă pentru incendiu și o distribuie prin rețeaua de distribuție la fiecare dispozitiv.
Fig. 4.28 Instalație de stingerea a incendiilor cu sprinklere
Drencerele sunt sprinklere fără fuzibil, cu ajutajul deschis, astfel că, în poziția normală instalația cu drencere nu este alimentată cu apă.
Un grup de drencere care protejează o anumită zonă este alimentat cu apă prin intermediul unui ventil cu acționare automată.
Declanșarea alimentării cu apă se face pe baza unui semnal furnizat de un detector de incendiu. Acest detector se amplasează în zona protejată și furnizează un semnal electric sau mecanic pentru deschiderea ventilului de alimentare.
În figura 4.29 este reprezentată schematic o instalație cu drencere cu acționarea electrică a ventilului de alimentare.
Fig. 4.29 Instalație de stingerea a incendiilor cu drencere
4.5 Instalații de canalizare
Instalațiile de canalizare au rolul de a colecta, curăți și transporta spre un emisar (râu, lac, mare) apele uzate menajere, apele industriale și apele meteorice.
Înainte de deversare, apele trebuie să se încadreze în parametri reglementați așa încât trebuiesc epurate. În general, epurarea se realizează în stații de epurare aparținând comunităților locale dar există cazuri în care epurarea se face parțial sau integral la obiectiv înainte de evacuarea lor spre emisar (epurare totală – obiective izolate) sau înainte de evacuarea lor spre canalizarea publică.
De obicei obiectivele de primire turistică și de alimentație publică nu deversează în apele uzate menajere substanțe interzise în afară de grăsimi și eventual produse petroliere.
Acolo unde este cazul (bucătării) apele uzate se vor curăți de grăsimi prin montarea unor separatoare de grăsimi la fiecare obiect sanitar vizat sau pe conducta colectoare.
Produsele petroliere pot ajunge in canalizarea pluvială de pe platforme unde sunt amenajate parcări sau din ateliere de reparații auto, etc. În situațiile reglementate legal apele uzate colectate de din aceste locuri se vor curăți înainte de evacuare cu filtre speciale (cu coalescență).
Funcție de cum este organizată colectarea și evacuarea apelor uzate sistemul de canalizare poate fi:
unitar atunci când atât apele uzate menajere cât și cele pluviale sunt evacuate prin aceleași rețele.
separatist atunci când apele pluviale și cele menajere sunt colectate și evacuate prin sisteme de canalizare proprii;
Elementele care compun sistemul de canalizare dintr-un obiectiv sunt: obiectele sanitare, receptoarele, rețelele de canalizare (ansamblul de conducte) căminele de canalizare și eventual utilaje și aparte specifice, figura 4.30.
Obiectele sanitare sunt cele obișnuite descrise anterior. Evacuarea apei uzate înspre rețeaua de canalizare se face gravimetric, prin partea inferioară a obiectului sanitar unde, în general, este montat un ventil de scurgere cu rolul de a obtura evacuarea apei (vremelnic – prin amplasarea unui dop). Între ventil și rețeaua de canalizare se montează un sifon rigid sau flexibil care, pe principiul vaselor comunicante, menține o coloană de apă cu rol de lacăt hidraulic.
Fig. 4.30 Instalație de canalizare
Această coloană protejează microclimatul interior de gazele urât mirositoare din canalizare. Unele obiecte sanitare (vasele de closet, pisoarele) au înglobate în structură, prin construcție aceste sifoane.
Receptoarele pot fi de pardoseală (sifoane de pardoseală) sau de plintă cu rolul de a prelua deversate pe pardoseli, de terasă (pentru preluarea apelor meteorice), guri de scurgere cu sau fără depozit, etc pentru preluarea apelor meteorice de pe platforme.
Rețelele de conducte fac legătura între obiectele sanitare, receptoare și căminele de canalizare. Sunt formate din conducte de legătură la obiecte, coloane de canalizare și rețele colectoare. Coloanele sunt verticale colectează apele uzate din băi, bucătării etc iar în cazul canalizărilor pluviale de pe terase și șarpante.
