Profitul Si Rentabilitatea – Factori Relevanti Ai Cresterii Economice a Intreprinderii
„Profitul și rentabilitatea – factori relevanți ai creșterii economice a întreprinderii”
CUPRINS
Adnotare
Introducere
Capitolul I. Aspecte teoretice privind profitul și rentabilitatea întreprinderii
Conținutul economic al profitului ca rezultat de bază al activității întreprinderii
Rentabilitatea întreprinderii – indicator al eficienței activității
Impactul profitului și rentabilității asupra creșterii economice a întreprinderii
Capitolul II. Particularitățile formării și utilizării profitului la întreprindere ( în baza datelor ICPT „Energoproiect” Î.S.)
2.1 Analiza rezultatelor financiare ale activității întreprinderii
2.2 Factorii de influență a profitului la întreprindere
2.3 Modalități de maximizare a profitului la întreprindere
Capitolul III. Eficiența activității întreprinderii
3.1 Indicatorii de rentabilitate a întreprinderii și factorii de influență a acestora
3.2 Analiza pragului de rentabilitate
3.3 Direcții de creștere a eficienței activității întreprinderii
Încheiere
Bibliografie
Anexe
CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND PROFITUL ȘI RENTABILITATEA ÎNTREPRINDERII
Conținutul economic al profitului ca rezultat de bază al activității întreprinderii
Este cert faptul că rezultatul financiar al activității unei entități economice este caracterizat de suma profitului/pierderilor și a nivelului rentabilității obținute. În așa mod, noțiunea de profit poate fi explicată în felul următor:
Profitul reprezintă depășirea veniturilor câștigate de o întreprindere asupra consumurilor și cheltuielilor suportate de aceasta din activitatea de antreprenoriat. Cuvântul dat este de origine latină și provine de la verbul „proficere” care înseamnă a da rezultate, a progresa, a aduce profit.
În continuare, vom utiliza o explicație mai restrânsă a profitului, acesta fiind definit ca excedentul de venituri față de costuri.
Astfel, din punct de vedere cantitativ, profitul se determină în felul următor:
Profitul = Venituri – Consumuri și cheltuieli
Respectiv, dependența mărimii profitului de aceste două valori poate fi exprimată astfel:
Cu cât este mai mare valoarea veniturilor, cu atât va fi mai ridicată mărimea profitului;
Cu cât este mai mare valoarea consumului și cheltuielilor, cu atât va fi mai scăzută mărimea profitului.
Accepțiunile termenului dat sunt multiple și, uneori, contradictorii, însă ele pot fi sintetizate în trei modalități majore de a concepe profitul.
Prima accepțiune este cea legislativă și statistică conform căreia profitul reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile ocazionate de activitatea unui agent economic. (Sursa Cocosila) El reprezintă avantajul bănesc primit în urma desfășurării unei activități economice și constituie obiectivul tuturor activităților lucrative dintr-o economie de piață. Prin urmare, în structura acestuia au fost delimitate două componente:
profitul legitim sau legal – realizat în contextul respectării prevederilor legale privind reflectarea tuturor veniturilor și cheltuielilor agentului economic și a metodologiei de calcul a profitului; (Sursa Cocosila)
profitul nelegitim sau nelegal – realizat prin încălcarea intenționată sau nu, a legalității, prin neînregistrarea tuturor veniturilor realizate, sustragerea de la plata unor impozite, taxe, majorarea artificială a cheltuielilor, cu riscul de a fi descoperiți și de a suporta rigorile legii. (Sursa Cocosila)
Valoarea profitului determinat ca diferența dintre venitul total și costul de oportunitate este mai mică decât valoarea profitului legal obținut. Deoarece, autoritatea publică, este preocupată să mărească materia impozabilă și să-și asigure un impozit pe profit mai mare, acest tip de profit nu admite în costuri decât anumite categorii de cheltuieli.
Cea de-a doua accepțiune întâlnită în literatura de specialitate este cea de profit ca venit rezidual. Modalitatea dată de interpretare a profitului nu o exclude pe cea menționată anterior, ci dimpotrivă se bazează pe ea. Susținătorii concepției date nu se opresc doar la analiza diferenței dintre venituri și cheltuieli, ci adâncesc studiul examinând sursele de proveniență a profitului și, în dependență de acestea apreciază dacă profitul se cuvine sau nu agentului economic care a realizat activitatea lucrativă. Ei acceptă ca fiind profit cuvenit firmei, profitul legitim realizat ca urmare a progreselor economice și tehnice realizate în cadrul acesteia, a înnoirii producției și organizării superioare a activității economice; profitul realizat ca efect al competenței manageriale precum și profitul realizat ca urmare a economisirii celorlalte eforturi depuse de firmă și care conduce la minimizarea costurilor activității și sporirii profitului. (Sursa Cocosila)
Profitul nelegitim se consideră a fi profitul obținut fără eforturi concrete din partea firmei, cum ar fi câștigurile datorate unei poziții mai avantajoase pe piață, profitul nelegitim de monopol realizat prin stabilirea de prețuri scăzute la cumpărări și ridicate la vânzări, precum și profiturile realizate prin neefectuarea unor cheltuieli privind protecția mediului ambiant. (Sursa Cocosila)
Astfel, făcând diferența dintre venituri și cheltuieli, ulterior diminuând suma primită cu profiturile considerate ca necuvenite, prin urmare se obține profitul legal sau rezidual.
O a treia accepțiune dată noțiunii de profit este acea de remunerație implicită a factorilor de producție. Adepții acestei viziuni pornesc de acolo de unde s-au oprit susținătorii teoriei profitului ca venit rezidual. Este evident că el este fie rezultatul unui aport al muncii, fie al depășirii riscurilor de pricepere, organizare, conducere. În așa mod, se ajunge la o descompunere a profitului rezidual în funcție de aportul factorilor care au contribuit la realizarea sa și la ideea inexistenței profitului ci a unor venituri ce reprezintă salarii, rentă.
Făcând abstracție de diferitele accepțiuni date noțiunii de profit de către teoreticieni, pentru agenții economici în acțiune este esențială accepțiunea oficial – legislativă în funcție de care se orientează și dezvoltă nu numai unitățile economice ci și societatea în ansamblul ei. ( Sursa Cocosila pag 145- ultimele 2 alineate probabil reformulat un pic)
Pe lângă accepțiunile menționate anterior, mai există și alte criterii de clasificare a profitului, cum ar fi:
1)Din punct de vedere structural:
profit brut;
profitul perioadei de gestiune până la impozitare;
profit net.
2)Din punct de vedere a limitelor profitului:
profit normal (profit mediu) – profitul pe care trebuie să-l obțină orice întreprinzător în orice domeniu de activitate. Profitul normal mai este considerat profitul minim pe care trebuie să-l obțină agentul economic pentru a-și putea continua activitatea.
profitul pur (profitul economic) – reprezintă diferența dintre profitul total obținut de către întreprindere și profitul normal.
supraprofitul – este profitul obținut datorită unor condiții particulare (monopol).
3)Din punct de vedere al surselor de formare avem:
profit legitim;
profit nelegitim (nemeritat).
De-a lungul timpului, profitul a căpătat mai multe forme, care permit o determinare mai simplă a acestuia în cadrul analizei economico – financiară a unei întreprinderi. Prin urmare, în contabilitate și în analiza financiară se utilizează următoarele noțiuni ale profitului:
profitul brut – reprezintă rezultatul obținut din vânzarea produselor, mărfurilor și serviciilor prestate.
profitul din activitatea operațională – fiind diferența dintre veniturile și cheltuielile obținute de entitate din activitatea sa de bază, determinată de statutul acesteia.
profitul din activitatea de investiții – reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile obținute de întreprindere din operațiunile ce se referă la mișcarea activelor pe termen lung.
profitul din activitatea financiară – este diferența dintre veniturile și cheltuielile aferente operațiunilor ce țin de schimbările în mărimea și structura capitalului propriu și mijloacelor împrumutate.
profitul din activitatea economico – financiară – reprezintă rezultatul financiar obținut de întreprindere în cursul perioadei de gestiune din activitatea operațională, investițională, financiară.
profitul excepțional – fiind diferența dintre veniturile și cheltuielile survenite ca rezultat al evenimentelor și operațiunilor excepționale neprevăzute.
profitul până la impozitare – reprezintă profitul obținut de întreprindere în cursul perioadei de gestiune din toate tipurile de activități și rezultatul exceptțonal. Profitul dat mai este numit și profit contabil.
profitul net – reprezintă profitul ce rămâne la dispoziția întreprinderii ulterior calculării cheltuielilor privind impozitul pe venit și se determină ca diferența dintre profitul până la impozitare și cheltuielile privind impozitul pe venit.
Profitul reprezintă expresia absolută a evoluției real-pozitive a entității. Totodată, profitul este definit și ca rezultatul sintetic financiar pozitiv al unei activități productive, principalul indicator calitativ ce exprimă eficiența acestei activități.
Fiind un indicator de eficiență a activității economice, profitul reprezintă ceea ce se obține în plus, în raport cu cheltuielile din activitatea economică.
Metoda tradițională de determinare a profitului constă în compararea cheltuielilor reale efectuate de întreprindere în decursul unei perioade cu veniturile reale obținute în aceeași perioadă. Activitatea entității se consideră eficientă dacă veniturile depășesc cheltuielile. Rezultatul pozitiv al diferenței venituri-cheltuieli determină existența la întreprindere a unui profit, care reprezintă sursa de remunerare a acționarilor, de stimulare financiară a salariaților și sursa de autofinanțare a activității.
Prin urmare, rezultă cele patru funcții principale ale profitului:
funcția de motivare a personalului angajat, respectiv a acționarilor;
funcția de creștere economică, profitul fiind sursa principală a acumulărilor pe baza cărora se constituie investițiile, sursa de bază a creșterii economice;
funcția de stimulare a inițiativei economice, profitul determinând acceptarea riscului de către întreprinzători și, prin aceasta, contribuind la stimularea producției de bunuri și servicii, la creșterea productivității etc.;
funcția de control asupra activității entităților economice. Profitul reprezintă principalul indicator ce stă la baza elaborării deciziilor ce țin de activitatea ulterioară a întreprinderilor. Profitul poate fi considerat un adevărat barometru, deoarece indică nu numai eficiența, în general, ci pentru fiecare etapa din ciclul de viață al întreprinderii: nivelul eficienței, permițând astfel efectuarea de comparații și analize profunde în legătură cu rentabilitatea întreprinderii. (Sursa Nadejda Botnari 168) (probabil reformulare)
Rentabilitatea întreprinderii – indicator al eficienței activității întreprinderii
Conceptul de performanță a stat și stă în centrul preocupărilor în ceea ce privește analiza economico-financiară a întreprinderii, evoluând în timp din perspectiva conținutului său în funcție de criteriile de apreciere folosite:
Maximizarea venitului obținut de o întreprindere din funcționarea cu ajutorul mijloacelor economice și tehnice, eficace și eficiente și a mijloacelor politice (criterii de apreciere: creștere, stocaj, supraviețuire, controlul mediului înconjurător);
Eficacitatea organizațională, care reprezintă gradul cu care o organizație, ca sistem social și ținând cont de unele resurse și mijloace limitate, își atinge obiectivele sale fără un efort excesiv din partea membrilor săi (criterii de apreciere: productivitatea, flexibilitatea, tensiunile interorganizaționale);
Acțiunea eficientă și „productivă” (criterii de apreciere: productivitate, planificare, încredere, inițiativă, dezvoltare, cooperare, calitatea persoonceptul de performanță a stat și stă în centrul preocupărilor în ceea ce privește analiza economico-financiară a întreprinderii, evoluând în timp din perspectiva conținutului său în funcție de criteriile de apreciere folosite:
Maximizarea venitului obținut de o întreprindere din funcționarea cu ajutorul mijloacelor economice și tehnice, eficace și eficiente și a mijloacelor politice (criterii de apreciere: creștere, stocaj, supraviețuire, controlul mediului înconjurător);
Eficacitatea organizațională, care reprezintă gradul cu care o organizație, ca sistem social și ținând cont de unele resurse și mijloace limitate, își atinge obiectivele sale fără un efort excesiv din partea membrilor săi (criterii de apreciere: productivitatea, flexibilitatea, tensiunile interorganizaționale);
Acțiunea eficientă și „productivă” (criterii de apreciere: productivitate, planificare, încredere, inițiativă, dezvoltare, cooperare, calitatea personalului);
Raportarea performanței la nivelul de realizare a obiectivelor, de productivitate și eficacitate;
Capacitatea de crea valoare, adică în funcție de producția de bunuri și servicii a căror valoare este superioară resurselor consumate.
