Procesul de Privatizare In Romania

Capitolul 1 procesul de privatizare în românia

PREZENTAREA CADRULUI GENERAL DE PRIVATIZARE

1.1.1 Definiții ale privatizării

Privatizarea, conform Dicționarului Explicativ Român este procesul de transformare a întreprinderilor comerciale și industriale, a instituțiilor din sectorul de stat în cel privat cu scopul rentabilizării sau creșterii rentabilității economico-sociale.

Privită în sens larg, privatizarea reprezintă o acțiune social-politică de mare importanță. Rolul ei principal constă în deetatizarea în masă a proprietății, astfel se acordă o șansă antreprenoriatului și proprietății private, creeându-se condiții pentru o mai bună funcționare a întreprinderilor în relațiile cu piața.

În sens restrâns privatizarea reprezintă transferul capitalului de stat, activelor care sunt în proprietatea statului sau a societăților comerciale cu capital majoritar de stat către investitori privați în vederea sporirii eficienței utilizării resurselor și potențialului de producție.

În esență, privatizarea semnifică trecerea din sfera publicului în sfera privatului. În acest sens, obiectul unui astfel de transfer îl pot constitui fie bunuri, fie drepturi de proprietate, în special cele manifestate ca atribuții de administrare.

1.1.2 Bazele privatizării în România

Revoluția din 1989 nu doar a adus o schimbare în România ci a schimbat-o cu totul. România trece de la țară comunistă unde statul avea principalul rol în economie, statul decidea de unde/unde, ce și cât se importă/exportă, se produce și la ce preț, la țara democrată unde principalul rol în economie îl joacă cererea și oferta existentă pe piață.

Această tranziție nu a avut loc peste noapte, pentru ca România să devină din țară comunistă în țara democrata, a trebuit sa urmeze o serie de modificări și sa implementeze noi legi și reglementari.

Principala modificare a constituit-o restructurarea economiei. Aceasta presupune masuri de restructurare a proprietății, a sistemului bancar, a sistemului fiscal, o reformă structurală prin schimbarea ramurilor și sectoarelor, crearea piețelor și crearea sistemului de protecție socială.

Reforma proprietății este nucleul dur al tranziției la economia de piață și modul cum ea se desfășoară reprezintă tabloul de bord al ansamblului proceselor transformaționale.

Această reformă se referă la schimbarea structurii proprietății , la transferul proprietății din sectorul public în sectorul privat.

Privatizarea joacă rolul cel mai important în această reformă a proprietății, iar ca și efecte așteptate sunt: formarea de noi agenți economici, de societăți comerciale, dezvoltarea antreprenorilor, stabilirea echilibrului social, etc.

Privatizarea își păstrează poziția de nucleu al reformelor social economice, în țările eliberate de constrângerile dure ale planificării.

1.1.3 Etapele procesului de privatizare

După câteva luni de la Revoluție, România adopta Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Aceasta prevede ca unitățile economice de stat, indiferent de organul în care își desfășoară activitatea, se organizează și funcționează, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi sub formă de regii autonome sau societăți comerciale.

Adoptarea acestei legi reprezintă un prim pas în procesul privatizării din România.

La sfârșitul anului 1990 în țara noastră era privatizată doar o singură societate comercială mică, iar privatizarea s-a realizat prin vânzarea activelor societăți către Fondul Proprietăți de Stat.

Fondul Proprietăți de Stat (FPS) a fost creat pe baza Legii nr.58/1991 și era o instituție publică, cu personalitate juridică, cu caracter comercial și financiar. FPS deținea inițial în proprietate 70% din acțiunile și părțile sociale ale societăților comerciale. Avea ca obiectiv principal administrarea și gestionarea participației statului la societățile comerciale conform prevederilor legale aflate în vigoare.

În 2001 instituția și-a schimbat denumirea în Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Proprietății Statului (APAPS), iar în 2009 a fost redenumită Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS).

Un important pas în procesul de privatizare îl constituie adoptarea Legii nr.58/1991 privind privatizarea societăților comerciale. Această lege prevede că 30% din capitalul societăților comerciale să fie distribuit către cetățenii români îndreptățiți eliberându-se astfel certificate de proprietate. Acestea puteau fi vândute sau transformate în acțiuni pe baza condițiilor de piață. Legea cuprinde și reglementări privind vânzarea activelor sau acțiunilor societăților comerciale către persoane fizice sau juridice romane sau străine.

Orice acțiune de gestionare și vânzare de acțiuni sau părți sociale deținute de stat se realizează prin intermediul Instituției Publice denumita Fondul Proprietăți de Stat (FPS).

La nivel de concept și în plan legislativ privatizarea mergea bine, dar era în mare contrast cu realitatea.

Până în anul 1995, metoda de privatizare folosită era metoda MEBO (Management Employee Buyouts), limitată la întreprinderile mici si mijlocii (IMM). Această metoda avea un singur avantaj era rapidă și avea un grad de fezabilitate mare.

În 1995 în România, deoarece procesul de privatizare era lent, s-a implementat Programul de Privatizare în Masă (PPM) numit și ”cuponiada”. Acest program are la bază Legea nr. 55/1995, Legea accelerării procesului de privatizare. Legea prevede că accelerarea privatizării se va realiza prin transferul efectiv și cu titlu gratuit, către cetățenii români îndreptățiți, al acțiunilor aferente cotei de 30% din capitalul social al societăților comerciale cu capital de stat, cât si prin vânzarea acțiunilor emise de aceste societăți.

Tot această lege prevede că transferul cu titlu gratuit de acțiuni către cetățenii români se face prin intermediul certificatelor de proprietate și a cupoanelor normative de privatizare.