Coloanele se aerisesc adică se pun în legătură cu atmosfera pentru ca, în curgerea verticală a maselor compacte de apă (pistoane), să nu se producă depresiune care ar aspira lacătul hidraulic din sifoane.
Rețelele colectoare au traseul orizontal, descendent și colectează apele uzate de la coloane și alte obiecte sanitare.
Rețelele de conducte sunt alcătuite din tronsoane care se îmbină între ele prin formă. Etanșarea dintre tronsoane se realizează prin lipire, plumbuire, cimentare sau în soluția modernă prin garnituri speciale din cauciuc.
Căminele de canalizare por fi de vizitare a instalației de canalizare, de racord, de intersecție, de rupere de pantă, de spălare a instalației de canalizare sau de limită de proprietate.
Construcția lor poate fi din tuburi de beton, beton turnat, tuburi din mase plastice sau din zidărie. Pentru accesul personalului de întreținere căminul este prevăzut cu o gură de vizitare prevăzută cu ramă metalică și capac metalic. Funcție de sarcina la care rezistă capacele sunt de patru tipuri de la necarosabile la carosabile de trafic greu.
Cele mai utilizate dispozitive și utilaje din tehnologia evacuării apelor reziduale sunt: pompele sau grupurile de pompare pentru ape fecaloide sau nefecaloide, separatoarele de grăsimi, separatoarele de produse petroliere, rezervoarele vidanjabile, microstațiile de epurare etc.
4.5.1 Calculul instalațiilor de canalizare
4.5.1.1 Stabilirea debitului de calcul
În rețelele de canalizare curgerea este o curgere cu suprafață liberă adică doar o parte din perimetrul secțiunii de curgere se află în contact cu pereții solizi ai rețelei.
Cea mai utilizată metodă de stabilire a debitului de calcul prin tronsoanele rețelelor sanitare este metoda echivalenților.
Prin echivalentul de debit de canalizare E al unui obiect sanitar se înțelege raportul dintre debitul de utilizare (nominal) al obiectului sanitar, în condiții nominale și un debit standard, ales convențional de 0,33 l/s.
[-] (4.83)
Debitele specifice, echivalenții de debit, diametrul nominal al conductei de scurgere și pantele conductei de legătură ale obiectelor sanitare sunt date în tabelul 4.8.
Pentru determinarea echivalentului de debit pentru un anumit tronson de rețea, E se face însumarea echivalenților de debit pentru tuturor obiectelor sanitare alimentate de acel tronson.
Tabelul 4.8 Debitele specifice, echivalenții de debit, diametrul nominal al conductei de scurgere și pantele conductei de legătură ale obiectelor sanitare
Tab. 4.9 Relațiile de calcul ale debitului de calcul, [l/s] funcție de destinația clădirii
După stabilirea echivalentului de debit se determină debitul de calcul al tronsonului, cu relația:
[l/s] (4.84)
în care este debitul de calcul specific al rețelei determinat funcție de suma echivalenților tronsonului iar este debitul obiectului sanitar de pe tronson cu debitul cel mai mare.
Pentru clădiri cu destinația de locuință, debitul de calcul este dat tabelar în literatura de specialitate [11] sau poate fi calculat cu relația:
[l/s] (4.85)
Pentru clădiri cu altă destinație decât locuință, debitul de calcul se calculează cu relațiile din tabelul 4.9.
4.5.1.2 Calculul hidraulic al conductelor de legătură
Conductele de legătură a obiectelor sanitare de coloană sunt cele mai expuse înfundării datorită impurităților existente în apa uzată.
Diametrele nominale ale acestor conducte și pantele lor au fost stabilite prin experiențe și sunt prezentate în tab. 4.8.
4.5.1.3 Calculul hidraulic al coloanelor de canalizare
Tab. 4.10 Debitele critice la curgerea apei prin coloane menajere
Cel mai important fenomen care poate apărea la curgerea verticală a apei uzate prin coloanele de canalizare este formarea pistonului hidraulic. Pistonul hidraulic comprimă în aval gazele din conducta de canalizare și creează o depresiune în spate. Ambele fenomene pot produce ruperea lacătului hidraulic din sifoanele obiectelor sanitare. Înălțimea standard a gărzi hidraulice a sifoanele este de 50 mm.