Așadar, noțiunea de performanță este o noțiune complexă cu mai multe sensuri, subliniind că o întreprindere este performantă dacă aceasta își realizează obiectivele organizaționale stabilite indiferent de natura și varietatea lor, în condițiile de: eficiență, eficacitate și competitivitate care să-i asigure prezența durabilă pe piață în raport cu concurenții.
Eficiența economică, componentă a raționalității activității economice, exprimă forma concretă a relației dintre eforturile și efectele activității fiecărei firme și pe ansamblul economiei. Ea reprezintă cerința fundamentală care se impune în toate activitățile economice.
Eficiența economică caracterizează activitatea economică atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Din punct de vedere cantitativ, rezultatele economico-financiare sunt exprimate în funcție de consumul de muncă sau de factori potențiali productivi. Din punct de vedere calitativ, eficiența economică reflectă gradul de valorificare al resurselor materiale precum și gradul de satisfacere al nevoilor sociale și individuale la un moment dat, corespunzător nivelului de dezvoltare al factorilor de producție și caracterului relațiilor de producție.
Definită în sensul cel mai larg, ca raport între efectele obținute și eforturile depuse pentru desfășurarea unei activități, eficiența este surprinsă la nivelul entității economice sub diferite laturi, într-un sistem de indicatori cum ar fi: productivitatea, rentabilitatea, calitatea produselor, profitul, cheltuielile totale.
În legătură cu corelația dintre rentabilitate și eficiența economică sunt de făcut unele precizări. Eficiența economică este mai cuprinzătoare decât rentabilitatea și se poate aprecia că reprezintă cea mai generală categorie care caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea (consum productiv, consum individual, vânzare) sau economisirea unor resurse (umane, materiale sau financiare) intrate sau neintrate în circuitul economic.
Sensul general al conceptului de eficiență, care se poate referi la o activitate, o persoană sau un obiect, este acela de a avea calitatea de a produce efectul util scontat. Ar trebui însă de adăugat că raționalitatea oricărei acțiuni umane presupune ca efectul să devanseze efortul (consumul de resurse). Ca urmare se poate vorbi de eficiența tehnică, economică, socială, sanitară, culturală, administrativă etc., după domeniul la care se referă. Elementul distinctiv al economicului față de celelalte domenii ale activităților social-umane îl reprezintă utilizarea etalonului valoare economică pentru măsurarea atât a eforturilor, cât și a efectelor. În substanța sa, eficiența economică vizează minimizarea resurselor ce revin pe o unitate de efect util.
Analiza eficienței activității comerciale are următoarele obiective:
determinarea modului în care conținutul funcției comerciale este conform cu tehnicile, metodele și cunoștințele corespunzătoare stadiilor atinse la nivelul științei și tehnologiilor comerciale;
verificarea competitivității produselor și în consecință a bunei utilizări a metodelor și tehnicilor comerciale.
Rentabilitatea constituie una dintre formele de exprimare a eficienței economice și anume o formă sintetică realizate cu ajutorul categoriilor valorice.
O definiție sintetică a rentabilității o reprezintă „capacitatea entității economice de a realiza profitul necesar atât reproducției cât și remunerării capitalurilor”.
Rentabilitatea mai poate fi definită ca și capacitatea unei firme de a valorifica într-o perioadă de timp cât mai scurtă capitalul avansat cu un profit cât mai ridicat. (Sursa Baltes)
În Dicționarul de Economie, rentabilitatea întreprinderii este definită ca fiind „ capacitatea
unei firme de a obține profit, ca diferența pozitivă între încasările obținute din activitatea proprie (cifra de afaceri) și cheltuielile ocazionate de fabricație, de comercializare și de tranzacția propriu-zisă (costuri)”.
Profitul se consideră rațiunea de a fi a unei entități economice. În economia de piață, firmele care se dovedesc nerentabile sunt supuse falimentului. Profitul se dimensionează în jocul prețurilor ca urmare a raportului cerere-ofertă și a costurilor, care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate. Cererea solvabilă a consumatorilor influențează oferta și prin mecanismul rentabilității orientează plasarea capitalurilor și deci producția.
Astfel, rentabilitatea reprezintă un instrument decisiv în mecanismul economiei de piață în orientarea producției în raport cu cerințele consumatorilor (productivi sau individuali). Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri mai mari decât cheltuielile în urma vânzării și încasării producției fabricate. Prin urmare, rentabilitatea determină capacitatea întreprinderii de a produce profit, oglindind într-o formă sintetică eficiența întregii activități economice a entității. (UTM)
Rentabilitatea ca latură financiară a activității economice, reprezintă un criteriu important pus la baza deciziilor economice ce se adoptă la nivel micro și macroeconomic. Deși, în unele cazuri, rentabilitatea nu se constituie ca funcție obiectiv al modelului de dezvoltare și funcționare a entității, acest rol jucându-l maximizarea volumului de utilități ce trebuie create, ea este considerată drept o restricție, deoarece societatea nu poate accepta satisfacerea nevoilor din ce în ce mai diverse în condițiile diminuării venitului net ce se creează. ( Sursa Cocosila 141)
Pentru exprimarea rentabilității se utilizează doi indicatori: profitul și rata rentabilității. Mărimea absolută a rentabilității este oglindită de profit (indicator de volum), iar gradul în care capitalul sau folosirea resurselor întreprinderii aduce profit este reflectat în rata rentabilității (indicator al mărimii relative a rentabilității).
(Sursa Aurelian Popescu, Bazele economiei intreprinderii, Editura UTM Chisinau 2007)
Impactul profitului și rentabilității asupra creșterii economice a întreprinderii
Economia de piață plasează în centrul activității economice întreprinderea. Rezultatele obținute de aceasta determină, pozitiv sau negativ, ansamblul economiei naționale, având în vedere că anume aici, la întreprindere, se produc bunuri și servicii necesare existenței și dezvoltării societății, întreprinderea reprezentând și principalul furnizor de venituri în bugetul de stat. O economie națională este viabilă, dacă reușeste să stimuleze crearea și dezvoltarea unor afaceri profitabile. Ea poate fi comparată cu un organism complex, în care are loc combinarea factorilor de producție, după anumite reguli și în anumite proporții, transformarea acestora în alte valori mai mari și furnizarea lor societății. Prin punerea la dispoziția consumatorilor a produselor și serviciilor solicitate, de calitate și la prețuri competitive, întreprinderea răspunde obiectivului ei social, iar în funcție de mărimea și importanța ei în societate, ea contribuie și la menținerea stabilității și dezvoltării economiei naționale.
Eficiența economică este o categorie economică complexă ce nu poate fi măsurată prin intermediul unui singur indicator. Un fenomen, un proces economic va fi caracterizat de un număr mai mare sau mai mic de indicatori, în funcție de gradul său de complexitate, nefiind exclusă posibilitatea ca, în cadrul aceleiași variante, unii dintre indicatori să fie favorabili, iar alții nefavorabili. În aceste situații se impune dublarea calculelor economice de o analiză economică corespunzătoare.
În evaluarea eficienței economice se utilizează următoarele grupe de indicatori:
Indicatori cu caracter general;
Indicatori de bază;
Indicatori economici specifici.
În continuare ne vom referi cu precădere la prima grupă de indicatori, ce contribuie la formarea unei imagini globale asupra condițiilor concrete de eficiență economică. Aceștia sunt:
Capacitatea de producție – exprimă producția maximă ce poate fi obținută într-o perioadă de timp, în condiții normale de funcționare a capitalului fix, de utilizare a resurselor umane și materiale și a unui anumit coeficient de schimburi;
Numărul de salariați. Acest indicator trebuie cunoscut din faza de proiectare, el stabilindu-se în corelație cu producția, productivitatea muncii și coeficientul de schimburi. Totodată, indicatorul amintit trebuie cunoscut în structură, pe categorii de personal;
Costul de producție – trebuie cunoscut atât la nivelul întregii producții realizate, cât și la nivelul fiecărui sortiment de producție în parte, ca și pe unitatea de produs;
Profitul – efectul net urmărit de oricare întreprinzător. Prin intermediul profitului, întreprinzătorul asigură premisele necesare pentru creșterea capitalului fix. De asemenea, firmele au posibilitatea să calculeze unul dintre cei mai importanți indicatori, rata profitului (calculată ca raport între profit și cifra de afaceri), care arată ce capacitate are aceasta de a produce profit;
Productivitatea muncii – care arată producția ce poate fi realizată pe un lucrător sau pe oră. Poate fi calculată în unități fizice sau în unități valorice. Formula de calcul este w = Q / L, unde:
w – productivitatea muncii;
Q – producția exprimată fizic sau valoric;
L – numărul de lucrători sau unități de timp de muncă.
În economia de piață, cel mai important indicator de eficiență economică este rentabilitatea, profitabilitatea, dată de rata rentabilității. Există mai multe formule de calcul: r = (P / C) *100, unde:
r – rentabilitatea;
P – profitul obținut;
C – costul de producție.
În ceea ce privește obiectivul financiar al întreprinderii, opiniile autorilor din domeniul finanțelor se împart în două categorii. Unii susțin că motivația desfășurării activității oricărui agent economic o reprezintă maximizarea profitului. Aceștia sunt sustinătorii teoriei clasice, care consideră că întreprinderea trebuie în asemenea mod să-și organizeze afacerea, încât profitul obținut să fie maximal. Astfel, Hayek arăta că „singurul scop specific pe care firmele trebuie să-l urmărească este cel de a asigura venitul cel mai ridicat pe termen lung pentru capitalul său”. Economistul american Milton Friedman consideră, de asemenea, că responsabilitatea socială a întreprinderii este angajarea ei în astfel de activități în care, prin utilizarea surselor sale, să fie posibilă creșterea profiturilor atâta timp, cât sunt păstrate regulile jocului, la rândul său, D.Roux arată că „oricare ar fi structura pieței, obiectivul principal al oricărei întreprinderi este de a-și maximiza profitul”.
Realitatea economică confirmă acest adevăr, întrucât doar existența la întreprinderi a unui profit suficient permite acestora modernizarea și dezvoltarea potențialului tehnic și economic, asigură extinderea rațională a producției, ținând cont de evoluția pieței și tendințele conjuncturale. Tot profitul stă la baza calculării unor indicatori financiari, precum: Rentabilitatea = Profit / Total Capital, Rata capitalizarii bursiere = prețul acțiunii / profit net pe acțiune, Rata distribuirii dividendelor etc., care determină capacitatea de îndatorare a întreprinderii, caracterizează poziția acesteia pe piață.