Cuponiada s-a bazat pe distribuirea unui capital artificial (cupoane) pentru a crea o cerere potențială pentru acțiunile societăților care erau incluse în programul de privatizare. Fiecare cetățean român care până la data de 31 decembrie 1990 avea împlinită vârsta de 18 ani primea în mod gratuit un cupon care, cu sau fără vechiul certificat de proprietate, putea fi folosit pentru obținerea de acțiuni la societățile incluse în program, sau puteau fi plasate la unul din Fondul Proprietăților Private.

Bineînțeles, cupoanele din România au fost diferite de cupoanele din alte țări. La noi cupoanele aveau valoare nominală fixa, aceasta fiind de 975.000 lei vechi, în timp ce în alte țări valoarea nominală a cupoanelor nu era una fixă.

Cupoanele erau gratuite iar pentru a se evita situația în care să nu participe nimeni, aceste erau distribuite prin Poșta Română astfel se asigura o participare într-un număr cât mai mare a cetățenilor dar totodată a redus importanța participări la program.

Cu toate că mulți cetățeni români dețineau acțiuni la societățile supuse privatizări, statul încă deținea o pondere foarte mare din acțiuni, astfel că procesul de privatizare era unul lent.

În anul 2001 procesul de privatizare a trecut de la ”cantitate” la ”calitate” adică se pune accentul pe vânzarea acțiunilor deținute de stat la anumite societăți comerciale. Se vând acțiuni la 127 de societăți comerciale rezultând un capital social vândut de 9.800 miliarde lei vechi.

Procesul de privatizare urmărește în principal asigurarea eficienței activități economice dar și eliminarea de pe piață a societăților de stat neperformante sau care aduc pierderi la bugetul statului.

Anii au trecut, procesul de privatizare se derula în ritmul lui propriu așa că în anul 2002 se adoptă o noua lege, și anume Legea 137/2002 privind unele masuri pentru accelerarea procesului de privatizare. Această lege are ca și principii asigurarea transparenței procesului de privatizare, vânzarea la prețul de piață rezultat dintre raportul cerere și ofertă, cu luarea în considerare a tuturor elementelor care alcătuiesc cererea, asigurarea egalității între cumpărători, aplicarea unor programe de restructurare înainte să fie făcută privatizarea, în special a activelor cu caracter social, reconsiderarea datoriilor societăților comerciale, pentru ca acele societăți să fi mai atractive și instituirea administrări speciale în perioada de privatizare.

Elementele de noutate care sunt aduse odată cu implementarea legi, vizează în mare măsură implicările statului în economie și anume reducerea implicării acestuia în economie, prin introducerea, pe lângă vânzarea de acțiuni, majorarea capitalului social prin aport de capital privat și transferului cu plata sau titlu gratuit al activelor cu caracter social.

Tot un element de noutate îl constituie introducerea, pentru prima dată, precis și concret, vânzarea acțiunilor deținute de stat la societățile neatractive pe un preț simbolic astfel se privatizează societăți comerciale a căror funcționare prezintă interes politic, economic și social. Bineînțeles aceste societăți erau stabilite prin hotărâre guvernamentală. Totodată deoarece prețul acțiunilor este unul simbolic, se pune accent pe celelalte elemente ale ofertei cum ar fi volum instituțional și protecția socială, iar efectele privatizării se vor reflecta în recapitalizarea și relansarea activități societăți. Aceasta reprezintă tot o metodă de diminuare a implicării statului în economie.

În cadrul acestei legi, restructurarea înainte de privatizare, a adus mai multe dezavantaje decât avantaje. Printre avantaje se pot enumera creșterea atractivității întreprinderi pentru potențialii investitori, șansa unor câștiguri mai mari, rezultate din vânzare și posibilitatea evitării pentru scurt timp a asperităților sociale.

Principalul dezavantaj la restructurare înainte de privatizare il constituie, implicarea în continuare a statului. Alte dezavantaje ar fi costul care greveaza asupra bugetului de stat, procesul de privatizare dureaza mult, eficiența restructurări conduse de stat este îndoielnică, conservarea nedorita a holdingurilor de stat, pericolul menținerii subvențiilor neeconomice.

România își continuă procesul de privatizare respectând clauzele din cadrul programului PSAL negociat cu Banca Mondială, pentru 64 de societăți comerciale pentru a căror privatizare/restructurare au fost angajate servicii de consultanță din partea unor băni de investiții internaționale.

Programul PSAL este un program de ajustare structurală și este alcătuit din doua programe PSAL I și PSAL II. PSAL I presupune restructurarea și privatizarea a 64 de societăți de stat din industrie precum și punerea la punct a sistemului bancar, iar PSAL II presupune privatizarea a 20 de societăți comerciale.

Un nou acord între Guvernul României și Fondul Monetar Internațional apare în anul 2011. Potrivit acordului România trebuie supusă la o restructurare activă și intensă a societăților deținute de stat. Guvernul urma să desemneze management privat pentru compania Tarom, fapt și realizat, și să privatizeze 20% din acțiunile CFR marfă, privatizare mult disputată și încă nerealizată.

În 2012 statul scoate la licitație 61 de întreprinderi de stat pe piața Moldovei iar anul 2014 a adus la rândul lui privatizări eșuate cum ar fi eșecul Oltchim și CupruMin Deva.

După ani buni de în care România a adoptat o serie de legi și reglementări, procesul de privatizare încă nu este finalizat. Acesta continuă și în prezent.

OBIECTIVELE PRIVATIZĂRII

Procesul de privatizare poate fi o soluție în cazul în care statul, prin mecanismele sale proprii, nu este capabil să își rezolve anumite probleme, cum ar fi pierderile economice uriașe înregistrate de anumite companii din sectorul public, datorită unui management învechit și deficitar, sau cum ar fi reechilibrarea situației financiar-bugetară.