Prin experimentări s-au stabilit debitele critice la curgerea apei uzate prin coloanele de canalizare pentru diferite diametre nominale și diferite diametre ale conductei de legătură cu obiectele sanitare (tab. 4.10).
În practică diametrul nominal al coloanei de canalizare se alege cel puțin egal cu a celei mai mari conducte de legătură iar debitele maxime efective transportate trebuie să fie maxim 0,9 din debitul critic.
4.5.1.4 Calculul hidraulic al conductelor de canalizare orizontale
Pentru o funcționare corectă orizontale de canalizare trebuie ca:
viteza apei uzate să fie mai mare decât viteza de autocurățire (0,7 m/s);
viteza apei uzate să fie mai mică decât viteza maxim admisă (4 m/s);
gradul de umplere să fie mai mic decât cel maxim admis vezi tabel 4.11;
panta de montaj a conductei trebuie să fie cea indicată pentru diametrul conductei și tipul apei canalizate vezi tabel 4.12;
Gradul de umplere, al conductei este definit ca raportul dintre înălțimea curentului de apă și înălțimea totală a conductei de scurgere.
[-] (4.86)
Panta unui tronson de rețea, reprezintă raportul dintre diferența de nivel dintre capetele tronsonului, și lungimea conductei .
[-] (4.87)
Tabelul 4.11 Gradul de umplere u, maxim admis în funcție de natura apei uzate și de diametrul conductei (STAS 1795)
În practică diametrul nominal al coloanei de canalizare se alege cel puțin egal cu a celei mai mari conducte de legătură iar debitele maxime efective transportate trebuie să fie maxim 0,9 din debitul critic.
Metodologia de dimensionare a unei rețele de colectoare canalizare are următoarele etape:
– se întocmește schema de calcul a rețelei de canalizare având la bază planurile și schema coloanei instalației de canalizare;
– se numerotează fiecare tronson de rețea pornind de la obiectul sanitar cel mai îndepărtat;
– se determină debitul de calcul, pentru fiecare tronson de rețea;
– pentru un tronson orizontal al instalației de canalizare se adoptă preliminar un diametru nominal funcție de debitul de calcul;
– se alege o pantă a tronsonului de rețea ținând seama de condițiile locale și de pantele recomandate (tabelul 4.12);
Tabelul 4.12 Pantele normale și minime ale conductelor de canalizare (STAS 1795)
– din tabelul 4.13 funcție de diametru și pantă se determină debitul [l/s] și viteza medie [m/s] la curgerea prin secțiunea plină;
Tabelul 4.13 Debitele de curgere și vitezele prin conducte de canalizare din mase plastice (STAS 1795)
– se determină coeficientul de debit ca raport între debitul de calcul și debitul la curgerea cu secțiune plină :
[-] (4.88)
– din diagrama din fig. 4.31 se determină gradul de umplere efectiv și se compară cu cel maxim admis tabelul 4.11;
Fig. 4.31 Diagrama pentru determinarea gradului de umplere și a vitezei medii de curgere la conducte circulare
– în caz contrar se adoptă un diametru mai mare și se reface procedura până când condiția gradului de umplere se verifică;
– funcție de coeficientul de debit din diagrama 4.31 se determină raportul de viteze și se calculează viteza medie efectivă de curgere cu relația:
[m/s] (4.89)
– se verifică condiția ca viteza medie efectivă să se încadreze în limitele recomandate ;
– în caz contrar se adoptă un diametru mai mare și se reface procedura până când condiția vitezei se verifică;
4.6 Exploatarea instalațiilor sanitare
Exploatarea instalațiilor sanitare începe după încheierea și recepția lucrărilor instalații aferente construcției.