Profitul net obținut, ca urmare a activităților desfășurate, de către întreprindere constituie averea acționarilor, reprezintă principala motivație a deținerii acțiunilor și a participării acestora la creșterea capitalului statutar prin noi aporturi în numerar. De aici, rezultă că maximizarea avuției acționarilor reprezintă obiectivul principal al întreprinderii.
A doua categorie de economiști susțin teoriile manageriale și comportamentele despre întreprindere, prin care se afirmă că obiectivul major al întreprinderii este maximizarea valorii de piață, ori maximizarea averii investitorilor de capital. Autorii lucrării „Finanțe manageriale”, Paul Halpern, J. Fred Weston, Eugene F. Brigham, susțin că deciziile financiare optime sunt absolut vitale pentru supraviețuirea și succesul firmei. Ele nu sunt luate de dragul de a lua decizii, ci mai degrabă în urma considerării lor obiective. „Vom pleca mereu de la ideea că principalul obiectiv al echipei manageriale este acela al maximizării averii investitorilor de capital, susțin autorii.
Această idee este susținută și de profesorul universitar român Ion Stancu. Pledând pentru maximizarea averii acționarilor, ca obiectiv major al întreprinderii, el reprezintă dezavantajele obiectivului enunțat de adepții teoriei clasice – de maximizare a profitului:
Rentabilitatea, care determină o valoare finală mai mare decât cea inițială, este judecată ca flux net de trezorerie și nu doar în termen de profit. Profitul nu este deci o mărime monetară, ci doar o mărime potențială (o „promisiune” de a se transforma, în timp, în cash-flow);
Pe termen lung, mărimea profitului va fi egală cu mărimea cash-flow-ului, dar pe termen scurt aceste mărimi diferă, de multe ori chiar în mod substanțial;
Diferențele specifice dintre profit (ca potențialitate contabilă) constau în decalajele de timp dintre veniturile și cheltuielile înscrise în raportul financiar, pe de o parte, și încasările și plățile aceleiași perioade și care dau mărimea cash-flow-ului, pe de altă parte. În plus, aceste decalaje în timp între angajamentele contabile și viramentele monetare sunt însoțite de riscuri multiple de dobândă, curs de schimb, inflație etc.
Maximizarea profitului, adesea utilizată ca obiectiv al firmei în cursurile de microeconomie, ne-ar plasa într-un mediu economic cert, cu decalaje constante între angajamente și viramente și fără nici-un fel de risc, ceea ce nu corespunde realității;
Maximizarea profitului poate duce pe termen scurt la sacrificarea substanței capitalului inițial (reducerea cheltuielilor de întreținere a echipamentelor și a altor active fixe) și la suprimarea dezvoltării întreprinderii (eliminarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare), deoarece aceste activități nu generează profituri imediate;
Maximizarea profitului ignoră comparația cu alte oportunități de investiții similare. Putem maximiza profitul, dar cine măsoară suficiența / insuficiența acestei creșteri potențiale? „când calculăm profiturile contabile, considerăm cheltuielile cu dobânzile ca un cost al banilor împrumutați, dar ignorăm costul fondurilor provenite de la acționarii firmei”. Referința principală în maximizarea averii este costul de oportunitate.
Cu toate acestea, profitul, rentabilitatea reprezintă criterii cărora le este subordonată întreaga activitate economică și financiară a întreprinderii. Obiectivele, însă, pot fi urmărite atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.
Pe termen scurt, obiectivul financiar al întreprinderii trebuie să fie lichiditatea, asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt, ceea ce presupune asigurarea permanență, cel puțin, a unei egalități între încasări și plăți. Gestiunea permanentă a capitalului, aflat sub diverse forme: de stoc sau de active în curs de transformare a formelor funcționale, estimarea riscurilor la care este supusă activitatea întreprinderii, estimarea permanentă a evoluției pieței și acomodarea întreprinderii la schimbările de mediu, care reprezintă funcții ale managementului financiar, conduc, pe termen lung, la creșterea profitului întreprinderii, la sporirea averii acționarilor și, corespunzător, la maximizarea valorii de piață a acesteia.
De aici, rezultă trei obiective financiare ale întreprinderii: lichiditatea, maximizarea profitului, maximizarea valorii de piață a întreprinderii.
Toate aceste obiective sunt indisolubil legate între ele, astfel încât:
Ritmicitatea vânzărilor, precedată de gestiunea eficientă a clienților, asigură întreprinderii necesarul de mijloace bănești pentru efectuarea plăților curente;
Pentru a vinde, întreprinderea trebuie să producă bunuri și servicii adecvate preferințelor consumatorilor, competitive pe piața națională și internațională;
Fabricarea de produse dorite, competitve pe piață, însoțită de o bună gestionare a factorilor de producție și de o puternică politică de marketing asigură întreprinderii încasarea unor venituri suficient de mari, din care să fie posibilă acoperirea integrală a costurilor și din care să rezulte și un profit necesar remunerării acționarilor și stimulării creșterii întreprinderii. Suficiența profitului pentru remunerarea acționarilor în proporții mai mari decât costul de oportunitate, produce o creștere a valorii bursiere a acțiunilor, respectiv a valorii de piață a întreprinderii.
Economia de piață oferă înteprinderilor libertate în acțiune. Proprietarii sunt cei care decid tipul de activitate al întreprinderii, ce bunuri să producă, piața pe care doresc să se lanseze, dar deciziile ulterioare privind cum să producă, cât să producă și la ce preț sunt impuse de către piață. Maximizarea valorii întreprinderii, în aceste condiții, necesită studierea permanentă atât a mediului intern, cât și a celui extern al întreprinderii de către managerii acesteia, aceștia trebuind să fie suficient de receptivi la modificările de mediu pentru a realiza obiectivul propus.
Capitolul II. PARTICULARITĂȚILE FORMĂRII ȘI UTILIZĂRII PROFITULUI LA ÎNTREPRINDERE
2.1 Analiza rezultatelor financiare ale activității întreprinderii
Este cunoscut faptul că aprecierea nivelului de dezvoltare a unei întreprinderi, a modului de utilizare a resurselor economice și financiare de care dispune aceasta, implică, în mod necesar, măsurarea rezultatelor activităților desfășurate. Prin urmare, aceste rezultate pot fi exprimate atât în formă fizică, cât și valorică.
Exprimarea în formă fizică a rezultatelor activității financiare este legată de particularitățile de bază și caracteristicile specifice ale diverselor valori de întrebuințare, aceasta fiind efectuată în unități naturale, în unități natural-convenționale și în unități de timp de muncă: tone, m3, m2, litri, număr de unități, ore, km etc.
Dacă vorbim despre avantajele și funcțiile indicatorilor fizici de exprimare a rezultatelor întreprinderii, putem menționa următoarele:
forma simplă de exprimare, ce permite identificarea, lansarea și urmărirea executării comenzilor și contractelor;
permit efectuarea de corelații cu alți indicatori ai activității economice (consumuri de materii prime, materiale, energie etc.);
oferă posibilitatea calculului randamentului utilizării factorilor de producție (productivitatea muncii, randamentul mijloacelor fixe);
permit elaborarea de indicatori utili în comparații internaționale, referitori la nivelul dezvoltării economice, precum: consumul de energie electrică pe cap de locuitor, consumul de carne pe cap de locuitor etc.
Necatând la faptul că sunt relevanți în caracterizarea performanțelor cantitative ale activității entității, indicatorii fizici prezintă o deficiență majoră ce ține de faptul că aceștia nu suportă agregarea, adică nu pot fi totalizați pentru produse sau servicii diferite, fiind exprimate în unități de măsură diferite. Anume din această cauză, în practică, se recurge la evaluarea rezultatelor în unități valorice. Prin urmare, în continuare vom prezenta etapele formării profitului.
Din cadrul indicatorilor de exprimare a rezultatelor financiare ale întreprinderii fac parte:
1. Volumul vânzărilor – exprimă valoarea producției fizice realizate în decursul unei perioade. Formula de calcul:
Volumul vânzărilor = Qv * Pv – TVA (Sursa)
Unde:
Qv – volumul producției vândute, exprimat în unități fizice,
Pv – prețul de vânzare unitar,
TVA – taxa pe valoare adăugată.
Indicatorul dat permite să apreciem locul întreprinderii în sectorul său de activitate, poziția sa pe piață, aptitudinea acesteia de a lansa și dezvolta diferite activități profitabile. Majorarea indicatorului, în raport cu media pe ramură sau cu nivelul firmelor concurente, determină o poziție forte a entității pe piața produselor și serviciilor.
2. Profitul brut (PB) – rezultatul obținut în urma vânzării producției, prestării serviciilor și executării lucrărilor. Se determină efectuând diferență dintre veniturile din vânzări (VV) și costul vânzărilor (CV):
PB = VV – CV (Sursa)
Majorarea veniturilor din vânzări într-un ritm superior majorării costului reprezintă condiția de bază de asigurare a eficienței activității de producție.
3. Rezultatul activității operaționale (Rop)
Rop = PB + alte venituri operaționale – cheltuieli comerciale – cheltuieli generale și administrative – alte cheltuieli operaționale (Sursa)
Depășirea cheltuielilor generate de activitatea de producție și comercializare a bunurilor și serviciilor și celor de gestiune, în ansamblu, a întreprinderii de către veniturile încasate din activitatea operațională determină obținerea de profit, ceea ce este principalul garant al unui viitor prosper al entității.
4. Rezultatul activității investiționale (Rinv) – reprezintă diferență dintre veniturile investiționale și cheltuielile investiționale. Rezultatul pozitiv (profit) sau negativ (pierderi) obținut în urma desfășurării activității investiționale a întreprinderii permite să facem aprecieri asupra competenței echipei manageriale a entității de a estima și plasa capitaluri pe termen lung, precum și de gestionare a acestor resurse financiare.
5. Rezultatul activității financiare (Rfin) se calculează ca diferență dintre veniturile și cheltuielile ce țin de modificarea capitalului propriu și a celui împrumutat.
6. Rezultatul activitatii economico-financiare = Rop ± Rinv ± Rfin (Sursa)
7. Rezultatul excepțional – reprezintă diferența dintre veniturile excepționale și pierderile ce survin în legătură cu apariția unor evenimente nefavorabile entității. În cazul dat, obținerea profitului este posibilă doar în cazul în care echipa managaerială este suficient de competentă, pentru a reuși să protejeze întreprinderea de eventualele riscuri ce pot surveni.
8. Rezultatul perioadei de gestiune până la impozitare – reprezintă suma rezultatelor provenite din cele patru activități ale întreprinderii: operațională, investițională, financiară și excepțională.
În cazul în care în urma calculelor se obține un rezultat pozitiv, acesta reprezintă profitul perioadei de gestiune până la impozitare; dacă obținem un rezultat negativ, este vorba de pierdere. Ulterior, profitul este supus impozitării, astfel rezultând profitul net, care rămâne la dispoziția entității și reprezintă principala sursă de creștere economică, precum și motivația obiectivă a propietarilor de a-l reinvesti în organizarea producției de noi bunuri și servicii cu scopul de majorare în timp.
Profitul net obținut de entitatea economică este repartizat în:
constituirea fondului de remunerare a acționarilor;
constituirea fondului de rezervă;
constituirea fondului de dezvoltare economică (fondul de investiții) etc.