Deoarece acum, în România economia este bazată pe o economie de piață și nu pe o economie centralizată, unde statul avea principalul rol, procesul de privatizare este o metodă prin care rolul statului în economie este redus.

Procesul de privatizare vizează și atingerea unor obiective de importanță națională.

Din punct de vedere politic, un obiectiv urmărit prin privatizare este susținerea antreprenorilor. Printr-un număr mare de antreprenori existenți, rezultă și o concurență mai mare. Odată ce un serviciu este privatizat, el este supus mecanismului cerere-ofertă, iar piața de desfășurare, fiind o piață liberă, asta înseamnă o creștere a calității serviciilor și diversificarea ofertei pentru clienți. Odată ce există concurența, consumatorii se vor orienta către cel mai bun produs existent pe piață în raportul calitate preț iar astfel ofertanții, pentru a nu intra în faliment, trebuie să se plieze cât mai bine nevoilor consumatorilor, în acest fel acoperă o proporție cât mai mare din piața și înregistrează un profit mai mare esențial dezvoltării și inovării.

Cei mai mari beneficiari ai existenței concurenței sunt cetățenii/consumatorii, ei au posibilitatea să aleagă dintr-un sortiment diversificat la un cost redus.

Din punct de vedere etic, obiectivul urmărit prin procesul de privatizare este restituirea proprietății persoanelor îndreptățite. Acest obiectiv este reglementat de Legea 165/2013 în care se prevede că imobilele preluate în mod abuziv, în perioada comunistă, se restituie în natură, iar în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, se compensează prin măsuri compensatorii.

Din punct de vedere financiar, prin privatizare, statul urmărește mai multe obiective dar în special urmărește creșterea veniturilor bugetare și reducerea cheltuielilor publice. Atunci când o companie de stat se privatizează veniturile bugetare automat cresc. În primul rând cresc deoarece procesul de privatizare presupune vânzarea dreptului de proprietar unei alte persoane, fie fizică sau juridică, iar prin vânzarea acestor drepturi, statul încasează suma de bani care a fost stabilită prin contract. Totodată statul își reduce cheltuielile publice deoarece nu va mai fi nevoit să aloce bani pentru compania respectivă.

Odată ce o companie se privatizează, ea va fi supusă regulilor de impozitare, astfel bugetul statului va crește. Dacă încasarea din vânzarea companiei, în scopul privatizării acesteia, face ca veniturile bugetare să crească ”odată și bine” adică pentru o perioadă scurtă de timp, în perioada în care societatea privatizată va funcționa și va înregistra profit, statul prin impozitarea companiei, reușește să mențină o creștere a bugetului pe o perioadă constantă și lungă de timp. Asta în cazul în care societatea nu își încheie activitatea.

Alt obiectiv din punct de vedere financiar este creșterea productivității și performanței. Cu cât productivitatea și performanța unei companii sunt mai ridicate cu atât și veniturile acelei companii vor crește, ceea ce va duce la un profit mai mare. În acest fel compania va putea sa se dezvolte. Prin dezvoltare companiei îi va crește gradul de tehnologizare, prin achiziționarea de noi utilaje mai performante, și îi va crește numărul persoanelor angajate. Dacă gradul de ocupare al forței de muncă este ridicat asta înseamnă un grad scăzut al șomajului. Rata șomajului scăzută este un motiv de ”fericire” pentru economia unei țări deoarece mai mulți oameni vor avea salarii astfel va fi influențat, într-un mod pozitiv, consumul de bunuri și servicii.

Alte obiective ale privatizării sunt: creșterea eficienței în managementul companiilor de stat, obiectiv aplicat în cazul Tarom, unde sub conducerea unui management privat cifra de afaceri a companiei în 2013 a crescut cu 3,5% față de 2012 când încă Tarom se afla în conducerea unui management public, reducerea deficitelor bugetare, reducerea unor costuri de administrare, reducerea influenței sindicatelor, protejarea locurilor de muncă, introducerea unor motivatori pentru resursa umană, întărirea sectorului privat, transfer tehnologic către sectoarele defavorizate, întărirea piețelor de capital, accelerarea creșterii economice, oferirea de bunuri și servicii la prețuri mai accesibile, creșterea competitivității, atragerea de capital străin, scăderea presiunii administrative asupra statului, trecerea către o economie de piață unde actorii principali sunt cererea și oferta.

Privatizarea este o soluție atunci când statul se confruntă cu probleme cum ar fi societățile care produc pierderi mari în buget.

Obiectivele privatizării, dacă acestea sunt și realizate, sunt niște obiective care aduc mari beneficii bugetului statului și în final economiei țării. Dar pentru ca aceste obiective să fie îndeplinite și duse la bun sfârșit, pentru a se putea ”culege roadele” privatizării, aceasta are nevoie de susținerea unui stat puternic, care să poată ține piept sectorului privat în ”setea” sa după obținerea de profit.

Forme și metode ale privatizării

1.3.1 Forme ale privatizării

Privatizarea reprezintă un transfer de bunuri sau titluri de proprietate de la stat către sectorul privat. De-a lungul evoluției sale, acest proces, s-a concretizat prin mai multe forme ale privatizării.

În lucrarea lui Richard C. Brooks intitulată ”Privatizarea serviciilor de stat: o prezentare generală și analiză a literaturii” (Pivatization of goverment services: an overview and review of literature) sunt prezentate cinci forme ale privatizării iar acestea sunt:

Privatizarea completă ( Complet privatization)

Privatizarea operațiunilor ( Privatization of operations)

Contractarea ( Contracting out)

Franciza ( Franchising)

Competiția deschisă ( Open competition)

Privatizarea completă definită de Richard C. Brooks se referă la vânzarea directă a activelor deținute de stat către sectorul privat. Această formă de privatizare nu doar transferă activele statului, totodată cu acest transfer, responsabilitatea aferentă dreptului de proprietate trece de asemenea în sectorul privat. Adică statul nu mai are nici o responsabilitate privitoare la administrarea acelor active.