Exploatarea instalațiilor sanitare trebuie să se facă astfel încât, pe întreaga durată de folosință, să mențină cerințele de calitate cu caracter de obligatoriu:
rezistență și stabilitate;
siguranță în exploatare;
siguranță la foc;
igiena, sănătatea oamenilor, protecția mediului;
izolația termică, hidrofugă și economie de energie;
protecție împotriva zgomotului;
Exploatarea instalațiilor sanitare se va face în concordanță cu:
instrucțiunile de exploatare caietul de sarcini;
prescripțiile tehnice conexe domeniului instalațiilor sanitare I9-08 Normativ privind proiectarea execuția și exploatarea instalațiilor sanitare aferente clădirilor [33];
fișele tehnice ale aparatelor, utilajelor, echipamentelor
și cuprinde următoarele operații:
controlul și verificarea instalației pentru asigurarea funcționării în regim normal;
revizia instalației;
reparații curente;
reparații capitale;
reparații accidentale.
Controlul și verificarea instalației se fac permanent către personalul de exploatare pe baza unui program și are ca obiectiv menținerea instalației la parametrii proiectați.
Revizia instalației se face periodic și are ca scop cunoașterea stării instalației la un anumit moment dat în vederea luării unor eventuale măsuri aducerea instalației la parametrii proiectați.
Reparațiile curente se fac preventiv (pentru părțile instalației cu defecțiuni susceptibile)) sau în urma constatărilor făcute la revizii.
Reparațiile capitale se fac programat pentru înlocuirea unor elemente de instalație uzate sau cu perioada de funcționare normată expirată. Un alt scop urmărit este modernizarea instalației.
Perioada și data reparației se stabilesc în funcție de durata de viață normată și de constatările făcute cu ocazia verificărilor și reviziilor, de gradul de uzură al elementelor instalației și influența lor în exploatare (pierderi de apă și energie), frecvența cu care apar defecțiunile, costul remedierilor etc.
Reparațiile accidentale urmăresc înlăturarea în mod operativ a defecțiunilor și avariilor pentru funcționarea instalației în stare normală și în siguranță.
Parametri care pot semnala de existența unor defecțiuni sau/și deficiențe în exploatarea instalațiilor sanitare, sunt:
apariția unor anomalii în alimentarea cu apă a unor puncte de consum.
nivelul consumurilor de apă, de energie termică și energie electrică;
zgomote la funcționarea instalației;
deteriorări ale construcției în zona conductelor și echipamentelor;
calitatea apei furnizate de rețeaua publică. Calitatea apei furnizate de rețeaua exterioară trebuie certificată prin analize în laboratoare de specialitate efectuate periodic;
Controlul și verificarea instalațiilor interioare de apă rece și caldă se face zilnic și constă în:
controlul vizual al etanșeității instalației (conducte, îmbinări, armături de închidere și de serviciu);
controlul parametrilor apei de alimentare la punctelor de consum (presiune, debit);
controlul calității apei; (culoare, miros, conținut de suspensii etc.)
verificarea integrității termoizolației.
Pentru alimentarea normală cu apă rece și apă caldă de consum este necesar să se facă reglajul hidraulic al rețelelor (inclusiv a rețelei de recirculare a apei) și reglajul temperaturii apei calde de consum.
Exploatarea stațiilor de pompare a apei implică:
controlul și verificarea stației de pompare zilnic și depistarea cauzelor care pot produce defecțiuni;
monitorizarea nivelului de zgomot produse de echipamente în mișcare;
monitorizarea indicațiile aparatelor de măsură;
la recipientele de hidrofor se va urmări dacă conținutul de aer se menține în limitele normale
compararea presiunii de pornire și oprire a pompelor cu cea indicată în proiect.
se verifică dacă sunt pierderi de apă prin preaplin la rezervorul tampon și la cel de înălțime, dacă alimentarea cu apă se face normal și dacă starea generală este bună;
verificarea etanșeității presetupelor și dacă încălzirea electromotorului este normală;
la stațiile de pompare a apelor uzate se procedează la îndepărtarea depunerilor care pot obtura aspirația pompelor;
La instalațiile de stingere cu apă a incendiilor se vor face verificări periodice a instalațiilor, și se va completa documentația tehnică care trebuie să cuprindă schema de principiu, descrierea, modul de utilizare și întreținere a instalațiilor în situație normală și în caz de incendiu.