( Sursa Nadejda Botnari 164 )
Tabelul 2.1
„Analiza indicatorilor de rezultate financiare”
Sursa: tabelul 2.1 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 2.1 au fost utilizate următoatele abrevieri:
VV- venit din vânzări;
CV- costul vânzărilor;
Pb- profit brut;
RAO- rezultatul activității operaționale;
RAI- rezultatul activității investiționale;
RAF- rezultatul activității financiare;
PPGPI- profitul perioadei de gestiune până la impozitare;
PN- profit net.
Notă: nu a fost inclus RE din motivul lipsei acestuia, prin urmare nu a fost afișat aparte REF acesta fiind egal cu PPGPI.
Concluzie: din datele prezentate în tabelul 2.1 rezultă că întreprinderea a obținut rezultate financiare pozitive pe parcursul anilor 2011-2013, cu excepția micii pierderi din activitatea financiară în anul 2013, ce constituie 1 338 lei. Totuși, în perioada analizată, profitul net a înregistrat o diminuare considerabilă îm anul 2013, și anume cu 510 154 lei mai puțin decât în 2011, și cu 140 755 lei mai puțin decât în 2012. Acest efect negativ a fost cauzat de reducerea rezultatelor din toate activitățile practicate de întreprindere, preponderent a celui din activitatea operațională, aceasta fiind cea de bază a entității. Prin urmare, putem spune că întreprinderea trebuie să manifeste o atenție sporită în ceea ce privește rezultatele sale financiare, și să întreprindă măsuri în vederea majorării acestora pe viitor, pentru a evita apariția riscului pierderii financiare.
2.2. Factorii de influență a profitului întreprinderii
Mărimea profitului este influențată de o serie de factori, care, în linii generale, se grupează în 3 clase: interni, externi și exogeni.
1.Factori interni, printre care putem enumera:
Nivelul și structura costurilor;
Metodele de fundamentare a prețului pe bază de costuri;
Direcțiile de alocare a capitalului;
Capacitatea de producție;
Gradul de tehnologizare;
Calitatea și suficiența stocurilor;
Capacitatea managerială de a elabora o strategie de dezvoltare clară, ce ar permite orientarea activității spre realizarea obiectivelor produse etc.
Tot aici, putem menționa că factorii interni se împart în factori de producție și reproductivi. Factorii de producție caracterizează existența și utilizarea mijloacelor de muncă, resurselor de muncă și financiare și, la rândul lor, pot fi extensivi și intensivi. Factorii extensivi influențează procesul de obținere a profitului prin intermediul modificărilor cantitative: a volumului de mijloace și obiecte ale muncii, resurselor financiare, timpului de funcționare a utilajului, numărului de personal, timpului de lucru etc. Factorii intensivi acționează asupra procesului de obținere a profitului prin modificări „calitative”: creșterea productivității utilajului și a calității acestuia, utilizarea unor noi tipuri de materiale și perfecționarea tehnologiei lor de prelucrare, accelerarea rotației mijloacelor circulante, ridicarea gradului de calificație și productivitate a muncii personalului, reducerea volumului de muncă și de materiale, perfecționarea sistemului de organizare a muncii și o mai eficientă utilizare a resurselor financiare etc.
2.Factori externi, care nu depind de activitatea întreprinderii, dar pot avea un impact substanțial asupra mărimii profitului. Dintre aceștia fac parte:
Dimensiunile pieței;
Puterea de cumpărare a consumatorilor;
Condițiile pieței financiare: rata dobânzii, condițiile de creditare, rata inflației;
Potențialul furnizorilor, care pot exercita influență asupra profitului prin majorarea prețurilor și prin calitatea mărfurilor livrate;
Condițiile naturale.
3.Factori exogeni, cum ar fi:
Reglementarea de stat a prețurilor, tarifelor, dobânzilor, cotelor și facilităților fiscale, a sancțiunilor de amendă etc.
Politica de susținere, de către stat, a unor anumiți agenți economici;
Locul amplasării întreprinderii;
Caracterul de producție a întreprinderii;
Politica de susținere, de către stat, a investitorilor străini, etc.
Performanțele oricărei activități trebuie evaluate prin prisma obiectivelor stabilite. În cazul activității unei firme, principalul obiectiv este obținerea de profit și maximizarea acestuia. Prin urmare din analiza performanțelor unei întreprinderi nu poate lipsi analiza profitului și analiza rentabilității. Obiectivul de maximizare a profitului coincide astfel cu cel de maximizare a rentabilității. Așadar, analiza profitului trebuie completată cu analiza rentabilității firmei. În vederea aprecierii profitabilității întreprinderii de stat ICPT „Energoproiect”, în continuare vom analiza principalii indicatori de rezultate financiare și ratele profitabilității.
Analiza factorială a profitului din activitatea operațională presupune stabilirea și calculul influenței factorilor care au contribuit la modificarea în dinamică a părților componente ale profitului din activitatea operațională.
Din punct de vedere factorial, profitul din activitatea operațională poate fi determinat conform formulei:
RAO = Pb + AVO – CC – CGA – ACO (sursa)
Fiecare parte componentă a formulei factoriale influențează asupra rezultatului din activitatea operaționașă a întreprinderii. Profitul brut și alte venituri au o acțiune directă, iar cheltuielile perioadei – o acțiune inversă.
În calitate de sursă de informație pentru analiza factorială a profitului din activitatea operațională, servește Raportul privind rezultatele financiare.
Având în vedere legătura aditivă dintre factorii influenței și indicatorul rezultativ, în calitate de metodă cea mai convenabilă pentru analiza factorială a profitului din activitatea operațională se aplică metoda balanțieră.
Tabelul 2.2
„Analiza factorială a profitului din activitaea operațională (în lei)”
Verificare pentru 2013-2012: +68 440 + (-150 690) + (-12 529) = -94 779 lei
Verificare pentru 2013-2011: -18 416 + (-114) + (-391 514) + (-40 820) = -450 864 lei
Sursa: tabelul 2.2 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 2.2 au fost utilizate următoatele abrevieri:
Pb- profit brut;
AVO – alte venituri operaționale;
CGA- cheltuieli generale și administrative;
ACO- alte cheltuieli operaționale;
RAO- rezultatul activității operaționale;
RI- rezultatul influenței factorului.
Concluzie: în baza datelor prezentate în tabelul 2.2 putem afirma că profitul obținut de ICPT „Energoproiect” Î.S. din activitatea operațională în anul 2013 s-a redus cu 450 864 lei față de 2011 și 94 779 lei față de 2012. Această diminuare a fost condiționată de majorarea cheltuielilor generale și administrative, cu 390 514 lei pe parcursul perioadei analizate, precum și a sporirii altor cheltueli operaționale, valoarea acestora majorându-se cu 40 820 lei. Mărimea profitului brut s-a păstrat relativ constantă pe parcursul anilor 2011-2012, înregistrând modificări neesențiale. (de indicat motivul, este menționat in concluzia din carte)
Componenta cea mai importantă a profitului din activitatea operațională reprezintă profitul brut, de aceea în analiza formării profitului, studiuui profitului brut i se acordeă o atenție deosebită.
Analiza începe cu aprecierea evoluției structurii profitului brut obținut pe tipuri de activitate operațională. De regulă, mărimea profitului brut poate fi câștigată de întreprindere din vânzarea produselor finite, comercializarea mărfurilor, prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor de construcție. Această direcție de analiză se efectuează în baza datelor Anexei la Raportul privind rezultatele financiare.
Tabelul 2.3
„Analiza dinamicii și structurii profitului brut pe tipuri de activitate operațională”
Sursa: tabelul 2.3 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 2.3 au fost utilizate următoatele abrevieri:
PbVPF- profitul brut din vânzarea produselor finite;
PbPS- profit brut din prestarea serviciilor;
Pb- profit brut.
Concluzie: din datele prezentate în tabelul 2.3 se observă că ICPT „Energoproiect” Î.S., în perioada analizată, a obținut profit atât din comercializarea produselor finite, cât și din prestarea serviciilor. Mărimea profitului brut în 2013 s-a diminuat cu 18 416 lei față de 2011. Deoarece în 2011, entitatea a obținut câștig doar din vânzarea produselor finite, putem afirma că diminuarea profitului brut total, menționată anterior, a fost cauzată de scăderea volumului de producție vândut. Totodată, este de menționat că în 2013, întreprinderea a obținut un profit brut cu 68 440 lei mai mare ca în 2012, acesta fiind în totalitate rezultat din activitatea de prestare a serviciilor.
Mărimea profitului, în mare măsură depinde și de rezultatele obținute de întreprindere din activitățile neoperaționale, adică din activitățile de investiții, financiară și din evenimentele excepționale.
Analiza începe cu aprecierea în dinamică și/sau în comparatție cu datele prevăzute în Rapoartele privind rezultatele financiare a mărimii și structurii profitului din activitățile neoperațioanle.
Tabelul 2.4
„Aprecierea în dinamică a mărimii și structurii profitului din activitățile neoperaționale”
Sursa: tabelul 2.4 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 2.4 au fost utilizate următoatele abrevieri:
RAI- rezultatul din activitatea investițională;
RAF- rezultatul din activitatea financiară;
PAN- profit din activitatea neoperațională.
Concluzie: din tabelul 2.4 rezultă că din activitățile neoperaționale ICPT „Energoproiect” Î.S. obține un profit mai puțin semnificativ, care pe lângă aceasta înregistrează o diminuare considerabilă pe parcursul perioadei analizate. Ponderea cea mai mare în suma totală a rezultatului din activitățile neoperaționale pe parcursul anilor 2011-2013, revine profiturilor obținute din activitatea de investiții (cca 95%), în timp ce rezultatele obținute din activitatea financiară prezintă chiar și o pierdere de 1 338 lei în anul 2013.
Pentru a determina cauzele ce au condiționat diminuarea profitului din activitățile neoperaționale este necesară examinarea mai detaliată a rezultatului financiar câștigat din fiecare tip de activități neoperaționale.
Profitul din activitatea de investiții reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile din operațiunile legate de ieșirea activelor nemateriale, materiale și financiare pe termen lung.
În calitate de venituri din activitatea de investiții, pot servi: valoarea activelor pe termen lung vândute la prețuri de livrare fără TVA și accize; dividende de primit aferente acțiunilor; dobânzile la titlurile de valoare procurate și împrumuturile acordate; veniturile din cotele de participație în capitalul statutar al altor întreprinderi; sumele ecartului de reevaluare aferente activelor pe termen lung ieșite; valoarea plusurilor de active pe termen lung, constatate cu ocazia inventarierii; valoarea materialelor obținute din lichidarea mijloacelor fixe peste valoarea rămasă calculată anticipat și alte venituri din activitatea de investiții.
Cheltuielile activității de investiții cuprind: valoarea de bilanț a activelor pe termen lung ieșite; cheltuielile aferente ieșirii activelor pe termen lung; cheltuielile din reevaluarea activelor pe termen lung la ieșirea acestora; sumele lipsurilor și pierderilor activelor pe termen lung constatate cu ocazia inventarierii și alte cheltuieli ale activității de investiții.
Analiza profitului din activitatea de investiții începe cu apreciera modificării mărimii acestora în dinamică și a cotei acestora în suma totală a profitului până la impozitare și a profitului activității neoperaționale. Această analiză este prezentată în tabelele 2.1 și 2.4.
În procesul analizei de mai departe, se examinează factorii ce au condiționat modificarea mărimii profitului din activitatea de investiții față de realizările anilor precedenți. Principalii factori, care influențează modificarea profitului din activitatea de investiții sunt părțile componente ale acestora. De menționat că valoarea veniturilor influențează direct rezultatul financiar, iar cheltuielile au o influență inversă. Calculul influenței factorilor respectivi la modificarea profitului din activitatea de investiții se efectuează prin metoda balanțieră.