În general, statul privatizează companii prin unul dintre cele trei moduri principale. Primul mod este vânzarea acțiunilor ”problemă” deținute de stat. Statul vinde acțiunile sale unor companii care pot tranzacționa acțiunile pe diverse piețe bursiere. Aceasta este metoda cel mai des folosită deși presupune necesitatea formării unei piețe secundare.

A doua metodă este vânzarea întregii companii unui investitor. În general această metodă se face prin licitație. A treia metodă este distribuirea acțiunilor deținute de stat către cetățeni în mod gratuit sau la un preț scăzut. La noi în România această metodă de privatizare poartă numele de Cuponiada.

Privatizarea operațiunilor presupune ca o firmă privată sa administreze anumite utilități din sectorul public.Cel mai des această formă de privatizare o întâlnim în cazul stadioanelor. De exemplu în timpul campionatelor de fotbal există posibilitatea ca un stadion să treacă sub administrarea unei echipe pe perioada campionatului iar la încheierea campionatului stadionul va reintra în administrarea instituțiilor publice locale.

Contractarea este forma privatizării atunci când statul semnează un contract cu o firmă privată pentru a executa anumite servicii. În urma acestui aranjament statul plătește firma din domeniul privat pentru lucrările sau serviciile prestate de aceasta iar taxele aferente serviciilor sunt încasate de către stat. Această formă de privatizare este întâlnită cel mai des în cazul firmelor de salubrizare și în cazul formelor care se ocupă cu întreținerea și construirea de drumuri, poduri, autostrăzi, canalizări, securitate etc.

Franciza se realizează atunci când statul atribuie unei firme private dreptul de a-si presta serviciile într-o anumită zonă geografică. În urma acestui tip de contract, firma încasează direct de la cetățenii care utilizează serviciile respective, taxele aferente serviciilor prestate. Iar statul încasează de la firma o chirie și alte taxe. Televiziunea prin cablu este cel mai bun exemplu pentru această formă de privatizare. Alte exemple ar fi electricitatea, internetul prin cablu, gazul.

Competiția directă este ultima formă de privatizare care este prezentată în lucrarea lui Richard C. Brooks. Conform acesteia, statul permite mai multor firme să concureze pentru obținerea clienților. Această formă de privatizare este foarte asemănătoare cu concurența de pe piață. Întâlnim această formă de privatizare în cazul telefoniei mobile și al internetului. Totuși această metodă nu poate fi utilizată pentru orice fel de serviciu public. De exemplu nu o putem utiliza în cazul serviciilor de salubritate, energie electrică, gaz sau apă pentru că nu ar fi eficientă.

Privatizarea poate îmbrăca forme multiple, de la cedarea totală a proprietății unor bunuri și servicii până la anumite contracte de introducere a unei administrări private în conducerea unei companii. Forme ale privatizării:

Contractul managerial

Închirierea

Concesionarea

Cesiune completă

Joint venture

Contracte BOT sau Greenfield

Servicii comunitare

Contractul managerial

Presupune ca firma privată administreze organizarea și funcționarea serviciului dar statul își menține un rol de monitorizare, investiție și dezvoltare. De obicei aceste contracte au ca scop creșterea eficienței serviciului respectiv și au o durată cuprinsă între 2-10 ani.

Închirierea

Prin această formă de privatizare organizația privată închiriază serviciul de la stat astfel întreaga responsabilitate privind administrarea și funcționarea trece de la stat la firma privată ”la chiriaș”. De obicei chiria constă în fie într-o anumită sumă de bani fixă plătită anual fie într-un procent din veniturile încasate iar durata contractului este mai mare de 10 ani.

Concesionarea

În situațiile de concesionare statul, pe toată durata contractului, își transferă responsabilitățile privind organizarea, funcționarea, administrarea, dezvoltarea, către firma care a concesionat serviciul respectiv dar dreptul de proprietate nu este transferabil, serviciul rămânând tot în proprietatea statului. Acest tip de contract, de regulă, se încheie pe o perioadă cuprinsă între 10-49 de ani.

Cesiunea completă

Este o formă a privatizării care presupune transferarea, pe lângă active, a tuturor responsabilităților privind administrarea, funcționare, colectare de venituri, mentenanță, investiții de capital, din responsabilitatea statului în responsabilitatea proprietarului privat.

Joint Venture

Conform DEX-ului joint venture este un contract prin care două sau mai multe părți se angajează într-o activitate economică, care este supusă controlului comun având ca scop valorificarea activității de producție, sau de comercializare a avantajelor deținute de părțile asociate.

Statul poate să încheie un astfel de contract cu una sau mai multe firme, astfel contractul devine o formă de privatizare.

Această formă de privatizare poate reprezenta o soluție atunci o privatizare totală este greu de obținut.

Avantajul la această formă de privatizare este divizarea riscurilor și costurilor între stat și partenerul privat și introducerea beneficiilor pieței private în serviciile publice.

Cel mai des această formă de privatizare o întâlnim în proiectele de construire de infrastructură.

Contractele BOT sau Greenfield (Build-Operate-Transfer)

În cadrul acestor contracte, statul angajează o firmă privată, să construiască de exemplu un baraj și după ce construcția este finalizată aceasta rămâne sub organizarea și conducerea firmei private pentru o anumită perioadă de timp. La sfârșitul contractului, construcția respectivă este preluată de către stat.