La exploatarea instalațiilor interioare de canalizare a apelor uzate menajere și a celor meteorice controlul și verificarea instalațiilor de canalizare constă în:
verificarea aspectului general al instalației, controlul subsolurilor și canalelor tehnice în vederea depistării eventualelor scurgeri sau infiltrații;
depistarea unor anomalii în funcționarea rețelei de canalizare (refulări, reducerea debitului evacuat, emanații de mirosuri din instalația de canalizare etc.);
verificarea etanșeități instalației și depistarea eventualelor pete de umezeală pe pereți, planșee, conducte, tasarea pardoselii etc.;
existența izolației fonice (garnituri de cauciuc la prinderi, garnituri sau frânghie gudronată și mastic bituminos la traversarea pereților și planșeelor);
îndepărtarea depunerilor vegetale, gunoaie, zăpadă etc. pe receptorii de terasă sau pe capacele gurilor de scurgere a apelor meteorice;
4.7 Instalații sanitare. Rezolvări practice
În figura 4.32 este prezentată o soluție de racordare a unui obiectiv la instalația de apă și canalizare stradală. Este prezentat planul de racordare precum și profilele longitudinale ale branșamentului de apă rece (până la limita proprietății) inclusiv căminul de apometru și racordul de canalizare de la căminul de limită de proprietate până la căminul stradal.
Fig. 4.32 Branșament apă. Racord canalizare
În figura 4.33 este prezentat în detaliu căminul de apometru cu piesele de componente.
Fig. 4.33 Branșament apă. Cămin de apometru – secțiune
În figura 4.34 este prezentată o soluție de racordare a unui obiectiv la instalația de apă și canalizare stradală pentru un obiectiv complex cu rezervor de stocare a apei în scopuri menajere și de stingere a incendiilor și cu stație de pompare ape uzate de la obiectele din subsol.
În figura 4.35 este detaliată stația de pompare ape uzate menajere.
Fig. 4.34 Soluție de alimentare și stocare a apei reci. Branșament apă, racord de canalizare, stație de pompare ape uzate. Plan.
Fig. 4.35 Stație de pompare ape uzate
În figura 4.36 și 4.37 este prezentată o soluție de distribuție a apei reci, a apei calde sanitare, a apei pentru alimentarea hidranților de incendiu și canalizarea unui obiectiv ce are la demisol funcțiunea de spălătorie – călcătorie ș.a. iar la parter bucătărie. Este de remarcat canalizarea independentă (cu separare a grăsimilor) pentru obiectele din bucătărie.
Fig. 4.36 Soluție de distribuție instalații sanitare. Plan demisol
Fig. 4.37 Soluție de distribuție instalații sanitare. Plan parter
În figura 4.38 este prezentată schema coloanelor pentru calculul de dimensionare al rețelei de alimentare cu apă rece și caldă pentru zona de cazare a unui hotel iar în tabelul 4.14 și 4.15 tabelul de calcul al pierderilor de presiune pe traseu.
Fig. 4.38 Schema coloanelor instalației sanitare (referință pentru calculul hidraulic)
Tab. 4.14 Calculul pierderilor de presiune pe traseu pentru rețeaua de apă rece (fig 4.38)
Tab. 4.15 Calculul pierderilor de presiune pe traseu pentru rețeaua de apă caldă sanitară (fig 4.38)
În figura 4.39 este prezentată soluția de distribuție a apei în băi utilizând distribuitoare de apă caldă și apă rece. Utilizarea distribuitoarelor are avantajul că grupează în cutia cu distribuitori toate elementele de închidere ale rețelelor de legătură cu obiectele sanitare. În acest caz fiecare obiect sanitar are rețeaua proprie care-l leagă de distribuitoare. Conductele flexibile de legătură (în general din polietilenă) pot fi amplasate pe orice traseu inclusiv prin șapă și nu prezintă elemente de îmbinare.
Fig. 4.39 Soluția de alimentare cu apă a obiectelor sanitare cu distribuitoare
În figura 4.40 este prezentată soluția clasică de distribuție a apei în băi. În acest caz din coloană rețeaua leagă obiectele cele mai îndepărtate iar și celelalte obiecte sunt legate din rețeaua principală. Dezavantajul principal este legat de existența pe rețea a elementelor de îmbinare și de închidere. Acestea sunt locuri unde pot apare defecte în funcționarea instalației. Un alt dezavantaj este legat de faptul ca trebuie amplasate pe traseu robinete de separare (la căzile de baie și dușuri) la vedere ceea ce afectează estetica interioară.