Tabelul 2.5
„Analiza factorială a profitului din activitatea de investiții (în lei)”
Sursa: tabelul 1.5 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 1.5 au fost utilizate următoatele abrevieri:
VAI- venitul din activitatea de investiții;
PAI- profitul din activitatea de investiții;
RI- rezultatul influenței factorilor.
Concluzie: din calculele efectuate în tabelul 2.5 reiese că rezultatul din activitatea de investiții, în anul 2013 s-a micșorat cu 30 184 lei față de 2012 și 41 948 lei față de 2011. Această diminuare a fost determinată de obținerea, în anul 2013 a unor venituri mai mici din dobânzi, decât în anii precedenți. (de indicat motivul)
Profitul din activitatea financiară reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile din operațiunile aferente modificărilor survenite în mărimea și structura capitalului propriu și împrumutat.
În componența veniturilor activității financiare, pot să figureze: chiria calculată aferentă activelor pe termen lung predate în arenda finanțată; valoarea activelor primite cu titlu gratuit; veniturile din diferențele de curs valutar; subvențiile primite din buget (la întreprinderile nestatatele); sume sponzorizate, pprime, premii și alte venituri din activitatea financiară.
Cheltuielile activității financiare cuprind: plățile calculate aferente activelor pe termen lung luate în arendă finanțată; pierderile din diferențele de curs valutar; plățile calculate pentru activele nemateriale luate în chirie și alte cheltuieli ale activității financiare.
Etapele și modul de analiză a rezultatelor din activitatea financiară și din evenimentele excepționale sunt identice cu cele ale analizei rezultatelor din activitatea de investiții.
Tabelul 2.6
„Analiza factorială a profitului din activitatea financiară”
Verificare 2013-2012: -10 861 + 6 932 = -3 929
Verificare 2013-2011: -12 474 + 6 995 = -5 479
Sursa: tabelul 2.6 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 2.6 au fost utilizate următoatele abrevieri:
RI- rezultatul influenței factorului;
VAF- venitul din activitatea fnanciară;
CV- curs valutar;
CAF- cheltuieli din activitatea financiară.
Concluzie: din datele tabelului 2.6 rezultă că ICPT „Energoproiect” Î.S. din activitatea financiară a obținut pierderi în 2013 în valoare de 1 338 lei. Această pierdere este determinată de diferențele nefavorabile de curs valutar aferente conturilor valutare și operațiunilor efectuate la întreprindere în valută străină. E de menționat că în anul 2013, față de anii precedenți, s-au micșorat cheltuielile privind diferențele de curs valutar, însă micșorarea simultană a veniturilor din această activitate nu a permis întreprinderii să obțină un profit corespunzător.
2.3 Modalități de maximizare a profitului la întreprindere
Întreprinzătorii se confruntă cu anumite riscuri în obținerea profitului datorită unor dificultăți reprezentate de imposibilitatea aprecierii exacte a evoluției piețelor, a prețurilor, a mărimii cererii, procurarea factorilor de producție necesari în cantitățile și la prețurile optime, condiții dificile de comercializare. În acest sens se pot manifesta:
riscul datorat modificărilor tehnologiilor utilizate în obținerea produselor ca urmare a necesității asimilării progresului tehnic (întreprinderea nu poate evita atragerea noutăților tehnologice, deoarece utilizarea unor capacități de producție învechite pot determina o eficiență scăzută, o diminuare a puterii în lupta concurențială și poate duce chiar la faliment);
riscul financiar, juridic și politic deoarece activitatea întreprinderilor poate fi frânată sau reorientată în funcție de schimbările sociale, economice, politice și financiare;
riscul de piață determinat de incertitudinea comercializării tuturor produselor obținute (vânzarea este dependentă de opțiunile consumatorilor- valoarea de piață a bunurilor fiind cea recunoscută de aceștia, de veniturile populației, de nivelul prețurilor).
Ca urmare, profitul poate fi privit și ca o compensație a întreprinzătorului pentru riscurile pe care le poate înregistra în desfășurarea activității economice, materializate în pierderea capitalului. Deci, profitul apare și ca o recompensă ce i se cuvine întreprinzătorului pentru:
asigurarea contra riscurilor;
folosirea capitalului propriu;
efortul său de conducere;
capacitatea sa de a organiza producția, comercializarea și distirbuirea corespunzătoare a mărfurilor.
Importanța deosebită a profitului derivă din funcțiile sale. Practica economică atestă că în economiile moderne profitul îndeplinește simultan mai multe funcții.
Profitul devine o sursă importantă de autofinanțare și se consideră un ,,element motor de dezvoltare’’ al întreprinderii care finanțează în mod obișnuit activități de producție, asistență socială, cultură. El poate fi investit în aceeași activitate, dar poate fi orientat în susținerea altor activități noi prin intermediul acționarilor.
În același timp el este o pârghie financiară de întărire a gestiunii economice a întreprinderii pentru amplificarea rezultatelor financiare, fiind un indicator al eficienței activității economice indiferent de forma de proprietate. În acest sens, profitul îndeplinește funcția de stimulare a activității desfășurate, întrucât este un obiectiv esențial al acesteia.
Profitul este indicatorul calitativ de orientare generală și de decizie managerială a unei activități rentabile ce stimulează inițiativa în formarea surselor necesare promovării progresului tehnic, dar și asumarea riscurilor ce apar prin participarea pe o piață concurențială. Deci, profitul îndeplinește funcția de control asupra activității desfășurate, fiind considerat un barometru al calității acesteia.
Întrucât este utilizat ca o măsură a performanței, profitul avizează întreprinzătorii și acționarii asupra necesității sporirii eforturilor privind activitatea de economisire a factorilor de producție, stimularea activității de inovare, crearea de noi produse, atragerea progresului tehnic, îmbunătățirea tehnologiilor de fabricație, sporirea calității produselor obținute.
Profitul evidențiază și exprimă eficiența cu care sunt combinați factorii de producție de către orice întreprindere pe diferite trepte organizatorice. Mărimea acestuia influențează bogăția întreprinderii, îndeplinind funcția de amplificare a capitalului ei.
În concluzie, profitul este un indicator ce trebuie să stimuleze în permanență întreprinderile în desfășurarea activității la nivelul previzionat și cu respectarea cerințelor pieței, în obținerea unor produse de calitate superioară care răspund cerințelor clienților.
În scopul orientării acțiunii lor, agenții economici trebuie să dispună de informații cât mai ample ce caracterizează activitatea desfășurată. În cadrul acestora locul cel mai important revine mărimii și dinamicii profitului care sunt relevate de mai mulți indicatori între care masa și rata profitului sunt cei mai importanți.
Masa profitului este suma totală dobândită sub formă de profit de un agent economic, de o ramură sau de economia unei țări și se stabilește ca diferență între prețul de vânzare și cost sau ca diferență între venituri și costuri. Acestea se pot calcula, de asemenea, pe produs, constituind un reper foarte important pentru selecționarea tipurilor de produse ce sunt sau urmează să fie realizate de întreprindere.
Relațiile de calcul sunt următoarele:
(sursa)
în care: VT- venituri totale; CT -costuri totale.
Acest indicator trebuie să fie o mărime pozitivă, mai mare ca zero. Dacă este o mărime diferită de zero dar negativă, este vorba de pierdere iar întreprinderea care o înregistrează se poate confrunta cu dificultăți majore ce pot duce la faliment.
Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului și volumul capitalului, costurile făcute pentru obținerea acestuia, sau cifra de afaceri.
(sursa)
Rata profitului reflectă gradul de rentabilitate pe produs, agent economic, ramură sau economia națională. Ea este un indicator deosebit de important pentru orientarea structurii activității economice pe bunuri, ramuri și subramuri, fiind căutate cele care oferă o rată cât mai înaltă.
Atât mărimea cât și dinamica ratei profitului sunt influențate de numeroși factori. Dacă se urmărește modul de calcul al masei și al ratei profitului, se desprinde concluzia că acesta sintetizează, direct sau indirect rezultatele întregii activități desfășurate într-o întreprindere, inclusiv influența mediului economic în care ea acționează și la care trebuie să se adapteze sau să-l transforme pentru a-i fi cât mai favorabil.
Cel mai important factor este masa profitului ca venit al întreprinderii, între aceasta și rata profitului relația fiind direct proporțională. Masa profitului are la rândul său, o condiționare complexă, între modalitățile de sporire ale acesteia remarcându-se:
diminuarea costurilor de obținere a produselor prin sporirea nivelului productivității muncii sau a randamentului factorilor care influențează volumul rezultatelor, diminuarea cheltuielilor materiale, accelerarea vitezei de rotație a capitalului, selectarea factorilor de producție utilizați, etc.
majorarea prețului de vânzare al bunurilor obținute, lucrărilor executate sau serviciilor prestate pe fondul menținerii sau chiar al diminuării costurilor de producție ;
optimizarea volumului, structurii și calității producției, care acționează asupra masei profitului atât separat, cât și în ansamblul lor;
optimizarea proporției în care se remunerează posesorii factorilor de producție.
Capitolul III. EFICIENȚA ACTIVITĂȚII ÎNTREPRINDERII
Indicatorii de rentabilitate a întreprinderii și factorii de influență a acestora
Nivelul eficienței economice se masoară cu ajutorul unui sistem de indicatori, între care cei ai rentabilității ocupă un loc deosebit de important.
Rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit necesar reproducției, dezvoltării și remunerării capitalurilor întreprinderii.
Măsura rentabilității este redată de un sistem de rate de eficiență, care masoară gradul utilizării diferitelor resurse ale întreprinderii.
Prin urmare, sistemul ratelor de rentabilitate include:
Rata rentabilității vânzărilor (Rv)
Rv (sursa)
Rata rentabilității vânzărilor indică profitul obținut la un leu vânzări. În urma comparării indicatorului dat cu media pe ramură, putem aprecia în ce masură entitatea a asigurat potențialul pieței, precum și eficiența aplicării politicilor de piață și de prețuri. Majorarea ratei, însoțită de o diminuare a volumul de vânzări, determină faptul că întreprinderea încearcă să-și mențină un nivel satisfăcător de profit, promovând politica de prețuri înalte, pe când o rată scăzută a rentabilității, însoțită de o majorare considerabilă a vânzărilor, confirmă faptul că întreprinderea susține politica reducerii prețului de vânzare, urmărind cucerirea unui nou segment al pieții. Astfel, situația în care creșterea ratei rentabilității vânzărilor este însoțită de o majorare a vânzărilor, denotă o situație favorabilă pentru întreprindere, determinând poziția concurențială pe piață ca fiind una „forte”.
Creșterea ratei rentabilității vânzărilor poate fi cauzată de fenomene ca: majorarea vânzărilor, creșterea puterii de negociere a întreprinderii cu furnizorii săi și obținerea unor prețuri de achiziție avantajoase, accelerarea rotației stocurilor, ameliorarea structurii vânzărilor în sensul creșterii ponderii celor cu o marjă comercială individuală mai mare, maximizarea prețurilor de vânzare, optimizarea cheltuielilor etc.
Tabelul 3.1
„Aprecierea dinamicii rentabilității veniturilor din vânzări”
Sursa: tabelul 3.1 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. Formulele utilizate pentru calculul rentabilității sunt indicate în tabelul de mai sus. În tabelul 3.1 au fost utilizate următoatele abrevieri:
VV- venit din vânzări;
Pb- profit brut;
PAO- profit din activitatea operațională;
PPI- profit până la impozitare;
PN- profit net;
RVV- rentabilitatea venitului din vânzări.