Firma privată este motivată să facă această investiție prin faptul că îi sunt oferite anumite facilității de către stat cum ar fi scutirea de la plata anumitor taxe, impozite, terenul de construcție îi este cedat gratuit, regim fiscal preferențial etc.

Contractele BOT se utilizează în general în construirea de noi infrastructurii sau în introducerea de noi servicii cum ar fi centrale eoliene, centrale hidroenergetice, centre de purificare a apei, baraje etc.

Servicii comunitare

Acest tip de contracte implică cesiunea unor servicii de interes public din sfera statului către sectorul non-profit (ONG) sau către unități sociale mai restrânse de exemplu voluntari care se oferă sa aibă grijă de persoanele învârstă în cadrul unei comunități rurale. Cel mai des întâlnim aceste contracte in sfera serviciilor sociale care pot fi transferate către diverși operatori non guvernamentali.

Banca Mondială extinde aria serviciilor care pot fi transferate și în zona infrastructurii de transport și utilităților publice, în special în zonele rurale.

Formele de privatizare ajută la formarea, evoluția și dezvoltarea procesului de privatizare și au ca scop îmbunătățirea serviciilor publice prin introducerea acestora într-o piață concurențială, unde cel mai bun câștigă. Astfel serviciile vor deveni mai calitative și într-o continuă dezvoltare iar cei care vor resimți beneficiile acestui lucru sunt consumatorii.

Atunci când privatizarea totală sau cesiunea completă, întâmpină anumite dificultății și blocaje și privatizarea nu mai poate fi realizată conform planului, formele de privatizare ”vin” în ajutorul acesteia cu diferite ”soluții salvatoare” numite și contracte, prin care dificultățile și blocajele să fie eliminate iar privatizarea să se realizeze, chiar dacă forma pe care o ia privatizarea este diferită de forma principală.

1.3.2 Metode ale privatizării

Procesul de privatizare reprezintă un transfer de active și responsabilități din patrimoniul statului în sectorul privat. Privatizarea poate îmbrăca mai multe forme iar aceste forme se realizează prin diferite metode de privatizare.

MEBO

În România, principala metodă de privatizare, până prin anul 1996, era metoda MEBO (Management Employee Buyouts). Această metoda presupune transferul activelor din proprietatea statului în proprietatea salariaților sau angajaților. După transformarea în societate pe acțiuni statul oferă muncitorilor dreptul de proprietate pentru cumpărarea acțiunilor, implicit a societății. Prețul acțiunilor era stabilit de stat și nu reflecta valoarea reală, uneori acest preț era doar unul simbolic, sau acțiunile erau distribuite salariaților în mod gratuit sub forma de cupoane de proprietate.

Această metodă are atât avantaje cât și dezavantaje. Cei care susțineau metoda MEBO spuneau ca proprietatea deținută de salariați este un avantaj deoarece distribuirea profitului către angajați și participarea acestora la luarea deciziilor au efecte pozitive asupra performanței companiei iar în acest fel se va evita reducerea de personal. Din contră, cei care se opuneau acestei metode subliniau faptul că muncitorii nu erau capabili sa realizeze restructurarea societății respective, pentru că una din metodele de restructurare, care era respinsă în totalitate de angajați, era reducerea de personal.

Această metodă de privatizare ar putea fi apreciată pozitiv deoarece o buna perioadă de timp a fost singura metodă prin care statul privatiza societății. La baza dezvoltării acestei metode stau o serie de factori obiectivi care au ajutat această metodă să ”acapareze” procesul de privatizare în România. Printre acești factori se enumeră faptul că MEBO a implicat o abordare ”de jos în sus” care a permis depășirea, într-o oarecare măsură, a imobilismului generat de caracterul opțional al privatizării. Adică metoda era dependentă de inițiativa acționarilor instituționali (FPS și FPP).

Un alt factor obiectiv este faptul că MEBO a avut parte de o metodologie standardizată care a ajutat la reducerea dificultăților interne ale negocierilor pentru a se încheia procesul de privatizare. Totodată a reprezentat și un instrument util pentru apărare pentru cei care erau implicați în privatizare. Aceștia arătau ca au urmat ad litteram procedurile de privatizare standard, astfel puteau mai ușor să își reducă din responsabilității.

MEBO a beneficiat și de o lege specială, Legea 77/1994 privind participarea salariaților și membrilor conducerii la cumpărarea de acțiuni emise de societățile comerciale care se privatizează, care oferea privilegii semnificative pentru cumpărătorii MEBO atât în ceea ce privește achiziționarea acțiunilor de la Fondul Proprietății de Stat, cât și cu privire la tratamentul fiscal ulterior al companiilor respective.

Legea 77/1994 prevede la articolul 50 că societatea comercială care se privatizează prin metoda MEBO, beneficiază pe toată durata achitării ratelor sau rambursării creditelor, în condițiile prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, de reducere cu 50% a impozitului pe profit, aferent acțiunilor dobândite.

La articolul 52 sunt prezentate facilitățile de care beneficiază cumpărătorii de acțiuni și anume: FPS va permite achitarea în rate cu condiția ca avansul principal să fie în sumă de 20% din totalul de plată și eșalonarea plății se face pe o perioadă de minim 5 ani cu o rată a dobânzii de maxim 10%.

Legea a intrat în vigoare în 1994 până în 1997 fiind abrogată și înlocuită de OUG nr. 88/1997.

Așa cum orice monedă are două fețe, așa și metoda MEBO, pe lângă avantajele aduse privatizării a adus și o serie de restricții și dezavantaje.

În cazul firmelor care s-au privatizat prin această metodă, reducerea personalului, activitatea principală a firmei și vânzarea acțiunilor sunt foarte restrictiv reglementate astfel societatea înregistrează în timp o diminuare a posibilității de restructurare.