Fig. 4.40 Soluția clasică de alimentare cu apă a obiectelor sanitare
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ordonanța Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea si desfășurarea activității de turism în România
2. Neufert, E., Neufert, P., Architects’ Data, thirt Edition, edyted by Boushama Baiche and Nicholas Walliman, School of Architecture, Oxford Brookes University.
3. Coteanu, I., sc Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975
4. Moga, I., Munteanu, C., Proiectarea hidrotemică a clădirilor prin metode normative, breviar teoretic, iunie, 2004, U. T. PRES, ISBN 973-662-147-2
5. Ordinului Ministerului Dezvoltării și Turismului nr. 1296/2010 privind clasificarea unităților de alimentație publică
6. Ivanov, G., Bucătării mari, Editura Tehnică , București, 1978
7. Lăzărescu, C., Construcții hoteliere, Editura Tehnică , București, 1972
8. Voica, I., Mecanica fluidelor, Litografie Institutul de subingineri, Sibiu, 1987
9. Cioc, D., Hidraulică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983
10. Niculescu, N., ș.a., Instalații de încălzire și rețele termice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985
11. Vintilă, Șt., ș.a., Manualul de instalații sanitare, Editura Artecno București SRL, 2002
12. Rășenescu, I., fenomene de transfer, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1984
13. Kuzman, R.,– „Tabele și diagrame termodinamice”, Ed. Tehnică, București, 1978
14. Segal, B., Borha, R., și colaboratorii, Economia de energie în industria alimentară, Editura Tehnică, București, 1991.
15. Ilina, M., ș.a., Manualul de instalații de încălzire, Editura Artecno București SRL, 2002
16. Popa, B., I. GH. Carabogdan și colaboratorii: Manualul inginerului termotehnician, vol II, Editura Tehnică, București, 1986.
17. Drughean, L., ș.a., Sisteme frigorifice nepoluante, Editura Matrixrom, București, 2004.
18. C107/3 Normativ privind calculul termotehnic al elementelor de construcție ale clădirilor.
19. C107/5 Normativ privind calculul termotehnic ale elementelor de construcție în contact cu solul.
20. SR EN 1907/1 – 1990, Instalații de încălzire. Calculul necesarului de căldură. Prescripții de calcul.
21. I 5-10 Normativ privind proiectarea și executarea instalațiilor de ventilare și climatizare.
22. STAS 6648/1 – 1982, Instalații de ventilare și climatizare. Calculul aporturilor de căldură din exterior.
23. STAS 6648/2 – 1982, Instalații de ventilare și climatizare. Parametri climaterici exteriori.
24. STAS 6472/3 – 1989, Fizica construcțiilor. Termotehnica. Calculul termotehnic al elementelor de construcție ale clădirilor.
25. Duță, Gh ș.a., Instalații de ventilație și climatizare, I.C. București, 1973
26. Duță, Gh ș.a., Manualul de instalații. Instalații de ventilare și climatizare, Editura Artecno București SRL, 2002
27. Duță, Gh ș.a., Instalații de ventilație și climatizare, I.C. București, 1984
28. I5/2010, Normativ pentru proiectarea, executarea și exploatarea Instalațiilor de ventilație și climatizare.
29. SR EN 13779/2007, Ventilarea în clădiri cu altă destinație decât locuință. Cerințe de performanță pentru instalațiile de ventilare și climatizare.
30. SR EN 15251/2008- Parametrii ambianței interioare pentru proiectare și evaluare a performantei energetice a clădirilor, care se refera la calitatea aerului interior, confort termic, iluminat si acustica;
31. SR EN 7730/2006- Ergonomia mediului termic – determinare analitică și interpretarea confortului termic folosind calculul indicilor PMV și PPD și criteriile locale de confort termic;
32. I 13/1-02 Normativ privind executarea instalațiilor de încălzire centrală.
33. I 9-08 Normativ privind proiectarea execuția și exploatarea instalațiilor sanitare aferente clădirilor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ordonanța Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea si desfășurarea activității de turism în România
2. Neufert, E., Neufert, P., Architects’ Data, thirt Edition, edyted by Boushama Baiche and Nicholas Walliman, School of Architecture, Oxford Brookes University.