Concluzie: din calculele efectuate în tabelul 3.1 putem constata la ICPT „Energoproiect” Î.S. o reducere a tuturor indicatorilor de rentabilitate pe parcursul perioadei analizate (2011-2013). Astfel, nivelul rentabilității veniturilor din vânzări, calculat în baza profitului brut, în anul 2011 a cosnstituit 32,63%, adică la fiecare leu venituri din vânzări. ICPT „Energoproiect” Î.S. a câștigat 32,63 bani profit brut, dar în anul 2013 numai 29,94 bani, astfel înregistrând o micșorare de 2,69 puncte procentuale. De asemenea, rentabilitatea venitului din vânzări, calculată în baza profitului din activitatea operațională, s-a redus în 2013 față de 2011 cu 6,26 puncte procentuale, iar mărimea profitului contabil obținut la un leu venituri din vânzăfri s-a redus de la 7,78 bani în 2011 la 0,85 bani în anul 2013. La ICPT „Energoproiect” Î.S., în 2011, nivelul rentabilității veniturilor din vânzări (calculat în baza profitului net) a constituit 7,78%, pe parcursul perioadei de gestiune nivelul acestui indicator s-a redus cu 7,08 puncte procentuale. (de adaugat cauza)
Rata rentabilității activelor (rentabilitatea economică)
Rentabilitatea economică exprimă gradul de valorificare al capitalului total, al capitalului fix și al capitalului circulant. Indicatorul dat indică câte unități monetare au fost necesare entității pentru obținerea unei unități convenționale de profit, indiferent de sursa atragerii acestor mijloace. Pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa financiară, rata rentabilității activelor trebuie să depășească rata inflației. În termeni reali, rentabilitatea economică trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament în economie și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat „furnizorii” de capitaluri.
Rentabilitatea economică este considerata unul din cei mai principali indicatori ai competitivității. Aprecierile se fac prin compararea rentabilității activelor întreprinderii cu nivelul mediu pe ramură sau cu cel al concurenților.
Nivelul rentabilității economice se masoară prin intermediul ratelor de rentabilitate, pornind de la un rezultat financiar (profit până la impozitare, profit din activitatea operațională, profit net) și totalitatea mijloacelor economice utilizate, precum:
Rentabilitatea activelor (Ra)
Ra (sursa)
sau în raport cu profitul net:
Ra (sursa)
În statele cu economie dezvoltată, un nivel satisfăcător al rentabilității se consideră cel ce depășeste 25%, aceasta semnificând că în cel mult 4 ani, întreprinderea își poate reînnoi capitalurile angajate în activitate prin profitul obținut.
Tabelul 3.2
„Aprecierea dinamicii rentabilității activelor”
Sursa: tabelul 3.2 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 3.2 au fost utilizate următoatele abrevieri:
PPI- profit până la impozitare;
Ā- valoarea medie a activelor totale;
RA- rentabilitatea activelor.
Concluzie: din datele tabelului 3.2 rezultă că rentabilitatea activelor la ICPT „Energoproiect” Î.S. are o tendință de reducere pe parcursul perioadei analizate. Dacă în anul 2011 rentabilitatea activelor a atins nivelul de 17,63%, în 2013, aceasta s-a redus până la 2,04% sau cu 15,59 puncte procentuale. E de menționat că nivelul rentabilității activelor în 2013 este foarte scăzut, ceea ce înseamnă că la fiecare leu active ICPT „Energoproiect” Î.S., în medie obține numai 2,04 bani profit până la impozitare. Deci, putem menționa că ICPT „Energoproiect” Î.S. utilizeazp neeficient activele sale.
Nivelul rentabilității activelor poate crește sau reduce fie prin prin majorarea sau micșorarea nivelului rentabilității vânzărilor, fie pe seama accelerării ori încetinirii rotației activelor. Astfel, rezultă că nivelul rentabilității activelor este determinat de influența următorilor factori:
Modificarea rentabilității venitului din vânzări;
Modificarea numărului de rotații ale activelor.
Formula factorială a nivelului rentabilității activelor poate fi prezentată astfel:
RA = * 100 = * = * ,
unde:
RA – rentabilitatea activelor;
PPI – profitul până la impozitare;
VV – venituri din vânzări;
Ā – valoarea medie a activelor totale;
– rentabilitatea venitului din vânzări;
– numărul de rotații ale activelor totale.
Calculul influenței factorilor la devierea nivelului rentabilității activelor poate fi efectuat prin metoda substituțiilor în lanț sau varietăților ei.
Tabelul 3.3
„Calculul influenței factorilor la devierea nivelului rentabilității activelor”
Notă:
Calculul efectuat pentru colonița 7: (-1,51)*2,14 = -3,23
Calculul efectuat pentru colonița 8: 0,27*0,85 = 0,23
Calculul efectuat pentru colonița 9: -6,93*2,2 = -15,73
Calculul efectuat pentru colonița 10: 0,14*0,85 = 0,12
Verificare pentru anii 2013-2012: 2,04 – 5,05 = (-3,23) + 0,23 = -3,00
Verificare pentru anii 2013-2011: 2,04-17,63 = (-15,73) + 0,12 = -15,61
Sursa: tabelul 3.3 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 3.3 au fost utilizate următoatele abrevieri:
VV- venit din vânzări;
PPI- profit până la impozitare;
Ā- valoarea medie a activelor;
RVV- rentabilitatea venitului din vânzări;
AT- active totale;
RA- rentabilitatea activelor.
Concluzie: din calculele efectuate în tabelul 3.3 rezultă că nivelul rentabilității activelor în anul 2013 s-a diminuat cu 15,59 puncte procentuale față de 2011 și 3,01 puncte procentuale față de 2012. Această reducere a fost determinată de influența negativă a factorului calitativ (RVV). Micșorarea nivelului rentabilității venitului din vânzări cu 6,93 puncte procentuale în 2013/2011 și 1,51 puncte procentuale în 2013/2012 a determinat diminuarea nivelului rentabilității activelor cu 15,73 % și respectiv 3,23%. În 2013/2011 (2013/2012), s-a înregistrat o sporire a rotației activelor cu 0,14 (0,27) ori, ceea ce a condiționat sporirea nivelului rentabilității activelor cu 0,12 (0,23) puncte procentuale. Numărul de rotatații ale activelor este la un nivel considerat optim pentru o activitate de producție rezonabilă. Creșterea numărului de rotații ale activelor este datorată faptului că ritmul de creștere a valorii medii a activelor totale 101,85% (84,31%) nu depășește ritmul de creștere a veniturilor din vânzări 108,12% (94,92%). (de adaugat un pic la cauze) E de menționat faptul că nivelul rentabilității activelor s-a redus considerabil pe parcursul perioadei analizate, ceea ce nu va permite ICPT „Energoproiect” Î.S. să-și reînnoiască și să-și crească activele într-o perioadă de timp cât mai scurtă.
În funcție de veniturile încasate și resursele consumate, rentabilitatea economică poate fi descompusă în mai multe rate, fiecare exprimând o relație dintre un rezultat și capitalul investit pentru obținerea acestuia. Astfel, se calculează:
Rata rentabilității față de resursele consumate (Rcost)
Rcost (sursa)
Producerea de bunuri competitive reprezintă principalul factor care determină evoluția pozitivă a indicatorului dat și situarea pe o treaptă superioară față de concurenți.
Anume din acest motiv, realizarea unei rentabilități competitive din vânzarea producției, mărfurilor constituie o problemă managerială fundamentală, care determină caracterul ulterior al activității întreprinderii.
Rezervele interne de majorare a indicatorului pot fi: reducerea costurilor fixe, reducerea pierderilor de materii prime și materiale în procesul de producție, accelerarea vitezei de rotație a stocurilor etc.
Tabelul 3.4
„Analiza evoluției în dinamică a ratei rentabilității față de resursele consumate”
Sursa: tabelul 3.4 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 3.4 au fost utilizate următoatele abrevieri:
Pb – profit brut;
CV – costul vânzărilor;
RRC – rentabilitatea față de resursele consumate.
Concluzie: în urma calculelor efectuate în tabelul 3.4, observăm că pe parcursul perioadei analizate, rata rentabilității față de resursele consumate înregistrează o diminuare. În așa mod, dacă în anul 2011, entitatea obținea 48,42 bani profit brut la un leu cheltuieli din vânzări, în 2013 aceasta obține 42,73 bani profit brut la un leu cheltueli de vânzări, ceea ce reprezintă o micșorare cu 5,69 puncte procentuale. Drept cauza acestui eveniment mai puțin favorabil a servit majorarea volumului de cheltuieli efectuate în desfășurarea activității operaționale, pentru obținerea practic aceluiași nivel de profit brut. Faptul dat indică ineficiența utilizării resurselor disponibile de către întreprindere, precum și sporirea costurilor pentru unele materii prime și materiale. Totuși, nivelul rentabilității față de resursele consumate înregistrat de întreprindere este considerat unul optim, însă se recomandă ca pe viitor, întreprinderea să adopte unele modificări ce ar duce la îmbunătățirea situației existente și majorarea nivelului profitului înregistrat.
Rentabilitatea mijloacelor fixe (Rmf)
Rmf = * 100% (sursa)
Este cunoscut faptul că în condițiile concurențiale de piață, dotarea tehnică a entității ocupă un loc important în producerea unor produse competitive. În situația dată, rentabilitatea mijloacelor fixe va avea un impact pozitiv asupra rentabilității în ansamblu, ceea ce va permite reînnoirea mijloacelor economice într-un termen mai scurt.
Rentabilitatea activelor curente (Rac)
Rac *100% (sursa)
O valoare înaltă a rentabilității indică o gestionare eficientă a stocurilor și creanțelor.
De facut un tabel cu PPI, Rac si Val medie a AC+Concluzie
Un caz particular al rentabilității activelor îl reprezintă rentabilitatea activelor cu destinație de producție (rentabilitatea capitalului avansat sau ocupat). Acest indicator reflectă eficiența mijloacelor investite în activitatea de bază a întreprinderii, adică cât profit se obține, în medie, de la fiecare leu investit în mijloace fixe și active curente. Formula de calcul al rentabilității activelor cu destinație de producție este:
RAP =
unde:
RAP – rentabilitatea activelor cu destinație de producție;
Val.med. MF – valoarea medie a mijloacelor fixe, calculată dupa media artimetică simplă;
Val.med. AC – valoarea medie a activelor curente, calculată după media artimetică simplă.
Deorece, în procesul de producție nu participă toate activele curente, ci numai stocurile de mărfuri și materiale, calculele vor fi mai exacte, dacă vom raporta profitul până la impozitare la suma între valoarea medie a mijloacelor fixe și a stocurilor de mărfuri și materiale:
RAP =
Pentru a evidenția factorii ce determină devierea nivelului rentabilității activelor cu destinație de producție, vom transforma formula de mai sus astfel:
RAP =
unde:
PPI – profitul până la impozitare;
Val.med. MF – valoarea medie a mijloacelor fixe;
Val.med. SMM – valoarea medie a stocurilor de mărfuri și materiale;
VV – venituri din vânzări;
– rentabilitatea veniturilor din vânzări;
înzestrarea veniturilor din vânzări cu mijloace fixe;
– înzestrarea veniturilor din vânzări cu stocuri de mărfuri și materiale.
Din formula prezentată mai sus, rezultă că nivelul rentabilității activelor cu destinație de producție este determinat de influența modificării:
Înzestrării veniturilor din vânzări cu mijloace fixe;
Înzestrării veniturilor din vânzări cu stocuri de mărfuri și materiale;
Nivelului rentabilității veniturilor din vânzări.