De asemenea privilegiile de care au avut parte cumpărătorii MEBO nu au fost oferite altor investitori potențiali. Acesta este principalul dezavantaj al metodei. Faptul că doar ”insiderii” puteau beneficia de facilitățile MEBO a dus la pierderea de investitori atât autohtoni cât și străini.

Un studiu bazat pe observarea performanței a 645 de societăți privatizate prin metode MEBO în 1993 și 1994 indică o serioasă deteriorare a societăților prin ani 1996 și 1997 și anume: profitabilitatea a scăzut de la 7,3% la 2,2% iar gradul de îndatorare a crescut de la 29,3% la 48,5% .

Un alt studiu, care este prezentat în lucrarea lui Almos Telegdy numită ”Privatizarea MEBO în România. Procesul de privatizare și rezultatele împroprietării” publicată în 2002, ne arată numărul de societății care s-au privatizat într-un an prin metoda MEBO.

Tabel 1.1 Evoluția societăților privatizate prin metoda MEBO din 1992 până în 2000

Diagrama 1.1 Evoluția societăților privatizate prin metoda MEBO din 1992 până în 2000

La sfârșitul anului 2000 un total de 2632 de firme au fost privatizate prin metoda MEBO reprezentând 35,4% din totalul firmelor privatizabile, și în mai mult de jumătate dintre acestea respectiv 1652 de societății, angajații au devenit acționari majoritari.

Prezența și altor tipuri de proprietari în societățile care s-au privatizat prin metoda MEBO poate avea un efect important asupra dezvoltării firmei. Dacă în firmă există și investitorii, alții decât salariații, aceștia pot sa aducă un plus de capital care sa ajute la dezvoltarea firmei. Pe de altă parte, dacă statul este co-proprietar al societății, salariații pot ”forța” statul să crească nivelul salariilor și numărul de angajați și totodată să primească subvenții de la stat.

Prin faptul că salariații aveau dreptul de a achiziționa acțiunile și în plus dacă făceau acest lucru beneficiau și de unele facilității din partea statului, ”outsider-ilor”, persoanele care nu erau angajate în acea firmă, le era dificil să cumpere acțiuni chiar dacă aceștia ar fi avut un capital de investit.

Acest lucru a fost unul bun, dar relativ de scurtă durată pentru muncitori, pentru că în acest fel au reușit să își păstreze locurile de muncă.

Firmele care s-au privatizat prin alte metode decât MEBO, au înregistrat cea mai mare reducere de personal. Societățile patronate de angajați au reușit să supraviețuiască fără să piardă atâtea locuri de muncă precum au pierdut alte firme.

Tabel 1.2 Variația numărului de angajați între 1992-2000

Privatizarea MEBO a avut atât avantaje cât și dezavantaje dar probabil cea mai mare trăsătură a acestei metode este că în loc să reprezinte o soluție de rezervă care să vină în ajutorul altor metode de privatizare, MEBO a devenit un instrument prin care celelalte metode au fost evitate.

Licitația

O altă metodă de privatizare o constituie licitația. Așa cum ne este definită în DEX licitația reprezintă vânzarea unui bun, realizată în public, după reguli speciale, având ca scop atribuirea bunului respectiv persoanei care oferă cel mai mare preț sau persoanei care oferă condițiile cele mai avantajoase, în cazul serviciilor.

În cadrul acestei metode de privatizare cea mai mare problemă o constituia prețul oferit de stat, care până în anul 1995 nu putea fi mai mic decât valoarea nominală a acțiunilor. Acest lucru nu a făcut altceva decât să ajute metoda MEBO să ia amploare, deoarece în cadrul MEBO existau anumite avantaje și facilității privind prețul de cumpărare. După anul 1995 prețul de deschidere a licitației se calculează pe baza unui raport de evaluare efectuat de către o comisie specializată.

Această metodă de privatizare este metoda cea mai utilizată în prezent. Avantajul este că oricine poate sa participe la licitație și să achiziționeze bunul sau acțiunile respective. Dezavantajul îl constituie faptul că participanții la licitație, conduși de dorința de a câștiga, uneori fac ca prețul activului să crească, depășind cu mult valoarea sa reală, astfel există posibilitatea ca persoana care achiziționează activul respectiv să nu mai dispună de capital pentru a și investii. De exemplu dacă statul scoate la licitație o uzina veche, care are nevoie de renovare și îmbunătățiri pentru a putea să funcționeze în conformitate cu anumite standarde, iar persoanele care licitează, din anumite motive , din dorința de a câștiga ”lupta” , licitează cu mult peste prețul rezonabil, astfel, există posibilitatea de a intra în incapacitatea de a mai putea face renovările și îmbunătățirile necesare funcționării, intrând în faliment. Chiar dacă statul s-a ”bucurat” că a încasat o suma mare de bani, pierde deoarece dacă uzina falimentează, oamenii care lucrau acolo își vor pierde locul de muncă, ”transformându-se” din lucrători în șomeri.

Un alt dezavantaj reprezintă chiar avantajul principal, și anume, că oricine are dreptul de a participa și achiziționa active prin licitație. Dacă statul nu este atent cui vinde și nu face cercetări atente despre persoanele care participă la licitație, s-ar putea să fie o problemă. Adică persoana care cumpără sa nu respecte anumite clauze din contract, cum ar fi investirea în activul respectiv, sau să urmărească obținerea unor beneficii prin falimentarea activului respectiv. Au fost cazuri când anumite bunuri din proprietatea statului au fost vândute, cu scopul privatizării, unor firme, care după ce au vândut ce se mai putea vinde din bunurile respective, au dispărut și au lăsat fabrici sau alte construcții în paragină, și abia apoi s-a descoperit ca acele firme de fapt erau niște firme fantomă.