3. Coteanu, I., sc Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975
4. Moga, I., Munteanu, C., Proiectarea hidrotemică a clădirilor prin metode normative, breviar teoretic, iunie, 2004, U. T. PRES, ISBN 973-662-147-2
5. Ordinului Ministerului Dezvoltării și Turismului nr. 1296/2010 privind clasificarea unităților de alimentație publică
6. Ivanov, G., Bucătării mari, Editura Tehnică , București, 1978
7. Lăzărescu, C., Construcții hoteliere, Editura Tehnică , București, 1972
8. Voica, I., Mecanica fluidelor, Litografie Institutul de subingineri, Sibiu, 1987
9. Cioc, D., Hidraulică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983
10. Niculescu, N., ș.a., Instalații de încălzire și rețele termice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985
11. Vintilă, Șt., ș.a., Manualul de instalații sanitare, Editura Artecno București SRL, 2002
12. Rășenescu, I., fenomene de transfer, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1984
13. Kuzman, R.,– „Tabele și diagrame termodinamice”, Ed. Tehnică, București, 1978
14. Segal, B., Borha, R., și colaboratorii, Economia de energie în industria alimentară, Editura Tehnică, București, 1991.
15. Ilina, M., ș.a., Manualul de instalații de încălzire, Editura Artecno București SRL, 2002
16. Popa, B., I. GH. Carabogdan și colaboratorii: Manualul inginerului termotehnician, vol II, Editura Tehnică, București, 1986.
17. Drughean, L., ș.a., Sisteme frigorifice nepoluante, Editura Matrixrom, București, 2004.
18. C107/3 Normativ privind calculul termotehnic al elementelor de construcție ale clădirilor.
19. C107/5 Normativ privind calculul termotehnic ale elementelor de construcție în contact cu solul.
20. SR EN 1907/1 – 1990, Instalații de încălzire. Calculul necesarului de căldură. Prescripții de calcul.
21. I 5-10 Normativ privind proiectarea și executarea instalațiilor de ventilare și climatizare.
22. STAS 6648/1 – 1982, Instalații de ventilare și climatizare. Calculul aporturilor de căldură din exterior.
23. STAS 6648/2 – 1982, Instalații de ventilare și climatizare. Parametri climaterici exteriori.
24. STAS 6472/3 – 1989, Fizica construcțiilor. Termotehnica. Calculul termotehnic al elementelor de construcție ale clădirilor.
25. Duță, Gh ș.a., Instalații de ventilație și climatizare, I.C. București, 1973
26. Duță, Gh ș.a., Manualul de instalații. Instalații de ventilare și climatizare, Editura Artecno București SRL, 2002
27. Duță, Gh ș.a., Instalații de ventilație și climatizare, I.C. București, 1984
28. I5/2010, Normativ pentru proiectarea, executarea și exploatarea Instalațiilor de ventilație și climatizare.
29. SR EN 13779/2007, Ventilarea în clădiri cu altă destinație decât locuință. Cerințe de performanță pentru instalațiile de ventilare și climatizare.
30. SR EN 15251/2008- Parametrii ambianței interioare pentru proiectare și evaluare a performantei energetice a clădirilor, care se refera la calitatea aerului interior, confort termic, iluminat si acustica;
31. SR EN 7730/2006- Ergonomia mediului termic – determinare analitică și interpretarea confortului termic folosind calculul indicilor PMV și PPD și criteriile locale de confort termic;
32. I 13/1-02 Normativ privind executarea instalațiilor de încălzire centrală.
33. I 9-08 Normativ privind proiectarea execuția și exploatarea instalațiilor sanitare aferente clădirilor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Proiectarea Si Exploatarea Amenajarilor DE Alimentatie Publica Si Turism (ID: 145363)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.