Tabelul 3.5
„Date inițiale pentru analiza factorială a rentabilității activelor cu destinație de producție”
Sursa: tabelul 3.5 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”.
Notă: Calculul influenței factorilor la devierea nivelului rentabilității activelor cu destinație de producție se efectuează prin metoda substituțiilor în lanț.
Tabelul 3.6
„Calculul influenței factorilor la devierea nivelului rentabilității activelor cu destinație de producție pentru anii 2013-2012”
Sursa: tabelul 3.6 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”.
Tabelul 3.7
„Calculul influenței factorilor la devierea nivelului rentabilității activelor cu destinație de producție pentru anii 2013-2011”
Sursa: tabelul 3.7 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”.
În tabelul 3.6 și 3.7 au fost utilizate următoatele abrevieri:
MF- mijloace fixe;
VV- venit din vânzări;
SMM- stocuri de mărfuri și materiale;
PPI- profit până la impozitare;
RVV- rentabilitatea vânzărilor;
RA- rentabilitatea activelor;
RI- rezultatul influenței.
Concluzie: din datele tabelelor 3.5, 3.6 și 3.7 rezultă că nivelul rentabilității activelor cu destinație de producție, pe parcursul perioadei analizate, a scăzut de la 117,75 % în 2011, până la 6,44% în 2013, ceea ce reprezintă o diminuare cu 111,31 puncte procentuale. Această diminuare a fost determinată de influența negatitvă a doi factori. Astfel, în perioada analizată a crescut înzestrarea veniturilor din vânzări cu mijloace fixe de la 0,04 bani la 0,11 bani. Aceasta înseamnă că, în 2013, pentru obținerea unui leu de venituri din vânzări au fost necesare mai multe mijloace fixe. Utilizarea neeficientă a mijloacelor fixe a condiționat reducerea rentabilității activelor cu destinație de producție cu 12,6 puncte procentuale în 2013/2012 și 57,9 puncte procentuale în 2013/2011. Pe parcursul perioadei analizate, indicatorul înzestrării veniturilor din vânzări cu stocuri de mărfuri și materiale nu a suferit schimbări, păstrând astfel o mărime constantă de 0,02 puncte procentuale. Acest fapt indică faptul că pe tot parcursul perioadei, pentru realizarea producției în valoare de un leu, au fost folosite aceleași cantități de stocuri de mărfuri și materiale, ceea ce respectiv nu a determinat nicio modificare a rentabilității activelor cu destinație de producție. Reducerea nivelului rentabilității vânzărilor cu 6,93 puncte procentuale în 2013-2011 și 1,51% în 2013/2012 a determinat micșorarea nivelului rentabilității activelor cu destinație de producție cu 53,41 și respectiv 11,71 puncte procentuale. În calitate de rezerve interne privind majorarea nivelului rentabilității activelor cu destinație de producție pe viitor poate servi utilizarea mai eficientă a mijloacelor fixe și ridicarea nivelului profitabilității vânzărilor.
Rentabilitatea capitalului permanent (Rcp)
Rcp (sursa)
Opțiunea pentru un astfel mod de calcul al ratelor de rentabilitate este determinată de faptul că întreg capitalul utilizat de întreprindere este investit în elemente de activ, care, într-o formă sau alta, direct sau indirect, contribuie la obținerea profitului.
În ceea ce privește tehnica de analiză, în teoria economică, se utilizează frecvent descompunerea în așa-zisele rate explicative. În așa mod, rata rentabilității, de regulă, apare ca un produs între rata de rotație a activelor și marja vânzărilor.
Astfel, sporirea rentabilității economice poate fi realizată prin 2 moduri, și anume: accelerarea rotatței activelor sau creșterea marjei comerciale. În practica economică, aceste doua posibilități sunt valorificate diferit, în funcție de natura activității. De exemplu, pentru același volum al vânzărilor, sunt necesare mai multe mijloace în industrie decât în comerț. În același sector, apar diferențe notabile între întreprinderi ca urmare a strategiei specifice fiecăreia. În așa mod, în sfera distribuției, întreprinderile specializate realizează, de regulă, o rată a marjei sporită (10 – 14%), în condițiile unei rate de rotație a activelor redusă (2 – 3 rotații pe an). Marile suprafețe comerciale operează cu o marjă redusă (1 – 2%), dar asigură o rotație accelerată a activelor (7 – 8 rotații pe an).
Tabelul 3.9
„Analiza dinamicii rentabilității capitalului permanent”
Sursa: tabelul 3.9 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 3.9 au fost utilizate următoatele abrevieri:
PN- profit net;
Cperm- capital permanent;
RCperm- rentabilitatea capitalului permanent.
Concluzie: din calculele efectuate în tabelul 3.9 rezultă că la ICPT „Energoproiect” Î.S. rentabilitatea capitalului permanent, pe parcursul perioadei analizate a înregistrat o considerabilă diminuare, și anume cu 316,15 puncte procentuale. Dacă în 2011, entitatea, la fiecare leu de mijloace financiare pe termen lung câștiga câte 350,02 bani profit net, în 2013 obține câte 33,87 bani profit net. Utilizarea neeficientă a mijloacelor de finanțare pe termen lung trezește îngrijorarea proprietarilor întreprinderii și interes în analiză mai detaliată a factorilor de influență asupra rentabilității capitalului permanent.
Modificarea rentabilității capitalului permanent este supusă influenței unor factori. Pentru a înțelege mai bine atât conținutul acestor factori, cât și analiza lor, se recomandă ca formula de bază a rentabilității capitalului permanent să fie supusă unor transformări succinte și anume: înmulțim numărătorul și numitorul raportului de bază cu valoarea medie a activelor și profitul până la impozitare, astfel, căpătăm trei factori de influență asupra rentabilității capitalului permanent:
Rentabilitatea activelor, (RA);
Coraportul dintre valoarea activelor și valoarea capitalului permanent, (PF);
Rata corelației dintre profitul net și profitul până la impozitare (Re).
Sistemul factorial al rentabilității capitalului permanent îl prezentăm astfel:
unde:
Cper – valoarea medie a capitalului permanent.
În formula prezentată mai sus, coraportul dintre valoarea activelor și valoarea capitalului permanent, reprezentând un caz particular al pârghiei financiare, reflectă structura surselor de finanțare a activelor. Sensul economic al acestui coraport poate fi expus în felul următor: fiind exprinat în procente (%), coraportul acesta arată că, pe primele 100%, activele întreprinderii se finanțează pe seama capitalului permanent, iar pe celelalte procente – pe seama datoriilor pe termen scurt.
La următoarea etapă de analiză, vom studia rentabilitatea capitalului permanent din punct de vedere factorial pentru care vom colecta date inițiale.
Tabelul 3.10
„Date inițiale pentru analiza factorială a rentabilității capitalului permanent”
Sursa: tabelul 3.10 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 3.10 au fost utilizate următoatele abrevieri:
PPI- profit până la impozitare;
PN- profit de net;
CP- capital propriu;
Cperm- capital permanent;
A-valoarea activelor;
RA- rentabilitatea activelor;
A/Cperm- coraportul dintre valoarea activelor și valoarea capitalului permament;
PN/PPI- rata corelației dintre PN și PPI;
RCperm- rentabilitatea capitalului permanent.
Nota: indicatorii 3, 4 și 5 din tabelul 3.10 sunt calculați prin media aritmetică simplă.
În baza datelor inițiale colectate poate fi analizată influența factorilor asupra rentabilității capitalului permanent prin metoda substituțiilor în lanț.
Tabelul 3.11
„Calculul influenței factorilor asupra rentabilității capitalului permanent prin metoda substituțiilor în lanț pentru anii 2013-2012„
Sursa: tabelul 3.11 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”.
Tabelul 3.12
„Calculul influenței factorilor asupra rentabilității capitalului permanent prin metoda substituțiilor în lanț pentru anii 2013-2011„
Sursa: tabelul 3.12 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelele 3.11 și 3.12 au fost utilizate următoatele abrevieri:
RA – rentabilitatea activelor;
PF – coraportul dintre valoarea activelor și valoarea capitalului permanent;
Rc – rata corelației dintre profitul net și profitul până la impozitare;
Rcper – rentabilitatea capitalului permanent;
RI – rezultatul influenței.
Concluzie: din calculele efectuate în tabelele 3.11 și 3.12 rezultă că la ICPT „Energoproiect” Î.S. rentabilitatea capitalului permanent, în anul 2011, a constituit 350,02 % adică, la fiecare leu de mijloace permanente de finanțare, ICPT „Energoproiect” Î.S. a câștigat câte 350,02 bani profit net, dar în anul 2013 a obținut 33,87 bani profit net, astfel înregistrând o reducere față de începutul perioadei de analiză cu 316,15 puncte procentuale. Micșorarea rentabilității capitalului permanent a fost influențată de scăderea rentabilității activelor, care a diminuat indicatorul analizat cu 309,5 % 2013/2011 și 72,16% 2013/2012, de modificarea presiunii fiscale, care a crescut pe parcursul perioadei analizate și a diminuat indicatorul analizat cu 7,4 puncte procentuale și influența pârghiei financiare care a micșorat rentabilitatea capitalului permanent cu 0,75 % în 2013/2011 și 7,67 puncte procentuale în 2013/2012. De gindit daca treb de adaugat ultima prop
Rentabilitatea financiara (Rf)
Reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Rentabilitatea financiară exprimă scopul final al acționarilor unei entități economice, reflectat prin rata de remunerare a investiției de capital efectuată de aceștia în procurarea acțiunilor întreprinderii sau a reinvestirii totale sau parțiale a profiturilor ce le revin pe drept. Formula de calcul:
Rf = (sursa)
Rata rentabilității financiare trebuie să fie superioară ratei dobânzii pe piață, deoarece aceasta conduce la majorarea cursului bursier al acțiunilor, precum și la atragerea noilor acționari. O situație optimă poate fi considerată cea când rentabilitatea financiară a înregistrat o creștere performantă, acest lucru atestând că a fost respectată corelația de eficiență dintre efortul și efectul economic scontat.
Tabelul 3.12
„Analiza dinamicii rentabilității capitalului propriu”
Sursa: tabelul 3.12 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 3.12 au fost utilizate următoatele abrevieri:
PPI- profit până la impozitare;
PN- profit net;
CP- capital propriu;
RCP- rentabilitatea capitalului propriu.
Concluzie: din calculele efectuate în tabelul 3.12 rezultă că la ICPT „Energoproiect” Î.S. rentabilitatea capitalului propriu a înregistrat o reducere esențială pe parcursul perioadei analizate. Rentabilitatea capitalului propriu, calculată în baza profitului până la impozitare în anul 2011, a constutuit 350,02 bani profit până la impozitare, dar în anul 2013 valoarea acesteia s-a redus până la 41,22 bani, astfel înregistrând o diminuare cu 308,8 puncte procentuale pe parcursul perioadei analizate. De asemenea, la ICPT „Energoproiect” Î.S. trezește îngrijorare faptul diminuării considerabile a rentabilității capitalului propriu calculate în baza profitului net, aceasta alcătuind 316,15 puncte procentuale. Deși, nivelul rentabilității capitalului propriu obținute de entitate depășește norma minimă a acesteia, se observă că pe parcursul anilor 2011-2013, întreprinderea nu utilizează eficient mijloacele proprii, ceea ce cere o analiză mai detaliată a factorilor de influență asupra rentabilității capitalului propriu.