Negocierea

Vânzarea prin negociere este de asemenea o metodă de privatizare și reprezintă o metodă de vânzare, prin care investitorii potențiali își manifestă interesul de a cumpăra a companii de la stat, prin prezentarea unui plan realist de afaceri. De asemenea negocierea poate să apară atunci când în cadrul unei licitații a avut loc o singură ofertă

În cadrul acestei metode elementul principal îl constituie angajamentele de investiție făcute de noul proprietar. De obicei prețul de cumpărare a activelor este unul mai mic pentru a da posibilitatea noului proprietar de a-și îndeplini angajamentele de investiții prezentate în planul de afaceri.

Vânzarea pe piața de capital

Prin această metodă, companiile ce urmează să fie privatizate sunt listate la bursă. Prețul tranzacției este plătit imediat și nu este necesara o monitorizare ulterioară a prevederilor contractuale. Privatizarea pe piața de capital a reușit să evită dificultățile aferente altor metode de privatizare deoarece privatizarea pe piața de capital se face ”odată pentru totdeauna”, tranzacțiile sunt scutite de reversibilitate în cazul neplății prețului sau nerealizării investițiilor promise.

Privatizarea are ca scop diminuarea participației statului la societățile comerciale. Această diminuare se realizează prin următoarele metode:

Vânzarea de acțiuni

Majorarea de capital social prin aport de capital privat

Transferul cu titlu gratuit sau vânzarea activelor cu caracter social

Orice combinație a metodelor prevăzute mai sus

Procesul de privatizare îmbracă multe forme și metode și fiecare dintre acestea au atât avantaje cât și dezavantaje. Pentru ca privatizarea să fie un succes, statul în primul rând trebuie să fie atent ce metode de privatizare utilizează și cui își vinde patrimoniul ,dar la fel de important este ca statul să combine într-un mod avantajos aceste forme și metode, să nu se axeze doar pe una singură eliminându-le pe celelalte, să profite din plin de avantajele unor metode de privatizare și totodată să diminueze cât mai mult dezavantajele lor.

Caracterul evolutiv al privatizărilor

În România procesul de privatizare a început în anul 1990 și s-a dovedit a fi un proces greu, lung, dificil și istovitor.

Până în anul 1994 privatizarea se făcea prin: privatizări ”spontane”, privatizări pilot și prin metoda MEBO.

Datorită caracterului mai puțin transparent, privatizările ”spontane” nu au fost foarte răspândite pe teritoriul țării noastre. Aceste privatizări se realizau prin două forme de privatizare și anume:

Joint ventures ( societățile mixte) care presupuneau înființarea de noi societăți iar capitalul acestor societăți era format, în mare parte, de activele fostelor întreprinderi de stat. O parte din capital aparținea investitorilor iar cealaltă parte, uneori majoritară, aparținea statului.

Majorări de capital la întreprinderi de stat prin emiterea de noi acțiuni. De obicei noile acțiuni erau cumpărate de insideri ( angajați ai firmei respective sau politicieni)

O prevedere a legii privatizării din 1991 dădea dreptul Agenției Naționale de Privatizare (ANP)

să privatizeze un număr de societăți, dar să nu depășească 0,5% din totalul societăților ce urmau sa fi privatizate, respectiv 32 de societăți, înaintea înființări Fondului Proprietății de Stat și a Fondului Proprietății Private (FPS și FPP). Acest program pilot nu a reușit deoarece au putut fi privatizate doar 22 de societăți și acestea majoritatea prin vânzarea acțiunilor către angajați.

Rezultatul privatizărilor pilot nu a făcut altceva decât să dea un avânt privatizărilor prin metoda MEBO, care până în 1995 a fost aproape singura metodă prin care se făcea privatizarea în România.

Un element foarte important în procesul privatizării din România îl constituie Programul de Privatizare în Masă (PPM). Acest program a fost implementat în anul 1995 deoarece procesul de privatizare era unul lent și performanțele sale erau dezamăgitoare. Dar cum acest program a făcut trecerea de la calitate la cantitate când s-a tras line s-a dovedit a fi un eșec astfel după 1996 s-a trecut la privatizarea ”caz cu caz”.

Principala trăsătură a privatizării ”caz cu caz” este vânzarea acțiunilor pe piața de capital ceea ce crește numărul potențialilor investitori.

După serie de procedee cu efecte pozitive sau negative, în sfârșit în anul 1996 sectorul privat devine majoritar la realizarea produsului intern brut cu 55%. Dar în ceea ce privește capitalul social, sectorul privat deținea o pondere mică deoarece la înființarea de noi societății comerciale, capitalul social necesar era unul mic, în timp ce societățile de stat au început din start cu un capital mare.

În perioada 1997-2000 sectorul privat a avut o evoluție mai lentă în produsul intern brut, în anul 2000 ponderea era cu aproximativ 10% mai mult decât în anul 1996, dar în schimb, a crescut numărul transferurilor de capital din sectorul public în cel privat, având o evoluție relativ rapidă, de la 8% în anul 1996 la 42% în anul 2000.

După anul 2000 sectorul privat din România are o evoluție ”lină” fără diferențe mari de la un an la altul. Capital privat a avut un trend ascendent de la un an la altul astfel ca la sfârșitul anului 2006 ajunge la 77% ca rezultat al numărului mare de investiții străine directe, în special după 2004.

Procesul de privatizare pe ramuri de activități a evoluat în măsura în care a evoluat și economia țării. În agricultură evoluția privatizării este una rapidă și spectaculoasă cu diferențe mari de la un an la altul încă din primi ani ai procesului.