Analiza rentabilității capitalului propriu reprezintă un studiu complex, cu ajutorul căruia se poate determina multitudinea influenței factorilor, care contribuie la modificarea acestui indicator pe parcursul unei perioade de gestiune. În baza acestui studiu, pot fi elaborate decizii necesare, în domeniul economico-financiar, pentru ameliorarea situației nefavorabile și crearea unor noi decizii pentru activitatea de întreprinzător.
În teorie și practică, sunt utilizate mai multe modele de interpretare a sistemelor factoriale de analiză a rentabilității capitalului propriu.
În cazul când rentabilitatea capitalului propriu este calculată în baza profitului până la impozitare, înmulțind și numitorul și numărătorul cu valoarea medie a activelor, căpătăm influența a doi factori:
Rentabilitatea activelor, (RA);
Rata pârghiei financiare, (Pf).
unde:
PPI- profitul până la impozitare;
Val.med.CP- valoarea medie a capitalului propriu;
Val.med.A- valoarea medie a activelor;
– rentabilitatea activelor;
– rata pârghiei financiare.
Rentabilitatea activelor reflectă capacitatea întreprinderii de a utiliza activele totale în vederea obținerii profitului. Acest indicator caracterizează mărimea profitului obținut pentru fiecare leu investit în active.
Rata pârghiei financiare reflectă structura de finanțare a activelor, adică gradul în care utilizarea resurselor împrumutate în circuitul economic al întreprinderii contribuie la majorarea rentabilității capitalului propriu. Dacă unitatea economică nu atrage surse împrumutate, atunci pârghia financiară se situează la nivelul minim 100% (sau 1), nivelul maxim nu există.
Pentru efectuarea analizei rentabilității capitalului propriu este necesară colectarea datelor inițiale.
Tabelul 3.13
„Date inițiale pentru analiza factorială a rentabilității capitalului propriu”
Sursa: tabelul 3.13 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 3.13 au fost utilizate următoatele abrevieri:
VV- venit din vânzări;
PPI- profit până la impozitare;
PN- profit net;
CP- capital propriu;
A- activ total;
Pf- pârghia financiară;
RV- rentabilitatea vânzărilor;
RC- rata corelației dintre profitul net și profitul până la impozitare;
RA- rentabilitatea activelor;
RCP- rentabilitatea capitalului propriu.
Este de menționat că, între factorii de influență asupra rentabilității capitalului propriu, există legătură multiplicativă. Deci, pentru analiza factorială pot fi aplicate metodele: substituțiilor în lanț, diferențelor absolute, diferențelor relative. În toate aceste cazuri trebuoe să se respecte unul din principiile de bază – aranjarea factorilor în sistemul factorial să se efectueze în ordinea condiționării lor economice, ceea ce înseamnă că, mai întâi, se aranjează factorii mai independenți și după aceea factorii mai dependenți. Factorii de influență asupra rentabilității activelor sunt, totodată, și cauze de modificare a rentabilității capitalului propriu, și astfel, putem calcula influența a treia factori asupra rentabilității capitalului propriu (calculată în baza profitului până la impozitare), și anume:
Rentabilitatea vânzărilor, (RV);
Numărul de rotații ale activelor, (NA);
Rata pârghiei financiare, (Pf).
Deci, transformarea modelului inițial permite construirea următorului model:
Tabelul 3.14
„Calculul influenței factorilor asupra rentabilității capitalului propriu folosind metoda diferențelor absolute”
Verificare pentru anii 2013-2012: (-77,52) + 5,51 + (-7,66) = -79,67 %
Verificare pentru anii 2013-2011: (-312,42) + 2,36 +0,80 = -309,26 %
Sursa: tabelul 3.14 a fost elaborat de către autor în baza informațiilor conținute în rapoartele financiare pentru anii 2011-2013 a Î.S. ICPT „Energoproiect”. În tabelul 3.14 au fost utilizate următoatele abrevieri:
RV- rentabilitatea vânzărilor;
A-activ total.
Concluzie: în baza analizei factoriale efectuate în tabelul 3.14, observăm că rentabilitatea capitalului propriu a fost diminuată cu 312,42 puncte procentuale pe parcursul întregii perioade analizate din cauza reducerii rentabilității vânzărilor cu 6,93 puncte procentuale. Sporirea numărului de rotații ale activelor cu 0,14 puncte procentuale a contribuit la creșterea rentabilității capitalului propriu cu 2,36 puncte procentuale, iar majorarea ratei pârghiei financiare a sporit rentabilitatea capitalului propriu cu 0,8 puncte procentuale.
De decis daca trebuie de realizat tabelul cu subst in lant.
3.2 Analiza pragului de rentabilitate
În condițiile economiei de piață, în care piața are un impact semnificativ asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii, producerea și livrarea unor produse cu o rentabilitate ridicată constituie una din premisele materiale indispensabile pentru a putea face față procesului concurențial specific economiei de piață din perioada dată. Existența unor produse nerentabile provoacă, în mod inevitabil, o diminuare a profitului, ceea ce conduce la greutăți financiare, caz în care, pentru acoperirea necesarului de finanțare, întreprinderea va trebui să apeleze la împrumuturi.
De aceea, pentru a putea supraviețui în condițiile unei concurențe dure, fiecare întreprindere trebuie să asigure realizarea a două obiective principale:
rentabilizarea tuturor produselor;
creșterea rentabilității fiecărui produs într-un ritm care să permită atingerea nivelului de competitivitate pe piețe.
În acest scop, este necesară o fundamentare economică riguroasă a rentabilității produselor, ceea ce înseamnă că, în adoptarea deciziilor privind producerea unor noi produse, trebuie să se pornească de la nivelul minim, în care veniturile obținute pot să acopere integral cheltuielile efectuate, situație reflectată de „punctul critic al gestiunii”, denumit și „pragul de rentabilitate”.
Așadar, pragul de rentabilitate indică nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face în unități fizice sau valorice, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.
Calculul pragului de rentabilitate pornește de la ipoteza unui cost variabil unitar constant în raport cu creșterea volumului producției. Aceasta înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producției realizate, cheltuielile variabile pe unitate de produs sunt constante, variind doar volumul total al acestora. Costurile fixe rămân constante la schimbarea nivelului producției. Producția este considerată absolut omogenă, iar veniturile totale cresc, de asemenea, proporțional cu volumul producției vândute. Reprezentarea grafică a punctului critic al rentabilității oferă o imagine clară și înlesnește înțelegerea problemei.
Presupunem că numărul unităților de producție vândute este egal cu numărul de unități produse, care, în grafic, apar pe abscisa (Q), costurile și veniturile apar pe ordonată.
Dacă notăm prin p – prețul de vânzare al unei unități de produs:
Q – volumul fizic al producției, atunci veniturile totale, care sunt o funcție de vânzări (y) va fi exprimată ca:
y = p * Q (sursa)
costurile totale pot fi exprimate sub forma următoarei funcții:
y = vQ + CF, (sursa)
unde v indică cheltuieli variabile pe unitate de produs
CF – suma cheltuielilor constante.
Rezolvând sistemul de ecuații:
(sustemul de ecuatb forma urmamătoatele abrevieriobținem:
Q = (sursa)
Prin urmare, Q reprezintă volumul fizic minim al producției ce trebuie fabricată și realizată, pentru ca întreprinderea sa nu obțină pierderi.
Timpul (data) la care este atins pragul de rentabilitate se calculeaza conform formulei:
VVpr semnifică volumul vânzărilor la nivelul pragului de rentabilitate,
VVmax – volumul vânzărilor real.
Metoda neliniară de calcul a pragului de rentabilitate.
Metoda neliniară are loc în situația în care costul variabil total are o evoluție neproporțională față de volumul producției, precum, de fapt, se întimpla în realitate. Evoluția neproporțională a costului variabil imprimă și o evoluție neliniară a costului total global. Astfel, curba costului total global va fi neliniară, după cum se observă în figura de mai jos: (anexa)
Păstrând aceleași abrevieri ca și în cazul metodei liniare de calcul al pragului de rentabilitate, constatăm:
o zonă a pierderilor, în condițiile în care volumul de producție este redus, iar costurile totale sunt mai mari decât încasările totale;
o zonă de profit, cuprinsă între pragul de rentabilitate inferior și pragul de rentabilitate superior, când încasările depășesc costurile totale;
o nouă zonă de pierderi, la un volum de producție ridicat, la dreapta pragului de rentabilitate superior.
Prin urmare, volumului optim al producției îi corespunde profitul total maxim. Pentru a realiza acest volum de producție, este nevoie de o anumită capacitate de producție. Această capacitate definește dimensiunea optimă a întreprinderii.
Deoarece volumul vânzărilor este direct dependent de nivelul prețului, este importantă stabilirea acelui nivel al prețului care ar asigura acel volum al vânzărilor și, implicit, al producției, la care capacitatea de producție să fie utilizată cel puțin la nivel normal de aproximativ 75%. În acest scop, se calculează prețul de vânzare, conform relației: p = cv (1+ m), unde m – marja pe profit. Înlocuind în formula de calcul al pragului de rentabilitate, obținem:
Q = (sursa)
În cazul în care întreprinderea produce mai multe tipuri de produse, pragul de rentabilitate se calculează conform formulei:
PR = (sursa)
Analiza pragului de rentabilitate este necesară în cazul:
când se iau decizii de implementare a unor noi produse, analiza pragului de rentabilitate permite determinarea volumului de vânzări pentru noul produs, astfel încât întreprinderea să fie profitabilă;
când se dorește extinderea generală a nivelului de operații a întreprinderii. O extindere va necesita o creștere atât a costurilor variabile, cât și a celor fixe, dar va provoca și o creștere a volumului de vânzări.
Analiza rentabilității pe baza punctului critic permite determinarea gradului de folosință a capacității de producție pentru nivelul stabilit de producere.
Studiile realizate în țările occidentale apreciază situația întreprinderilor în raport cu pragul de rentabilitate astfel:
instabilă, dacă volumul vânzărilor se situează mai jos de 10% deasupra pragului de rentabilitate;
relativ stabilă, dacă volumul vânzărilor este cu 20% deasupra punctului critic;
confortabilă, dacă volumul vânzărilor depășește punctul critic cu peste 20 %.
Dispunând de toate datele: trecute, previziuni, confidențiale, analiza financiară le prelucrează, prin intermediul sistemului de indicatori, în vederea accentuării laturilor calitative și înlăturării factorilor și cauzelor, care influențează negativ asupra dezvoltării activității întreprinderii.
( Sursa Nadejda Botnari 190 )
3.3 Direcții de creștere a eficienței activității întreprinderii
Unul din obiectivele esențiale ale întreprinderii în economia de piață este obținerea rentabilității ce reprezintă capacitatea acesteia de a degaja un excedent financiar din activitățile desfășurate. Rentabilitatea – ca formă sintetică de caracterizare a eficienței economice se poate exprima atât în mod absolut prin mărimea profitului, cât și în mod relativ, prin rata rentabilității.
În ansamblul indicatorilor economico-financiari, rata rentabilității se situează printre cei mai sintetici indicatori de eficiență a activității întreprinderii. Ratele de rentabilitate evidențiază caracteristicile economice și financiare ale unităților patrimoniale permițând compararea performanțelor industriale și comerciale ale acestora. Ratele de rentabilitate se determină, în general, ca raport între efectele economice și financiare obținute și eforturile depuse pentru obținerea lor. O activitate este rentabilă atunci când acest raport este supraunitar.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Profitul Si Rentabilitatea – Factori Relevanti Ai Cresterii Economice a Intreprinderii (ID: 145259)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.