În perioada 2009-2014 sectorul privat din România a contribuit la formarea produsului intern brut (PIB) în proporție de 72,4%-76,9%, o pondere încă redusă.

Diagrama 1.2 Ponderea sectorului privat în PIB 2001-2014

Sectorul privat în România a avut o evoluție relativ constantă, dar în creștere de la un an la altul. Sectorul public încă mai deține o pondere de aproximativ 25% din PIB dar sunt anumite sectoare de activitate importante pentru bunăstarea economiei la care statul trebuie să rămână proprietar.

Procesul de privatizare lung și greoi care a supus România la o serie de modificări și schimbări, bune sau nu, atât la nivel național cât și la nivel personal, a început în 1990 după prăbușirea erei comuniste, și continuă și în prezent.

Efecte negative ale procesului de Privatizare

După revoluția din 1989 principalul scop al României era trecerea de la o economie centralizată, la o economie de piață, o economie ”liberă”, în care statul să aibă o implicare minimă sau chiar deloc. Primul pas în atingerea acestui scop era privatizarea companiilor de stat, astfel, odată ce acele companii erau privatizate ele vor fi supuse automat legilor economiei ”libere”, de piață, unde cererea și oferta ”dictează jocul”, unde prețurile sunt competitive și influențate de concurență, unde produsele sunt de calitate iar cetățenii, consumatorii, sunt cei mai câștigați pentru că au de unde alege la un preț bun. Scopul a fost atins pentru că astăzi în România economia este una de piață dar în ceea ce privește privatizările, multe au eșuat iar rezultatul este unul negativ cu un mare impact în economie.

Primul eșec al procesului de privatizare în România a fost în anul 1995 și anume ”marea cuponiadă”. Cupoanele care au fost distribuite cetățenilor îndreptățiți, trebuiau să fie egale cu 30% din capitalul social al întreprinderilor aflate în proprietatea statului. Aceste cupoane au dat naștere unor schimburi pe o piață nereglementară și haotică, ajungând în final să acopere doar 5,5% din totalul de 30%.

Din 1996 și până în 2000 a avut loc programul de privatizare în masa și s-au privatizat un număr mare de societăți și anume 8.363. în această perioadă s-a pus accentul pe cantitate și nu pe calitate ceea ce din nou un element negativ pentru că multe societăți privatizate în acea perioadă azi sunt falimentare. Din 2007 procesul de privatizare a stagnat, cu mici excepții însă în 2013 programul de privatizare a fost relansat urmând să fie privatizate unele companii cum ar fi Poșta Română, CFR Marfă și Tarom. În cazul Taromului s-a privatizat doar managementul iar celelalte două companii încă aparțin tot statului.

Managementul privat constituie un principal avantaj al procesului de privatizare deoarece este axat pe eficiență și performanțe, dar cum orice monedă are două fețe, așa și procesul de privatizare, pe lângă avantaje și beneficii are dezavantaje și riscuri.

Un prim risc ar fi faptul că privatizarea să fie făcută doar în scopul de a falimenta acea companie urmărind astfel distrugerea concurenței și crearea monopolurilor în domenii cheie ale economiei cum ar fi de exemplu industria petrolieră. Un alt risc ar fi faptul că statul pierde anumite drepturi cum ar fi de exemplu stabilirea prețului la anumite servicii și produse.

O problemă o reprezintă dispariția totală a capitalului autohton din ramuri cheie care ar putea ajuta economia tării, mai ales în cazul unei crize, exemplu de astfel de ramuri ar fi industria petrolieră și sistemul bancar. În urma privatizări există riscul de a pierde anumite sectoare de activitate cu tradiție în România și acestea să treacă pe mâna unor străini.

Principalul dezavantaj pe care îl aduce privatizarea este restructurarea care este costisitoare, pe o perioadă lungă de timp și duce la creșterea numărului de șomeri. La finalul anului 2014 în România erau 478.338 de șomeri iar până la finalul luni ianuarie din 2015 rata șomajului a crescut cu 0,17% ceea ce înseamnă cu 15.077 de persoane șomere în plus.

Procesul de privatizare în România poate fi văzut ca un proces de dezindustrializare. Dacă în 1990 erau peste 8 milioane de salariați acuma în Romania sunt aproximativ 4,4 milioane de angajați. Privatizările eșuate au dus la decăderea marilor mamuți ai industriei din țara noastră și asta a tras după sine o schimbare a forței de muncă. În 1990 în industrie lucrau aproximativ 3 milioane de angajați iar în 2014 numărul s-a redus la 1,3 milioane. Uzinele și combinatele erau adevărații plămâni prin care multe orașe din România respirau până în 1989. Din miile de angajați care lucrau pe platformele industriale s-au ajuns doar la câteva sute.

La acest număr scăzut de angajați contribuie și migrarea în masă mai ales după anul 2007. România a pierdut aproximativ 1 milion de muncitori.

În anul 1989 România era a patra țară care încerca să producă totul intern, astăzi importăm aproape tot și încă exisă o anumită reticență cu privire la industrie și ”resuscitarea” acesteia.

Dependența de o singura ramura industrială s-a dovedit aproape fatală într-o societate post-comunistă iar procesul de privatizare a fost unul lung, greu și în multe cazuri nereușit ducând la căderea industriei în România. Legile ambigue și interpretabile au permis persoanelor ”deștepte” să facă din privatizare un câștig personal. Metodele și formele de privatizare folosite individual și în unele cazuri în exces (MEBO), nu au făcut altceva decât ca procesul de privatizare să fie îngreunat și corupt ducând, pe lângă alți factori, la ”moartea” industriei românești, scăderea economiei, creșterea numărului de șomeri și migrarea masiva a forței de muncă.